Chiriașa tăcută, Clemence Michallon

 .............................................

5.

 

                    Mai târziu, când se furișează în camera ta, e sumbru. Arunci sub pat cu o lovitură de picior hanoracul, te rogi să nu observe acul de siguranță care e încă în buzunar, lângă pixul fiicei lui. Mâine, după ce pleacă, o să le ascunzi în comodă. Nu s-a uitat niciodată înăuntru și trebuie să crezi că n-o să se apuce acum să caute.

   Dacă o face, o să minți. O să zici că nu știi nimic despre comodă sau despre lucrurile care ar putea fi ascunse în ea.
   El nu observă. Bărbatul ăsta are alte lucruri pentru care să-și facă griji decât secretele care stau la pândă în buzunarele tale. În seara asta, mâna lui zăbovește în jurul gâtului tău. Omul e doar unghii, și dinți, și oase, toate părțile dure săpând în carnea ta. Un soldat care merge la război. Un bărbat care are ceva de dovedit.
   Ea trebuie să fi vorbit. Emily. Femeia care a găsit cheia casei lui, care a intrat în livingul lui.
   Și acum el știe.

63. CECILIA

   Chestia cu tata: e drăguț, dar întotdeauna am fost... Nu știu. Speriată nu-i cuvântul potrivit. Atâta doar că e ușor să-l scoți din sărite, și atunci să te păzească Dumnezeu. Asta-i pentru că suntem așa de asemănători, zicea mama. Două personalități puternice. Amândoi, cu preferințele și aversiunile noastre și niciun loc pentru compromis.
   Nu știu de ce credea mama asta. Eu fac tot timpul compromisuri, fir-ar să fie!
   Presupun că a fost drăguț din partea lui să mă lase să păstrez cățelușa. Nu mai avem prea mulți bani. Și el n-are așa de mult timp liber. A fost un lucru frumos, și l-a făcut pentru mine. Mulțumită lui Rachel.
   Rachel.
   Bine, da, Rachel e aiurea rău. Dar îmi place de ea. Asta sună așa de penibil. Dar ea e un soi de... prietenă?
   Are tot soiul de idei despre mine, și viața mea, și tatăl meu, asta-i sigur.
   Dar, până la urmă, nu-i rea. Atâta doar că a trecut prin niște chestii, presupun, și când treci prin niște chestii ai voie să fii un pic aiurea. Și a salvat-o pe Rosa. Asta n-am s-o uit niciodată.
   Așa că i-am dat unul dintre acele mele de siguranță. N-a fost cine știe ce, însă i-au plăcut acele și era ceva ce putem să-i dau. În plus, voiam să plece din camera mea. Am știut că dacă îi dau acul o să plece.
   Îmi place de Rachel, dar uneori îmi place și să fiu singură. Mama îmi spunea că e în ordine. Îmi spunea că e alt lucru pe care îl avem în comun eu și tata.
   E plăcut să am o prietenă - dacă îi pot spune așa lui Rachel, și nu sunt cu totul sigură că pot, pentru că, sincer, e cam bătrână - însă e și o problemă.
   Mă face să simt că pot să vorbesc cu ea.
   Mă face să vreau să vorbesc cu ea.
   Mă face să vreau să-i spun lucruri pe care nu le-am mai spus nimănui.

64. FEMEIA DE SUB CASĂ

   Nu poți să pleci. N-ai destulă putere ca să fugi. Însă te poți mișca prin casă și în dormitor. Poți face lucruri când fiica lui nu se uită. Poți să te pregătești.
   Ce îți amintești despre mișcarea trupului? Cauți amintirile din vremea în care erai afară, alergând. Planuri de antrenament, exersarea vitezei în zilele de lucru și alergări lungi în weekend. Inutile. Ceea ce îți trebuie este cealaltă parte, cea peste care săreai așa de des, pentru că erai tânără și trupul te convingea că n-ai nevoie de ea. Alte feluri de antrenament. Mișcări care îți întăresc picioarele, spatele, abdomenul.
   În dormitor, după ce el a plecat, încerci. Cele mai ușoare lucruri pe care ți le amintești: genuflexiuni. Una, 2, 3, 10. E o senzație străină, zvâcnirea din coapse, o arsură în spatele gambelor. Gambele - ridicarea gambelor. Încerci și asta. Inima îți bate mai repede. Pentru prima dată în ani de zile, nu de frică sau nerăbdare. Inima îți bate mai repede pentru că restul trupului îi spune s-o facă.
   Toate astea îți aparțin. Membrele și lucrurile pe care le pui să le facă.
   Arcuirea șalelor pe podea când te culci ca să faci abdomene. Durerea din bicepși când ții Orașul bântuIT în mâna întinsă - e cea mai groasă dintre cărțile tale și tot nu cântărește mult, însă păstrezi poziția destul de mult timp încât să-ți ia foc umerii. Tot ale tale: durerea din încheieturile mâinilor când încerci o flotare. Uscăciunea gurii, senzația de cleios din gâtlej.
   Până să se întoarcă el, transpirația de pe haine s-a zvântat. Obrajii nu-ți mai sunt încinși. El n-o să știe. Chiar dacă faci toate astea din nou a doua zi și în ziua următoare. Vor rămâne ale tale și numai ale tale.

   Când brațele încep să-ți tremure și picioarele te imploră să faci o pauză, te întorci în pivniță. Forțezi încuietoarea cu acul de siguranță. De un milion de ori te aștepți să nu izbutești. De un milion de ori acul de siguranță dovedește că te-ai înșelat. Îl pui în buzunarul de la spate și îți vezi de treabă.
   Iei pistolul. Nu-ți dai seama dacă este sau nu încărcat. Nu știi unde e siguranța. Ar trebui să-ți dai seama? N-ai nicio idee. Nu știi despre pistoale decât ce ai aflat din filme, dar până și tu știi că filmele se abat de la realitate. În viața reală ratezi ținta dacă ți-ai pierdut antrenamentul; în viața reală n-ai habar ce faci.
   Scotocești prin cutie, dai deoparte un ciocan, un cuțit de vânătoare, mănuși de schi, un colac de sfoară. Găsești dreptunghiuri butucănoase de metal negru, 1, 2, 3. Încărcătoare. Gloanțe lucesc în vârf, prin găuri laterale. Nu-ți dai seama dacă e multă muniție sau puțină. Nu poți decât să speri că o să fie destulă pentru orice o să faci până la urmă.
   Dacă ai avea un telefon sau un laptop ai căuta totul, într-un video sau două de prezentare ai afla cum să încarci pistolul. Probabil ai învăța și să tragi, cum să țintești și când să apeși pe trăgaci și cum să te pregătești pentru recul.
   Va trebui să înveți singură. Nu știi nimic, dar e un pistol, nu fizică cuantică. Va trebui să revii și să-ți dai seama cum se face.
   Într-o pungă de hârtie, alte fotografii. Tot polaroid, separate de primul teanc, dar în același stil. Făcute de departe, fără știrea subiectului. Te uiți la ele. Păr șaten și piele albă. Canadiană albă. Momente banale: urcând și coborând dintr-o Honda Civic, intrând într-un restaurant. Fotografiile sunt neclare, însă distingi o siluetă, și un bar, și un șorț stacojiu.
   O fotografie clară, ca un asteroid care cade pe pământ. Fața ei. Fața ei frumoasă. O cunoști. Sigur că o cunoști. Ai întâlnit-o chiar aici, în această casă.
   E femeia din living. Cea care purta lănțișorul tău.
   E un proiect. O țintă.
   Alături de fotografii, un disc de carton cu cuvântul „Amandine” scris cursiv, cu multe arcuiri. „Amandine”, ca restaurantul pe care l-ai văzut în ziua în care te-a scos în oraș. Un suport pentru pahare. El trebuie să se fi dus acolo, l-a strecurat în buzunar. O bucată din lumea ei adusă pe furiș în a lui. Ca mărunțișurile pe care le-a luat de la alte femei și ți le-a dat ție. Cărțile, portofelul gol, mingea antistres. Toate, furate.
   Trebuie să mergi mai departe. Pentru ea, pentru tine, pentru toate cele ca tine.
   Pe fundul cutiei, într-un colț, găsești trei cărțulii. Ghiduri, îți dai seama. Secretele Văii Hudsonului, Dincolo de Hudson, Nestemate ascunse din nordul statului. În toate 3, același capitol are colțul paginii îndoit și e marcat.
   Numele orașului. Șapte litere, un „gh” - care nu se pronunță, după cum scrie în ghid. Asta trebuie să fie. Orașul, orașul lui. Acest oraș.
   O hartă. Câteva notații, nimic spectaculos. Niciun „X” nu marchează noua casă, niciun „X” n-o marchează pe cea dinainte. Niciun cod care să semnaleze victimele sau vreo formă geometrică legând între ele crimele lui. Doar drumuri și grupuri de case, întinderi de verde și picături de albastru.
   Aproape de centru, aproape ascunsă în îndoitură, o formă albă mică - simbolul unui reper local, zice explicația din colțul din stânga jos. Mijești ochii. Cât a trecut de la ultima ta vizită la oftalmolog? De cât timp trupul tău e în derivă, fiecare parte din tine îmbătrânind mai repede decât ar fi normal?
   FÂNTÂNA DORINȚELOR. Asta scrie cu litere negre mici, lângă un număr de pagină pentru informații suplimentare. Te duci la acea pagină. Alături de istoria fântânii - construită cu secole înainte, vizitată de familii care își doresc recolte bogate și prunci sănătoși - sunt fotografii. Pietre ciobite. Un lanț ruginit. Licheni peste tot unde pot să crească și chiar în locuri în care n-ar fi trebuit să poată.
   E puțul. Cel pe lângă care ați trecut în ziua aceea cu camioneta, de acasă până în centrul orașului și înapoi. Chiar lângă vaci. Chiar lângă Butcher Bros.
   Concentrează-te. Caută scara hărții. Găsește-o. Fă socotelile. Mai repede! Haide odată! Ai putea să alergi până acolo? Poate. N-ai habar de ce este în stare trupul tău. Concentrează-te. Uită-te la hartă. Trebuie să înveți asta. Acum! Repede!
   Amintește-ți cotiturile, „stânga, stânga, dreapta, apoi drept înainte pe lângă turma celor de la Butcher Bros”. Inversează. Aplică la hartă. Privește de departe, privește iar de aproape. Iată unde te afli.
   Acum știi. Știi sigur.
   Încă ceva. La spatele unuia dintre ghiduri, Nestemate ascunse din nordul statului. O listă scrisă pe o foaie de hârtie, împăturită, ascunsă. Nume. Adrese. Ore. Locurile de muncă. Hârtia e groasă și galbenă; cerneala, violet.
   A scris-o acum mult timp. Probabil când s-a mutat aici, cu soția și poate cu copilul. Când a făcut din acest oraș proiectul său, când l-a transformat în terenul său de joacă. Un spațiu în care să trăiască mai presus de bănuială, o lume făurită după nevoile sale.
   A urmărit, a studiat totul și pe toți atât de mult timp. A creat un loc în care să poată face lucruri fără să fie prins.
   Ai ajuns la fundul cutiei.
   Le pui pe toate la loc așa cum le-ai găsit. Verifică, verifică iar. De sus se aude un sunet. O voce.
   - Rachel?
   Rahat! Rahat! Când nu-i tatăl, e fiica. Rămâi nemișcată. Ea nu știe unde ești. Și dacă vine după tine? Pune cutiile una peste alta. Șterge-ți mâinile pe blugi. Uită-te în jur și găsește ceva - o scuză, o idee, orice.
   Ușa din capul scărilor se deschide. În câteva secunde ea e jos, lângă tine.
   Oare le poate simți, secretele tatălui ei plutind în aer ca niște aburi? Oare poate să audă vocile femeilor șoptind în întuneric, implorându-te, implorând-o, implorând pe oricine ascultă să nu le uite?
   - Hei, zice, te căutam.
   „Ei bine, m-ai găsit”, ai vrea să-i spui, dar nu poți să vorbești.
   - Vrei să vii cu mine să scoatem cățelușa la plimbare? întreabă. Tocmai plecam. Nu mergem departe, doar până la apă și înapoi.
   La apă. Presupui că vrea să zică fluviul Hudson, dacă e să te încrezi în ghiduri și hartă. Același fluviu pe lângă care obișnuia! să alergi în orașul mare.
   - O, mulțumesc, îi spui, dar nu pot. Trebuie să ăăă, lucrez la ceva. La etaj.
   - Bine, zice ea. Nicio problemă. 
   Amuțește. Se uită în jur.
   - Căutai ceva?
   Te gândești.
   - Da, zici. Aveam nevoie de... baterii, și n-am găsit niciuna, așa că mi-am zis să caut aici. Dar nu-i nimic. E în ordine. Nu-i urgent. Nu-i nevoie să ne facem griji.
   Ea se reazemă de scaunul de grădină.
   - Și eu vin aici, știi?
   Vorbește în șoaptă.
   - Zău? întrebi.
   - Da. Noaptea. Vreau doar... Ținem aici unele dintre lucrurile mamei mele.
   Nu spune nimic. Las-o să vorbească. Are nevoie de cineva care s-o asculte.
   - E o prostie, zice. Dar mi-e dor de mirosul ei. Și de alte lucruri, dar avem fotografii și înregistrări video. Însă mirosul ei e mai greu de găsit. Așa că uneori vin aici și scot unul dintre puloverele ei vechi și doar... stau cu el o vreme.
   Ridică privirea spre tine.
   - E o tâmpenie, nu?
   - Nu cred, îi spui. Pur și simplu, ți-e dor de ea.
   Ce nu-i spui: în zilele de după ce tatăl ei te-a răpit nu te puteai gândi la mama ta fără să uiți cum să respiri. A trebuit să nu te mai gândești deloc la familie, pentru că durea prea tare și nu-ți puteai permite să-ți pierzi controlul.
   - Tata nu trebuie să știe, zice. N-ar înțelege. Sau poate că da, însă l-ar răni. Așa că vin aici noaptea, când el doarme.
   - Noaptea? întrebi.
   - Da, zice ea cu ochii în pământ. Aștept ca el... ca toată lumea să adoarmă. Apoi pornesc. Încerc să nu fac zgomot, dar știu că m-a auzit de două ori. O dată m-a întrebat. I-am spus că mă duc la baie.
   Cuvintele se revarsă din ea, ca și cum i-ar fi împovărat conștiința o vreme.
   - Trebuie să fur cheia, îți spune, cu vocea așa de scăzută, că trebuie să-ți ții respirația ca s-o auzi. De fiecare dată.
   Clatină din cap.
   - Nu-mi place să fac asta, dar el o lasă noaptea în buzunarul hainei. Nu știe că eu știu. Nu suportă să se atingă cineva de lucrurile lui.
   Înainte să poți deschide gura, o întrebare:
   - Tu cum ai intrat?
   Apelezi la minciuna cea mai simplă.
   - Era descuiat, zici. Presupun că a uitat.
   Îți ții răsuflarea o secundă. Poate că minciuna e prea gogonată. Poate că ea o să te contrazică. Însă își dă ochii peste cap.
   - Uau! Pe bune?
   Încuviințezi din cap, cu un aer impasibil.
   - Presupun că nu era atent, zice.
   Ești pe cale să zici da, e adevărat, tatăl tău e un om ocupat, n-are cum să-și amintească fiecare fleac, dar Cecilia vorbește din nou. Are lucruri de spus, mărturisiri de făcut, probleme mai presante decât încuietorile și dacă tatăl ei își amintește sau nu să le folosească.
   - Trebuie să înlocuiesc banda adezivă, îți spune. Pe cutii. De fiecare dată. Arunc bucățile vechi la școală, ca să nu le vadă el.
   Ai vrea să-i spui că e în ordine - cheia, banda adezivă, totul. Ai vrea s-o întrebi despre chei și despre locurile în care le ascunde tatăl ei. Dar ea n-a terminat.
   - Nu vreau să-l rănesc, îți spune.
   - Adică pe tatăl tău?
   - Da.
   Te gândești la ceea ce a spus un pic mai devreme. Vine aici noaptea. Când toată lumea doarme - sau așa crede ea. Când crede că n-o poate auzi nimeni.
   Pașii. Pe coridor, noaptea. Ai crezut că era el. Făcându-i ei rău. Avea logică să fie el. Ai crezut că el strică tot ce atinge.
   Ai greșit? A fost tot timpul ea, o fată care vizitează în pivniță fantoma mamei ei?
   - Ești foarte apropiată de el, nu-i așa? întrebi. Adică, voi doi păreți să aveți o legătură puternică. Dacă ce zic eu are sens.
   Ea încuviințează din cap. Nu se uită la tine.
   - Da, zice. Suntem doar noi doi. El nu-i perfect, dar nici eu nu sunt. Și se străduiește. Se străduiește așa de mult să fie destul, știi?
   Încuviințezi din cap.
   E ceva aici. La fel de real ca vechiul tău pulover de cașmir sub degetele tale, la fel de rotunjit și greu ca pistolul în palma ta. E mai mult decât loialitate, mai mult decât obligația pe care o simt copiii față de părinții lor.
   E ceva atât de puternic încât n-ai putea să-l strici nici dacă ai vrea.

65. EMILY

   El se întoarce la restaurant. Într-o joi, ca de obicei. Îmi zâmbește. Când îi înapoiez cardul bancar, degetele lui le ating pe ale mele. Dar sunt reci. Moarte. De parcă nu mă vor mai ține niciodată, nu mă vor strânge ca și cum aș fi cea mai ispititoare, cea mai iubită făptură din lume.
   Vineri seara, judecătorul vine să cineze. Se așază la bar, locul lui preferat. E mai neoficial așa, zice. Poate să intre în vorbă cu oamenii din jur. În plus, s-ar simți stingherit să stea singur la o masă.
   Ideea e aici. În mintea mea. Arată a generozitate, însă e ceva toxic în ea. Pare interesantă și un pic periculoasă.
   Lui Aidan n-o să-i placă la început - însă, dacă îmi joc cărțile cum trebuie - o să se împace cu ea.
   - Ar trebui să facem mai mult.
   Judecătorul ridică ochii, ca și cum abia mi-ar fi observat prezența.
   - Pentru familie, zic. Au trecut prin atâtea. Nu-mi pot închipui cum a fost pentru fiica lui.
   El se uită la ceva peste umărul meu, chibzuind. Judecătorul Byrne. Trei decenii în tribunal. La fiecare 4 ani, numele lui e pe buletinul de vot. La fiecare 4 ani, viitorul lui e în mâinile orașului. Cât de mult contează pentru el nu doar ca oamenilor să le placă de el, ci ca oamenii să știe că și lui îi place de ei!
   - Ai dreptate, zice. Ai perfectă dreptate.
   Bine. Acum nu mai pot da înapoi. Facem asta. Fac asta.
   - În locul ei, îi spun judecătorului, mi-aș dori o mică petrecere. În vacanța de Crăciun simți lipsa prietenilor, nu?
   Încuviințează din cap scurt.
   - N-aș recunoaște asta, desigur. Adolescenții...
   Și eu, și judecătorul ne dăm ochii peste cap ca și cum am ști amândoi, ca și cum el și-ar aminti la fel de bine ca mine cum e să fii o fată de 13 ani.
   Eric pune în fața judecătorului o farfurie cu risotto cu ciuperci. Îi torn o Irish coffee din partea casei și vorbim mai departe.
   - Cel mai simplu, zic eu, ar fi să se facă acasă la ei.
   Judecătorul nu e prea sigur.
   - N-ar însemna să le-o impunem?
   - E casa dumneavoastră, domnule judecător.
   - Știu, știu, zice. Dar Aidan a închiriat-o. Nu cred că aș vrea să fiu acel gen de proprietar.
   Mă aplec peste tejghea. „Nu mă lăsa, judecătorule”.
   - Am putea s-o facem în afara casei. Curtea e așa de plăcută!
   Judecătorul își înclină capul într-o parte.
   - Putem folosi încălzitoarele pentru exterior din curtea restaurantului, îi spun. Să punem luminițe de Crăciun. Eu o să fac vin fiert cu mirodenii. O să ne ocupăm de toate. O să fie frumos.
   El chibzuiește.
   - Ați văzut casa? întreb. Ar putea fi așa de frumoasă, dar acum e doar tristă. E singura de pe stradă fără luminițe. Când zic asta, nu învinovățesc pe nimeni. S-au mutat aici în cel mai rău moment din viața lor. Dar cred că au nevoie de un pic de ajutor ca să se simtă acasă. Au nevoie să înceapă să-și creeze amintiri frumoase acolo.
   De data asta, judecătorul zâmbește. S-a prins în joc.
   - Bine, zice el. Nu-i o idee rea. O să vorbesc cu Aidan, să-i spun că nu va trebui să miște niciun deget.
   - Grozav! zic, apoi, cu un zâmbet larg: Totuși, probabil o să-i fie greu. Știți cum e el. Nu poate sta locului o clipă. Mereu trebuie să ajute la toate.
   Judecătorul chicotește în chip de „Mie-mi spui?”. Îi umplu la loc paharul cu Irish coffee și el îl ridică în cinstea dragului nostru prieten.
   - Ar trebui să fie curând, zic, în vreme ce pun la loc capacul pe sticla de Jameson. Ar trebui să fie înainte de Crăciun.
   Judecătorul încuviințează din cap.
   După ce pleacă, îmi odihnesc mâinile pe tejghea și mă gândesc la ceea ce tocmai s-a petrecut. Un pic amețită, gâfâind un pic.
   Aidan.
   Casa lui, căminul lui.
   Vom fi acolo, împreună. Și o să ajung la el. O să ajung drept la inima lui.

66. FEMEIA DIN CASĂ

   Ai știut întotdeauna ce fel de om e el. Ai știut ce face și când face. Însă nu le-ai văzut niciodată fețele. N-ai evocat niciodată fantomele femeilor, n-ai ținut în mâini rămășițele vieților lor.
   Noaptea te vizitează. „Ne-ai lăsat să murim”, zic ele. Cele care au fost după tine. „Până acum ar fi trebuit să-l oprești. Ce faci? De ce n-ai fugit? De ce nu-i spui lumii despre el?”
   Le spui că îți pare rău. Le spui că e complicat. Încerci să le faci să vadă lucrurile din punctul tău de vedere: „Știți cum e el. Trebuie să fac totul cum se cuvine. Dacă faci un pas greșit cu el, mori”.
   „A, deci acum e vina noastră”, zic femeile. „Trebuie să te crezi așa de deșteaptă, în vreme ce noi suntem idioatele care am murit?”
   Încerci să explici. „Nu asta am vrut să zic. N-aș spune niciodată asta. Nu știți că sunt de partea voastră?”
   După o vreme, femeile nu mai răspund. Nici după ce ele pleacă nu poți să dormi.
   Deci, așa stau lucrurile cu tine. Dar Cecilia - care-i scuza ei? De ce-i așa de pleoștită?
   La cină așteaptă până ce și-a golit farfuria și se întoarce spre tatăl său.
   - Chiar nu putem scăpa de asta? întreabă.
   El oftează, ca și cum n-ar fi prima dată când au această discuție.
   - E ceva drăguț, Cecilia. Uneori oamenii încearcă să facă pentru tine lucruri drăguțe, și e politicos să-i lași.
   - Dar e vacanța de Crăciun, insistă ea. Nu ne pot lăsa în pace în timpul vacanței de Crăciun?
   El se încruntă.
   - Ascultă, zice.
   „Ce mai tată!”
   - Am muncit toată ziua, sunt obosit, nu vreau s-o luăm de la capăt. Oamenilor le place de tine. Și le place de mine. Cred că suntem drăguți și au hotărât să dea o petrecere pentru noi. Nici eu nu-s încântat. Dar așa-i viața.
   Cecilia se uită în altă parte. El știe, ea știe, știți cu toții că el a câștigat, cu toate acestea el continuă.
   - Îți amintești cum am obținut casa? o întreabă. A fost judecătorul. A tras niște sfori, pentru că îi place de noi. Ți-e mai ușor în viață dacă lumea te place.
   - Atâta doar că... mormăie ea. Trebuie s-o facă chiar aici? În curte?
   El ridică din umeri.
   - Asta e ceea ce vor să facă. Hai să acceptăm asta.
   În curte?
   Încerci să înțelegi.
   Acest bărbat, în acest oraș? Să lase oamenii să vină așa de aproape, pe orbita celor mai întunecate secrete ale lui?
   Plănuiește ceva.
   Altfel ar fi găsit o cale să scape de asta. E un bărbat care face ce vrea el, din motivele pe care le vrea el.
   Plănuiește ceva.
   Regula numărul 10 ca să rămâi în viață afară din magazie: poți să înveți de la el. Poți să plănuiești și tu.

   Mai petreci o noapte fără somn. Te silești să rămâi culcată, îți țintuiești spinarea pe saltea. Un curent electric îți pulsează prin picioare; un neastâmpăr îți gâdilă pe dinăuntru pieptul. Ți-ai făcut exercițiile mai devreme, când el era plecat. Ți-ai obosit gambele, brațele. Nu trupul te ține trează. E mintea ta, ca o busolă stricată, rotindu-se mereu aiurea.
   O petrecere. O să fie o petrecere. Oameni - o mulțime de oameni. „Chiar aici. În curte”.
   El o să fie ocupat, așa de ocupat să țină socoteala la tot. Concentrat să se asigure că oamenii stau acolo unde are el nevoie să fie. Concentrat să se asigure că planul său, oricare o fi, se desfășoară așa cum vrea el.
   Și vor fi ochi. Ochi peste tot.
   Creierul tău gândește, gândește, gândește până ajunge să fie suprasolicitat. La fel ca jocul Lego al fratelui tău când erați copii - încerci așa și apoi așa. Pui două lucruri la un loc și apoi le desparți. Construiești și tot construiești și te uiți cum se prăbușește și începi iar să construiești.
   Ea purta lănțișorul tău. Emily. Numele ei se înalță prin tine, peste zumzetul din urechi.
   E ea. Trebuie să fie ea. Obiectul petrecerii, motivul pentru care îi lasă pe toți să vină. I-a dat târcoale, studiind-o ca pe o bancă înainte de a da o spargere.
   Femeile din cutii încep să vocifereze. „Știi ce ai de făcut”, zic ele. „O s-o lași și pe ea să moară?” Vrei să le spui: „Vă rog, încetați, doar o clipă - lăsați-mă să gândesc”, dar nu poți, nu poți din pricină că degetele îți ard și gâtlejul îți arde și acolo, afară, e o femeie și a fost în living și ai văzut-o, ai întâlnit-o, și părea drăguță, și chiar dacă nu este, tot ar trebui să trăiască. Tot ar trebui să rămână în viață cât mai mult posibil.
   Te răsucești pe o parte și îți pui perna peste cap. Cu mâna liberă împingi, apeși până ce abia mai poți să respiri, până ce nu mai e nimic în urechi decât zvâcnirea sângelui și șuierul slab al oxigenului în trahee. Deschizi gura, cu dinții pe cearșaf, și îngropi în saltea un țipăt tăcut.

67. NUMĂRUL OPT

   Nevasta lui e pe moarte. Iar.
   La fel și eu.
   Când mi-a spus doctorul, m-am gândit la un singur loc.
   Golfulețul de pe malul Hudsonului, ascuns de restul lumii de șiruri după șiruri de copaci. Trebuia să știi că e acolo. Dacă știai, atunci aveai cheia Raiului.
   Era un panou cu SCĂLDATUL INTERZIS, dar nimeni nu se sinchisea.
   Era un loc în care să plonjezi în apă. Era un loc pentru nisip, și caiace, și răcitoare pline cu bere.
   Era locul în care voiam să-mi petrec timpul rămas, purtând doar un costum de baie și o pălărie de soare.
   El m-a găsit într-o seară.
   Eram concentrată pe alte lucruri. Eram pe moarte și încercam să mă împac cu asta.
   Nu mă așteptam ca un bărbat ca el să ia lucrurile în propriile mâini.
   Știu. Știu. Oricum aveam să mor mai devreme decât cei mai mulți oameni.
   Și totuși, contează ceea ce a luat de la mine.
   După o viață în care am făcut de toate, încercând să mulțumesc alți oameni, asta era ultima mea șansă.
   Ar fi trebuit să fie vremea mea.

68. FEMEIA DIN CASĂ

   Nu poți să explici. Nu-i poți spune ei nimic.
   Trebuie să ai încredere că o să priceapă.
   - Mi-aș dori ca petrecerea asta să nu trebuiască să fie chiar aici, îți spune Cecilia în după-amiaza următoare, când sunteți doar voi două.
   „Știu”, îi spui în capul tău. „Însă dacă ai ști... O să fie nemaipomenit”.
   O lași să vorbească.
   - Aș cam vrea să nu fie deloc. Știu că oamenii încearcă să fie drăguți, dar...
   Vocea i se stinge.
   - Înțeleg, îi spui. Nici mie nu-mi plac mulțimile.
   Ea încuviințează din cap.
   - Sincer, cred că o să mă furișez înapoi în camera mea ori de câte ori o să pot. Să fac o pauză, știi?
   E rândul tău să încuviințezi din cap.
   „M-am prins, puștoaico. Îmi amintesc cum e să ai nevoie de o pauză”.

   Te întorci în pivniță. Nu te uiți la fotografii - ți-ar sorbi viața din tine și n-ai niciun strop de prisos.
   Pistolul e ceea ce te interesează. Îl ridici. Îi simți greutatea în mână. Te deprinzi cu ea. Încerci să vâri un încărcător. Îl pui greșit. Încerci iar. N-ai mai făcut niciodată asta, dar nu-i nevoie să știe nimeni.
   Cu pistolul cuibărit în palmă, în tine se ridică o forță. Ai putea să faci atât de multe lucruri. Să te furișezi lângă el când doarme. Să țintești și să apeși pe trăgaci. De câte gloanțe ar fi nevoie? Unul, dacă nimerește bine. Două, 3, 5. N-ai nicio idee.
   Nu asta vrei. Sânge pe cearșafuri. Creier împrăștiat pe pernă. Cecilia dând fuga din celălalt capăt al coridorului, împiedicându-se, somnoroasă, speriată. O priveliște pe care n-ar uita-o niciodată - cadavrul tatălui ei și pistolul, cald încă, în mâna ta. Și tu? Tu ai merge la închisoare. Prinsă din nou în capcană.
   Știi ce are lumea de oferit pentru oameni ca tine. Cel mai bun lucru la care poți spera: el, viu, în salopetă portocalie. Un tribunal, lanțuri la încheieturile mâinilor și la gleznele lui. Titluri de-o șchioapă în ziare care spun lumii ce a făcut el. Nu-i chiar drept și nu ești sigură că vrei așa ceva. Dar e singura opțiune, și va trebui s-o accepți.
   Aici, în casă, pentru prima dată - singura dată - poți să hotărăști singură.
   Ce vrei: o cale de a exista în lume după aceea. O viață care să nu implice trezirea în fiecare noapte bântuită de amintirea bărbatului pe care l-ai omorât. Pentru că te-ar bântui uciderea lui. Tu nu ești el. Nu vei fi niciodată el.

    A modelat viața fiicei sale așa încât să se învârtă în jurul lui, și într-o zi va fi luat de lângă ea. Viața pe care i-a oferit-o ei e construită pe morminte aflate aproape de suprafață, iar morții se vor scula și vor răsturna pământul de sub picioarele ei.
   La cină, ea e veselă. Destul de veselă. Și-a petrecut cea mai mare parte din zi citind. A învățat-o pe Rosa o nouă șmecherie. Până acum a dat cinci răspunsuri corecte la Jeopardy! Poate că seara asta îi dă speranță. Poate că seara asta îi spune că, într-o bună zi, viața va fi din nou plină de voioșie.
   La masă se întoarce spre tine. Ceva din ea se întunecă. Se rușinează, presupui, de propria efervescență.
   „E în ordine”, ai vrea să-i spui. „Ar trebui să fii fericită. Meriți să fii fericită. Nu ești decât un copil. N-ai făcut niciun rău. Meriți să crești fără să trebuiască să te gândești la nimic din toate astea. Ești fată. Viața o să te învețe destul de curând despre tipii răi. Într-o zi o să afli că tatăl tău era unul dintre ei”.
   Va avea nevoie de cineva pe care să dea vina. Pentru că o s-o doară, și când te doare e de folos să știi cine a făcut-o. Dacă tu ai fi știut în seara aceea, la club, poate că ai fi putut să rămâi în oraș. Dacă ți s-ar fi dat un chip și un nume. O singură persoană în loc de o lume ostilă. Te-ai fi vindecat și nu l-ai fi întâlnit niciodată pe tatăl ei. Viața ta ar fi încă a ta.
   Ea va avea nevoie de cineva pe care să dea vina, și dacă nu este el, atunci va trebui să fii tu.
   „Cecilia. Îmi pare atât de rău pentru ceea ce sunt pe cale să-ți fac! Îmi pare atât de rău pentru ceea ce sunt pe cale să-i fac vieții tale! Poate că într-o zi o să înțelegi. Sper că o să știi că am făcut totul pentru tine”.

   În noaptea aceea plănuiești să faci ce faci întotdeauna. Plănuiești să aștepți ca el să termine. Plănuiești să fii Rachel. Plănuiești să faci lucrurile care te țin în viață.
   Și încerci. Dar el te găsește în întuneric și te gândești la femeile de la subsol. Te gândești la fiica lui. Te gândești la tine și la cele ca tine. Nu ți-ai îngăduit niciodată să simți asta. Știai că ar fi periculos. Că nu-i un gen de furie care să poată fi distribuită cu picătura, doar cu un tsunami.
   Dă să te încătușeze de cadrul patului și ratează. Metalul îți ciupește pielea. Îți tragi încheietura - e instinct, ce fac oamenii când cineva îi rănește. El îți prinde brațul și îl ține pe loc. Și ăsta e instinct. Să-ți pună trupul, toate părțile lui mișcătoare, în locurile în care le vrea el.
    Lucrul înțelept ar fi să-l lași. Oricum o să te încătușeze, ce mai contează?
   Dar în seara asta contează, în seara asta te ridici în genunchi și te mai smucești o dată. Încheietura mâinii tale îi alunecă din strânsoare. Imediat mâna lui e pe tine, căutând să-ți prindă cotul, umărul, orice parte din tine pe care o poate folosi ca ancoră. Te împotrivești. Aluneci de lângă el, te ridici în picioare, îi înlături palma. Mișcările tale te surprind - așa de rapide, de precise. Memoria musculară. Trupul tău, scos dintr-o lungă hibernare de ședințele secrete de exerciții fizice.
   El se repede la tine cu amândouă mâinile și uiți să fii speriată. Nu ești decât furioasă.
   E o încăierare tăcută, nechibzuită, disperată. Mâna ta îi atinge pieptul. Îl împingi - e o îmbrâncire ușoară și aproape că nu-l zguduie, această forță bărbătească imposibil de clintit. Nu face aproape nimic, însă pentru tine înseamnă totul, totul.
   El își recapătă controlul - sigur că o face. El este el și tu ești tu. Îți prinde brațul și îl răsucește, și pe celălalt, își lasă greutatea pe tine până ce te prăbușești pe podea ca o frunză ofilită. Însă are respirația grea și inima lui bate pe spinarea ta repede și tare și panicată, și tu ai făcut asta, i-ai scăpat timp de câteva clipe, și asta l-a speriat.
   L-ai îngrozit pe acest bărbat. I-ai făcut pulsul s-o ia la galop.
   - Ce mama dracului crezi că faci? șoptește cu răsuflarea furioasă printre dinții încleștați.
   Îți răsucește brațele și mai tare. Te dai bătută. Acum poți. Trebuie.
   - Îmi pare rău, îi spui.
   Nu crezi nimic din ce spui. E o parolă, un canal spre altă zi.
   Respirația ți se liniștește. Îți dai seama ce ai făcut, cât de aproape de soare tocmai ai zburat, prostește, fără să te gândești la aripile tale și la ceara cu care sunt lipite.
   - Îmi pare rău, zici iarăși, și adaugi un strop de adevăr: Nu știu ce a fost în capul meu.
   El ia din nou cătușele și te leagă de cadrul patului.
   E așa de puternic, trupul ăsta al tău. Nu știai că ești în stare. Să-l împingi așa. Să ripostezi.
   El își trece degetele peste ceafa ta, îți adună părul în pumn și trage. Capul ți se smucește spre spate. Își apropie fața de a ta.
   - Al dracului tupeu ai, știai?
   Nu încerca să încuviințezi din cap. Nu încerca să explici. Lasă-l doar să vorbească.
   - Erai pierdută. Erai singură, fir-ar să fie! Te-am găsit. O smucitură. Sunt singurul motiv pentru care ești în viață. Știi ce ai fi fără mine?
   „Nimic”. Reciți în minte cuvintele, ca să nu te atingă când le spune el. „Ai fi moartă”.
   - Nimic. Ai fi moartă.
   Nu-l asculta. Nu-l lăsa să-ți intre în creier.
   El îți dă drumul părului cu un ghiont.
   - Îmi pare rău, zici din nou.
   Ai putea s-o spui de cinci sute de ori dacă el ar avea nevoie s-o faci. „Îmi pare rău” nu te costă nimic.
   - Ține-ți gura! Poți să faci asta? Poți să taci dracului o secundă?
   Te așezi lângă cadrul patului. El clatină din cap spre tine.
   Are planuri care te depășesc. Ai văzut imaginile. Fotografiile cu Emily din pivniță, uneltele din cutiile lui și de pe bancul lui de lucru.
   A fost o greșeală să-l îmbrâncești. Să-l sperii așa. N-o regreți, nu cu totul. Însă trebuie să ai grijă.
   Ești atât de aproape!

69. FEMEIA DIN CASĂ

   Îți explică.
   - O să fie o petrecere, zice, de parcă el și Cecilia n-ar fi discutat despre asta în fața ta.
   De parcă ai putea să auzi ceva doar atunci când vrea el să auzi. Încuviințezi din cap.
   - O să vină oameni. Aici. În curtea din față. Nu vor intra în casă. Mă auzi?
   Îi spui că da.
   - Tu o să fii aici, zice el, referindu-se la camera ta.
   „Nu-i nicio surpriză”, ai vrea să zici, dar în loc de asta încuviințezi iar din cap.
   - Vom face lucrurile ca de obicei.
   - Am înțeles, zici.
   Pipăie cătușele.
   - Spune-mi cum te cheamă.
   Îți zici: „Iar asta?” Însă creierul tău știe ce să facă. Cuvintele au o putere specială când te țin în viață.
   „Ești Rachel. El te-a găsit”.
   - Mă cheamă Rachel, îi spui, și ți se ridică o greutate de pe piept.
   Ca și cum ai fi mințit și de-abia acum ai revenit la adevăr.
   „Tot ce știi este ce te-a învățat el. Tot ce ai este ce ți-a dat el”.
   Nu-i nevoie ca el să ceară restul.
   - M-am mutat aici de curând. Aveam nevoie de un loc în care să stau și tu mi-ai oferit o cameră.
   Încuviințează din cap. Te înșfacă de umeri, degetele sapă în piele, apasă mușchii de dedesubt. Se împlântă în tine.
   - N-o să țipi, îți spune. N-o să spui și n-o să faci nimic. Dacă faci, o să te duc în pădure. Asta o să se termine o dată pentru totdeauna.
   - Înțeleg, zici.
   - Bine.
   Apoi, doar ca să fie sigur că mesajul este clar:
   - O să taci. N-o să scoți niciun sunet.
   Mai încuviințezi o dată din cap.
   Nu minți. El are dreptate.
   N-o să scoți niciun sunet.

70. NUMĂRUL NOUĂ

   A avut tupeul să pară speriat de mine.
   El. Speriat. De mine.
   Nu știu la ce se aștepta.
   Poate s-a gândit că sunt mai în vârstă. Sau mai tânără.
   Cine știe?
   Nu eu.
   L-am făcut să trudească. M-am luptat. Nu știam că am acele reflexe. Pur și simplu, au venit când am avut nevoie de ele. Când s-a aplecat asupra mea și cotul meu a avut drum liber spre nasul lui.
   Am profitat de ocazie.
   El s-a ferit înainte ca oasele mele să se izbească de ale lui. Dar ce influență a avut asupra lui, acest lucru mărunt! Scânteia de viață de la capătul celălalt.
   A fost năucit.
   Cred că era mai furios pe el însuși decât pe mine. Am o fiică, mi-a spus.
   Am o... am pe cineva. O chiriașă. Am viața mea.
   Mi-a spus că are viața lui. Nu i-am spus că și eu am.
   Știa.
   Și apoi a făcut-o. M-am luptat, și la sfârșit tot a făcut-o.
   Ca și cum ar fi hotărât că eu sunt o forță a răului și trebuie să mă termine.
   Ultimul lucru pe care mi-l amintesc: el, privind țintă fața mea de parcă ar fi fost un hău.
   Agățându-se de trupul meu de parcă ar fi fost sfârșitul tuturor lucrurilor.

71. EMILY

   Casa arată frumos. În sfârșit. Sophie și cu mine am venit mai devreme azi și am pus în curte niște șiraguri de luminițe, în jurul plantelor și al singurului copac. Am pornit încălzitoarele de la restaurant, flăcări înalte în cuști de oțel. A nins noaptea trecută, abia vreo trei centimetri, dar o parte a rămas pe pământ.
   Privesc totul și dispoziția mi se îmbunătățește un pic.
   El e la ușă. Spunând oamenilor unde să parcheze, dirijându-i spre vinul fiert cu mirodenii pe care l-am adus împreună cu Sophie. Toți sunt voioși, toți sunt înfofoliți. Inclusiv el, cu fermoarul hanoracului tras până sus, și mereu căciula aceea gri cu clape.
   Nu pot să mă uit prea mult timp la el.
   Mi-am pus problema dacă să port sau nu fularul lui. Nu voiam să fie prea bătător la ochi. Dar, ce-i drept, el mi l-a dat. Și e un fular bun. Din cele care chiar țin de cald. M-am gândit că, dacă îl port, lumea o să vadă. Ar putea chiar să-l recunoască, fularul lui la gâtul meu, și să facă niște legături.
   În plus, a zis că o să și-l ia înapoi la un moment dat. Poate că acel moment e azi. Poate că, dacă îl port, o să vorbească cu mine.
   Am hotărât să port fularul.
   Îl port, acum, cu canadiana mea albă și cizmele bune. Apărători pentru urechi, ca să nu-mi deranjez părul purtând căciulă. Un pic de machiaj - destul cât să mă simt bine, nu atât cât să pară că m-am străduit anume.
   Când Sophie și cu mine am ajuns, el m-a întâmpinat cu o îmbrățișare.
   - Mă bucur că ai reușit să ajungi, a zis.
   Vreau să cred că mâinile lui au zăbovit un pic mai mult decât era nevoie pe brațele mele, dar nu sunt sigură.
   Toți sunt aici, de la judecător până la domnul Gonzalez. Chiar și Eric și Yuwanda au ajuns. („Petrecere la văduv?” a scris Eric pe grup. „N-aș rata-o pentru nimic în lume.”)
   Fiica e aici. Îmbrăcată în canadiana ei violet, cu un fular alb care îi acoperă partea de jos a feței. Are părul lung, roșcat, ca al mamei ei. Și pistruii mamei ei. Uneori e greu să-l văd pe el în ea. În alte împrejurări - dacă el ar fi un alt fel de bărbat, dacă el și soția lui ar fi alcătuit un alt fel de cuplu - te-ai fi putut întreba dacă fata e cu adevărat a lui.
   Stă într-un colț, lângă niște copii pe care i-am văzut prin oraș. Nu se integrează de-a binelea în grupul lor. E timidă, așa cum îmi închipui că era el la vârsta ei. Așa cum el încă mai poate să fie uneori.
   Dacă te uiți cu atenție la el o să observi. Că face mici pauze ca să se adune. Că sfârșește o conversație, se retrage într-un colț și își ciupește tâmplele o clipă, înainte să fie gata s-o ia de la capăt.
   Nu trebuie să intrăm în casă. Asta a fost singura condiție, transmisă nouă într-o circulară pe e-mail. „Aidan vă roagă frumos ca petrecerea să rămână în curte”, a scris judecătorul. „Sper că putem să ne conformăm. Suntem toți foarte ocupați cu sărbătorile și nu vrem să-i dăm cuiva mai mult de lucru decât e nevoie”.
   Așa că am stat toți afară. Toți, în afară de el.
   Crede că e discret, dar am observat.
   Pe lângă scurtele pauze, ciupirea tâmplelor, s-a strecurat înăuntru deja de două ori. A încuiat ușa de câte ori a ieșit iar. N-aș fi dat mare atenție acestui lucru dacă el ar fi făcut, mă rog, ceva. Dacă s-ar fi întors cu un vraf de pahare de carton sau un teanc de șervețele. Poate un pulover pe care să i-l împrumute unui musafir.
   Dar am văzut printr-o fereastră, mica deschizătură dintre sticlă și stor. A intrat și a stat, pur și simplu, acolo. Nemișcat, la poalele scării. Cu capul înclinat spre etaj. Ascultând.
   Ce anume?
   Mă gândesc la casa lui și la cei care locuiesc în ea. La verișoara lui care nu-i verișoara lui. La acea femeie care nu se vede acum pe nicăieri.
   Aștept până ce judecătorul îl atrage într-o discuție împreună cu o pereche pe care a cununat-o vara trecută. Nu se uită nimeni. Mă duc la casă. El n-a pus în aplicare planul de a găsi altă ascunzătoare pentru cheie. Încă nu.
   Ca și cum nu s-ar teme de mine. Ca și cum nu l-ar îngrijora ce aș putea face cu ceea ce știu.
   Intru în casă.

72. FEMEIA DIN CASĂ

   Fiecare pas e o improvizație. Fiecare pas e un semn de întrebare, plin de posibilitatea grea a unei ratări esențiale.
   În seara asta e petrecerea. El a venit mai devreme, te-a încătușat de calorifer, a pus cheia în buzunar ca mama Cenușăresei în seara balului.
   - Îți amintești ce am vorbit, a zis.
   - Da, i-ai spus. Am priceput.
   El s-a gândit un moment.
   - O să fie muzică. Afară. Oamenii se vor distra împreună. Vor vorbi, vor mânca, chestii de-astea. Vor fi ocupați.
   „Știu”, ai vrut să-i zici. „Nu-i nevoie să-mi spui că n-o să vină nimeni să mă ia”.
   Aștepți sunetele mașinilor pe drum. Vocile și salutările. Muzica. Aștepți acei musafiri cu ochi plini de așteptări și inimi duioase, gata să-i copleșească pe el și pe fiica lui cu afecțiunea lor.
   Întâi e acul de siguranță. Luat înapoi din comodă în timpul după-amiezii, când el era plecat, și ascuns în pernuța sutienului tău. Ani de zile ți-ai dat ochii peste cap la sutienele cu pernuțe, și uită-te la tine acum. Întotdeauna ai crezut că atunci când o să vină momentul o să știi sigur.
   În seara asta sunt lucruri pe care le știi sigur. Ce a făcut el și cui anume. Unde își ține pistolul de rezervă.
   Știi, și el nu știe, că fiica lui a venit la tine. Că ți-a dat tampoane și un ac de siguranță.
   Ce nu-și dă seama el: că acum știi că lumea nu-i un loc în care doar ți se întâmplă lucruri. Că poți să faci și tu să se întâmple lucruri în lume. Nu l-ai auzit intrând, dar trebuie să presupui că e o posibilitate. Trebuie să acționezi cu băgare de seamă, cu încredere.
   Cătușele au două închizători. Nu trebuie s-o deschizi decât pe una. Cea mai apropiată de tine. Cea care ține un capăt legat de încheietura mâinii tale.
   Vâri acul în închizătoare.
   Evoci spiritele de care ai nevoie. Matt. Bărbatul de pe YouTube. Tot ce te-au învățat despre încuietori. Tot ce ți-ai amintit pe când lucrai ia ușa de sub scară.
   Ăsta e alt tip de încuietoare. Dar există ceva universal la aceste mecanisme: piese de metal care se cuplează ca să țină oamenii în capcană. Știi totul despre ele.
   Proptești în perete încheietura cu cătușă, ca s-o prinzi mai bine.
   Concentrează-te.
   Adevărul e că aproape-iubitul tău și bărbatul de pe YouTube n-au reușit prea bine să explice cum funcționează încuietorile. În demonstrațiile lor venea întotdeauna un moment în care erau siliți să se predea în fața misterului. Intra în joc gândirea magică. Pui uneltele acolo cu mintea rațională, apoi lași inima să preia conducerea.
   Trebuie să lucrezi la încuietoare așa cum cineva ar acționa asupra unei persoane. Să ajungi s-o cunoști, s-o faci să deschidă puțin câte puțin. Fără cale de întoarcere. Fără amânări. Fiecare centimetru, fiecare victorie trebuie să fie câștigată definitiv.
   Ceva din cătușă aproape cedează. Inima ți-o ia la trap. Respiri. Lucrezi mai departe.
   Cătușa îți alunecă de pe încheietură.
   O prinzi înainte să se ciocnească zdrăngănind de calorifer.
   „O să taci. N-o să scoți niciun sunet”.
   Acesta este momentul în care ieși din cameră. Acesta este momentul în care începi să faci lucruri care într-o bună zi vor face oamenii să spună: „A fost așa de curajoasă”.
   O ocheadă pe fereastră, îndepărtezi storul cu un deget. Oameni dedesubt. Tropăind pe iarba lui, invadându-i teritoriul. El e în centrul întregii scene. E cu spatele la tine, dar îi vezi mâinile mișcându-se cu însuflețire, trupul aplecându-se în ritmul cuvintelor. Un bărbat care dă un spectacol.
   Cecilia. Nu poți să te uiți la ea. E o ceață de culoarea lavandei, într-un colț. O bulă de culoare pastel într-o mare de negru și cenușiu. O pasăre pe cale să cadă din cuib.
   Ăsta-i momentul în care descui dinăuntru ușa camerei, prinzi mânerul și îl răsucești. Ăsta-i momentul în care începi să crezi. Că musafirii își vor vedea de treaba lor. Că tu o să mergi unde trebuie să mergi, conform planului și netulburată.
   Închizi ușa după ce ieși.
   Asta e foarte ușor. Ai făcut-o de zeci de ori. Pășești pe coridor. Nu-i nimeni aici. Știi că nu-i nimeni aici. Apoi scara: un pas în jos, apoi încă unul și încă unul. Te încovoi, ca și cum te-ai putea face nevăzută.
   Fii iute. Ăsta-i cel mai important lucru aici. Dacă ești iute n-o să fii văzută. Nu cu adevărat. O să fii o fantomă. „Mi s-a părut că am văzut”, vor zice oamenii, „dar nu, nu era nimic”.
   Știi cum e. De 5 ani ești o fantomă.
   Ajungi în living. Ești năucită. Nu-i timp să te liniștești. Nu-i timp să te gândești la ce faci. Trebuie să fie acum, totul.
   Încă un etaj. Lucrezi cu acul de siguranță. Deschizi ușa. Asta e ultima oară. Dacă totul merge după plan, și chiar dacă nu. Ultima oară în pivniță. Ultima oară în casă.
   Iei doar ce-ți trebuie.
   Pistolul, în primul rând. Vârât sub curea, în față, cuibărit între blugi și piele. Încărcătoarele. Știi ce să faci. Încarcă-l.
   Nu.
   Mâinile ți se opresc.
   Pentru că Cecilia e o pată de culoarea lavandei într-o mare întunecată și nu merită ceea ce o așteaptă.
   Pentru că n-o să ridici un pistol încărcat în fața unei fete.
   Trebuie să ieși din asta vie. Înăuntru și afară. Să locuiești în pielea ta, să-i arăți lumii fața ta.
   Iei pistolul. Nu și încărcătoarele. Iei fotografiile. Dreptunghiuri în buzunarele din spate ale blugilor, sub hanoracul gri, ascunse, la fel ca pistolul. Asigurare. Pentru orice eventualitate.
   Asta-i momentul în care îți iei rămas-bun de la el.
   Cu bine! Rămâi în viață! Am nevoie să fii viu.
   Pui deoparte cutiile, urci înapoi scările. Deschizi ușa și...
   La dracu’!
   E cineva aici.
   Închizi ușa. O deschizi iar, doar o crăpătură. Destul cât să te uiți.
   E ea.
   „Fir-ar să fie, Emily! Fir-ar ea a dracului de treabă!” Iscodește. Sigur că da.
   Pistolul atârnă greu la brâu. Simți cum îți lasă adâncituri în burtă, metalul sapă în carne.
   Dacă iscodește, mai mult ca sigur o să plece repede. Oamenii care iscodesc nu-și pot permite să zăbovească.
   Pipăie spătarul canapelei. Ridică o carte de pe măsuța de cafea și o pune la loc. Păr lucios și obraji tot mai roșii, se încinge, presupui, în canadiana ei albă.
   În cele din urmă se îndreptă spre baie.
   Tocmai când să dispară se deschide ușa. Rahat! Rahat! Rahat!
   Mintea îți zboară la cutiile de jos, la încărcătoarele pe care le-ai lăsat acolo. La pistolul tău care nu-i încărcat. E prea târziu să te duci după gloanțe?
   O zvâcnire în gât. Mâinile îți sunt umede. Alunecoase. Nu poți face asta cu mâinile alunecoase. Poate că nu poți face asta deloc.
   O pală de vânt rece. O respirație reținută și eliberată.
   E Cecilia.
   Emily tresare. Și Cecilia. S-au speriat una de alta, așa cum te-au speriat pe tine. Toate trei sunteți în locuri în care n-ar trebui să fiți.
   - O, zice Cecilia. Bună.
   Emily îi răspunde la salut.
   - Mă duceam la baie, zice pe un ton de scuză.
   Cecilia încuviințează din cap.
   - Bine. Eu... șovăie ea. Aveam nevoie de o pauză.
   Asta e bine pentru tine. Nu te așteptai să plece de la petrecere așa devreme. Aveai de gând să aștepți în dormitor, cu pistolul în mână. Dar acum e aici. Acum poți să acționezi.
   Se aude tropăitul Ceciliei care urcă la etaj, apoi nimic. Mai asculți o vreme, o siluetă nevăzută prin crăpătura unei uși, o fantomă într-o casă bântuită.
   Înăuntru, liniște. Afară, ecoul înfundat al vocilor, ritmul de muzică pop.
   E vremea să ieși.
   Închizi ușa, dar n-o încui. E un act de credință, plantezi sămânța dezordinii în lumea lui. O socoteală, de asemenea: nu-i nevoie să lași lucrurile lui așa cum le-ai găsit. Nu te mai întorci, indiferent cum se termină toate astea.
   Un pas, doi, trei, apoi o forță - un regret arzător, un elastic invizibil care te trage înapoi în subsol, făcându-te să-ți dorești să nu fi ieșit de după ușă.
   Ai făcut o greșeală. Ai calculat greșit. Ai auzit greșit. Ai făcut-o de oaie.
   Ea e încă acolo, în living. Ilegală, și vie, și frumoasă, cu ochi care poposesc asupra ta și se lărgesc un pic.
   - O, bună, zice.
   Îi zici și tu „Bună”, ce altceva ar fi de spus?
   - Tocmai căutam baia, îți spune.
   Arăți spre ușa din spatele ei.
   - Acolo.
   Ea întoarce capul. Plescăie din buze.
   - Da. Mulțumesc.
   Se răsucește, 1 pas, 2, 3, întocmai ca tine, apoi se oprește și se întoarce.
   - Ascultă, zice. N-ar trebui să fiu aici. Nimeni n-ar trebui să intre. Numai că...
   Se gândește. Încercând, probabil, să hotărască în ce fel să te mintă mai bine.
   - Am băut prea mult, își mușcă buzele trandafirii, își dă ochii peste cap la propria prostie. N-am mai putut să mă țin.
   O privești țintă, fiecare dintre voi, atât căprioara, cât și lumina farurilor.
   Așteaptă să spui ceva.
   - E de înțeles, îi spui.
   - Așa-i, zice. Deci, te rog, dacă ai putea să nu-i spui lui că m-ai văzut aici. Nu-i mare lucru, zău, nu cred, dar nu vreau ca el să... Aș prefera să nu știe.
   Clipești.
   - N-o să te pârăsc, zici.
   O idee, un târg.
   - De fapt, nici eu n-ar trebui să fiu aici. E... e complicat.
   „Ești verișoara lui”, îți amintești. „În mintea ei, ești verișoara lui. Verișoara lui singuratică, cea care a hotărât, din motive necunoscute lumii, să nu participe la petrecerea din curte. Ești ocupată. Timidă. Genul de persoană care preferă să fie singură”.
   - Suntem o familie complicată, îi spui.
   Ea zâmbește.
   - Care familie nu este?
   Încuviințezi.
   Umbra unei încruntări pe fața ei frumoasă.
   - Dar e totul în ordine?
   Înghiți în sec.
   - Totul e în ordine. E bine. Numai că, știi cum e. Chestii de familie.
   Încuviințează din cap.
   - Probabil că acum ar trebui să te las să folosești baia, zici.
   - Da.
   Zăbovește o clipă, apoi se întoarce iar spre ușa din spatele său.
   Două femei care își păstrează una alteia secretele. Două femei care cad de acord pe tăcute să se lase în pace una pe alta.
   Poate că o să priceapă și ea. Poate că o să știe că ai făcut totul și pentru ea. Dar acum vine partea care o să te distrugă pe veci.
   Asta-i singura parte pe care o poți trăi doar din afara trupului tău. Ăsta-i momentul când închizi toate locurile din tine în care simți durere, tristețe, orice. Asta-i partea în care înveți de la el. Un soldat. Cineva care respectă planul.
   Scara.
   Bați la ușa Ceciliei.
   Nu-ți spune să intri. Vine ea să deschidă ușa. Te poftește înăuntru.
   Cățelușa doarme în culcușul dintr-un colț. Departe de musafiri și pălăvrăgeală.
   Asta-i momentul în care te lepezi de o parte din tine, o închizi pe vecie între pereții acestei case. Poate că oamenii o vor auzi peste ani. O să iasă la iveală noaptea, cerând iertare, implorând să fie iubită.
   - Nu mi-am dat seama că ești aici, zice ea. Tata a spus că o să fii plecată în seara asta.
   Închizi ușa în spatele tău.
   Asta-i partea în care începi să te prefaci. Trebuie să pară adevărat, altfel nu ține. Trebuie să pară adevărat, altfel muriți cu toții.
   - Să nu țipi, zici.
   Se uită la tine, apoi zărește pistolul din mâna ta. Trupul i se crispează. Face un pas în spate. Când se uită iar la tine, e un fascicul de frică și nedumerire.
   Poate că o parte din ea știa. Poate că o simțea, gonind prin țevi ca aburul fierbinte, șerpuind prin temelia casei. Ideea de violență. Poate că o parte din ea se aștepta la asta, dar nu și-a închipuit niciodată că o să vină de la tine.
   - Dacă țipi, o să fie de rău, zici.
   Cuvintele, ale lui, ca o murdărie în gura ta. Trebuie să le smulgi de pe limbă, fiecare parte din trupul tău împotrivindu-se.
   - Ce se întâmplă? întreabă ea, un vaier.
   „Nu pot spune”, îți zici. Simți cum începi să cedezi, o durere în stomac, cuvinte îngrămădindu-se în gâtlej. Ai vrea să-i spui totul. Ai vrea să înțeleagă. Ai vrea să știe că niciodată n-ai fi...
   Nu.
   - Plecăm la o plimbare, îi spui.
   Nu întrebare. Nu cerere. Cineva care privește în viitor.
   Ea încuviințează din cap. Să fie așa de ușor? Îndrepți un pistol spre oameni și ei fac ce le spui?
   - Să nu scoți vreun sunet, zici. Să nu fugi. Să nu țipi.
   Apoi singurul adevăr pe care îl poți oferi:
   - Fă întocmai cum spun eu și totul o să fie bine.
   Altă înclinare a capului.
   Ce nu-i spui: că acesta este singurul fel în care poți să te asiguri că ea e în siguranță. Să n-o scapi din ochi.
   Mai târziu, când o să se gândească la seara asta, speri că o să-și amintească: o mare zguduire. Tu făcând ceva rău și tatăl ei îndepărtându-se de ea.
   O să se creadă victima unei mari nedreptăți. N-o să greșească în această privință. Într-o bună zi o să înțeleagă toată povestea. Într-o bună zi o să afle. Dar nu acum.
   Faci semn spre ușă cu mâna liberă.
   - Să mergem, zici.
   Ochii ei se îndreaptă spre cățelușă. Te pregătești să-i spui iar „Să mergem, am zis”. Dar se răzgândește, își face curaj singură.
   Ce nu-i spui: „Mi-aș dori să poată veni și câinele. Sper că o să ajungă înapoi la tine”.
   Coboară scara și nici măcar nu trebuie s-o zorești. Nu trebuie să tragi sau să smucești, nu trebuie să-i înfigi pistolul în coaste. Are 13 ani și tu ești un adult cu un pistol și te sfâșie, te distruge la fiecare pas gândul la cât de ușor merge cu ea.
   - Stai, zici.
   O pauză la jumătatea scării ca să te uiți în living.
   E pustiu.
   - Să mergem, zici.
   Ajungeți la ușa din spate.
   - Uite cum o să fie, îi spui.
   În șoaptă, gheboșându-te, dispărând. El ar putea să fie oriunde.
   - O să mergem la camionetă. Tu o să mă urmezi. Să nu încerci nimic, bine?
   E o notă de implorare în vocea ta. Nimic din toate astea nu-ți stă în fire.
   - Am încredere în tine, zici.
   Ea scoate un vaiet. Lacrimi i se rostogolesc pe obraji. „E în ordine”, ai vrea să-i spui. „Sincer, sunt surprinsă că ți-a trebuit așa de mult timp”.
   În loc de asta, îi spui să fie tare.
   - Am nevoie să fii curajoasă. Înțelegi?
   Își șterge obrajii cu dosul mâinilor și încuviințează din cap.
   Strângi mai tare pistolul. O privire rapidă pe fereastră. Nimic. Toți sunt în curtea din față, petrecând, fără să-și dea seama de marea evadare care se petrece înăuntru.
   Hai să lăsăm așa lucrurile.
   Asta-i partea în care sari.
   Asta-i partea în care nimic nu-i sigur.
   Asta-i partea în care planetele se aliniază și tu te eliberezi.

73. EMILY

   Mă uit prin baie - săpunul, o marcă de la supermarket, prosoapele, proaspăt spălate. Într-un dulăpior de sub chiuvetă, flacoane cu soluție cu clor. Îi place să-i fie casa la fel de curată cum îmi place mie să fie bucătăria.
   Ies.
   Ea a plecat. Sunt din nou singură.
   Ușa de sub scară. Ea venea de acolo.
   Ce făcea?
   O deschid și dau de trepte de ciment.
   La poalele scării, un comutator. Îl răsucesc.
   E o pivniță. Curată, dar urâtă, mobilier pliant și o lanternă.
   Miroase frumos. Ca fularul lui, ca scobitura gâtului lui. Miroase a el.
   E un banc de lucru, cu geanta lui de sport vârâtă dedesubt. Sunt cutii.
   Teancuri, îngrămădite în partea din spate a încăperii. Rămășițe de la mutare, presupun.
   Cu vârful unui deget urmăresc literele mari, strâmbe, pe care el le-a scris în grabă. BUCĂTĂRIE, CĂRȚI și, ca o incantație, CAROLINE, CAROLINE, CAROLINE.
   Soția lui. Cea cu care se presupunea că va fi până la capăt. Cea care a făcut un jurământ și a primit unul în schimb. Cea care a purtat în pântec copilul lor, care i-a dat ceea ce-mi închipui că au fost cele mai fericite zile din viața lui. Cea care...
   Un sunet în spatele meu. Un hârșâit - tălpi pe ciment.
   Rahat!
   Nu l-am auzit deschizând ușa. Nu l-am auzit coborând scara. Dar e aici, chiar aici, la câțiva centimetri de mine, cu ochii lui frumoși atât de pătrunzători, că aș vrea să-i spun să se uite în altă parte, să mă lase în pace.
   Dar nu pot, pentru că eu sunt intrusa. N-am ținut cont de rugămintea lui. M-am dus unde n-ar fi trebuit să mă duc și mi-am pierdut toată puterea de a negocia.
   - Cum ai ajuns aici? întreabă.
   E calm. Are pe față o umbră de zâmbet. E curios, îmi spun, doar curios să știe ce naiba fac aici.
   - Căutam baia, mint eu.
   - Și ai crezut că o s-o găsești la subsol?
   O tăcere atârnă între noi. Apoi cel mai frumos sunet: râde, și râd și eu de mine, de minciuna mea evidentă, de senzația minunată de ușurare care mă încălzește din creștet până-n tălpi.
   - M-ai prins, zic.
   El înclină capul într-o parte. Mă studiază ca și cum nu m-ar mai fi văzut niciodată, de parcă aș fi o statuie dintr-un muzeu și vrea să-și întipărească în minte toate adânciturile și fisurile mele. De parcă ar vrea să afle, și să nu uite niciodată, care părți din mine luminează și care sunt umbră pură.
   Mă foiesc sub privirea lui.
   - Îmi pare rău, zici.
   Din nou serioasă.
   El deschide gura, poate ca să mă asigure că e în ordine, că nu vrea ca toți cei de la petrecere să vină înăuntru, dar nu-i nicio problemă dacă nu-i decât o persoană, nicio problemă dacă nu-s decât eu, însă...
   Ochii îi sunt tulburați. Sar de la mine la ceva de dincolo de umărul meu drept. Înapoi la mine, înapoi la acel obiect. Îi urmăresc privirea de la mâneca hainei mele la...
   Teancul de cutii?
   E un reflex. Un instinct rămas din copilărie, când copilul care stătea lângă mine la școală își ascundea foaia cu testul și asta mă făcea să vreau și mai mult să mă uit.
   Trupul meu se mișcă înainte să-i spun s-o facă. O schimbare imperceptibilă - spatele se răsucește un pic de tot, cușca pieptului se rotește, gâtul se întinde spre cutiile din spatele nostru.
   O mână îmi prinde brațul. El mă ține. Nu așa cum a făcut odată, cu delicatețea afecțiunii, cu caracterul imperios al pasiunii. Asta este control.
   Trasez cu ochii o linie invizibilă de la mâna cu vene groase și încheieturile degetelor albite de pe mâneca mea, până la fața lui. Fața frumoasă pe care am cuprins-o în căușul palmelor în noaptea aceea, la restaurant. Buzele pe care le-am gustat, nasul pe care l-am sărutat în fugă, sfios, când s-a terminat.
   E ceva ce nu recunosc. O duritate, un gol. Un hău care se deschide sub picioarele noastre. Brusca înțelegere a faptului că nu-l cunosc. Nu cu adevărat. Că n-am stat niciodată la taifas toată noaptea. Că nu mi-a vorbit niciodată despre copilăria lui, despre părinți, despre speranțele și visurile lui și ce s-a ales din ele.
   E un bărbat care ascunde lucruri în pivniță. E o gamă de posibilități infinită, de la cea mai nevinovată până la cea mai stânjenitoare.
   „E în ordine”, aș vrea să-i spun. „Cu toții avem secrete. Adevărul e că mi-am urât părinții - nu, stai, nici asta nu-i adevărat. Adevărul - adevărul este că nimeni nu m-a iubit vreodată necondiționat. Nimeni nu mi-a dat atenție înainte s-o faci tu, și am crezut că mi-e bine singură în colțișorul meu, dar nu mi-e. Cu adevărat nu mi-e. Adevărul e că nu mi-a fost bine de multă vreme. Adevărul e că vreau să ocup un loc. Vreau să fiu în centrul vieții cuiva. Adorată, admirată. Adevărul e că vreau să râdă cineva la glumele mele, mai ales la cele prostești, și vreau pe cineva care să mă vadă și să n-o ia la fugă în direcția opusă”.
   „Adevărul”, aș vrea să-i spun lui, „adevărul e că te-aș urma oriunde”.
   El clipește. Strânsoarea de pe brațul meu slăbește, îmi dă drumul, încet, de parcă de-abia cum și-ar fi dat seama că m-a înșfăcat.
   Își drege glasul.
   - Îmi pare rău. Eu...
   Scoate un mormăit și o spune din nou, ca pe o rugăciune învățată pe dinafară:
   - Îmi pare rău.
   Îmi ating pielea pe sub canadiană și pulover, încă fierbinte de la strânsoare, un pic dureroasă.
   - Nu-i nimic, îi spun.
   Mâna mea se întinde și plutește cu stângăcie, pentru că nu mă pot hotărî ce să fac - o îmbrățișare, o bătaie ușoară, o strângere a mâinii?
   - Vino încoace, zice el. Vreau să-ți arăt ceva.
   Arată spre bancul de lucru. Spre capătul întunecat al pivniței, unde nu răzbate de-a binelea lumina becului fără abajur.
   „Te-aș urma oriunde”.
   - Nu-i decât ceva la care lucrez, îmi spune și face semn cu mâna să mă duc lângă el.
   Apoi o bufnitură, mai degrabă o izbitură care vine de sus și un motor ca un tunet. Aproape de noi. Chiar lângă casă, dacă e să ghicesc. Unde nu-i parcată decât mașina lui. Toți ceilalți au găsit locuri pe stradă.
   Capul lui, întregul corp se răsucește spre sunet. O mișcare încețoșată - mă uit cum silueta lui țâșnește, apoi dispare în sus pe treptele de ciment. O frântură de clipă sunt iar singură. În pivnița lui, în pântecele casei lui.
   Cu mâinile tremurând. Cu urechile țiuind.
   Afară e huruitul motorului. Vocea lui care se ridică peste el.
   În cele din urmă, trupul meu își amintește.
   Fug. Fug după el.

74. FEMEIA DIN CAMIONETĂ

   Nu scoți niciun sunet. În afară de vaietele slabe care vin dinspre Cecilia, în afară de lipăitul picioarelor voastre pe iarbă - ale tale desculțe; ale ei, în teniși. Nimic din toate astea nu-i destul ca să vă dea de gol. E o petrecere.
   Oamenii sunt ocupați, orbiți de luminițe, cu creierul încețoșat de ceea ce miroase a vin fiert cu mirodenii.
   Nu-l vezi nicăieri. Ideal ar fi fost să-l vezi cu coada ochiului, prezent acolo, departe. Dar va trebui să te descurci și așa. Deschizi portiera pasagerului.
   - Urcă, îi spui fiicei lui.
   Știi cum să faci asta.
   Îți aruncă acea privire pe când se așază pe scaun, cu țeava pistolului la câțiva centimetri de ea. Rănită. Privirea unei fete care n-o să te ierte niciodată. Nu știe că pistolul nu-i încărcat. Că asta te îndurerează poate că la fel de tare cum o îndurerează pe ea.
   Închizi portiera ei cât mai încet posibil. Pe undeva, înainte să-și poată da seama, el ciulește urechile. O perturbare în univers. Se întâmplă ceva ce el n-a plănuit.
   Încă nu știe, dar în câteva clipe o să vină după tine.
   Te duci în partea șoferului. Astea sunt secundele primejdioase. E o situație pe care n-ai putea s-o explici, degetele tale în jurul unui pistol care nu-ți aparține, o fată prinsă în capcană care nici ea nu-ți aparține.
   Ăsta-i momentul care o să te omoare dacă nu merge cum trebuie.
   Ești într-un vehicul. Ești pe locul șoferului.
   - Centura de siguranță.
   Cecilia îți aruncă o privire nedumerită.
   - Centura de siguranță, zici iar și fluturi pistolul.
   Ea își prinde centura. Pui pistolul la loc sub curea.
   Camioneta se trezește la viață trepidând.
   Concentrează-te.
   O să scapi de aici dacă exiști doar în clipa de față, în cabină, cu mâinile pe volan. Nu te gândi decât la ce ai nevoie să te gândești, nu vedea decât ce ai nevoie să vezi. Ți se pare că auzi ceva – pe cineva zbierând în depărtare, confuzie, începutul unui tumult.
   Concentrează-te.
   Apasă pedala de accelerație.
   Ceea ce se întâmplă în casă nu mai e problema ta.

75. EMILY

   El intră în panică. Fuge afară, se uită prin curte. Sălbatic. Înnebunit.
   - Nu-i aici, zice.
   Intră înapoi, nu se mai ostenește să închidă ușa din față, urcă scara sărind câte două și trei trepte. La etaj, niște uși sunt deschise și izbite de perete. Se întoarce gâfâind.
   - Cece nu-i aici.
   Mi-o spune mie și oamenilor care au început să se adune în living și la intrare, alarmați. E prima dată când îl văd așa. Un tată rănit, căruia i s-a smuls ceva vital.
   - Mi-a luat copilul, zice. În camionetă.
   Nimeni nu pricepe exact ce vrea să zică, dar înțelegem esențialul. Camioneta a plecat cu fata în ea. Sânge din sângele lui, carne din carnea lui.
   - Îmi trebuie o mașină, zice el.
   Oamenii se scotocesc prin buzunare, însă eu sunt mai iute. Alerg la el, îi vâr în mână cheia Hondei.
   Fuge spre mașină fără să se uite la mine.
   Mă strecor pe scaunul pasagerului. Asta-i mașina mea, lumea mea. N-am nevoie de invitație.
   Răsucește cheia în contact. Oamenii se feresc din cale. Motorul Hondei huruie. Cauciucurile scrâșnesc pe asfalt.
   Ne îndepărtăm de casă.

76. FEMEIA ÎN MIȘCARE

   Ești pe drum. Ești drumul. Cu ochii la el, strânsoare fermă pe volan.
   Conduci. Conduci ca el în ziua aceea, când te-a cules de pe un petic de iarbă, când te-a scos din lume.
Te-a învățat bine.
   Un suspin ajunge la tine din partea pasagerului. O privire - ea este încă unde ar trebui să fie. Încă participă la asta.
   „Totul o să fie bine”, ai vrea să-i spui. „Asta-i doar spectacol, însă spaima e adevărată, și pentru asta n-o să înceteze niciodată să-mi pară rău”.
   Stânga, stânga, dreapta. Nu-i mult de mers, însă timpul zboară. Poate conduci timp de zece minute și poate conduci timp de un an întreg. Poate că tu și Cecilia faceți o călătorie. O femeie și o fată într-un film post-apocaliptic, hoinărind prin America în căutarea unei vieți mai bune, a unei noi vieți, a oricărei vieți.
   Tocmai când să treci de Butcher Bros și cireada lor, ceva în oglinda retrovizoare. O sclipire, un logo Honda îndreptându-se spre tine. Apeși mai tare pe accelerație. Te aștepți ca Honda să dispară pe fundal, dar rămâne lipită de tine. Curând e bară la bară. Nu poți s-o scuturi ca pe o albină de pe buza unei doze de suc, vara.
   În oglindă, o fulgerare albă. E ea. Stă în canadiana ei pe locul pasagerului din Honda. Dacă nu ea conduce, atunci trebuie să fie el. Venind după tine, urmându-te. Cerând înapoi ceea ce e în mod legitim al lui.
   După vaci, drept înainte. Pensiunea pe stânga. Biblioteca pe dreapta. Și inima tuturor acestora, o clădire după alta. Centrul orașului.
   Trebuie să ajungi acolo. Chiar și cu Honda ținându-se scai de tine. Nu-l poți lăsa să te prindă.
   Cecilia suspină. Îi simte prezența, atât de aproape, chemând-o înapoi la lumea pe care o cunoaște, la tot ce tocmai ai luat de la ea. Iei o mână de pe volan și bâjbâi după a ei. O apeși blând, așa cum ai făcut în bucătărie când i-ai salvat câinele - când ați salvat câinele împreună, voi două împotriva lui.
   - Ssst, îi spui. 
   O intonație liniștitoare, pe care ai învățat-o de la mama ta când erai mică, atunci când lumea te nedreptățea și te prăbușeai în brațele ei.
   - Ssst.
   Ține ochii asupra drumului. Trebuie să mergi cât de repede poți fără să pierzi controlul. Trebuie să conduci cum n-ai mai făcut-o niciodată până acum.
   Încerci. Încerci să faci cum trebuie. Apăsarea piciorului drept pe accelerație, strânsoarea vitală a mâinilor pe volan.
   Honda începe să se piardă în depărtare. Reușești cumva să pui distanță între voi și el.
   Însă au trecut 5 ani. Și nici înainte de asta nu erai un conducător auto grozav. Erai un copil de la oraș. Nu cunoșteai numele copacilor, sunetele păsărilor. Ai învățat să conduci în Manhattan, cu 30 de kilometri pe oră.
   Ceva îți prinde privirea. O formă se îndreaptă spre tine, săgetând de-a curmezișul geamului.
   Virezi brusc. Nu vrei asta - e ultimul lucru pe care ai vrea să-l faci - însă în acest moment nu-ți controlezi mâinile.
   „Era o pasăre”, îți spune creierul, și o vezi zburând mai departe. Un soi de pasăre de pradă, cu gheare încovoiate, ciocul ca un desfăcător de conserve. Zburând prea aproape de tine, prea aproape de camionetă. Și totuși, nevătămată.
   „Cui îi pasă de pasăre?”
   Mașina derapează. Pe locul pasagerului, Cecilia țipă. Bâjbâie după un mâner, orice suprafață de care să se țină.
   Încerci să recapeți controlul, să ajungi înapoi pe drum, însă camioneta nu te mai ascultă. De parcă și-ar fi amintit, în cele din urmă, că tu nu ești adevăratul ei proprietar. Că rostul ei n-a fost niciodată să te slujească pe tine.
   O cădere. Tu, fata și camioneta, căzând împreună, în acest moment nu aparțineți decât legilor fizicii, forțelor care vă trag spre pământ și celor care vă lasă să vă scufundați.
   Deschizi ochii. Când i-ai închis?
   Nu știi. Ceea ce știi e că nu le-ai spus niciodată să se închidă.
   Ceea ce știi: că tu, fata și camioneta nu vă mai mișcați. Că sunteți într-un șanț.
   Ceea ce știi: că el e pe acolo. Încercând să vă prindă.

77. EMILY

   Conduce ca un nebun. Ca un tată alergând după fiica sa.
   Honda i se supune până când nu i se mai supune. El apasă pe accelerație, însă mașinii îi este greu să țină pasul. Se aude un bâzâit.
   Transmisia.
   El înșfacă schimbătorul, încearcă să-l pună cu o smucitură în viteza a patra.
   E înțepenit.
   Mașina se târâie și se oprește. În fața noastră, camioneta accelerează.
   - La dracu’!
   Zgâlțâie schimbătorul la stânga și la dreapta. Nu cunoaște secretele Hondei, ale transmisiei ei manuale.
   Mai încearcă o dată s-o forțeze, însă mașina nu se clintește.
   - La dracu’!
   Pumnul lui izbește bordul.
   - Ticăloasa aia, zice cu o voce pe care nu i-o recunosc. Ar fi trebuit s-o omor de mult.
   Înainte să pot întreba. Înainte să pot formula un singur gând. Înainte să mi se crispeze stomacul. Înainte să mă pot gândi măcar că mi se face greață, să pun sub semnul întrebării tot ce credeam că știu, să aud aerul năpustindu-mi-se afară din plămâni de parcă n-aveau să se mai umfle niciodată, el a plecat.
   Sare din mașină și o ia la fugă.
   „După ea”, e tot ce pot să gândesc.
   După femeia pe care am văzut-o.
   Și fiica lui.
   E ancora speranței, posibilitatea unei neînțelegeri.
   Cu toții spunem unele lucruri, nu? La mânie. Lucruri pe care nu le gândim. Lucruri pe care le regretăm.
   Fuge după ea, hotărăsc eu.
   Fuge după fiica lui.

78. FEMEIA, APROAPE REUȘIND

   - Trebuie să mergem.
   Te doare gâtul. Durerea îți zvâcnește în ceafă. Rahat! Trebuie să se fi întâmplat în timpul căderii, când v-ați răsturnat în șanț.
   N-ai timp de durere. N-ai timp să verifici dacă trupul îți funcționează așa cum trebuie.
   - Acum trebuie să plecăm, îi spui.
   Pistolul. Încă mai ai pistolul. Întinzi mâna după el sub pulover. Fața îți ia o expresie dură.
   În câteva clipe, el o să vă ajungă din urmă.
   - Ieși, zici.
   Ea se supune. Ai pistolul, așa că se supune.
   Cobori din mașină. E frig afară. Iată-te afară, fără el. Cu pistolul în mână. Un scurt inventar: gheață pe drum, țurțuri picurând din copacii care îl mărginesc.
   Simți arsuri în tălpile desculțe pe pământul înghețat. N-ai voie să aluneci.
   N-ai voie să cazi. O cădere ar duce tot acest plan îndrăzneț la un sfârșit tragic.
   „Grăbește-te”.
   Îți înfășori degetele pe încheietura mâinii fetei. Voi două, una.
   - Haide!
   Nu-i timp, nu-i deloc timp. Ieși din șanț, o tragi după tine pe asfalt.
   Un pas, apoi doi.
   Îți găsești ritmul. O îmboldești să înainteze și te urmează fără împotrivire, maleabilă, nu pentru că are încredere în tine, ci pentru că ai un pistol și ea e o fată într-un corp sensibil și vulnerabil.
   Curând alergați. Trupul tău vă propulsează pe amândouă. Cu fiecare pas orașul e tot mai aproape.
   Caută. Ai văzut-o în ghiduri. Pe hartă. O mică pictogramă ca insigna unui polițist. În pivniță ai urmat drumul cu degetul, de la Butcher Bros, până la Fântâna Dorințelor și până în centrul orașului. Trebuie să ai încredere că ai înțeles corect.
   Undeva, departe, Honda scrâșnește. Portiere se trântesc. Un urlet. Vocea lui. Te-a găsit, întocmai așa cum promisese s-o facă.
   Alergi pentru tine și alergi pentru ea și asta trebuie să fie destul. Poate că ea se uită în spate. Poate că încearcă să pornească în sens opus, fiecare fibră din ea trăgând-o înapoi la camionetă, înapoi la el. Înapoi la mâinile care au ținut-o când s-a născut și au hrănit-o când îi era foame, la ochii care o priveau pe terenul de joacă și la urechile care îi ascultau plânsul noaptea.
   Gravităm spre corpurile care ne țin în viață.
   El o strigă. Recunoști silabele, numele ei în gura lui, și asta e o veste proastă. Dacă poți să deslușești ce spune, atunci e prea aproape.
   Ceva cedează. E o ușurare în stânga ta, în același loc în care o simțeai pe fiica lui trăgându-se înapoi cu doar câteva clipe înainte.
   Ai pierdut-o. El trebuie să te fi prins din urmă, s-o fi smuls de la tine.
   Atât de aproape.
   Strângi pistolul, te gândești la gloanțele pe care le-ai lăsat în casă, la încărcătoarele din cutia de carton. Regreți că n-ai încărcat pistolul. Regreți totul.
   Nu.
   Ea e încă aici. Lângă tine, unde ar trebui să fie.
   Nu se mai smucește, nu se mai împotrivește. Pasul ei îl copiază pe al tău.
   Ea se uită în spate. Nu știi ce vede. Cea mai bună presupunere: tatăl ei, furios, cu fața, o mască a trădării. Un bărbat pe care îl cunoaște, dar nu-l recunoaște.
   Asta-i partea pe care n-o înțelege decât ea.
   Din motive care sunt doar ale ei, o face. Pașii tatălui ei se apropie de voi.
   Iar fata aleargă. Aleargă împreună cu tine.

79. EMILY

   Pornesc din nou Honda.
   E rapid. Cel mai rapid alergător pe care l-am văzut.
   Le ajunge. Femeia aceea și fiica lui, fugind de el. Împreună.
   Sunt la vreo 10 metri când se întâmplă asta. Se desfășoară la lumina farurilor Hondei.
   Întâi fata. Se întinde spre ea, o smucește înapoi.
   Gata, îmi spun. Acum el se oprește și o ține strâns și îi spune cât de îngrijorat a fost, aproape a murit de spaimă, așa de îngrozit că aproape a omorât pe cineva.
   Însă o părăsește.
   După ce a luat-o înapoi, a smucit-o de încheietura mâinii, a despărțit-o de femeie, el pornește iar.
   Ca un bărbat care nu va mai auzi niciodată alt sunet. Ca un bărbat care nu va mai avea niciodată alt gând.
   Aleargă după această femeie de parcă ea ar fi singurul lucru care contează.
   Opresc Honda.
   - Aidan! 
   Sunt afară din mașină. Strigând numele lui cu toată forța plămânilor, forțându-mi corzile vocale. 
   - Aidan!
   El se răsucește. Întâi fața, apoi partea de sus a trupului.
   - Aidan, întoarce-te!
   N-are importanță ce zic, doar că o zic.
   El încetinește pasul, apoi se oprește. Pentru o frântură de secundă, însă destul. Destul ca să se întrebe. Ca să se gândească la mine.
   Răsuflarea mi se poticnește. Gâfâi, deși n-am fugit. Este groaza acestui lucru, hăul căscat de el. Speranța este că el se va întoarce. Că n-o va mai urmări pe ea. Speranța, îmi dau seama, este că va începe să mă urmărească pe mine.
   Picioarele îi zvâcnesc. Umbra unui sprint, începutul unui plan secundar.
   Primul cuvânt al unei povești în care el se răzgândește. În care, pur și simplu, alege. Pe mine. În care, pur și simplu, mă alege pe mine. Realitatea îl trage înapoi. Sau e speranța? Speranța că o va prinde? Că o va opri, oriunde s-o fi ducând ea?
   Nu eu sunt cea pe care o vrea. Nu sunt cea pe care o caută.
   Dar am câștigat niște timp pentru ea. Oricine o fi, i-am câștigat câțiva metri între el și ea.
   El îmi întoarce spatele și o ia din nou la fugă.

80. FEMEIA, FUGIND

   După toate, este vorba despre două trupuri.
   Al tău și al lui.
   Alergi.
   Nu-i vorba să înaintezi repede. Asta-i dincolo de repede.
   Alergi așa cum alergai în viața ta dinainte, când tânjeai să-ți simți picioarele topindu-se sub tine. Când jinduiai la bubuitul din cușca toracică, la vâlvătaia plămânilor căutând aerul.
   Alergi spre ea. O clădire mică, izolată. Așa de banală sub cerul înstelat. Chiar aici, la vreo sută de metri de tine.
   Poți să alergi o sută de metri. Te-ai pregătit pentru asta. Ți-ai simțit mușchii picioarelor, încordarea din coapse, duritatea gambelor.
   O faci și nu privești înapoi și el e chiar în spatele tău și poți să-l auzi și poți să-l simți, să-l simți în oasele tale și în creierul tău și sub pielea ta și în spatele ochilor tăi și în fiecare ungher din tine, în fiecare crăpătură a lumii.
   Așa că alergi.
   Regula supremă pentru a rămâne în viață: alergi, pentru că așa te-ai salvat întotdeauna.

81. FEMEIA LA SECȚIA DE POLIȚIE

   E sfârșitul lumii. Un haos așa de mare, că nu te poți aștepta ca planetele să se mai alinieze vreodată.
   Ceea ce știi: că încă mai respiri. Ești un trup, două brațe și două picioare, un cap și un trunchi.
   Ce ai lăsat afară: frig, gheață și zăpadă. Pistolul, aruncat în ultima clipă.
   Drapelul fluturând pașnic în vântul de decembrie. O clădire din cărămidă și sticlă. Acum ești înăuntru, în inima ei. Un șobolan de laborator sub lumina fluorescentă. Prea mult zgomot, prea multe voci.
   Ți-e capul plin. Tot ce auzi e inima ta bubuind în piept. Zvâcnetul sângelui în urechi.
   Nu s-a terminat. El e aici. Tatăl virtuos. Bărbatul în care toată lumea are încredere. Bărbatul care știe că lumea e pregătită mereu să-l sprijine. Care nu poate decât să urce în societate.
   - Mi-a răpit copilul, zice el, iar și iar. Mi-a răpit copilul.
   Bărbatul ăsta. Te duci undeva și el te găsește. E un hotel din care nu poți niciodată să pleci.
   Și fiica lui, Cecilia. E și ea aici. Ai pierdut-o și ea te-a găsit.
   Pe el, îți dai seama. L-a găsit pe el.
   Întotdeauna e vorba despre el.
   Stai la câțiva metri înăuntrul secției de poliție. El e la intrare. Un bărbat în albastru stă între voi doi.
   - Aidan, zice bărbatul în albastru. Aidan, știm. Liniștește-te.
   El nu se liniștește.
   - Mi-a răpit copilul.
   Vocea lui ricoșează prin încăpere. Țopăie pe pereți, ascuțită și plângăreață.
   O dată. Doar o dată ai luat ceva de-al lui.
   Vrea ca ei să știe. Înainte să poți spune tu ceva. Vrea să ajungă acolo primul, să se asigure că vocea lui e auzită și a ta piere pe vecie. Nu-i doar vocea. E și trupul lui, înalt și suplu și încercând să se înghesuie pe lângă bărbatul în albastru.
   Bărbatul în albastru se întoarce pe jumătate spre tine. Un polițist. Tânăr, cu rotunjimi copilărești și obraji bucălați. Un agent. Două urechi și un creier. Trebuie să îi atragi atenția.
   - Aidan, zice tânărul polițist ca un apel la rațiune.
   El nu ascultă.
   - Mi-a răpit copilul.
   Indignarea. Pur și simplu, nu-i vine să creadă.
   Cecilia ridică un braț.
   - Tată, zice, un ecou la litania lui. Tată. Tată.
   Poate că e vocea ei, anii de creștere a unui copil l-au predispus să sară când aude cuvântul. Tată, tată, tată. Miezul esenței ei, deșteptând miezul esenței lui.
   - Lasă-mă să trec, zice, încercând să vină spre tine.
   Tânărul polițist rămâne pe loc.
   - Aidan, încearcă el, potolește-te, nu vreau să trebuiască să...
   O încăierare. Voci se înalță, trupuri se ciocnesc. Ochii tăi închiși, un reflex. Îți încleștezi pumnii. „Respiră. Inspiră, expiră. Rămâi în viață”.
   - Îmi pare foarte rău, Aidan, zice polițistul.
   Se aude un țăcănit metalic, cătușe care se închid. Când deschizi iar ochii, tatăl Ceciliei stă cu brațele la spate, cu încheieturile mâinilor încrucișate, cu capul aplecat. Tăcut. În sfârșit.
   - Și tu, zice polițistul.
   Bărbatul întinde mâna după ceva și simți o arsură în umeri. Mâinile la spate, metal rece pe pielea ta. Iarăși. Poate că asta e viața ta pe veci.
   Oriunde te duci, o să te aștepte un bărbat cu cătușe, cerându-ți să întinzi mâinile.
   - Bine, zice polițistul. Acum putem să vorbim.
   Se apropie altă siluetă în albastru.
   - Tu o iei pe ea, eu îl iau pe el, îi zice tânărului polițist.
   El încuviințează din cap și te împinge ușor să pornești.
   Întorci capul. Cecilia. Trebuie să știi ce vor face cu ea.
   Cu coada ochiului o vezi că încearcă să-și urmeze tatăl. Un al treilea polițist - mai bătrân, aproape prea bătrân ca să fie tatăl ei - o oprește.
   „Așteaptă aici”, zice, și ți se pare că auzi „scumpo”. Auzi „tata” și auzi „câteva întrebări”. Cecilia încuviințează din cap în vreme ce polițistul mai bătrân arată spre un scaun gol.
   Din cealaltă parte a încăperii, și el întoarce capul. Tatăl. Bărbatul cu cătușe.
   Privirea lui o întâlnește pe a ta.
   E acolo o recunoaștere, un aer de „Desigur”. De parcă se aștepta la asta. De parcă așteptase tot timpul să-l trădezi.
   „Așa trebuia să se termine”, ai vrea să-i spui.
   „Amândoi înlănțuiți de noi înșine și, la mijloc, fata. Liberă”.

82. FEMEIA CU NUME

   Camera e mică și fără ferestre. Un birou, lumină fluorescentă, un plic cafeniu. Plutesc mirosuri de transpirație și nes.
   Adori asta. Totul. O cameră în care aerul nu-i aparține lui.
   - Ia loc, zice polițistul.
   Te așezi.
   - Trebuie să-ți spun, zici, și el te întrerupe.
   - Ce s-a întâmplat acolo? vrea să știe. Cine ești? De unde îl cunoști pe Aidan?
   Tragi aer în piept. Te furnică pielea. „Încerc”, ai vrea să zici. „Încerc să-ți spun. Țin asta în mine de cinci ani și acum a venit vremea și trebuie să mă asculți.
   Trebuie să mă crezi.
   Jură-mi că o să mă crezi”, ai vrea să-i spui. „Jură-mi că după ce îți spun, toate astea se termină”.
   Felul în care tocmai i-a rostit numele. Felul în care s-a scuzat când i-a pus cătușele. „Îmi pare rău, Aidan”. Amici. Doi bărbați care se cunosc de o vreme.
   „Aidan Thomas?” o să zică la televizor tânărul polițist. „Era, pur și simplu, un tip tare cumsecade. Genul de om pe care toată lumea îl place. Politicos. Dacă ți se oprea mașina, se înființa cu cabluri. Niciodată n-am avut vreo problemă cu el. Se împăca bine cu toată lumea”.
   Iei o înghițitură de aer îmbâcsit. „Ascultă”, ai vrea să zici. „Hai să facem un târg. O să-ți dau cazul secolului. O să-ți schimb viața, câtă vreme o schimbi și tu pe a mea”.
   Uită-te la el. Cuvintele care urmează trebuie să le spui cu spatele drept, cu capul sus. Fără șovăială. Ai așteptat 5 ani asta. O încăpere fără prezența lui, două urechi care să te asculte, vocea ta în mijlocul tuturor acestora.
   - Domnule polițist, începi.
   Vocea ți-e ca siropul, falca se trudește să rostească fiecare silabă. Trebuie să-l rostești.
   Amintește-ți-l. Sunetul lui, senzația pe care ți-o provoacă în gură. Numele tău.
   Ilicit, ca o înjurătură.
   Nu l-ai rostit timp de 5 ani.
   Părea greșit până și să te gândești la el. În magazie. Ori de câte ori era el în preajmă. Erai îngrijorată că ar putea auzi silabele în capul tău. Că ar simți înșelăciunea, o parte din tine pe care o țineai departe de atingerea lui.
   - Numele meu, zici.
   Ia-o de la început. N-ai voie să ratezi acum.
   Când rostești aceste cuvinte, trebuie să le dai forța de a descuia uși și de a le ține deschise pentru totdeauna.
   - Domnule polițist, zici din nou, și de data asta nu te mai oprești. Numele meu este May Mitchell.

83. EMILY

   Oriunde mă duc, privirea lui mă urmărește.
   Abandonată pe bănci din parc. Lângă casa din farmacie. Acasă, pe masa din living, unde Eric a lăsat ieri ziarul. M-am întors înainte ca Yuwanda să-i spună să-l ia de acolo.
   Cele mai multe ziare au folosit fotografia lui de la arestare. Două dintre ele, ziare de scandal din orașul mare, au pus mâna pe două fotografii de familie. Una a fost făcută acum câțiva ani, la o petrecere de Halloween, când fata lui era mică. El poartă un pulover cenușiu pufos, o ține de mijloc în vreme ce ea încearcă să prindă cu gura mere dintr-un vas cu apă, în piața orașului, fața ei e încețoșată. Copilul invizibil al celui mai vizibil bărbat.
   Cealaltă fotografie e și mai veche. E tânăr, pozând alături de soție în fața fostei lor case, cea mare din pădure. Amândoi zâmbesc spre aparat. Ea are capul rezemat pe umărul lui; el o cuprinde cu brațul. Pe atunci priveau în viitor și le plăcea ce vedeau.
   Au trecut 10 zile. La început n-a crezut nimeni. Articolele din ziare continuau să apară și oamenii continuau să clatine din cap. Apoi el a mărturisit. O parte, nu tot. Dar suficient.
   Polițiștii au încercat să-mi pună întrebări în prima seară. La început am așteptat afară, în mașina mea. Nu s-a întâmplat nimic. Am intrat și nu l-am văzut nicăieri. Fata era singură, așezată pe un scaun. Am pornit spre ea, însă o polițistă m-a oprit. M-a dus într-o cameră separată.
   - Îl cunoști pe tatăl fetei? a întrebat. Îl cunoști pe Aidan Thomas?
   Și apoi a rostit cuvinte care pentru mine n-aveau niciun sens. Încă n-au.
   A tot încercat, dar eu nu eram bună de nimic. Nedumerită. Înfrigurată. Ea s-a dat bătută și mi-a spus să mă duc acasă, că o să treacă pe la mine a doua zi.
   - Pot să vin eu, mai bine? am întrebat.
   Nu voiam să vină în casa noastră. Nu voiam să-i târăsc pe Eric și Yuwanda în nimic din toate astea. Polițista a zis da, sigur.
   M-am ținut de cuvânt. M-am întors a doua zi. Deja sosiseră cei de la FBI. Blestematul de FBI. Ajutau la anchetă, a zis polițista. Aș putea, oare, să vorbesc cu ei?
   I-am spus polițistei că da. N-avea importanță cu cine vorbeam. Ea s-a prezentat ca agenta Cutare. Nu i-am reținut numele când s-a prezentat și apoi era prea târziu să mai întreb.
   Nu contează cum o cheamă. Contează doar ce i-am spus, și acele fapte rămân neschimbate. Vor rămâne neschimbate pe vecie.
   Într-o cămăruță cu încălzirea dată prea tare, am stat cu agenta Cutare și i-am predat tot ce fusese al nostru, fiecare frază era o trădare. Mesajele.
   Noaptea aceea din cămară. Mi-am ales cu grijă cuvintele, dar sunt lucruri care nu sună bine, oricât de mult te-ai gândi la ce rostești.
   Agenta Cutare și-a notat. Telefonul meu trebuie să rămână acolo, a zis. La fel și lănțișorul. A luat și fularul.
   - Nu-i decât un fular, i-am spus. Ce poate să aducă în plus?
   Ea a clătinat din cap.
   - Nu știm, mi-a spus. De aceea trebuie să verificăm. Ar putea să fie o probă. Orice ar putea să fie o probă.
   Mi-am scos fularul și i l-am dat. Pe gât mi s-a furișat o pală de aer.
   - Încă ceva, a zis. I-am percheziționat casa în timpul nopții. Am găsit niște lucruri care îți aparțin.
   Asta era o noutate. Nu i-am dat niciodată nimic, în afară de o cutie cu fursecuri.
   Agenta Cutare s-a aplecat peste masa dintre noi.
   - Ai vrea să știi? a întrebat.
   A fost rândul meu să clatin din cap.
   - Nu mai contează acum, am zis.
   Ea a încuviințat din cap și a întors o foaie din carnet. S-a uitat pe ea ca și cum ar fi căutat ceva, dar nu știa prea bine ce.
   - Ascultă, a zis, punând mâna înapoi pe pagină. M-ai putea ajuta să înțeleg. Toți cei cu care am vorbit până acum spun că acest bărbat era iubit. Sau, cel puțin, le plăcea foarte mult tuturor celor care îl cunoșteau. Nimeni nu-și poate aminti o singură ceartă, un singur moment neplăcut. Și am înțeles că tu erai... foarte atașată de el.
   A așteptat. Eu n-am zis nimic.
   - Mi se pare, a continuat, că oamenii îl iubeau și aveau încredere în el pentru că era un bărbat normal. Pentru că era un tată care își ducea fata la școală și o îmbrăca și o hrănea și ajuta oamenii din oraș.
   S-a foit pe scaun, și-a potrivit pistolul care îi atârna la centură.
   - Nu știu dacă o femeie aflată în aceeași situație s-ar fi bucurat de tot atâta simpatie. Asta-i tot.
   „Nu știi nimic”, aș fi vrut să-i spun. „Nu știi nimic, pentru că nu l-ai cunoscut ca noi, și acum n-o să-l mai cunoști niciodată. Nu s-a uitat la tine în așa fel încât să te facă să simți că nu vei mai fi niciodată singură. Nu te-a încălzit niciodată râsul lui, nu te-a alinat fierbințeala pielii lui pe a ta. Nu l-ai iubit niciodată, așa că n-o să știi niciodată. N-o să înțelegi niciodată cum putea să fie el”.
   - Presupun că ai dreptate, i-am spus.
   Ea a scos un mic oftat și mi-a spus că pot să plec.
   Chiar înainte să-mi deschidă ușa s-a oprit cu mâna pe clanță.
   - Ar fi în ordine să te mai căutăm? a întrebat.
   Am încuviințat din cap.
   Cooperare. Asta era ceea ce am făcut. Spunându-le tot ce știam. Arătându-le tot ce puteau vedea.
   Știu ce gândesc ei. Că trebuie să fi știut. Cum am putut să nu știu? Cum am putut să privesc în ochii lui, cum am putut să-l țin atât de strâns și să nu știu?
   Ei vor să creadă că am știut. Au nevoie să-și spună asta, pentru că, dacă n-am știut, înseamnă că n-ar fi știut nici ei.

   Timp de 3 zile, mă ascund. Nu mă duc la restaurant. Nu-l deschid. Nu-l închid. Nimeni nu întreabă. Nimeni nu vrea să se apropie de mine.
   În a treia zi, Yuwanda intră în camera mea cu o cană cu ceai și o cană cu cafea.
   - N-am știut ce preferi, zice. Am impresia că sunt multe lucruri pe care nu le știu despre tine.
   Mă crispez. Ea zice că-i pare rău. Îi spun că e în ordine.
   Vorbim. Doar un pic. Eric vine și el și se așază pe marginea patului. Nu vor să întrebe prea multe, iar eu n-am multe răspunsuri de dat. Le spun de mesaje. Le spun că Aidan și cu mine ne întâlneam. Nu mă întreabă ce înseamnă asta, că ne întâlneam.
   Într-o zi, rapoartele poliției vor fi date publicității. Ei le vor citi. Oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată - sute - le vor citi. Nimic din toate astea nu-mi mai aparține.
   Yuwanda clatină din cap.
   - Ai fost singură cu el, zice. Nu-mi vine să cred că ai fost singură cu el în tot acest timp și noi n-am avut habar.
   Ridic mâna. Ea tace. Nu vreau să vorbesc despre el. Nu vreau să vorbesc despre motivul pentru care nu vreau să vorbesc despre el. Nu vreau să încerc să explic.
   Nu pot să explic.
   Eric schimbă vorba.
   - Restaurantul, zice. Ai vreo idee ce-o să se întâmple cu el?
   M-am gândit la asta timp de 3 zile. Dar înainte să iau vreo hotărâre am nevoie să mai încerc o dată.
   Era restaurantul tatălui meu. Era acasă, cam așa ceva. Era imperfect, și adesea mă călca pe nervi, și totuși era acasă.
   În a patra seară îmi pun o cămașă curată și șorțul stacojiu și merg cu mașina în centru.
   Mă prefac că nu observ privirile care zăbovesc asupra mea când mă duc după tejgheaua barului. Eric și Yuwanda stau pe aproape ca niște bodyguarzi. Gesturi pe care mi le amintesc: să cojesc o lămâie, să umplu măsline cu brânză cu mucegai și să înfig în ele o scobitoare pentru cocktail.
   Ceea ce vreau: să dispar în munca mea. Să mă concentrez atât de tare, încât să uit să aud șoaptele, să nu observ numărul neobișnuit de clienți care vor în seara asta să mănânce la bar. Încercând să se uite mai bine la mine. Căutând indicii, orice din felul în care mă mișc, care ar explica de ce el m-a ales pe mine.
   Aerul e greu. Cămașa mi se lipește de spate, leoarcă de transpirație.
   Întâlnesc privirea Corei când îi dau două cocktailuri Old Fashioned - obișnuite, nu din cele fără alcool. Nimeni nu le mai comandă acum. Cora îmi mulțumește. Se îndepărtează de bar mai repede decât ar fi nevoie, mi se pare.
   Totul e o întrebare. Fiecare amănunt e îngreunat de bănuială.
   Continui. Înaintez greoi prin tura de cină. Am dreptul să fiu aici. Această parte a lumii a fost a mea cu mult, mult timp înainte să fie a lui. Însă după aceea. Mi se termină lămâile. Mi se termină portocalele. Mi se termină cireșele confiate. Asta înseamnă două lucruri: pentru citrice, camera frigorifică. Pentru borcanul cu cireșe, cămara.
   Îmi spun că nu-i nimic. Spatele mi se îndreaptă. Unul dintre dinții din față mi se înfige în buza de jos, Mă silesc să mă destind. Să intru în cămară ca și cum ar fi orice altă încăpere. Trebuie s-o fac. Trebuie să fac totul ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
   Borcanul e pe raftul de sus. Ridic brațul și cămașa îmi iese din betelia pantalonilor.
   Sunt el. Sunt silueta lui în acea zi, ziua cursei de 5 kilometri, ziua cu ciocolata caldă. Când a luat zahărul chiar de pe acest raft și cămașa de flanelă i s-a ridicat, dezgolindu-i burta.
   Când am devenit a lui, iar el a devenit un pic al meu. Îmi vin în minte cuvintele pe care le-am citit în ziare. Victime. Număr de cadavre. Pândă. Crimă. În serie.
   Pământul se clatină. N-am dormit de zile întregi. Poate că n-o să mai dorm niciodată.
   O să vomit.

   Nu vomit.
   Ies din cămară și îmi termin tura. A doua zi dimineață hotărârea e luată.
   Asta a fost ultima mea tură.
   N-am habar cum se vinde un restaurant. Părinții nu m-au învățat niciodată partea asta. Doar cum să conduc unul.
   Internetul îmi spune că pentru vânzarea unui restaurant e nevoie de strategie, gândire atentă și plănuire amănunțită. Un proprietar de restaurant din orașul mare îmi spune că vrea să cumpere localul. Prețul lui nu sună complet insultător.
   Accept oferta.

   Am în continuare nevoie să muncesc. Să-mi plătesc facturile până să primesc banii. Chiar și după ce îi primesc, vânzarea unui restaurant nu e un fond de economii.
   Trebuie să muncesc.
   Yuwanda îl sună pe un prieten care îl sună pe un văr al cărui frate are nevoie de un barman. Slujba e în orașul mare, restaurantul e pe o stradă de lângă Union Square. Salariu de rahat, program și mai de rahat. Accept imediat.
   N-am visat niciodată la orașul mare, dar acum e un lucru care mi se întâmplă. Găsesc ceva de subînchiriat în Harlem, văd locul pe Skype.
   Camera e mică, are doar o ferestruică. Chiria o să-mi înghită mai mult de jumătate din salariu. Semnez un contract virtual și îi virez noului meu proprietar garanția.
   Asta o să fiu eu. Această slujbă, această cameră. O să iau metroul până la locul de muncă, o să rătăcesc printre clădiri așteptând să înceapă tura mea.
   Dacă am noroc, orașului n-o să-i pese de mine. O să dispar.

   N-a fost ușor să găsesc adresa. Presa n-avea voie s-o divulge. Și nici polițiștii. Însă un prieten de familie, care trecuse să lase un pachet cu bunătăți, a rămas să cineze.
   Yuwanda a prins destul din discuții. A doua zi dimineața mi-a transmis informația.
   - Fă ce vrei cu ea, a zis. M-am gândit doar că poate ai vrea să știi. Se pare că părinții ei s-au mutat acolo după ce a dispărut. E aproape de locul în care a fost văzută ultima oară. N-au încetat niciodată s-o caute.
   E chiar în următorul oraș - restaurante și magazine de cartier și cafenele, genul de loc pe care îl vizitezi doar în cazul în care cunoști pe cineva de acolo. Casa e destul de frumoasă. E la poalele unui deal, modernă, cu ferestre din podea până în tavan, cu genul de mobilier de verandă pe care nu-l poți cumpăra de la Wallmart. O casă în care locuiesc pierderea și tragedia, și totuși dovedind atât de mult bun-gust.
   Cum a fost pentru ei să afle că fuseseră la depărtare de numai câțiva kilometri? Așa de aproape, în tot acest timp?
   Parchez după colț și merg până la capătul aleii. E presărată cu pietriș greblat cu grijă.
   Un pas, apoi doi. Mă silesc să merg mai departe, până ce ajung la ușa din față. E momentul. Trebuie să fie.
   Degetele îmi zăbovesc deasupra soneriei. Înainte să pot apăsa pe ea, ușa se deschide un pic. O femeie, destul de bătrână ca să-mi fie mamă, se uită la mine.
   - Pot să vă ajut?
   Pe fundal, o fulgerare de culoare, blugi și un pulover negru și acel păr, lung și curat, cu șuvițe albe. Ochii ei rotunzi îi prind pe ai mei chiar și de departe.
   - E în ordine, mamă, zice ea. Las-o să intre.
   Femeia privește peste umăr, apoi se supune, călcându-și pe inimă. Intru cu un zâmbet împăciuitor, la care ea nu-mi răspunde.
   - Îmi pare rău că vin neanunțată, zic. Tocmai plecam. Din oraș, vreau să zic. Plec.
   Ce fac aici? Bătând la cap aceste două străine cu micile mele planuri de viață, când au de muncit la atâta vindecare, atât de multe de construit?
   Caut privirea persoanei pe care am venit s-o văd.
   - Cred că voiam să-mi iau rămas-bun.
   Cuvintele mele, grele și nesigure.
   - Și îmi pare rău.
   Vocea îmi tremură. Mi-o urăsc, sunetul ei. Ce drept am eu să fiu cea traumatizată? Sunt bine. El nu m-a vătămat. Îi plăcea de mine, poate, în felul ciudat în care poate că era în stare de asta.
   Ea vine spre mine. Amintirea ultimelor noastre clipe atârnă în aer.
   Presiunea situației, ea în casa lui, pe cale de plecare, și eu, oarbă ca Oedip care își înfige în ochi țepușe de aur.
   - Nu știai, zice ea. N-aveai habar.
   Nu e în întregime o scuză în gura ei. Doar un adevăr: eu n-am știut și m-am purtat ca atare.
   - Îmi pare foarte rău, repet.
   Ceva sclipește în ochii ei.
   Mi-aș dori să avem mai mult timp. Mi-aș dori să fim doar noi două și să putem vorbi ore în șir. Mi-aș dori să-mi poată spune ale ei și eu să-i pot spune ale mele. Mi-aș dori să ne putem uni puterile, să le împletim într-o forță de neoprit.
   - Nu cred că...
   Stau pe muchia prostiei. Ce am de pierdut? Ce credibilitate mi-a mai rămas? Ce demnitate, ce intimitate? Și, dacă am fost despuiată de toate astea, atunci nu-i drept să încerc cel puțin să mă înfășor în altceva?
   - Nu cred că mi-ai îngădui... să te îmbrățișez de rămas-bun?
   Tăcere. Ecoul vorbelor mele, grotesc, izbindu-se de zidurile holului. O consolă în stânga mea, o oglindă, un vas de lut cu mărunțișuri, chei, nasturi, hârtii împăturite.
   - E în ordine dacă nu, îi spun. Înțeleg perfect. Știu că e ciudat. Eu doar...
   Atunci femeia vorbește, cea mai în vârstă, care nu poate fi decât mama ei.
   - Fiica mea, zice. Vorbește cu greu, de parcă n-ar ști exact cum să explice. Fiica mea nu...
   Însă ea îi taie vorba. May. I-am citit numele în ziar. A sunat vag cunoscut - amintiri îndepărtate despre știri, poate un afiș la benzinărie cu o persoană dispărută. E greu de spus cât de mult îmi amintesc cu adevărat și cât de mult a completat creierul meu.
   May se reazemă de consola de lângă mine. Ochii ei, încercănați, sunt pătrunzători în lumina zilei. Căutând în mine ceva. Dacă aș ști ce anume, i-aș da imediat.
   - Mamă, zice. E în ordine.

84. MAY MITCHELL

   Ea intră și îți dai seama că a fost distrusă. Ca submarinele între ele pe radar, vă recunoașteți una pe alta. Cele care au trecut prin niște lucruri.
   Zile întregi lumea s-a agățat de tine. Salutându-ți întoarcerea. Mâini care se întindeau spre tine, brațe care te cuprindeau. Gâturi care suspinau lângă tâmplele tale. Voci, răgușite, spunându-ți cât de dor le-a fost de tine. O nouă casă. Nu în orașul mare. Încă nu. Alte voci - lângă tine, la telefon, amintiri înregistrate, și apeluri video, și cărți poștale, și pachete cu bunătăți.
   Mama, tatăl. Fratele. Julie. Chiar și Matt, aproape-iubitul tău, a trimis un e-mail. „Sper că ești bine”, a scris, „În fine, cât de bine se poate. Îmi pare rău dacă asta sună prostește”.
   Nimeni n-are habar cum să se poarte și tuturor le pare rău.
   Noaptea vocile dispar. Stai culcată în patul despre care mama zice că-i al tău. Asculți dacă sunt pași pe coridor, dar nu-i decât tăcere. Și totuși, asculți mereu, pregătită să fie ceva care sparge liniștea. Ațipești abia dimineața, când familia se trezește și mirosul de cafea umple casa și lumea începe să stea de strajă.
   Cecilia.
   Te gândești tot timpul la ea. Ziarele te asigură că e bine, „în siguranță și în grija rudelor”. Și polițiștii. Suni în fiecare zi și în fiecare zi ei îți spun același lucru.
   Și-a recăpătat cățelușa? ai întrebat în a treia zi. Au zis că da. Un agent a găsit culcușul în timp ce era percheziționată casa. Le-au dat câinele bunicilor fetei.
   Ea stă la ei, a spus agentul. Nu e singură. O să fie bine.
   „O să fie bine”.
   Ai nevoie ca ei să tot spună asta. Dacă o auzi de destule ori, poate că într-o bună zi o s-o crezi.
   Și acum cealaltă femeie e aici. Femeia din living. Cea care purta lănțișorul tău. Emily.
   Stă în noua casă, și poate că ea e singura care înțelege. Cum era să trăiești într-o lume în care el era centrul.
   Ea nu știe cum să existe. Cum să stea în picioare, cum să vorbească. Cum să o privească pe mama ta. Cum să te privească pe tine.
   Vrea o îmbrățișare.
   Mama ta încearcă să intervină. Știe că acum ești ciudată în privința unor astfel de lucruri, că ți-e tare greu să te lași atinsă. Că nu-ți place să te ia cineva prin surprindere. Că nu suporți să fii ținută în brațe prea strâns sau prea mult timp. Că uneori ai nevoie să fii singură și nu-i nimic de făcut, doar să aștepte până trece.
   Ce nu știe mama ta: că această femeie din casa ei este singura persoană care ți s-a părut cunoscută după zile întregi. Că înseamnă ceva pentru tine. Că ai văzut-o atunci și o vezi acum. Că această femeie e ca tine, trupul ei e o punte între două lumi.
   Îți dorești s-o poți ține aproape pentru totdeauna, îți dorești ca ea să poată rămâne și să vorbiți amândouă despre toate sau să stați alături ore în șir fără să spuneți nimic.
   Oamenii au încercat să înțeleagă. Jurnaliștii au pus întrebări și au transmis răspunsurile. Și polițiștii. Strâng dovezi, scormonesc în trecutul lui, caută motive și metode, îi reconstituie pașii, încercând să pună un nume femeilor din pivniță.
   Fiecare se repede la orice bucățică, dar nu vor ști niciodată.
   Ea, tu și fiica lui. Voi trei. Poveștile voastre îmbinate. Lucrul cel mai apropiat de adevăr la care va ajunge vreodată cineva.
   - Mamă, zici. E în ordine.
   Mama se dă deoparte. Nu-i vine de la sine în zilele astea să te lase la cheremul lumii.
   Cealaltă femeie așteaptă, îmbrăcată în canadiana albă care amenință s-o înghită, cu blugi și cizme, cu părul șaten îndesat sub o căciulă cu clape. Nouă-nouță. Cumpărată de curând, probabil. Un obiect nou pentru o viață nouă.
   Vrea o îmbrățișare. A cerut-o și acum stă cu brațele pe lângă corp, deja cu un aer de regret.
   Îți desfaci brațele. 

 

SFÂRȘIT