Coborârea, Tim Johnston

 .........................................

6.

 

                În clipa următoare, peretele din spatele ei se zgudui, şi ea deschise ochii brusc.

   Lama toporului se împlântase din nou în uşă, mai adânc decât înainte, şi se legăna în lemnul despicat. Lama se retrase iar, şi Caitlin auzi efortul şuierat al balansării toporului, care se mai prăvăli o dată prin lemn, de data asta tot fierul, răsucindu-se în fanta zimţată precum capul unui animal panicat. Apoi lama se eliberă şi se prăvăli iar. Caitlin nu înţelegea. Nu înţelegea. Oare îşi pierduse cheile?
   Capul toporului se abătu iar, şi prin cameră zburară bucăţi de lemn. Lama se smulse înapoi din uşă şi nu mai reveni. Acum, gaura era destul de largă, şi Caitlin vedea albul zăpezii de pe copacii de afară, strălucind în lumina lunii.
   Apoi gaura se înnegri, şi ea îşi dădu seama că el o astupase cu capul lui. Caitlin îşi ţinu respiraţia. În gaura neagră apărură nişte degete albe, care se prinseră de lemn. Uşa se cutremură. Degetele se retraseră.
   Urmă încă o lovitură de topor, dar de data asta capul toporului nu se opri, ci continuă pe arcul ei descendent în timp ce scândura groasă a uşii se despica până la podea, şi întreaga uşă se clătina în toc. Preţ de o clipă, totul rămase nemişcat.
   Apoi, uşa bubui violent o dată, apoi încă o dată şi în sfârşit se deschise, într-o explozie de lumină, zăpadă şi aşchii de lemn care se învârteau prin aer, urmate de bărbatul însuşi, care se prăvăli în cameră ca şi cum ar fi călcat pe o podea putrezită. Căzu în patru labe şi rămase aşa, gâfâind, cu toporul ţintuit de podea sub mâna lui dreaptă. Se prăvălise înăuntru însoţit de lumina lunii şi, cu cât rămânea mai mult în poziţia aceea, cu atât mai mult părea a fi prizonierul dreptunghiului de lumină în care stătea ghemuit. Când ridică în sfârşit privirea, faţa lui părea groaznică în lumina aceea. Groaznică în orice lumină. Din gură îi curgea, ca un sirop negru, ceea ce probabil erau ultimele lui picături de sânge.
   Ceva horcăia tare înăuntrul lui, ca şi cum fiecare respiraţie a lui ar fi trecut printr-o pânză udă.
   Caitlin dădu la o parte sacul de dormit, şi Billy se uită la ea cum se desprinde din mormanul de aşternuturi, ca nişte oase descărnate, atât de slabă şi de albă în zdrenţele ei subţiri. La părul negru şi încâlcit din jurul feţei, la picioarele ei murdare şi goale. Lanţul târât şi lacătul care i se legăna la gleznă, ca o bijuterie grotescă. Se uitară unul în ochii celuilalt şi văzură cât de jalnici ajunseseră amândoi.
   Caitlin îi puse mâna pe umăr. Prima atingere a altui om decât el, după atâta timp.
   Rămase cu mâna acolo, luptându-se cu dorinţa de a-i smulge toporul - e al meu, dă-mi-l.
   - Billy, spuse ea. Unde e celălalt?
   Billy scuipă sânge, şuierând, apoi se ridică în genunchi şi se lăsă pe călcâie. Îşi şterse sângele de pe buze cu nodurile degetelor şi privi în jur.
   - Dumnezeule! spuse el.
   - Billy, începu ea din nou.
   Însă atunci echilibrul îl părăsi, şi Billy căzu pe spate, lovindu-se tare de tocul uşii. Picioarele lui se întinseră în faţă, câte unul, astfel că acum, singura parte a lui la care Caitlin putea ajunge cu uşurinţă erau cizmele. Puse mâna pe topor şi îl trase mai aproape de ea.
   Billy clipea spre ea, somnoros. Asemenea luminii lunii şi a frigului, mirosul lui invadase camera. Era mirosul de ţigări şi gaz de eşapament, de pini, zăpadă şi noroi. De păr nespălat, vomă şi alcool. Billy mirosea a transpiraţie, a carne umană şi a piele de vită, şi a încă ceva, metalic şi primordial - Caitlin se gândi că trebuie să fie sânge. Mirosea asemenea lumii.
   - Billy, spuse ea din nou. Unde e celălalt?
   - Cine? spuse el.
   - Bărbatul. Bărbatul care te-a împuşcat.
   Billy ridică mâna şi făcu un gest vag.
   - Înjunghiat.
   - L-ai înjunghiat?
   El dădu aprobator din cap.
   - E mort? Billy, e mort?
   Billy oftă şi închise ochii.
   - Nu ştiu, spuse el.
   Buzele îi căpătară o nuanţă albăstrie, şi dinţii începură să-i clănţăne.
   Caitlin se uită în spatele lui, în lumina lunii, la copaci şi la munte. Nu putea vedea suficient de sus ca să privească luna, dar ştia că e acolo sus, strălucitoare şi întreagă.
   Încăperea începea să se răcească, dar Caitlin nu simţea frigul. Ardea. Inima îi bătea tare în coastele emaciate.
   - Billy, spuse ea prinzându-l de cizmă şi scuturând. Billy.
   Billy deschise ochii. Nişte ochi sticloşi şi moleşiţi, care se chinuiau să se concentreze.
   - Billy, ai zis că vine şeriful. E adevărat? Vine?
   Billy tresări, iar Caitlin îşi dădu seama că îl ţine de gleznă şi slăbi strânsoarea.
   - Nu ştiu, spuse Billy, clătinând din cap. Telefonul.
   - Da? spuse ea. Da? Ai telefon? Unde e? Unde e telefonul, Billy?
   Caitlin întinse mâna spre el.
   - Nu aici, spuse el. Jos. În maşină.
   Caitlin îl privi fix, nevenindu-i a crede.
   - De ce l-ai lăsat acolo?
   - Du-te tu, spuse Billy. La maşina mea.
   Billy se cutremură. Mâna lui înmănuşată se ridică de la podea, bâjbâi pe lângă buzunar şi găsi în sfârşit deschizătura acestuia. Caitlin auzi zgomotul unor chei.
   Billy scoase pumnul şi îl întinse spre ea, însă Caitlin abia ajungea la el. Atinse mănuşa însângerată şi luă cheile.
   - Urmele mele, spuse el. Pe munte în jos. Înţelegi?
   Caitlin încuviinţă din cap, strângând cheile în mână. Nu era setul de chei pe care îl dorea ea, şi el părea să ştie asta. Era atâta tristeţe în ochii lui.
   - Îmi pare rău, spuse el cutremurându-se. Nu mai pot tăia. Nimic.
   - E în regulă. Odihneşte-te. Îţi aduc nişte apă.
   Caitlin dădu să se ridice, dar el ridică mâna s-o oprească. Billy voia să vorbească iar.
   - Ştii cumva, spuse el, cât e ceasul?
   Fata se întoarse şi privi instinctiv la moneda de lumină de pe podea, dar aceasta nu era acolo.
   - Zece, spuse ea. Poate 10 jumate.
   - Familia ta, spuse Billy, dând din cap.
   Caitlin se uită la el, rămânând complet nemişcată.
   - Familia ta, spuse el. E încă aici. Încă te caută.
   Caitlin lăsă capul în jos şi puse iar mâna pe cizma lui. Umerii ei slabi tremurau.
   După o clipă, se şterse pe faţă, ridică iar privirea şi spuse că îi aduce apă.
   Se târî cu lanţul în baie, luă găleata plină pe sfert, toată apa care îi mai rămăsese, şi se întoarse în cameră. Se opri brusc şi puse găleata jos, pentru că îşi dădea seama de acolo că Billy murise.
   Afară, vântul sufla printre pini. O rafală de zăpadă fremătă deasupra podelei şi se opri de-a lungul piciorului ei. Caitlin se uită în spatele ei, la soba întunecată şi la ultima bucată mică de lemn de lângă aceasta. Apoi se uită dincolo de Billy, afară, în ceea ce putea să vadă ea din lume prin coridorul uşii şi al lunii.
   - Vino odată, dacă vii, spuse ea ridicându-se în picioare, cu toporul în mână.

60

   Nu mai folosise niciodată toporul, însă forma mânerului şi greutatea lamei îi indicară cum să procedeze. Caitlin se poziţionă deasupra lanţului, ridică toporul atât cât îi permitea înălţimea tavanului şi îl abătu cu toată forţa ei. Toporul scoase scântei şi capul lui se răsuci, iar mânerul i se zbătu în mâini ca o fiinţă vie.
   Caitlin se aplecă, luă lanţul în mâini şi nu găsi nici o urmă a loviturii. Doar un şpan de oţel proaspăt se vedea pe o za mată, însă zaua era intactă, astfel încât Caitlin înţelese dintr-odată realitatea: lanţul era prea puternic, toporul prea tocit, şi trupul ei prea slab. În aer plutea un miros înţepător şi metalic, asemenea mirosului artificiilor care îţi ard sub nas de patru iulie.
   Ridică iar toporul şi de data asta se postă deasupra plăcuţei prinse cu bolţuri de podea, deasupra jumătăţii de inel legate de ultima za a lanţului, acea uniune de o rezistenţă perversă, care sfidase toate eforturile ei de a o rupe. Se lăsă în genunchi, ca să pipăie brăţara şi zaua, dar acestea rămâneau legate una de alta, ca întotdeauna. Întoarse toporul şi îşi trecu degetul mare peste lama ciobită şi tocită.
   Caitlin simţi că o cuprinde disperarea şi încercă să lupte împotriva ei. Se uită la uşa masivă şi la podeaua din jurul plăcuţei cu inel. Acum, după ce lovise cu toporul, înţelegea energia care fusese necesară pentru spargerea uşii şi ce ar fi necesitat spargerea podelei, şi îşi dădu seama că n-ar putea să facă asta niciodată.
   Rafale de aer rece pătrundeau în încăpere. Zăpada continua să intre, iar lângă piciorul lui Billy se aduna un troian tot mai mare. Caitlin îngenunche şi o privi tremurând.
   Ce faci? spuse fata - cea puternică, cea despre care ea crezuse că o abandonase.
   - Mă gândesc.
   Sper că te gândeşti cum ai putea să alimentezi focul ăsta şi să te bagi în sacul de dormit.
   - Dă-l dracu’ de sac de dormit.
   Fata nu mai spuse nimic.
   Caitlin ascultă, cu toporul în mână. Apoi spuse:
   - Crezi că o să vină?
   Cine?
   - Unul sau altul.
   Fata răspunse doar după mult timp, şi Caitlin ştia ce avea să spună.
   Eu cred ce-am crezut dintotdeauna. Nu o să vină nimeni. Suntem doar noi două.
   În aer pluteau cristale care aterizau, reci, pe faţa ei. Cheile lui Billy sclipeau albastre în lumina lunii, acolo unde le lăsase ea. Mergi după urmele lui, asta e tot. Du-te la maşină. Asta e tot. Caitlin îşi aminti de rachetele de zăpadă, stratul adânc de zăpadă şi inima ei bătând cu putere, Maimuţa pe urmele ei şi să nu cazi, să nu cazi... Maimuţa le băgase pe toate în geantă, rachetele, bocancii, geaca şi mănuşile, şi le luase de acolo fără un cuvânt. Fusese o fată rea.
   Stătea cu toporul în mână, şi inima ei măsura secundele şi minutele. Acum, că le îngăduise chipurilor celor din familie să îi pătrundă în minte, nu le mai putea alunga. Chipurile vieţii dinainte. Iar el spusese că erau încă aici, încă o căutau.
   Încă o căutau, şi ce aveau să găsească?
   Încercă să o audă pe fată - încercă să audă orice. Dar nu era nimic. Vânt. Zăpada foşnind de-a lungul scândurilor podelei.
   Se ridică în picioare, deschise uşiţa sobei şi, cu ultima bucată de lemn, o împinse pe cea dinaintea ei, acum doar un os negru, mocnind, care la prima atingere se descompuse în cuburi roşii licărind. Deasupra flăcărilor stârnite, Caitlin aşeză cu grijă noul lemn şi închise imediat uşiţa, astfel încât soba să tragă aer şi lemnul să ardă mai rapid şi mai intens. Puse găleata cu apă lângă sobă şi toporul lângă ea, apoi se duse la pat, luă o cămaşă bărbătească de flanel, cândva roşie, dar acum aproape înnegrită, o îmbrăcă şi o închise până la gât. În cele din urmă, se lăsă în patru labe, băgă mâna adânc sub pat, până când simţi ce căuta, şi le scoase afară.
   Erau prăfoase, gri şi sfrijite, ca două animale care s-ar fi ascuns acolo cu mult timp în urmă şi ar fi murit, unul lângă altul. Caitlin le luă pe fiecare în câte o mână şi lovi tălpile una de cealaltă, şi acest zgomot şi această senzaţie aproape că o făcură să plângă. Le lovi iar, şi praful cenuşiu al anilor căzu din ei ca o ninsoare.
   Pe rafturile cămării nu erau niciun fel de conserve cu mâncare, batoane, cutii cu suc pentru copii sau orice altceva, astfel încât Caitlin băgă mâna în găleată şi bău 3 pumni de apă rece.
   Se uită la bărbatul de pe podea, pe nume Billy.
   - Îmi pare rău, spuse ea apucându-l de glezne.

61

   Drumul se îngusta, devenind potecă, şi nu după mult timp ajunseră la locul în care urmele de cauciucuri intrau în desiş, şi unica pereche de paşi se transforma în două perechi. Ridicară lanternele şi explorară făgaşul cu razele lor, dar lumina se lovi de plasa deasă a copacilor, fără să răzbată. Stinseră lanternele şi se opriră, tăcuţi, în lumina lunii.
   - Vrei s-o iau înainte? îl întrebă adjunctul.
   - Nu cred, Donny. Acum ştim că sunt doi oameni şi ar fi bine să vedem încotro s-au dus. Deşi, după cum arată urmele astea, aş zice că deja au ajuns acolo.
   Adjunctul îşi trase nasul şi privi înapoi, pe drumul pe care veniseră, şi în sus, în direcţia în care mergeau.
   - Dar de ce crezi c-au făcut una ca asta? întrebă adjunctul.
   - Eu am renunţat de mult să caut vreun răspuns, Donny.
   Merseră mai departe.
   Cele două perechi de paşi avansau în tandem pe poteca tot mai îngustă, unele căzând alături de celelalte, la o anumită distanţă, ca dintr-un fel de impuls sau superstiţie. Ca şi cum unul dintre ei nu ar fi suportat să pună piciorul acolo unde stătuse piciorul celuilalt.
   - N-ai cum să le confunzi unele cu altele, nu-i aşa, spuse adjunctul.
   - Ar fi bine să nu mai facem zgomot.
   Ajunseră la o curbă şi, văzând că poteca şi paşii continuau, se opriră să-şi tragă răsuflarea. Kinney ar fi vrut să fumeze, dar renunţă la idee.
   Se întoarseră să meargă mai departe, dar atunci ajunse la ei un zgomot ce cobora de pe munte ca un ecou. Un bufnet înfundat şi sec, ca o lovitură de topor în lemn masiv. Rămaseră nemişcaţi şi ascultară. După mai puţin de 1 minut, zgomotul se auzi iar, după care nu se mai auzi nimic asemănător, absolut nimic. Adjunctul se uită la şerif, acesta dădu din cap şi merseră mai departe.
   Poteca devenea mai dificilă, şi Kinney îi cedă adjunctului locul din faţă, pentru ca el să se poată concentra asupra pădurii din jur şi să asculte orice zgomot care nu aparţinea acesteia. Mai urcară cel mult cincizeci de metri până când el puse mâna pe umărul adjunctului şi se opriră amândoi.
   Adjunctul se uită în direcţia în care arăta şeriful şi văzu mica pâlpâire de culoare din pădurea monocromă, care mocnea portocalie şi geometrică - cadrul unei uşi.
   Când îl văzu, simţi imediat miros de fum de lemn, ca şi cum cele două nu puteau exista decât împreună.
   - La naiba! şopti el. La naiba!
   Kinney se lăsă pe vine şi îşi scoase pălăria, şi adjunctul făcu la fel, cu puşca aşezată peste genunchi. Se uitară să vadă dacă trece cineva prin faţa uşii sau a ferestrei sau dacă vine să o închidă ca să nu intre frigul, dar nu apăru nimeni.
   - Uită-te aici, în faţă, şopti adjunctul.
   Arătă spre locul din care cele două perechi de paşi începeau dintr-odată să se îndepărteze. Cei doi bărbaţi se ridicară şi o luară pe potecă, aplecaţi de spate, apoi se lăsară iar pe vine ca să studieze urmele.
   - Ce să facem? întrebă adjunctul ducând la nas un deget înmănuşat.
   Deasupra lor, printre stele, vârfurile albe şi zimţate ale pinilor lăsau să cadă o pulbere fină şi strălucitoare.
   - Nu-mi place, spuse Kinney, dar bănuiesc că va trebui să ne despărţim.
   Apoi se aplecă şi scuipă sec.
   - Tu mergi mai departe pe urmele alea, spuse el, şi eu merg pe astea. Pune staţia pe bipuri. Dacă vezi ceva, dă-mi două bipuri, şi eu o să fac tot aşa.
   Îşi puseră pălăriile la loc pe cap, le potriviră şi se ridicară.
   - Nu folosi lanterna, dacă e posibil, şi fii foarte atent, Donny.
   - Bine.
   Kinney se uită cum adjunctul lui dispare, apoi se întoarse şi intră în pădure, aşa cum făcuse şi fratele lui când văzuse aceeaşi luminiţă, cu 2 sau 3 ore mai devreme.
   Luna îl urmă, furişându-se printre vârfurile copacilor şi legând de el o versiune schimonosită a siluetei lui, o umbră lichidă care se mişca perfect silenţios, în timp ce el avansa bâjbâind în urma ei. Cu un ochi se uita la urmele lui Billy şi cu celălalt la lumina din faţă, şi se străduia să se oprească la fiecare 20 de paşi şi să numere până la 10, fără să facă altceva decât să asculte. Auzi cum o crenguţă trosneşte în depărtare, în direcţia în care plecase adjunctul lui, apoi nimic. Se gândi dacă decizia lui de a se despărţi fusese cea corectă. Sau decizia de a nu-i suna pe cei din Districtul Summit pentru a le cere să vină aici.
   Să vină aici de ce, pentru numele lui Dumnezeu?
   Kinney se oprise într-un loc în care Billy se împiedicase de un copac ascuns sub zăpadă.
   - Aici pe munte, cu cizmele alea afurisite de cowboy, spuse el.
   Porni mai departe, pe urmele care ocoleau printre pini, iar când privi din nou în faţă, spre dreptunghiul luminat, acum în mod evident cadrul unei uşi, ceva întunecat şi silenţios trecu prin faţa acestuia, ca un copac doborât în loc deschis, dar fără să scoată nici un zgomot în cădere. Rămase nemişcat, şi copacul trecu înapoi, acoperind intrândul, şi şeriful văzu atunci că nu era un copac, ci o siluetă care se împleticea prin pădure.
   Se trase în spatele crengilor unui pin tânăr şi se uită cum avansează silueta bufonă şi nestăvilită, şchiopătând rău cu un picior. Nu avea nici un fel de element de echilibru sau busolă, însă avansa cu încăpăţânare pe o anumită rută, aceeaşi rută, îşi dădu seama Kinney, pe care era şi el, imprimată în zăpadă de ghetele fratelui său.
   Kinney îşi scoase mănuşile şi le băgă în buzunar, scoase pistolul din toc şi se poziţionă în spatele unui pin mic, înfigând bine ghetele în zăpadă. Ridică lanterna şi o sprijini de o creangă la nivelul ochilor, unde avea câmp liber, aţintind atât pistolul, cât şi lanterna neaprinsă asupra unui loc aflat la 6 metri în faţa lui, acolo unde ştia că silueta avea să apară în câmpul lui vizual.
   Zări conturul şchiopătând printre crengile din faţa lui şi văzu în lumina lunii sclipirea neagră-albăstrie. Chiar dacă i se păru că recunoaşte geaca, nimic altceva din acele mişcări spasmodice sau de pe faţa albă de sub căciula tricotată nu semăna cu fratele lui. Trase cu degetul mare siguranţa pistolului şi dădu afară încet aerul din plămâni.
   Zgomotul paşilor dezordonaţi ajunse la el înaintea siluetei, şi Kinney se uită cum din faţa albă ies aburi albi, apoi începu să şi audă respiraţiile, nu doar efortul din spatele lor, ci şi vorbele dezlânate care izbucneau printre ele - o incantaţie convulsivă şi gâfâită, pe cât de înverşunată, pe atât de neinteligibilă.
   - Stai pe loc! spuse el.
   Silueta se opri. Mâna întinsă în faţă, cu degetele răsfirate, flutura în lumina lanternei, iar umbra ei acoperea faţa, ca o mănuşă imensă, copleşitoare. Kinney îşi dădu seama că nu era fratele lui, ci un impostor în hainele fratelui său, şi încă unul prost: plutea în geaca de piele, iar blugii albaştri formau falduri ca de acordeon deasupra gleznelor. Sau mai degrabă deasupra unei glezne, căci la celălalt picior, cracul pantalonului era adunat deasupra unei cizme de cowboy.
   Prin găicile cizmei era trecută o chingă pe care impostorul o ţinea în pumnul înmănuşat, ca pe un căpăstru al piciorului său drept.
   - Vreau să-ţi văd amândouă mâinile sus, imediat, spuse Kinney.
   După o clipă, silueta şovăitoare dădu drumul chingii şi căzu imediat în genunchi, apoi în patru labe, cu un scâncet ascuţit şi îngrozitor. Părul negru i se revărsă de pe umeri în jos, începând să tremure în lumina lanternei şerifului.
   - Ridică privirea, spuse Kinney.
   Umerii de sub geacă, atât cât erau, tremurau vizibil. Prin laţele de păr lins cădeau picături care străluceau în lumina laternei şi se topeau în zăpadă.
   - Haide, spuse şeriful mai blând. Uită-te la mine.
   Coborî raza lanternei, iar când lumina de pe el se retrase, capul căzut se ridică, permiţându-i şerifului să privească sub căciulă. Pentru o clipă, i se păru că vede faţa fiicei lui - fantomatică, secătuită şi devastată de boală.
   - Dumnezeule mare! spuse el.
   Ieşi de după copac, băgă pistolul în toc, îngenunche lângă ea şi privi în ochii ei umezi, sălbatici.
   - Cum te cheamă, draga mea? întrebă Kinney.

62

   Tăceau de mai mult timp, fumând în lumina lunii, când Grant spuse:
   - M-am gândit cum ar fi să încerc să rămân aici. Am vorbit cu şeriful Joe despre asta. M-am gândit că asta ar putea acoperi o vreme ipoteca. Dar ar însemna să vând casa din Wisconsin. Ar însemna să mă întorc acolo şi să bag totul într-un depozit. Sau să vând.
   Băiatul se gândi la casa din Wisconsin, la camera lui de deasupra garajului, la toate lucrurile lui din copilărie, patul, cărţile şi avioanele de vânătoare atârnate cu nailon de pescuit. Panglicile aranjate pe peretele lui Caitlin sub formă de aripă de pasăre, trofeele şi afişele ei, şi maimuţa de pluş pe care i-o oferise el de Crăciun, încă aşezată pe patul ei. Totul neatins, în întunericul rece, fără niciun zgomot niciunde.
   Băiatul lăsă capul în jos, suflă în mâinile făcute căuş şi vorbi în ele:
   - Şi mama?
   - Ce-i cu ea?
   - Ea are de gând să rămână pentru totdeauna la mătuşa Grace?
   - Nu ştiu.
   - O să divorţaţi?
   - Nu ştiu.
   - Nu ştii.
   - Nu. N-am vorbit de mult despre altceva decât un singur lucru.
   Băiatul se gândi la chelneriţă, la Maria şi la Carmen.
   Grant întinse mâna spre scrumiera de pe balustrada verandei şi strivi ţigara.
   - Crezi că mama mai crede în Dumnezeu?
   - Da, spuse Grant încuviinţând din cap.
   - Şi tu?
   - Eu?
   Băiatul se uită la el, şi Grant întoarse privirea.
   - Nu ştiu, spuse Grant.
   - Crezi că asta ar fi schimbat ceva?
   - Ce anume?
   - Dacă ai fi crezut. Înainte.
   Grant privi fix spre băiat, spre profilul lui în lumina lunii.
   - Tu asta crezi?
   - Uneori.
   Tăcură amândoi. De cealaltă parte a poienii, din penumbra casei, ieşi, sinuoasă şi neagră pe zăpadă, silueta unei pisici care pândea ceva. Aproape ajunsese la molidul albastru, când încremeni cu o lăbuţă în aer. Pe faţa ei, ochii fierbinţi, verzi-aurii, luminau ca nişte faruri minuscule. Pentru o clipă, lumea întreagă încremeni. Apoi, băiatul îşi frecă gheata de treaptă, şi acele lumini dispărură.
   Pisica se întoarse şi se furişă înapoi în penumbră.
   - Casa aia de acolo e tot ce-a mai rămas, spuse băiatul.
   Grant puse în gură o nouă ţigară şi întinse pachetul spre fiul lui, dar acesta scutură din cap. Îşi aprinse ţigara şi suflă un nor de fum albastru şi fantomatic.
   - Nu ştiu ce altceva aş putea face, spuse el. Tu ştii?
   Se uită la băiat, la perciunii blonzi ai acestuia, argintii în lumina lunii. Încă îl mai vedea în el pe băieţelul care fusese nu cu mult timp în urmă, dar ştia că doar el vede asta, că aceasta e imaginea pe care o poartă un tată, imprimată în ochii lui prin poarta inimii.
   Băiatul scutură din cap şi spuse că îşi dorise ceva îngrozitor. Îngrozitor.
   - Când? spuse Grant. Acum?
   Se gândea la steaua căzătoare.
   - Nu. Când ne-am dus s-o vedem pe fata aia.
   - Ce ţi-ai dorit? întrebă Grant.
   - Mi-am dorit să fie ea. Mi-am dorit să fie Caitlin.
   Grant întoarse privirea.
   - Voiam să fie ea ca s-o putem aduce acasă.
   - Nu trebuia să te las să te duci acolo, spuse Grant.
   - N-ai fi putut să mă opreşti.
   Grant scutură din cap.
   - Mi-am imaginat conversaţia asta de o mie de ori, spuse el privind fix cerul. N-ar fi trebuit niciodată să te las să mergi pe munţii ăia, spun eu.
   Băiatul nu zise nimic. Luna era învăluită de haloul ei.
   - N-ai fi putut să mă opreşti, spune ea. Poate că nu, spun eu.
   Grant privi fix spre cer, cu ochi aprinşi.
   - Dar ar fi trebuit să încerc, continuă el.

63

   Kinney îi spuse fetei cine e şi că venise aici, sus, după fratele lui, Billy. Caitlin stătea în continuare în patru labe, şi şeriful se uită în zăpadă după urme de sânge.
   - Eşti rănită grav, Caitlin?
   Caitlin suspină şi dădu să cadă. Kinney o prinse de partea de sus a braţului, doar piele şi os, de sub geacă. Îşi dădu seama astfel cât de uşoară trebuie să fie fata.
   - Bun, draga mea, spuse el. O să fii în regulă acum. O să te coborâm de pe muntele ăsta.
   Kinney luă staţia, apăsă pe buton de două ori şi aşteptă. Mai apăsă o dată de două ori şi, în timp ce aştepta, auzi cum cineva vine prin pădure, avansând rapid, dar prudent. Stinse lanterna, scoase pistolul din nou şi îl ridică deasupra fetei aplecate, care tăcu şi înţepeni.
   - Cine-i aici, Caitlin? întrebă el în şoaptă. El e aici, bărbatul care te-a răpit?
   - Nu ştiu. Cred că da.
   - Dar Billy? Unde e Billy, Caitlin?
   Înainte ca ea să apuce să răspundă, apăru silueta unui bărbat. Kinney văzu forma pălăriei lui, lăsă pistolul jos şi aprinse de două ori lanterna ca să-l ghideze. Îi spuse lui Caitlin că e în regulă, bărbatul e adjunctul lui, şi ea reîncepu să respire.
   Adjunctul veni în fugă printre copaci şi se opri lângă ei. Puse puşca peste genunchi şi se aplecă deasupra ei, gâfâind ca după o cursă foarte grea. Era la fel de palid ca fata, iar când privirea lui o întâlni pe cea a şerifului, acesta văzu cât era de zguduit.
   Adjunctul se uită la fata care stătea în patru labe în zăpadă. Se uită la singura cizmă mare de cowboy pe care o purta şi la chinga improvizată dintr-o curea, întinsă pe zăpadă ca un zâmbet întunecat. Se uită la pantoful de alergare din celălalt picior. Părea că nu găseşte nici cuvintele, nici suflul necesare ca să vorbească.
   - Ce-ai găsit, Donny?
   Adjunctul se lăsă în genunchi lângă fată, ca pentru a se ruga sau implora. Fata se uită la el cu ochii ei uzi.
   - L-ai găsit? şopti ea.
   - Pe cine?
   - Pe bărbat, spuse ea.
   - Nu l-am găsit decât pe Billy, spuse el.
   Ochii lui Caitlin îi examinară pe cei ai adjunctului. Apoi, capul ei se prăbuşi din nou, greoi, şi părul ei negru se împrăştie pe zăpadă.
   Kinney întoarse privirea de la fată spre adjunctul lui.
   - Spune-mi.
   - Cred că trebuie s-o ducem pe fata asta la spital.
   - Ştiu. Spune-mi ce-ai văzut acolo.
   - Nu ştiu dacă pot.
   - Dumnezeule, Donny!
   Adjunctul scutură din cap, posomorât. Dădu se pună mâna pe umărul fetei, dar se opri.
   - Domnişoară? spuse el. Putem să aruncăm o privire?
   Fata nu răspunse şi nici nu se mişcă. Apoi se răsuci pe un şold şi se întoarse ca să stea aşezată pe zăpadă, cu braţele ţepene în spate şi picioarele întinse în faţă.
   În această poziţie, ridică singura cizmă în aer, în faţa adjunctului, ca şi cum i-ar fi oferit-o. Ca un fel de invitaţie bizară de a fi dezbrăcată.
   Adjunctul îi întinse puşca şerifului.
   - Ce faci, Donny?
   Adjunctul luă cizma în mâini şi începu să tragă încet. Cizma ieşi mai uşor decât se aştepta Kinney, iar după ce aceasta se desprinse, şeriful nu pricepea ceea ce vedea. La capătul piciorului ei alb şi subţire nu mai exista laba. Exista călcâiul - şi nimic altceva. O iluzie extraordinară. Ca şi cum restul piciorului ar fi rămas în cizmă. Adjunctul înclină cizma şi din ea curse un sânge cleios. Kinney privi din nou şi văzu rana neagră şi mânjită şi simţi mirosul acesteia de carne carbonizată.
   - Dumnezeule! spuse el.
   Adjunctul mai înclină puţin cizma şi ceva greoi alunecă prin tubul acesteia, dinspre călcâi către gură, un ghemotoc întunecat care ateriză în zăpadă.
   - Ce-i aia?
   - Cred că sunt ciorapii lui. Ai lui Billy.
   Kinney se uită la el.
   - A fost împuşcat, Joe. E mort. Îmi pare rău.
   Şeriful se încruntă şi îşi potrivi pălăria. Apoi îi înapoie adjunctului puşca, băgă un braţ pe sub genunchii fetei şi pe celălalt pe sub spate şi se ridică în picioare cu uşurinţă.
   - Nu trebuie, spuse ea. Pot să merg.
   - Ştiu că poţi, draga mea, dar aşa o să ne mişcăm mai repede.
   - Stai să te ajut, spuse adjunctul.
   - Nu, e uşoară ca o pană. Ia cureaua aia şi leagă-i piciorul.
   Adjunctul făcu întocmai.
   - Mai sus, indică şeriful. Chiar sub genunchi. Strânge tare şi prinde capătul. Te doare, draga mea?
   În timp ce ea scutura din cap, Kinney continuă:
   - Dumnezeule, ce întrebare! 
   Apoi i se adresă adjunctului:
   - Păzeşte-ne din spate cu puşca, Donny. Dacă mai mişcă ceva în pădure, împuşcă-l imediat pe nenorocit.
   Fata se prinse cu un braţ de gâtul şerifului şi îşi lipi faţa de pieptul lui. Kinney se întoarse şi începură cu toţii să coboare, avansând mai încet decât ar fi putut s-o facă, nu din cauza greutăţii ei, ci a grijii lui Kinney să n-o smucească sau s-o lovească de crengi, ori ca el să alunece pe poteca abruptă. Caitlin nu sângera abundent, el nu credea că pierduse prea mult sânge. Dacă nu intrase în şoc până acum, el era de părere că n-o să mai intre. Singura lui dorinţă era s-o ducă uşor şi în siguranţă până la maşina de poliţie.
   Cât despre ea, fata stătea în braţele lui ca un copil care adoarme indiferent de condiţii, indiferent de loc, deşi ea nu se lăsase pradă somnului, ci unui lucru şi mai puternic, mai minunat, şi anume abandonul. Abandonarea gândirii, a fricii, a responsabilităţii şi a forţei.
   Caitlin se lăsase pradă abandonului, şi în abandonul ei simţea gravitaţia care o trăgea în jos şi credea că bărbatul care o poartă e de fapt o sanie sau un tobogan în formă de bărbat, iar ea e doar un pasager. Plutea pe panta muntelui în jos, cu cântecul vitezei în urechi, cu bătăile inimii lui lângă coastele ei, totul era pentru ea, dar şi aparţinând zăpezii, vântului, lunii şi muntelui. Totul mai uşor şi mai iute decât în orice cursă de alergare la care fusese ea, sporind mereu distanţa dintre ea şi viaţa de acolo, care nu era viaţă, ci doar o întrerupere temporară a vieţii. Fiecare secundă petrecută pe această sanie-bărbat o ducea tot mai departe de baracă, de lanţ, de sacul de dormit, de Maimuţă. Tot mai jos, pe marea pantă, cea mai frumoasă călătorie, bucuria vitezei, tot mai jos, de neoprit.

64

   Ajunseră la ultima curbă, apoi la El Caminoul aşezat de-a curmezişul drumului, ca şi înainte, şi coborâră pe lângă el la maşina de poliţie. Şi şeriful, şi adjunctul gâfâiau de efort. Deasupra lor trona luna plină, iar la încheietura adjunctului, un cadran mic, rotund, luminat din interior, spunea că e exact miezul nopţii.
   Adjunctul descuie maşina de poliţie, deschise portiera din spate şi se duse în partea cealaltă ca să-l ajute pe şerif să o aranjeze pe fată, trupul ei atât de slab între faldurile hainelor, pe banchetă. Văzu ceva care ieşea din unul dintre buzunarele gecii şi, după o clipă, îşi dădu seama că era celălalt pantof. Celălalt pantof de alergare.
   - Cum stai, Caitlin? întrebă Kinney. Poţi să mergi aşa?
   Caitlin dădu aprobator din cap, privind la interiorul din jurul ei ca şi cum ar fi fost cabina unei nave spaţiale. Kinney îi spuse adjunctului să pornească maşina şi să dea drumul la încălzire, apoi îi ceru să cheme prin staţie din Districtul Summit ambulanţa şi poliţia. După aceea, adjunctul ocoli iar maşina şi se opri în spatele şerifului, care se ocupa în continuare de fată.
   - Să aduc trusa de prim-ajutor? întrebă adjunctul.
   La lumina becului din plafon, Kinney se uită mai atent la rană, la pielea încreţită şi înnegrită, cu crăpături stacojii, strălucitoare.
   - Nu, prefer să profit de timpul ăsta ca să merg spre spital. Şi oricum nu cred că putem să facem mai mult decât a făcut ea.
   Kinney duse mâna la cureaua de sub genunchiul ei şi observă pentru prima oară ovalul argintiu şi capul de şarpe cu ochi de rubin, şi pentru o clipă încremeni, ca în faţa unei vipere adevărate. Billy o luase de dimineaţă, sau când se trezise el.
   Prinsese catarama absent, pregătit să-şi înceapă ziua. Apoi, Kinney se gândi la tatăl fetei, Grant, şi la Sean, băiatul de la fermă. Cum îşi văd de treburile lor, zi şi noapte, fără să ştie nimic, absolut nimic. Desfăcu catarama şi, când văzu că din rană curge sânge, o prinse la loc.
   Ce naiba! se gândi el. Ce mama naibii!
   - Domnule şerif, spuse Caitlin în timp ce el ieşea din maşină.
   Caitlin îşi scosese mănuşa lui Billy. Întinse pumnul gol, îi prinse mâna şi îi puse cheile în palmă.
   - El mi le-a dat, spuse ea.
   - Bine. Acum stai liniştită. Te ducem la spital cât ai zice peşte.
   Kinney dădu să închidă portiera, dar Caitlin vorbi iar:
   - Domnule şerif.
   - Da?
   - Îmi pare rău. Pentru ce i-am făcut.
   - Taci acum, spuse Kinney fără să înţeleagă. Nu mai vorbi.
   - Domnule şerif?
   - Da?
   - Aveţi cumva telefon?
   - Aici sus nu e semnal, draga mea.
   - Pot să-l ţin eu?
   Kinney găsi telefonul, şi ea îl strânse între degete, punându-şi pumnul pe piept.
   Şeriful închise portiera şi îi întinse adjunctului cheile lui Billy.
   - Vreau să-ţi cer o favoare, Donny.
   - Sigur.
   - Vreau să rămâi aici, cu maşina asta. Stai aici cu puşca şi nu faci nimic altceva decât să fii atent. Dacă mai e cineva aici, să nu treacă de tine, ai înţeles? Doboară-l, nu-l lăsa să treacă.
   - Aşa o să fac.
   - N-o să dureze mult până ajung aici cei din Districtul Summit.
   - Nu-ţi face probleme.
   Kinney îl bătu pe umăr pe adjunct, se duse la portiera şoferului şi rămase acolo, pregătit să o deschidă. Adjunctul nu se mişcase.
   - Ce e? îl întrebă el.
   Adjunctul se şterse cu degetul la nas.
   - Donny, spuse Kinney.
   - Era legată în lanţ ca un câine în coliba aia. Mie mi se pare că şi-a tăiat singură piciorul. Cu un topor.
   - De ce crezi asta?
   - Păi, spuse adjunctul privind în jos, la naiba. Erau două labe de picior acolo. Umane. Zăceau acolo aşa, ca nişte pantofi. Unul al ei, unul al lui. Billy era deja mort când s-a întâmplat asta, se vedea.
   Adjunctul ridică iar privirea.
   - De ce crezi c-a făcut aşa ceva? îl întrebă el pe şerif.
   Kinney studie silueta întunecată a fetei din spatele maşinii de poliţie, ovalul alburiu al feţei din penumbră. Auzi iar zgomotul pe care îl auziseră de pe potecă: o lovitură în lemn. Apoi încă una. Dumnezeule mare, dacă fata ar mai fi aşteptat doar 15-20 de minute, se gândi el. Însă acolo, undeva, exista un bărbat cu un pistol, şi poate că ea nu avea la dispoziţie 20 de minute, poate nici 10.
   - Tu de ce crezi c-a făcut-o, Donny?
   Adjunctul lovi încet ţeava puştii de picior.
   - Aş zice c-a făcut-o ca să exerseze.
   - Aşa mi se pare şi mie, spuse Kinney încuviinţând din cap.
   Deschise portiera, se urcă în maşină şi aprinse farurile, luminând încă o dată drumul şi El Caminoul abandonat. Se întoarse să vorbească cu fata, însă aceasta îşi pierduse cunoştinţa, cu telefonul strâns la piept. Coborî geamul automat din dreapta şi îl rugă pe adjunct să fie numai ochi şi urechi. Îi spuse că se vor întâlni mai târziu la spital, apoi adjunctul se uită cum şeriful coboară drumul abil, dând cu spatele.

65

   Băiatul adormi rapid, dintr-odată, şi în somn se întoarse în vâlceaua de pe munte în care Fecioara de piatră veghea asupra pietrelor funerare strâmbe. Banca de piatră era rece şi nu se auzea nici un sunet în afară de plopii foşnitori, un sunet asemănător unor clopoţei de vânt din oase de pasăre, şi în vis se apleca să examineze plăcuţa oxidată, dar în spatele tufişului nu erau decât alte tufişuri, şi băiatul începu să tragă de ele şi să le smulgă, disperat, până când la marginea copacilor mişcă ceva, iar el ridică privirea şi o văzu: coada neagră şi mobilă de la ceafă, picioarele goale cu pete roz şi roşii, pantalonii scurţi strâmţi şi pantofii de alergare de un alb strălucitor, în valea umbroasă.
   Aici erai, spuse ea şi se opri în faţa lui gâfâind, cu mâinile pe şolduri şi capul întors într-o parte. Ea îl întrebă unde fusese, şi el îi spuse că fusese chiar acolo; ea îl întrebă de ce, şi el răspunse pentru că o aştepta pe ea; ea scutură din cap şi spuse Dudley, drumul în jos e în jos. Întotdeauna în jos. Nu ştiai asta? Apoi ea îngenunche ca să-şi lege mai bine şiretul de la un picior şi, în acest timp, în pădure mai mişcă ceva, ceva care bocănea fără a se feri, şi ea ridică privirea şi zâmbi, apoi se ridică şi ţâşni, ca un sprinter la blocstart, dispărând iar în pădure. El încercă să o urmeze, dar când intră printre copaci, nu văzu nici urmă de ea, nici urmă de cărare. Privi atent printre pini şi îşi auzi numele, iar când deschise ochii, pe umărul lui era o mână şi în întuneric pluteau o faţă, nişte ochi strălucitori, şi băiatul spuse nu, nu... dar cuvintele erau doar în sufletul lui.
   Tatăl lui îl scutură iar, aproape violent, şi spuse:
   - Sean, trezeşte-te. Trezeşte-te. Trebuie să te îmbraci.
   - De ce? întrebă el.
   Încă era în pădure.
   - Pentru că au găsit-o.
   Băiatul se uită prin întuneric la tatăl lui, care nu-l scăpa din ochi.
   - Cum şi-au dat seama? spuse băiatul.
   - Le-a spus ea, răspunse tatăl lui.

Partea a CINCEa

66

   Ceva zumzăia - o insectă oribilă şi răuvoitoare, un scarabeu imens. Era pe pieptul ei, cu cochilia ei imensă şi dură, era în gura ei, şi ea nu putea respira; roti braţul şi lovi o creatură mică şi moale de lângă capul ei, iar aceasta emană un miros copilăresc, de proaspăt spălat, care îi spuse unde se află şi cine este; iar când îşi dădu seama de asta, conştientiză ce este acel zumzăit şi întinse mâna într-acolo fără să vadă, răsturnând sticla de apă cu capac.
   Sticla de apă făcu flaconul cu pastile să se rostogolească de pe masă şi să salte pe covor cu un zgomot îndepărtat de jucărie zornăitoare pentru bebeluşi, căzând pe jos.
   Angela puse picioarele pe podea, luă telefonul în mână şi se uită la ecranul mic şi strălucitor. Camera dădea spre est, şi ferestrele erau de un albastru-închis. Nu ştia cât dormise. Ceasul cu alarmă, alb şi inutil, fusese scos din priză de mult de către soţul ei. Telefonul mai sună de două ori până ca ea să răspundă.
   - Angie, aproape că strigă Grace. Unde eşti?
   - Acasă, spuse ea cu o voce groasă.
   Luă sticla cu apă şi deşurubă capacul.
   - Acasă? întrebă sora ei după o mică pauză. Ce faci acolo?
   - Dau drumul la instalaţie.
   - Ce faci?
   - Dau drumul la... apă. O las să curgă. Pentru filtre.
   - Angie, eşti bine?
   - Da, sunt bine. De ce?
   Căldura încetase să se reverse, furnalul se oprise. Nicio mişcare în casă. Părea goală ca un muzeu după ce paznicii se duseseră acasă; tablouri neluminate în penumbra imensă, privite de nimeni altcineva în afară de statuile cu ochi albi.
   Angela se uită în jur, la afişe, mobilă, la lucrurile fiicei sale, care îşi pierdeau puterea de a o distruge sufleteşte. Deveneau, cumva, amintirile ei.
   - Păi, spuse Grace, te-am tot sunat. Ţi-ai pierdut telefonul, sau ce?
   Angela parcă vedea chipul surorii: furia şi uluiala ei. Frica. Faţa unei femei mature pe care ea o iubea necondiţionat şi în ai cărei plămâni minusculi suflase cândva viaţă, fapt cunoscut, dar care nu putea fi simţit.
   - Era în geantă, spuse ea. Nu l-am auzit. Îmi pare rău, Grace.
   - Păi... spuse Grace, inspirând lung. Cum a fost azi-dimineaţă?
   - Cu ce.
   - Cu predatul, Angie. Ai predat?
   - Nu tocmai.
   - Cum adică?
   - Au citit manualul. S-au prefăcut că citesc. Ca la o lecţie de mare clasă.
   Urmă o tăcere prelungă. Angela se uită la ecran.
   - Mai eşti la telefon? întrebă ea.
   - Sunt aici.
   Apoi, tonul lui Grace se mai relaxă.
   - Ai stat acolo toată ziua?
   - Nu. M-am plimbat. Am luat autobuzul.
   - Autobuzul?
   - Da.
   - Şi unde te-ai dus?
   - Nicăieri. La bibliotecă.
   Fiul lui Grace îi strigă ceva de undeva din casă, dar Grace nu răspunse.
   - Angie, spuse ea. Vin la tine.
   - Nu veni, Grace. Sunt bine, serios.
   Angie începu să-şi bage lucrurile înapoi în geanta mare, pe care o puse pe umăr. Puse ursul şi maimuţa de pluş înapoi la locurile lor şi netezi plapuma.
   - Păi, atunci vii aici? Adică, te întorci până la cină?
   Angie auzi răpăitul scurt al micului ciocan de alamă al uşii de la intrare.
   - Mâncaţi fără mine, spuse ea. Îmi încălzesc eu ceva mai târziu.
   - Dar, Angie...
   Uşa se deschise larg şi un bărbat strigă:
   - E cineva acasă?
   - Trebuie să închid, Grace, a venit cineva.
   - Cine e? Cine s-a auzit?
   - Nimeni.
   Pe podeaua de la baza scărilor se auziră paşii unor pantofi cu talpă dură.
   - Angela?
   - Adică e Robert de vizavi. Probabil a văzut lumină la parter.
   Angela ieşi din camera fiicei sale şi închise uşa.
   - Angela...
   - Trebuie să închid, Grace. Te sun eu înapoi.
   Robert văzuse lumina şi nicio maşină pe aleea din faţa casei şi venise să se asigure că este ea. Sau unul dintre ei. Era un vecin bun. O urmări cum coboară scările...
   - Eşti în regulă?
   - Da, bineînţeles. Voiam doar să văd ce mai e pe-aici.
   - E totul în regulă?
   - Aşa pare.
   - Bun. Bun.
   Robert dădea din cap, privind în jur în lumina care venea din bucătărie. Avea cămaşa peste pantaloni şi mânecile suflecate, blugi albaştri şi pantofi negri fără şireturi.
   - Arăţi bine, spuse el zâmbindu-i ezitant. Ai fost la şcoală?
   - Da. Mulţumesc.
   Robert încuviinţă din cap şi se uită la ceas.
   - Ai mâncat? întrebă el.
   Angela încuie şi traversară amândoi strada întunecoasă. Paşii lor erau acoperiţi de zgomotele a doi băieţi care jucau baschet în lumina revărsată dintr-un garaj.
   Aprilie era răcoros, dar se simţea totodată venirea verii, lunile cele mai grele.
   Robert intră în urma ei, închise uşa şi se oferi să-i ia geaca, dar ea nu o dădu jos, deşi în cameră era cald. Aerul era încărcat de aroma fripturii pe care el o gătise mare parte din zi. Se ocupa cu chestii legate de calculatoare şi putea să lucreze de acasă.
   Robert dădu muzica de operă mai încet, intră în bucătăria deschisă şi spaţioasă şi luă o sticlă.
   - E italian, spuse el. Incredibil de bun.
   Îi puse un pahar Angelei, a cărei paloare se apropia de cea vineţie-aprins a vinului şi se aşeză pe unul dintre taburetele înalte de bar, uitându-se la el cum saltă capace de pe oale, adulmecă miresmele şi le dă nume. Un lucru la care sigur se pricepea era mâncarea. Altul era vinul, dar nu bătea oamenii la cap cu asta. Părul lui încărunţise, dar nu se rărise, şi în faţă avea o şuviţă, o buclă pe care el o lăsa lungă, ca şi cum ar fi fost ceva din tinereţea lui la care nu putea renunţa, ceva care încă îi mai era de folos.
   Robert amestecă, gustă şi condimentă, vorbind în tot acest timp. Ar fi putut să fie o seară de vară, în care copiii aleargă după licurici prin curte, şi câinele, un terier mic, scânceşte exasperat.
   Amândoi băieţii lui erau deja la facultate, iar terierul, ca şi Pepe, era îngropat sub un copac.
   - Nu-ţi place?
   - Hm?
   Robert arătă spre paharul ei.
   - A, nu, e excelent, spuse ea ridicând paharul să bea.
   Robert era manierat, nu ar fi întrebat-o despre familia ei, nici nu ar fi vorbit despre băieţii lui. Vorbi despre casa lui şi despre amenajările pe care intenţiona să le facă în acea vară, despre ulmii chinezeşti pe care se gândea să-i planteze.
   - Ştii vreun agent imobiliar bun? întrebă Angela.
   Robert se opri din amestecat ca să se uite la ea.
   - Un agent imobiliar? întrebă el.
   - Da.
   Robert rămase nemişcat, în timp ce picăturile groase de sos cădeau. Apoi se întoarse şi începu să amestece iar, absent.
   - Am lucrat pentru unii, spuse el. Oamenii au o părere foarte bună despre Leslie Brown. O să-ţi dau datele ei.
   - Mulţumesc.
   Robert se uită la friptură, reduse flacăra de sub oale şi se mutară cu paharele în sufragerie. Angela admirase întotdeauna bunul gust al lui Caroline. Se afundă într-o canapea adâncă, a cărei stofă avea culoarea şi rafinamentul unui câmp cu grâu pictat. Existase o vreme, îndelungată, în care ea nu putea să admire, nu putea nici măcar să remarce; plăcerea zăcea undeva pe fundul mării. Îşi scoase tenişii cu piciorul şi îşi lăsă capul pe spate. Robert veni lângă ea pe canapea şi puse una din glezne pe genunchi. Pe poliţa şemineului erau aceleaşi fotografii în rame argintii: Peter şi James, copii şi maturi. El şi Caroline, mult mai tineri.
   Câinele viu. Toată lumea fericită.
   Tenorul începu să cânte, cu tonalităţi pătrunzătoare, pure.
   Robert luă o gură de vin şi ţinu paharul în lumină.
   - Azi l-am văzut, spuse el.
   - Pe cine?
   Angela întoarse capul sprijinit de spătarul canapelei. Era obosită şi nu înţelese imediat.
   - Ah, spuse ea îndreptându-se puţin. Unde?
   - La sală. La sala mea. Se pare că s-a înscris.
   - Ah.
   Angela nu ştia ce să spună.
   - Eu ieşeam de la saună, şi el intra. Dacă venea cu 5 minute mai devreme, ne-am fi întâlnit aşa. Ca romanii.
   - Îmi pare foarte rău, Robert, spuse ea punându-i mâna pe braţ.
   - Ah, dă-o dracu’ - aşa-i viaţa, nu? Dai peste bărbatul cu care soţia ta preferă să se culce. Într-o bună zi, noi doi o să ieşim la bere. O să ne uităm la un meci. Şi se va dovedi că de fapt el e băiat bun. Viaţa merge înainte. Nu asta-i ideea?
   - Nu, spuse ea. Nu e asta ideea.
   Robert se uită la ea, şi expresia lui se schimbă. Coborî piciorul de pe genunchi şi se întoarse spre ea.
   - Îmi pare rău, Angela. Sunt un prost. Voiam...
   - Nu, nu asta am vrut să spun, scutură ea din cap. Voiam doar să spun... voiam doar să spun că-mi pare rău că a trebuit să treci azi prin aşa ceva.
   - Nu contează. Dumnezeule! E un lucru minor.
   - Ba da, contează, spuse ea.
   El aruncă o privire spre poliţă, apoi privi în jos. Părea să studieze canapeaua, pătratul umflat care crescuse între ei ca o pâine.
   Afară, la fereastră, copacii se înălţară într-un val amplu de lumină, părând să facă o piruetă, şi dispărură iar în întuneric. Un bărbat spuse blând:
   - Haide, nu avem toată noaptea la dispoziţie.
   Se auzi clinchetul unor plăcuţe de identificare scuturate.
   Angela întinse mâna spre şuviţa căzută şi încercă zadarnic să o dea pe spate.
   Robert ridică privirea. Întreaga lui poveste se putea citi în acei ochi, povestea lumii.
   - Am putea să stăm o vreme în tăcere? întrebă ea. Doar să stăm şi să ascultăm muzică?

67

   Luară Chevy-ul albastru; Grant era la volan. Fumau fără să vorbească, privind în întuneric, la maşini, la semne de circulaţie, la urme de cauciucuri în zăpadă şi la luna care apunea.
   Caitlin era în siguranţă, spusese şeriful, departe de orice pericol. Fiecare kilometru îi ducea şi mai departe de munţii din care dispăruse şi unde toţi oamenii din lume, căutând oricât, la nesfârşit, n-ar fi reuşit s-o găsească. Fata era bine, se odihnea, şi ei nu trebuiau să se grăbească. Luminile şi pământul zburau pe lângă ei la acea oră ireală. Se întrebau dacă ea văzuse asta, sau asta, în ziua aceea din urmă, cu atât de mult timp în urmă, în acea maşină stranie, în plină zi. Cei doi voiau să vorbească doar ca să-şi dea seama că e adevărat, dar se temeau că sunetul vocilor ar fi destrămat totul, drumul, muntele, luna şi camioneta, aruncându-i înapoi în paturile lor, în zori, o dezamăgire cu atât mai mare cu cât crezuseră mai mult în ea. Şi, oricum, ce-ar fi putut să spună din ceea ce nu ştiau deja chiar şi fără să rostească? Caitlin era în siguranţă, se odihnea. Nu mai era nimic altceva de ştiut şi nimic altceva de făcut decât să ajungă la ea; iar după ce o vedeau, după ce începeau să creadă cu adevărat în această noapte, aveau să dea acel telefon; şi asta era de asemenea de la sine înţeles, fără s-o spună niciunul dintre ei.
   Şeriful nu voia ca ei să conducă la ora aceea prin munţi; voia să-l trimită pe celălalt adjunct al lui să-i aducă, dar adjunctului i-ar fi luat o oră doar ca să ajungă la fermă, şi cu asta discuţia se încheiase.
   Dar, cel puţin, Grant urmă indicaţiile şerifului şi nu o luă prin trecătoarea Loveland, ci făcu un ocol de 15 kilometri şi se întoarse dinspre vest pe autostradă. În sfârşit, văzură luminile micii staţiuni şi firma albastră a spitalului, descoperiră intrarea de la urgenţe, şi Grant parcă pe primul loc pe care îl văzu, fără să mai respecte vreun semn. Îşi striviră ţigările în scrumieră şi coborâră din camionetă.
   Şeriful îi aştepta afară, sprijinit de zid, lângă uşile de sticlă, şi vederea lui îl aruncă pe Grant în trecut, la un alt spital, un alt copil, dar acelaşi şerif aşteptând.
   El şi băiatul traversară parcarea şi, în timp ce urcau spre el, şeriful se desprinse de zid, îşi scoase pălăria pentru ca faţa lui să nu fie umbrită, şi acest gest îi făcu pe amândoi să încremenească.
   - Caitlin e bine, spuse Kinney ridicând mâna. E bine.
   - Unde e? spuse Grant.
   - Nu puteţi s-o vedeţi, nu încă.
   - Nu pe naiba.
   Grant făcu un pas, şi şeriful îl prinse de braţ.
   - E în operaţie, Grant.
   - Operaţie. Ai spus că e bine.
   - E bine. Nu e în pericol. Doar că, mă rog...
   Şeriful se lovi cu borul pălăriei peste picior.
   - Joe. Spune-ne.
   Şeriful le povesti, în lumina galbenă şi zumzăitoare, vorbind cu glas egal, fără a omite vreun detaliu, iar când el încheie, Grant şi băiatul rămaseră nemişcaţi.
   Kinney încercă să-şi imagineze cum ar fi să se pună în locul acestui om din faţa lui, al acestui tată, şi să audă astfel de lucruri. Propria lui fiică, inconştientă în clădirea aceea. Nu fu în stare.
   În sfârşit, Grant încuviinţă din cap. Se uită la fiul lui, care făcu acelaşi gest din cap.
   - Acum o să intrăm, Joe.
   - Bine. Încă ceva.
   Cei doi aşteptară.
   - N-a vrut să fie cărată, Grant. După toate astea, vroia să coboare de una singură.
   Şeriful se uită când la unul, când la celălalt, de la tată la fiu. Cei doi se uitară la el, ca şi cum ar fi aşteptat ca el să continue.
   - Asta e tot, spuse el.
   - Şi a coborât singură?
   - În niciun caz, spuse şeriful uitându-se la el. Am dus-o eu, ce Dumnezeu.
   Grant puse mâna pe braţul şerifului.
   - Îmi pare rău pentru Billy, Joe. Nici măcar nu ştiu ce să spun.
   Kinney îşi ridică pălăria şi şi-o puse pe cap.
   - Nici eu, spuse el.
   Apoi, băiatul, care nu spusese nimic, întrebă:
   - Şi bărbatul acela?
   Kinney se uită la el. Nu mai era acel băiat pe care îl văzuse, de asemenea, pe un pat de spital, nu cu mult timp în urmă, cu genunchiul ca o ghiulea vineţie.
   - Despre el nu ştiu, spuse Kinney. Sunt cel puţin 20 de poliţişti acolo sus, cu câini, şi dacă nemernicul nu poate cumva să zboare, o să-l prindă.
   Grant abia dacă auzi. Se întorsese deja spre uşile de sticlă.

   Aşteptaseră tot acest timp, şi acum aşteptau iar, ba în picioare, ba aşezându-se, ba ridicându-se iar. 
   Asistenta din tura de noapte era înţelegătoare în privinţa foielii lor şi a solicitărilor repetate de informaţii, de noutăţi. Şeriful le aducea cafea şi ieşea să fumeze şi să discute cu ceilalţi poliţişti. Televizorul din colţ avea sonorul oprit, şi ceasul de pe perete ticăia zgomotos, măsurând aproape patru ore până când o femeie în halat albastru ieşi şi se apropie de ei. Era mică în halatul ei, cu ten măsliniu, fără machiaj, deschisă şi amabilă. Se prezentă drept dr. Robinson, iar Grant îi strânse mâna şi spuse:
   - Cum se simte fiica mea?
   Femeia zâmbi spre el şi spre băiat.
   - O să fie bine, domnule Courtland. E o tânără puternică. Dar a trecut prin multe.
   Faţa ei se posomorî, şi Grant îi spuse că discutaseră cu şeriful şi ştiau despre picior, iar doctoriţa încuviinţă din cap şi le spuse mai multe despre asta: rana era netedă, tibia şi fibula neafectate, iar Caitlin probabil că îşi salvase viaţa graţie cauterizării vaselor de sânge. Făcuse asta la fel de bine ca un chirurg, adăugă doctoriţa, privindu-i ca şi cum asta, mai presus de orice altceva, era cel mai îmbucurător fapt.
   - Poate fi pus la loc? întrebă Grant.
   Dăduse glas unei idei care, până în clipa aceea, nu-i trecuse prin minte.
   - Piciorul?
   Doctoriţa se întoarse spre şeriful care stătea deoparte, şi acesta scutură din cap.
   - Chiar dacă l-am avea, spuse ea, a trecut prea mult timp, şi ţesutul moale e prea vătămat şi, în fine... doctorul Wieland o să vă spună mai exact când vă veţi întâlni.
   - Doctorul Wieland, spuse Grant.
   Doctorul Wieland din Denver, îi explică ea, era unul dintre cei mai buni chirurgi podiatri din ţară. Trata soldaţi şi avea să termine ceea ce Caitlin începuse, asigurându-se că rămâne un ciot perfect.
   Grant se uită la ea. Un ciot perfect.
   Doctoriţa aruncă o privire spre ceasul de pe perete şi spuse că aveau s-o transfere pe Caitlin acolo, cu ambulanţa, în aproximativ o oră.
   - Ambulanţă, spuse Grant. Nu cu elicopterul?
   - Nu se află în niciun pericol grav, domnule Courtland. Şi oricum, doctor Wieland nu poate să o consulte decât dimineaţă.
   Grant încuviinţă din cap, iar el şi băiatul rămaseră în picioare, aşteptând.
   Doctoriţa se uită la ei, la şerif şi aruncă o privire în jur, în sala de aşteptare.
   - Mama lui Caitlin e aici, domnule Courtland?
   - Nu, e în Wisconsin. Am vrut s-o văd eu mai întâi. Pe Caitlin. Voiam să fiu sigur înainte să dau telefon.
   - Înţeleg, spuse doctoriţa. Bine. În fine. Trebuie să discut cu dumneavoastră o clipă, înainte să vă vedeţi fiica.
   Se uită cu amabilitate spre băiat şi i se adresă lui Grant:
   - Poate că ar fi mai bine doar între patru ochi?
   - Ne puteţi spune amândurora.
   - Bine.
   Doctoriţa nu trebui să privească spre şerif; acesta părăsise deja încăperea.
   Doctoriţa îşi împreună mâinile în faţă şi, privindu-l pe Grant în ochi, îi spuse că în astfel de cazuri examinarea era o procedură standard, obligatorie şi că, în urma examinării lui Caitlin, se stabilise că fata fusese însărcinată.
   Grant o privi fix.
   Băiatul lăsă capul în jos.
   - Unde e? spuse Grant.
   - Ce?
   - Copilul.
   - Sarcina nu a ajuns la termen, domnule Courtland. A făcut avort spontan.
   - Avort spontan.
   - Da.
   - Acum cât timp?
   - Nu ştie sigur. Crede că primăvara trecută.
   Băiatul ridică privirea.
   - V-a spus ea asta? întrebă Grant.
   - Da.
   - Când?
   - Înainte s-o anesteziem, ca să o operăm la picior, preciză doctoriţa susţinându-i privirea lui Grant. Nu voia ca dumneavoastră să aflaţi, domnule Courtland. Nu de ruşine, o reacţie normală de altfel. Numai că nu suporta ideea că dumneavoastră va trebui să vă gândiţi la asta - să aveţi asta în minte.
   Doctoriţa zâmbi uşor.
   - În cele din urmă, chiar înainte s-o adormim, şi-a dat consimţământul să-i spun soţiei dumneavoastră.
   Doctoriţa se uită la amândoi.
   - După cum i-aş fi spus şi doamnei Courtland, eu cred că e cel mai bine pentru Caitlin ca voi toţi să aflaţi toate faptele, aici. Dar ea nu trebuie să ştie ce aţi aflat, cel puţin nu acum. Sunteţi de acord?
   Grand încuviinţă din cap. La fel şi băiatul.
   - Asta e tot? întrebă Grant.
   Doctoriţa îi spuse că testul rapid HIV ieşise negativ şi că peste 2 zile veneau rezultatele de confirmare, iar peste câteva luni, Caitlin trebuia să repete testul.
   - E slăbită, e malnutrită, adăugă doctoriţa, dar inima ei e puternică. Şi mintea la fel. Nu i-a convenit că n-o ţinem trează până ajungeţi voi aici.
   Doctoriţa zâmbi şi se uită la ceas - apoi se întoarse iar spre ei cu un rid pe frunte şi spuse:
   - Ah, voiam să vă întreb: cine e Dudley?
   În cele din urmă, nu fu altceva decât o uşă lată de mesteacăn, cu o clanţă de nichel, pe care doctoriţa o prinse cu mâna ei maronie. Se auzi un clinchet încet, şi uşa se deschise silenţios înăuntru, iar doctoriţa o ţinu ca ei să treacă. Grant intră primul şi apoi băiatul, în urma lui. Se opriră în primul val de lumină venit din cameră. Tot ceea ce vedeau, auzeau şi miroseau, printre maşinării, tuburi şi silueta plăpândă sprijinită de pernele patului era complet străin de fata pe care se aşteptau ei s-o vadă. Însă atunci când se apropiară şi văzură părul negru de pe pernă şi faţa ei adormită, atât de trasă acum, îmbătrânită asemenea chipurilor lor îmbătrânite, ba chiar mai mult, pentru că ea îmbătrânise dintr-odată, şi totuşi, când îi văzură faţa, în acea clipă, anii, maşinăriile şi camera dispărură.
   Ar fi recunoscut-o şi dacă ar fi trecut 20 de ani, dacă ar fi trecut 100 de ani, iar iubirea, stăvilită atât de multă vreme, rupse zăgazurile dinlăuntrul lor, şi pentru că nu se puteau arunca în braţele ei cu această iubire, se întoarseră şi, fără un cuvânt, se aruncară unul în braţele celuilalt.
   Oricât de scurtă, îmbrăţişarea le răpi momentul în care fata, luptându-se cu o lumină foarte dureroasă, deschise ochii şi îi văzu pe cei doi bărbaţi stând acolo.
   Nu-i veni să creadă. Simţea în venele ei un sânge atât de gros şi de greoi, şi ameţeala vagă din creier, şi povara enormă a somnului ca pe nişte bolovani aruncaţi spre fiecare parte a ei, şi îşi dădu seama că era sedată. Nu-i venea să creadă ceea ce vedea, dar cu toate astea îi dădură lacrimile, fierbinţi şi rapide, şi Caitlin rosti cuvântul pe care aşteptase atât de mult să-l spună.
   - Tati, spuse ea.

68

   Grant nu era în stare să vorbească, stătea pur şi simplu aşa, aplecat deasupra ei, atent la tuburi şi cabluri şi la trupul ei incredibil de firav de sub aşternuturi.
   Stătea cu falca lipită de gâtul ei ud, şi ea tremura din cauza zguduiturilor trupului său. Nu se auzea nimic în încăpere, cu excepţia ciripitului maşinăriilor, a mâinii ei care îl bătea încet pe spate şi a vocii ei stridente care spunea Acum e bine, tati, e bine, e bine, tati.
   Caitlin redeschise ochii. Pupilele erau foarte mari şi negre chiar şi în lumina aceea, şi Sean, care stătea la distanţă de pat, încercă să-i susţină privirea, dar nu reuşi, privind în schimb în podea.
   - Dudley, spuse ea abia perceptibil.
   El ridică privirea, şi ea îi zâmbi, peste umărul tatălui lor. Mai spuse ceva ce el nu auzi, şi atunci el se apropie, iar ea înghiţi şi spuse în şoapta ei vlăguită:
   - Ştiam eu că eşti viu.
   Caitlin adormi iar, şi ei rămaseră acolo, uitându-se la ea. Grant întinse mâna să-i dea de pe faţă o şuviţă de păr şi îşi trecu încet nodurile degetelor peste obrazul şi bărbia ei. Apoi se întoarse spre fiul lui:
   - Acum o s-o sun pe mama ta. Eşti bine?
   După ce el plecă, Sean se apropie de pat şi luă mâna ei inertă. Se uită la picioarele ei: forma ca de cort a piciorului stâng de sub aşternuturi şi dreptul fără labă, în învelişul lui alb, enorm, ca un copil înfăşat. Când se uită din nou la faţa ei, ochii erau deschişi. Umezi, sticloşi şi îndreptaţi spre el.
   - Eşti atât de înalt, spuse ea.
   Caitlin privi dincolo de el, spre uşa închisă, şi, înainte ca ea să apuce să întrebe, băiatul îi spuse că mama nu e aici, ci încă acasă, în Wisconsin.
   - Am vrut să te vedem înainte să o sunăm, spuse el.
   - E bine?
   - Da.
   Caitlin îl studie.
   - Şi eu arăt la fel de bătrână ca tine? îl întrebă ea.
   - Arăţi exact la fel.
   - Aiurea.
   Apoi văzu ghipsul şi se uită la el nedumerită.
   - Ce-ai păţit la mână?
   - M-am bătut.
   - Cu cine?
   - Cu cine nu trebuia.
   Caitlin îl privi lung, apoi din nou dincolo de el, spre uşă. Băiatul se întoarse şi el, dar nu era nimeni acolo.
   - Încă mai sunt...? întrebă ea.
   El încuviinţă din cap.
   Maşinăriile bipăiau şi zumzăiau. Băiatul privi în jur, la feţele lor misterioase.
   Când se întoarse iar spre ea, în ochii ei apăruse un nou val de durere, şi Caitlin spuse:
   - Sean, îmi pare rău.
   El scutură din cap.
   - N-ar fi trebuit să te las acolo, spuse ea. Îmi pare atât de rău.
   - Nu trebuie, spuse el.
   - Ar fi trebuit să am grijă de tine...
   - Nu, spuse el.
   - Şi eu te-am lăsat acolo.
   Pleoapele ei căzură şi strânsoarea mâinii slăbi.
   - Dar tu ai rămas, spuse ea. Tu ai rămas, în tot acest timp.
   Următorul lucru de care îşi dădu seama era că lumea se pusese în mişcare - pereţii, panourile tavanului şi luminile alunecau toate pe lângă ea, ca o ceaţă halucinantă lugubră. Apoi îl zări pe tatăl ei lângă pat, şi văzându-l că merge şi simţind mâna lui pe a ei, înţelese că nu lumea se mişca, ci ea însăşi.
   Doctoriţa cea mică mergea înaintea lui. Fratele ei mergea de cealaltă parte a patului şi un bărbat, pe care ea nu îl recunoştea, împingea patul. O pungă cu un fluid limpede atârna de un cârlig cromat.
   Caitlin strânse mâna tatălui ei, care privi spre ea, alungându-şi expresia rătăcită.
   - Hei, somnoroaso.
   - Unde mergem, tati?
   - În Denver, scumpo, să te consulte alt doctor.
   - Mama o să fie acolo?
   - Nu chiar acum, dar curând.
   Grant zâmbi, şi ea spuse, cu o disperare subită:
   - Am vrut să te sun, dar mi-au luat telefonul şi nu mi l-au mai dat înapoi!
   - E în regulă, scumpo. Acum suntem împreună.
   - Dar eu am vrut să te sun şi mi-au luat telefonul. De ce mi-au luat telefonul, tati?
   Doctoriţa cu chip amabil zâmbi şi spuse:
   - Era telefonul şerifului, draga mea, mai ţii minte?
   Trecură prin uşile glisante de sticlă, intrând sub luminile stridente de afară ale marchizei de piatră. Dincolo de marchiză, munţii, pârtiile de schi şi cerul erau toate gri-albăstrui, acum când ea se trezise, şi Caitlin simţi aerul rece, văzu cerul şi începu imediat să plângă.
   - Billy, spuse ea.
   - Ssst, spuse Grant.
   - Tati.
   - Da, Caitydid.
   Ea închise ochii, şi Grant îi atinse faţa.
   - Îmi pare atât de rău, spuse ea.
   - Taci, spuse el.
   - El m-a găsit, tati.
   - Ştiu, scumpo.
   - L-a înjunghiat pe Maimuţă.
   Grant şi Sean se uitară unul la celălalt.
   - L-a înjunghiat pe Maimuţă, spuse ea începând să plângă, şi eu i-am tăiat piciorul.
   Paramedicii preluară manevrarea tărgii, legând picioarele lui Caitlin şi rostogolind targa în ambulanţă dintr-o singură mişcare. Grant strânse mâna doctoriţei ultima oară şi îi mulţumi, iar ea îl asigură din nou că fata se va face bine, că nu mai văzuse în viaţa ei o tânără la fel de puternică sau de curajoasă.
   Doctoriţa plecă, şi şeriful veni spre ei.
   - Tocmai am vorbit prin staţie cu adjunctul meu, spuse el. L-au găsit pe bărbatul acela.
   - Viu?
   - Nu, domnule, e cât se poate de mort. Câinii l-au găsit zăcând sub un copac, cu un cuţit de vânătoare înfipt în gât. Chiar cuţitul lui, după câte se pare.
   - Billy, spuse Grant.
   - Aşa s-ar părea, spuse Kinney potrivindu-şi cureaua. Câinii au mai găsit acolo sus şi o groapă.
   - O groapă.
   - Un fel de cavitate săpată în piatră. Adâncă. Se pare că încerca să-l împingă pe Billy acolo când s-a ales cu cuţitul ăla înfipt în gât. Apoi s-a târât mai încolo şi a murit, şi Billy s-a întors la cabană. Aşa par lucrurile.
   - Deci e mort, spuse Grant.
   - Mort şi ajuns în iad.
   Paramedicul puse mâna pe uşa ambulanţei. Şeriful nu se clinti.
   - Ce altceva? întrebă Grant.
   - Cadavre. În cavitate. Cel puţin două. Abia mâine-dimineaţă aflăm câte.
   Grant încuviinţă din cap.
   - Pot să te duc acolo, dacă vrei, spuse Kinney. După ce o instalezi pe Caitlin în Denver. Dacă vrei să vezi baraca aia. Bărbatul ăla. Mă gândesc că ai dreptul.
   Grant privi în ambulanţă şi scutură din cap.
   - Am văzut deja asta, Joe.
   Urcă, se aşeză lângă fiica lui şi îi luă mâna. Paramedicul închise uşa, şi ambulanţa porni, cu semnalele luminoase pornite, dar fără sirenă, iar când trecură prin parcare, Sean băgă în viteză Chevy-ul albastru, se postă în urma lor şi rămase astfel până în oraş.

69

   Angela visă în noaptea aceea la o casă din pădure. Nu era pădurea de pe munte, care continua mai departe, la nesfârşit, ci o pădurice prin ai cărei copaci vedea soarele de pe lac, un gălbenuş intens şi tremurător de un galben-închis. Ferestrele casei, pe care ea nu o recunoştea, erau lovite de aceeaşi lumină intensă, ca şi cum casa fusese proiectată şi orientată ca să emane lumina exact în modul acesta şi exact la această oră a fiecărei zile, asemenea catedralelor Europei. Pe treptele verandei era o femeie, nu mai bătrână decât ea, care aştepta, şi la apropierea ei, femeia se ridică, zâmbi şi îşi dădu părul de pe frunte într-un anumit mod. Inima Angelei fu inundată de iubire atunci când tânăra ei mamă o luă în braţe, o strânse la piept, o sărută şi spuse Angela, iubirea mea.
   Mamă, ce faci aici, unde e tati?
   Tati nu e aici, scumpo, dar Faith e.
   Faith e aici? Unde?
   Înăuntru, înăuntru. Sunt toţi înăuntru, şi Angela simţi că inima îi cedează. Toţi?
   Uşa se deschise larg, şi înăuntru era o încăpere imensă ca o sală de bal.
   Oriîncotro se uita, erau fete şi femei tinere, toate îmbrăcate cu haine splendide, cele mai frumoase rochii - fete moderne şi zvelte, îmbrăcate pentru nunta sau ceremonia de absolvire a cuiva. Zâmbetele şi ochii lor atrăgeau lumina, feţele lor era deschise şi strălucitoare - atât de multe feţe! Privi încontinuu şi, în sfârşit, printre ele zări propriul chip, propriul zâmbet, şi pe Faith venind în fugă în braţele ei. Îşi sărutau una alteia lacrimile de pe obraji... dar, oricât de fericită ar fi fost în acest vis al regăsirii, Angela se simţea agitată, cu stomacul strâns ca un pumn - erau prea multe fete, aşa că o luă pe Faith de mână şi pătrunse mai spre centrul sălii. Erau multe fete pe care le ştia după nume şi multe pe care nu le cunoştea. Inima ei bătea tare, şi picioarele ei erau şovăitoare. Se apropiau de partea din spate a sălii imense, de ferestrele inundate de lumina muribundă a soarelui, când în sfârşit Angela şopti: E cumva...? Faith, e...?
   Iar Faith zâmbi şi spuse: Nu te opri, Angie, continuă să cauţi.
   Păr de toate nuanţele, părul des şi strălucitor al tinerilor. Angela văzu o coadă precum mătasea de culoarea alunei şi nu mai putu să respire - dar nu era ea. Şi mai era o fată, şi încă una, toate atât de tinere, atât de pline de iubire, dar nici una dintre ele nu era Caitlin.
   Angela se trezi în hohote de plâns, înotând în miresmele de păr, de feţe calde şi netede şi de sărutări, se umplu de ele, iar palmele îi erau pline de unele incredibile - „Miroase, miroase!“ ceru ea, dar braţele care o ţineau nu erau cele ale unei surori, nici cele ale unei fiice. „E în regulă“, spunea el. „E în regulă, Angie, a fost doar un vis.“ Însă el nu înţelegea, nu înţelegea de ce le iubise ea, pe toate. Braţele lui erau atât de groase, musculoase şi tari, în întunericul parfumat care se învârtea.

   După 30, poate 40 de minute, în timp ce adormea iar, telefonul ei începu să vibreze, şi Angela se eliberă din braţele bărbatului, bâjbâi după el, îl găsi şi duse lumina albastră la faţă, gândindu-se: Grace, Dumnezeule, ai uitat s-o suni pe Grace... Dar nu era Grace.

70

   Când ajunseră la clinică, dr. Wieland era în operaţie, şi Caitlin fu înconjurată de un roi de asistente şi de infirmiere îmbrăcate în mov, care se mişcau, vorbeau şi atingeau ca o singură entitate al cărei scop era să aline şi să liniştească inimile tuturor celor care apăreau în faţa lor.
   Grant şi Sean fură îndrumaţi spre o sală mică de aşteptare, unde trei fotolii de piele supradimensionate erau aşezate în jurul unei măsuţe de nuc bine finisate. Pe măsuţă erau o cană brumată cu apă şi un vas cu cafea caldă, iar în încăpere, plante adevărate, în ghivece mexicane festive. Erau singuri în sală şi ştiau fără să li se spună că nimeni altcineva nu avea să intre acolo, în afara asistentelor şi a infirmierelor în halate mov, şi a doctorului însuşi.
   Erau în sală de 15 minute, după cum arăta ceasul de pe perete, când se auzi un ciocănit la uşă, şi un tânăr intră ca să îi anunţe că doctorul opera un alt pacient şi mai dura puţin, şi să-i întrebe dacă aveau nevoie de ceva. Amândoi ar fi vrut să spună o scrumieră, dar nu spuseră. După 15 minute, acelaşi tânăr reveni ca să le spună că doctorul terminase operaţia, acum era împreună cu Caitlin şi avea să vină curând să vorbească cu ei.
   Grant se uită la ceasul de pe perete şi la ceasul lui de mână, se ridică, se duse la fereastră şi privi spre oraş în lumina zorilor. Îşi aminti cum stătuse la altă fereastră, în altă dimineaţă, cu soţia lui goală lângă el. Goală pentru ultima oară.
   A lui pentru ultima oară.
   - Aterizează peste o jumătate de oră, spuse el. Şi o să ne ia cam tot atât să ajungem la aeroport.
   Sean mai turnă nişte cafea.
   - Ce-a spus?
   - Ce-a spus?
   - Când ai sunat.
   Grant se gândi, dar nu-şi putea aduce aminte. Sunase ca prin vis, nevenindu-i să creadă ce face, ce spune. Ce-i spui unei mame care credea că copilul ei e mort? Cum îi dai vestea asta? E vie? Am găsit-o? E lângă noi? Sau poate acestea erau cuvintele şerifului adresate lui?
   Întâlni privirea fiului său şi scutură din cap.
   - Nu-mi amintesc.
   Tăcură amândoi. Ceasul de pe perete ticăia. În sfârşit, Sean se ridică de pe fotoliu, cu un junghi ascuţit de durere la genunchi, şi deschise uşa.
   - Sean.
   Băiatul se întoarse.
   - O să-i spun eu Angelei... restul, zise Grant. O să fac eu asta.
   Peste 10 minute se auzi un ciocănit energic, uşa se deschise, şi un bărbat înalt în salopetă mov şi halat alb de doctor intră şi se prezentă drept dr. Wieland.
   Grant se uită să vadă dacă e sânge pe halatul alb şi nu văzu nicio pată. Doctorul era grizonant şi uşor adus de spate, aşa cum sunt adesea bătrânii înalţi, deşi el nu era chiar aşa de bătrân, şi mâna lui, atunci când se salutară, era plină de viaţă, puternică. Nu dădu drumul mâinii lui Grant, ci o păstră şi o întoarse ca să vadă cum arată degetele lui.
   - Nu e rău deloc, spuse el, citind vechile suturi cu degetul mare. Sunteţi tâmplar, domnule Courtland?
   Vorba puternic tărăgănată şi laconică era oarecum distonantă cu salopeta mov, ochii vigilenţi şi mirosul lui antiseptic. În cealaltă mână ţinea ceva ce la prima privire părea un picior de om luat din neatenţie din sala de operaţii.
   - Unul nu foarte bun, spuse Grant.
   - Dar mai bun decât alţii. Am văzut unii care n-au ştiut să se oprească la două degete şi au venit cu toate patru într-o pungă pentru mâncare. Circular?
   - Fierăstrău pentru tăieri înclinate.
   - Aha, spuse doctorul, dând drumul mâinii lui Grant. N-a existat nicio şansă pentru replantare?
   - Replantare?
   - Coasere la loc.
   - Le-am uitat. Băusem.
   - Aha, spuse doctorul. Te rog, ia loc.
   Se lăsară amândoi în fotoliile adânci, cu măsuţa între ei. Doctorul nu dădea nicio atenţie obiectului din mâinile lui.
   - Am văzut odată un tânăr care îşi tăiase mâna cu un fierăstrău circular. Unul din alea puternice - cum se numeşte?
   - Fierăstrău elicoidal.
   - Da. Un fierăstrău elicoidal. Fierăstrăul a sărit, cum mi s-a spus că se întâmplă adesea, şi i-a tăiat mâna complet de la încheietură. Din panică sau cine ştie ce o fi avut în cap, în loc să-şi pună un garou, şi-a băgat mâna în şemineu, cam aşa cum a făcut Caitlin.
   Doctorul scutură din cap.
   - Voinţa umană e ceva remarcabil, continuă el. Acest tânăr a condus apoi la spital, cu mâna tăiată la el, iar eu i-am spus că aş putea să-i replantez mâna, dar că, din cauza arsurii, ar trebui să-i scurtez puţin antebraţul, şi ştii ce-a spus tânărul? A zis: Doctore, eu n-am de gând să devin un măscărici. Aruncă mâna aia la gunoi şi hai să-i dăm drumul.
   Doctorul zâmbea agreabil.
   - Cum se simte fiica mea, domnule doctor?
   Faţa doctorului deveni serioasă, chiar dacă ochii lui străluceau vesel.
   - E minunată, domnule Courtland, e minunată. Toată echipa e îndrăgostită de ea.
   - Şi piciorul? spuse Grant.
   - Înţeleg că laba piciorului nu există.
   - Voiam să spun piciorul în general.
   - Păcat că n-avem laba piciorului. Mi-ar fi plăcut să văd incizia, chiar dacă nu exista nicio şansă de replantare.
   Doctorul se uită acum la laba piciorului din mâna lui, la fel şi Grant. Era un model anatomic din plastic, care lăsa să se vadă articulaţiile oribile ale oaselor şi ligamentelor.
   - Din cauza arsurii? spuse Grant.
   - Exact.
   Grant examină faţa doctorului.
   - Dar dacă ar fi folosit un garou? întrebă el.
   Doctorul îl privi fix, zâmbind uşor.
   - Din câte înţeleg, domnule Courtland, Caitlin se aştepta să coboare muntele pe picioarele ei. Am dreptate?
   - Ba da.
   - Şi de asta a şi decis să-şi taie piciorul, nu este aşa? Pentru că, din câte ştia ea, asta era singura ei speranţă?
   - Aşa e.
   - Ei bine. Eu am operat cei mai duri bărbaţi şi cele mai puternice femei pe care le-ai putea vedea vreodată, şi dacă vreunul dintre ei mi-ar fi spus că a reuşit o asemenea ispravă, precum coborârea unui munte cu un picior tăiat şi având în tot acest timp garou, aş fi spus că are halucinaţii din cauza morfinei.
   Grant nu răspunse.
   - Nu, domnule Courtland, fiica dumitale a făcut ce a crezut ea că trebuie să facă pentru a coborî de pe munte. Un garou? Nu, domnule. N-ar fi reuşit niciodată astfel.
   Îl cercetă pe Grant şi începu să scuture iar din cap.
   - Remarcabil, spuse el.
   - Va trebui să-i scurtaţi piciorul? întrebă Grant.
   Doctorul privea insistent piciorul de plastic.
   - Nu, nu cred. Dar trebuie să te întreb, domnule Courtland - fiica dumitale e cumva interesată de medicină? Ca practică şi ca ştiinţă, vreau să spun?
   - Din câte ştiu eu, nu.
   - Nu are un interes special faţă de podiatrie? Faţă de tehnicile chirurgicale?
   - Din câte ştiu eu, nu. De ce?
   - Remarcabil, spuse doctorul.
   Apoi tăcu. Grant îl urmărea.
   - Ce e remarcabil, domnule doctor?
   - Totul, spuse acesta. Dar mai ales dezarticularea însăşi.
   - Dezarticularea?
   - Tăietura, tăietura. Şi asta, cu toporul. Dacă n-aş şti că e imposibil, domnule Courtland, aş spune că Caitlin s-a consultat cu dr. Syme în persoană înainte să ridice toporul ăla.
   Apoi, folosind piciorul de plastic drept model, doctorul explică detaliile procedurii Syme. Vorbi despre dezarticularea încheieturii gleznei, rezecţia maleolelor şi eliminarea calcaneelor prin disecţie subperiosteală şi, în timp ce vorbea, maniera lui tărăgănată de a se exprima fu cuprinsă de o pasiune tot mai puternică, ca şi cum numai terminologia chirurgicală era suficientă să stârnească în el un fel de însufleţire de nestăpânit. Ca şi cum l-ar fi luat pe Grant, din cauza degetelor lui amputate, drept un coleg animat de aceeaşi pasiune pentru arta amputării.
   - Dezarticularea lui Caitlin e minunată, spuse doctorul.
   Zâmbi, şi în ochii lui se reflectă lumina. Apoi îşi luă seama şi recunoscu faptul că exista, totuşi, o vătămare destul de mare a ţesutului moale, care necesita nişte grefe complicate, ceea ce avea să-i încetinească vindecarea.
   - Dar e puternică, pe Dumnezeul meu, spuse el, şi să-ţi mai spun ceva, domnule Courtland: peste vreo 6 luni, după ce-o să-şi pună un picior de alergare Flex-Symes din carbon, o să-şi dorească să-şi fi pierdut ambele picioare.
   - V-a spus ea asta? îl întrebă Grant, privindu-l lung.
   - Ce anume?
   - Că e alergătoare.
   Doctorul îl privi nedumerit.
   - Mi s-a spus că fiica dumitale a luat cu ea de pe munte doar două lucruri, în afară de hainele de pe ea, răspunse doctorul. Nu este aşa?
   Grant nu înţelegea.
   - Îmi dai voie? întrebă doctorul.
   Apoi se aplecă peste măsuţă şi luă punga albă de plastic de la picioarele lui Grant, care fusese acolo în tot acest timp. Grant se uită la ea şi se întrebă cine i-o dăduse şi când. Doctorul desfăcu şnurul de plastic, băgă mâna înăuntru şi trase punga în jos, lăsând să se vadă o pereche de pantofi de alergare. Cândva, fuseseră roz cu alb, iar unul dintre ei, stângul, fusese curăţat şi readus la forma iniţială de recenta lui folosire în zăpadă, dar celălalt era scâlciat şi scorojit, şi în clipa în care îi văzu, Grant îi luă din mâinile doctorului şi începu să plângă.

71

   Sean ajunse la aeroport la timp, dar avionul mamei lui avea întârziere, aşa că el îşi petrecu timpul rătăcind, cu mersul lui şchiopătat şi mâna în ghips, în tumultul călătorilor care se grăbeau în toate părţile în jurul lui, până când, în cele din urmă, se refugie într-un mic magazin. Se prefăcu că citeşte nişte reviste, apoi cumpără o periuţă de dinţi şi un tub mic de pastă de dinţi şi se duse la toaletă, unde se spălă pe dinţi şi pe faţă şi îşi trecu degetele ude prin păr. Faţa pe care o vedea în oglindă îi părea bătrână şi străină. Veneau şi plecau bărbaţi. După câteva minute, Sean aruncă periuţa şi micul tub şi ieşi pe coridoarele aeroportului, ca să o aştepte pe mama lui.
   La început nu o zări printre pasagerii care ieşeau de la control. Văzu o femeie pe care o confundă cu ea, se uită în spatele ei, se uită iar, şi era ea. Ea îl văzu imediat şi se îndreptă spre el, cu ochi injectaţi, plini de lacrimi. Era mai bătrână şi cumva mai mică, iar părul ei blond era coafat într-un mod nefamiliar şi avea noi fire albe. Ea îl măsură din cap până-n picioare, scuturând din cap, fără să spună nimic. Ridică mâna spre faţa lui şi îşi trecu degetul mare peste obrazul lui uscat, ca pentru a şterge o lacrimă.
   - E şi tatăl tău aici?
   - Nu, e cu Caitlin, răspunse el.
   Expresia ei se prăbuşi la auzul acestei propoziţii. Îl îmbrăţişă, strângându-l cu putere în timp ce pasagerii îi ocoleau în toate părţile. Sean nu-şi mai amintea când se îmbrăţişaseră ultima dată, dar părea că atunci era încă un băiat care întindea mâinile spre ea de undeva de foarte jos.
   Când ea îi dădu drumul, faţa ei era udă, dar stăpânită. Sean îi luă geanta mică de pe umăr şi o puse pe umărul lui. Ea îl întrebă dacă e mult de mers până la clinică, şi el îi spuse că nu. Se întoarseră şi porniră, şi în curând era cu Chevy-ul pe autostradă, spre oraş şi spre vest, aşa cum făcuseră cu mult timp în urmă, înspre aceleaşi formaţiuni atât de masive de pe cer.
   Cum o văzu pe mama ei îmbătrânită şi răvăşită de bucurie, Caitlin o cunoscu mai bine decât o cunoscuse vreodată, nevăzând în ochii ei durerea prin care trecuse, ci doar dragostea desăvârşită, teribilă a unei mame pentru copilul care ieşise din ea, era carne din carnea ei şi era doar al ei, şi a cărui pierdere era imposibil de îndurat.

72

   Înmormântarea avu loc într-o dimineaţă umedă şi răcoroasă de joi. Trecuseră doar 10 zile de când bătrânul fusese înmormântat aici, însă acum urmele iernii fuseseră spălate de ploi, şi pe mormântul lui răsărea o iarbă fragedă, verde-deschis.
   Nu se ţinuse o slujbă formală - şeriful Kinney avusese parte de suficienţi jurnalişti şi alţi gură-cască şi nu voia decât să îl înmormânteze pe fratele lui şi să treacă peste toată această situaţie, chiar dacă ştia că asta nu se va întâmpla niciodată. Cei care participau la înmormântare primiseră un telefon din partea lui cu o zi înainte, când ora şi ziua fuseseră în sfârşit stabilite. Printre ei erau fata Gatskill, care purta aceeaşi rochie neagră pe care o purtase cu zece zile în urmă, Dale Struthers, bătrânul veterinar, şi soţia lui, Evelyn, Maria Valente şi fiica ei, Carmen, cei doi adjuncţi ai şerifului şi soţiile lor, şi soţia şi fiica lui Kinney, Josephine, care venise din nou cu maşina din Boulder şi care nu reuşea să-şi dezlipească ochii de la fata familiei Courtland, atât de slabă şi de liniştită în căruciorul ei cu rotile, atât de palidă în rochia neagră şi cu părul ei negru, privind în depărtare în timp ce pastorul vorbea din nou la marginea gropii, încredinţând grijii lui Dumnezeu sufletul lui Billy, în numele celor prezenţi.
   Vântul îi lua cuvintele şi le purta pe deasupra mormintelor, spre liziera îndepărtată a copacilor, unde ciorile asistau de pe crengi.
   Coşciugul fu coborât mecanic, iar pe capacul lui negru, lucios fură aruncate câteva flori. Denise Gatskill aruncă un obiect mic, nevăzut, care răsună uşor pe capacul curbat şi căzu în întuneric. Apoi plecă, în grija unei alte tinere şi a unui tânăr, care, ca şi ea, nu mai aveau ce să le spună celor de acolo.
   Unul câte unul, ceilalţi participanţi se întoarseră de la mormânt, strânseră mâna şerifului sau îl îmbrăţişară şi trecură apoi la familia Courtland şi la fata din cărucior. Bărbaţii dădeau din cap către fată şi o băteau rigid pe umăr, femeile se aplecau ca să-şi lipească feţele umede de faţa ei. Dădură mâna cu Grant, Sean şi Angela şi, cum nu existau cuvinte pentru ceea ce simţeau, nu spuseră nimic şi trecură mai departe, unii ca să jelească pe la alte morminte, ceilalţi îndreptându-se spre maşinile lor.
   Kinney nu se simţea în stare să deschidă iar casa de la fermă, astfel că îi invită pe toţi la Whistlestop Cafe, unde Tom Hicks pregătea un bufet, şi din acest motiv Maria Valente şi fiica ei îşi prezentară condoleanţele concis, şi Maria îi spuse Angelei, în timp ce o ţinea de mână, că speră să o vadă din nou la cafenea, apoi se întoarse de la Grant şi familia lui şi plecă de mână cu fiica ei. Când ajunseră la maşină, fata se întoarse şi privi înapoi, şi Sean se duse spre ea, ţinându-şi cravata să n-o ia vântul. Maria urcă în maşină, iar Sean şi Carmen discutară doar o clipă.
   Apoi ea se înălţă pe vârfuri ca să-l sărute pe obraz, şi el se întoarse la locul lui cu capul plecat, refuzând să întâlnească privirea surorii lui sau să bage în seamă în vreun fel zâmbetul ei hâtru.
   Kinney îl conduse pe bătrânul pastor la maşină, ca să aibă ocazia să-i îndese un teanc de bancnote în mână, dar pastorul nu voia să primească bani, cum nu primise nici când o îngropase pe mama şerifului şi apoi pe tatăl lui, care îi fuseseră enoriaşi. La întoarcere, Kinney se opri în spatele unei bănci de fier şi îşi aprinse o ţigară, iar după o clipă, Grant se duse lângă el. Kinney bătu în pachet ca să iasă încă o ţigară, şi Grant păru că o s-o accepte, dar până la urmă refuză.
   - Mi-am zis că mă las, spuse el.
   - Poţi să te laşi în altă zi.
   Grant luă ţigara şi se aplecă spre mâinile făcute căuş ale şerifului. Fumau amândoi, privind spre micul grup al propriilor familii, în haine cernite şi stând în picioare, cu excepţia unei singure persoane.
   - Cum se mai simte? întrebă şeriful.
   - Doctorul zice că se vindecă repede.
   - Nu mă surprinde.
   - Îţi sunt recunoscător c-ai rezolvat lucrurile în felul ăsta, Joe. Şi ceilalţi la fel.
   Kinney făcu un gest în semn că nu contează.
   Grant citi din nou inscripţia de pe lespedea comună a lui Emmet şi Alice, şi citi lespedea nouă, deja instalată: WILLIAM MICHAEL KINNEY, FIU ŞI FRATE IUBIT.
   - Nu ştiu cum s-o spun altfel, zise Grant, dar aş fi vrut ca tatăl tău să trăiască să vadă asta.
   - Şi eu, spuse Kinney, dând din cap.
   - Ultimele cuvinte adresate lui n-au fost foarte amabile, spuse Grant. Lui Billy. Mi-ar plăcea să le pot retrage.
   - Nici ale mele, Grant, spuse Kinney suflând un fuior de fum. Nu se străduia prea mult să-i facă pe oameni să fie buni.
   - Ei bine, spuse Grant. Nu cred că eu o să-mi amintesc partea asta.
   Fumau amândoi, privindu-şi familiile, ai căror membri se uitau pe rând să vadă dacă bărbaţii sunt tot acolo, în spatele băncii, încă fumând. În timp ce soţiile discutau, şi bărbaţii priveau spre ei, Caitlin îşi strecură mâna spre mâna fiicei şerifului, fără să privească spre aceasta, şi o păstră în a ei.
   - Presupun că n-a fost la înmormântările celorlalţi, spuse Kinney. Cele două fete şi celălalt bărbat, excursionistul.
   - Nu. Dar familiile au venit s-o viziteze la clinică. Familiile fetelor.
   Grant privi în altă parte şi trase din ţigară.
   - Ştii ce, Joe, era ca atunci când ea câştiga o cursă, şi părinţii celorlalte fete veneau să-i strângă mâna, s-o îmbrăţişeze.
   Kinney scutură scrumul şi privi spre cerul plumburiu.
   - Au găsit vreo rudă a bărbatului? întrebă Grant după o clipă.
   - Nu prea. Ambii părinţi sunt morţi. Au găsit-o pe bunica lui într-un azil din Sterling, dar bătrâna abia dacă ştia cum o cheamă, aşa c-au lăsat-o în pace.
   Grant privi în depărtare, apoi spuse:
   - Ştii, Joe, dacă aş fi avut ocazia, l-aş fi omorât.
   - Ştiu.
   - Mi-am imaginat asta de o mie de ori. Cum mă duc la el cu puşca tatălui tău şi i-o bag în faţă. Nu mi-ar fi păsat ce se întâmplă cu mine.
   Şeriful privi spre ghetele lui.
   - Azi-dimineaţă, am dat drumul la televizorul de la motel, spuse Grant. Şi au început să vorbească despre o fetiţă de 9 ani care a fost răpită de un bărbat de undeva, nu-mi amintesc numele. Nu foarte departe de aici.
   - Pueblo.
   - Pueblo. Da. Micuţa a fugit atunci când camioneta bărbatului s-a stricat, el a prins-o într-un magazin, şi ea a început să ţipe.
   - O fetiţă curajoasă.
   - Da, spuse Grant. Dar dacă nu i s-ar fi stricat camioneta, Joe?
   - Păi, spuse Kinney, presupun că unii ar spune că Dumnezeu veghea asupra ei.
   - Şi tu ai spune la fel?
   Kinney reflectă la aceste poveşti.
   - Cândva, într-o bună zi, zise el.
   - Uneori, spuse Grant dând din cap, mă întreb dacă am făcut bine că nu m-am dus să mă uit la bărbatul ăla. La cadavrul lui. Să-l văd cu ochii mei. Uneori, mă trezesc şi sunt sigur că nu e mort. Că i-a păcălit pe toţi şi încă e liber.
   Kinney se uită la Grant până când acesta întoarse privirea.
   - Cel care a răpit-o pe fetiţa aia era alt bărbat, Grant. Pot să-ţi jur pe ce vrei tu.
   - Ştiu, Joe. Ştiu. Dar asta nu-i o consolare.
   După ce ajunseră la maşini, Kinney se aplecă, astfel încât Caitlin să-l mai poată îmbrăţişa încă o dată; Grant o luă din cărucior, aşa cum îl luase cândva şi pe fiul lui, şi împreună cu Angela o instală pe bancheta din spate a maşinii noi, cu nişte perne la spate şi altele sub picioare, pe banchetă. Cu câteva zile în urmă, în Denver, Grant dăduse Chevy-ul albastru la schimb pe noul break. Voise să abandoneze şi Chevy-ul verde, dar Sean spusese că s-ar fi înghesuit în maşină şi că el avea să vină după ei cu camioneta veche.
   Angela se întinse să-l îmbrăţişeze pe Kinney, care se aplecă şi o bătu pe umăr, în timp ce soţia şi fiica lui aşteptau. Kinney îi strânse mâna lui Grant şi pe cea ghipsată a lui Sean, care vru să-i spună ceva, dar şeriful ridică mâna liberă ca pentru a-i spune că tot ce trebuia spus despre Billy fusese spus deja. Nimeni nu îşi luă la revedere şi nici nu-şi spuseră că o să se vadă la cafenea. Cele două familii se urcară în maşinile lor, şi Kinney se sui la volan, privind breakul, cu cei trei pasageri ai lui, şi Chevy-ul vechi cu singurul lui pasager, până când acestea pătrunseră sub braţele pinilor galbeni şi cotiră pe drumul local.
   Mai aşteptă puţin până să pornească maşina, ştiind că nu avea să-i mai revadă niciodată.

73

   După 3 zile, cu o săptămână mai devreme decât prezisese, doctorul Wieland declară că fata e aptă pentru călătorie şi o externă, în grija familiei şi a specialistului postoperator care o aştepta în Wisconsin. 
   În după-amiaza aceea, Caitlin şi Sean îşi lăsară părinţii la motel, aşa cum făcuseră într-o dimineaţă de iulie din urmă cu mult timp, ieşiră din oraş cu maşina cea nouă şi urcară pe munte, Sean la volan, şi Caitlin aşezată comod pe bancheta din spate, cu pernele ei. Urcară tot mai sus prin trecătoarea şerpuitoare, cum făcuseră şi înainte spre Marea Cumpănă, unde apele se hotărau în ce parte să o apuce, spre est sau vest, şi, fără să se oprească, se uitară la familiile care trăseseră pe dreapta şi văzură, pe panta de deasupra parcării, copii care îşi lăsau amprenta trupului în zăpada adâncă şi veche, în soarele cald de aprilie. Începură iar să coboare spre micul oraş-staţiune şi totul era aşa cum îşi aminteau ei. Trecură pe lângă motelul în care părinţii şi fratele ei locuiseră în timpul căutărilor, în timp ce şeriful şi oamenii lui căutau, poliţiştii şi cei de la FBI căutau, şi nici unul dintre ei nu se depărtase vreodată mai mult de douăzeci de kilometri de locul în care era ea, în linie dreaptă; şi cu toate astea, nici unul dintre ei nu se apropiase vreodată de ea.
   Drumul se numea Ermine, îşi aminti Caitlin. Îl găsiră şi urcară iar pe curbele lui negre dintre pini. La fiecare intersecţie, Sean se oprea, în timp ce Caitlin studia vechea lui hartă ştearsă, împăturită în patru. El mergea în ce direcţie îi cerea ea, şi nu urcaseră mult, când ea îi spuse să tragă pe dreapta şi să parcheze.
   Lui nu i se părea că acela ar fi locul, dar opri motorul, coborî, luă cârjele ei din spate şi aşteptă în timp ce ea se străduia să iasă din maşină. Când se ridică pe singurul ei picior, Sean îi întinse cârjele. Caitlin făcu câţiva paşi pe asfalt, se opri, ridică faţa spre soare şi inspiră încet.
   - Te obişnuieşti cu ele, spuse el.
   - Ştiu. Îmi amintesc.
   - Îţi aminteşti?
   - Am avut cârje la 7 ani.
   - Nu-mi amintesc aşa ceva.
   - Eu da.
   - Ce s-a întâmplat?
   - A trecut tata cu maşina peste piciorul meu.
   - A trecut cu maşina peste piciorul tău.
   - Eu am ieşit din casă în fugă, şi el a dat cu spatele peste piciorul meu. Greşeala mea stupidă.
   - Era beat?
   Caitlin ridică din umeri.
   - Nu-mi amintesc decât că pleca şi că nu şi-a luat la revedere.
   Stăteau în soare. Se simţea mirosul acelor deshidratate şi al sevei ce se prelingea din pini. Ieşiră de pe drumul asfaltat şi merseră printre pini. Caitlin păşea cu grijă, şi Sean o urma, pregătit să întindă mâna, dar ştiind că nu avea să fie nevoie, pentru că ea se adaptase perfect noii situaţii, după cum avea să se adapteze şi noii proteze pe care urma să o primească.
   Intrară în vâlcea şi se aşezară pe banca de piatră, în lumina pistruiată. Fecioara albă şi mutilată stătea, ca şi mai înainte, printre trunchiurile albe ale plopilor tremurători şi lespezile calcaroase. Aveau o senzaţie ciudată de întoarcere în timp, senzaţia de a şti ce urmează. Totul în acea vâlcea avea un aspect aranjat şi artificial, ca pe o scenă - până şi lumina, până şi ei. Caitlin era epuizată şi, în timp ce ea îşi trăgea răsuflarea, Sean se aplecă să vadă plăcuţa, aşteptându-se ca aceasta să fie acoperită de plante, ca în visul lui, dar nu era.
   Ea văzu că el citeşte plăcuţa şi se întoarse s-o citească şi ea.

   Înaltul reverend Tobias J. Fife,
   Episcop de Denver, primeşte cu recunoştinţă,
   Întru Domnul, patruzeci de zile de har
   Pentru a fi vizitat altarul din Pădure
   Şi a se fi rugat în faţa lui,
   1938.

   Micile frunze ale plopilor tremurători foşneau, şi ei simţiră adierea scurtă şi răcoroasă.
   - Dă-i drumul, dacă vrei, spuse ea.
   - Să-i dau drumul cu ce?
   - Mănâncă-ţi Snickersul.
   Caitlin zâmbi, şi el încercă să zâmbească de asemenea.
   Sean îşi scoase ţigările din buzunar, puse una în gură, o aprinse şi suflă fumul departe de ea. Tăceau. El se uită o dată la ciotul ei bandajat, care stătea sprijinit de cealaltă gleznă, într-o poziţie firească. După o clipă, Sean spuse:
   - Îl ştii pe bătrânul la care am stat, tatăl şerifului?
   - Emmet.
   - Emmet. Mi-a spus o dată o poveste despre străbunicul lui care i-a rupt piciorul fiului său, bunicul lui Emmet, cu o toporişcă, cu marginea boantă, când el era doar un copil. Ca să-l împiedice să meargă la război şi să moară, cum muriseră fraţii lui. El era ultimul băiat rămas.
   - Şi a funcţionat?
   - Nu ştiu. Emmet a descoperit mai târziu că bunicul lui inventase toată povestea. Eu tot nu ştiu ce să cred. Uneori, mă întreb dacă nu cumva am visat.
   Caitlin se uita la faţa Fecioarei.
   - Când erai mic, spuse ea, te auzeam noaptea prin perete cum vorbeşti. Veneam la tine în cameră, mă aşezam pe pat, şi tu continuai să vorbeşti, ca şi cum ai fi ştiut că eu sunt acolo. Eu îţi puneam întrebări, şi tu răspundeai. Spuneai nişte lucruri extraordinar de amuzante.
   - Cum ar fi?
   - Nu mai ţin minte. Îmi amintesc doar că îmi venea să râd aşa de tare, că mă gândeam c-o să fac pe mine.
   Caitlin se uită la el cu ochi strălucind.
   - Nu-mi amintesc, spuse el.
   - Nu-ţi aminteai niciodată a doua zi. Dar în timp ce dormeai, ştiai că sunt eu. Îmi rosteai numele.
   Tăcură. Sean fuma. Se uită iar la bandajele ei, iar ea îi văzu privirea şi ridică puţin ciotul.
   - Nu doare, spuse ea. Nu prea tare. E ca un fel de puls. Şi mâncărimi.
   - Copcile, spuse el, amintindu-şi de ale lui.
   - Nu, piciorul meu. Partea de jos. Şi degetele. Jur că dau din degetele de la picior, şi atunci mă uit, şi acolo nu e nimic. Dar jur că dau din ele. Ca şi cum ar fi invizibile. Ca şi cum în câmpul meu vizual ar exista o gaură.
   Sean se gândi la asta şi apoi spuse:
   - De ce nu l-ai adus?
   - Ce să aduc?
   - Ştii tu ce.
   Caitlin privi în jos, spre ciot.
   - Nu ştiu. Aş fi putut s-o fac. M-am gândit să fac asta. Dar când l-am văzut pe podeaua aia, în locul ăla, nu l-am mai vrut. Nu mai făcea parte din mine. Nu ştiu cum să explic altfel.
   Sean trase adânc din ţigară şi suflă fumul.
   - L-am văzut, spuse el.
   - Pe cine.
   - Pe bărbatul ăla.
   Caitlin întoarse privirea.
   - Când m-a lovit cu maşina, l-am văzut, spuse el. I-am văzut ochii. Am încercat să-ţi spun, dar eram atât de... Dumnezeule, Caitlin, eram atât de...
   Caitlin puse mâna pe degetele lui şi i le strânse. Prin acest gest, el se simţi iar copil, iar ea avea 18 ani, acolo sus, pe valea aceea de pe munte, în timp ce părinţii lor aşteptau jos, la motel, şi tot ce se întâmplase nu trebuia să se întâmple, ci putea fi schimbat printr-un act simplu, prin cea mai uşoară modificare a evoluţiei acelei zile, şi atunci n-ar mai fi existat niciun bărbat cu ochelari de soare galbeni şi niciun genunchi zdrobit, nici luni şi ani de durere, nicio fată violată pe o alee dosnică, nici Emmet şi nici Billy, şi nicio fată pe cal sau pe un prag de piatră, nicio baracă şi niciun lanţ sau topor. Ar fi coborât de pe munte împreună, şi Caitlin s-ar fi dus la facultate, ar fi alergat, şi lumii nu i-ar fi lipsit, lumii nu i-ar fi păsat că aceşti doi tineri se furişaseră şi trăiseră, în schimb, acea altă viaţă.
   Caitlin îi strânse degetele. În vâlcea nu se auzea niciun sunet în afară de respiraţiile lor. În cele din urmă, ea dădu drumul degetelor lui, îşi luă cârjele şi începu să se ridice, însă doar pentru a se aşeza brusc la loc.
   - Sunt aşa de slăbită, că nici nu pot sta pe picioare, fir-ar al dracu’, spuse ea.
   - Atunci aşază-te, spuse el. Odihneşte-te.
   - Nu. Vreau să plec acum. Dar mai vreau să-ţi cer o favoare, Dudley.
   El se întoarse, şi ea se uită la el.
   Sean îşi trecu un braţ pe sub genunchii ei şi pe celălalt în jurul coastelor ei şi o ridică de pe bancă. Era atât de uşoară această fată, această soră furată, această fiică a regelui sacrificată din cauza unui delict şi pentru îmbunarea unui zeu sau a unor zei pe care el nu îi cunoştea. O întoarse în aşa fel încât să fie cu spatele la statuie şi la lespezi, iar după ce porniră, ea spuse, cu braţul în jurul gâtului său:
   - Crezi c-o să-mi mai dea bursa aia sportivă?
   - Poate, spuse el.
   Apoi adăugă:
   - Poate jumate din ea, şi Caitlin râse.
   Era uşoară ca un fulg, în timp ce el o căra pe potecă în jos, atent la capul ei, atent la piciorul ei invizibil, înapoi spre maşină. 

 

SFÂRȘIT