1-3
CAPITOLUL I
- Nu te simți bine, Tamara? întrebă Harold Stein.
O privea cu îngrijorare din spatele ochelarilor săi cu lentile colorate ușor.
- Ba da, ba da, răspunse Tamara scuturând energic din cap.
Sub șocul celor aflate, pălise și totul începuse să se învârtească în jurul ei.
- Sunt doar puțin surprinsă... asta-i tot. N-ați vorbit niciodată despre vinderea companiei și...
Vocea ei slăbi. Se temea dintr-o dată ca reacția ei să nu trezească bănuieli.
- De fapt, reluă Harold Stein, m-am exprimat prost. Este vorba mai curând despre o fuziune. Dar nu este încă nimic oficial. Contractul n-a fost deocamdată semnat. Până atunci, Rutledge ține ca totul să rămână secret. Altfel, îți imaginezi speculațiile de la bursă!
- Și când... când trebuie să se facă? întrebă Tamara, încercând să-și revină.
- Ce anume? întrebă patronul ei, distrat, gândindu-se deja la altceva.
- Când va fi semnat contractul? Vreau să spun, când va prelua Compania Taylor conducerea întreprinderii?
- Cred că la sfârșitul lunii. Serviciile juridice ale celor două companii definitivează contractul. Rămân de pus la punct doar ultimele detalii.
Ridică din umeri, ca și cum toate astea n-aveau nicio importanță.
Mai puțin de o lună! Stomacul Tamarei se strânse, simțind că i se face greață. Fixa cu încăpățânare registrele aflate pe birou, ca să nu întâlnească privirea patronului ei; el nu trebuia cu niciun preț să-și dea seama de neliniștea ei.
- Mi-ar fi plăcut să-mi vorbiți despre asta înainte, murmură Tamara cu voce scăzută.
- Rutledge mi-a cerut să aștept, răspunse Harold Stein. Nu voia să provoace zvonuri înainte de vreme. Dar acum că fuziunea a devenit o certitudine, personalul trebuie pus la curent, și dumneata în mod deosebit. Va fi necesar, desigur, să se procedeze la o verificare a contabilității.
- Și... domnul Rutledge va face această verificare? întrebă Tamara, străduindu-se să-și stăpânească teama care-i strângea inima.
- Nu, nici vorbă! exclamă Harold Stein, sincer amuzat. Douglas Rutledge este președintele director general al Companiei Taylor, fiul Alishei Taylor Rutledge, moștenitoarea societății. Nu, verificarea o vei face dumneata, Tamara, ca de obicei. Bineînțeles, cu asistență din partea Companiei Taylor.
- Înțeleg, murmură Tamara.
Înțelegea mai cu seamă un lucru: secretul ei va ieși la iveală...
Harold Stein era intrigat de reacția colaboratoarei sale.
- Ce te deranjează, Tamara? Nu vrei să-mi spui?
Ea respiră adânc. Trebuia să-i povestească totul. El va înțelege, își spuse Tamara în sinea ei; nu-i va opune ostilitatea impersonală a unei firme mari.
- Această... fuziune mă îngrijorează, mărturisi ea în cele din urmă, luând cu un gest nervos un creion de pe birou. Mama mea este foarte bolnavă și...
- Ah! înțeleg, zise el întrerupând-o. Te temi să nu-ți pierzi locul, nu-i așa? Nu te neliniști, Tamara, una din clauzele contractului stipulează că firma Taylor va menține pe post, timp de cel puțin 1 an, angajații care lucrează cu mine de mult timp. Așadar, nu vei fi concediată. De altfel, ți-am lăudat eficiența, loialitatea și conștiinciozitatea profesională cu care ții contabilitatea. Situația dumitale nu se va schimba, și nici salariul. Ai putea avea chiar avantaje lucrând pentru o firmă mare.
În măsura în care patronul ei ignora esențialul, laudele acestea erau departe de a o liniști.
- Este foarte drăguț din partea dumneavoastră, domnule Stein... începu ea, dar se opri imediat.
- Drăguț! Nu puteam face mai puțin decât a fi „drăguț”, cum spui tu, după sprijinul neprețuit pe care mi l-ai dat. Nu-ți dai seama de rolul esențial, vital, pe care îl joci în întreprinderea asta. Nu știu cum m-aș fi descurcat la moartea fratelui mei, dacă n-ai fi luat pe umerii dumitale responsabilitatea acestui serviciu.
- Dar eu...
- Știi tot atât de bine ca mine, o întrerupse el cu un oftat adânc, că dintre noi doi, omul de afaceri era fratele meu. Când era vorba despre conducerea unei întreprinderi, eu n-am niciun pic de talent. Îmi este destul de greu să-mi organizez propria viață, dar o jumătate de duzină de servicii și toți acești angajați... O știam deja când a murit Arthur, dar acum, după trecerea unui an și jumătate, m-am convins că nu pot decât să dăunez întreprinderii.
- Toți angajații vă respectă enorm! exclamă Tamara. Sunteți un om foarte competent.
- În domeniul meu, poate în chestiunile practice din atelier, dar nu în afaceri. Îmi place să mă ocup de mecanisme, să fac încercări pe dispozitive noi, să inventez. Și de acum înainte, am intenția să-mi dedic timpul acestor preocupări. De altfel, dacă Rutledge a cumpărat întreprinderea, este mai ales pentru a obține brevetele mele, declară Harold Stein fără falsă modestie.
Tamarei i se punea un nod în gât: timpul trecea și devenea din ce în ce mai greu să-i explice situația ei. De altfel, Harold Stein continua deja, nelăsându-i șansa să vorbească:
- Nu pot să-ți spun cât de mult mă ușurează această fuziune! Rugăciunile mele au fost în sfârșit ascultate. După moartea lui Arthur, mă gândisem serios să închid întreprinderea. Eram egoist, nu mă interesam decât de pasiunile mele, mașinăriile, și nu de afaceri. Apoi m-am gândit la toți cei care, din vina mea, vor deveni șomeri. Nu puteam avea conștiința împăcată. Dar acum, fuziunea cu Compania Taylor înseamnă, pentru mine, libertatea de a face ce-mi place și pentru voi toți garanția păstrării slujbei. Este o binecuvântare, Tamara, o adevărată binecuvântare!
Pentru el, poate, dar cu siguranță nu și pentru ea.
Soneria telefonului o scuti pe Tamara de un răspuns. Ridică receptorul și, recunoscând vocea, îl întinse patronului ei.
- Este doamna Danby, secretara dumneavoastră, zise ea. Sunteți chemat din străinătate.
El făcu o strâmbătură și oftă. Înainte de a ieși, adăugă:
- Sunt într-adevăr nerăbdător ca altul să-mi ia locul! Spune-i doamnei Danby că vin imediat.
Tamara închise telefonul și își lăsă mâna să rătăcească peste un registru gros, ca pentru a-l proteja. Cunoștea aversiunea lui Harold Stein pentru afaceri, dar se gândise că o va consulta dacă va avea vreodată intenția să vândă compania. N-ar fi crezut niciodată că o firmă atât de mare ca Taylor ar putea fi interesată de ei, o mică întreprindere specializată în echipament de birou. Bineînțeles, uitase de brevetele de invenții și de valoarea lor.
Cu toate acestea, unele amănunte din ultimul timp ar fi trebuit s-o pună în gardă.
Harold Stein îi ceruse în mai multe rânduri informații aparent fără importanță privind cursul afacerilor. Dar, fiind prea absorbită de problemele ei personale, Tamara nu le acordase nicio atenție. Dacă ar fi avut timp să se pregătească pentru această situație, poate că ar fi putut schimba lucrurile. Dar acum era prea târziu.
Poate că erorile din registrele de conturi vor trece neobservate? Poate că va putea explica noilor ei patroni ce se întâmplase? La urma urmei, nu comisese nicio crimă. Poate că vor înțelege...
Tamara luă registrul și se duse să-l pună la loc sigur în casa de bani. Brusc, tresări. Cineva o prinsese de mijloc și un sărut îi mângâia ceafa.
- A venit timpul, frumoasa mea! murmură o voce pe care Tamara o recunoscu imediat. Vino, te iau cu mine.
Tamara îl făcu să-i dea drumul și se îndepărtă de Eddie.
- Programul se termină abia peste 20 de minute, Eddie, zise ea întorcându-se la masa ei de lucru. Poate că tu n-ai nimic de făcut, dar eu am.
- Lasă baltă toate astea. Stein este ocupat, nu mai are nevoie de tine. Oricum, ce importanță are dacă pleci mai devreme? Ne-a vândut unui gigant.
-Cine ți-a spus? întrebă ea, bănuindu-l că spune asta cu viclenie, ca să afle adevărul.
- Înainte de a veni să te văd, Stein a trecut pe la serviciul de vânzări, spuse el râzând de ea. Nu tu ești aceea care vinde pontul, frumoasă și fermecătoare secretoasă.
Eddie Collier nu se putea împiedica să facă risipă de complimente de-a lungul întregii zile. Înzestrat cu calități în arta vânzărilor, dotat cu o înfățișare avantajoasă, bărbatul acesta energic reușea foarte bine pe lângă cumpărători și... femei.
- Se pare că noutatea n-are darul să te încânte, remarcă el.
- Pentru mine, asta nu schimbă nimic, spuse ea.
Cu mâinile ei fine, cu degetele lungi și subțiri, începu să bată ușor pe claviatura unui calculator. Îl supraveghea cu coada ochiului pe Eddie, sperând că acesta va pleca. Dar el nu avea deloc intenția; dimpotrivă, se amuză scoțând firul din priză.
- Pune-l imediat în priză! îi ordonă ea strângându-și buzele. N-am timp de pierdut cu genul ăsta de prostii.
- Ești oare genul care-și dă sufletul pentru o slujbă? o ironiză el.
- Întocmai, replică ea, fie că-ți place sau nu.
- Ce păcat! O fată atât de frumoasă ca tine! continuă Eddie așezându-se pe colțul biroului.
Ea vru să se ducă să pună calculatorul în priză, dar observă că era prizonieră: Eddie își pusese amândouă mâinile pe rezemătoarele pentru coate ale fotoliului. El își lăsă privirea să rătăcească peste taiorul ei mulat pe corp, pe gâtul delicat unde mânia făcea să bată o venă, pe ovalul pur al feței ei lipsite de expresie. Nici stofa sobră a taiorului, nici coafura ei austeră, nu reușeau să atenueze frumusețea strălucitoare a Tamarei. Ochii ei albaștri, traversați de fulgere de mânie, erau mărginiți de gene lungi și negre.
Tamara era conștientă de frumusețea ei, ceea ce o făcea insensibilă la măgulirile lui Eddie. Pentru ea, înfățișarea fizică avea mult mai puțină importanță decât alte calități ca inteligența, personalitatea sau simțul umorului, de exemplu.
- Ai amabilitatea să mă lași să-mi termin lucrul? îl întrebă ea politicos, dar nu fără nerăbdare.
- Să cinăm împreună, îi propuse el. Vom sărbători fuziunea secolului!
- Știi bine că este imposibil. Trebuie să mă duc acasă.
Îi spusese asta de atâtea ori, încât ar fi trebuit să sfârșească prin a-și aminti.
- Ei bine, te voi conduce acasă, zise el fără să se tulbure. Vom cina la tine acasă, pe un fond de muzică în surdină, vom sta de vorbă în liniște și...
- Nu, mulțumesc, îl întrerupse Tamara. Ultima dată când te-am invitat acasă, s-a terminat printr-un meci de box pe canapea. Regret, dar n-am intenția s-o iau de la capăt!
- Poate că astăzi, un tete-a-tete ți-ar plăcea mai mult? sugeră Eddie plimbându-și mângâietor un deget pe obrazul Tamarei.
- Ești aproape la fel de subtil ca un diplodocus, dinozaurul acela antediluvian, rosti ea tăios, respingându-i mâna. Nu vezi că asta nu mă interesează? Lasă-mă în pace și pleacă!
- Nu cred o vorbă din tot ce spui, murmură el pe un ton distrat.
Tamara era din ce în ce mai iritată și sfârși prin a izbucni:
- Ceea ce nu reușești cu niciun preț să crezi, este că ți se poate spune nu! Ai făcut curte tuturor femeilor care lucrează aici și probabil sunt singura care nu s-a lăsat ispitită de frumoșii tăi ochi negri!
O licărire furișă se aprinse în ochii lui Eddie și se stinse imediat.
- Ai nevoie ca cineva să se ocupe de tine, Tamara, zise el pe tonul lui cel mai convingător. Privești viața cu prea multă seriozitate. Desfă-ți din când în când cocul și lasă părul să-ți cadă pe umeri. Și distrează-te puțin. Profită de viață!
- Oh, bărbații! N-am nevoie ca cineva să se ocupe de mine. Sunt pe deplin capabilă să-mi asum responsabilitățile și mă felicit pentru asta, deși vrei cu tot dinadinsul să vezi în mine o femeie slabă! Și mai cu seamă nu veni să-mi spui că vrei să împarți cu mine problemele mele, Eddie. Singurul lucru pe care vrei într-adevăr să-l împarți cu mine este patul meu. Și nu-mi imaginez o perspectivă mai plictisitoare.
I-o spusese direct, dar nu exista alt mijloc pentru a se face înțeleasă. Eddie își luă mâinile de pe rezemătoarele fotoliului și se redresă.
- Spui asta, dar nu crezi niciun cuvânt, replică el, atins în amorul lui propriu, dar încă neconvins.
- Spun asta pentru că m-am săturat să-ți opun mereu un refuz politicos. Când îți spun nu, vrei neapărat să auzi da. De aceea, de data asta, am pus punctul pe „i”.
- Așadar, universul tău se limitează la birou și acasă? Și prietenii? Ai putea să le acorzi și lor puțin timp.
Nu părea să se fi supărat, dar nici nu părea mulțumit.
- Tocmai în momentul acesta am foarte mare nevoie de un prieten, răspunse ea cu o notă de regret în glas. Dar ceea ce-mi oferi n-are nimic de-a face cu prietenia. Bună seara, Eddie.
Înainte de a ieși din birou, Eddie introduse din nou calculatorul în priză și zise pe un ton usturător:
- Nu vei fi niciodată singură, Tamara. Ai munca ta ca să-ți țină companie. Mă întreb chiar dacă n-ai un calculator în locul inimii! Dar este programat greșit, deoarece viața nu este făcută din cifre și date; este făcută din emoții și sentimente.
- Am luată notă, replică Tamara fără să-și ridice privirea.
După plecarea lui Eddie, se opri din lucru și privi ușa care tocmai se închisese.
Era oare prea realistă? N-avea ce face, trebuia să fie. Nimeni n-o va scăpa de problemele ei mișcând o baghetă magică. Viața ei nu era deloc roz, dar asta nu avea darul s-o sperie: era destul de puternică pentru a-și duce povara. Cât despre Eddie, nu-i putea aduce decât înduioșare pentru soarta ei, ceea ce n-ar rezolva nimic.
Cu toate acestea, Tamara regreta că nu are un prieten adevărat, bărbat sau femeie. Prietenia cere să i se consacre timp. Or, în decursul anilor din urmă, Tamara nu avusese răgazul să întrețină o asemenea legătură privilegiată. Obosiți fără îndoială de a dat întotdeauna fără să primească vreodată ceva în schimb, cei câțiva prieteni o părăsiseră, fără ca ea să le poată purta pică.
Tamara se adânci din nou în cifrele ei. O cuprinse brusc panica la gândul viitoarei fuziuni a celor două societăți. Trebuia să existe o soluție. Nu trebuie niciodată să-ți pierzi speranța. În cel mai rău caz, va fi concediată, dar cu calificativele ei îi va fi ușor să găsească un alt loc de contabil.
Aruncă o privire la ceas: trebuia să lucreze repede dacă voia să termine la timp.
În ciuda eforturilor făcute, își pierdu autobuzul și trebui să-l aștepte pe următorul.
Ajungând în fața micii ei case cu jaluzele verzi, observă primele lalele răsărind din pământ. Aerul mirosea a liliac.
„Va trebui să culeg un buchet pentru camera mamei”, își spuse Tamara în sinea ei în timp ce urca treptele.
- Iartă-mă, Sadie, am întârziat.
O femeie înaltă și foarte bine legată ieșea din bucătărie, îmbrăcată în pantaloni și jachetă maro.
- N-ai de ce să te necăjești! exclamă ea râzând. Nu mă grăbesc. În afară de televizor, nu mă așteaptă nimeni acasă.
Tamara își coborî vocea și întrebă:
- Cum se simte?
- Du-te și vezi singură, răspunse Sadie cu un zâmbet care-i îmblânzi brusc fața cu trăsături aspre.
Tamara se îndreptă cu pași ușori spre salon și figura ei se lumină la vederea siluetei plăpânde ghemuite într-un fotoliu. Depuse un sărut plin de dragoste pe obrazul palid și supt.
- Bună seara, mamă, spuse ea veselă.
- Ai avut o zi bună? o întrebă mama ei rostind încet cuvintele, încercând să ascundă faptul că le articula defectuos.
- Foarte bună, minți Tamara. Și tu, ce-ai făcut astăzi?
- Am urmărit la televizor serialul meu obișnuit, dar n-o să te pedepsesc cu povestea lui, răspunse ea zâmbind.
Conversația aceasta făcea parte din ritualul serii. Mama ei era toată ziua închisă între patru pereți și cu toate astea nu se plângea niciodată. Tamara n-o auzise plângându-se decât o singură dată. Nu va uita niciodată țipătul acela sfâșietor de disperare, acel „de ce” aruncat doctorului când i-a dezvăluit boala îngrozitoare care îi distrugea treptat dar iremediabil sistemul muscular.
Asta se întâmplase cu 3 ani în urmă, 3 ani în timpul cărora Tamara urmărise degradarea ei lentă care necesita acum prezența unei infirmiere.
Tamara își lua curajul din tăria de caracter a mamei sale. Într-adevăr, cum să se vaite în fața cuiva care se luptă fără întrerupere să-și păstreze demnitatea până la capăt?
Tratamentele, medicamentele, salariul lui Sadie și onorariile doctorului epuizaseră de mult timp puținele lor economii. Casa era ipotecată și mica moștenire lăsată de o verișoară îndepărtată a mamei se topise ca zăpada la soare. De 3 luni, Tamara se străduia să-și folosească inteligența cât putea de bine.
Încolțită, alesese ceea ce i se părea cea mai bună soluție. Dar din după-amiaza asta, avea o nouă problemă de rezolvat. Simțea că asta îi va veni de hac.
Deocamdată, prefera să se gândească la altceva.
- Mor de foame. Și tu? Vrei ceva special, în seara asta?
- Un biftec în sânge, mere la cuptor cu smântână și o felie de plăcintă cu brânză.
- Și va fi un biftec clasa-întâi! glumi Tamara.
De mult timp bugetul lor le interzicea biftecul. Hamburgeri, pui și pește, asta era tot ce își puteau permite.
- Mă duc mai întâi să mă schimb, o anunță Tamara.
- Destinde-te puțin, insistă mama ei, nu este nevoie să te grăbești cu pregătirea cinei.
Tamara zâmbi și nu răspunse.
Pe culoar o întâlni pe Sadie, care pleca. După ce-i mulțumi, intră în camera ei, își scoase hainele și îmbrăcă niște blugi și un pulover de lână cu mâneci lungi. Știa să profite de lucrurile vechi și în același timp să folosească andrelele, astfel că garderoba ei urma întotdeauna evoluția și capriciile modei. Își desfăcu părul și își lăsă splendidele plete aurii să cadă pe umeri; contabila eficientă și echilibrată făcuse loc unei făpturi frumoase, afectuoase și senzuale. Tamara nu-și dădea seama cât de stupefiantă era această transformare.
Puse hamburgerii la prăjit și se duse s-o ajute pe mama ei să se așeze în pat. O instală confortabil, în capul oaselor, sprijinită bine între perne, și se întoarse în bucătărie ca să pregătească tava: un piure ușor, mazăre verde cu smântână și salată de fructe.
Tamara trebuia acum s-o ajute pe mama ei să mănânce, deoarece își coordona din ce în ce mai greu mișcările.
Între două îmbucături, aceasta îi ceru:
- Povestește-mi ce s-a întâmplat astăzi la birou.
Tamara șovăi o clipă, apoi se hotărî să pregătească terenul fie ce-o fi.
- Întreprinderea va fuziona cu Compania Taylor.
- Ah, da? Când?
- Cred că la sfârșitul lunii, răspunse Tamara fără să lase să se vadă nimic din sentimentele ei. Am fost foarte surprinsă când am aflat. Știam că Stein nu era mulțumit de postura în care se afla și, cinstit vorbind, nu se descurcă foarte bine. Dar n-a făcut niciodată nici cea mai mică aluzie la o asemenea eventualitate.
- Ai putea fi avansată?
- Poate... Sau s-ar putea să rămân fără slujbă... Noua conducere poate la fel de bine să mă concedieze.
Mama ei se încruntă.
- Crezi, într-adevăr?
- Totul este posibil, dar asta nu mă neliniștește. Ziarele sunt pline de anunțuri cu oferte de serviciu pentru contabili experimentați. Nu voi avea nicio dificultate să-mi găsesc un alt post.
- Ai dreptate... Și când vei ști?
- Luna viitoare, presupun. Nu mai devreme.
Tamara nu spuse mai mult, ca să n-o neliniștească pe mama ei care nu bănuia situația dezastruoasă a finanțelor lor. O lăsa să creadă că salariul ei și banii pe care-i câștiga făcând seara lucrări de dactilografie, erau suficienți pentru acoperirea cheltuielilor.
- Mă simt uneori atât de vinovată, zise pe neașteptate mama ei cu o tristețe neobișnuită. Din cauza mea, îți irosești tinerețea.
- Mamă! exclamă Tamara cu inima strânsă. Nu mă plâng. Am destul timp să mă distrez.
Se gândea mai cu seamă la faptul că abia le mai rămăseseră câteva luni de petrecut împreună, întrucât boala progresa foarte rapid.
- Sunt într-adevăr foarte norocoasă că te am, draga mea! rosti încet mama ei.
Tamara simți că îi urcă lacrimi în ochi. Întoarse capul și exclamă pe un ton nepăsător:
- Cred că da!
- Și modestă, pe deasupra! remarcă mama ei râzând.
Remarca Tamarei își atinsese scopul.
CAPITOLUL II
- M-aș duce cu plăcere să joc golf, pe timpul acesta frumos, oftă Adam Slater.
Atent la trafic, Douglas Rutledge își privi pasagerul cu coada ochiului.
- În loc de a te cufunda în registrele de conturi ale lui Stein, în compania contabilei lui model?
- Ești sceptic? Bilanțurile și notele contabile pe care le-am văzut sunt opera unei persoane foarte pricepute, te asigur.
- Poate. Dar mă întreb dacă Stein știe să facă deosebirea dintre un funcționar bun și unul prost. De 1 an și jumătate, întreprinderea lui se împotmolește. Este o adevărată calamitate, cu asemenea brevete. După părerea mea, Stein nu știe să tragă folos din ce are.
- Din ceea ce avea, îl corectă Adam. Brevetele acestea sunt acum ale tale. Și ai avut grijă să ascunzi valoarea lor.
- Stein are ceea ce voia. Și noi la fel, zise Douglas ridicând din umeri.
Se simțea cu conștiința împăcată.
- Și întreprinderea? O vei face să funcționeze în continuare?
- Deocamdată, da. Timpul cât să ne vindem supraproducția și să ne descotorosim de personal.
- I-ai promis lui Stein că vei păstra pe toată lumea timp de 1 an, îi reaminti Adam.
- Pe cei mai buni îi voi păstra timp de 1 ani și chiar mai mult. Ceilalți nu vor găsi condițiile de lucru pe gustul lor și vor pleca singuri, răspunse Douglas, cu un aer răutăcios.
- Îți dai seama, remarcă Adam, că ne cunoaștem de 17 ani, din universitate... Cine ar fi spus că într-o zi voi lucra pentru tine?
- Nu te-aș fi angajat dacă nu erai cel mai bun! replică Douglas.
Încetini și pătrunse în parcare.
- Asta o știu foarte bine, declară Adam râzând ușor. Să lucrez pentru tine, treacă-meargă, dar să tratez afaceri cu tine, niciodată!
- Auzindu-te ce spui, s-ar putea crede că sunt un adevărat rechin.
- Nicidecum. Numai că eu n-am nici calmul și nici dezinvoltura ta...
Douglas Rutledge înțelegea foarte bine ce voia să spună Adam. Avea obiceiul să păstreze distanța față de personalul lui. Dacă patronul se arată prea apropiat, angajații profită imediat de situație. Adam era un vechi coleg de studii, în care avea încredere deplină. Cu toate că avea relații amicale cu el, asta nu-l împiedica să se arate prudent și rezervat.
Moștenitor al unui nume faimos și al unei afaceri însemnate, era conștient că solitudinea făcea de asemenea parte din moștenire. Ambițios din fire, dacă nașterea nu i-ar fi conferit această poziție importantă, ar fi muncit din greu să ajungă la ea, și ar fi reușit cu siguranță.
- Cu ce vom începe? întrebă Adam.
Douglas manevră cu abilitate, reuși să parcheze mașina și răspunse:
- Cu serviciul de vânzări, poate. Hank a trecut deja pe acolo. Dar se pare că trebuie să-mi vâr și eu nasul.
Ieșea din mașină când atenția îi fu atrasă de o tânără blondă și zveltă care cobora din autobuz. O urmări cu privirea. Ea se îndreptă spre intrarea principală, îmbrăcată într-o fustă de stofă albastră. Lui Douglas i-ar fi fost greu să pretindă că spectacolul acesta îl lăsa indiferent.
Vântul îi smulsese eșarfa pe care și-o aruncase pe umeri.
Douglas o ridică, tânăra se întoarse și el avu un șoc văzând-o. Ochii ei erau atât de albaștri, iar părul atât de blond! Și era un blond natural, ar fi putut paria. Pielea ei fină și sidefie trebuia să fie tot atât de catifelată ca mătasea eșarfei de care nu-și putea desprinde degetele. Cu toate acestea, i-o întinse.
- Mulțumesc, murmură ea.
Vocea ei, caldă și agreabilă, îi plăcu. Incapabil să-și desprindă privirea, el se mulțumi să-și încline capul, dar ea plecase deja. Se strecură pe ușa de la intrare și el se grăbi s-o urmeze.
- Scuzați-mă, domnișoară...
Ea se opri, ezită o clipă și apoi se întoarse spre el.
El se comportă ca și cum nu văzuse birourile despărțite prin geamuri de hol și întrebă:
- Puteți să-mi spuneți unde se află serviciul de vânzări?
- Acolo, răspunse ea arătându-i cu degetul un perete lung de sticlă.
El își lăsă privirea să rătăcească peste rotunjimile pieptului ei. Era o privire elocventă și admirativă.
- Cum vă numiți? întrebă el.
Ea își aținti asupra lui niște ochi albaștri de nepătruns. Indiferența aceasta îl intrigă și mai mult.
- În biroul acela, veți primi îndrumările de care aveți nevoie.
Îi ignorase cu nepăsare întrebarea și se răsucise pe călcâie.
- Ia te uită! exclamă Adam, care nu putea să-și creadă ochilor. Te-a pus la punct, Doug... nu m-am gândit niciodată că voi vedea așa ceva!
Apoi murmură ca pentru sine:
- Mă întreb dacă să-i spun lui Peggy că am întâlnit-o în sfârșit...
- Pe cine? întrebă Douglas privindu-și însoțitorul.
- Adică... hm... bâigui Adam.
Își dădu seama prea târziu că își rostise gândul cu voce tare.
- Peggy mi-a cerut să răspund la un chestionar publicat într-una din reviste. „V-ați înșelat vreodată soția?”... era una dintre întrebări. Am răspuns „nu” pentru că nicio altă femeie nu m-a tentat vreodată. Dar aceasta...
Privea cu încăpățânare culoarul pe care dispăruse frumoasa blondă.
- Uit-o, îi spuse Douglas.
- De ce?
- Pentru că dacă trebuie să iasă cu cineva, eu voi fi acela!
Douglas rostise asta pe un ton de glumă, dar nu era departe s-o creadă realmente.
- Credeam totuși că îți făcuseși o regulă din a nu...
Douglas îl întrerupse:
- Eși pe punctul să vezi excepția care confirmă regula.
Rostise încet cuvintele, dar tonul era cum nu se poate mai hotărât. Adam îl privi, vag neîncrezător, apoi clătină din cap.
- Se pare că nu glumești.
- Se întâmplă rareori să glumesc când vreau ceva.
- Și ceea ce vrei, obții întotdeauna, nu-i așa?
- Într-o zi, bunicul mi-a dat un sfat strașnic: „Dacă vrei să traversezi strada, mi-a spus el, traverseaz-o. Dacă există cineva în drumul tău, ocolește-l. Dar nu poți să-l ocolești și el refuză să se miște, treci peste el. Dacă te-ai hotărât să traversezi strada, nu lăsa pe nimeni să te împiedice s-o faci!” Ia aminte, pentru că în realitate se întâmplă rareori să se ajungă la asemenea cazuri extreme! adăuga Douglas, vizibil amuzat de expresia uluită de pe figura lui Adam. Haide, acum vino... Să sfârșit cu toate formalitățile astea...
Se îndreptă spre serviciul de vânzări și alungă din minte viziunea blondă care dansa în capul lui. Afacerile mai întâi, plăcerea după aceea.
Tamara desfăcu eșarfa pe care o strângea între degete și o puse din nou pe umeri. Simți brusc un parfum picant: mătasea se impregnase cu apa de toaletă a necunoscutului. Mirosul acesta nu făcea decât să mărească tulburarea pe care i-o provocase.
Își scutură capul ca pentru a scăpa de privirea directă și insolentă a ochilor lui verzi. În zadar. Continua să-l aibă în fața ochilor, înalt, cu umerii largi, trăsăturile energice, tenul bronzat, gura cu conturul ferm, cu aerul lui arogant...
Totul la el emitea strălucirea unui diamant perfect cizelat. Sub rafinamentul bărbatului bogat, Tamara simțea o incontestabilă duritate de piatră.
Interesul pe care i-l arătase o măgulise. Și privirea pe care și-o adâncise în ochii ei când o întrebase cum se numește, o făcuse aproape să leșine. Fusese tentată să răspundă. Dar la ce bun? Dacă ar fi invitat-o să iasă cu el, n-ar fi putut decât să-l refuze. Existau atâtea motive care o împiedicau să accepte! N-ar fi servit la nimic să-l încurajeze.
Tamara își puse poșeta într-un sertar și se așeză la birou. Cu coatele pe tăblia biroului și degetele încrucișate sub bărbie, căzu pe gânduri.
Verificarea contabilității se apropia și ea nu găsise mijlocul să ascundă neregulile. Să falsifice oare calculele? Se mai gândise la asta. Dar dacă era descoperită, o așteptau necazuri mult mai mari.
Încercase în 3 rânduri să-i explice situația lui Harold Stein. Dar întreprinderea nu-l mai interesa și o întrerupsese de fiecare dată ca să-i vorbească despre noul multiplicator pe care tocmai îl inventase. La capătul răbdării, Tamara abandonase.
Ce voia oare bărbatul acela? Tresări, dându-și seama că se gândea în continuare la el. Întrebase de serviciul de vânzări. Venise oare că facă o comandă? Oricum ar fi fost, asta n-o privea. Și apoi, dacă-l va revedea și-i va afla numele, la ce i-ar servi? Ea nu era liberă. Problemele personale și responsabilitățile ei o țineau încătușată.
„Ai visat destul, Tamara!” își spuse ea.
Avea mult de lucru și trebui să facă apel la toată concentrarea de care era capabilă.
Descoperi o greșeală în contul unui client și se duse s-o caute pe Susan Dunn, funcționara care se ocupa cu facturile, în biroul mare al dactilografelor. Discuțiile erau aprinse acolo, într-o atmosferă de înflăcărare neobișnuită.
- Susan...
Tamara încercă să-i atragă atenția, dar fata era prinsă într-o discuție plină de însuflețire cu vecina ei.
- Oh! M-ai speriat... exclamă ea întorcându-se brusc.
Și o întrebă, fără să piardă timpul:
- Ai aflat noutatea?
- Ce noutate? întrebă Tamara.
Se simți dintr-o dată stânjenită, fără să știe prea bine din ce motiv.
- Doi granguri de la Compania Taylor sunt în întreprindere. Andy tocmai a anunțat-o adineauri pe Pam la telefon.
Tamara simți un fior rece alergându-i de-a lungul spatelui.
- Ia te uită! zise ea ca și cum nu acorda nicio importanță veștii. Fii atentă, Susan, înainte de expedierea acestei facturi, va trebui s-o corectezi, adăugă ea punând hârtia pe biroul ei.
- Am greșit? întrebă funcționara, care era evident cu mintea la altceva. Crezi că vor veni și aici?
- Fără îndoială, răspunse Tamara. Dar cred că vom fi prevenite.
Susan se repezi la ruj și la oglindă, făcându-i Tamarei cu ochiul.
- Mai bine să facem o impresie bună noilor patroni!
- Susan, ești incorigibilă! exclamă Tamara. Nu uita să corectezi factura!
- N-avea grijă!
Sunt aici! își spuse Tamara închizându-se în biroul ei. Într-un fel, se simțea ușurată: era nerăbdătoare să se sfârșească, să nu se mai simtă într-un echilibru precar pe marginea unei prăpăstii.
Dimineața se scurse într-o așteptare înfrigurată și circulă chiar zvonul că marele Rutledge era prezent în întreprindere. Tamara nu dădu crezare zvonului. După părerea ei, era vorba mai curând despre unul dintre numeroșii lui vicepreședinți.
Soneria telefonului o făcea să tresară de fiecare dată: aștepta sosirea iminentă a vizitatorilor. Dar ei încă nu apăreau. Circula zvonul că acum se aflau în ateliere. Dacă era așa, vor sta mult timp acolo. Harold Stein trebuie să se fi lansat într-una din explicațiile lui interminabile... Era atât de mândru de noul lui multiplicator, încât nu se putea să nu încerce să le facă o demonstrație...
Se auzi o bătaie în ușă.
- Intră! zise Tamara pe un ton iritat.
Se săturase să fie permanent deranjată. Devenea imposibil să lucreze în condițiile în care nu se mai ocupau decât de venirile și plecările acestor domni de la Compania Taylor.
Susan își vârî capul prin ușa întredeschisă.
- Vrei să prânzești cu noi?
Deja? Tamara își privi ceasul de la mână. Era trecut de prânz.
- Nu, răspunse ea. Nu mi-e foame. Și am ceva de terminat.
În zilele din urmă, avea un ghem de nervi în loc de stomac.
- Pot să-ți aduc un sandviș, dacă vrei, îi propuse Susan.
- Aș prefera un iaurt, dacă mai găsești...
Trebuia totuși să încerce să mănânce ceva.
Susan reveni câteva clipe mai târziu cu un iaurt cu fructe și o linguriță de plastic. Punându-l pe birou, se strâmbă:
- Mă întreb cum poți să înghiți așa ceva!
Tamara nu-i răspunse și-i mulțumi cu un mic gest prietenesc din mână.
Luă încet câteva lingurițe din iaurt, fără să se oprească din lucru. Era ușor de mâncat și, oricum, stomacul ei n-ar fi putut suporta ceva mai consistent.
Ușa biroului se deschise brusc și Harold Stein intră fără să fie anunțat.
- Unde au plecat toți, domnișoară James?
- S-au dus la masă.
Era pe punctul să ducă la gură o nouă linguriță de iaurt când întâlni privirea bărbatului cu ochii verzi. Cu respirația tăiată, Tamara puse încet lingurița în pahar, încercând să nu se arate surprinsă.
Harold Stein aruncă o privire consternată ceasului de la mână.
- N-am văzut cât este ceasul! Vrei desigur și dumneata să te duci la masă?
- Domnișoara James mi-a dat o idee... interveni necunoscutul, insistând asupra numelui ei ca să-i arate că sfârșise prin a-l afla. De ce nu cerem să ni se aducă aici sandvișuri și cafele?
Se întoarse spre cineva pe care Tamara nu-l vedea:
- Ce părere ai, Adam?
- Cum vrei, îmi este indiferent, răspunse prietenul lui.
- Am putea merge în biroul meu, propuse Harold Stein. Secretara mea va face comanda la telefon.
- Este foarte bine aici... Oricum, biroul acesta face parte din vizită, nu-i așa?
- Da, răspunse Harold Stein.
Tamara înțelese deodată că cei doi vizitatori nu erau alții decât reprezentanții Companiei Taylor, cei care încă de la începutul dimineții răsturnaseră întreprinderea cu susul în jos. Își simți brusc mâinile umede și gâtul uscat. Inima ei nu mai bătea în ritmul normal.
- Vedeți vreun inconvenient, domnișoară James, să prânzim în biroul dumneavoastră? o întrebă vizitatorul.
Stătea cu privirea ațintită asupra ei.
Cu inima strânsă, ea răspunse:
- Niciunul.
Și se ridică brusc.
- Mai trebuie un scaun, declară ea pentru a-și explica gestul.
- De asta se va ocupa Adam.
Necunoscutul se comporta deja ca un stăpân. Era în largul lui, dădea ordine cu aerul firesc al celor care au o obișnuință îndelungată.
- Adam, spuse el întorcându-se spre ușă, când te întorci, să aduci unul din scaunele de pe culoar.
- N-am făcut prezentările, spuse Harold Stein. Domnișoară James, dânsul este Douglas Taylor-Rutledge, noul dumitale patron. Domnișoara James, șefa serviciului de contabilitate.
Îndeplinindu-și obligația, ridică telefonul.
- Voi comanda sandvișurile...
Douglas Taylor-Rutledge îi întinse mâna Tamarei. Ea s-ar fi mulțumit bucuroasă cu un mic salut din cap, dar n-avea de ales.
- Încântată, murmură ea pe un ton lipsit de căldură.
Degeaba îi arăta marele patron un interes cu totul deosebit, Tamara nu se vedea în stare să-i mărturisească faptul că luase 20 de mii de dolari din casă cu intenția de a-i înapoia întreprinderii după moartea mamei sale! Douglas Rutledge nu era un om de genul lui Harold Stein; era convinsă că el n-o va ierta.
- Lăudându-vă meritele, domnișoară James, Harold a uitat un lucru: uimitoarea dumneavoastră frumusețe.
Nu era un compliment banal. Douglas Rutledge exprima doar cu voce tare ceea ce privirile lui admirative lăsaseră să se înțeleagă de la prima lor întâlnire.
- Mulțumesc, spuse Tamara, străduindu-se să rămână distantă.
Dar el îi reținu mâna într-a lui mai mult decât ar fi dorit ea. Încercă să se elibereze.
- Nervoasă?
Îi pusese întrebarea cu o voce scăzută, ușor amuzată. Mâna îi tremura și el își dăduse seama. În loc să simuleze că n-a remarcat nimic, ca un bărbat curtenitor, el insista.
Tamara se încordă și, mânată de orgoliu, îl privi drept în față.
- Da.
- Nu aveți niciun motiv, domnișoară James... De fapt, care este numele dumneavoastră?
Cum ea ezita să-i răspundă, el murmură:
- Pot oricând să mă uit în fișierul personalului...
- Tamara. Tamara James.
Își rostise numele schițând un zâmbet crispat.
El părea să asculte rezonanța numelui.
- Îmi place.
„Ce onoare!” se gândi ea.
Dar nu avu timp să se lase pradă enervării: Adam intra în birou, împingând în fața lui un scaun pivotant.
Douglas Rutledge încă nu-i dăduse drumul mâinii Tamarei.
- Adam, zise el, ți-o prezint pe domnișoara Tamara James.
Și își trecu simplu un braț în jurul mijlocului ei. Ea încercă să se supere din cauza acestei atitudini posesive. S-ar fi spus că era a lui deja, trup și suflet! Dar se petrecea ceva absurd: nicio obiecție valabilă nu-i venea în minte!
- Adam Slater, continuă Douglas Rutledge, era un coleg. El îndeplinește aceeași funcție ca dumneavoastră la Compania Taylor.
O mângâiere ar fi emoționat-o mai puțin pe Tamara decât privirea lui. Iar mâna care-i strângea mijlocul sporea și mai mult zbuciumul care o frământa.
- Trateaz-o cu amabilitate, prietene, continuă Rutledge. Noii ei patroni o fac puțin cam nervoasă...
Oare ce o făcea mai nervoasă? Situația ei față de noii patroni, sau chiar persoana lui Douglas Rutledge?
Echilibrul îi era pus la grea încercare la contactul cu această căldură virilă care se propaga în toată făptura ei. De ani de zile nu se mai simțise Tamara atât de tulburată în prezența unui bărbat. De altfel, niciun bărbat n-o tulburase vreodată până într-atât.
Îi era teamă că roșise. Trebuia să orice preț să redevină stăpână pe sine, să-și regăsească masca profesională!
- Încântată să vă cunosc, îi spuse ea cu amabilitate lui Adam.
Profitase de această ocazie ca să scape de Douglas Rutledge.
- Plăcerea este de partea mea, răspunse imediat Adam Slater.
Își strânseră mâinile.
Bărbatul acesta înalt și zvelt o privi pe Tamara cu ochii lui negri, foarte deschis, dar fără insolență. El nu avea nimic neliniștitor. Nu că Rutledge i s-ar fi părut cu adevărat periculos; amenințarea pe care o reprezenta era mult mai subtilă.
- Picnicul nostru nu va întârzia, anunță vesel Harold Stein închizând telefonul. Ah! Ați găsit un scaun. Ei bine, să ne așezăm...
Tamara nu putea ajunge la locul ei fără a evita să intre încă o dată în contact fizic cu noul ei patron. De aceea, ea sugeră politicos:
- Așezați-vă la biroul meu, dacă vreți, domnule Rutledge...
- N-aș putea suporta să vă iau locul, răspunse el.
Îi făcu loc să treacă și adăugă:
- Terminați-vă prânzul. Nu ne așteptați.
Tamara avea acum și mai puțin poftă de mâncare decât înainte și ideea de a-și termina iaurtul n-o mai tenta deloc. Dar, deocamdată, lingurița și micul pahar de plastic o ajutau să-și ascundă tulburarea.
Harold Stein se așeză în fotoliu, Adam pe scaunul de lângă ușă, iar Douglas Rutledge veni să se așeze în fața Tamarei.
Între Harold și Adam se porni o discuție însuflețită. Foarte vorbăreți din fire, ca de obicei, Stein lăsa puține șanse interlocutorului său să intervină.
Tamara se prefăcea interesată de ceea ce vorbeau, dar în ciuda tuturor eforturilor, sensul discuției lor îi scăpa. Îi era din ce în ce mai greu să nu acorde atenție interesului crescând cu care Douglas Rutledge o privea cum mănâncă. Ca și cum simplul mod în care ducea lingurița la gură era în sine un fapt voluptuos. Ideea o tulbură în asemenea măsură, încât lăsă paharul pe masă, nedorind să se mai dea în spectacol.
- Țineți la siluetă?
Întrebarea, rostită destul de încet ca numai ea s-o poată auzi, era însoțită de o privire care pătrundea dincolo de aparențe. Ca și prima dată, în holul de la intrare, părea s-o dezbrace, dar ea nu era contrariată. Manierele lui n-aveau nimic insultător. Și tocmai în asta consta pericolul...
- Nu, răspunse ea, dar îmi ajunge. Și apoi, nu este scump.
Ușa se deschise de perete și Susan își făcu apariția.
- Tamara, mi s-a șterpelit... scaunul!
Își termină propoziția dorindu-și să intre în pământ de rușine: tocmai îl văzuse pe Harold Stein așezat confortabil pe scaunul pe care-l căuta ea. Prezența celorlalți doi îi spori încurcătura.
- Scuzați-mă, domnule Stein... eu... voi găsi altul....
Susan îi aruncă o privire rușinată Tamarei și ieși chiar mai repede decât intrase.
Sandvișurile sosiră în sfârșit. Adam începu să-i pună Tamarei întrebări banale privind mersul serviciului și ea îi acordă de acum înainte toată atenția ei.
CAPITOLUL III
Când Harold Stein își termină de băut cafeaua, Douglas Rutledge îi propuse:
- Ce-ar fi să te duci la ateliere, Harold? Știu că arzi de nerăbdare să te întorci acolo. Domnișoara Hames este pe deplin în măsură să răspundă la întrebările lui Adam.
Harold Stein păru ușurat.
- N-am nimic împotrivă...
Se ridică imediat, ca să nu-i lase timp lui Rutledge să-și schimbe părerea.
Tamara era cât pe ce să protesteze: avea nevoie disperată de Harold în după-amiaza asta... Dar sub ce pretext să-i ceară să rămână? Părea atât de nerăbdător să se întoarcă la prototipurile lui dragi... Nu voia să riște cu niciun preț să trezească bănuieli. Trebuia să-l facă să înțeleagă pe noul ei patron că nu făcuse nimic rău, în cel mai rău caz doar ceva foarte puțin „ilegal”... Și atâta timp cât nu va găsi posibilitatea să-i explice, trebuia să se arate foarte prudentă și să nu lase nimic la voia întâmplării.
De aceea, Tamara nu încercă să-l rețină pe Harold Stein și se puse la dispoziția lui Adam Slater.
Tamara oftă ușurată la ideea că verificările erau amânate pentru mai târziu. Se destinse puțin cu atât mai mult cu cât Adam și ea vorbeau același limbaj.
Răsfoiră împreună registrele de conturi. Simțea privirea lui Douglas Rutledge ațintită asupra ei, dar asta n-o mai deranja. Era prea ocupată cu Adam ca să mai acorde atenție prezenței impozante a marelui patron.
Rutledge punea uneori întrebări care demonstrau că nu-i scăpa nimic din discuția lor.
- Îmi permiteți să-mi scot haina? întrebă el pe neașteptate.
Începuse să se încălzească în birou, după două ore de muncă asiduă.
- Vă rog, spuse Tamara fără să-și ridice privirea.
- Ce idee bună! exclamă Adam ridicându-se la rândul lui pentru a-și scoate haina cu un oftat de ușurare.
Profită de ocazie ca să-și slăbească nodul cravatei și să-și ridice mânecile cămășii.
Atmosfera se schimbă imediat. Contabilul în costum sobru făcu loc deodată unui îndrăgostit de cifre. Tamara se lăsă antrenată de entuziasmul lui și se dedicară împreună pasiunii lor comune.
Adam făcea însemnări. Când arboră problema facturilor, Tamara se ridică pentru a se duce să-i caute un exemplar, ceea ce o va scuti de prea multe explicații.
În apropierea clasorului, rezemat de perete, Douglas Rutledge răsfoia neglijent un registru din anul precedent. Sângele Tamarei alergă mai repede prin vene când el își aținti privirea asupra ei. Cu prețul unui efort, reuși să deschidă clasorul fără să-i tremure mâna.
- Ce noroc aveți că nu suferiți de claustrofobie... remarcă Rutledge.
- Într-adevăr. Biroul nu este prea mare...
De fapt, nu i se păruse niciodată atât de mic înainte de apariția lui Douglas Rutledge. Fiecare centimetru pătrat părea plin de prezența lui.
Găsi în sfârșit dosarul pe care-l căuta, închise clasorul și... se ciocni de Douglas Rutledge. Nu-l auzise apropiindu-se.
Foarte firesc, el își trecu brațul în jurul mijlocului ei ca s-o oprească din cursă. Tamara deveni brusc conștientă de corpul lui musculos, încordat, lângă al ei. Și cum, pentru a evita să cadă, se sprijinise cu mâna de el, îi simțea acum bătăile inimii prin cămașă. Nu era nevoie să-i facă dovada forței și vitalității lui, deoarece le simțea direct, ca și cum era străbătută de un curent electri.
- Biroul acesta era într-adevăr foarte mic.. cum ați remarcat singură... murmură el.
Îi dădu drumul cu regret. Tamara se întoarse la masa de lucru și puse dosarul în fața lui Adam. Acesta, aflat cu spatele la clasor, nu văzuse nimic din cele întâmplate. Tamarei îi era foarte greu acum să-i dea explicațiile necesare, pentru că nu mai reușea să se concentreze.
Micul zâmbet pe care Tamara îl adresă lui Adam nu-i scăpă lui Rutledge. Ia te uită! În vreme ce se gândea la ea, îi venea în minte prenumele ei... Ciudat? Poate că nu... Îi era greu să uite plăcerea pe care o simțise câteva clipe strângând acest corp lângă al lui. Dacă ar fi vrut să provoace incidentul, n-ar fi putut-o face mai bine...
Pentru un motiv sau altul, nu avea încredere în el și-l ținea la distanță. Era mult mai destinsă cu Adam. Așadar, răceala ei nu avea în vedere bărbații în general, ci îi era destinată lui. La urma urmei, poate că era normal. Dar Douglas obișnuia să meargă întotdeauna drept la țintă. Tamara îl atrăgea și nu făcea nimic ca să i-o ascundă, în vreme ce ea se ferea să-i vorbească și chiar să-l privească.
Era puțin supărat că părea atât de în largul ei cu Adam. Lucrau cot la cot, umerii lor se atingeau și acest contact nevinovat îl irita. O văzu pe Tamara privindu-și pe furiș ceasul.
- Aveți o întâlnire în seara aceasta, domnișoară James?
Îi venise în minte, poate pentru prima dată că avea poate un prieten.
Ea își ridică privirea, ca un copil prins în greșeală.
- Nu. Dar...
- Foarte bine. Veți rămâne puțin mai mult decât de obicei. Aveți vreo obiecție? Adam ar vrea să termine cu toate acestea ca să poată începe verificările chiar de mâine.
- Puțin mai mult... dar nu prea mult...
Adam ridică telefonul.
- Am să-i telefonez lui Peggy să-i spun unde sunt. Altfel, va fi îngrijorată.
Formând numărul, Adam răsturnă o fotografie înrămată care se găsea pe biroul Tamarei. Douglas o privi înainte s-o pună la loc.
- Este mama dumneavoastră?
- Da.
Privirea Tamarei se îmblânzi.
- Îi semănați, murmură Douglas.
Ea nu acordă atenție observației lui. Cum Adam închise telefonul, se mulțumi să spună:
- Ar fi bine să telefonez și eu...
- Peggy va trece să mă ia la ora 7, zise Adam. Suntem invitați la masă în seara asta.
După care adăugă, pe un ton poznaș:
- Nu mai ai niciun motiv să rămâi, prietene...
- Am cel puțin unul...
Douglas rostise cuvintele pe un ton ușor sarcastic, privind-o pe furiș pe Tamara. Ea închise telefonul fără ca el să fi putut prinde vreun cuvânt din conversația ei. Nici măcar nu înțelesese pe cine sunase.
- Nicio problemă? întrebă el.
- Nu, niciuna, răspunse ea ridicând din umeri cu prefăcută indiferență.
Lui Douglas i se păru că timpul trece foarte greu până când Peggy își făcu apariția. Mai pierdură câteva minute prețioase cu prezentările de rigoare și schimburile de amabilități.
- Pe mâine, Adam... Pe curând, Peggy...
Tamara plecă la rândul ei și Douglas o urmă.
- Plecați și dumneavoastră, domnișoară James?
- Da, răspunse ea.
El îi ținu ușa și ea adăugă, trecând prin fața lui:
- Mulțumesc.
Plecă fără să se sinchisească de el, fără să-i dea de înțeles că se aștepta s-o conducă. El o ajunse din câțiva pași mari, iritat de atitudinea ei.
- Deoarece v-am ținut să lucrați târziu, vă invit la cină, îi propuse el cu aerul cel mai firesc din lume.
- Nu este nevoie. Voi ține seama de orele suplimentare lucrate, asta-i tot ce cer, răspunse ea.
- Și eu, v-ați gândit la ceea ce cer eu? Ar trebui să vă fie milă de mine... N-am niciun chef să cinez de unul singur.
Ea îl privi printre genele lungi, pe jumătate coborâte.
- Domnule Rutledge, cred că dacă ați face un efort cât de mic, veți găsi companie...
Între timp, ajunseseră la ușa de la intrare. El insistă:
- Am impresia că n-am fost destul de convingător. Cel puțin, a avut grijă cineva să vă păstreze mâncarea caldă?
- Nu, răspunse ea. Voi lua o cină rece. Nu are importanță.
Aerul răcoros de afară era plăcut. Vântul de dimineață făcuse loc unei brize ușoare.
- Mă obligați să mă simt vinovat, domnișoară James! Ați lucrat până târziu, veți mânca o cină rece din cauza mea, și îmi refuzați plăcerea de a vă despăgubi.
- Este foarte amabil din partea dumneavoastră, dar trebuie să mă întorc acasă. Mulțumesc totuși, adăugă ea după o clipă de gândire. Și bună seara.
- Unde vă duceți?
O prinse de braț când ea se îndepărta deja.
- V-am spus: mă întorc acasă.
Tamara îi rezista în tăcere. Ochii el albaștri îl înfruntau și aruncau fulgere. Dar el n-avea de gând s-o lase să-i scape. El n-avea nimic de așteptat de la serata unde era invitat. De la Tamara, în schimb, avea totul de așteptat...
- Permiteți-mi cel puțin să vă conduc acasă, deoarece nu pot să vă invit la cină, declară el.
- Am un autobuz exact la colțul străzii. Trebuie să vină curând, replică ea, dar fără mare convingere.
- Curând, sau peste o jumătate de oră?
El înțelese după expresia de pe fața ei că nu se înșelase și zâmbi.
- Mașina mea este parcată foarte aproape de aici. Va fi mai comod și mai rapid, nu găsiți?
- Da, zise ea acceptând cam cu regret.
- Pe aici...
Primul obstacol era trecut. Douglas era sigur acum că va ști să înlăture toate barierele pe care ea le va ridica în fața lui. Nu-i dădu drumul brațului până la mașină.
- Pentru că nu vreți să cinați cu mine în seara asta, să prânzim mâine, îi propuse el, deschizându-i portiera.
Douglas o simți că șovăie.
- Nu este necesar...
Un nou obstacol era învins. Douglas își ascunse un zâmbet.
- Ba da, este necesar. Pentru a lămuri o mică problemă.
Ea se opri brusc și păli.
- Ce anume?
Sclipirea de teamă care trecuse prin ochii ei îl intrigă pe Douglas. Atinse vena care ieșea în relief pe gâtul ei și o simți că pulsează cu putere sub degetele lui.
O dorință violentă puse stăpânire pe el. Nu era vorba de poftă carnală, ci mai curând de o dorință irezistibilă să o protejeze. I se păru că citește un apel tăcut pe buzele ei întredeschise. Fără să înțeleagă ce ar fi vrut să-i spună, încercă totuși s-o liniștească.
- Nu vă temeți, murmură el.
Se aplecă, își puse buzele peste ale ei și fu cuprins imediat de emoții cu totul neașteptate.
La început șovăitoare și reticentă, Douglas o simți că se înflăcărează sub săruturile lui din ce în ce mai exigente. Își strecură o mână sub ceafa gingașă a Tamarei. Avea o dorință nebună să-i desfacă părul din cocul pretențios, să-și înfunde degetele în masa aceea mătăsoasă. Reuși totuși să reziste tentației. Nu voia să riște o tresărire de cochetărie tocmai în momentul când făcea descoperiri atât de minunate!
Începu să-i mângâie încet spatele și ea răspunse mângâierilor lui strângându-se lângă el.
El îi simțea prin cămașă sânii fermi și rotunzi. Asta nu-i era de ajuns, dorea altceva, dar subconștientul îi spunea să nu forțeze lucrurile. Simțea că o reținea ceva, nu se abandona cum ar fi putut s-o facă și el preferă să-și asculte instinctul care-l îndemna să fie prudent.
Savură pentru ultima oară dulceața buzelor ei și o observă cu ochii pe jumătate închiși. Părea la fel de tulburată ca el. Ce o făcea oare atât de deosebită de toate femeile pe care le ținuse până acum în brațe? De ce oare sărutul acesta i se păruse extraordinar?
Dintr-o dată, între ei se ridică o barieră invizibilă.
Spre mare lui enervare, Douglas nu mai putea descifra expresia Tamarei. Își jură să distrugă zidul care-i despărțea. Un impuls violent îl îndemna să înceapă chiar în clipa aceea, dar se stăpâni.
- N-am intenția să mă scuz că v-am sărutat, murmură el. În afară de faptul că poate am făcut-o prea curând?
Ea păru pe punctul să spună ceva, dar rămase tăcută. Nu urmă nicio izbucnire de indignare. Consimțise să fie sărutată și avea onestitatea să nu pretindă contrariul. Fără să rostească un cuvânt, luă loc în mașină.
Douglas se instală la volan și ea îi comunică adresa.
Numai când Douglas opri la un stop ea se gândi să-l întrebe:
- Vreți să vă arăt drumul?
- Nu, mă voi descurca.
Tamara îi cercetă profilul cu contur ferm și energic. El privea drept înainte, atent la circulație.
- Locuiți în Kansas City? întrebă ea.
- Da.
În elegantul cartier Johnston, foarte probabil, se gândi ea. Dar tăcu, pradă unor emoții contradictorii. Știa foarte bine că el dorea s-o sărute. De ce nu-l împiedicase? Cum era inutil să protesteze, după ce-și manifestase deschis plăcerea...
Pe cele două părți ale străzii, firme care de care mai strălucitoare de snak-baruri și restaurante cu autoservire se întreceau să atragă clienți.
- Nu doriți totuși un sandviș? insistă Douglas.
Tamara era tentată să accepte. Reuși totuși să reziste acestei forțe ciudate care o atrăgea cu putere spre el.
- Nu, trebuie într-adevăr să mă întorc acasă, răspunse ea clătinându-și capul.
Privirea neîncrezătoare pe care i-o aruncă Douglas o făcu să înțeleagă că o asemenea încăpățânare cerea o explicație. Din partea ei, nu era nici urmă de teamă sau cochetărie.
- Mama... este bolnavă.
- Locuiți cu părinții?
- Numai cu mama. Mi-am pierdut tatăl când eram mică.
Acum ori niciodată era momentul să-i vorbească despre împrejurările care o constrânseseră să „împrumute” banii. Dar parcă cineva îi tăiase limba.
- Insist să prânzim mâine împreună, reluă Douglas. Sunteți de acord?
În vocea lui exista ceva care semăna cu o amenințare.
Tamara era pe punctul să repete că nu era necesar, dar se răzgândi. Ridică din umeri, prefăcându-se indiferentă.
- Dumneavoastră sunteți patronul.
O voce interioară îi șoptea: „De ce nu? De ce refuzi să recunoști că îl interesezi? De ce nu profiți de această situație? Prânzește mâine cu el, flirtează puțin, chiar. Dacă-i placi, poate se va arăta mai înțelegător. Pune cât mai multe atuuri în joc!”
Dar cercetând figura neîndurătoare a lui Douglas, se întrebă dacă toate acestea erau rezonabile...
- Care este casa?
Tamara tresări. Ajunseseră.
- Cea albă, cu jaluzele verzi.
Douglas opri mașina exact în fața casei. Tamara căuta mânerul portierei fără să-l găsească.
- Nu sunt niciodată în același loc, bombăni ea. S-ar spune că fabricanții se amuză să-i zăpăcească pe cei care trebuie să le folosească.
Douglas se aplecă și acționă mecanismul ascuns în rezemătoarea pentru coate. El nu încercă să profite de situație, deși fețele lor aproape se atingeau. Își reluă locul la volan.
- Pe mâine, la prânz.
- Rămâne stabilit, răspunse Tamara respirând greu, încercând să-i ascundă că dorea s-o mai sărute o dată. Și mulțumesc că m-ați condus.
Douglas îi privi buzele, dar nu spuse nimic și nu făcu niciun gest s-o rețină.
Porni mașina abia după ce Tamara intră în casă. Sângele îi zvâcnea în tâmple și o durea capul. Atâtea lucruri îi frământau mintea! Și această verificare a contabilității, care va începe a doua zi...
Când Tamara sosi la birou, Adam Slater era deja acolo, însoțit de un bărbat mai în vârstă, Fred Hastings.
Se așteptă să-l vadă apărând pe Douglas Rutledge, dar el nu veni. De altfel, era mai bine așa. Avea nevoie de toată inteligența ei și de toată abilitatea ei ca să dea acestor verificări direcția pe care o dorea. Trebuia să câștige timp.
Douglas își făcu apariția la 11 și jumătate.
- Bună ziua! aruncă el fără să se adreseze cuiva anume.
O întrebă direct pe Tamara, fără să se încurce în introduceri:
- Sunteți gata?
- Ați venit mai devreme....
Se simți brusc cuprinsă de panică. Până unde va progresa oare verificarea în absența ei? Inima începu să-i bată mai repede sub privirea pătrunzătoare a ochilor verzi care o fixau. Era o privie în același timp posesivă, hotărâtă și irezistibilă...
- Da, puțin, recunoscu Douglas cu indiferență. Vă puteți lipsi de domnișoara James o oră sau două, nu-i așa? zise el adresându-se celor doi bărbați. Mergem să prânzim.
Cine ar fi îndrăznit să spună „nu”?
- Bineînțeles. Ne vom descurca, răspunse Adam. De altfel, peste câteva minute vom face și noi o pauză, să mâncăm un sandviș.
Se întinse, ca să-și relaxeze mușchii amorțiți pentru că stătuse prea mult așezat pe scaun.
Douglas o conduse pe Tamara afară din birou ținând-o de mijloc. Funcționarii îi priveau curioși. Erau oare geloși pe ea, sau se gândeau că Tamara îl lingușea pe patron?
- Am rezervat o masă la restaurant pentru prânz, îi spuse Douglas.
- Foarte bine, răspunse ea.
Nici măcar nu-i trecu prin minte să-l întrebe unde. Avea atât de puțin importanță...
Tamara se instală în mașină. Simți dintr-o dată că-i lipsește apăsarea fermă și caldă a mâinii lui Douglas.
Printr-un reflex foarte feminin, își verifică machiajul în oglinda fixată în apărătoarea de soare. Ochii ei erau și mai albaștri ca de obicei, mai strălucitori. Frământarea ei interioară nu era străină de asta. Făcuse bine că-și pusese rochia asta înflorată. Mătasea îi stătea bine, iar croiala îi punea silueta în valoarea. Rujul de pe buze se ștersese puțin.
Când intenționă să îndrepte situația, Douglas ridică apărătoarea de soare cu un gest energic.
- Ar fi dificil să te faci mai frumoasă, zise el.
Un val de căldură o cuprinse pe Tamara. O credea oare cu adevărat? N-avea importanță. Timp de o clipă, se lăsă în voia sentimentului că este femei, uitând de problemele și responsabilitățile de care avea parte de 3 ani de zile. Virilitatea atât de evidentă a lui Douglas trezea în ea senzații pe care nu le mai simțise de mult timp.
Zgârie-norii din Kansas City se profilau pe cerul albastru. Mașina traversa o zonă rezidențială plină de copaci, de statui și de fântâni arteziene ale căror ape reflectau lumina soarelui.
- Kansas City are mai multe fântâni arteziene decât Roma și mai multe bulevarde decât Parisul. Ce se poate cere mai mult de la un oraș? murmură Tamara.
- Da. Orașul fântânilor arteziene... este departe de a fi prețuit la adevărata lui valoare, încuviință Douglas cu un aer absent.
Alesese un restaurant pe care Tamara nu-l cunoștea, ceea ce nu era nicidecum de mirare. Era de un asemenea lux, cu lambriurile lui și cu fețele de masă brodate! Pe vremea când încă mai ieșea, cavalerii ei n-ar fi avut mijloacele financiare s-o aducă aici.
- Bună ziua, domnule Rutledge, îl întâmpină chelnerul șef înclinându-se. Două tacâmuri, sau mai așteptați pe cineva?
- Două. Vom prânzi singuri, domnișoara James și cu mine.
Douglas sublinia astfel calitatea ei de invitată de seamă. Aruncându-i Tamarei o privire de proprietar, adăugă:
- Dacă cineva va avea îndrăzneala să dorească să ni se alăture, îl voi trimite bucuros la toți dracii!
Declarația aceasta, venind să se adauge la privirea lui mângâietoare, sfârși prin a o cufunda pe Tamara într-o mare tulburare.
Chelnerul șef îi aruncă o privire măgulitoare și-i adresă lui Douglas un zâmbet aprobator.
- Desigur! Vă rog să mă urmați.
Îi instală la o masă așezată puțin mai la o parte.
Tamara se așeză cu fața spre sală. În loc să se instaleze în fața ei, Douglas se strecură lângă ea, pe banchetă. Prezența aceasta atât de apropiată, căldura pe care o simțea prin materialul ușor al rochiei, îi puseră nervii la grea încercare.
Deschizând meniul, brațul ei îl atinse ușor pe cel al lui Douglas. Lista de bucate era îmbietoare, dar nu oferea nimic care să poată satisface foamea Tamarei, foame care nu avea nimic de-a face cu hrana.
Ca urmare a sfatului lui Douglas, comandă un biftec.
- Luați un cocteil? întrebă chelnerul.
- Eu nu, răspunse Tamara.
- Nu, fără cocteil, zise Douglas. Adu-ne o sticlă de Cabernet-Sauvignon.
- Și două pahare?
- Da, răspunse el fără să o consulte pe Tamara.
Vin de calitate superioară, lumini estompate... Nu mai lipsea decât o muzică agreabilă în surdină. Tamara simți brusc nevoia să rupă atmosfera aceasta prea intimă.
- Cred că voiați să-mi vorbiți, domnule Rutledge? Este ceea ce mi-ați spus aseară...
- Am spus eu asta?
Ridică sprâncenele, prefăcându-se uimit.
- Apropo... mă numesc Douglas... este mai ușor de pronunțat.
În adâncul inimii, Tamara deja îl numea astfel. Dar nu acordă atenție spuselor lui și continuă:
- Presupun că voiați să-mi vorbiți despre situația mea. La o conducere nouă, o administrație nouă...
Sau era deja la curent cu chestiunea banilor?
- Ce părere aveți despre această fuziune? întrebă Douglas.
- Am fost surprinsă, mărturisi ea după o scurtă ezitare. Cine îl va înlocui pe domnul Stein? Dumneavoastră?
- Nu. Am numit deja un înlocuitor. Își va începe treaba luni.
- Întrebarea mea era într-adevăr stupidă... murmură ea stânjenită. Dumneavoastră sunteți președinte director general și supervizați totul.
- Este adevărat. V-ar plăcea să lucrați la direcția generală? Am putea să ne vedem în fiecare zi... Dacă vreți, pot aranja să vă mutați acolo.
Tamara se strădui să rămână nepăsătoare, să nu-i arate cât de tulburată era de această propunere.
- Nu încercam să obțin o promovare.
- Nici nu mi-a trecut prin minte o asemenea idee. V-ar interesa?
Era o provocare. Tamara alese să răspundă pe ocolite, printr-o glumă.
- Ne vom juca de-a șoarecele și pisica în jurul unui birou?
Simți că i se taie respirația sub intensitatea privirii lui.
- Oare șoarecele ar fugi?
Simțind un nod în gât, Tamara era incapabilă să scoată un sunet. Chelnerul apăru exact la momentul potrivit ca s-o scoată din încurcătură.
El îi turnă puțin vin lui Douglas, așteptă să guste, apoi umplu cele două pahare.
Tamara, care nu băuse alcool de 3 ani, își luă paharul cu amândouă mâinile. Își încrucișă picioarele ca să le îndepărteze de Douglas și încercă să aducă discuția pe un teren mai puțin periculos.
- În dimineața asta, Adam și cu mine vorbeam despre transferarea...
El îi prinse bărbia între degetul mare și arătător, îi întoarse fața spre el și-i puse un deget pe buze.
- Fără probleme de serviciu... îi ceru el cu blândețe. Este un prânz pur amical.
- Ah, da?
Era oare un lucru bun sau rău? Tamara nu era în stare să răspundă la întrebare.
Douglas îi lăsă bărbia, îi luă mâna și începu s-o mângâie.
- Aveți mâini foarte frumoase, remarcă el. Nu purtați inele și nici brățări. Și nici măcar un colier. Nu vă plac bijuteriile?
Tamara vânduse tot ce avusese o oarecare valoare. Dar se feri să i-o spună. Îi oferi scuza pe care o născocise pentru mama ei.
- Sunt alergică la bijuterii.
- Alergică la aur?
El își ridică sprâncenele, amuzat și surprins.
- Cred că sunt alergică la aliajele care se folosesc la fabricarea lor.
- Și ceasul?
- Are curea de piele și cutia este din oțel inoxidabil, explică Tamara. Este un obiect pur utilitar.
- În cazul acesta, ce vă oferă admiratorii? întrebă el privind-o cu atenție.
Admiratorii ei! Tamara n-avea niciun chef să-i mărturisească faptul că n-avea niciunul. Ar fi trebuit să-i explice atâtea lucruri! Și încă nu era pregătită s-o facă.
- Din fericire, nu sunt alergică la flori, răspunse ea.
Chelnerul veni și le aduse comanda. Tamara profită de ocazie ca să-și elibereze mâna. Biftecul era delicios, dar ea mânca doar din vârful buzelor. Era acaparată complet de bărbatul de lângă ea. Avea atâta forță în mâinile lui lungi, atâta lumină în părul castaniu!
Băuse abia jumătate din paharul de vin. Avea și așa destul motive să se simtă amețită, fără să mai adauge la asta și alcoolul. Și apoi, trebuia să-și păstreze neapărat mintea limpede...
CAPITOLUL IV
- Doriți desert? întrebă chelnerul.
- Nu. Doar o cafea, răspunse Tamara.
- Pentru mine la fel, adăugă Douglas.
Odată masa terminată, Douglas își trecu un braț în spatele Tamarei, pe spătarul banchetei. Apoi îl lăsă neglijent să alunece pe umărul ei. În așteptarea cafelei, îi mângâia spatele. Din când în când, degetele lui tindeau să ajungă la unul din sânii ei.
Tamarei îi era foarte greu să continue o discuție rațională. Începu o frază pe care apoi fu incapabilă s-o continue. Uitase complet ce vrusese să spună.
Cu nasul în ceașca goală, murmură:
- Cum vreți oare să susțin o conversație inteligentă dacă mă mângâiați așa?
El râse scurt și o strânse mai aproape de el.
- Doar nu crezi totuși că sunt interesat numai de mintea dumitale? Și eu ce crezi că simt? Cum să rămân lângă dumneata fără să te mângâi? Este imposibil! De altfel, Tamara, cel mai dificil pentru mine este să mă opresc aici...
O străbătu un fior de plăcere auzind felul cum îi rostise numele. Iar în ochii lui citea o asemenea dorință încât se aplecă involuntar spre el. El se apropie și mai mult de ea.
- Nota de plată, domnule... șopti discret chelnerul.
Douglas se întoarse brusc, înăbușindu-și o înjurătură. Semnă rapid hârtia și i-o întinse chelnerului. Apoi, cu o voce care nu reușea să-i ascund nervozitatea, o întrebă pe Tamara:
- Mergem?
- Da.
Se aflau într-un loc public și tocmai li se reamintise faptul acesta într-un mod mai curând stânjenitor. Tamara își privi ceasul pe furiș. Doamne, Dumnezeule! Unu și jumătate... Pauza ei de masă se lungise considerabil.
Douglas împinse masa, o ajută pe Tamara să se ridice și își trecu un braț în jurul mijlocului ei. O ținu astfel până la mașină și făcu în așa fel încât să-i deschidă portiera fără să-i dea drumul, ca și cum era hotărât s-o împiedice să se îndepărteze, chiar și pentru o fracțiune de secundă.
Tamara îl simți că este încordat. Nici ea nu era mai puțin. Nervii ei nu mai erau decât o încâlceală de arcuri strânse la maximum.
Douglas o ajută să ia loc în mașină, trânti portiera și se duse să se instaleze la volan. După care, fără nicio ceremonie, o luă în brațe. Îi strivi buzele într-un sărut atât de năvalnic încât îi distruse orice apărare. O strângea gata s-o înăbușe și ea își strecură mâinile sub haina lui ca să fie mai aproape de el. Tremura, biruită de ardoarea acestui sărut. Când Douglas îi abandonă buzele ca să-i mângâie cu gura gâtul și pieptul, simți că se aprinde cu totul, uluită de violența senzațiilor care o copleșeau.
- Dacă ai ști... murmură el. Voiam să te sărut așa încă de dimineață...
Spusese asta cu o voce care o făcu pe Tamara să înțeleagă că nu numai ea simțea o plăcere atât de intensă, care devenea aproape dureroasă.
Când deschise ochii, razele soarelui reflectate de capota strălucitoare a mașinii o orbiră și o treziră la realitate. Încercă să se îndepărteze de Douglas, în timp ce el continua să-i sărute gâtul și să-i muște în joacă lobul urechii. Se opri ca s-o privească.
- Dacă am merge la mine? Locuiesc la doi pași, murmură el sărutându-i buzele tremurânde.
Respirând cu greutate, Tamara era cât pe ce să răspundă afirmativ, când amintirea bruscă a responsabilităților îi reveni în memorie cu eficacitatea unui duș rece.
- Nu! exclamă ea tresărind și îndepărtându-se de el. Trebuie să mă întorc la birou.
Probabil că tocmai în momentul acela, Adam se ocupa de verificarea conturilor... Cum putuse oare să uite?
- Cu siguranță... ai niște întâlniri de afaceri în după-amiaza asta, adăugă ea.
- Iată cum vorbește rezonabila domnișoară James... atât de plină de bun-simț și de conștiință profesională! zise el pe un ton sarcastic, în timp ce degetele lui o strângeau gata să-i intre în carne. Ce se poate întâmpla? Eu sunt patronul. Ne luăm liber pentru astăzi. Să se ducă dracului întâlnirile de afaceri!
Tamara se încordă sub insultă.
- Douglas, nu ești corect!
El își slăbi strânsoarea degetelor, respiră adânc și își trecu mâna prin păr.
- Este adevărat. Sunt nedrept, recunosc. Afacerile înaintea plăcerii... Dar sărutările dumitale nu au darul să mă facă rezonabil... mormăi el nemulțumit cu o voce înăbușită și iritată.
- La fel se întâmplă și cu ale dumitale, replică Tamara în defensivă.
- Adevărat? Nu s-ar spune! ripostă el pe un ton acuzator.
Ea deschise gura să protesteze, dar se răzgândi. Se mulțumi să spună cu răceală:
- Crezi ce vrei.
Se înfundă în scaunul ei și începu să privească drept înainte.
Douglas o cercetă o clipă înainte de a pune mașina în mișcare. Rulară până la birou într-o tăcere grea și apăsătoare. Tamara căută în zadar mijlocul de a însenina atmosfera. Drumul i se păru interminabil.
Când Douglas opri în sfârșit mașina. Tamara deschise imediat portiera. El o prinse de braț.
- Îmi pare rău.
Pronunțase cu greutate cuvintele, ca și cum le rostea pentru prima oară în viața lui.
Cu portiera deschisă, stând în echilibru pe marginea scaunului, Tamara nu reușea să se hotărască să-l privească în față.
- Îmi pare rău! repetă el, de data asta pe un ton furios. Este oare o vină atât de mare că nu vreau să te părăsesc, că doresc să-mi petrec o după-amiază cu dumneata? Dacă te-am rănit, este pentru că am fost decepționat. Am greșit, m-am dovedit nedrept. Recunosc și îmi pare rău. Îți ajunge ca scuză?
Apăsa pe fiecare cuvânt, pe un ton la fel de furios.
Cu siguranță nu făcuse niciodată dovadă de atâta umilință. Această descoperire potoli jignirea Tamarei. Îl privi peste umăr și răspunse simplu:
- Da.
Cu un geamăt înăbușit, se aplecă și o sărută pe gură. Dar se redresă imediat.
- Pleacă repede, cât mai sunt încă sensibil la vocea rațiunii!
Pasiunea pe care o citi în ochii lui ardea atât de puternic încât îi dădu aripi.
Tamara se grăbi să intre în clădire și apoi în biroul ei. Dacă o dorea atât de mult, dacă însemna atât de mult pentru el, poate că lucrurile vor evolua mai bine decât spera?
Tamarei îi reveni încrederea în sine și i-a fost foarte greu să acorde atenție verificării conturile. În ciuda tuturor eforturilor, nu reușea să rămână cu picioarele pe pământ. Singura întrebare care o interesa cu adevărat era: când îl va revedea pe Douglas?
Îl revăzu chiar în seara aceea, când ieși de la serviciu. Cum se îndrepta spre stația de autobuz, o mașină încetini și se opri în dreptul ei. Tamarei i-a fost suficientă doar o privire ca să recunoască mașina și pe proprietarul ei.
Se strecură pe scaunul de lângă Douglas și inima îi bătu gata să-i spargă pieptul când el se aplecă pentru a-i da un sărut rapid. Porni imediat mașina și-i aruncă o privire menită s-o lase fără puterea de a-i rezista.
- Unde vrei să mergi, în seara asta?
Era tocmai întrebarea de care se temea, deoarece nu avea decât un singur răspuns posibil.
- Mi-ar fi plăcut să cinez cu dumneata, dar trebuie să mă întorc acasă.
- Doar n-o s-o luăm de la capăt cu aceeași poveste... zise Douglas cu un suspin iritat.
- Îmi pare rău, dar nu pot face altfel, replică liniștită Tamara.
Douglas nu continuă discuția. Circulația era densă la ora aceea de vârf și-i solicita toată atenția. Dar Tamara știa că nu se va mulțumi cu acest răspuns. Îndată ce va scăpa de aglomerație, va încerca s-o facă să-și schimbe părerea. Ea nu și-ar fi dorit altceva!
Opri mașina în fața casei Tamarei și se sprijini cu mâinile pe volan.
- Bun. Acum îmi vei explica de ce nu poți ieși cu mine în seara asta.
Judecând după expresia feței lui, trebuia neapărat să fie vorba despre un motiv bine întemeiat.
- În principal din cauza mamei. Este bolnavă și nu pot s-o las singură. După aceea, seara fac lucrări de dactilografie ca să mai câștiga ceva bani. Am de executat niște contracte și le-am promis pentru mâine dimineață. După cum vezi, cu cea mai mare bunăvoință din lume, mi-ar fi imposibil să ies cu dumneata...
- Foarte bine, răspunse el, considerând motivele absolut convingătoare. În cazul acesta, dacă nu poți cina cu mine, voi cina eu cu dumneata...
Tamara se simți tentată să accepte. Dar clătină din cap cu un oftat adânc.
- Cred că nu este o idee bună, zise ea cu un mic zâmbet de regret.
- De ce? Nu locuiești singură cu mama dumitale? Locuiești cu cineva și ți-e teamă să nu-l întâlnesc. Despre asta este vorba?
Fulgerul de gelozie care trecu prin ochii lui Douglas atenuă ofensa conținută în întrebare.
- Nu. Nimeni... niciun bărbat nu locuiește cu mine.
- Concurează cineva pentru locul acesta?
Vocea și privirea lui își recăpătaseră căldura.
- Nu, de curând nu, mărturisi ea cu voce chinuită.
- Nu până în seara asta, o corectă el.
Se aplecă spre ea și Tamara îi oferi buzele. Ea își trecu brațele în jurul gâtului lui și își strânse degetele pe ceafa lui, în părul lui. Douglas o strânse la piept, mângâindu-i totodată umerii și pieptul prin țesătura ușoară a rochiei.
Schimbară un sărut lung și voluptuos.
Tamara se simțea în același timp înfierbântată și ușoară. Își lăsă capul pe spate ca să-i permită lui Douglas să-și treacă buzele peste gâtul ei. Străbătută de fiori extrem de plăcuți, scoase fără voia ei un suspin de fericire.
Douglas o privi o clipă. Fremătând de dorință, puse din nou stăpânire pe buzele ei.
Cuibărită în brațele lui puternice, se lăsă copleșită de o moleșeală plăcută. Își vârî o mână sub haina lui și simți căldura corpului lui fierbinte prin țesătura fină a cămășii. Inima lui bătea sub degetele ei.
Douglas își descheie nasturii cămășii și îndrumă mâna Tamarei pe pielea lui goală. La contactul cu pieptul lui viril îi scăpă un geamă pe care Douglas îl înăbuși strivindu-i brusc buzele sub gura lui.
Lăsată în voia lui, fără apărare, Tamara încercă fără rușine plăcerea de a-l lăsa pe Douglas să-i mângâie sânii prin țesătura rochiei. În același timp, ea își mișcă ușor mâna peste pieptul lui puternic.
El se cutremură violent și, respirând greu, o mușcă de ureche.
........................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu