Coborârea, Tim Johnston

 1-6

Viața dinainte

 

 

                   O chema Caitlin, avea 18 ani și, uneori, doar propria inimă o trezea - zbura în acea cursă onirică, în care liniile de sosire se îndepărtau în loc să se apropie, în care genunchii se transformau în halviţă sau picioarele în pietre. Se ascundea sub cearşafuri, cu pieptul strâns de braţe de fantome, zăcea acolo gâfâind, cu ochii deschişi spre întuneric. Ridica mâinile şi apăsa ca să deschidă ecranul ceasului, albastru ca un ochi pe care clipeau toate datele reale ale trupului ei, visând sau treaz: puls 86 bpm, temp corporală 37,8 grade C, ritm (0), alt. 2 747 metri.

   Alt. 2 747 metri?
   Caitlin se uită prin cameră la puţinele mobile întunecoase decupate de lumina slabă de la îmbinările perdelelor. La stânga, în celălalt pat, era mama ei, o pală de păr blond-închis pe perna albă. În camera alăturată, de cealaltă parte a peretelui, dormeau tatăl şi fratele ei. Două camere, 4 paturi, nicio discuţie: ea nu avea să împartă camera cu fratele ei de 15 ani, şi nici el cu ea.
   Ecranul ceasului ardea iar, cu lumina lui rece, şi începu să bipăie, iar ea îl apăsă până tăcu. Îşi verifică inima; în continuare rapidă, dar nu mai era vorba de vis, ci de aerul de la 2 747 de metri.
   Munţii Stâncoşi!
   Când îi văzuse pentru prima dată, din maşină, inima ei începuse să bubuie, şi muşchii picioarelor se încordaseră, zvâcnind. Peste câteva săptămâni urma să înceapă facultatea cu o bursă sportivă şi, chiar dacă nu pierduse nicio cursă în ultimul an de liceu (COURTLAND NEÎNFRÂNTĂ!, spunea titlul articolului), ştia că fetele de la facultate aveau să fie mai rapide şi mai puternice, mai experimentate şi mai hotărâte decât fetele împotriva cărora era ea obişnuită să alerge, şi alesese muntele doar din acest motiv.
   Se duse în baie, unde se spălă pe faţă şi pe dinţi şi îşi legă părul în coadă cât mai aproape de cap, apoi rămase aşa, privind fix în oglindă. Nu făcea asta din vanitate. Voia să vadă ce se găseşte în ochii acestei fete, cum ar fi făcut cu oricare altă fată, ca să ştie cum s-o învingă.
   Se întoarse în cameră şi, pentru o clipă, i se păru că mama ei e trează şi o priveşte din pat, însă erau doar pleoapele ei alburii şi rotunde, în lumina aceea slabă - o impresie tulburătoare de orbire, asemenea privirii statuilor. Caitlin deschise uşa de legătură, trecu dintr-o cameră în alta, perfect identică, şi îl scutură pe băiat să se trezească.
   Soarele încă urca pe capătul îndepărtat al munţilor, iar oraşul aştepta într-un lac rece de umbre. Urşii negri care veneau noaptea să prade containerele de gunoi şi să alerge încet pe trotuare se întorseseră de unde veniseră. Străzile erau pustii. Nimeni care să-i vadă cum trec pe sub semafor, nimeni în afară de ei care să sesizeze clipitul lent al ochiului din mijloc al acestuia.
   Caitlin nu alerga încă, ci mergea ridicând mult picioarele, într-o imitaţie energică a alergării, ca o prim-majoretă la o paradă alcătuită doar din băiatul care venea şerpuit în urma ei pe bicicleta închiriată. Băiatul ar fi vrut să se întoarcă după bluzele de trening, dar era iulie, îi aminti ea, avea să se încălzească.
   Îl chema Sean, dar ea îi spunea Dudley, o insultă de demult care îşi pierduse semnificaţia. Ajunseseră în oraş în ziua anterioară, urcând de la câmpie pe autostradă, prin Denver şi apoi pătrunzând în munţi pe un drum şerpuitor şi stâncos, care le arunca inimile pe cerul liber, în plonjări ameţitoare de un verde fără fund, printre pantele cu pini mici şi foarte deşi. Urcaseră din ce în ce mai sus, pe Marea Cumpănă a Apelor, apoi coborâseră iar - coborâseră la 2 700 de metri, unde satul-staţiune apăruse brusc, ca un miraj, în acea geografie înaltă.
   Arhitectură hibernală a magazinelor de schiuri şi cafenele în miez de vară.
   Telescaune atârnând goale pe pistele năpădite de iarbă. Culori imposibile la această înălţime şi un aer cum nu mai respiraseră niciodată.
   Acum, în dimineaţa albăstruie, trăgeau acest aer în piept şi dădeau afară nori albi. Mirosul de pin amintea de Crăciun.
   - Am pornit, spuse Caitlin.
   Intră pe un drum numit Ermine şi începu să alerge serios, iar băiatul o urmă. Nu era rău, se gândi el la început: asfalt larg şi neted, cu măreţia cerului deasupra.
   Însă apoi drumul deveni abrupt, copacii se iveau tot mai deşi şi mai aproape, şi bicicleta începu să tremure ca lovită de convulsii mecanice, în timp ce el înjura printre viteze. Se ridică în picioare pe pedale şi merse cu gura deschisă, aspirând aerul. Transpiraţia şiroia fierbinte şi lipicioasă acolo unde burta i se revărsa peste pantalonii scurţi. În faţă, pe drumul negru, forma alburie a fetei se micşoră şi se estompă, ca un spiriduş răutăcios cu picioare lungi. Stai mai încet!, strigă el, cu un mare efort de respiraţie, apoi căzu, privindu-şi coapsele care tremurau. Parcă era iar cu rachetele pentru zăpadă: Caitlin alergând energic în faţa lui pe lac şi el venind cu greu în urma ei, cu rachetele vechi de lemn care se ciocneau şi îl împiedicau - el ca un morman fără viaţă în zăpadă (întregul lac întunecat dedesubt, stratul subţire de gheaţă), Caitlin cu obrajii roşii apărând dintr-odată şi întinzând mâna spre el. Haide, Dudley, nu te mai prosti...
   Când privi din nou înainte, ea se oprise, iar el merse până la ea şi îşi înfipse picioarele în asfalt.
   - Dumnezeule mare, Caitlin...
   Încerca să nu pară un grăsan care gâfâie a disperare. Inima îi bubuia.
   - Ssst, spuse ea.
   Şi pieptul lui Caitlin se zbătea, însă ea zâmbea. Pentru ea, plămânii arzând şi inima bubuind erau un extaz. Acasă, pe unul dintre pereţii camerei sale, atârnau înfoiate panglicile-medalii de la concursurile de atletism, ca o aripă a unei păsări strălucitoare.
   - O vezi? întrebă ea.
   - Ce?
   - Acolo.
   - Ce?
   - Chiar lângă drum. E chiar acolo.
   Atunci, băiatul îl văzu: un câine mic şi roşu, cu coadă stufoasă. Dar nu era câine. Ceva sălbatic, cu ochi mici şi negri şi urechi imense, ciulite.
   - Ce e? spuse el.
   - Cred că-i o vulpe.
   - Ce are-n gură?
   - Nu ştiu.
   - E un pui, spuse el. Sigur e puiul ei.
   - Nu, e şi sânge.
   - Deci, l-a omorât. Mai fac asta uneori.
   Priveau; vulpea îi privea şi ea, apoi se întoarse, cu micul trup tot între fălci, porni cu paşi mărunţi pe drum şi dispăru.
   Băiatul trase rucsacul în faţă şi cotrobăi după sticlele cu cioc. Caitlin se oprise nu din cauza vulpii, ci din cauză că ajunsese la o răspântie şi nu ştia sigur încotro e drumul. Îşi amintea că tânărul de la magazinul de biciclete, cu degetele pătate de ulei (şi tatuajul cu păianjen ce urca pe gâtul lui, şi ochi foarte verzi), îi spusese că sunt semne, dar nu era niciunul, cel puţin nu aici.
   Îşi turnară apă rece în gură, Sean îşi scoase casca şi despăturiră între ei harta.
   - Pe acolo, spuse ea.
   El ridică privirea spre drumul îngust de pietriş, pe care îl indicase ea, şi scutură din cap.
   - Nu e bine, zise el.
   Promiseseră să nu se abată de la drumurile asfaltate, drumurile locale, spuse Sean, şi ea se uită la el: la faţa lui roşie şi serioasă şi la creasta înaltă şi unsuroasă, ca de pasăre, pe care i-o coafase casca. Uneori, era greu să-ţi aminteşti că avea 15 ani, şi nu 12, 10 sau 7.
   Caitlin îşi verifică inima, care bătea repede chiar şi stând pe loc. Altitudinea era de 2 882 de metri.
   - Dudley, spuse ea îndesându-şi sticla înapoi în rucsac. Tu ai închiriat o bicicletă de munte ca să umbli aiurea cu ea pe drumurile locale?

   Soarele se revărsase în vale, şi o lamă galbenă a lui despărţea o îmbinare a perdelelor şi cădea pe pat, pe ochii bărbatului care dormea acolo întins. După o clipă, bărbatul se întoarse cu spatele la lumină şi clipi ca să focalizeze ceasul cu alarmă: 7.15.
   O cameră de motel. Colorado. În dreapta lui era celălalt pat, gol şi nefăcut.
   Pe poliţa din baie, periuţa băiatului zăcea într-o băltoacă. Bărbatul, al cărui nume era Grant Courtland, îşi dădu cu apă pe faţă, se şterse, se întoarse în cameră şi trase perdelele. Cerul era de un albastru şters şi timpuriu, cu câţiva nori subţiri plutind peste piscuri. O frumuseţe în care îţi era greu să crezi. O carte poştală. O pasăre din depărtare dădea ocoluri pe deasupra izvoarelor termale, planând la nesfârşit şi apoi plonjând brusc, ca un glonţ, printre copaci. Grant se uită să vadă dacă se întoarce pe cer, dar nu se întoarse.
   Nu ştia sigur unde anume, geografic vorbind, sunt copiii lui. Era posibil să fie lângă muntele acela, lângă copacii aceia care păreau atât de aproape. Cu o seară în urmă, se aplecaseră cu toţii deasupra hărţilor, dar Grant nu privise cu atenţie; era treaba lor să-şi plănuiască aventura şi s-o ducă la îndeplinire. Peste câteva săptămâni, Caitlin începea facultatea, în Wisconsin, cu o bursă de atletism, iar muntele fusese ideea ei, alegerea ei, un cadou de absolvire.
   Facultate. Deja.
   Privi îndelung în depărtare, până i se păru că vede ceva - o clipire de crom, o străfulgerare de adidaşi albi. Dar nu era nimic, bineînţeles, doar verdele nesfârşit al pinilor.
   Luă telefonul mobil şi apăsă o serie de taste, dar apoi ezită, cu degetul mare suspendat deasupra butonului de expediere. Îşi aminti parţial visul pe care îl avusese - parţial: o mână sigură şi exploratoare de femeie; asta fusese tot, dar, Dumnezeule!
   Puse jos telefonul, privindu-l fix. După 1 minut, îşi trase pe el o pereche de blugi şi un tricou şi intră desculţ în camera de alături.

   Cărarea se îngustă, acum era mai puţin drum de pietriş şi mai mult un fel de făgaş care urca şerpuit pe munte. În sfârşit, pietrişul şi cărarea dispărură cu totul, rămânând doar mandibulele golaşe ale pietrelor rotunjite, precum albia secată a unui pârâiaş sezonier modelat, an după an, de unicul gând al apei, anume de a coborî, de a coborî mereu, de a nu urca niciodată.
   - Nu e bine, ţipă Sean pe făgaş în sus.
   Ea continuă să meargă în faţa lui, sărind din piatră în piatră ca o capră.
   Băiatul se strădui să meargă mai departe, gâfâind, în timp ce trupul îi dârdâia, şi mandibula i se legăna în articulaţie. Apoi spuse „Dă-o-n mă-sa“ şi lăsă bicicleta să se oprească cu o smucitură şi să cadă pe pietre, în timp ce el se dădea la o parte împleticit.
   - Caitlin! ţipă el.
   Se simţea enorm şi imponderabil, în acelaşi timp. Picioarele lui făcură un pas neaşteptat. Ceva zburător îi lovi casca, şuierând ascuţit în gurile de aerisire ale acesteia, apoi goni mai departe. „Ce vacă“, spuse Sean.
   Luă bicicleta de jos şi începu să meargă anevoie cu ea peste pietre, dar după încă o clipă fu atacat iar - de data asta ceva de sub rucsac, care bâzâia lângă spatele lui. Sean lăsă bicicleta să cadă şi începu să se elibereze de curele, până când înţelese că era un telefon, iar în momentul în care dăduse jos rucsacul, şi telefonul era în mâna lui, bâzâitul încetase.
   Se uită la mica fereastră ce anunţa mesajele noi, dar nu era niciunul. Verifică şi telefonul lui, apoi le aruncă pe amândouă înapoi în rucscac.
   Apoi îl scoase iar pe al ei. Rămase o clipă cu telefonul mare, vişiniu în mână, privi iar în susul făgaşului, apoi se aşeză pe o piatră, intră la mesajele ei şi le citi.
   Cel mai interesant lucru erau numele: Colby. Allison. Natalie. Amber. Fetele zvelte şi atletice care veneau în pantaloni scurţi largi şi bluze mulate, pieptoase, să bea Diet Coke-urile lui şi să tropăie desculţe în sus şi în jos pe scări. Fetele care mereu trimiteau SMS-uri, râdeau şi vorbeau - nu le tăcea gura vreodată.
   Atunci când se lăsase pe vine la fereastra de la subsol şi o auzise pe Allison Chow povestindu-le celorlalte fete cum aproape se înecase cu chestia mare a prietenului ei. Atunci când intrase în baie peste Colby Wilson, cu coapsele dezgolite pe veceu. Şi pantalonii scurţi de alergare traşi în jos până la genunchi.
   Mă bucur că ştii să baţi la uşă, grăsane.
   Era mai aproape de capătul de sus al făgaşului decât crezuse, iar când ajunse acolo găsi un drum, tot asfaltat şi abrupt precum cel pe care veniseră prima oară.
   Sau acelaşi. Găsi un semn pe care scria DR LOC. 153, găsi soarele pe gâtul lui încins, găsi pinii tăcuţi, şi asta era tot. În sus asfaltul cotea brusc la dreapta şi dispărea, iar în jos se prăbuşea ca o faleză. Totul în el, fiecare celulă a lui voia să meargă în direcţia aceea - în jos: viteza, briza şi lunga călătorie gratis pe spatele gravităţii. Însă ea nu voia să facă asta, nu voia să coboare, lua-o-ar naiba, şi Sean întoarse bicicleta, se ridică în picioare pe pedale şi începu din nou să urce.
   Nu ajunsese departe, când dintre copaci se repezi ceva, atât de aproape şi de înfiorător, încât el urlă şi sări de pe bicicletă. Dură doar un moment până să audă râsul acela nechezat al ei, şi faţa i se congestionă.
   - Du-te naibii! spuse el.
   - O, Doamne, Dudley, să fi văzut ce faţă ai făcut!
   Sean îşi ridică bicicleta de pe asfalt.
   - N-aş fi crezut niciodată că poţi să te mişti atât de repede! spuse ea.
   - N-aş fi crezut niciodată că poţi să fii aşa de a dracului! spuse el.
   Ea se opri din râs. Iar în acea tăcere nouă căzu vocea unui bărbat - de nicăieri.
   De pretutindeni. Într-o clipă, vocea răsună cu hotărâre peste creasta de sub ei şi, odată cu ea, apărură două siluete cu căşti, aplecate peste bicicletele lor, un bărbat şi o femeie. Bărbatul se opri din vorbit când îi văzu, iar el şi femeia se apropiară într-o tăcere gâfâită, cu feţe însufleţite şi strălucitoare. Femeia, care era mai tânără decât bărbatul, putea fi de vârsta lui Caitlin, îi zâmbi lui Sean. Una din gambele bărbatului nu era un picior adevărat, ci un ciot negru fixat într-o pedală specială, aşa că era greu de spus unde se termina bicicleta şi unde începea omul.
   Bărbatul îi salută, şi Sean răspunse la salut. După ce aceştia se făcură nevăzuţi după cotitura drumului, Caitlin spuse:
   - Cum mi-ai spus?
   Faţa ei ardea. A lui la fel.
   - Dumnezeule, Caitlin. Eu te căutam. Parcă trebuia să ne uităm unul după celălalt.
   Ea îl scrută încruntată. Apoi întoarse privirea şi scutură din cap. Îşi potrivi inelul de la baza cozii şi avansă. Sean tresări, şi ea îi spuse că chiar se uitase după el, ştiuse exact unde era el în tot acest timp. Ce fel de om o credea fratele ei?

   Ambele paturi din camera alăturată erau goale şi nefăcute, cu aşternuturile aruncate alandala. Camera, care fusese atât de rece atunci când fetele se duseseră la culcare, era acum fierbinte şi mirosea slab a parfum şi transpiraţie.
   Grant se duse să se asigure că instalaţia de încălzire era închisă, apoi se îndreptă spre micul spaţiu din faţa băii, unde cele două valize stăteau deschise pe rafturi, cu conţinuturile uşor de deosebit după culorile şi croielile lenjeriei, ale sutienelor şi ale chiloţilor.
   Uşa de la baie era puţin crăpată, iar prin deschizătură ieşeau aburii jucăuşi.
   Hârşâitul unei periuţe de dinţi. Grant împinse uşa şi o zări printre aburi, înfăşurată într-un prosop alb, periindu-şi meticulos dinţii. În prosopul acela, parcă avea iar 20 de ani. Perioada facultăţii. Micul ei apartament de pe strada Fairchild, deasupra cuptoarelor brutăriei. Dimineţile de iarnă în pat, cu mirosul ei, mirosul de pâine coaptă. Ea avusese o soră geamănă pe nume Faith, care se înecase pe când ele aveau 16 ani, şi asta pe el îl fascina cumva.
   Pe vremea aceea el citea cărţi, literatură, poezie. Apoi apărură sarcina, facturile, un copil. El începu să lucreze pentru un constructor, şi ea rămase la şcoală, uneori ducând copilul cu ea la cursuri, când doamna Turgeon era bolnavă.
   Copilul avea 18 ani acum. O tânără femeie. Mergea ea însăşi la facultate. Era iute ca vântul, iar inima tatălui ei bătea cu putere de fiecare dată când ea alerga, Dumnezeule, uită-te la ea, Dumnezeule, n-o lăsa să cadă!
   - Nu mege ventilatorul, spuse Angela cu periuţa de dinţi în gură.
   El se apropie şi se opri în spatele ei, faţa lui iţindu-se deasupra feţei Angelei în arcada pe care ea o ştersese pe sticlă. Părul ei era ud şi greu, tras cu pieptănul în multe şiruri îngrijite şi parfumate.
   - Te-au sunat deja? întrebă el.
   Ea se aplecă să scuipe, lovindu-l cu fundul. Îşi clăti gura, perie dinţii, se aplecă.
   - Încă nu, răspunse ea. Dar e încă devreme.
   Se ridică iar şi găsi ochii lui în oglindă.
   - Încă o oră, aş zice. Cel puţin.
   - Mai ai niţel.
   Grant îşi atinse colţul gurii, şi ea puse acelaşi deget la colţul gurii ei.
   - Trebuie să te clăteşti mai bine, spuse el.
   Femeia zâmbi şi se aplecă iar spre apa care curgea, lovindu-se iar de el. El prinse şuviţele de păr ude într-o coamă, ţinând-o în timp ce ea se clătea. Angela închise apa şi îşi lipi mâinile de părţile laterale ale chiuvetei. El ridică prosopul alb în căuşul spatelui ei şi privi în jos spre ea, spre fundul atât de alb şi de catifelat.
   - Grant, spuse ea.
   Mâinile lui pe ea erau ca nişte lucruri turnate într-un furnal, imense şi întunecate, aduse să se odihnească acolo, să se răcească şi să se vindece pe aceste suprafeţe albe.
   - Da, spuse el.
   - Hai să stăm în pat. Vreau să-ţi văd faţa.

   Caitlin găsise ceva în timp ce îl aştepta pe Sean, şi acum intră înapoi printre pini, cu fratele ei în urmă, pe cărare, fiind înconjuraţi curând de trunchiurile albe ale plopilor tremurători. Pădure în altă pădure. 
   Cărarea şerpuia printre plopii tremurători, conducându-i de îndată într-un mic luminiş, o peşteră silvestră în care sălăşluia Fecioara Maria, aşteptându-i. Era în mărime naturală, netedă ca osul, de un alb pur. În jurul ei fusese construită o carapace de pietre şi mortar, pietre rotunde precum cele pe care Sean le blestemase pe făgaş. Două degete de la mâna dreaptă, ridicate în semn de întâmpinare a unui sfânt, erau rupte de la al doilea nod, ceea ce îi dădea un aer mai degrabă de neîncredere decât de milostenie, ca şi cum ar fi fost sculptată în clipa dintre sânge şi panică.
   - Ai văzut asta? spuse Sean, arătând spre mână.
   - Da, ce chestie! Ca la tata.
   - Ce caută aici?
   - Bănuiesc că are ceva de-a face cu alea.
   Caitlin arătă spre un grup de plăci de piatră care ieşeau din pământ ca nişte dinţi, subţiri şi calcaroase, înclinate în toate părţile.
   Lângă Fecioară era o bancă de piatră pe care se aşezară să bea apă şi să mănânce la umbră batoanele energizante cleioase.
   - Cine crezi că erau? întrebă Sean.
   - Pionieri, spuse ea dând din umeri.
   - Din grupul lui Donner.
   - Ăia erau alţi munţi. Uite, o plăcuţă.
   Caitlin dădu la o parte tufişul de la baza Fecioarei şi scoase la lumină o placă de bronz cu o inscripţie coclită:

   Înaltul reverend Tobias J. Fife,
   Episcop de Denver, primeşte cu recunoştinţă,
   Întru Domnul, patruzeci de zile de har
   Pentru a fi vizitat altarul din Pădure
   Şi a se fi rugat în faţa lui,
   1938.

   - Înaltul reverend, spuse Caitlin. Îmi place asta.
   - Ce înseamnă 40 de zile de har?
   - Cred că înseamnă că nu mai trebuie să te rogi timp de 40 de zile. E ca o vacanţă.
   - Poate înseamnă că eşti în siguranţă timp de 40 de zile. Adică nu ţi se poate întâmpla nimic nasol.
   - Se poate. Dă-mi telefonul.
   Sean bâjbâi prin rucsac şi îi întinse telefonul ei roşu. Ea verifică mesajele, apoi îl îndreptă spre altar şi făcu o poză.
   O adiere începu să clatine frunzele plopilor. Băiatul mesteca batonul energizant şi scoase un sunet ca şi cum s-ar fi înecat. Caitlin îi spuse că nu trebuie să-l mănânce din cauza ei, şi ridică sprâncenele la el.
   - Dă-i drumul. Nu-mi pasă.
   Sean ezită. Apoi aruncă batonul energizant în rucsac, cotrobăi într-un buzunar de pe cracul pantalonilor scurţi, scoase un Snickers mare şi începu să desfacă ambalajul.
   - Vrei şi tu? spuse el.
   Ea luă batonul şi deschise gura ca pentru a-l înfuleca pe tot, dar apoi muşcă doar puţin cu dinţii din faţă. El mâncă restul din trei muşcături mari, cu gura deschisă, mestecând şi icnind. Bău îndelung apă şi îşi trase respiraţia. Începu să bată darabana pe rucsac, privind fix spre degetele Fecioarei. Mama lor credea în Dumnezeu, dar tatăl lor spunea că ei trebuiau să decidă singuri.
   - Caitlin, spuse el.
   - Ce?
   - Tu crezi că tata îşi face de cap?
   Ea se înclină în cealaltă parte, se răsuci din talie şi îl privi din acest unghi nou.
   - Ce? spuse ea.
   - Nu ţi se pare că a fost cam ciudat în ultima vreme?
   - Dudley, el e ciudat tot timpul. Cum deduci tu din asta că îşi face de cap?
   Sean privi spre pădure.
   - Am văzut ceva, spuse el. Mai demult.
   Se întâmplase în biroul tatălui lor, clădirea de oţel din spatele casei din care el îşi conducea afacerea de constructor. Sean era acolo ca să-şi câştige banii de buzunar - făcea curat, mătura, punea sculele la loc. Dar una dintre cutii fusese încuiată, şi el se dusese să ia cheia, iar uşa biroului era deschisă şi...
   - Şi ce? spuse Caitlin.
   - Şi el stătea acolo. Şi era şi o fată.
   - O fată?
   - O femeie. Stătea pe birou. Şi purta fustă.
   Caitlin aşteptă.
   - Şi mai ce?
   - Nimic.
   - Nu mai purta nimic altceva?
   - Nu... doar atât am văzut eu.
   - Dumnezeule mare, Sean!
   Caitlin îşi puse una din glezne pe genunchi, smulse şiretul, scoase adidasul din picior şi îl scutură de parcă ar fi fost plin de insecte, apoi băgă mâna în cavitatea umedă şi pipăi în jur. Băgă adidasul la loc în picior şi legă iar şiretul.
   - Şi pe urmă ce s-a întâmplat?
   - Nimic. Fata - femeia - s-a dat jos de pe birou, mi-a strâns mâna şi a plecat. Tata mi-a zis că-i o clientă.
   - Şi de unde ţi-a venit ideea că îşi face de cap?
   - Nu ştiu. Căcat.
   Sean închise fermoarul rucsacului cu o smucitură violentă şi rămase aşa, holbându-se la el.
   - Las-o baltă, bine? Hai să plecăm odată de-aici.
   Caitlin se ridică şi privi în jos spre el.
   - Nu-ţi mai roade unghiile. E scârbos.
   Caitlin îşi scutură fundul şi porni printre morminte. Sean se uită la Fecioară, apoi se ridică în picioare şi o luă după ea.
   Fata se opri la marginea micului cimitir, cu braţele încrucişate şi coatele prinse în palme. Trupul i se răcea. Trebuia să înceapă iar să alerge. Băiatul se opri lângă ea.
   - N-a fost nimic, spuse el. Las-o baltă.
   Caitlin îşi frecă braţele. Îşi amintea un vers dintr-o poezie pe care o citise cu o seară în urmă, Încetez, devin palid.
   Apoi îi povesti despre perioada în care tatăl lor nu mai locuise cu ei - 3, poate 4 luni în total, chiar dacă păruse mult mai mult. Sean era foarte mic pe atunci, nu avea cum să-şi amintească. Mama lor spunea că nu există niciun motiv de îngrijorare, dar Caitlin auzise cum îi vorbise tatălui lor la telefon şi îşi amintea faţa mamei - acea faţă nouă pe care nu o mai văzuse niciodată până atunci. Îşi amintea şi cuvintele rostite de mama ei la telefon, dar nu le repetă acum.
   Caitlin tăcu, iar Sean privea fix vechile pietre funerare. La baza uneia dintre ele era un castronel din metal sau o farfurioară. După o clipă, acesta deveni ceea ce era: un capac din plastic pentru cafea, cu o gaură pentru sorbit. Un gunoi, singurul gunoi, ajunsese aici, lângă piatra aceasta, aici sus de tot, nicăieri altundeva.
   - Când s-a întors în sfârşit acasă, spuse Caitlin, îi lipseau degetele. Eu am crezut întotdeauna că de-aia s-a întors - pentru că acolo unde fusese era un loc în care rămâneai fără degete.
   Caitlin se cutremură amintindu-şi. Ei nu-i păsase de degete, ea nu avea nevoie decât de braţele lui, de atingerea ca de şmirghel a maxilarului său, de încântarea ce se revărsa în ea de fiecare dată când el spunea Caitydid, Caitydid a mea.
   - Mie-mi spunea...
   Sean scoase un râset ciudat, pufnit.
   - Spunea că i-au căzut din cauza fumatului.
   - Şi tu l-ai crezut?
   Sean nu răspunse. Într-o clipă, totul se schimbase, fiecare din ei doi.
   - Ce crezi că o să se întâmple de data asta? întrebă el.
   Caitlin expiră într-un fel ce păru să stârnească frunzele sclipitoare ale plopilor, făcându-le să scoată sunete asemănătoare ploii.
   - Nimic, spuse ea. Hai să mergem.

   Perdelele erau trase, şi lumina soarelui se prelingea dinspre ele de-a lungul pereţilor şi în sus, ca o boltă strălucitoare. Gol sub cearşaf, Grant privea insistent într-acolo. Aţipise câteva minute, apoi se trezise brusc, cu inima bubuind. Ce pat era ăsta? Al cui braţ era cel de pe burta lui?
   Urmă un icnet, un spasm, şi Angela spuse Nu, iar el spuse „E în regulă“ şi o atinse pe umăr. De mult, ea îi descrisese un vis pe care îl avusese cu şi mai mult timp în urmă, în care o voce îi spunea că trebuie să se ducă lângă sora ei. Care din ele? întrebase ea vocea, care soră?, dar nu primise niciun răspuns.
   - Ce?
   Angela înălţă capul, cu ochii ei căprui.
   - Ai spus nu.
   Ea îşi dădu părul de pe faţă, dezlipindu-l de pe buze.
   - Aşa am zis?
   - Da.
   Angela îşi schimbă poziţia, aşezându-şi mai bine capul pe pieptul lui. Respiră.
   Undeva, se trânti o uşă, şi un tropăit voios cutremură holul, multe picioare mici şi goale care goneau spre piscină. Vocile de miez de vară.
   - O să fie ciudat, nu-i aşa? spuse ea.
   Privea dincolo de el, spre celălalt pat. Mormanul dezordonat de aşternuturi, sugestia iluzorie a unui trup de sub ele. Angela îşi răsfiră degetele mâinii pe pieptul lui.
   - Ce e?
   - Ştii tu ce.
   Grant privi patul gol.
   - A mers repede, spuse el.
   - Asta îţi spun toţi: n-o să-ţi vină să crezi ce repede merge. Şi peste câţiva ani, şi Seanie.
   Angela oftă. Bătu de două ori cu degetul în pieptul lui, ca un ciocănit uşor. Apoi repetă gestul.
   - Nici să nu te gândeşti, Angela.
   - Nu suntem prea bătrâni. Cel puţin, eu nu sunt.
   - Eu sunt, spuse el.
   - Nu, replică ea, asta te menţine tânăr.
   În camera alăturată, o femeie începu să tuşească violent. Un televizor se trezi la viaţă, o voce de prezentator, vreun nou eveniment urgent din lume.
   - Au economisit ceva bani la pereţii ăştia, spuse Grant.
   - Am fost zgomotoasă mai devreme?
   - Mă doare-n cot.
   Îşi întinse în lateral picioarele şi rămase aşa, cu o bucată de cearşaf în poală.
   Piciorul lui drept începu să se bălăngăne, neastâmpărat.
   - Nu e nimic de făcut, Grant, spuse ea către spatele lui. Eşti departe, pe un tărâm magic, unde nimeni nu lucrează.
   Grant rămase tăcut, apoi spuse:
   - Ce?
   Ea întinse mâna după sticla cu apă de pe noptieră şi el i-o întinse.
   - O să se întoarcă curând, spuse ea. Şi nu cred că vrem să ne prindă în pat, nu-i aşa.
   Îi întinse înapoi sticla cu apă. El luă o gură, şi inima îi tresăltă. Pe noptieră era o carte - mică, cu legătură roşie, sprijinită pe paginile deschise. El o luă, prinzându-şi degetul mare în îndoitură, şi citi coperta.
   - Tu citeşti asta?
   - E a lui Caitlin.
   - De unde a luat-o?
   - I-a dat-o cineva.
   - Cine.
   - Nu ştiu.
   - E D.H. Lawrence. Ştiai?
   - Da. Şi ce-i cu asta?
   - E că eu nu ştiam că citeşte genul ăsta de cărţi.
   Grant deschise cartea şi citi în tăcere rândurile din dreptul degetului său mare:

   Când vântul îi suflă voalul
   Şi-i descoperă râsul
   Eu încetez, devin palid

   Cu o convulsie puternică în piept, îşi aminti vremurile când era ea mică. Mică şi caldă sub braţul lui, mirosul ei de fetiţă curată umplându-i inima în timp ce citea, Ah, îmi caut piesa care lipseşte, îmi caut piesa care-mi lipseşte, hi-de-ho, acum îi dau drumu’, caut piesa care-mi lipseşte. Fascinaţia totală a copilului, indiferent de câte ori citea. Mâna ei mică pe antebraţul lui, ridicându-se ca să dea părul după ureche, să se scarpine în nas - locul abandonat, văduvit de pe braţul lui, până când mâna revenea.
   Grant puse cartea la loc cu atenţie, cu faţa în jos, pe noptieră.
   - Ce fel de chestii?
   - Poezie, spuse el.
   Se întoarse să se uite la soţia lui.
   - Ţi se pare ceva ciudat?
   Angela ridică din umeri. Scutură din cap. Stătuseră întinse în lumina veiozei, şi Caitlin citise una dintre poezii aproape în şoaptă, o poezie plină de sărutări şi atingeri. Angela voia s-o mângâie pe păr, să se strecoare în pat lângă ea ca o soră. Aproape că ar fi putut să facă asta. Felul în care mergeau adesea lucrurile între mame şi fiice - zilele adolescenţei cu ţipete şi uşi trântite, vechiul şi teribilul război domestic – nu era cel în care se desfăşuraseră lucrurile cu Caitlin.
   Fata depăşise toate acestea în alergare. Ştiau amândouă cât de norocoase erau.
   - Să-i sunăm? întrebă Angela.
   - Într-o clipă.
   - Ar trebui să-i sunăm, spuse ea.
   - O să trag perdelele astea.
   - Ştiu, spuse ea. Sunt pregătită.
   Angela mai rămase acolo o vreme, obişnuindu-se cu lumina, privind conturul lui, o sculptură goală şi neagră a lui însuşi în faţa soarelui şi a lumii. A fi într-un loc straniu avea ceva ce făcea ca totul, până şi cele mai familiare lucruri, să pară stranii. În sfârşit, se duse la el, îi cuprinse şoldurile cu braţele şi se lipi de el. De o piele care nu mai mirosea a fum sau a alcool, care însă purta doar mirosul lui propriu.
   - O să ne vadă cineva, spuse ea.
   Dar nu era nimeni care să-i vadă, doar cerul şi muntele, îngrămădite şi stivuite în strălucirile tot mai slabe de verde. Piscurile mari şi îndepărtate, mai înalte decât ar fi trebuit să fie orice mai rămăsese încă pe pământ.
   - E incredibil, nu-i aşa? spuse ea. Îţi poţi imagina cum a fost acum 200 de ani. Fără drumuri, fără popasuri. Doar un imens necunoscut sălbatic... Ca o planetă diferită. Nu-i de mirare că bărbaţii îşi doreau asta atât de mult.
   - Bărbaţii, spuse el absent, nu femeile?
   Ţinea în mână telefonul ei şi derula meniul.
   - A, da, femeia din secolul al optsprezecelea abia aştepta să-şi încarce cei nouă copii într-o căruţă de lemn şi să-i ducă peste Munţii Stâncoşi.
   Ea îi dădu drumul şi îl pocni peste fund în drum spre baie.
   - Tastează 15, spuse ea. Sau 18.
   - Încă mai faci asta? întrebă el, întorcându-se.
   - O să mă opresc când o să aibă 20 de ani. Asta o să mă facă să mă simt bătrână.
   El ezită şi apoi tastă codul, privind în jurul lui. Măcar pune-ţi naibii pe tine nişte pantaloni scurţi înainte să vorbeşti cu ea, se gândi el, şi în cap îi apăru o imagine a fiicei lui, albă şi cu picioare lungi pe zgura neagră - acei paşi mari ai ei, atât de uşori, o iluzie a imponderabilităţii, de a nu mai ateriza niciodată, dar având şi ceva teribil atunci când se apropia de o fată din spate - şi în clipa următoare un alt telefon începu să vibreze undeva, pe o suprafaţă tare, şi Angela spuse din baie „Ei sunt“, apoi se duse grăbită în cealaltă cameră. Grant veni şi el, dar ea luase deja telefonul. Se opri în prag, aşteptând. Vârfurile lipsă ale degetelor începură să tresară în ritmul pulsului.
   Angela se încrunta la număr. Telefonul bâzâi iar în mâna ei.
   - Angela, spuse el.
   Ea ridică telefonul şi spuse „Alo?“, holbându-se absent la el.
   - Alo? Da, acesta e telefonul lui... cine sunteţi, vă rog?
   Angela lăsă încet telefonul jos, privindu-l, iar Grant văzu ce se întâmplă. Fiecare secundă. Momentul incredibil, ireversibil.
   - A închis, spuse ea.
   Privi spre el. Ochii ei se schimbaseră deja.
   Grant întinse mâna spre ea.
   - Dă-mi să văd...
   Dar ea se îndepărtă, se întoarse cu spatele la el şi începu să tasteze. El se luă după ea, cu mişcări ezitante şi contorsionate. Reuşise s-o recâştige, puţin câte puţin. Aşa cum readuci pe cineva înapoi la viaţă. Ani de sinceritate, ani de iubire, totul distrus de o simplă inversare, un schimb de telefoane făcut pe negândite. Nici măcar nu-şi putea imagina faţa femeii, trupul ei. Părea o creaţie pe care o compuseseră ei din nimic, din materiale vechi, chiar aici, în camerele acestea.
   Se uită la soţia lui, care stătea cu spatele la el. Trebuia să treacă amândoi, cumva, de ora asta, de ziua asta, de vacanţa asta. Lungul drum spre casă.
   - Angela...
   - Nu face asta, spuse ea tremurând. Doar... Răspunde, bine?
   Telefonul din mâna lui suna. De cât timp? Grant se uită pe ecran cu o groază ilogică.
   - E Sean, spuse el.
   Soţia lui rămase tăcută.

   Lăsaseră în urmă plopii tremurători şi intrară în lumina soarelui, înaltă şi intensă, care le arunca umbrele în spate, pe asfalt. Dimineaţa fusese arsă. Aerul era ofilit şi mirosea a sevă prelingându-se şi a ace maro, uscate. Despăturiră harta şi încercară să se orienteze.
   Într-o clipă, şi pentru prima oară în ziua aceea, auziră un motor, apoi ritmul înfundat, tot mai puternic, al unei muzici, şi deasupra, în curba de acolo, le apăru în faţa ochilor o camionetă sau un jeep, ori ceva de genul ăsta, o specie montană pe care ei nu o cunoşteau. Maşina se apropia, şi Caitlin spuse „Vino-ncoace“, iar Sean se retrase cu spatele ca un crab, cu tot cu bicicletă, printre tufişuri şi florile sălbatice, în timp ce straniul vehicul, luminat tot de soare şi cu başii bubuind, îi ocoli în depărtare. La geam era o faţă, maxilarul unui bărbat, iar nişte lentile galbene se aţintiră asupra lor pentru un moment îndelungat, după care chestia asemănătoare cu un jeep trecu mai departe, ajunse pe creasta drumului şi căzu după ea, cu corpul ei, cu muzica ei şi cu toate celelalte.
   Apoi porniră din nou, şi, când ajunseră la curbă, văzură încă un drum, nepavat, care se intersecta cu cel asfaltat într-un unghi oblic, în formă de X, şi, fără să ezite sau să-l consulte, Caitlin o luă pur şi simplu pe el. Chiar dacă drumul era nemarcat şi chiar dacă părea că i-ar duce în sus, şi nu în jos, Sean nu spuse nimic.
   Mai târziu, avea să se gândească la asta. Avea să-şi amintească altarul din pădure. Mormintele. Avea să vadă faţa Fecioarei şi binecuvântarea ei mutilată, şi avea să-şi aducă aminte că se gândise că ar fi trebuit ca ei să se roage totuşi în faţa ei, aşa cum spusese înaltul reverend, pentru orice eventualitate. Patruzeci de zile erau ceva. Dar Caitlin era deja pe cărare şi mergea spre şosea. Purta o bluză albă fără mâneci, pantaloni scurţi albi pe turul cărora era inscripţionat cuvântul BADGERS cu vişiniu, pantofi sport Adidas alb cu roz, şi pentru o clipă, în locul acela, ea nu păruse a fi ea însăşi, ci un fel de spirit palid, aflat în trecere. Un rătăcitor rece, în jurul căruia aerul se răcorea, păsările tremurau, şi frunzele plopilor tremurători se îngălbeneau şi cădeau.

   Grant ridică telefonul şi spuse: „Bună, Sean“, iar o voce de bărbat întrebă:
   „Sunteţi domnul Courtland?“ Capul lui Grant se smuci ca şi cum ar fi fost lovit.
   - Da. Cine sunteţi?
   La aceste cuvinte, schimbarea din trupul lui o făcu pe Angela să se întoarcă pentru a-i vedea faţa. El se uită în ochii ei, apoi întoarse privirea înspre fereastră.
   Bărbatul de la telefon îşi declină identitatea destul de detaliat, dar Grant nu auzi decât cuvântul şerif.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă el. Unde e Sean?
   Simţi o durere la antebraţ. Se uită şi văzu o gheară albă strânsă acolo. O desprinse cu blândeţe.
   - E aici, la centrul medical din Granby, domnule Courtland, spuse şeriful. E puţin lovit, dar doctorul spune c-o să fie bine. I-am găsit portofelul şi telefonul acesta în...
   - Ce vreţi să spuneţi prin puţin...
   Grant privi spre Angela şi se opri.
   - Ce vreţi să spuneţi prin asta?
   - Vreau să spun că se pare c-a suferit un accident sus pe munte, domnule Courtland. Încă n-am putut să vorbesc cu el, l-au drogat destul de bine pentru... Mă rog, puteţi vorbi cu doctorul imediat. Dar mai întâi...
   - Dar Sean e în regulă, spuse Grant.
   - Ah, e lovit destul de tare la picior. Dar purta cască. O să fie în regulă. A avut ceva noroc de data asta.
   - Cum adică?
   - Adică putea să rămână acolo mult mai mult timp, dar întâmplarea a făcut să treacă nişte oameni cu bicicletele.
   Grant îşi simţea inima bătându-i în craniu. Nu putea să gândească - fiul lui zăcând sus, pe munte, rănit...
   - Domnule Courtland, spuse şeriful. Unde sunteţi cu toţii?
   Tonul bărbatului avea ceva. Grant scutură din cap.
   - Ce vreţi să spuneţi?
   - Păi, l-am găsit pe băiatul dumneavoastră foarte sus pe munte, cu o bicicletă închiriată. Aşa că mă întrebam, domnule, unde sunteţi dumneavoastră.
   - Caitlin, spuse Angela dintr-odată.
   Inima lui Grant tresări.
   - Da, spuse el. Daţi-mi-o pe fiica mea la telefon. Daţi-mi-o pe Caitlin la telefon.
   - Fiica dumneavoastră...?
   Apoi, celălalt bărbat tăcu, şi în această tăcere se auzea zgomotul respiraţiei lui.
   Zgomotul pe care îl făcu în timp ce îşi potrivi centura de şerif. Vocea unei femei care anunţa neinteligibil ceva pe coridorul gol al spitalului.
   Când vorbi iar, părea un cu totul alt om.
   - Domnule Courtland, spuse el.
   Grant păşi spre fereastră, de parcă voia să treacă prin ea. Reprezentările munţilor de pe hărţile staţiunii, cu reţelele lor colorate de piste, poteci şi telecabine, le luase drept munţii înşişi - nu atât munţi, cât terenuri de joacă, pe care oamenii şi banii le modelaseră sub această formă de relief. Acum văzu chiar munţii, atât de verzi şi de imenşi, îngrămădiţi unii peste alţii ca o mare agitată.
   Angela îl smulse din aceste gânduri, strângându-l cu degetele de bicepşi. Se ridică pe vârfuri, ca să audă fiecare cuvânt.
   - Dle Courtland, spuse şeriful. Fiul dumneavoastră a ajuns aici singur.
   - Nu, spuse ea.
   Apoi se desprinse de el, se duse la valize şi începu să se îmbrace.
   Când erau tineri, când erau goi şi tineri în acel apartament al ei de deasupra brutăriei, unde mirosul ei şi cel al pâinii fuseseră o splendoare pentru el, Grant îi simţea bătăile inimii după cruciuliţa pe care o purta ea - după cele mai uşoare şi mai delicate mişcări ale cruciuliţei din acea adâncitură gingaşă a gâtului.
   Atingând-o cu degetul şi întrebând fără să se gândească: Nu ţi se pare paradoxal?
   Ce anume?
   Că Dumnezeu a luat-o pe sora ta geamănă pe care o chema Faith?
   Angela se întorsese cu spatele. Nu voia să vorbească cu el. Avea trupul încremenit. Îmi pare rău, spusese el. Te rog, Angela... te rog. El încă nu ştia de cealaltă inimă, atât de micuţă, care bătea împreună cu a ei.
   Acum, în camera mică de motel, cu telefonul soţiei lui la ureche, Grant imploră: Te rog, Doamne, te rog, Doamne, iar şeriful îl întreba iar unde este, cerându-i să rămână acolo. Băiatul era în siguranţă, dormea. Şeriful venea să-i ia în maximum 15 minute. Urma să-i ducă el însuşi sus pe munte. Oriunde voiau ei să meargă. Dar ei nu aveau să mai fie aici atunci când sosea şeriful, Grant ştia asta.
   Aveau să fie pe munte, pe drumul ce ducea sus. Băiatul era în siguranţă. Dormea.
   Grant avea să conducă maşina, şi Angela să se ocupe de hărţi, aşa cum fusese în viaţa dinainte, aşa cum avea să fie în viaţa următoare.

Viața VIITOARE

Partea ÎNTÂI

1

   Se trezi la prima lumină a zorilor. Prima şi cea mai delicată lumină a unei noi zile.
   Stătea pe marginea patului cu mâinile pe genunchi, într-o nemişcare sumbră, privind fix pe fereastră în timp ce îşi reamintea viaţa lui bucată cu bucată. La sfârşit, ca de obicei, rămânea o singură bucată, piesa lipsă, fetiţa lui.
   Traversă holul îngust şi privi în cealaltă cameră ca să vadă dacă fiul lui venise, dar patul era aranjat şi gol ca înainte. Podeaua de lemn, la fel de pustie ca înainte. Periuţa lăsată în baie stătea cu perii în sus, în cana de tablă smălţuită. O trecu pe sub robinet ca să o spele de praf, apoi îşi făcu mâinile căuş şi îşi coborî faţa spre apa îngheţată.
   Îşi aprinse o ţigară pe verandă şi începu să fumeze. Era abia septembrie, toamna era răcoroasă în dimineaţa cenuşie, dar soarele avea să răsară deasupra pinilor şi să ardă asta. Bătrânul labrador negru ieşi din locul lui de sub verandă, se întinse şi se aşeză la baza scărilor, aşteptând. Ferma fusese cândva singura casă de pe terenul lor, şi acum era un fel de casă de oaspeţi sau devenise asta atunci când Grant se mutase acolo. Ai nevoie de o pauză, stai prea mult pe munţii ăştia, spusese şeriful, şi lui tăică-meu i-ar prinde bine puţin ajutor. Tatăl lui, Emmet, îi întâmpinase în faţa casei pe trei picioare: cizme de cowboy, baston şi ghips.
   Degetele de la picior erau ca o mică familie galbenă, prinse toate laolaltă în ghips. Am coborât de pe acoperişul unei magazii mai repede decât ar fi trebuit, dar n-am nevoie de dădacă, fir-ar al naibii, spusese el de la bun început.
   Întâlnirea aceea se petrecuse acum mai bine de 1 an.
   Grant trase camioneta cu spatele până la magazia de scule şi rămase acolo o vreme pregătind drujba, mai mult decât i-ar fi luat în mod normal, fără să se grăbească, în mijlocul maldărului uleios de piese, unelte şi maşinării din magazie. Să respiri acel aer. Apoi încărcă drujba şi un sul de sârmă ghimpată în spatele camionetei, iar când deschise portiera, labradorul se apropie şi se uită la el, dar el îi spuse: Nu, tu rămâi aici.
   Se duse cu camioneta, care sălta şi scârţâia, în colţul cel mai îndepărtat al pajiştii din faţă, lângă drumul local unde se afla stejarul cel mare. Cu câteva zile în urmă, o creangă căzuse în timpul unei furtuni, rupând şirul de sârmă de sus; încă atârna acolo, cu frunzele ofilite susurând asemenea zgomotului vântului.
   Copacul rămas în picioare era încă plin de frunzele verii, iar aerul dimineţii era verzui de la mirosul de iarbă şi lucernă. Ceaţa se evaporase. Cerul era gol, de un albastru intens. Niciun nor, niciun uliu, niciun elicopter. Când se ridică să vadă cum stau lucrurile, cele două iepe veniră să-i fornăie în mâini, umezindu-i palmele cu boturile lor catifelate. Grant îşi trase mănuşile, amorsă drujba şi trase de frânghie, iar caii porniră la trap pe pajişte, cu ochii mari şi urechile îndreptate înapoi, spre el.
   Curăţă ramura de crengile mai mici undeva chiar lângă gard, apoi rostogoli buşteanul rămas şi îl secţionă la dimensiunea de lemn de foc. Aşeză butucii sub formă de piramidă în spatele camionetei şi se apucă să repare sârma. Din când în când, câte o maşină sau camionetă trecea încet pe drumul local, şi el ridica mâna către cei pe care îi cunoştea, iar pe cei pe care nu îi cunoştea doar îi privea atent, scruta feţele necunoscute care se întorceau să-l privească, acest bărbat solitar care lucra pe o pajişte, această figură umană dintre copaci, plante, munţi şi cer.
   Exista atât de mult hazard în lume, îi spuneau feţele aflate în trecere. Atâtea intersectări stranii şi lipsite de semnificaţie - acest bărbat, sau celălalt, ar fi putut să fie el. Grant se uita după un bărbat obişnuit cu un anumit tip de maşină, cu orice tip de camionetă care îl trimitea cu gândul la munte, la drumuri nemarcate şi noroi, drumuri cu făgaşe adânci, pe care să-l urmărească. Era ceva nebunesc, dar totul era nebunie; dacă un bărbat îi lua fiica aşa, la întâmplare, atunci de ce n-ar fi putut acelaşi bărbat să-i iasă întâmplător în cale? Nu aşa era lumea asta?
   Nu aşa era Dumnezeul acestei lumi? L-ar fi urmărit pe bărbat în timp ce ieşea din oraş şi urca pe munte, cu inima bubuind, cu inima încingându-i-se, până când camioneta pe care o urmărea, jeepul, avea să intre în sfârşit pe aleea din faţa unei case obişnuite de munte, pe al cărei coş ieşea fum... o bicicletă aruncată de un copil sub pini şi un câine mare repezindu-se la bărbatul care se uită în spate, prinse privirea lui Grant, dădu din cap în semn de salut, apoi se întoarse spre casa lui în timp ce uşa se deschidea şi apărea o femeie în blugi şi pulover alb şi larg, care se apleca ca să fie sărutată.
   Asta fusese atunci când Grant urmărise un bărbat până la capătul unui drum înalt care se dovedise a nu fi fost drum deloc, ci aleea casei unui om, pe care nu era uşor să întorci, iar omul era poliţist şi îl cunoştea.
   La momentul acela, Angela şi Sean se întorseseră deja în Wisconsin, şi Grant stătea singur la motel, singur în staţiunea aflată la 2 700 de metri altitudine. După calendar, trecuse 1 an de când dispăruse Caitlin, după sufletul lui, o oră. Ai nevoie de o pauză, stai prea mult pe munţii ăştia, spusese şeriful.
   Acum Grant scutură din cap ca un om care se trezeşte din vis şi redeveni atent la mâinile lui, la brăţara pe care ele o legau de un stâlp din oţel în formă de T, la patentul care răsucea şi strângea.
   Alteori, se oprea de tot ca să privească fix spre dealurile de dincolo de fermă, sus, spre munţii verzi şi abrupţi. La faldurile luminate de soare dintre pini, pe unde putea să treacă vreo fiinţă vie, urs, elan, excursionist sau fiică. O diferenţă cât un crâmpei în uniformitatea verde din depărtare era suficientă pentru ca el să privească atât de insistent încât vederea i se tulbura, inima îi bubuia, şi el trebuia să se forţeze să întoarcă ochii în altă parte - Tati, spusese ea - şi Grant îşi prindea capul în mâini şi îşi încleşta dinţii până când simţea că rădăcinile cedează şi lumea se leagănă, iar el gemea ca un animal rănit şi simţea că-i vine să-şi verse măruntaiele, organele, intestinele, inima, totul; toate umede, cenuşii şi aburinde la picioarele lui, dă-i drumul, spunea el în acest întuneric, dă-i drumul, lua-te-ar naiba să te ia.
   O clipă mai târziu, după ce o ţigară îi fusese pusă în gură şi o flacără aprinsă la vârful ei, fumul tras în plămâni şi ţinut acolo, ţinut acolo şi suflat afară în sfârşit, spre cer, Grant avea să fie calm din nou şi avea să se reapuce de lucru.

2

   Aveau aparate de emisie-recepţie şi telefoanele lor şi îşi aminteau o emisiune pe care o văzuseră cândva despre o fată închisă într-un buncăr subteran care îi trimitea mamei sale SMS-uri (îşi aminteau şi cum stătuse între ei fiica lor, o fată slăbuţă, care înmugurea, în vârstă de 12 ani, în pijama de vară, cu genunchii la gură şi mirosind a proaspăt îmbăiat, complet fascinată) şi derulau iar şi iar unicul mesaj de la Caitlin, ultimul, vocea ei care se întrerupea după singurul cuvânt.
   Zgomotul unui motor în fundal şi zgomotul vântului, apoi un sunet ca şi cum telefonul cădea pe jos, apoi tăcere.
   Tati, spusese ea - însă ei n-o auziseră. Nu auziseră apelul ei. Erau în pat. Şi-o trăgeau.
   În acele prime zile, acele prime zile de stupefacţie din munţi, nu se ţineau în braţe şi nu plângeau noaptea în pat. Vorbeau despre ce se făcuse în ziua aceea şi ce trebuia făcut ziua următoare, şi cine ce avea să facă - cine avea să stea cu Sean la spital, cine avea să ducă sendvişuri voluntarilor, cine avea să mai tipărească nişte afişe, cine avea să ia legătura cu şcoala de acasă, cine avea să se întâlnească cu şeriful, cu oamenii de la FBI sau din nou cu reporterii, cine avea să se ducă la spălătoria de haine, un coşmar grotesc al vieţii domestice, iar după ce vorbeau până la epuizare, când în sfârşit venea somnul, Angela îl chema înapoi să se roage. Ea se ruga cu voce tare şi voia ca şi Grant să facă la fel; şi el aşa făcea, în acele prime zile, chiar dacă aproape îi venea rău când auzea sunetul propriei sale voci, sunetul acelor cuvinte din camera mică şi ieftină.
   Zile, apoi săptămâni. Grant îl scoase pe Sean din spital în cărucior şi închiriară toţi trei două camere la parterul motelului, iar acele două camere erau acum casă şi centru de comandă - hârtii, consumabile, liste, hărţi peste tot. Când un afiş din oraş se desprindea, Angela afla cumva, şi afişul era pus la loc.
   Săptămâni, apoi luni.
   La începutul lui noiembrie, Sean împlini 16 ani; îşi aduseră aminte după două zile şi se duseră să ia pizza. Oamenii începură să o sune înapoi pe Angela mai puţin prompt şi uneori deloc, iar când ea îl suna pe şerif nu i se mai făcea legătura imediat, ci trebuia să vorbească mai întâi cu adjunctul; adesea, şeriful nici nu era acolo şi nu era nici pe munte, cercetând cine ştie ce sector necercetat de pădure. La fel, elicopterele care se auzeau deasupra - acele pale pulsând care scoteau sunetul însuşi al urgenţei, al reacţiei umane şi mecanice supreme, extrem de specializate - străbăteau cerul înspre alte destinaţii.
   S-ar putea să nu fie doar un caz de căutat acul în carul cu fân, îi spuse şeriful lui Grant. S-ar putea să fie vorba de cu totul alt car cu fân.
   Ce vrei să spui?
   Vreau să spun că un om deştept nu fură calul vecinului. Scuză-mi analogia.
   Vrei să spui că s-ar putea să nu fie de aici. Bărbatul ăsta.
   Vreau să spun că e posibil ca un bărbat să călătorească până hăt departe ca să caute exact calul potrivit.
   Veniseră în Munţii Stâncoşi crezând că e un loc ca oricare altul pe care l-ar fi putut alege: consemnat, cartografiat, bine delimitat. Un loc american perfect cunoscut. Acum Grant înţelegea că, asemenea deşertului, asemenea oceanului, munţii erau un nicăieri imens şi nemilos. Cine putea să-şi aducă familia - copiii - într-un astfel de loc?
   Grant se întoarse la motel şi vorbi cu Sean, în faţa televizorului, apoi intră în cealaltă cameră, închise uşa şi se duse la birou, unde ea privea fix laptopul.
   Angie. Sean trebuie să se ducă acasă.
   Ce vrei să spui?
   Are nevoie de un tratament mai bun pentru picior. Trebuie să se întoarcă la şcoală. La prietenii lui.
   Ea se întoarse să privească spre el. Adică?
   Adică nu e bine pentru el să-l ţinem aici.
   Eşti sigur că e vorba despre el?
   Grant nu răspunse.
   Nu putem să ne întoarcem acum, Grant. Vezi ce se întâmplă aici. Vezi cum stau lucrurile.
   Unul din noi se poate întoarce cu el. Pentru o scurtă perioadă.
   Vrei să spui că eu pot să mă întorc acasă. Te referi la mine.
   Eu pot să ţin lucrurile în mişcare aici. Pot să-l ţin în mişcare pe Joe, şeriful.
   Şi tu cum o să rămâi în mişcare?
   Grant o privi lung, şi ea se întoarse în altă parte, începând să tremure.
   Angie. Grant îi puse mâinile pe umeri. O ajută să se ridice în picioare şi o strânse la piept. O ţinu în braţe în timp ce picioarele ei cedau, apoi o duse la pat, o aşeză pe el şi o ţinu în braţe. După o vreme, ea încetă să mai tremure, el îi dădu părul din ochi, îi sărută lacrimile de pe obraji, buzele, şi ea îl sărută la rândul ei, după care îl sărută cu adevărat; ceva se frânse în pieptul lui şi, în timp ce o săruta, îşi duse mâna între picioarele ei; la început, ea îl lăsă, dar apoi coapsele ei se strânseră dintr-odată şi - Nu, încetează! - îl împinse, fugi în baie, unde el o auzea cum geme într-un prosop.
   Tată...?
   Grant se ridică şi deschise uşa comună, lovind cu ea suportul pentru picioare al scaunului cu rotile. Scuză-mă, te-am lovit?
   Mama e bine?
   Da.
   Ce s-a întâmplat?
   Nimic, Sean. Ne-am certat.
   Despre ce?
   Grant închise uşa, ocoli căruciorul şi se aşeză pe pat. Nimic. Doar ne-am certat.
   În noaptea aceea, ea se trezi agăţându-se de el. E în regulă, spuse el, e în regulă.
   Nu, zise ea, cu ochi strălucitori în întuneric. Mergeam cu maşina pe un drum întunecat. Eram singură, şi ea a ieşit dintre copaci, în lumina farurilor. Era goală şi plină de pământ. Ca şi cum ar fi fost îngropată de vie. Dar a ieşit de acolo. O, Doamne! A ieşit şi încerca să ajungă acasă.
   Grant o ţinu în braţe pe soţia lui până când ea adormi iar, apoi el rămase întins, cu ochii în tavan, gândindu-se la fata din buncăr, cea care îi trimisese SMS-uri mamei sale. Răpitorul ei crezuse că ea nu face decât să joace jocuri pe telefon.
   Ţinuse acolo mai multe fete, pe care în cele din urmă le îngropa în apropiere.
   Spusese că pe o fată o ţinuse timp de 2 ani; că erau ca soţ şi soţie. Oamenii îl întrebaseră de ce. Mamele distruse îl imploraseră să le răspundă. Bărbatul scuturase din cap. Privise în tavanul sălii de judecată aşa cum ar privi cineva spre Dumnezeu. Nu v-ar ajuta cu nimic, le spusese el. Îmi pare rău, chiar nu v-ar ajuta cu nimic.
   Acest bărbat arăta ca oricare altul: ochelari, ochi albaştri, pe jumătate chel.
   Acum era la închisoare, undeva departe, unde nici unul dintre taţi nu-l putea atinge.

3

   În orele dinaintea zorilor, la primele adieri reci ale furtunii, perdelele subţiri se umflă şi se ridică în întuneric. Se balonează deasupra patului, se ondulează, se zbat - apoi se golesc iar dintr-odată, şi pentru o clipă totul e nemişcat. Lumea s-a oprit. E o lumină extraordinară, camera invocă pentru o clipă albă, şi aproape simultan vine bubuitul cutremurător.
   Înainte ca el să se stingă complet, uşa se deschide, şi o siluetă mică apare în cadrul ei, luminată din spate de lampa de noapte din hol. Un păr negru fin şi răvăşit, pijama cu inimioare roz. Angela ridică pătura, şi copilul se strecoară în acel culcuş, modelându-şi spatele după ea, ca o mână în altă mână.
   Mi-e frică.
   E-n regulă. E doar o furtună.
   Umerii mici care tremură. Inima care bate mai repede.
   Unde e tati?
   Nu ştiu, dar suntem în regulă. Suntem în siguranţă. Bine?
   Bine.
   Un sărut pe creştetul ei mătăsos, şi Angela o ţine în braţe până se linişteşte, privind spre cadrul uşii să vadă dacă vine şi băiatul; dar el nu vine, iar ploaia răpăie tare pe acoperiş, pe frunzele tari şi verzi de la fereastră. Începe să o cuprindă somnul, mirosind ploaia, simţind fetiţa din braţele ei, bătaia înfundată ca de tobă a inimii acesteia, şi singura ei rugăciune în acea clipă a iubirii e Dumnezeule, fă ca dimineaţa să nu mai vină niciodată.
   Dar dimineaţa vine, bineînţeles... şi Angela nu mai ţinea în braţe decât o pernă, uşa era închisă, şi camera nu era camera ei, şi patul nu era patul ei.
   În faţa ei, pe noptieră: o sticlă de plastic cu apă. O cărţulie de poezie, cu o panglică albastră de locul întâi pe post de semn de carte - Încetez, devin palid.
   Un ceas deşteptător electronic care se pregăteşte să sune. Un flacon de pastile auriu. Angela privi fix pastilele. Ceasul. Ascultă casa care nu era casa ei, nemişcarea ei absolută. Scoală-te, se gândi ea. Scoală-te acum, altfel zaci aici şi încetează.
   Încetează atunci.
   Nu poţi, Angela.
   De ce nu?
   Bătăile inimii fetiţei nu conteneau în braţele ei. În pieptul ei. Angela îşi aminti ora şi minutul în care se născuse copila: capul mic şi drăgălaş, greutatea lui cunoscută, forma desăvârşită. Toate temerile ei de mamă - că nu e pregătită, că nu e potrivită - dispărând la vederea acelei feţe de culoarea prunei, care scâncea indignată. Copilul meu, viaţa mea.
   Angela dădu pătura la o parte şi se ridică în capul oaselor. Se ridică în picioare.
   Traversă podeaua scârţâitoare şi trase draperiile grele din faţa zorilor cenuşii.
   Nicio mişcare în frunzele ulmului. Strada şi trotuarul uscate. Cea mai obişnuită dintre zile. Dintre lumi.
   Când coborî la parter, costumată şi machiată, copiii erau la masă. Atinse capul băiatului şi apoi pe cel al fetei, în drum spre cafea, unu, doi. Ei o priviră de parcă ea ar fi fost un om care tocmai intrase în casă de pe stradă.
   La aragaz, în aburul care se înălţa, el se întoarse şi spuse:
   - Ei, arăţi bine.
   - Mulţumesc.
   - Vrei să mănânci nişte ouă?
   - Nu, mulţumesc.
   - Sigur?
   - Da. Mulţumesc.
   - E reţeta mea specială, cu brânză şi şuncă mărunţită.
   Mirosul e de-ajuns, te rog scuteşte-mă de descrieri.
   - Nu mulţumesc, chiar nu, spuse ea.
   - Bine. Dar voi, maimuţoilor? Care mai vrea?
   Angela se aşeză la masă, ca să bea cafea şi să mestece un triunghi rece de pâine prăjită.
   El îşi puse o porţie, lăsă tigaia pe aragaz şi se aşeză la stânga ei.
   - Eşti emoţionată? întrebă el.
   După o clipă, ea ridică privirea.
   - Poftim?
   - Te-am întrebat dacă eşti emoţionată. Pentru astăzi. Pentru predat.
   Ea se gândi cum să răspundă, atât de mult, încât el încetă să mai mestece.
   Înghiţi, apoi reîncepu să mestece şi sorbi din cafea.
   Pe peretele de la baza scărilor, un ceas vechi cu model de soare bătea extraordinar de tare. Ca şi cum sunetul ar fi fost singura lui modalitate de a măsura timpul.
   Copiii începură să vorbească cu el. El asculta, zâmbea şi răspundea, iar ea îşi aminti de fetiţa - fetiţa ei - care venise la ea în pat. Trupul mic şi tare lipit de ea. Căldura aceea, mirosul cum nu mai exista altul.
   - Ar fi bine să plec, spuse ea. Am mult de mers.
   Atunci, el întinse mâna şi o atinse cu două vârfuri ale degetelor, uşor, pe osul încheieturii ei, îşi luă telefonul şi i-l arătă. O imagine colorată, ca un fel de vânătaie strălucitoare în spirală.
   - E super, spuse ea.
   - Plouă. Lasă-mă să te duc cu maşina, Angela.
   Ea se uită la el. Faţa lui amabilă. Ochii albaştri şi limpezi, cu umbrele lor de îngrijorare. Ea ştia cum trebuie să se uite la el. La ei toţi. O să fie în regulă, ar fi vrut ea să spună, o să supravieţuim acestui lucru, dar în clipa aceea, în spatele ei, scârţâi o treaptă, apoi încă una, şi se auzi un foşnet târşâit de papuci pe linoleum, nişte degete o mângâiară pe ceafă, şi Angela se uită cum sora ei mai mică îşi croieşte drum în jurul mesei, în halatul ei de culoarea oului de măcăleandru, aplecându-se să-i sărute pe băiat pe cap, pe fată pe obraz şi, în cele din urmă, pe bărbat, drept pe buze.
   - Bună dimineaţa! le spuse Grace soţului ei, copiilor ei şi Angelei. Bună dimineaţa, dragii mei!

4

   În clipa în care intră în sala de clasă, îşi dădu seama că făcuse o greşeală, dar unii dintre ei o văzuseră deja, şi era prea târziu.
   Rebecca Woods, a cărei mamă, Anne, aprecia un martini bun după-amiaza; Ariel Suskind, cu extraordinarii ei ochi căprui şi un tată care preda absolvenţilor de facultate şi care o părăsise pe mama lui Ariel pentru una dintre ei. Angela le zâmbi scurt acestor fiice ale unor prietene şi foste prietene, şi ele îi răspunseră în aceeaşi manieră, după care fetele se lăsară în voia imboldului de a mâzgăli, atrase de chestiuni legate de telefoanele mobile. Angela văzu obrazul tânăr şi înroşit. Revărsarea de păr fin, care trebuia dat mereu după ureche. Fete în plină înflorire, suficient de mature ca să recunoască un dezastru atunci când îl vedeau, dar nu şi să-l suporte, şi în clipa aceea Angela renunţă la orice plan pe care şi-l făcuse şi le ceru să deschidă manualele şi să citească de acolo, ceea ce ele făcură fără o şoaptă, fără să-şi transmită bileţele sau să se împungă cu pixul.
   În schimb, exista acea fervoare mută a dispozitivelor secrete, mesaje care zvâcneau dintr-o poală în alta, precum celulele unui lanţ nervos, iar Angela îşi petrecu ora nefăcând altceva decât să privească fix în cartea ei, lăsându-i s-o studieze, în timp ce vestea ajungea la ei, pe rând: Şi-a pierdut fiica în Munţii Stâncoşi, apoi şi-a pierdut minţile; a fost la „spital“ timp de trei luni & acum e suplinitoarea noastră? E legal? Da, copii, asta-i lecţia voastră, tot ce pot să vă învăţ, până când în sfârşit sună de pauză, şi ea se ridică, prefăcându-se că se uită după ceva în geanta ei mare, în timp ce ei îşi puneau rucsacurile pe umăr şi ieşeau, îngrămădindu-se în tăcere, şi...
   - La revedere, doamnă Courtland.
   - Ah, la revedere, Ariel. Te rog, salut-o pe mama ta din partea mea.
   - Sigur.
   Fata încetini, fără să se oprească însă, cu cărţile la piept şi ochii ei imenşi, căprui. Avea o soră mai mare cu aceiaşi ochi, care alergase la curse împreună cu Caitlin, dar îşi rupsese gâtul sărind într-o piscină, şi acum trăia în scaun cu rotile, iar Angela scormonea concentrată în geantă, murmurând, o privire rapidă şi un zâmbet - „La revedere“ - şi fata, Ariel, dădu din cap, se întoarse şi îşi văzu de drum. Inima îi bătea cu putere în piept Angelei în timp ce închise uşa, scutură un morman de pastile în palmă, apoi le vărsă înapoi în flacon pe toate, în afară de două, le aruncă în gură şi le înghiţi fără apă. 
   Când deschise iar uşa, după câteva minute, coridorul era pustiu şi la stânga, şi la dreapta. Ieşi din sala de clasă şi o luă pe coridor, în timp ce răpăitul călcâielor ei ricoşa din dulapurile metalice precum paşii vreunui suflet care o urma. Precum sora geamănă care încă îi vorbea, pe care o vedea în oglindă. Parcă ar fi fost două bătrânele fără copii, singure pe acel coridor tăcut ca o biserică, pe unde alergau o mie de copii plini de viaţă.
   Cum mergi mai departe?
   O faci, pur şi simplu, draga mea.
   Răpăitul călcâielor. Dreptunghiurile gri ale geamurilor de deasupra uşilor.
   De ce?
   Pentru că El îţi cere să faci asta. Şi pentru familia ta.
   Deschise uşile şi ieşi în mirosul de ploaie. Se aşeză pe banca de lemn, scoase un călcâi afară şi trase ciorapul alb pe picior, apoi tenisul alb, după care făcu la fel la celălalt picior şi înnodă şireturile. Ridică faţa spre cer şi închise ochii din cauza primelor picături reci. Familia ta. Încercă să se gândească. Încercă să-şi amintească ce înseamnă asta. Cum trebuia să te simţi. Deasupra ei, steagul unduia mătăsos în cerc, susurând ca un pârâu sau curent care îşi croieşte drum pe cer. Picăturile cădeau mai puternic. Mai reci.
   Angela scoase din geanta de umăr umbrela neagră, apăsă pe buton şi dispozitivul ţâşni în faţă, fluturând şi încordându-se deasupra spiţelor ca nişte aripi de liliac. Simţi sub inimă pastilele ca o sută de mâini mici care o menţineau la înălţime.
   Acasă - acasă la Grace - sora ei mai mică, care nu lucra lunea, făcea ordine în bucătărie. Se îmbrăca, făcea cafea proaspătă, citea ziarul, asculta acel ceas.
   Aştepta ca Angela să intre pe uşă şi să-i spună cum îi mersese. Aştepta să vorbească. Grace nu avea nici o amintire a unei alte surori, a lui Faith. Pentru ea exista Angela, şi exista o fată care arăta exact ca Angela în albumele vechi - fete tinere, drăguţe şi identice, cu un zâmbet orbitor către aparatul de fotografiat, de nu aveai cum să-ţi dai seama care era fata care avea să trăiască şi care nu.
   Angie.
   Da.
   Nu putem să stăm aici aşa.
   Ştiu.
   Angela mai stătu o clipă sub umbrelă, în interiorul clopotului ei negru, ascultând răpăitul stropilor. Apoi se ridică şi se îndepărtă de şcoală, de casa lui Grace.

5

   Două zile de ninsoare puternică, după care trecătoarea se deschise iar, şi ei putură să traverseze.
   O dimineaţă de sâmbătă incredibil de strălucitoare şi cristalină, micul oraş-staţiune era poleit de la un cap la altul cu un zahăr gros de tărâm fermecat. Schiorii îşi aşezau schiurile într-un autobuz din faţa motelului şi urcau în el bocănind cu splendizii lor clăpari. Un grup de 4 băieţi se înghesuiau pe cărare, fluturând snowboarduri - Opriţi autobuzul! - 18, 19 ani, nepăsători ca nişte lorzi.
   Era în ajunul Zilei Recunoştinţei. Locuiseră la motel timp de 4 luni. Se cazaseră ca familie de patru membri, plecaseră ca familie de 3.
   - V-aţi suit toţi? întrebă Grant fără să-şi dea seama.
   Maşina lor era singura care urca, în contrasens cu traficul care se întorcea, o lungă procesiune ce şerpuia în jos, ca şi cum ei erau singurii care sfidau legile cumpenei apelor, ale fizicii. Pădurile de pini albite treceau pe lângă ei precum un vis de iarnă al unui copil (dacă ceva s-ar fi mişcat, dacă ceva s-ar fi clintit în toată acea albeaţă, ochiul l-ar fi văzut, l-ar fi prins imediat; dar nu se mişca nimic), iar ei ţinură drumul şerpuit în sus, pe una din feţele coamei, şi în jos pe cealaltă, fără să schimbe un cuvânt între ei, strecurându-se în sfârşit pe o fâşie de şosea care îi purtă prin oraş spre câmpiile de la est. Marile piscuri se înălţau în urma lor, cumva şi mai masive odată cu distanţa, fără să scadă, maşina rula cu 100 de kilometri la oră, dar se târa, se căznea, senzaţia era de urcuş ce avea să îşi atingă limita verticală, să se oprească şi să se prăbuşească înapoi.
   Aşa cum şi trebuia. Aşa cum ar fi fost normal.
   Merseră în continuare, depărtându-se de ea kilometru cu kilometru.
   În spate, băiatul îşi făcea temele, lucrurile pe care i le trimisese şcoala erau aranjate în poala lui, picioarele lui goale erau întinse pe banchetă, pe toată lungimea ei; el nici nu se gândea să stea altfel în maşină, aşa că unde ar fi stat ea?
   La est de oraş, nu era nimic în afară de drumul din faţă, de câmpiile iernatice şi de cerul albastru. Trecură peste o pată arămie unde fusese lovit un animal, şi Angela îşi reaşeză ochelarii de soare. Mai în interiorul câmpiilor, drumul era presărat cu zdrenţe întunecate de carne şi piele. În şanţ erau copite negre, ca nişte flori stranii. Dădură de un animal absolut intact pe axul şoselei, un cerb căruia tocmai îi dăduseră coarnele şi care stătea pe picioarele îndoite; nu era nici pic de sânge, dar nici viaţă în ochii care îi priveau cum trec. O, Doamne, spuse Angela, iar Grant spuse: Nu te uita.
   Cum aş putea să nu mă uit?
   Uită-te la orizont. Închide ochii.
   Nu ajută cu nimic.
   Ce vrei să fac eu?
   Se auzi zăngănitul pastilelor, capul ei zvâcni o dată spre spate, apoi încă o dată când ea bău din sticla cu apă. Dacă ar fi privit peste umăr, nu ar fi văzut din băiat decât piciorul lui. Suturile stacojii. Proteza strălucitoare de oţel prinsă de genunchiul lui, care ţinea laolaltă bucăţile de sub piele. Un obiect futurist care la intervale aleatorii testa cu acul ei picioarele jupuite, straturile profunde de nervi.
   De când se urcaseră în maşină, ea nu privise în spate, nici măcar o dată. Ca şi cum capul ei nu se mai putea mişca în direcţia aceea.
   Grant comută pe toate posturile de radio şi îl închise. Cum e acolo în spate? În unul din buzunarele lui erau pastilele lui Sean.
   Bine.
   Piciorul e-n regulă?
   Băiatul privi spre piciorul lui. Arahnida de oţel.
   Există vreun popas în statul ăsta?
   Când opriră, capul Angelei, rezemat de geam, nu se clinti. Grant scoase scaunul cu rotile pliat din spatele breakului, şi după câteva minute băiatul era în el, deplasându-se amândoi împotriva unui vânt înverşunat. Picioarele lui goale erau rozalii şi albe în frig.
   În toaleta pentru bărbaţi nu era mai cald, dar cel puţin nu mai bătea vântul care şuiera pe lângă geamuri, acolo unde chitul se desprinsese. Un bărbat solid, cu o vestă de iarnă în carouri, aruncă o privire spre ei, apoi reveni la zgomotoasa lui urinare. Sean avansă cu scaunul până la cabina pentru persoane cu dizabilităţi, şi Grant îl întrebă: Te descurci? Iar Sean, a cărui inimă tresări furios, nu răspunse.
   La şcoală, exista o baie cu un semn albastru cu scaun cu rotile pe uşă, care se deschidea dacă te apropiai cu un anumit tip de card. Singurii care aveau acel card erau îngrijitorii, un băiat din clasa lui cu scleroză multiplă şi o fată mai mare, o prietenă a lui Caitlin, care îşi rupsese gâtul sărind în piscină. Iar acum, Sean avea să aibă şi el cardul, avea să meargă la baia schilozilor şi să facă pipi ca o fată.
   După câteva minute, ieşi cu căruciorul din toaleta bărbaţilor, se îndreptă spre uşile din sticlă ale holului şi se opri. În maşină, capul mamei lui era sprijinit ca înainte. Ochelari de soare, ca nişte ochi negri supradimensionaţi, orbi şi neclipitori. La vest nu era nimic, munţii dispăruseră, complet, ca într-o mare. Ei erau supravieţuitorii; acum se mai aveau doar unii pe alţii, nimic altceva. Ca într-o carte sau într-un film.
   Vrei ceva de la automatele astea?
   Sean se plimbă puţin cu căruciorul.
   Au batoane Snickers. Şi Cola, spuse tatăl lui.
   Sean se holbă la automate. N-ar trebui să mănânc porcării de-alea.
   Poţi să mănânci ce vrei tu.
   De ce?
   Pentru că poţi, de-asta.
   Pentru că stau pe chestia asta?
   Pentru că ai 16 ani, Sean.
   Tăcură. Vântul împingea în uşile de sticlă, zgâlţâindu-le ca un om rămas pe dinafară.
   Ce e? întrebă tatăl lui.
   Nimic.
   Ce-i, Sean?
   Ea o să fie în regulă?
   Tatăl lui îl privi fix, cu ochi sticloşi, iar Sean spuse: Mă refeream la mama; tatăl lui privi spre maşină.
   O să aibă nevoie de timp. Şi de ajutor. O să aibă nevoie de ajutorul tău.
   Şi de al tău.
   Da.
   Dar tu o să te întorci. Ca să cauţi în continuare.
   Da.
   Vin şi eu cu tine.
   Tu trebuie să te întorci la şcoală, Sean. Şi trebuie să-ţi vindeci piciorul.
   Nu reveniseră de mult pe autostradă, când piciorul lui începu să pulseze intens - străfulgerări ritmice de durere pe care Sean credea că ar trebui să le poată vedea ca pe o lumină în gropiţele de carne în care se afundau picioarele de păianjen. Un quasar de oase şi nervi, care pulsa sub pielea închisă cu fermoar.
   Sean se holbă la piciorul lui şi îşi aminti de pământul de acolo. Patul maro de ace, buruienile şi praful. Cum zăcuse acolo privind în sus, spre copaci, cu senzaţia de pişat la şliţ. Pişat fierbinte la şliţ şi un picior complet aiurea, inima care îi bubuia şi faptul că vedea în continuare faţa bărbatului în spatele volanului, nicio surpriză, nicio frică, doar lentilele galbene; iar când bărbatul se apropiase, Sean închisese ochii - Să nu te atingi de el! spusese ea - şi îi ţinuse în continuare închişi, ca şi cum ar fi dormit, în timp ce ei puneau peste el pătura bărbatului, care mirosea a lână şi benzină, şi îi ţinu închişi în timp ce ea îngenunchea şi vorbea cu el pentru ultima oară; îi ţinuse închişi la nesfârşit, în timp ce pişatul de la şliţ se răcea.
   Cum e piciorul? întrebă tatăl lui. Ca şi cum durerea ar fi fost totuşi vizibilă, arzând ca nişte faruri în oglinda lui.
   Bine, răspunse Sean.

6

   Angela mergea.
   Mergea şi avea gura uscată. Vizavi, era firma unui supermarket, ca o pată de sânge în ploaia cenuşie, ce cădea pieziş. Copacii se zbăteau şi ei. Umbrela umflată de vânt se ridică, brutal şi hotărât.
   Când mica siluetă se aprinse, ea păşi pe trecere, şi un bărbat spuse căcat; ea se opri, abia evitând coliziunea - bicicleta şi biciclistul patinară pe lângă ea, de-a curmezişul drumului, cu roţile blocate şi împroşcând apa de ploaie. Sub cască se ivi o grimasă udă. Apoi roţile se deblocară, bicicleta se îndreptă şi bărbatul privi peste umăr, nu ca să vadă dacă ea e în regulă, ci ca să-şi transmită stupoarea şi furia, apoi îşi fixă iar privirea înainte şi continuă să pedaleze prin ploaie.
   Angela traversă strada, parcarea; uşa de sticlă se deschise, şi intră în ampla fluorescenţă a supermarketului, gândindu-se la ziua de iarnă când îl văzuse prima oară pe bicicleta aceea, acea bicicletă cu trei viteze din alt secol, el însuşi o siluetă neverosimilă, cu trenciul de armată şi raniţa de pânză, ca un curier al tundrei. Grant Courtland, îi spusese cineva. În altă zi, oprise lângă ea la trecere şi întorsese capul, aşteptând ca ea să privească. Aştepta. Iar când ea privi, în sfârşit, văzu mai întâi roşeaţa feţei lui, bujorii strălucitori de frig de pe obrajii lui, bujorii unui entuziasm fără margini, şi apoi ochii umezi şi injectaţi şi foarte albaştri, şi în cele din urmă buzele, în timp ce el zâmbea şi îi spunea Eşti frumoasă astăzi. Şi plecase mai departe.
   În apartamentul ei de deasupra brutăriei poloneze, el îi citea, şi ea încă putea să recite unele fragmente: De o mie de ori rămasei fără casă, Vorbeşte, înger de luciri cereşti şi Nenumărate-s a’ hoţiei pilde. După ani de zile, lui nu-i venea să creadă că ea îşi amintea versurile pe care el nu şi le amintea.
   Ce zile, ce nopţi! Ce căldură în miezul iernii! Cum putea să ia sfârşit vreodată?
   Soarele e un fur... Marea e un fur .
   Poţi să şi reciţi ce a spus tata în ziua aia? întrebă Faith.
   Da: Dumnezeu nu le cere copiilor Lui să îndure ceea ce ei nu pot.
   Sigur.
   Dar El nu le îngăduie nici să nu îndure asta. Prin urmare, El le cere copiilor Lui să îndure ceea ce e de neîndurat.
   El ştie că tu ai o putere pe care nu ştii că o ai.
   - Mă scuzaţi.
   O femeie întindea mâna pe lângă ea după o sticlă cu apă. Angela spuse „Scuze“ şi se dădu la o parte.
   Se holba la sticle. Atât de multe variante. Alese una şi studie lista de ingrediente: apă. Un băieţel de vreo 5 ani stătea lângă ea. Privi în jos spre el, iar el ridică privirea. Ochi albaştri şi uzi şi urme de lacrimi pe obraji.
   - Unde e mama ta?
   Băieţelul scutură din cap.
   Angela privi în jur.
   - Bine. Nu te îngrijora. Haide.
   Se întoarse şi plecă, iar băieţelul o urmă. După o clipă, el o prinse de fustă. În timp ce treceau pe lângă lungul raft de legume şi fructe, se auzi sunetul de tunet interior, şi o ceaţă fină căzu din nişte ajutaje nevăzute, umezind roşiile strălucitoare, căpăţânile perfecte de salată. Tunetul te avertizează, spusese Sean, în vârstă de 10 ani, ca să nu te stropeşti. Zău? spusese Caitlin, păşind în faţă cu braţele ei văratice.
   - Bradley! se auzi strigătul.
   Din spate, se apropie un freamăt cu respiraţie gâfâită.
   - Unde pleci? 
   Femeia bâjbâi după mâna băiatului, cu ochi umflaţi şi aprigi şi toate produsele pe care le puteau căra braţele ei.
   - Unde pleci cu fiul meu?
   - Nicăieri, spuse Angela. Ne duceam în faţă ca să...
   - Pleci pur şi simplu dintr-un magazin cu copilul altcuiva?
   Angela o privi pe femeie. Apoi îl privi pe băiat, acum cu faţa îngropată în coapsele femeii.
   - Părea un băieţel foarte drăguţ, spuse Angela.
   Gura femeii se contorsionă în tăcere. Scăpă o pungă cu chipsuri de porumb şi o lăsă acolo, ca să poată pălmui capul băiatului şi să plece cu el.
   Angela îşi plăti apa şi ieşi. Încă ploua, chiar dacă vântul se mutase în altă parte.
   Copacii mici din parcare păreau să se reculeagă, verificând dacă sunt răniţi. Sub un adăpost din beton se aflau nişte mese din fier la care stăteau mai mulţi oameni: angajaţi ai supermaketului în pauza de fumat, femei de afaceri care mâncau tacticos salate. Era deja ora prânzului? Un bătrân care scria în carneţelul lui. Angela se opri vizavi de bătrân şi întrebă dacă putea să se aşeze, iar el privi în sus pe deasupra ramelor groase de plastic, cu un ochi pătat aproape închis şi celălalt ca o bilă albastră înceţoşată. „Vă rog“, spuse omul, şi ea se aşeză, deschise sticla şi bău din ea, privind ploaia.
   Privi iar spre bătrân. Aplecat deasupra carneţelului, ţinând între degetele lui răsucite şi umflate ceva ce nu semăna deloc cu un creion. Palton maro gros şi o şapcă de tweed, cu cozorocul înnegrit de urme de degete, după o viaţă întreagă de pus şi scos. De marginea mesei era agăţat un baston de lemn, mai subţire la curbura de sus, ca şi cum ar fi fost îndelung şlefuit. Ea privi din nou spre mâinile lui şi văzu un pix minuscul.
   - Ce fel de pix este ăsta?
   Bătrânul îl ridică în aer. Semăna cu un supozitor negru alungit.
   - E un pix spaţial, îi spuse el.
   - E pixul folosit în spaţiul cosmic.
   Pixul însuşi indica unde se află acesta.
   - E antigravitaţional, de asta, spuse el.
   - Ce înseamnă acest lucru? Că sfidează gravitaţia?
   - Nu, doar cerneala. Poţi să scrii în sus. Poţi să scrii pe lună.
   El o lăsă să se mai uite o dată atent la pix, apoi reîncepu să scrie.
   Angela bău din sticla ei. Ploaia cădea fără încetare pe maşinile parcate. Femei încălţate în tenişi fugeau de ea, în timp ce din roţile cărucioarelor sărea apa.
   - Aş putea să vă întreb ce scrieţi cu un asemenea pix?
   Bătrânul ezită. Nu ridică privirea.
   - Fac însemnări. Pentru nepotul meu.
   - Unde trăieşte el?
   - Nu trăieşte. E mort.
   - Ah. Îmi pare rău...
   - A murit luptând pentru ţară.
   - Îmi pare rău.
   - Asta e, spuse bătrânul.
   Angela tăcea. Apoi spuse din nou că îi pare rău, şi bătrânul îşi scărpină vârful nasului. Îşi plimbă degetul prin părul alb de pe ureche.
   - M-am gândit să continui să-i scriu ca şi înainte. Are o soţie şi un băieţel şi m-am gândit că de asta eu încă trăiesc, ca să-i pot spune ce fac ei. Îmi dau seama cât de nebunesc pare.
   Angela scutură din cap.
   - Nu, spuse ea.
   El mai scrise o vreme, apoi lăsă pixul jos, puse mâna cu care scrisese în cealaltă şi îşi frecă nodurile degetelor. Privi peste umăr la ploaie, de parcă aceasta l-ar fi hăituit toată viaţa, apoi spuse:
   - O mătuşă bătrână mi-a spus cândva: Simon, dacă ai şti cum e să îmbătrâneşti, nu te-ai grăbi să ajungi acolo. Atunci n-am ştiut ce să înţeleg din asta.
   Angela aşteptă.
   - Şi acum? spuse ea.
   - Poftim?
   - Dar acum?
   - Acum? 
   Bătrânul o privi, cumva pătrunzător ţinând cont de problemele lui cu ochii.
   - Acum mă întreb de ce trăieşte un om suficient de mult ca să nici nu mai cunoască lumea în care e.
   - Bunicule?
   Din spatele lor se apropie o femeie cu un băieţel după ea. Aceeaşi femeie, acelaşi băieţel. Femeia părea uluită de ceea ce vedea. Angela îi zâmbi bătrânului.
   - Mulţumesc că m-aţi lăsat să stau cu dumneavoastră.
   Bătrânul îşi duse mâna la şapcă şi se ridică încet în picioare. Băieţelul îi întinse bastonul.
   - Plăcerea a fost de partea mea, tânără doamnă.

7

   Dimineaţă, Grant ajută bătrâna căţea labrador să urce în camionetă, apoi conduse cale de 5 kilometri printre dealurile de la poalele munţilor după ouă, cafea şi ziarul de Denver.
   În alte astfel de sâmbete, în care el se întorcea la camionetă după o oră, uneori două, căţeaua era adormită pe banchetă, după ce dormise în tot acest timp, dar în dimineaţa aceasta, când el se întoarse după doar treizeci de minute, ea înălţă capul şi îl privi cu ochi sticloşi, ca şi cum creierul ei de câine ar fi fost nedumerit de întoarcerea lui atât de rapidă. El se urcă în maşină şi nu spuse nimic, nu o scărpină la urechi şi nu dădu drumul la radio, iar în timp ce se întorcea cu maşina printre dealuri, ea îi aruncă priviri îndurerate până când, în sfârşit, Grant spuse fără să întoarcă privirea: „Caitlin nu era acolo. Şi ce dacă?“
   Când intră pe aleea lungă de pietriş, nu lipsise mai mult de o oră, dar era ora în care maşina neagră revenise.
   Billy.
   Grant opri camioneta şi privi fix spre maşina de pe pajiştea din faţă. Era strălucitoare, de un negru lucios şi parcată într-un unghi neglijent faţă de Fordul albastru al bătrânului din laterala a casei. Cele două iepe murge păşteau pe lângă gardul de la drum, cât mai departe posibil de casă şi de maşina neagră. Căţeaua îl privea, gâfâind în tăcere.
   - N-ai ce să faci, spuse Grant în cele din urmă.
   Porni mai departe spre casă. Parcă lângă El Camino şi coborî din camionetă, iar căţeaua se prăvăli în spatele lui, dădu colţul casei şchiopătând şi dispăru.
   Grant îşi aprinse o ţigară.
   Capota neagră emana căldură. Înăuntru, era plin de resturi, pahare de cafea, pungi de hamburgeri şi pachete de Marlboro strivite. Pe platforma din spate, nimic în afară de un cauciuc dezumflat şi de un levier, aruncate acolo într-un acces de dezgust, după cum păreau.
   Grant depăşi partea laterală a casei şi intră în ţarcul cu pământ cu o insulă ierboasă şi molizi albaştri în mijloc, şi după ce ieşi de după molizi, văzu scara de aluminiu sprijinită de cornişa vechii ferme şi pe bătrân, sus pe acoperişul de tablă înclinat, în lumina soarelui reflectată orbitor, stând în genunchi şi agăţat cu o mână de hornul din cărămidă.
   - Căcat, spuse Grant.
   Strivi ţigara cu pantoful şi se duse la baza scării.
   - Văd că n-ai putut să mă aştepţi.
   Emmet îşi schimbă poziţia ca să privească în jos, şi lentilele lui sclipiră.
   - Poftim?
   - Am spus: Văd că n-ai putut să mă aştepţi.
   Bătrânul se întoarse la munca lui.
   - Am aşteptat, Dumnezeule! Am aşteptat toată dimineaţa, în timp ce acoperişul ăsta se încălzea.
   - Urc şi eu.
   - Adu cu tine nişte Crisco.
   - Nişte ce?
   - Crisco. Nu poţi să-ţi prăjeşti fundul fără Crisco.
   Bătrânul se încruntă sub borul pălăriei de cowboy din paie. Puteai să-l faci să zâmbească cu o glumă, dar dacă făcea el o glumă se încrunta. Sub salopetă, purta doar un maiou, expunându-şi în soare protuberanţele albe ale umerilor. Geaca lui roşie zăcea pe pământul de dedesubt, ca un ucenic prăbuşit.
   Grant urcă pe scară şi se opri, uitându-se cum bătrânul răzuie baza hornului cu o perie de sârmă.
   - Ai fi putut să-l pui pe băiatul tău să-ţi ţină măcar scara, spuse el.
   Emmet privi peste cer către cealaltă casă, apoi îşi reluă munca.
   - A venit la puţin timp după ce-ai plecat tu şi s-a dus direct în camera lui. A trecut pe lângă mine ca o fantomă.
   Ceafa bătrânului era tăbăcită şi închisă la culoare, roşie la îmbinările cutelor.
   Avea o cicatrice groasă, ca un zâmbet, ce se întindea până sub falcă, de un rubiniu-aprins în lumina soarelui, acolo unde o porţiune din gâtul lui fusese îndepărtată. Grant se gândi să mai spună ceva despre fiul lui Emmet, dar apoi îşi aminti de propriul lui fiu, care plecase într-o dimineaţă fără să-şi ia rămas-bun, fără un bilet măcar. Cu o jumătate de an în urmă. Mai mult. Luase şi Chevy-ul albastru al lui Grant. Ar fi putut să cheme poliţia. Încă mai putea.
   - Crezi că e suficient de curat pentru o tencuială nouă?
   Emmet se înclină într-o parte de lângă horn, iar Grant se uită după un loc de care să-l agaţe dacă aluneca.
   - Cred că merge.
   De vârful scării atârnă o găleată de douăzeci de litri, în care erau o perie ţepoasă, o mistrie mică şi două tuburi noi de ciment pentru acoperiş. După ce termină cu peria ţepoasă, Emmet luă de la Grant pistolul de călăfătuit şi începu să îndese ciment negru în crăpătura adâncă unde tabla se desprinsese şi se depărtase de cărămizi.
   - Aici sus trebuie mult, spuse Emmet.
   - Da?
   - Absolut.
   Emmet goli amândouă tuburile, luă mica mistrie şi începu să lucreze cimentul ca o gheaţă neagră. După o vreme, îşi şterse fruntea cu antebraţul şi spuse:
   - Ce părere ai de asta, constructorule?
   - Parc-am făcut-o eu. Sau mai bine.
   - Pe naiba. Tu ai fi smuls jumătate din acoperişul ăsta şi ai fi montat tablă nouă.
   - Asta o să fie de ajuns deocamdată.
   - Nici nu vreau mai mult. Cel care o să vină după mine n-are decât să facă cum o şti el.
   După ce reveniră la sol, Grant duse scara şi urcară amândoi pe verandă, la umbră, privind spre cer ca şi cum ar fi căutat furtuna care avea să vină ca să le testeze munca. Dar cerul era senin, şi încheieturile bătrânului îi spuneau că nu avea să plouă astăzi şi nici prea curând. Căţeaua stătea întinsă în întunericul de sub verandă, cu botul pe labe, şi asculta.
   - Vino la mine să mâncăm de prânz, spuse Emmet. Am mezeluri şi putem să prăjim nişte şuncă, dar nu şuncă din aia artificială.
   Casa lui Emmet se înălţa robustă şi arătoasă în soare. De afară, părea o cabană din buşteni pe două niveluri, clădită chiar din pinii care coborau pe dealuri ca să înconjoare pajiştile şi păşunile fermei, când de fapt ea sosise bucăţi în spatele unui camion imens, cu 10 ani în urmă; cei care o aduseseră o montaseră în 2 zile, şi pereţii interiori erau la fel de netezi şi albi ca ai oricărei galerii de artă. Emmet o făcuse pentru Alice, soţia lui, dar ea apucase să se bucure de casă mai puţin de 1 an, după care murise brusc, într-o noapte, din cauza unui cheag de sânge la creier. Ia ghici pe ce poţi să contezi, spusese bătrânul: pe nimic.
   Grant îşi lăsă toată greutatea pe o scândură ieşită din podeaua verandei şi spuse că îi rămăsese jumătate de friptură pe care trebuia să o mănânce.
   - O împart cu tine, dacă vrei, spuse el.
   - Astăzi n-am poftă de friptură. N-am poftă nici de mezeluri, dar trebuie să mănânc ceva, ca să-mi pot lua pastilele alea nenorocite. Apropo.
   Se uită la încheietura mâinii şi începu să frece o pată neagră.
   - Am pus câteva din reţetele mele acolo, în dulăpior. În spate la Cheerios. Sunt cele pe care nu le iau prea des, dar care costă o avere, fir-ar a naibii. Dacă vrei să le pui altundeva, n-am nimic împotrivă; când am nevoie de ele o să te întreb.
   - Bine.
   Bătrânul coborî un pas şi întoarse privirea. Îşi mângâie cu îndemânare gâtul şi spuse:
   - Ai văzut-o pe chelneriţa aia de azi-dimineaţă de la cafenea?
   - Ce chelneriţă? spuse Grant.
   - Ce chelneriţă, auzi.
   Bătrânul coborî ceilalţi doi paşi până la pământ, se aplecă după geaca lui roşie, scutură praful de pe ea şi băgă mâinile în mâneci. Cufundă o mână într-un buzunar, spuse „Ce naiba? A, alea“, urcă iar treptele şi întinse pumnul spre Grant.
   - Ai putea să iei şi astea. Deocamdată.
   Grant întinse mâna, şi Emmet îi vărsă în palmă, ca pe nişte bomboane, cartuşele de puşcă. Bătrânul închise fermoarul gecii până sub bărbie, trase în jos borul pălăriei şi începu să-şi croiască drum prin poiană, adus de umeri şi părând foarte mic, ca şi cum până la urmă furtuna chiar se abătuse peste acele locuri.

8

   Autobuzul opri cu un şuierat, uşa se deschise, şi Angela urcă în acel miros pe care îl adora. Greu de definit, era totuşi un miros pe care îl aveau toate autobuzele, acelaşi din copilăria ei.
   Autobuzul şcolii, da, însă tatăl ei fusese şofer în oraş, şi când ele urcau, el îşi atingea şapca, Bună ziua, doamnelor, iar ele puneau cu răceală monedele de 25 de cenţi - Bună ziua - şi o luau pe culoarul care se clătina, cu rochiile lor largi de vară şi ochelarii de soare. Se aşezau astfel încât să poată vedea modul în care el învârtea de volanul cel mare, ca un căpitan de vas, legănându-le inimile prin spaţiu la viraje, modul cordial în care trata fiecare tip de persoană care urca la bord - şi apoi ajungea la staţia lor şi îşi atingea şapca din nou, iar aceste două fete, aceste fete identice, înnegrite de soare, îl sărutau pe obraz, unu, doi, coborau treptele săltând, în lumina soarelui, şi nu se întorceau, dar simţeau ochii care le urmăreau, mai ales ai bărbaţilor, în timp ce autobuzul pornea mai departe.
   Verile secretelor, ale iubirii şi a încă ceva. Ale inimilor tânjind după ceva ce simţeau că e imediat în faţa lor, cu siguranţă după următoarea curbă largă, sau următoarea.
   Imediat în spatele şoferului stătea o bătrână cu un fel de geantă sport în poală.
   După o vreme, din geantă ieşi un cap minuscul cu urechi enorme ca de liliac şi ochi rotunzi şi umezi, lingându-se pe bot cu o limbă extrem de mică. În spatele autobuzului erau trei adolescenţi prăbuşiţi, doi băieţi şi o fată, toţi cu blugi negri strâmţi, ignorând orice mai puţin propriile telefoane.
   Angela privea oraşul care i se desfăşura dinaintea ochilor. Centrul comercial. Universitatea. Biserica unde se căsătorise. Terenul de fotbal care fusese unul dintre ultimele cinematografe auto pe când ele aveau 16 ani şi ieşeau în oraş cu băieţi, îţi mai aminteşti?
   Gemenii ăia Meyer cu care toată lumea credea că trebuie să ieşim?
   Identic de ridicoli.
   Identic de plictisitori.
   Identic de libidinoşi.
   O, Doamne!
   Autobuzul opri, şi bătrâna cu căţelul minuscul se ridică şi coborî cu grijă treptele. Angela se uită la ea cum deschide o umbrelă galbenă pe trotuar, având grijă să nu se ude căţelul. Nimeni nu urcă. Uşa se închise la loc, şoferul semnală şi dintr-odată Angela sări în picioare.
   - Aşteptaţi! îi strigă ea. Aşteptaţi, vă rog, trebuie să coborâm.
   Adolescenţii, şoferul - toată lumea - se uitară la ea cum îşi croieşte drum, singură, pe culoar.
   Bătrâna o luă pe aleea ce ducea la vechea zonă a cimitirului. Umbrela ei urca pe un deal îndepărtat ca un soare de desene animate, printre copacii picurători şi străvechile pietre umede, iar Angela o luă pe aleea către zona nouă, cu copacii ei mai mici şi băncile moderne de piatră. Nu mai fusese de foarte mult timp, dar cumva era calmă; pietrele funerare, parcelele de iarbă şi ceea ce se afla sub ele nu o speriau. Poate că era din cauza ploii sau a absenţei soarelui, a trilului păsărilor. Poate din cauza pastilelor.
   Tatăl ei era acolo, aşteptând-o pe mama ei, care continua să trăiască, pe jumătate inconştientă, la azil. Şi Faith era acolo. Iar lângă locul lui Faith, era o insulă goală cu iarbă, cu pământul nerăscolit, fără piatră. La vremea aceea, fuseseră o grămadă de locuri goale, dar Angela ştiuse. Ştiuse. Părinţii ei nu-şi puteau imagina ca fetele lor să se despartă; nu şi-o puteau imagina pe Angela matură, cu soţ şi propriii copii. Nu-ţi puteai imagina că îţi îngropi copiii - că le bagi trupurile în pământ, în timp ce tu continui să trăieşti, să îmbătrâneşti - până când îngropai unul. Asta îi spusese Angelei cel de-al doilea loc.
   Îţi aminteşti cât de panicată ai fost? Ca şi cum şi tu ar fi trebuit să pleci?
   Nu era vorba de asta. Aşa am crezut, că trebuie să plec. Nu era corect ca tu să pleci singură.
   Corect pentru cine?
   Angela mătură apa de pe bancă cât de bine putu, se aşeză şi simţi imediat umezeala pe fustă, răcoarea profundă a pietrei. Trase în piept aerul ud şi expiră un abur uşor. Ploaia bătea monoton în umbrelă. Prin vene, sângele îi curgea vâscos, împărţindu-se, luând-o pe căile lui separate.
   Banca era rece şi tare, aerul, rece şi se simţea un miros de frunze, pământ şi ploaie, iar umbrela se întindea deasupra ei ca un baldachin întunecat. Angela stătu complet nemişcată în acel spaţiu adăpostit, până când banca deveni aceeaşi bancă de piatră pe care stătuse Caitlin - privind spre aceste pietre de mormânt, această Fecioară palidă şi rece, cu degete lipsă ca ale lui Grant şi plăcuţa de bronz de la picioarele ei, Înaltul reverend... primeşte cu recunoştinţă, întru Domnul, 40 de zile de har.
   Oare fiica ei se rugase în faţa altarului? Avea să-l întrebe pe Sean - se rugase Caitlin? Tu te-ai rugat?
   Ce ar fi însemnat dacă ei nu se rugaseră? Ce ar fi însemnat dacă o făcuseră?
   Se auzi un sunet, un foşnet uşor; văzu la picioarele ei un gândac negru care bâjbâia pe deasupra frunzelor galbene de plop tremurător. Ducea între mandibule un alt gândac, unul mai mic, imponderabil, nemişcat din cauza morţii sau poate a muşcăturii paralizante.
   Roagă-te cu mine acum, Angela.
   Cumva, era singură în pădure. Grant, şeriful, poliţiştii, deţinătorii câinilor, voluntarii - toţi se împrăştiaseră şi merseseră înainte. Nimeni nu observase absenţa ei. Angela luă staţia de emisie-recepţie şi se uită la ea: avea o problemă, bateria era consumată.
   Să mă rog acum? spuse ea. În faţa acestui templu?
   Da.
   Suntem cumva în Lourdes? Leacuri şi miracole? Sfânta Fecioară a Degetelor Lipsă.
   Te rog, Angela.
   Faţa albă şi insipidă, ca o păpuşă de porţelan în amurg. Degetele retezate, fără sânge. Sfânta Fecioară cu Cioate a Lipsei Noastre, care veghează asupra bătrânelor pietre. Pietre funerare vechi şi strâmbe ale unor americani şi pionieri care trăiseră cândva şi ale rudelor acestora, atraşi spre vest de toate scenele şi visurile pe care minţile lor le puteau concepe. Vizionaseră un documentar despre grupul Donner: femei, copii, familii întregi, îngheţaţi şi înfometaţi în munţi, mâncându-se unii pe alţii. Ce mai grup! spusese Sean, care avea 12 ani. Caitlin spusese că ea ar fi făcut ce făcuseră ei: ar fi mâncat ca să rămână în viaţă. Grant - Grant nu era acolo.
   Soarele apusese. Aerul se răcise, tomnatic, ca de octombrie. Respiraţiile ei se înălţau şi se împrăştiau ca o succesiune de fantome.
   Îţi aminteşti când s-a întors el atunci, în vara aceea, cu mâna bandajată?
   Da, bineînţeles.
   Cum a îngenuncheat la picioarele mele? Cum m-a implorat să-l iert? Promisiunile pe care mi le-a făcut?
   Da.
   Gata cu alcoolul, gata cu femeile. Nu cerea 40 de zile, cerea o viaţă. O viaţă complet nouă. Şi eu i-am oferit-o. L-am iertat şi l-am primit înapoi, şi am crezut că Dumnezeu ne-a binecuvântat încă şi mai mult pentru lupta noastră, pentru rezistenţa noastră. Şi acum, iată-ne aici. Şi tu îmi ceri să mă rog în faţa acestei pietre?
   Ai mai făcut-o. După ziua aia de la lac. Atunci nu ai încetat să te rogi.
   Tu nu m-ai părăsit. Nu m-ai părăsit niciodată!
   Nici ea, Angie. Nici Caitlin. O să vezi. Dar trebuie să lupţi. Pentru ea şi pentru Dumnezeu, dar mai ales pentru tine însăţi.
   Dar dacă nu pot? Dacă sunt zdrobită, ca degetele astea?
   Ah, scumpa mea, zise Faith, şi apoi nu mai spuse nimic, pentru că în pădure apăruseră nişte lumini - lumini oscilante, impetuoase, ca nişte faruri scăpate de sub control. Voci, chemări.
   Angie! Angela!
   Inima ei zvâcnea nebuneşte - Caitlin! Ce e, strigă ea, ce e?
   Se năpustiseră asupra ei peste frunzele căzute în întuneric, puneau mâinile pe ea. Faţa lui Grant, de nepătruns în spatele razei de lumină - Angie, Dumnezeule... credeam că te-am pierdut.

9

   În unele zile călduroase, după ce termina munca, Emmet venea pe veranda lui de vizavi cu o bere şi se aşeza pe unul din balansoarele de lemn, privind absent pământul.
   După un timp, Grant ieşea; stăteau şi discutau despre cum avea să fie vremea şi ce trebuia tuns, vopsit, plantat sau reparat a doua zi, urmărind cum coboară apusul. Emmet îi spunea lui Grant să fumeze, şi Grant spunea că o să fumeze la un moment dat, însă n-o făcea din cauza gâtului bătrânului, şi urmăreau în tăcere cum răsar stelele de după dealuri. Liliecii şi rândunicile, cu dansurile lor extravagante, silenţioase.
   La sfârşitul acestei zile de septembrie, Grant îşi umplu cana, ieşi şi coborî treptele. Căţeaua se ridică anevoie din locul ei de sub verandă, ca să-l urmeze. El Caminoul negru era tot acolo unde fusese toată ziua.
   - Văd că şi ţie ţi-a venit aceeaşi idee, spuse Emmet ridicând cafeaua.
   - Părea o seară potrivită pentru ceva cald.
   - Vine toamna. Stai jos, partenere.
   Grant se lăsă pe celălalt balansoar, care fusese gândit pentru Alice Kinney şi pentru zilele rămase din viaţa celor doi bătrâni. Căţeaua amuşină un loc ceva mai în spate pe verandă, se învârti de două ori şi se prăbuşi pufnind pe scânduri.
   Emmet trăsese un pui de somn şi se bărbierise, faţa lui era roz deasupra gecii roşii şi îşi trecuse prin părul alb cu un pieptăn dat prin ulei aromat.
   - Porţiunea aia arată bine de aici, spuse Grant.
   - Poftim?
   - Ziceam că porţiunea aia de pe horn arată bine de aici.
   La vest, o pasăre mare stătea pe coamă, în vârful unui pin de stâncă care împungea cerul ca un ac. Exact această pasăre găsea exact aceeaşi creangă la aceeaşi oră a fiecărei zile, ca pentru a-şi maximiza efectul dinaintea apusului, o siluetă nemişcată până când prada sau vreun alt impuls de pasăre o punea iar în mişcare. Devenise, prin regularitatea ei, un fapt nerostit al fermei, ca şi dealurile înseşi - chiar dacă o dată, la început, Grant făcuse o remarcă despre pasăre, şi bătrânul tăcuse şi rămăsese nemişcat. Apoi îi mărturisise lui Grant că soţiei lui îi plăcea să spună că dacă trebuia să se întoarcă pe acest pământ, şi nu în cer, spera ca Dumnezeu să o lase să vină înapoi ca o astfel de pasăre - uliu, vultur sau şoim. Şi dacă se întorcea ca una dintre acestea, spunea Emmet, Alice spera să nu aibă nici o amintire a faptului că trăise vreodată ca femeie umană. Voia să privească în jos din aer şi să ştie lucrurile pe care le ştie o pasăre, dar nimic din ce gândesc sau fac oamenii, ci doar să-i privească aşa cum îi priveşte o pasăre, din înaltul cerului, cu la fel de multă curiozitate sau prudenţă ca oricare altă făptură.
   Stăteau aşa, privind pasărea.
   Tu crezi asta? spusese Grant.
   Ce să cred?
   Că o persoană poate să se întoarcă.
   Emmet îşi coborî gheata de pe genunchi. Sorbi din bere. Ridică cealaltă gheată pe celălalt genunchi. În cele din urmă, afirmă că nu ştia dacă crede un astfel de lucru în vreun fel religios, dacă la asta se referea Grant, dar spuse că soţia lui fusese singurul lucru adevărat din viaţa lui, iar când privea la pământul acesta şi vedea pasărea aceea în vârful lui în acel mod, mă rog. Emmet suflă, ca şi cum ar fi dat afară fum din plămâni.
   Cred că un om poate să se surprindă singur cu ceea ce crede. Tu nu?
   Acum, pasărea îşi luă elan, bătu de două ori din aripi şi merse spre sud, de-a lungul coamei cu pini; oamenii tăceau şi căţeaua dormea, şi în inima acestui calm se auzi un sunet subit şi pătrunzător - un şuierat înalt şi tăios, ce spintecă uşile şi îl făcu pe Emmet să se chircească în balansoar, ca şi cum ar fi fost lovit în ceafă. Se întoarseră amândoi şi îl descoperiră pe cel care şuiera în uşă, în plasa pentru ţânţari, privind de la unul la celălalt cu buzele ţuguiate. După o clipă, roti ivărul şi aduse notele stridente pe verandă.
   - Termină imediat, ce Dumnezeu! spuse Emmet.
   Şuieratul încetă în mijlocul unei note, şi Billy îl privi fix.
   - Nu-ţi place melodia?
   - Eu nu ştiu asemenea melodie.
   - Era Hank Williams, tati. Fii atent, ascultă.
   Billy se duse între balansoare şi se întoarse, ca să stea cu faţa la ei. Era un bărbat tânăr, slab şi înalt, cu haină neagră de piele şi cămaşă albă, scrobită. Avea părul negru dat pe după urechi, iar de partea de jos a buzei inferioare îi atârna un smoc mic de barbă. Haina avea o croială sportivă şi scârţâia la mişcările lui.
   - Opreşte-te odată! spuse Emmet. Mă dor urechile.
   Billy se opri cu o mână suspendată în aer, în care strângea de gât, între degetul mare şi arătător, o sticlă de bere alungită. Se întoarse spre Grant:
   - Din senin, începe să audă ca un liliac.
   Se aşeză pe balustradă şi îşi puse o gleznă peste genunchi, imagine în oglindă a tatălui său, şi începu să dea dintr-o cizmă neagră de cowboy, ca şi cum ar fi fost ceva ce trebuiau să privească toţi. În lumina înserării, ochii lui păreau foarte albaştri. Aşeză berea pe balustradă, îşi scoase ţigările, scutură una spre gură şi dădu să bage tabachera la loc, apoi i-o întinse lui Grant.
   - Nu, mersi.
   - Te-ai lăsat?
   - Nu, doar încerc să fumez mai puţin.
   - Ah, spuse Billy.
   Îşi coborî cizma de pe genunchi, îşi îndreptă piciorul, ca să poată strecura două degete în blugi, şi spuse cu ţigara în gură:
   - Cum mai merge treaba, Grant? Mă întrebam dacă mai eşti pe-aici.
   - Mai sunt, Billy. Ţie cum îţi merge?
   - Ai grijă de casa de colo, nu-i aşa?
   - Doar până când mă dă afară proprietarul.
   - Ha, spuse Billy.
   Deschise capacul unui Zippo argintiu, învârti rotiţa cu cremene, îşi aprinse ţigara şi închise elegant capacul. Suflă fumul în direcţia vechii case şi spuse:
   - Sper că îţi place că e rece. Acolo, într-o dimineaţă de iarnă, te pişi ţurţuri. Şi ce se întâmplă în secunda în care tu te muţi de-acolo? Ei îşi construiesc aici un Ramada Inn supraîncălzit.
   Billy îşi încrucişă iar picioarele, legănând cizma în aer. Bricheta se mişca fără astâmpăr între degetele lui, argintie, apoi de un albastru-violet, din nou argintie.
   - Să nu-l crezi, Grant. Oricând voia, avea toată casa la dispoziţie. El şi prietenii lui.
   - Pe vremuri, spuse Billy.
   Grant sorbi din cafea.
   - Ce-i cu tine, fiule? spuse Emmet.
   - Ţi-o cedez cu plăcere, Billy, spuse Grant. Eu pot să mă descurc altfel.
   - Ce? La naiba, nu vreau să stau acolo. Nu vreau să am de-a face cu locul ăla.
   Emmet scutură din cap şi întoarse privirea. Billy trase din ţigară şi suflă fumul subţire.
   - Ai nişte cizme frumoase, Billy, spuse Grant.
   Billy ţinu piciorul nemişcat. Îndreptă vârful ascuţit spre tavanul verandei.
   - Le-am luat din picioarele unui tip din Denver, care credea că ştie să joace biliard. Un neghiob, şi în curând, cizmele lui...
   Billy privi dincolo de Grant
   - ... aici erai, fetiţo. Vino aici.
   Căţeaua stătea în penumbră, urmărindu-l. Apoi privi spre Grant.
   - Nu te uita la el, vino aici.
   Billy prinse ţigara între buze, se plesni peste coapse, şi câinele se ridică încet şi se duse la el, cu capul plecat.
   - Nu-ţi mai aminteşti să vii când eşti strigată?
   Billy îi prinse capul în mâini şi o scutură.
   - Las-o în pace, spuse Emmet.
   - Ei, îi place. Nu-i aşa, Lo, nu-i aşa, hm? Ce naiba, înainte ne luptam ca nişte aligatori.
   - Acum e prea bătrână pentru asta.
   Billy se ridică şi îşi scoase ţigara dintre buze.
   - Fir-ar al naibii, tati. Crezi că nu-mi cunosc câinele?
   Emmet îl privi fix, apoi întoarse privirea.
   Billy luă berea şi o întoarse cu fundul în sus. Nodul ascuţit al gâtului său se mişcă până când sticla rămase goală.
   - Bine atunci, spuse el. Poţi să-mi împrumuţi nişte bani, tati?
   - Pentru ce?
   - Pentru ce. Ca să nu mor de foame. N-am decât 8 dolari şi un cec pe care nu-l pot încasa decât luni.
   - De ce nu l-ai încasat înainte să vii aici, sus?
   - Pentru că nu l-am încasat, de-aia. Deci, poţi să-mi împrumuţi nişte bani sau nu?
   Emmet îşi scoase portofelul din buzunarul de la şold şi îşi potrivi ochelarii ca să se uite în el.
   - N-am decât una de 20.
   - Mi-ajunge atât.
   Billy băgă bancnota în buzunarul de la cămaşă şi se uită iar la căţeaua care se mutase pe podea lângă Grant. Când Billy o privi insistent, căţeaua îşi ridică urechile.
   Billy începu să tragă de peticul de păr de sub buză.
   - Ei bine, Grant, spuse el. Mă bucur să te văd iar, nu te supăra că-ţi spun.
   - De ce m-aş supăra?
   - De ce te-ai supăra?
   - Da.
   - De ce te-ai...?
   Billy se uită când la Grant, când la Emmet.
   - Pentru că dacă te văd aici, asta înseamnă că fratele ăla al meu încă n-a găsit-o pe fiica aia a ta, de-aia.
   Grant îl privi pe tânărul bărbat, susţinându-i ochii albaştri. Prima oară când auzise de Billy Kinney fusese pe munte, în acele prime zile în care locuiseră la motel - şeriful trecuse pe acolo ca să îi anunţe că va lipsi în ziua aceea, că merge în Albuquerque. Angela îl privise fix, cu nişte ochi în care exista o singură preocupare, o singură întrebare, doar una: Ce aflase? Nu e nimic, spusese şeriful, trebe să mă duc să-l scot din arest pe fratele meu mai mic, mă întorc cât pot de repede. Asta îi uluise - era pentru prima oară de când îl cunoscuseră pe şerif că acesta nu părea pe deplin în slujba lor, devotat exclusiv nevoilor lor. Nu puteau obiecta, nu-l puteau învinovăţi pe şerif, dar nici nu puteau să suporte asta, această abandonare, pentru că odată cu ea venea mesajul că, în timp, ancheta, oamenii implicaţi, reporterii, lumea, totul avea să treacă mai departe.
   - Fir-ar al naibii, Billy, spuse Emmet aplecându-se în faţă în balansoar şi strângând braţul acestuia cu o mână. Ce dracu’ e cu tine?
   - Ce? Nu-i nimic cu mine. Ce-i cu tine? Eu încercam doar să fiu prietenos.
   - Atunci mai bine du-te şi fii prietenos în altă parte.
   - Dumnezeule mare, n-am vrut să spun nimic! El ştie asta. Nu-i aşa, Grant.
   - Ne vedem mai târziu, Billy, spuse Grant sorbind din cafea.
   Billy privi de la unul la celălalt şi scutură din cap. Aruncă ţigara în ţărână şi coborî sprinten treptele. 
   Peste o clipă, El Caminoul mugi, şi deasupra pământului din colţul casei se răspândi pata roşie a stopurilor. Haionul se văzu pentru o clipă, apoi se năpusti înainte, aruncând în sus evantaie roşii de pământ. Auziră cum maşina cobora aleea, cum opreşte la drumul secundar şi turează răguşit, dar nu se auzi scârţâit de cauciucuri, şi după câteva secunde zgomotul maşinii se stinse de tot.
   Vizavi, deasupra porţilor şopronului cu utilaje, se aprinsese becul cu senzor, luminând o perdea de praf din aer al cărei gust îl puteau simţi.
   - Îmi pare rău pentru asta, Grant, trebuie să-ţi spun.
   - Nu, nu trebuie, Em. Am şi eu un băiat. E tânăr, atâta tot.
   - Nu mai e aşa de tânăr. Şi eu sunt prea bătrân. Eram deja bătrân când s-a născut el. Mă întreb dacă asta-i cauza.
   Emmet privea fix în cafeaua lui. Grant privea fix în noapte. Un liliac plonjă negru în lumină, ca să înhaţe o molie, apoi se întoarse şi dispăru. Silenţios ca un gând.
   - O să mai spun ceva, adăugă bătrânul. Chiar dacă ştiu că n-ar trebui să spui cu voce tare astfel de lucruri. Dar dacă ar fi ca doar unul din ăştia doi băieţi, al tău şi al meu, să se întoarcă acasă, eu aş vota pentru al tău.

10

   Camioneta avansa pe autostradă sub o lună joasă şi bolta palidă a stelelor.
   Un Chevy cu platformă lungă şi doar 2 locuri în cabină, veche de 3 ani şi în stare bună. Fără colante sau abţibilduri. Fără suport pentru puşcă. Controlul automat al vitezei era setat la 120 de kilometri pe oră, cu 3 kilometri plus sau minus, toate becurile funcţionau şi nu avea nimic deosebit în afară de plăcuţa de înmatriculare din alt stat. Şoferul se îndrepta spre nord, iar dacă în cabină mai exista împreună cu el vreun pasager sau orice fel de bagaj ori bunuri, acestea erau ascunse vederii. Cu 15 kilometri înainte de oraşul următor, pe o pantă abruptă, Chevy-ul viră pe banda din stânga pentru a depăşi o maşină de transport care căra o piatră neagră enormă, un fel de monument, apoi viră înapoi pe banda din dreapta; SUV-ul argintiu care îl urmărea făcu aceeaşi manevră şi începu să emită lumini intermintente roşii şi albastre, roşii şi albastre, pâlpâind silenţios în întunericul dinaintea ivirii zorilor.
   Poliţistul rămase în maşină ca să verifice numărul. Băiatul din camionetă miji ochii la farurile din oglinda retrovizoare, apoi o înclină ca să nu le mai vadă.
   Deasupra deşertului, luna dăduse de o margine neagră a cerului, o terasă de stâncă, şi stătea, retezată pe jumătate, într-un câmp de stele. Stele azvârlite, necunoscute; un paradis straniu. Cu capul pe jumătate scos pe geam, băiatul privi încontinuu, uluit, aproape ameţit, până când văzu în sfârşit Pegasul, iar de acolo pe celelalte: Cepheu, Casiopeia şi Andromeda, fiica regelui înlănţuită de stâncă.
   Nu era un elev prea bun, dar învăţase stelele. Ideea că ele fuseseră acolo, la locurile lor, cu mult înaintea numelor pe care le purtau, cu mult înainte ca primii ochi să le vadă.
   Poliţistul se apropie, lumină faţa băiatului şi apoi locul din dreapta, dând la iveală ruloul roşu al unui sac de dormit şi o geantă verde cu fermoarul neîncheiat complet, din care se vedea un cuib cenuşiu de ciorapi înalţi sport. Sub geantă, pe podea, era o trusă de tâmplărie de pânză cu mânere din piele şi cataramă de alamă strânsă la gura ei. Părea plină şi grea.
   Poliţistul coborî lumina şi rămase în cadrul geamului, cu capul şi pălăria pe jumătate luminate, ca o lună, de farurile maşinii lui. Sub borul pălăriei avea nişte ochi negri, o faţă plăcută şi o mustaţă ca o lamă neagră. Haina lui purta însemnele departamentului şerifului, dar era prea tânăr ca să fie şerif. Îi ceru băiatului permisul de conducere şi actele maşinii.
   Îndreptă raza lanternei spre un document şi apoi spre celălalt, apoi o întoarse iar spre faţa băiatului, aruncându-i în ochi o durere acută.
   - Este permisul dumitale, domnule?
   În vocea lui exista acel ritm săltăreţ al unui alt ţinut, al unor alţi oameni, mai bătrâni decât orice.
   - Da.
   - Aici scrie că ai 17 ani.
   Băiatul aşteptă.
   - Aşa este?
   - Da.
   - De cât timp tragi din beţele alea canceroase?
   Băiatul privi spre ţigara dintre nodurile degetelor lui.
   - Poftim?
   - Eşti cel mai bătrân băiat de 17 ani pe care l-am văzut.
   Băiatul aşteptă.
   - De ce m-aţi oprit?
   - N-ai dat semnal când ai depăşit maşina aia de transport. Cine e Grant Courtland?
   - Tatăl meu.
   - Asta e camioneta lui?
   - Da.
   - El ştie că e la tine, tocmai aici?
   - Ce vreţi să spuneţi?
   - Cum adică ce vreau să spun? Tatăl tău din Wisconsin ştie că tu îi conduci camioneta prin New Mexico.
   - Ştie că e la mine.
   - Dar nu ştie unde eşti tu?
   - Nu.
   Adjunctul de şerif se uită la băiat.
   - Ce-ai făcut acolo?
   - Acolo unde?
   - În Wisconsin.
   - Nimic, spuse băiatul.
   - Ai făcut tu ceva.
   - Nu, domnule.
   - Ba da, ai făcut. Ai plecat.
   Băiatul continuă să-l privească pe adjunct. Niciun sunet, în afara motorului la ralanti al maşinii de poliţie. După o clipă, adjunctul se aplecă puţin mai aproape şi ridică faţa într-un fel aparte. Ca pentru a simţi mirosul băiatului.
   - De unde vii, frate?
   - Ce vreţi să spuneţi?
   - E a doua oară când mă întrebi asta. Adică unde ai fost, înainte să vii pe aici?
   - Am fost în California o vreme.
   - California.
   - Da.
   - Pentru ce?
   - Poftim?
   - Pentru ce ai fost în California.
   - Ca să văd oceanul.
   Adjunctul îl privi fix.
   - Dai nişte răspunsuri slabe, frate.
   Băiatul aşteptă.
   - Ai furat camioneta asta de la tatăl tău?
   - A fost declarată furată?
   - Ţi-am pus o întrebare.
   - Nu, domnule. Am împrumutat-o.
   - Ai împrumutat-o.
   - Da, domnule.
   Adjunctul de şerif se îndreptă de spate şi privi pe autostradă în sus, spre locul în care umbra de pe asfalt a camionetei se alungea şi se subţia spre întunericul de dincolo. Legănă uşor lanterna în sus şi în jos, ca pentru a-i testa greutatea în mână.
   Îi ceru băiatului să coboare din camioneta împrumutată şi să se ducă să stea în spatele ei, în lumina farurilor maşinii de poliţie.
   Se revărsau zorii, o nuanţă violacee la est. Băiatul îşi fumă ţigara, aruncă mucul şi îl strivi cu vârful ghetei. Aerul avea un miros sec de salvie, ienupăr, pietre şi pământ, dar era un miros rece, şi chiar şi fără ţigară, respiraţia lui era un abur alb. Septembrie, se gândi el, început de septembrie. Anotimpurile puteau să se schimbe, dar nu erau anotimpurile lui şi nu le cunoştea semnele. Băiatul se cutremură şi încercă să scape de durerea de sub rotulă. Dormise o vreme la popas, cu sacul de dormit pe post de pernă, dar apoi începuse să resimtă acut frigul şi durerea, aşa că pornise mai departe.
   Ochii negri ai adjunctului apărură în luneta maşinii, deasupra locului din dreapta, apoi dispărură iar. 
   Între autostradă şi o terasă stâncoasă îndepărtată se întindea un câmp alburiu de iarbă, din care se iţeau capetele întunecate ale tufărişului ca nişte cocoaşe ale unor monştri marini. La mai puţin de 30 de metri era o antilopă sau o capră americană. Coarne ascuţite şi răsucite, un ochi de obsidian aţintit asupra băiatului. Băiatul o privi şi el insistent, cu ochii lui dureroşi, şi se gândi la chinezul care se apleca, deschizând larg un ochi cu arătătorul şi degetul mare şi înfigând uşor acul în globul neputincios, mirosul degetelor de cauciuc, Bună, Sean, eu sunt dr. Lee. Luminile albe din spatele chinezului se revărsau, şi apoi explozia subită a durerii din picior făcea ca toate luminile să se prelingă prin faţa ochilor lui ca nişte comete - iar în luminile acelea prelinse erau maşina, sau chestia aceea asemănătoare cu un jeep care ieşise dintre copaci şi îşi blocase cauciucurile pe pământ, lentilele galbene ale bărbatului de la volan şi privirea de pe faţa lui, care nu era deloc o privire, ci doar ochii lui galbeni, în timp ce chestia asemănătoare cu un jeep pornea.
   Apoi băiatul trebuie să fi adormit iar, pentru că se trezise vorbind. Răspundea la întrebări atunci când deveni conştient că răspunde la întrebări. Nu-şi simţea deloc piciorul, ca şi cum i l-ar fi tăiat. Într-o parte erau mama şi tatăl lui, iar un alt bărbat privea de sus spre el, un bărbat solid cu geacă de şerif. Ţinea în mână o pălărie de şerif, avea o faţă serioasă şi încerca să pară prietenos.
   Bravo, Sean! Te descurci foarte bine. Acum aş vrea să faci ceva pentru mine. E foarte important. Vreau să nu spui nimănui altcuiva care nu este om al legii ceea ce mi-ai spus mie acum. Înţelegi? Oricine te-ar întreba, tu spune-le doar că nu-ţi aminteşti nimic. Nimic despre ochelarii de soare, nimic despre pătură, nimic din toate astea. Înţelegi?
   Toată lumea privea fix. Mama, tata, chinezul, şeriful.
   Poţi să faci asta pentru mine, băiete?
   - Vino înapoi aici, spuse adjunctul.
   Băiatul se apropie şi privi pe geam. Ciorapii şi tricourile erau presărate pe sacul de dormit nedesfăcut; pe podea, trusa de scule era pe o parte, şi din ea se revărsau uneltele. Torpedoul era deschis, şi toate nimicurile din el erau îndesate la loc, ca un căluş. Să nu spui, Dudley. Să nu spui o vorbă.
   - Ce ai la picior? întrebă adjunctul.
   - Deci, asta e tot?
   - Ai împrumutat de la tatăl tău şi sculele din geanta aia?
   - Unele. Unele sunt ale mele.
   - Eşti sigur?
   - Da, domnule.
   - Într-o zi, tatăl meu s-a dus în casă să se cace şi, când s-a întors în garaj, ferăstrăul circular dispăruse. L-a împrumutat cineva.
   - Nu eu.
   Adjunctul se întoarse şi scuipă.
   - Să-ţi spun ceva, frate. Mie mi se pare că eşti doar un alb tâmpit care face probleme, şi n-am chef de aşa ceva în oraşul meu şi nici măcar pe autostrada asta. Pricepi?
   Băiatul privi pe deasupra camionetei spre est, unde se crăpa de ziuă. Stelele, regii lor şi făpturile lor fuseseră măturate de valul de lumină.
   Frăţioare, aşa îi spunea bărbatul cu ochi galbeni.
   - Da, domnule, spuse el. Pricep. Dar am nevoie de benzină. Mă gândeam să opresc să alimentez.
   Adjunctul ridică raza de lumină ca pe o sabie uriaşă.
   - E o benzinărie Shell la 20 de kilometri mai încolo, la ieşirea 151, spuse el. Au toate tipurile de benzină acolo.

11

   Februarie. Zile monotone, plumburii şi reci. Stătea la masa din sufragerie, aplecat deasupra temelor, când ea coborî scările şi trecu foşnind cu papucii şi halatul de casă, stârnind aerul cu mirosul ei de somn, în drum spre bucătărie. O privi cum îşi toarnă apă din carafa filtrantă şi se opreşte lângă chiuvetă, cu paharul la piept, privind în gol.
   O oră după şcoală, o oră înaintea întunericului.
   Vrei să mergi undeva? spuse el. Creionul nemişcat, degetele roase cu muşcături monotone.
   Ea se întoarse, ca şi cum ar fi fost surprinsă. Părul ei era ca o perdea inertă.
   Ochii, retraşi în întuneric.
   Am putea merge la magazin, propuse el.
   Nu, scumpule. Pe faţa ei apărură fragmente ale unui zâmbet, şi ea se întoarse iar spre fereastră. Ai nevoie de bani? întrebă, ridicând paharul şi sorbind.
   El scutură din cap. Ea duse paharul la piept.
   E tot acolo, spuse ea, mai mult pentru sine decât pentru el.
   Era 27 februarie. La 2 zile după aniversarea ei de 19 ani. Ei doi stăteau în casa aceea de 3 luni. Tatăl lui era în Colorado, în aceeaşi cameră de motel în care locuiseră el şi băiatul.
   Băiatul îşi luă geaca şi cârjele, ieşi pe uşa din spate şi se duse peste pavajul îngheţat la clădirea de metal, descuie uşa şi rămase o clipă în prag, holbându-se la biroul tatălui său, scoţând aburi în frigul închis acolo. Femeia cu fustă. Picioarele ei goale. Se ridicase să zâmbească, să-i strângă mâna. O clientă, spusese tatăl lui.
   Când ieşi din clădirea metalică părea că umblă pe nişte ustensile stranii: o încâlceală complicată şi zăngănitoare de cârje, lopeţi şi greble. În felul acesta ocoli până în faţa casei şi ieşi legănat pe trotuar şi în stradă, sub braţele negre ale sicomorilor, acolo unde el şi Caitlin obişnuiau să se urce. Privi în spate.
   Fereastra era pustie.
   Era o veveriţă răşchirată, ca pentru a cuprinde drumul, lumea, conservată de frig, cu ţeasta zdrobită. Cei de la primărie spuseseră că o să vină, dar nu veniseră.
   Stătea în cârje, privind-o. De ce n-ai rămas în scorbura ta, proasto?

 ........................................