Chipul întunericului, Charles Maclean

 .............................................

6-7

          Am scos-o la masă la 21, unul dintre cele mai cunoscute și venerabile locuri din New York, aflat pe strada 52.

   Acum s-a transformat într-un local plin de manageri cu pretenții și turiști înstăriți, genul de restaurant pe care în mod normal îl evit. Îl alesesem pentru că nu mă știa nimeni acolo și pentru că m-am gândit - cu condescendență, recunosc - că ar putea fi amuzată și nu s-ar simți copleșită de atmosfera relaxată de club vechi.
   -- Ești pe deplin conștient, spuse ea încruntându-se puțin la mine, că nu ți-a spus nici măcar un dram de adevăr niciodată?
   Făcu o pauză, parcă pentru a-mi acorda timp să meditez la aceste vorbe, și apoi își mușcă buza de jos.
   - E-n regulă, am spus eu, încercând să expir calm aerul din plămâni.
   - Jelena a inventat totul. Te-a mințit despre tot - despre cum arată, cum se-mbracă, cum își aranjează părul, că lucrează la o grădiniță, că s-a dus în Washington, că are două pisici... eu am două pisici. Nu știu ce ți-o mai fi zis, dar poți fi sigur că fie era vorba de mine, fie a inventat ea ceva.
   - Nu-mi aduc aminte să fi discutat despre coafuri, am spus, doar pentru a-i testa simțul umorului.
   Nici măcar n-a clipit.
   - De ce s-a dat drept tine?
   - Asta s-o întrebi pe ea.
   - Am crezut că tu ești purtătorul ei de cuvânt.
   În sfârșit, zâmbi. Simțeam că am pierdut esențialul pe undeva.
   - Tot avea ea ideea asta în cap că poate face pe oricine să se îndrăgostească de ea pe net. Când am aflat că-mi folosise poza și îmi întorsese viața cu fundul în sus în văzul tuturor - nici măcar n-a mai fost vorba că nu mai aveam încredere în ea, pur și simplu îmi furase viața și m-am supărat foarte tare pe ea. O fi ea prietena mea cea mai bună, dar tot timpul are tendința să exagereze și să facă din țânțar armăsar - și online, și în realitate.
   Am vrut s-o întreb despre fostul prieten al lui Jelly, cel despre care îmi spusese că se culcase cu el, dar probabil că i-aș fi transmis niște semnale greșite.
   Stăteam în Sala Barului la o masă ascunsă în spatele ușii. Am comandat niște cocteiluri pe bază de whisky și burgeri „21” pentru amândoi. După sosirea mâncării începu să se mai relaxeze, după care Tachel îmi fu chiar o companie agreabilă. Am încercat să o fac să se simtă bine și să nu o stresez. De câteva ori am reușit chiar s-o fac să râdă, dar nu pot pretinde că întâlnirea mergea ca pe roate.
   Uneori conversația stagna, iar după ce terminarăm de mâncat, situația deveni ușor penibilă. De-abia la cafea am reușit să deschidem subiectul pentru care ne întâlniserăm, de fapt.
   - De ce ți-a spus despre noi?
   - Noi?
   Tachel ridică o sprânceană.
   - Nu te-a iubit niciodată, dacă la asta te-ai referit. Pentru ea a fost doar un joc - a încercat să convingă un tip super-viril, alb, BOGAT, mai în vârstă și englez să se îndrăgostească de ea. După aia mi s-a lăudat că o iubești la nebunie.
   Am dat din cap că înțeleg și m-am uitat îndeaproape la ea. Trebuie să admit că nu mă consider chiar „super-viril”. Am mai aflat însă ceva despre mine.
   - I-am atras atenția lui Jelly că se joacă cu viața reală a oamenilor. Nu cred că a vrut ca lucrurile să meargă atât de departe, să se ajungă unde s-a ajuns. A zis că a pierdut socoteala dăților în care a încercat să-ți spună, dar că tu... că ai refuzat să o asculți. După aia cred eu că s-a speriat.
   - S-a speriat? De ce să se sperie?
   - Că ai putea fi... ce știu eu... un psihopat sau așa ceva... că o urmărești... chestii de-astea. Încă mai crede că ai putea fi un urmăritor, poate nici tu nu știi că ești.
   - Am priceput.
   Simțeam o durere în piept. Mă durea foarte tare să aud cum sentimentele mele pentru ea fuseseră atât de prost interpretate. Am vrut să mă apăr, dar nu am putut să spun decât:
   - Nu, nu sunt.
   Urmă o clipă de tăcere.
   - Jelly mi-a zis să-ți transmit că-i pare rău că te-a făcut să suferi.
   Am zâmbit și am făcut un semn indiferent din mână.
   - Cumva, am știut întotdeauna că nu e ceva real. Ți se pare că sunt genul de persoană care-și pierde capul după... nimic? Acum mă simt ca și cum m-aș fi trezit dintr-un vis.
   - Sigur că a fost doar un vis, spuse ea încet, privindu-mă foarte serioasă. Asta însă n-o scuză pentru ce a făcut; faptul că spune că n-a fost real nu înseamnă că e și corect.
   - Am iertat-o, am spus eu râzând. Sigur că ea a și uitat deja. Și eu.
   - Tot ce pot să mai spun e că îi pare rău că te-a făcut să suferi.
   - Spune-i că o să supraviețuiesc.
   Îmi era foarte greu, aproape imposibil să uit că, de fapt, nu vorbeam cu Jelly.
   Într-un fel era chiar ea, dar la fel de convins eram (îi pusesem lui Tachel câteva întrebări-capcană și n-o prinsesem cu nimic) că fata care stătea de cealaltă parte a mesei îmi era o străină. Purta ochelari. Nu mă așteptasem, dar îmi fusese de ajutor.
   La fel de bine îmi trecuse prin cap și că ar putea fi o cacealma dublă, că Jelly făcuse schimb de identități cu prietena ei pentru a se apăra de pericolul pe care îl reprezentam eu. Dar dacă așa stăteau lucrurile, dacă o făcuse ca să scape de mine - de ce mai venise?
   - Și zici că a fost doar o coincidență, am insistat eu, că erai în stația de metrou ieri când o căutam pe Jelly?
   - Hei, eu lucrez în zona aia. N-a fost cine știe ce mare coincidență. Iar în afară de asta, poate atunci nu știai, dar de fapt voiai neapărat să mă găsești.
   Am râs amândoi și privirile ni se intersectară. Dintr-odată n-am mai știut ce să cred sau ce să simt despre toată povestea asta. Îmi aducea aminte de „ea” și de cât de topit fusesem după ea, „ea” care de fapt fusese altcineva și fusese doar în imaginația mea.
   I-am privit mâinile și degetele subțiri pe care mi le imaginasem de atâtea ori cântând și am întrebat-o dacă prietena ei cântă la pian.
   - Nu, asta e altă chestie inspirată de mine, spuse ea cu modestie.

   Se opri pe treptele faimosului „21”, în dreptul fațadei cu jochei pictați și își aprinse un Marlboro.
   - Acum ce mai e? mă întrebă ea, suflând cu putere fumul, după ce-mi observase privirea încurcată. Știi, în fiecare zi aud chestia asta de la oameni care cred că noi, fumătorii, ne distrăm mai bine decât ei datorită unui simplu fapt... nu ne pasă.
   - Mi-am adus aminte că Jelena se enerva de fiecare dată când fumam.
   - Da, păi, eu nu sunt ea, iar eu sunt plină de surprize.
   - Deci iată și ceva pentru care nu i-ai fost sursă de inspirație.
   Clătină din cap.
   - Nu e de acord. Tot timpul mă bate la cap să mă las. Cât de departe trebuie să mergem? Trebuie să mă întorc la serviciu.
   - La câteva sute de metri.
   Îi sugerasem să vizităm un magazin de muzică, Frank & Camille’s, care avea și un salon de prezentare pe strada cincizeci și șapte. Îi spusesem lui Tachel că mă gândisem să cumpăr un pian pentru o prietenă și că aveam nevoie de părerea ei.
   Nu-i spusesem că prietena în cauză era Jelly, riscând să nu mai vrea să meargă, dar oricum cred că era destul de evident.
   Voiam doar s-o aud cum cântă.
   Am pornit pe Fifth Avenue. Trotuarul era foarte aglomerat și, indiferent pe unde încercam să ne strecurăm, părea că mergem împotriva mulțimii. Nu înaintasem mai mult de o sută de metri și mă opri, luându-mă de braț.
   - Știi ceva, durează prea mult. Chiar trebuie să plec.
   - O lăsăm pe altă dată?
   - Nu cred că o să meargă, ce zici?
   - Nu, nu cred, am răspuns. Bine atunci, mi-a părut bine de cunoștință. Și mulțumesc... nu prea știu pentru ce, dar îmi pare foarte bine că m-ai sunat.
   Râse și dădu să plece.
   - Mersi pentru masă.
   - Vrei să-ți chem un taxi?
   Îmi făcu semn că nu, apoi se întoarse cu spatele și plecă.
   Am rămas acolo, privind-o cum pleacă, încercând să ignor vocea firavă din mintea mea care-mi spunea că trebuie să o opresc. Îmi luă doar o secundă să pricep că, odată ce avea să dispară din raza mea vizuală, nu aveam s-o mai văd vreodată.
   - Așteaptă, am strigat-o, mai degrabă nehotărât. Nu știu cum am putea să mai luăm legătura. Deja nu o mai vedeam. Mai voiam să te rog ceva.
   Probabil că părea că vorbesc singur, stând așa în mijlocul mulțimii. Apoi am început să alerg după ea, să-i strig să se oprească, iar oamenii nu se dădeau deloc din calea mea să-mi facă loc.
   Am prins-o din urmă la semafor.
   - Mă întrebam, am spus tare, apoi am tușit, iar când și-a întors capul spre mine am continuat pe un ton normal, dacă ai planuri pentru diseară.
   S-a arătat mai puțin surprinsă decât m-aș fi așteptat.
   - Da, chiar am.
   - N-ai putea să le schimbi?
   - Nici nu se pune problema.
   - Am două bilete... la balet.
    Trebuia să găsesc ceva repede.
    - Știu că sună prostesc, dar speram să pot merge cu Jelena.
   Oftă și își încrucișă brațele.
   - Fetei ăleia nici măcar nu-i place baletul.
   - Trebuia să-mi închipui, am zâmbit eu.
    Îmi adusesem aminte că Jelly îmi spusese pe chat că era mare fană de balet clasic.
    - Dacă vrei să știi, nici mie.
    M-a privit într-un fel în care m-am gândit că s-ar putea lăsa convinsă.
    - Întrebarea e - ție-ți place?
   - Nu știu, răspunse ridicând din umeri. Depinde care.
   - Frumoasa din pădurea adormită... preferatul ei. Citisem undeva că la Metropolitan se pusese în scenă un spectacol după Kenneth MacMillan, în interpretarea balerinilor de la American Ballet.
   Își dădu ochii peste cap.
   - Of, ce mă fac cu fata asta...
   Începu să râdă, dar parcă pe alt ton.
   - Hei, trebuie s-o șterg.
   - Și ne vedem diseară?
   - Nu știu... nu prea cred.

60.

   Se făcuse aproape 4 și jumătate când Campbell Armour intră pe poarta de la sosiri a terminalului Port Authority din New York, atent la toate privirile care i se păreau suspecte.
    Își pusese ochelarii de soare, avea pantaloni scurți de camuflaj, un tricou cu echipa de baseball Tampa Bay Devil Rays și bascheți Nike Air, putând fi confundat foarte ușor cu un simplu turist sau cu un puști de facultate în vacanță. Temerile lui că o să fie înhățat și că o să i se pună cătușe de îndată ce cobora din autobuz sau iese pe poartă nu se adeveriseră.
   Poate că strategia lui funcționase, iar „Chen” fusese ridicat în locul lui din Toyota argintie. Până n-avea să iasă din înghesuiala asta, nu putea însă să scape de senzația că cineva o să-i vâre ceva între coaste.
   Se urcase în autocarul din Torrington, chinuit de mustrări de conștiință că profitase de bietul copil rătăcit. Din punctul de vedere al băiatului însă, putea părea că soarta i-l scosese în cale. Îi dăduse mașina închiriată și-i plătise și 100 de dolari pe abonamentul de transport. În cel mai rău caz, putea petrece doar o noapte în închisoare, până când autoritățile ar fi găsit un translator. Campbell își cumpărase niște timp.
   Cei doi polițiști de la ieșirea spre Eighth Avenue abia dacă îi aruncară o privire.
   O sună pe soția sa în Florida și se îndreptă spre centrul orașului. Nu mai mâncase de dimineață și se simți dintr-odată lihnit.
   - La ce oră ai avion? întrebă Kira.
   - Cred că mai degrabă vin mâine, răspunse el după un timp de gândire.
   - Dar i-ai promis lui Amy că vii azi.
   - Scumpi, e foarte important. Sunt din ce în ce mai aproape.
    La celălalt capăt se așternu liniștea.
    - A început să scoată capul din bârlog. A făcut prima lui greșeală.
   Continuă să îi povestească în timp ce mergea mai departe. Îi povesti despre reconstituirea tragediei familiei Seaton pe care o văzuse pe site-ul acasăînaintedelăsareaserii și de revelația extraordinară a lui Ward că Ed Lister fusese în casă în acea noapte. Apoi, atent ca nu cumva să fie ascultat și să se pună în pericol, îi relată varianta cenzurată a vizitei la Skylands și descoperirea cadavrului lui Grace.
   Kira nu se lăsă impresionată deloc.
   - Îți suni clientul, spuse ea calm după ce îl ascultă până la capăt, și îi spui că ai făcut tot ce ți-a stat în putință până acum, iar de acum încolo este treaba lui și a poliției... apoi te duci și iei primul avion către CASĂ.
   - Iubito, nu e chiar așa de simplu.
    Râse, încercând să pară că glumește cu faptul că ar fi putut fi suspectat de crimă.
    - Trebuie să-l prind ca să pot dovedi că el mi-a înscenat mie crima...
   - Să-l prinzi? Dumnezeule, Campbell, tu te auzi? Te crezi atât de deștept, te porți de parcă ai fi detectiv într-un film sau într-unul dintre jocurile tale video stupide.
   - Înainte să mai facă victime.
   - Te porți ca un copil. Renunță la caz. Nu știi în ce te bagi... te rog, iubitule.
   - Trebuie s-o fac.
   - De ce? Pentru ce? Ca să fii ucis și tu?
   Campbell tăcu.
   - Ce încerci să demonstrezi?
   - Ai verificat de curând contul nostru de economii de la bancă?
   Era rândul Kirei să tacă. Nu voia să-i spună până nu ajungea acasă, dar deja ținuse prea mult acest secret și era timpul să spună adevărul. Kira știa despre „slăbiciunea lui” - fusese un jucător înrăit înainte să se căsătorească. Mai călcase el în străchini de atunci, dar nimic serios. Nu comentă nimic când îi spuse că pierduse 200 de mii pe un site online de poker. De-abia când îi pomeni că mai datorează încă o sută de mii unor oameni din Sarasota, Kira îi răspunse, abia șoptit, iar Campbell era sigur că plângea:
   - Campbell, cum ai putut să ne faci așa ceva?
   Începu să-i spună că voia să plătească toate datoriile din bonusul promis de Ed Lister... trebuia doar să-l găsească pe Ward.
   Kira scoase un suspin adânc și îi închise.

   - Am tot încercat să iau legătura cu soțul dumneavoastră, signora.
   Detectivul Morelli puse telefonul pe speaker și se uită spre Luca, care mima că-și pune mâinile la urechi să nu mai audă vocea stridentă a Laurei Lister.
   - Da, știu că este în New York. I-am lăsat mesaje...
    Zâmbi spre telefon.
    - Speram că poate mă ajutați dumneavoastră, să nu-l mai deranjez. Am doar o nelămurire mică.
   - Nu pot vorbi acum. Tocmai ieșeam din casă.
   Părea că tocmai alergase să ia telefonul.
   - Durează doar 1 minut, signora. Îmi trebuie adresa din Paris a biroului soțului dumneavoastră.
   - Consultați agenda de telefon la numele Beauly-Lister.
    Apoi, ca și cum și-ar fi dat seama de tonul nesuferit, adăugă repede:
    - Adresa este Rue Mabillon, numărul 24, lângă bulevardul St. Germain.
   Morelli nu notă nimic, dar îl privi cu subînțeles pe Luca.
   - Vă mulțumesc.
   - Doar atât ați vrut să știți?
   Morelli își drese vocea.
   - Soțul dumneavoastră locuiește la această adresă când se duce în interes de afaceri la Paris?
   - E un birou, nu o locuință. Ed stă întotdeauna la Ritz...
    Laura ezită.
    - Credeam că știți lucrul acesta. Nu ați vorbit cu el chiar acolo?
   - A intenționat vreodată... da, ba da, greșeala mea că am uitat... să mai cumpere un apartament în Paris? Undeva mai aproape de birou?
   - Se prea poate. Eu chiar nu știu.
   - Nu ați discutat despre acest subiect?
   - Nu avem aceeași părere despre Paris. Nu este orașul meu preferat.
   Lui Morelli i se păru că aude un zgomot făcut de o mână care încerca să acopere receptorul.
   - Mă scuzați, dar chiar trebuie să plec acum.
   - Signora Lister, spuse Morelli, am făcut unele progrese în cazul asasinării fiicei dumneavoastră.
   Urmă o pauză.
   - Ce fel de progrese?
   - Este prea devreme să pot spune că avem un suspect, dar suntem pe o pistă bună.
   - Cred că atunci ar fi bine să vorbiți cu Ed.
   - Bineînțeles. Voiam să vă mai întreb ceva.
    Laura Lister oftă exasperată.
   - Signora, dacă vă deranjez, aș putea reveni altă dată cu un telefon.
   - Of, Doamne, spuneți odată.
   Nu putuse niciodată comunica cu Laura Lister. Îi dăduse de înțeles că, din punctul ei de vedere, el este un polițist incompetent și neserios, probabil doar din cauză că era italian. Morelli se simțise umilit de privirea ei iscoditoare, dar, cu toate astea, în mod paradoxal, el o admira - i se părea că atitudinea ei era cea a unui om curajos, nu a unuia indiferent. Ultima oară când o văzuse - la slujba de comemorare de la San Miniato - aproape că nici nu-l băgase în seamă și i se păruse mai distantă și mai disprețuitoare ca niciodată, de parcă durerea, în loc să fi început să i se vindece, ar fi scormonit și mai adânc în sufletul ei. Tatăl fetei, bănuia Morelli, fusese prea adâncit în propria suferință - sau poate se gândea la mica lui escapadă cu pianista - ca să observe. Își reaminti că sunase ca să mai sondeze puțin terenul.
   - Soțul dumneavoastră a menționat că ați înființat o fundație pentru artiști la Paris după moartea Sophiei... în memoria ei.
   - E o organizație caritabilă mică, cu sediul în Londra.
   - Ah... în orice caz, o idee minunată, dacă-mi permiteți, să oferiți persoanelor talentate, dar nu foarte norocoase șansa să-și dezvolte abilitățile.
   - Am simțit amândoi că Sophiei i-ar fi făcut plăcere.
   Se încruntă spre Luca, care îi făcea semne disperate.
   - Mă întrebam... fundația dumneavoastră a trimis vreodată pe cineva la Conservatorul din Paris?
   - Din câte știu eu nu.
   I se părea, sau vocea Laurei Lister era încordată?
   - Încercați să-l întrebați pe Ed. El se ocupă de partea muzicală.
   Exista posibilitatea ca femeia deja să-și suspecteze bărbatul sau poate deja știa că o înșală. Dar dacă nu era o informație vitală pentru caz, nu intenționa să-l toarne pe Lister. De-abia vorbise cu Gretchen din Marienbad și aranjase să se întâlnească cu magnifica blondă a doua zi la Paris, așa că se simțea generos.
   - E o persoană greu de găsit.
   Se gândi o clipă să-i spună și despre desen, dar decise că-i dăduse deja destule informații, cât s-o convingă să insiste pe lângă bărbatul ei să-l sune. De abia aștepta să-l informeze personal pe Ed Lister despre progresele făcute de chestură; ar fi vrut totodată să-i vadă și reacția la aflarea veștii că David Mallet locuia pe strada Mabillon.
   - Ce-aveai așa urgent de spus de nu puteai să mă lași să vorbesc? își întrebă el asistentul de îndată ce închise telefonul.
   - O să pierdeți avionul.
   - Nu cu tine la volan, Luca.

   Nu exista niciun indicator către Gilmans Landing.
   Un grup ascuns de proprietăți vechi și valoroase cu vedere spre Hudson era genul de comunitate ruptă de timp care nu avea niciun motiv să-și facă publicitate. Șoferul coti pe Dearwater Road, coborî drumul abrupt, umbrit de pădure, spre râu, apoi petrecu cinci minute prin labirintul de cărări și fundături până când găsi, în cele din urmă, poarta către La Rochelle.
   Campbell plăti cursa taximetristului și o luă pe jos pe drumul privat către reședința Fielding, care era situată chiar lângă apă. Casa de piatră în stil victorian îi aducea aminte de casa din Hong Kong a bunicului lui, pe care o văzuse doar în niște fotografii îngălbenite de vreme și pe care o considera moștenirea lui imperială. Tresări la auzul șuieratului sistemului de irigație care pornise brusc și se întoarse. În depărtare zări printre copaci pânza albastră și triunghiulară a unei bărci care traversa spre Hudson.
   Cu gândul la lacrimile tăcute ale Kirei, la rușinea pe care o abătuse asupra familiei, ajunse pe porțiunea circulară de pietriș din fața casei.
   Cumva, se așteptase să-și găsească clientul aici - la telefon servitoarea îi spusese că domnul Lister trebuie să sosească pe parcursul acelei după-amiezi; acum însă i se părea puțin probabil. Era prea multă liniște în jur. Ușile cu vitralii de la intrarea de pe verandă erau ușor întredeschise. Își scoase telefonul și formă numărul lui Ed. Voia să afle înainte să se întâlnească cu el de ce femeia moartă, Grace Wilkes, avusese numărul de la La Rochelle pe telefonul ei. De ce sunase ea aici cu o zi în urmă - singura explicație pe care o putea da era că voia să vorbească cu Ed Lister.
   Se simți ușurat când îi intră căsuța vocală. Îi lăsă un mesaj în care îi spunea că nu va ajunge la întâlnire, dar că ar vrea să o reprogrameze. Apăsă pe sonerie. Din casă se auzea un televizor, dar nu veni nimeni să-i deschidă.
   După un minut, Campbell își făcu curaj și intră în casă, apoi merse pe un coridor cu lambriuri din lemn înspre zona din care se auzea televizorul. Ajunse la ușa salonului mare, își drese vocea și întrebă cu jumătate de gură:
   - Doamnă Fielding? E cineva acasă?

61.

   O găsi în sera plină de flori care se continua din salon în grădină.
    Alice Fielding stătea într-un fotoliu rabatabil cu husă din bumbac, era învelită cu o pătură peste genunchi și se uita la o reluare a filmului I Love Lucy.
   Fără să-și ridice privirea din televizor, bătrâna spuse:
   - E frumos din partea ta să bați atâta drum. Cum ți se pare New York-ul? Încins și murdar cred.
   - Da, așa este, spuse Campbell. Doamnă Fielding, sunt...
   - Nu prea mai ies în oraș acum.
   Campbell ezită.
   - Îmi cer scuze că am dat buzna așa. Am sunat la ușă.
   - Nu-i așa că sunt niște împielițați? chicoti ea, cu ochii tot în ecran. Știți, eram buni prieteni cu cei din orchestra Desi Arnaz după război, când locuiam în Los Angeles. Ne distram așa de bine împreună!
   - Serios? Și eu sunt mare fan.
   - Ai venit să aduci ceva?
   - Nu, doamnă, ar trebui să mă întâlnesc cu Ed Lister. Mă întrebam dacă l-ați văzut de curând?
   Un pic iritată, îndreptă telecomanda spre televizor și opri sonorul, apoi se întoarse spre el cu niște ochi nemaipomenit de verzi. Îmbrăcată cu pantaloni negri și o bluză gri din mătase, avea părul scurt și prins cu o agrafă de sidef, ceea ce îi conferea un aer copilăresc. Campbell socoti că trebuia să aibă aproape de nouăzeci de ani și că deși acum părea extrem de fragilă și poate ușor aeriană, cu siguranță fusese o femeie foarte frumoasă.
   - Cine spuneați că sunteți?
   - Campbell Armour, doamnă. Lucrez pentru dânsul.
   - O, bine... Eddie tocmai a plecat să facă niște cumpărături. Trebuie să se întoarcă repede. Puteți să-l așteptați aici.
   - Vă mulțumesc, spuse Campbell, încercând să-și ascundă mirarea. A fost Ed Lister aici noaptea trecută?
   Îl privi nedumerită.
   - Da, a fost aici. De ce întrebați?
   - Pentru că... nu reușim să dăm unul de celălalt.
   - Întotdeauna a fost greu de găsit. Bărbat puternic și atractiv, deși poate fi și foarte bățos, știți ce vreau să spun, în sensul că are o rigoare englezească.
   Campbell încuviință din cap, dar nu spuse nimic. Alice avea un stil personal care pe el îl cam zăpăcea.
   - Iar de la tragedie..., femeia oftă. Pur și simplu o adora.
   - Da, răspunse el sec, evitându-i privirea.
   Voia să-l considere complet nevinovat pe Ed Lister. Faptul că totuși recunoscuse că o întâlnise pe June Seaton schimba însă toată povestea. De ce nu îi spusese până acum? Avusese vreo revelație când auzise de Skylands și constatase brusc că era relevant? Faptul că o cunoscuse nu însemna automat că făcuse ceva rău, dar dacă Ward susținea că Ed fusese prezent în casa lui în noaptea crimelor, era cel puțin bizar.
   De aici până la a bănui că scrisoarea de dragoste a lui June îi fusese adresată lui Ed Lister, că el fusese persoana pe care ea o întâlnise și de care se îndrăgostise la petrecerea din New York nu mai era decât un pas. Dacă Grace îl mințise când îi spusese că scrisoarea netrimisă nu fusese găsită niciodată? Ar fi putut explica de ce vorbise cu Ed Lister când se afla la casa soacrei lui, chiar cu scurt timp înainte să moară. Fusese penultimul apel de pe telefonul ei mobil.
   Cu cât se gândea mai mult, cu atât lucrurile păreau că se complică pentru clientul său. Campbell avu un moment de panică, gândindu-se că n-o să-i dea niciodată de cap.
   - Doriți un pahar de vin? îl întrebă Alice. De obicei, eu beau un pahar de vin la ora asta. Ridică telefonul și apăsă pe buton. Sunt curioasă să văd dacă apare careva. Jesusita nu-i niciodată prin preajmă când am nevoie de ea.
   - Sunteți foarte amabilă. Eu aș prefera, dacă se poate, un suc...
   - Își aduce un prieten aici la cină. Un prieten special pe care vrea să mi-l prezinte și mie.
    Se întinse brusc spre el și îi spuse pe un ton confidențial:
    - Mi-a zis că o iubește la nebunie.
   - Îmi cer scuze... despre cine vorbim?
   - Despre cine credeți? Despre Eddie, bineînțeles.
   - Ah... bine.
    Dădu din cap că înțelese, deși era foarte confuz.
   - Cred că zicea c-o cheamă Laura.
   Campbell nu mai înțelegea nimic.
   - Vă referiți la soția lui, la Laura... nepoata dumneavoastră?
   - Nu, nu, nu la ea, prostule. Pe ea o știu.
   - Nu lucrez de foarte multă vreme pentru dânsul.
   - Atunci, habar n-ai de nimic, spuse ea misterios, așa-i?
   Neștiind ce să mai înțeleagă din această conversație stranie, Campbell se limită să dea din cap aprobator. Privirea îi fu atrasă fără să vrea spre o fotografie de familie, încadrată de o ramă din argint, în care apăreau Ed și Laura cu copiii mici și care părea făcută aici. Mai erau câteva fotografii cu Sophie, un pic mai mare, ca un fel de altar pe birou. Una dintre ele îi atrase atenția în mod special, cea în care Sophie își dădea părul pe spate într-o zi cu vânt, râzând de sau spre cel care îi făcuse poza.
   - Un copil foarte frumos, nu? spuse Alice Fielding cu un zâmbet greu de citit, surprinzându-i privirea.
   - Tocmai mă pregăteam să spun, doamnă, că seamănă cu dumneavoastră.
   Făcu un gest care parcă voia să alunge complimentul.
   - Ei bine, cred că fata și-a mai luat de una singură încă o seară liberă. Are un prieten nou, Carlos, n-aveți de unde să-l știți. Tot timpul e cu capul în nori. Dar cu un nume ca Jesusita... nu e absolut divin?
   Campbell nu era sigur dacă glumise sau nu.
   - Acolo unde locuiesc eu, în Ybor City, lângă Tampa, spuse el serios, există o comunitate mare de hispanici - e un nume comun acolo.
   - Zău, așa o fi, domnule... acum m-am zăpăcit și l-am uitat pe-al dumneavoastră, chicoti ea din nou. La vârsta mea uit cam des.
   - Campbell.
   - Campbell, vreți, vă rog, să vă duceți în bucătărie și să aduceți vinul? Găsiți tot ce trebuie în frigider.

   Nu aveam bilete la balet. Fusese prima idee care îmi venise pe moment pentru că voiam să o revăd pe fată, indiferent cine ar fi fost.
   Îmi luase ceva timp să rezolv problema, și da, banii ajută (n-am ezitat deloc să plătesc aproape două mii de dolari pe niște bilete de care nici nu eram sigur că o să am nevoie); m-am considerat foarte norocos să pot rezerva locuri la lojă în ultimul minut la un spectacol cu casa închisă. Aproape consideram că este un semn de bun-augur, în timp ce o așteptam pe treptele clădirii Lincoln Center.
   Sosisem cu o oră mai devreme și-mi pierdeam timpul în fața esplanadei, cu un ochi la ieșirea de metrou și cu celălalt la stația de autobuz și taxi de pe Columbus Avenue. Pe măsură ce începea să se întunece și ora de începere a spectacolului se apropia, începusem să mă plimb prin toate direcțiile, amestecându-mă prin mulțimea care se îndrepta spre Opera Metropolitană - în caz că ar fi sosit din altă direcție.
   Tot încercând să o zăresc prin îmbulzeala aceea de lume, am început să mă simt ca la prima mea întâlnire. Eram din ce în ce mai nerăbdător și mai emoționat.
   Am revenit pe trepte și am început să mă uit îngrijorat spre coada imensă de mașini de pe Broadway.
   Chiar dacă venea, până la urmă, și eram din ce în ce mai sigur că nu o să vină, era total irelevant.

   Bucătăria era foarte ordonată și curată, ca și cum nu s-ar fi gătit foarte des aici.
   Într-un capăt era un salonaș în care se putea servi masa, inundat de lumina care intra prin geamurile imense. Campbell se apropie și se uită pe geam, întrebându-se dacă nu cumva doamna Fielding era puțin cam prea confuză și nu se putea baza deloc pe spusele ei. Credea că Ed se întoarce din moment în moment cu cumpărăturile, când probabil el era demult în oraș.
   Începuse să se întunece și peluza în trepte din spatele proprietății, care se continua cu o zonă sălbatică înconjurată de papură și era parțial acoperită de umbre lungi. Pe limba de nisip de sub stâncile de lângă bazinul auriu se zăreau siluetele unor păsări de baltă. Soarele se pregătea să asfințească și se oglindea în râul Hudson, care în nuanțele acelea roșiatice părea mai degrabă un lac. Era greu de crezut că locul acesta se afla la doar 30 de minute de centrul Manhattanului.
   Găsi pahare într-un dulap și le așeză pe o tavă. Umplu frapiera cu gheață. Se hotărî să mai aștepte cam o oră, poate Ed apărea între timp. Dacă servitoarea ieșise în oraș, cine îi pregătea cina bătrânei?
   La un moment dat poate ar trebui să vorbească și cu Jesusita.
   Deschise frigiderul și luă într-o mână o sticlă de Chardonnay, iar în cealaltă o cutie de Pepsi Diet pentru el. Închise ușa și rămase cu ochii pe magneții de frigider. Nimic deosebit - un urs cu un balon, statuia libertății, o sticlă clasică de Coca-Cola, o felie de pepene, mica sirenă și tot așa. Nu erau mai mult de vreo 12. Câteva hârtiuțe cu diverse note, numere de telefon și o listă sumară de cumpărături.
    Ce îi atrăsese atenția însă era modul în care fuseseră toate aranjate - strânse toate pe mijlocul ușii în formă de inimă alungită sau, dacă te uitai din alt unghi, semăna cu sigla firmei Nike - o aripă a zeiței victoriei din mitologia greacă.
   Nu părea mâna doamnei Fielding. Se întrebă dacă Ed Lister le aranjase așa. I se părea că existase un motiv, ca un mesaj care trebuia să-i aducă aminte de ceva. Se gândi că Ed îi povestise despre cadavrul găsit în frigiderul din Florența... dar nu, gândea prea departe. Preferă să creadă că Jesusita visase cu ochii deschiși la Carlos al ei și îi aranjase așa. Nu se mai gândi la asta și se duse cu tăvița în seră.
   - Bine ai venit, Eddie, spuse Alice Fielding. Tu i-ai dat liber Jesusitei în seara asta, acum îmi aduc aminte.
   - Eu sunt Campbell.

   La ora 8 trebuia să înceapă spectacolul și ea nu părea să mai apară. M-am mai dus o dată în holul de la Metropolitan unde, în afară de câțiva întârziați, nu mai era nimeni.
   Nu aveam niciun drept să mă simt dezamăgit; îmi spusese cu gura ei că nu crede că vine, dar eu tot mă simțeam abandonat și puțin revoltat. M-am întors, mi-am desfăcut puțin nodul de la cravată, mi-am scos gulerul și m-am îndreptat spre scări.
   Mai aveam s-o aștept 5 minute. Mai bine 10.
   În cele din urmă m-am resemnat că nu vine și am coborât în stradă să iau un taxi spre hotel. Primul taxi mi l-a suflat de sub nas un cuplu mai în vârstă. Al doilea era ocupat de un pasager, dar i-am făcut cu mâna. Ea era pasagerul.
   Am recunoscut-o cu câteva secunde înainte ca ea să mă vadă. N-aș putea spune că îmi crescuse pulsul sau că îmi stătuse inima. Mai mult mă simțeam iritat că pierdea timpul scotocind prin poșetă după bani. M-am apropiat și i-am întins șoferului niște bancnote.
    S-a întors spre mine și mi-a spus pe un ton enervant:
   - Știu, știu... am întârziat, după care mi-a aruncat o privire sfidătoare, ca și cum ar fi fost vina mea.
   Am scos un sunet ciudat, ceva între râs și un oftat exasperat, care se potrivea perfect cu ce simțeam - era incredibil de frumoasă; și în afară de asta, eram mai mult decât încântat să știu sigur acum că ea era Jelly.
   - De ce naiba ai întârziat? am întrebat-o eu.
   - Am venit, nu?

PARTEA A PATRA
62.

   Gilmans Landing

   Era deja trecut de opt, afară se întunecase, nici urmă de cineva.
   Campbell se ridică de la biroul din salon unde își așezase laptopul și se duse să-și mai ia ceva rece de băut. Doamna Fielding îi spusese să se simtă ca acasă, apoi se dusese să se culce puțin, insistând în continuare că Eddie trebuie să sosească din minut în minut din oraș. Asta fusese acum o oră.
   Se întoarse la laptop, luă o gură de Pepsi dietetic și își aruncă privirea spre monitor. Citi din nou ultima lor conversație - cea în care „jokeradorabil” îi spusese politicos lui „câineletemplului” că relația lor se terminase, că avea pe cineva; că el nu vrea să o asculte și că nu acceptă să fie refuzat. Ea era fermă pe poziție, îi spunea clar că nu este „îndrăgostită” de el, că nu fusese niciodată, dar el nu putea sau nu voia să înțeleagă.
   știu că și tu simți la fel... dar încă nu îți poți da seama.
   Acestea fuseseră primele semne de avertizare.
   Fata părea distantă, din ce în ce mai puțin dispusă să vorbească, iar el din ce în ce mai insistent. Tonul e-mailurilor lui și schimburile de replici nu i se părea atât amenințător, cât mai degrabă îi confirma toate temerile; în confuzia lui irațională, fiecare cuvânt scris lui „Jelly”, fiecare gând pe care i-l destăinuia avea o nuanță de agresivitate. Scenariul clasic al unui hărțuitor - al „tipului care nu vrea să renunțe”.
   Campbell mai întâlnise asemenea cazuri. Își scoase ochelarii și se frecă la ochi, apoi își duse cutia rece de suc la tâmple.
   Găsise tot felul de lucruri interesante din greșeală. Se plimbase prin casă și cu o curiozitate profesională studie biroul, într-un sertar găsise niște CD-uri, niște scrisori de afaceri, dintre care unele aveau numele lui Ed Lister pe plic. Nu îl surprindea faptul că Ed se ocupa de afacerile bătrânei. Unul dintre CD-uri însă părea mai special.
   Pe etichetă scria „Asigurare”, iar dedesubt era un subtitlu, „de păstrat”. Putea însemna că erau niște bani de care nu trebuia să se atingă nimeni, dar vru să se asigure, așa că porni laptopul și deschise folderul. Își dădu seama peste ce dăduse, așa că descărcă fișierele, puse CD-ul de unde îl luase și se duse cu laptopul în salon.
   Poate doamna Fielding avusese dreptate și Ed trebuia să apară. De unde stătea acum putea vedea farurile unei mașini care se apropia de casă.
   Următoarea oră și un sfert o petrecu răsfoind cronica unei relații virtuale care mergea din ce în ce mai rău – aproape două sute de conversații, mesaje și mailuri, trimise și primite într-un interval de șase luni, începând cu prima întâlnire dintre Ed și fată și terminând cu două zile înainte, când el ajunsese în New York. Acum înțelegea de ce clientul lui nu acceptase să dea laptopul la poliție, de ce protestase când aceștia îi spuseseră că profilul ucigașului lui Sophie corespundea unui „obsedat de dragoste” și de ce nu se grăbise să se întâlnească cu el.
   Încercă iar să-l sune pe Ed; telefonul îi era tot închis. Se hotărî să aștepte până când bătrâna avea să se trezească, apoi să-și cheme un taxi și să se întoarcă în New York. Se gândi să o sune pe Kira, doar ca să-i spună că o iubește, dar apoi se răzgândi - era mai bine să-și termine treaba întâi.
   Nu avea mustrări de conștiință că citea jurnalul secret al lui Ed și Jelly. Era ca și cum ar fi descoperit un cufăr cu scrisori vechi în pod. Unele din expresiile utilizate de Ed îi păreau cunoscute lui Campbell, ca și cum le-ar fi auzit recent. Verifică în paralel și dialogul de pe site-ul lui Ward, dar nu găsi nicio legătură. Reciti rândurile incoerente identificate de profesorul Derwent ca fiind tipice unui sinestezic, căută în documentele lui Ed după „cuvinte cu formă de metal” și alte exemple grăitoare ale afecțiunii neobișnuite a lui Ernest Seaton. Nu găsi nicio potrivire.
   Se simți ușurat, dar nu surprins. Încă de la începutul investigației bănuise că Ed și Ward ar putea fi una și aceeași persoană, dar respinsese această idee. Nu avea vârsta, naționalitatea, nu provenea dintr-un mediu asemănător, nu se pricepea la IT. Iar în afară de asta, de ce l-ar fi angajat? Se gândi la uciderea lui Sam Metcalf - Ed n-avusese cum să se afle în acel tren.
   Iar Sophie, care fusese fiica lui? Nu, era imposibil.
   Ori clientului său i se înscena ceva, ori lucrurile nu stăteau așa cum păreau.
   După ce termină de citit toată corespondența, Campbell renunță definitiv la a-l mai suspecta pe Ed Lister că ar fi un hărțuitor.
   Apoi găsi scrisoarea.
   Căuta foldere cu fișiere de imagini, în caz că Ed ar fi păstrat fotografia fetei, când găsi un fișier jpeg numit „Cuțit militar”. Iar avusese noroc să găsească ceva interesant, dar de data asta fu convins că fișierul era extrem de relevant, așa că îl deschise imediat.
   Conținea o singură imagine scanată a unei scrisori datate 29 iulie 1979 și era scrisoarea pe care June Seaton o scrisese iubitului ei, dar nu o expediase niciodată.
   Scumpul meu iubit.
   Nu mai putem amâna. Îmi este foarte teamă că nu-mi voi mai putea ascunde sentimentele și el își va da seama. Noaptea trecută, când vorbeam despre destinul care ne-a adus împreună, cuvintele tale mi-au aprins un foc în inimă care nu se va stinge niciodată. Am realizat că tu ești jumătatea mea și că - da, iubitule - și eu sunt jumătatea ta.
   Și-o închipui pe June Seaton fiind obligată să citească scrisoarea cu voce tare soțului ei beat, terorizată și plângând.
   Mă simt de parcă te-am cunoscut dintotdeauna, Eddie, iar acum că ne-am găsit nu ne mai putem despărți niciodată. Băiatul deja simte că ceva se întâmplă. Ai avut dreptate când (cuvânt indescifrabil) că dacă nu ne asumăm riscuri în viață, uneori prețul plătit poate fi prea mare. Acum înțeleg. Îl părăsesc.
   Vino diseară, June
   Scrisoarea, scrisă pe hârtie albastră și având antetul reședinței Skylands, plin de bucle și înflorituri tipice unui scris de femeie, sublinieri și cuvinte tăiate, pete de cerneală și câteva pete de sânge, părea autentic. Scrisoarea nu dovedea că Ed Lister fusese iubitul lui June Seaton sau că fusese în noaptea tragediei în casă, sau că el o omorâse. Din păcate însă asta era concluzia care putea fi trasă.
   Pe Campbell îl preocupa să afle cum Ed avea o copie după o scrisoare pe care nu o primise niciodată. Găsise originalul la locul crimei și o luase? Fusese oare tot timpul la Grace Wilkes? Putea înțelege că dorise să distrugă originalul care ar fi putut să-l incrimineze, dar de ce să păstreze copia? Fiecare întrebare ridica alte trei semne de întrebare. Erau prea multe variabile.
   Nu era nicio îndoială că între ce susținea June Seaton că i-ar fi spus Ed în 1979 și tonul îngeresc pe care îl folosise el cu Jelena existau asemănări, la un moment dat chiar cuvânt cu cuvânt - „dacă nu ne asumăm riscuri în viață, uneori prețul plătit poate fi prea mare”.
   Dumnezeule. Campbell se șterse de transpirația care îi curgea pe față.
   Tot ce găsise în folderul „De păstrat” demonstra că Ed Lister mai urmărise și hărțuise înainte, poate chiar mai ucisese. Se gândi la Jelly și la posibilitatea ca ea să știe în ce pericol este - în literatura de specialitate se preciza clar că dacă victima a avut o relație cu urmăritorul ei, atunci se va ajunge la violență.
   Dar ajunsese oare Campbell pe pista bună? Dovezile puteau fi falsificate - totul putea fi măsluit. Și în ce punct al poveștii intervenise Ernest Seaton?
   Campbell știa că trebuie să evite interpretarea cea mai evidentă și să-și respecte mantra: nimic, dar nimic din ce este online nu e vreodată ceea ce pare.
   Își scărpină nasul. Ochii îi obosiseră. Dacă i-ar fi închis, ar fi ațipit. Își aduse aminte că nu avea unde să doarmă în New York. Trebuia să se concentreze.
   Pe tot parcursul „poveștii de dragoste” avusese indicii că este vorba despre un hărțuitor online, dar, în același timp, nu găsise nicio informație despre victimă, ca și cum Ed nu ar fi fost interesat să știe totul despre ea, așa cum ar fi procedat un individ obsedat. Detaliile personale despre Jelly ar fi putut fi aflate fără știința ei. Avea fotografia ei, știa cum arată. Totuși, Campbell s-ar fi așteptat ca el să o fi întrebat-o mai multe despre viața ei, muncă, familie, prieteni, hobby-uri - fusese interesat de talentul ei de a cânta la pian și se oferise să o ajute să studieze la Paris, dar nici măcar nu o întrebase care e numele ei adevărat.
   Ed părea să se mulțumească cu această prietenie doar la nivelul de întâlnire online, complet separat de viața lui reală. Nici nu-și dă seama că începe să țină la ea decât atunci când află că ar putea să o piardă, și apoi... bum!... se îndrăgostește la nebunie de ea. Acum ea îl respinge și dintr-odată el devine obsedat, nu mai poate trăi fără ea – cel puțin așa se interpreta povestea din fișierele „câineluitemplului” așa că vine la New York să o găsească, dă de ea... și pe urmă?
   O omoară?
   Mai exista și varianta ca Ernest Seaton să fi încercat să-l avertizeze nonstop că Ed nu era ce părea. Așa s-ar fi putut explica cum de apăruse și casa de la Skylands în poveste, de ce fiul încerca să-i arate că Ed Lister îi omorâse mama, iar acum era gata să repete istoria.
   Putea fi un fel de răzbunare întârziată.
   Se ridică brusc și se duse la fereastră.
   Auzise un zgomot, un scârțâit de pe terasă. Privi pe geam, dar era prea întuneric. Probabil că fusese un raton. Gândul că Ed Lister ar fi putut veni încă îl făcea să tresară.
   Îi trecu o altă idee prin cap: dacă ceea ce aflase despre clientul lui era măcar pe jumătate adevărat, putea să-și ia gândul de la plată și de la bonus.
   Tocmai se prinsese că era pe cont propriu.
   Se întoarse la birou, se conectă la internet și deschise repede site-ul acasăînaintedelăsareaserii. Introduse parola și se trezi pe veranda din spatele casei virtuale.
   În casă lumina era aprinsă. Așteptând-o pe „doamna Danvers” să îi iasă în întâmpinare, își aduse aminte de biata Grace Wilkes stând în fotoliu cu craniul spart. După ce văzu că personajul nu apărea, se duse pe cărarea care traversa pădurea spre cimitir.
   Luna nu răsărise. Nu se auzea nicio bufniță. Nu avea lanternă, nu vedea decât pinii și gardul de fier din jurul cimitirului, dar nu putea găsi mormintele. Se întoarse spre Skylands și observă că era mai luminoasă și semăna cu o corabie pe o mare întunecată. Văzu apoi un nor de fum de la o fereastră de la etaj, iar în clipa următoare niște văpăi portocalii urcând până pe acoperiș.
    În câteva secunde toată casa era în flăcări. Își dădu seama că nu era martorul doar al unui dezastru simulat, ci că distrugerea casei de la Skylands însemna că povestea de pe site-ul bântuit de crime se apropia de sfârșit.
   Era semnătura finală a lui Ward.
   Îngrozit, Campbell se depărtă de casa incendiată și se întoarse în cimitirul din pădure. La lumina flăcărilor văzu ceva care îi confirmă toate temerile.
   Pe cea de-a treia piatră funerară apăruse un nume: Jelena Madison Sejour.
   Datele ei nu fuseseră gravate pe piatră, iar mormântul era încă deschis. Pentru cât timp însă? Deja își luase adio definitiv de la cecul lui și de la viitor; nu putea sta însă cu mâinile încrucișate, lăsând această predicție să se adeverească.
   Trebuia s-o găsească pe fată înaintea lui Ed Lister, altfel fata era ucisă.
   O fată care putea fi oricine și se putea afla oriunde.

63.

   - Erai altcineva mai devreme, am spus. Îmi era mai ușor.
   Ea luă o gură de vin, apoi mă privi pe deasupra ochelarilor.
   - Chiar n-ai știut?
   - N-am fost sigur decât când te-am văzut coborând din taxi.
   - Îmi pare rău.
   - Să nu-ți pară. Mi-a făcut plăcere să iau masa cu persoana din fotografie.
   Jelly zâmbi.
   - Nu voiam să te verific.
   - Nicio problemă, chiar dacă mă verificai. Ne-am întâlnit ca niște necunoscuți... poate că tu totuși ai avut un mic avantaj.
   - Nu am știut ce altceva să fac.
   - Înțeleg. Mă bucur că te-ai răzgândit.
   - Sufletele noastre se întâlniseră deja.
   - Poftim?
   Râse.
    - Asta spun oamenii când se întâlnesc pe net înainte să se fi cunoscut în viața reală. Știi cum e, ca și cum relația s-ar dezvolta din interior spre exterior.
   - Bănuiesc că de multe ori sunt dezamăgiți.
   - Ești dezamăgit?
   - Încă nu.
   Se strâmbă și scoase limba la mine - moment în care am simțit că o doresc.
   - Păi, o să fii în curând.
   M-am întrebat dacă vorbea serios sau dacă îi plăcea să mă tachineze. Își dădea seama și ea că făcuse o afirmație periculoasă.
   Stăteam vizavi de ea la masă, la lumina pâlpâindă a unei lumânări. Ne aflam într-un restaurant din centru care se lăuda că are cea mai bună mâncare italiană din tot New York-ul; nici nu mai știu ce-am mâncat. Nu-mi puteam lua ochii de la ea. Încercam să nu mă holbez, așa că îmi mai concentram atenția ba asupra umărului, brațului, palmelor, degetelor lungi, gâtului. Efectul pe care îl avu prezența ei fizică asupra mea fu cel puțin tulburător.
   Încerc să păstrez această amintire cât mai fidel cu putință. Am petrecut două ore lângă ea, stând pe întuneric și ascultând Ceaikovski, fapt care mă încărcase foarte tare emoțional.
   Era îmbrăcată cu o rochiță din tul negru, probabil ca o ironie la adresa baletului, la care asortase în mod inteligent alte articole modeste și bijuterii roz și negre, reușind să le îmbine pe toate într-un look modern și clasic în același timp.
   Atitudinea ei era, de asemenea, remarcabilă. Părul ciufulit îi era aranjat și plutea ca un nor deasupra capului; efectul era original și deosebit de încântător.
   - Acum nu mai știu la ce te gândești.
   - Nu mai ai puteri de medium? am zâmbit eu. Mă gândeam că dacă îți ating părul o să mă electrocutez.
   - Nu, clar nu mai funcționează. Când vorbeam pe net cu tine știam întotdeauna la ce te gândești.
   - E ca atunci când oamenii orbi își recapătă vederea, iar celelalte simțuri care li se dezvoltaseră în compensație, revin la normal.
   - Chiar e adevărat?
   Am ridicat din umeri. M-am întins apoi brusc și i-am atins mâna, iar amândoi am simțit un șoc. Chiar dacă ne pierdusem puterea de a intui ce avea să spună celălalt, iată că acum altceva îi luase locul - noua conexiune dintre noi era chiar copleșitoare.
   Nu făceam niciun efort. Ne înțelegeam de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea, continuând o discuție care ar fi putut dura la nesfârșit. Am vorbit despre locul pe care îl avea la Conservatorul din Paris și care o aștepta în continuare, deși încă se opunea, și, bineînțeles, despre Sophie. Mă întrebase dacă persoana care o ucisese pe ea și pe cele două fete din tren fusese găsită și răspunsul meu fusese că nu încă.
   Înțelese că nu vreau să discut acest subiect și am trecut la următorul.
   - Nu lucrezi într-o grădiniță?
   - Nu.
   - Nici măcar nu locuiești în Brooklyn?
   Dădu din cap că nu.
   - Manhattan. Am o slujbă plictisitoare, răspund la telefon într-un birou din Flatbush. Mama mea locuiește în apropiere.
   - De ce nu mi-ai spus adevărul?
   - Tu de ce crezi? N-am vrut să mă găsești.
   M-am gândit un moment, apoi i-am spus:
   - Dacă nu m-ai fi sunat de dimineață, nu te-aș mai fi căutat. Renunțasem.
   - Ești sigur, domnule?
   - Hmm, nu știu sigur. Acum că sunt cu tine îmi e greu să-mi imaginez... Jelly, trebuie să ai și tu o parte de vină.
   Râse.
   - Hai să zicem că amândoi avem.
   M-am simțit străbătut de un fior rece. Mă uitam la ea și nu-mi puteam stăpâni anumite gânduri - între noi exista o anumită chimie - dar mă simțeam inhibat de modestia și seriozitatea ei. Deja îmi spusese că nu avea să se întâmple nimic între noi și mă convinsese că vorbise serios.
   Și cu toate astea, ea era cea care tot aducea subiectul în discuție.
   - Ne era menit să ne întâlnim, am spus eu.

   Campbell Armour lăsă telefonul și ascultă.
   De la etaj se auzeau pași, ceea ce însemna că bătrâna se trezise. De îndată ce avea să coboare, voia să îi mulțumească pentru ospitalitate, să o roage să îi transmită lui Ed să-l caute dacă totuși ajungea pe acolo, după care voia să plece.
   Luă receptorul și îl sună iar pe clientul lui. Aflase de la portarul hotelului Carlyle că domnul Lister ieșise în seara aceasta - parcă văzuse că avea bilete la teatru, ceea ce explica de ce avea telefonul închis. Îi mai lăsă un mesaj.
   Închise laptopul și se duse în bucătărie. Aruncă cutiile goale de suc la gunoi și se duse spre frigider, să găsească biletul cu numerele companiilor de taxi. Din senin, de la etaj începu să se audă muzică salsa. Nu părea chiar genul de muzică al doamnei Fielding.
   Se duse spre ușa bucătăriei. Salonașul se continua cu un hol scurt până la ușa din spate. În stânga mai erau încă două uși. Prima ducea direct în garaj, unde era o mașină break acoperită cu o prelată și încă un loc de parcare delimitat de o minge prăfuită de tenis, legată cu o sfoară. Doamna Fielding îi spusese că o lasă pe Jesusita să-i împrumute mașina.
   În spatele celei de-a doua uși era o scară strâmtă de lemn. Apăsă pe întrerupător. Muzica se auzea din ce în ce mai tare pe măsură ce urca. Bănui că era Charlie Cruz sau Tito Puente.
   Ajunse în capul scărilor, se sprijini de balustradă și strigă la doamna Fielding.
   Ușa din fața lui era ușor crăpată. În cameră era întuneric și nu vedea decât piciorul patului.
   Tresări la auzul unei voci de bărbat, realizând că era o reclamă la radio. O strigă din nou, de data asta în spaniolă, apoi ciocăni la ușă și o deschise.
   Aprinse lumina și se duse spre pat. Ceasul radioului, setat pe frecvența WPAT AMOT, un post cu muzică latino, arăta ora șapte și jumătate. Opri alarma, după care cifrele de pe ecran se opriră din clipit. Se întrebă pe unde umbla Jesusita.
   În afară de patul nefăcut, în cameră era ordine. Singurul element de decor era tabloul cu Fecioara Maria într-un peisaj de junglă de deasupra patului. Mai erau și alte obiecte: animale împăiate, o plăcuță pe care era gravat numele JESUSITA și un număr de înmatriculare de New Jersey, farduri și cosmetice pe măsuța de toaletă și în baie. În mod straniu, nu era nicio fotografie. Se așteptase să găsească măcar câteva cu familia din Guatemala sau de pe unde o fi fost - poate o poză de-a lui Carlos. Pe un scaun erau așezate ordonat o uniformă albă de servitoare și un dres alb, iar sub el o pereche de pantofi albi.
   Se uită la colecția ei modestă de CD-uri. Deja nu mai era sigur ce caută în camera femeii. Deschise ușile dulapului, de unde fu izbit de un miros puternic de transpirație, mascat parțial de un parfum floral. Pe un umeraș mai era o uniformă, iar pe rafturi niște bluze curate și o pereche de blugi; grămada de haine murdare din colț sugera că Jesusita nu era prea îngrijită.
   Celelalte haine erau vechi și fuseseră băgate în saci de plastic și agățate pe umerașe; probabil fuseseră ale doamnei Fielding și ale soțului ei. Le dădu la o parte și găsi în fundul dulapului, acoperit de o cuvertură, un rucsac negru. Simți că i se taie respirația.
   Clientul lui îi povestise că Sam Metcalf fusese convinsă că este urmărită prin toată Europa, așa că făcuse niște poze încercând să-l surprindă pe acel bărbat.
   Campbell nu văzuse cu ochii lui pozele, care fuseseră șterse de pe pagina victimei, dar din ce îi spusese Ed Lister, în trei dintre ele apărea și un rucsac negru.
   Se întinse și-l ridică de mâner. Era un rucsac de zi, Berghaus, pe jumătate plin și mai greu decât se așteptase. Avusese și el unul asemănător, doar că fabricat de Tekbag USA, cu un compartiment special pentru laptop. Întâi se uită în buzunarul exterior, unde găsi un încărcător de telefon și pe interiorul buzunarului un card cu un nume.
   DAVID MALLET, PO BOX 117.
   RAPIDS CITY, SOUTH DAKOTA
   Se încruntă. Dacă rucsacul era al criminalului lui Sam, numele și adresa erau probabil false, dar alegerea numelui „Mallet” era interesantă. Era unul dintre numele de conveniență stabilite în sistemul de criptare „Alice și Bob” - caractere arhetipale utilizate în loc de literele alfabetului în protocoalele de criptare și în securizarea informației transmise printr-un sistem informatic. „Mallet” e cunoscut mai ales ca „Mallory” - „atacatorul activ rău-intenționat” - care poate modifica mesaje și își poate sustrage mesajele proprii, reprezentând o adevărată provocare în securizarea unui sistem.
   Nu putea exista nicio urmă de îndoială că un hacker atât de priceput ca Ward putea alege acest nume fără să știe ce semnificație are. Era ca o glumă adresată doar celor care știau despre ce e vorba. Iar dacă rucsacul era al lui, ce căuta în dulapul servitoarei de la La Rochelle?
    Campbell scoase cardul din compartimentul de plastic. Pe cealaltă parte era adresa biroului lui Ed Lister din Paris.
   Nu mai pricepea nimic și începuse să se panicheze.
   Se gândise deja că era posibil ca discuțiile online dintre clientul lui și Jelly să fi fost urmărite. Lui Ward i-ar fi fost foarte simplu să intervină și să facă să pară că Ed o hărțuia pe fată. Asta nu însemna însă că Ed nu o hărțuise deloc sau că fata nu era în niciun pericol.
   Se lăsă pe vine și începu să se gândească. Rapids City, Dakota de Sud... muntele Rushmore. O referire subtilă la Hitchcock? Filmul North by Northwest trata același subiect, un caz de identitate furată, un bărbat suspectat pe nedrept după ce i se înscenase o crimă. Era oare doar o coincidență?
   Nu mai știa pe cine sau ce dracu’ caută de fapt. Acum nu se mai temea doar pentru viața fetei, ci și pentru a lui. În timp ce încerca să desfacă rucsacul, își simți telefonul vibrând în buzunar.
   - Îmi pare rău că ți-am închis mai devreme, spuse Kira.
   - Heeei, râse ușurat, simțindu-se învăluit și protejat de căldura vocii ei. Tocmai voiam să te sun.
   - Unde ești? Zi-mi, te rog, că la aeroport.
   Își drese vocea.
   - Scumpi, nici n-o să-ți vină să crezi...

   Zări prin geam farurile unei mașini care cobora dealul. Se uită să vadă dacă urma să cotească spre La Rochelle, dar mașina merse în continuare pe șoseaua principală.
   Își aduse aminte că nu comandase niciun taxi.
   Vorbeau de 20 de minute despre caz. Kira îi spusese calm că aveau să discute despre bani acasă. Campbell încercă să-i explice de ce încerca să deslușească singur ițele aici la Gilmans Landing în loc să cheme poliția; Kira nu era de acord. Între timp golise rucsacul.
   Nu conținea chestii interesante. O cămașă albastră în carouri, chiloți, șosete, adidași de mărimea 43; două cărți - un volum Walden al lui Thoreau și o copie învelită în coperți din pânză a cărții lui Giuseppe di Lanpedusa – Leopardul. Într-una din cărți găsi un ex libris al Greenside-ului, casa lui Ed Lister din Wiltshire.
   Îi ceruse Kirei o analiză psihologică asupra motivelor posibile. Aceasta îi explică cum fanteziile de răzbunare pot ascunde uneori un adevăr întunecat; Campbell o întrerupse. Scoase o cutie alungită învelită într-o pungă de la Bowery Kitchen Supplies, un magazin de ustensile profesioniste pentru bucătărie, de pe strada West Sixteenth. Privirea îi căzu pe descrierea produsului de pe eticheta fabricantului.
   „Forjată dintr-un singur strat de oțel-carbon, lama curbată de 28 cm se aseamănă cu semiluna...”
   Punga i se păru dintr-odată extrem de grea. O desfăcu. Înăuntru se afla un cuțit mezzaluna nou-nouț, în ambalajul original.
   - Isuse, spuse el cu răsuflarea tăiată, o, Isuse.
   Era același model de cuțit cu care fusese ucisă June Seaton.
   - Ce s-a-ntâmplat?
   Nu-i răspunse. În depărtare se auzea un camion.
   - Campbell... ce e?
   - Nimic, iubito.
   - Și atunci de ce ai zis „Isuse”? Campbell, te cunosc prea bine. Am un presentiment rău... Te rog...
   - Liniștește-te, scumpi.
    Râse și închise punga.
    - Povestește-mi ce-ai făcut azi, se lungi el la discuție.
   Cu telefonul între obraz și umăr, aruncă toate obiectele înapoi în rucsac, îi închise buzunarele și îl azvârli la loc în fundul dulapului, apoi închise ușile.
   Cuțitul era încă aici, ceea ce era bine. Cu siguranță cel care îl cumpărase nu îl luase să toace verdeață. Stinse lumina și coborî scara. Pe la jumătatea drumului auzi ușa de la intrare trântindu-se.
   - Iubito, trebuie să închid. Pup-o pe Amy din partea mea. Te iubesc.
   - De ce vorbești în șoaptă?
   Închise și rămase pe loc, ascultând. Auzi încă o ușă trântită, apoi zgomotul unor pungi de cumpărături și vocea unui bărbat.
   - Bunico, am ajuns acasă.
   Nu știa dacă să se bucure sau nu.
   Apoi auzi aceiași pași revenind în casă și murmurul unei conversații. Presupuse că bătrâna îi spunea lui Ed Lister că are un musafir. Se gândi să iasă pe furiș pe ușa din spate.
   Tocmai se pregătea să iasă prin bucătărie, când își aduse aminte că își lăsase laptopul și geanta în salon.
   - Campbell?
   Îngheță, apoi se întoarse încet.
   Silueta care stătea sub intrarea arcuită și îi zâmbea ca și cum s-ar fi cunoscut era a unui individ pe care nu-l mai văzuse niciodată. Observă că și străinul fusese surprins de prezența lui, dar își mascase uimirea. Un chip deschis, prietenos și plăcut.
   - Pleci fără să mă saluți?

64.

   - Ce mi-ai răspunde dacă ți-aș zice că am mințit că m-am culcat cu fostul?
   - Nu știu. Adică, pentru numele lui Dumnezeu, Jelly, am luat de bun tot ce mi-ai zis.
   - Păi... asta a fost și ideea.
   - Da, dar de ce să mă minți cu așa ceva?
   Zâmbi ușor, ca și cum ar fi fost amuzată de naivitatea mea. Avea un surâs viclean, dulce și delicios, căruia era greu să-i reziști.
   - Că m-am culcat cu Guy?
   - Așa îl cheamă? Nu i-ai pomenit niciodată numele.
   - Guy Mallory.
   - Bine, deci nu te-ai culcat cu Guy. Ați fost aproape? Adică ați avut ocazia, dar n-ați făcut-o?
   - I-am spus că sunt îndrăgostită de altcineva.
   Am simțit un junghi în piept.
   - De altcineva. Înțeleg...
   - Da.
   - Încerc să înțeleg.
   - Nu este singura minciună pe care ți-am spus-o.
   - Nu, cred că mi-am dat seama.
   - Te simți bine?
   - Nu știu.
   - Vreau să te întreb ceva.
   - Nu poți să mai amâni?
   Dădu din cap că nu.
   - Nu. Ăsta e motivul pentru care mă aflu aici, Ed. N-am putut să dispar fără să-ți spun exact cum mă faci să mă simt. Chiar ai crezut din suflet toate nebuniile alea pe care mi le-ai scris?
   - La ce te referi?
   Își lăsă privirea în jos.
   - Ultimul e-mail. Ai spus că dacă nu ne întâlnim înseamnă că refuzăm să vedem motivul pentru care noi doi existăm pe acest pământ... și că orice ar fi, o să mă iubești toată viața.
   Am fost puțin surprins, pentru că, deși îmi aminteam că ultimul meu e-mail fusese emoționant, totuși parcă fusesem mai concis.
   - Am vorbit serios, am răspuns eu.
   Nu mai știam ce altceva aș putea spune. Nu prea puteam să-i spun că bănuiam că Ward ne interceptase și editase mesajele.
   - Încă simți la fel? Acum, după ce ai avut șansa să inspectezi marfa?
    - Aș vrea să fim singuri acum.
   - Și eu.
   Își puse un cot pe masă și își sprijini bărbia în palmă, cu capul înclinat într-o parte și mă privi drept în ochi. Era aici, lângă mine, și mă privea radiind toată, cu acel licăr de fericire pe care sperăm să o vedem măcar o dată în viață. Voiam să o sărut.
   - Așa e, nu-i așa... Jelly?
    De-abia mai puteam vorbi.
   - Da, așa e.
   Urmă un moment de liniște pe care mi se păru că îl ascultase toată lumea, deoarece nimeni nu mai vorbea în jurul nostru.
   - Ai putea să zici ceva... o glumă sau așa ceva?
   - Cred că ar trebui să plecăm. Trebuie să ajung acasă.
   - Nu, stai, eu doar... încerc să mă obișnuiesc cu noua mea realitate... adică, am știut dintotdeauna. Am știut că și tu simți la fel.
   - Te-am mințit în legătură cu Guy ca să scap de tine, domnule, spuse ea cam nesigur. Pentru că erai... situația scăpa de sub control. Am simțit că trebuie să pun capăt.
   - Și uite la ce s-a ajuns.
   Am zâmbit și am luat-o de mână.
   - Mda, spuse ea, trăgându-și mâna, asta nu înseamnă că e bine ce facem. Nu s-a schimbat nimic. Ești tot însurat. În continuare ai familie, Ed. Din punctul meu de vedere, asta înseamnă că ești indisponibil.
  - Circumstanțele se mai schimbă.
   O podidi plânsul.
   - Se schimbă pe dracu’.
   - Nu pot renunța la tine, am mai spus eu.

   - Știi, pentru o clipă am crezut că el e, spuse Campbell, în timp ce se ținea după străin prin bucătărie, îndrugându-i ceva despre cum aranjase să se întâlnească cu clientul aici. Doamna Fielding mi-a spus că-l așteaptă din moment în moment pe Ed.
   Ward așteptă politicos să termine de vorbit, apoi se uită la ceas.
   - Ed Lister este în New York. S-a făcut cam târziu, prietene. Mă îndoiesc că mai vine în seara asta.
   - New York? repetă Campbell. Mi-a spus că pot să-l aștept aici, dar chiar mă întrebam și eu pe unde o fi.
   - Nu prea are noțiunea timpului.
   Se strădui să zâmbească.
   - Adevărul este că am chemat un taxi, cam acum un sfert de oră. Tocmai mă duceam să verific dacă n-a venit cumva.
   - O să ne prindem dacă vine. Claxonează de fiecare dată. Apropo, eu sunt Guy. Pot să-ți aduc o bere sau altceva cât stăm și așteptăm?
   Deschise frigiderul și scoase două Miller.
   - Eu nu vreau, mersi, îl refuză Campbell; inima îi bătea cu putere. Campbell Armour, se prezentă el. Nu îi plăcuse deloc cum sunase acel „așteptăm”.
   Bărbatul își șterse mâna udă și rece de la cutiile de bere pe blugi și apoi își strânseră mâinile. Îl privi intens și fără să clipească, până când Campbell îl privi și el.
   Știa că nu avea cine altcineva să fie decât Ernest Seaton.
   Ward își trase un scaun și se așeză. Părea mai înalt așa așezat și mai în vârstă decât crezuse Campbell inițial - acum bănuia că are în jur de 35 de ani. Îi remarcă constituția robustă și mușchii de sub tricoul din denim. Se mișca precum un atlet. Părea într-o formă fizică foarte bună. Acum era relaxat și bea bere, ca și cum ar fi fost acasă la el.
   - Nu te superi că te-ntreb, îl luă Campbell pe ocolite, dar ce... treabă ai pe aici, Guy?
   - Ce treabă am pe aici? zâmbi și clătină din cap. Ah, am înțeles, m-ai auzit când i-am spus „bunico”. Toată lumea îi spune așa. Al Fielding era una dintre cele mai vechi prietene de-alea bunicii mele. Cred că au copilărit împreună în West Virginia. Mai vin pe aici din când în când să văd ce mai face. E grozavă, nu-i așa?
   Campbell nu auzise nicio mașină venind de când era aici. Se întrebă dacă Ward fusese în casă tot timpul.
   - Deci de-aia îl cunoști și pe Ed Lister?
   - Ai putea să spui și așa, încuviință el încet. De fapt, nu ne-am întâlnit niciodată. Ia un loc, o să-ți povestesc câte ceva despre „clientul” tău și despre mine.
   Campbell încercă să scape.
   - Poate altă dată. Nu te superi că-mi iau lucrurile și ies pe șosea să-mi iau taxiul.
   - Ba da.
   Campbell bufni în râs.
   - Poftim?
   Bărbatul își lăsă berea și se șterse la gură cu dosul palmei.
   - Campbell, hai să terminăm cu tâmpeniile. Sunt la restaurant acum. După aia or să plece și el o s-o conducă acasă, moment în care probabil că ea o să-l invite sus să bea ceva.
   Campbell stătea și se uita la el.
   - Am încercat s-o avertizez.
    Oftă, își petrecu mâinile pe după ceafă și se lăsă pe spate cu scaun cu tot.
    - Ea mi-a zis că o urmărește de câteva luni pe internet.
   Acum ciudatul a apărut în New York. Am sfătuit-o pe Jelena să se ducă la poliție. N-a vrut să facă ce i-am zis.
   Tocmai recunoscuse calm că o cunoștea pe fată. Campbell simțea cum îi curg broboane de sudoare rece pe frunte și pe tâmple. Ward/Ernest/Guy - sau cum l-o fi chemând - înscenase totul. Toată povestea era doar munca lui.
   - Adică sugerezi că ți-e teamă ca nu cumva clientul meu să-i facă vreun rău?
   - Cred că amândoi știm că ar putea fi o posibilitate.
   - Și atunci de ce nu chemi poliția? întrebă Campbell.
   Ward schiță un zâmbet.
   - Ce s-ar rezolva?
   - Nimic... încuviință Campbell. Nu-i plăcea deloc făgașul pe care o luase discuția; cu cât îi spunea mai multe, cu cât afla mai multe de la el, cu atât îi era mai greu să poată pleca.
   - Îți dai seama că o s-o omoare, nu?
   - Isuse! Așa crezi? Nu mi s-a părut în stare...
   - La fel cum a omorât-o și pe mama mea.
   Campbell șovăi. Era ca o ușă trântită în față, căreia i se rupea și clanța după aceea. Gura i se uscase și de-abia mai putea înghiți.
   - Crezi cu adevărat că Ed Lister are de-a face cu moartea lui June Seaton?
   - Încă îți bați joc de mine, spuse Ward, clătinând din cap. L-ai văzut în noaptea aceea în casă, Campbell. Ai fost acolo - sau e ca și cum ai fi fost. Ce ți-am arătat pe site este exact ce s-a întâmplat. Poate ești de părere că lucrurile s-au întâmplat prea demult, dar pentru mine nu, iar eu nu inventez.
   - Ed mi-a spus că a întâlnit demult la o petrecere pe cineva care semăna cu mama ta - el avea 20 de ani și nu i-a știut niciodată numele.
   - Așa o fi? Ea îi știa numele. Era scris pe plicul ăla nenorocit. I-a scris o scrisoare în care îl implora să vină să o ia.
   - Acea scrisoare nu a fost expediată niciodată.
   - Ceea ce nu înseamnă că el nu a venit acolo niciodată.
   - Dar de ce să vrea să omoare o femeie pe care de-abia o cunoscuse?
   - Eu nu cred că abia se cunoscuseră. Cred că aventura lor dura de ceva vreme. Poate că ea se răzgândise și nu mai voia să plece cu el, poate se gândise că e mai bine să nu-și părăsească familia. Poate că s-a supărat pe ea... tipul e un hărțuitor, Campbell, un psihopat.
   Campbell simțea că-i ardeau ochii. Știa că nu trebuie să se grăbească să-i dea dreptate, și-ar fi dat imediat seama că încearcă să-l lingușească.
   - Clientul meu insistă că nici măcar nu s-a apropiat de casa ta, nici măcar nu era în țară când au avut loc crimele. Se jură că prima dată când a auzit de ele a fost acum câteva zile.
   - Și tu îl crezi?
   Campbell ezită.
   - Nu știu.
   - Ei rahat, nu știi.
   Adevărul era că încă avea dubii în ce-l privea pe Ed Lister, dar acum simțea că oricum nu prea mai conta. Prioritatea lui era să o avertizeze pe fată că unul dintre cei doi reprezenta un pericol pentru ea.
   - Știi ceva? spuse el cu vocea ușor tremurândă. Cred că mai sun o dată la dispecerat să văd de ce-mi întârzie taxiul.
   - Unde te grăbești? întrebă Ward. Oricum mă duc în oraș mai târziu. Te duc eu. Stai jos odată și descarcă-te.
   Îi împinse un scaun lângă el. De aproape, Ward părea un tip sănătos și calm, crescut la țară - trăsături regulate, ochi deschiși la culoare, ten frumos. Campbell uită pentru o clipă de ce se temea de el.
   - Prietene, îmi pari că ai luat foc, sigur nu vrei să te răcorești?
   Campbell avea nevoie de o strategie, nu de o bere. Prin minte i se învârteau CD-ul găsit în birou, conversațiile online, copia după scrisoarea de dragoste a lui June Seaton... conținutul rucsacului negru din dulap. Toate erau dovezi că individul ucisese.
   Îl întrebă despre scrisoare, despre cum făcuse conexiunea cu Ed Lister.
   - Grace Wilkes mi-a trimis-o după moartea bunicii mele. Probabil că se gândise că am dreptul să știu.
   - Așa că ai decis să dai de el.
   - Nu a fost greu să dau de el.
   - Ai vrut să răzbuni moartea părinților tăi. Ăsta a fost scopul?
   - Am vrut să li se facă dreptate.
   - Pe baza unei dovezi dubioase.
   - Am făcut și eu unele cercetări.
   Campbell încuviință din cap. Încă mai putea să dea înapoi și să pretindă că e de acord cu Ward, dar tot nu era sigur că asta i-ar fi garantat siguranța. Kira n-avea să-l ierte niciodată, dar îi veni o altă idee.
   - De-aia ai bătut-o și ai strâns-o de gât pe Sophie Lister până ai omorât-o?
   Urmă o liniște prelungă. Ward îl privea cu un zâmbet crispat. Campbell auzea mormăitul frigiderului. Din salon se auzi un chicotit, semn că bătrâna se întorsese și se uita la televizor. Știa că dacă Ward îi mărturisește crima, era ca și mort.
   - Eram în Florența, începu el să povestească, și voiam să mă folosesc de ea să ajung la tatăl ei, dar apoi... lucrurile nu au mers.
   - Ce s-a întâmplat? Te-ai îndrăgostit de ea?
   Ward ridică din umeri.
   - Nu vreau să vorbesc despre asta.
   - Te-a respins? Ți-a spus să dispari?
   Nu răspunse. Zâmbetul îi pieri de pe chip.
   - Știi ce cred eu? Cred că nici tu nu crezi că Ed Lister ar fi avut vreodată o legătură cu moartea părinților tăi. Cred că ai inventat tot.
   Ward stătea foarte calm, țintuindu-l cu privirea.
   - Grace era singura care știa ce se întâmplase de fapt în acea noapte la Skylands. Nu de-aia ai ucis-o? Pentru că ți-a spus ceva ce nu voiai să auzi? Ceva ce nu ai putut suporta?
   Ward continua să îl privească fix, inexpresiv.
   - Ce nu poți suporta? Ți-a spus ce mi-a spus și mie - că mama ta era o răsfățată nevrotică, care s-ar fi aruncat în brațele oricărui bărbat care se uita la ea de două ori? Că tatăl tău era doar un bețiv demn de milă? N-ai putut suporta să-i asculți cum se ceartă tot timpul, de asta? Că își aruncau vorbe grele?
   Se întrerupse, așteptând ca Ward să se înfurie.
   - Sau există un alt motiv?
   Reuși să vadă dincolo de privirea aceea fixă din ochii lui. Era ca și cum lui Ward i -ar fi lipsit un constituent de bază a ceea ce înseamnă ființă umană. Poate că era în faza de negare sau poate fusese șocat de ieșirea lui - Campbell se mai întrebă o dată dacă la asta se referise Grace când îi spusese că „el nu știe” - dar Campbell simțea că Ward era deja absent, transportat în altă lume.
   Încercase și varianta asta, să îi explice logica din punctul lui de vedere și, în același timp, să îi sugereze că era bolnav și că avea nevoie de ajutor.
   - Ți se pare că arăt ca cineva care are nevoie de ajutor?
   Campbell insistă.
   - Nu trebuie să faci asta.
   Singura reacție fu acea privire lungă și pustie. Nu avea cum să ajungă la sufletul lui.
   - Ai mâncat? întrebă Ward în timp ce se ridică și se ducea spre bufet, unde lăsase pungile de cumpărături.
    Scoase o țelină, rupse din ea o frunză și începu să o ronțăie. Ca și cum discuția de adineaori nici nu ar fi avut loc.
   - Voiam să pregătesc cina, dar... la naiba! Știu o pizzerie lângă pod unde fac o pizza cu pepperoni grozavă. Putem să luăm câteva felii în drum spre oraș.
   Campbell simți că i se usucă gura de tot. Se holba la mâinile lui Ward.
   Nu remarcase până atunci cât de palide erau. Manșetele cămășii îi acopereau încheieturile. Mâinile îi erau protejate de mănuși chirurgicale atât de fine că latexul părea transparent. Cu siguranță le purtase și când făcuseră cunoștință, doar că atunci fuseseră ude și reci din cauza cutiilor de bere și nu le remarcase.
   Ward îi surprinse privirea și zâmbi. Își întinse degetele și deschise palmele.
   - Sufăr de o afecțiune a pielii. Relaxează-te, nu se ia.

   - Ia-o tu înainte, prietene. Aprind eu lumina, spuse el.
   Campbell păși în garajul întunecat și, instinctiv, își puse brațele în jurul corpului, cu Ward chiar în spatele lui. Simțea cum deasupra gâtului și umerilor planează amenințător o senzație de groază că avea să fie lovit. Îl auzi apăsând pe întrerupător și deasupra lor se aprinse un neon. Trebuia să-și stăpânească dorința de a o lua la goană.
   Scană rapid încăperea, remarcând prelata de pe mașină, locul gol pentru o a doua mașină, ușa automată a garajului, iar pe o masă de lucru zări niște scule pe care nu le mai atinsese nimeni de ani de zile. Într-un colț era un grătar vechi, model Weber, niște crose de golf agățate de un cârlig, niște rame și vâsle pe o grindă - căuta orice obiect care putea fi folosit pe post de armă.
   Știa că n-avea nicio șansă în fața lui Ward, care era mai puternic, dar el era mai rapid - pe distanță scurtă ar fi putut să-l ia. Nu se gândise că poate Ward avea deja o armă.
   Privirea i se opri de-a lungul mesei de lucru, asupra a ceva ce bănuia că era comutatorul pentru ușa electrică. Era un sistem de deschidere automată Chamberlain, montat pe perete; avea și el în Tampa același model. Știa cât durează până se deschidea ușa garajului.
   Remarcase că Ward nici măcar nu se apropiase de comutator. Fie avea o telecomandă la el, fie nu intenționa încă să plece.
   - Ce părere ai de frumusețea asta? îl întrebă Ward, dând prelata jos de pe mașină, un Buick Electra Estate de epocă, alb, cu ornamente din lemn.
    Campbell habar n-avea din ce an era mașina. Dinainte să se nască el, probabil.
   - Merge? întrebă el, uitându-se prin geamul mașinii.
    Pe bancheta din spate era un rucsac identic cu cel din dulapul de la etaj. Îi veni să vomite.
   - Zboară, spuse Ward, lăsând prelata pe jos.
   Campbell zări în portbagajul mașinii o rolă de saci de gunoi, un târnăcop și o lopată.
   - Nu vrei să mergem în New York, așa-i?
   Ward era în fața mașinii și ținea o frânghie.
   Campbell nu mai stătu pe gânduri. Își plănuise mișcările de când intraseră în garaj. Se roti pe călcâie, fugi spre masa de lucru, apăsă pe comutator și se repezi spre ușa garajului. Se rostogoli lângă ușă înainte să audă scârțâitul angrenajului și, de îndată ce ușa se întredeschise, reuși să iasă și dispăru în noapte.

65.

   Pornisem pe jos spre periferie, traversam Washington Square, când m-am oprit să-i arăt o clădire în partea de nord în care locuisem în anii ’80, primul meu apartament din New York în care nu stătusem cu chirie.
   Jelly spuse ceva, apoi mă luă de mână și îmi spuse că avea chef de dans. Știa ea un loc, o cafenea cubaneză în Hoboken, unde muzica era atât de incitantă, încât toată lumea dansa.
   - Nu-ți face griji, domnule, spuse ea văzându-mi reacția. Jumătate din oamenii de acolo sunt cel puțin de două ori mai bătrâni decât tine... cel puțin, adăugă ea zâmbind.
   - Mersi, am râs, conștient de faptul că îi simțeam căldura corpului atât de aproape de mine. Nu-mi pasă dacă sunt caraghios, doar că nu prea mă pricep să dansez.
   - Nici nu mi-a trecut vreodată prin cap că ai fi vreun mare dansator. Dar tot vreau să dansez cu tine.
   - Nu crezi că o cauți cu lumânarea? am întrebat-o eu țâfnos.
   - Nu prea vreau să mă duc acum acasă.
   I-am sugerat să găsim mai bine un loc liniștit în care să putem sta de vorbă. Nu aveam încredere în mine.
   - Aș prefera să petrec timpul care ne-a mai rămas doar cu tine, i-am spus eu.
   Ea se încruntă.
   - Trebuie să ajungi undeva?
   Am dat din cap că nu.
   - Faci ca totul să pară atât de serios... așa de... nu știu... ca o chestiune de viață sau moarte.
   Atunci părea foarte tânără.
   - Evident, ai uitat deja ce mi-ai spus mai devreme în restaurant, am spus eu, destul de tăios.
   Mă întrerupse brusc.
   - Ce naiba-i cu tine?
   - Tu ai spus că n-o să se întâmple nimic.
   - Ce anume vrei mai exact de la mine, domnule?
   - Eu ce vreau, Jelena?
   Ea își retrase mâna și scoase o țigară. M-am oprit și i-am oferit un foc, apoi i-am luat țigara din gură și am sărutat-o.

   Aerul curat îi invadă plămânii și Campbell simți subit că scăpase.
    Alergase și se rostogolise fără să se uite măcar o dată înapoi. Alergase cât putuse de repede spre capătul șoselei, iar după 30 de metri își dăduse seama că ar fi trebuit să fugă în direcția opusă, spre grădini.
   Tocmai se hotărâse să se întoarcă, când auzi un șuierat din ce în ce mai tare. În clipa următoare simți o durere îngrozitoare, ca și cum ar fi primit un pumn greoi în șale. Rămase fără suflare după ce scoase un singur șuierat, care i se păru ca mugetul unei mulțimi. Genunchii îi lăsară și se prăbuși. Apoi îi amorți tot corpul.
   Campbell încercă să se ridice. Picioarele nu îl ascultau. Mai jos de talie nu simțea nimic. Bâjbâi prin întuneric după ochelarii care îi căzuseră, îi găsi și și-i puse la ochi. Una dintre lentile se pierduse, iar cealaltă stătea să cadă și ea, dar văzu ce îl doborâse. La aproximativ 2 metri de el zăcea un ciocan masiv, care aterizase în șanț după ce îl lovise. Nu avea timp să ajungă la el.
   Încercă să-și scoată telefonul din buzunar.
   Îl putea vedea pe Ward înaintând spre el, cu capul plecat. Lumina de la garaj se oprise pe picioarele lui. Deschise telefonul și apăsă pe tasta 7 pentru a o suna pe Kira pe apelare rapidă. Trebuia să-i spună să ia legătura cu Ed Lister și să sune la poliție. Auzi telefonul sunând.
   Hai, scumpi, răspunde. Se târî în continuare spre ciocan. Se sprijini pe coate și își luă avânt, prinse ciocanul de mâner, dar Ward îl călcă pe mână și scăpă telefonul.
   Ward se aplecă și ridică ciocanul.
   - Alo? se auzi vocea lui Amy.
   De ce nu dormea la ora asta? Dă-o pe mama la telefon, draga mea.
   Încercă să-i răspundă, dar Ward dădu un picior telefonului, care ateriză pe șosea, după care îl călcă pe gât și începu să-i strivească fața de pământ.
   Campbell îl putea vedea cu coada ochiului lovindu-și ciocanul de palmă, ca și cum încerca să se hotărască ce să facă cu el.
   - Isuse, nu, oprește-te..., icni el. Deja am vorbit cu polițiștii. Le-am spus unde ești. Sunt pe drum.
   - Campbell, Campbell, spuse Ward, clătinând din cap.
   - Ai lăsat... au găsit niște țesut epitelial în tren.
    Încerca să găsească cu disperare ceva și vorbea ca un nebun.
    - Or să-l compare cu mostrele de ADN și or să te prindă.
   - Cu ce? Întâi trebuie să mă găsească...
   - Chestura din Florența...
   Ward pufni.
   - Morelli? Imbecilul ăla? Te rog, scutește-mă.
   - Există un mandat de arestare pe numele tău.
    Pieptul îl durea de fiecare dată când respira.
    - Isuse, cred că mi-ai rupt spatele.
   - O să te faci bine, doar că n-o să mai joci tenis o vreme. Dar o să fii bine...
   - Un mandat internațional...
   - Sigur că da. Pe ce nume? După ce-or s-o pescuiască pe fată din râu poate că polițiștii vor vrea să ia la întrebări pe cineva. Părerea mea e că or să-l caute întâi pe tipul care a hărțuit-o, tipul care nu a vrut să accepte un refuz - adică pe clientul tău, Ed Lister.
   - Nu trebuie să o omori, spuse Campbell gâfâind. De ce faci asta? A început să-ți placă ce faci, nu? Nici nu-ți mai dai seama cât de varză ești, cretin nenorocit și nebun ce ești.
   - Eu respect programul, amice. Dacă asta mă face curajos - un bărbat cu spirit independent, ai putea spune - atunci așa să fie. Poate că sunt un om care nu știe să uite, dar dereglat? Nebun? Nu cred.
   - Nu vrei cu adevărat să te răzbuni... știi că e doar o fantezie.
   - „Scumpi” ți-a băgat asta-n cap? Ward râse. Că veni vorba, cum m-ai găsit? Nu prin rețeaua sau site-ul meu, nu?
   Nu-i veni în minte niciun motiv pentru care să-i spună adevărul. Nu se alegea cu nimic dacă îi spunea.
   - Tu ai făcut în așa fel să te găsesc foarte ușor.
   Nu i-ar fi fost rușine să-l implore pe Ward să-i cruțe viața, să-i aducă aminte că avea o familie, o soție care îl iubea și o fetiță. Pentru ele putea chiar să se umilească și mai tare. Știa însă că ar fi fost pierdere de vreme.
   - Te rog, am familie, spuse el oricum.
   - Nu trebuia să vii aici, Campbell.
   - Știu... acum înțeleg.
   Nu îi era frică de moarte, dar parcă nu era momentul potrivit... Campbell voia să explice cuiva: uite ce e, cred că a fost o greșeală, nu eu sunt persoana potrivită, încă nu mi-am încheiat socotelile. Până mâine trebuie să fac rost de banii ăștia mulți... o, Doamne.
   - Campbell, părerea mea este că te-a cam părăsit norocul, spuse Ward aplecându-se către el. După cum bine știi, mai bine decât mulți alții, nu există nimic din ce ar putea face cineva acum să schimbe lucrurile.
   Detectivul începu să se zbată și Ward îl apăsă și mai tare.
   Văzu mișcarea arcuită a brațului în care ținea Ward ciocanul și își ridică o mână să se apere.
   Prima lovitură nu fu mortală.

   Ne-am mai plimbat un timp fără să vorbim prea mult.
    Se îndepărtase de mine, nu ne mai țineam de mână și era ca și cum nici nu ne-am fi sărutat. Tensiunea era însă acolo, nu departe să răbufnească. Îmi venea greu să accept că după seara asta nu aveam să ne mai vedem niciodată.
   Poate că acesta era motivul pentru care am început să vorbesc despre Sophie.
   Mi-am descărcat sufletul în fața Jelenei. I-am spus lucruri pe care nu le mai împărtășisem niciodată nimănui, nici măcar Laurei. Am traversat Park Avenue și ne-am oprit într-un bar în stilul anilor ’20, cu mese afară.
   Am comandat ceva de băut, după care am spus:
   - Îmi cer scuze, am fost cam deprimant.
   - Ba nu, întotdeauna am vrut să-mi povestești despre ea.
   - Ultima dată când am fost în Florența, am spus eu privind-o în ochi, am aprins o lumânare pentru Sophie într-o biserică din apropierea locului în care a murit, numită Santa Maria del Carmine. Apoi am scris numele noastre în registrul de oaspeți... numele tău și numele meu.
   Jelena își mută privirea.
   - Cred că ai iubit-o foarte mult.
   - Nu știu de ce am făcut așa ceva. Cred că-mi era dor de tine.
   - Nu cumva din cauză că-ți aduc aminte de ea?
   - Nu. Nu-mi aduci aminte de nimeni.
   Nu mai spuse nimic. I-am auzit stomacul ghiorăind; mi se păru un răspuns intim și afectuos. Jelena se încruntă, apoi izbucni în râs și o șuviță de păr îi intră în ochi.
   - Am de gând să aranjez lucrurile în așa fel încât să putem fi împreună, am spus eu.
   - Nu putem fi împreună, nu mai vorbi prostii.
   Urmă o pauză de câteva secunde.
   - Vrei să mai bem ceva?
   - Știi ceva? mă întrebă Jelena. Nu e diferența de vârstă și nici faptul că stilul tău de viață e diferit... e din cauză că ești un om care suferă, Ed. Ai trecut prin cel mai urât lucru care i se poate întâmpla cuiva. Ăsta este motivul care ne desparte. Lângă tine nu pot simți că exist.
   A spus-o ca și cum s-ar fi predat.

66.

   Ward îl lovi iar și iar în tâmplă, unde părul lui Campbell era neobișnuit de mare și de gros. Nu voia să mânjească toată șoseaua cu sânge, și nimic nu sângerează mai tare ca o rană la cap.
    Îl lovi în același loc până când îi văzu albul ochilor bulbucat și capilarele sparte, iar din colțurile ochilor începuse să-i curgă sânge. Îi vârî lanterna breloc într-o pupilă muribundă, și primi înapoi propria reflexie, un chip privind într-o fântână adâncă.
   În felul unic în care Ward înțelegea lumea nu existau corespondențe, analogii, metafore, lucrurile nu erau unele „ca” altele - erau toate aceleași. Îi era teamă că dacă își va vedea imaginea reflectată în fântână, ar fi însemnat că își retrage dorința. Se temea că poate ceva se schimbase în el.
   Ridică telefonul spart al lui Campbell și îl azvârli în tufe.
   Luă ciocanul și îi strecură coada plină de sânge prin curea, apoi îl legă pe detectiv cu frânghia de umeri. Târî corpul spre casă, iar la un moment dat se opri să recupereze un adidas care căzuse din piciorul lui Campbell. Îl scoase și pe celălalt, legă șireturile între ele, apoi își petrecu perechea de teniși peste gât.
   Era o reflexie într-un ochi pustiu... nu chipul lui era în nenorocita de fântână.
   Alungă imaginea care îi altera viziunea asupra scopului său, acela de a submina cursul justiției.
   Avea o treabă de făcut.
   Ward scoase Buick-ul din garaj și îl trase până în intersecție. Apoi merse înainte pe drumul neasfaltat care ducea spre spatele proprietății, direct spre râu.
   Căutase mai devreme un loc în care putea să o ascundă pe fată (în cazul în care lucrurile nu ar fi mers conform planului) și descoperise un debarcader din anii ’30 într-o zonă mlăștinoasă și retrasă. Clădirea era năpădită de vegetație și dărăpănată și nu i se păruse o opțiune bună inițial, dar acum îi găsise rostul.
   Opri motorul mașinii lângă alee.
   Nu coborî din mașină. Rămase acolo și lăsă lucrurile să i se așeze în minte, cu mâinile pe volan și cu privirea în gol. Auzea râul cum curge de cealaltă parte a hangarului.
   Ți se pare o treabă mai grea decât celelalte, Wardo? Pentru că are o soție tânără și un copil în Florida? Nu e momentul să ai mustrări de conștiință. Ai grijă să respecți programul.
   Nu ar fi trebuit să se afle aici, atâta tot.
   Existase riscul ca Armour să găsească cadavrul lui Grace înainte ca șeriful din Caanan să trimită o patrulă, dar se vedea că apariția lui la La Rochelle îl luase pe nepregătite. Nu regreta deloc ce făcuse. Se putea ca detectivul să-i fi fost mai util dacă rămânea în viață, cu toate dovezile pe care le strânsese împotriva clientului său; pe de altă parte, și uciderea lui putea fi pusă tot în cârca lui Ed Lister.
   Gustul persista, înțepător ca sparanghelul, ca un triunghi albastru și verde cu colțuri foarte ascuțite. Așa îl găsise Campbell? Se dăduse de gol online că este sinestezic? Dacă ar fi avut mai mult timp, ar fi putut afla de la chinezul ăla mic exact cum dăduse de el și cum tăcuse legătura cu Skylands. Nu-și făcea prea multe griji că-l găsește poliția. Fusese doar un discurs disperat al lui Campbell.
   Îl enerva însă că lăsase să îi scape ceva.
   Unghiile înfipte în volan îl priveau dezaprobator. Care-i problema? Ward se simți ofensat de privirea lor critică.
   Deschise portbagajul mașinii și îl scoase pe Campbell pe drumul prăfuit.
   Pământul era moale aici. Ward se încălțase cu o pereche veche de pantofi marinărești pe care îi găsise prin casă și care erau ai lui Ed Lister; îl strângeau puțin, dar bine că nu trebuia să-și facă griji că lasă urme. Târî corpul pe docul din lemn dinspre debarcader. Construcția arăta ca o epavă gata să se prăbușească, cu acoperișul extrem de curbat și cu găuri prin pereți.
   Știi, înainte să se întoarcă acasă, Grace fusese la First Impressions, cel mai bun salon de coafură din Norfolk, special pentru tine... micuțul ei Ernie.
   Lasă vrăjeala. Eram acolo, ai uitat? I-am spus că arată bine - s-a bucurat că cineva o observă și pe ea.
   Ușa era înțepenită. Ward o împinse, apoi trase și cadavrul. Înăuntru era beznă; rămase pe loc un moment să se obișnuiască cu întunericul și cu mirosul sălciu, ciulind urechile la susurul apei.
   Deja putea întrezări profilul îndepărtat al debarcaderului.
   Ward luă funia. Structura din lemn începu să pârâie, iar podeaua îi alunecă de sub picioare. Deja înaintase suficient. Nu era sigur că platforma din lemn putea suporta greutatea a doua persoane, așa că renunță să-l mai arunce pe Campbell într-una din bărci. Îl lăsă acolo, cu capul sprijinit de o bârnă, cu privirea spre râu.
   Se bucură când ajunse din nou la mașină.

   - Trebuie să ajung în New York. O să iau Buickul, dacă este în regulă, îi spuse lui Alice Fielding după ce terminară de mâncat.
   Găsise în frigider niște supă făcută de Jesusita, pe care o turnase în castroane.
   Mai pusese pe tavă și niște biscuiți sărați Ritz și o sticlă desfăcută de Chardonnay.
   - Arăți bine, dragă, îi răspunse bătrâna, ca și cum ar fi fost mama lui.
   Se spălase și se îmbrăcase cu un costum de-al lui Ed, pe care îl împrumutase din dulapul din camera de oaspeți. Mai luase și o cămașă și o cravată asortată.
   - Am întâlnire cu o fată frumoasă. Mă duc să-i arăt orașul, apoi mă gândeam că poate o aduc aici.
   - Te-a căutat cineva mai devreme. De ce ai întârziat așa mult?
   - Îmi cer scuze, spuse el șovăind. Până la urmă m-am întâlnit și cu el.
   Bătrâna dădu din cap.
   - Fata frumoasă are și un nume?
   - Jelena.
   - Știi că nu procedezi corect, Eddie. Pe una dintre primele prințese ale Muntenegrului o chema Jelena. O iubești?
   - Ne iubim, spuse Ward, ușor confuz.
    Era atent la o colecție de fotografii de pe birou în care apărea Sophie Lister, care îi dădeau un gust dulceag de zahăr pudră și de bomboane în formă de țigară.
   - Până să apară în viața mea eram un nimeni.
   Bătrâna zâmbi.
   - Ce romantic!
   - Ești un nimeni până când cineva se îndrăgostește de tine.
   - Ți-am povestit vreodată că Dean Martin mi-a dedicat un cântec? Vrei să te căsătorești cu ea?
   - Sunt deja însurat... ai uitat?
   - O, Eddie, chicoti ea, parcă mustrându-l.
   Telefonul de lângă ea începu să sune. Întinse o mână tremurândă spre el.
   - Nu răspunde!
   Tonul vocii o făcu să se retragă.
   Ajunse dintr-un pas lângă telefon și puse mâna pe receptor. Femeia îl privea nedumerită, neînțelegând de ce îl lasă să sune.
   - Tu nu ești Eddie, așa-i? îl întrebă după ce telefonul se opri din sunat.
   Ward zâmbi.
   - Ce te face să crezi asta?
   - Crezi că eu nu știu?
   Bătrâna se lăsă pe spătarul fotoliului și închise ochii.
   - Cred că ești puțin confuză, atâta tot.
   - Da, se poate, spuse ea oftând. Semănați foarte tare.
   O privi clătinând din cap, apoi, după câteva momente tresări puternic, ca și cum atunci s-ar fi trezit la realitate. Încă nu știa ce să facă în legătură cu Alice.
   O margine perfectă nu reflectă lumina.
   Ward ținea lama curbată a cuțitului mezzaluna deasupra benzii fluorescente a mesei de lucru. O rotea întruna, fascinat de sclipirile pe care le împrăștia lama ascuțită. Deși era nou-nouț, parcă tot nu era destul de ascuțit pentru ce-i trebuia lui.
   Desenă cu o cariocă un pătrat de un centimetru de-a lungul curburii, apoi prinse lama în menghină. Prinse ferm oțelul în mâini și începu să o ascută cu mișcări circulare, având grijă să o încline la 20 de grade, până ce semnul făcut cu carioca dispăru. După aceea întoarse lama pe partea cealaltă și repetă procesul. Se concentră asupra netezirii lamei...
   Știi că nu-mi place să fiu întrerupt când am treabă.
   Știu că nu e cel mai potrivit moment, Ernie, dar poate ar trebui să te gândești să-ți faci ordine în amintiri.
   Ordine în amintiri? Cine te crezi, psihologul meu?
   Mașina de ascuțit cu bară abrazivă și pulbere de diamant ascuțea și șlefuia în același timp. Lama era din ce în ce mai subțire, semn că mai avea puțin și termina.
   Ajustă unghiul la 10 grade și șlefui și bavura. După ce constată că lama nu putea fi mai netedă de atât, începu să-i caute reflecțiile.
   Nu se mai reflecta nimic în lamă.
   Puse lama în husa din plastic, înfășură cuțitul într-o cârpă și îl băgă în rucsac.
   Era pregătit. Își puse rucsacul pe umăr, deschise ușa garajului și se duse la mașină.
   Nările îi fură învăluite de mirosul de tutun care creștea în jurul verandei. Atinse mânerul portierei și în minte îi reveni imaginea salonului de la Skylands.
   O văzu pe Grace lăsându-și capul pe spătarul fotoliului, cu grijă, să nu-și strice coafura. Grace, care îi spusese lui, micuțului ei Ernie, să nu-și facă griji, că secretul lui era în siguranță. Acum într-adevăr era... oricare ar fi fost acel „secret”.
   Trebuia s-o lași să termine de vorbit, amice. Trebuia s-o lași. Trebuia...
   Trebuia? Ward împietri cu privirea spre râul care curgea spre Wave Hill, la felinarele de pe podul George Washington care se ițeau pe deasupra copacilor. Se uită la ceas. 11:42. Sigur plecaseră deja de la restaurant. Nu anticipase că cei doi s -ar putea opri pe undeva, dar i-ar fi convenit.
   Nu și-l putea imagina pe Ed invitând-o la Carlyle.
   Se uită spre casă. În dormitorul bătrânei era întuneric. Îi adusese aminte lui Alice să-și ia somniferele. Avea două pastile de două miligrame de Lunesta - doză suficientă și pentru Mike Tyson. De dimineață avea să-și mai amintească doar că o vizitase ginerele, care apoi se dusese în oraș și îi spusese că vine acasă cu o fată.
   Ultimele ei cuvinte fuseseră „promit că nu te spun, Eddie. Nu suflu o vorbă”.
   Porni Buickul și se îndreptă spre șosea, fiind convins că bătrâna era atât de amețită și de confuză, încât era aproape inofensivă.

67.

   Se purtau atât de natural unul cu celălalt, asta era chestia.
   Pe ea o dureau cumplit picioarele, își distrusese perechea preferată de pantofi Jimmy Choo, care o costase un salariu întreg, dar de câte ori Ed îi propunea să ia un taxi, Jelly insista că îi place la nebunie să se plimbe pe jos.
   Nu făcea decât să amâne momentul în care urmau să ajungă la colțul cu strada ei. Se gândea întruna la ce să îi spună în momentul despărțirii; nici nu îi trecea prin cap să riște să îl invite sus.
   Erau pe Third Avenue, la câteva sute de metri de casă, vorbind și încetinind din ce în ce mai mult pe măsură ce se apropiau de strada treizeci și nouă. Ed vorbea întruna despre cum voia să-și schimbe viața - să dea de pomană bani, să-i ajute pe săraci, să salveze lumea și alte prostii de genul ăsta. Îi spunea cum sentimentele pentru ea îl făcuseră să vadă lumea cu alți ochi.
   Următorul subiect pe care îl atinse fu părăsirea soției și mutatul împreună cu ea.
   - O să-mi ia cam o lună, poate mai puțin.
   Doamne, nebunul chiar vorbea serios.
   - De ce caști gura să spui așa ceva când știi foarte bine că n-o s-o faci, și chiar dacă o să faci, eu tot nu o să te iubesc. Nu ești un om liber, ai o familie care are nevoie de tine...
   Se opri în mijlocul trotuarului și o luă de braț, forțând-o să se uite la el.
   - Nu pot trăi fără tine, Jelly.
   - Știi că ești cam nebun? Ne știm de cât timp, 5 ore? Și vrei să renunți la tot pentru... nici tu nu știi pentru ce!
   Câteva priviri curioase se întoarseră spre ei.
   - Șapte ore, dacă pui la socoteală și masa. O să-mi anulez biletul de avion și mai rămân câteva zile. Putem să ne cunoaștem mai bine între timp.
   - O, Doamne, spuse ea, smulgându-și brațul. De ce ești atât de încăpățânat? Știi ceva? Începi să mă sperii.
   Jelly o luă înainte, ștergându-și ochii de lacrimi, apoi se întoarse spre el.
   - Oricum, plec din oraș. Mă duc în Jersey cu Guy...
   - Guy? Cum adică?
   - Niște prieteni de-ai lui au închiriat o casă lângă apă. O să ne distrăm, o să mai ieșim și noi... A făcut rost de bilete la un concert Mary J. Blige în parcul Asbury.
   - Credeam că i-ai spus că ești îndrăgostită de altcineva.
   - Da, dar suntem încă prieteni. Ne simțim bine împreună.
   Se temea să nu se dea de gol că se prefăcea că Guy Mallory este fostul ei prieten. Dar de unde ar fi putut Ed să-și dea seama? Nici nu știa de ce-i mai pomenise numele și la restaurant. Poate că se gândea la el ca la un fel de asigurare. Ca pe un colac de salvare. Guy apăruse în viața ei la momentul oportun, se înțelegeau bine, dar nu era prea convinsă că ar vrea să-l revadă.
   - Cred că vreau să-mi văd de viața mea, mai adăugă ea.
   - Te-ai hotărât deja, vrei să mergi la Paris...?
   - Eddie, trebuie să renunți la ideea asta, îi spuse ea cu blândețe, luându-l de mână. Știm amândoi că eu nu sunt persoana potrivită pentru tine. Asta era o replică dintr-un film.
   Dădu încet din cap, semn că înțelege, apoi încercă să zâmbească.
   - Cred că, mai degrabă, eu nu sunt persoana potrivită pentru tine.
   - Îmi pare rău, Eddie, spuse ea fără să se uite la el.

   Ward parcă lângă bordura trotuarului din partea de sud a intersecției străzii 38 cu Lexington Avenue, la o stradă distanță de clădirea în care locuia Jelena Sejour, una dintre ultimele construcții ale lui Murray Hill, înconjurată de zgârie-nori.
   Preferase să închirieze un Golf decât să ia Buickul, mult mai bătător la ochi, și pe care îl lăsase lângă râu, în parcarea hanului Huyler’s din Alpine, New Jersey - intenționa să-l recupereze de acolo după ce își ridica pasagera. Se uită spre ferestrele de la etajul al patrulea. Întuneric.
   Încă hoinăreau pe afară, cum ar fi spus Alice.
   Porni casetofonul mașinii, reglă frecvența posturilor, dădu mai tare - la fel făcea și când era copil și încerca să nu mai audă certurile părinților.
   Apoi așteptă.

   Ne oprirăm pe treptele clădirii și o priveam pe Jelly care își căuta cheile prin geantă la lumina unui felinar. Nu puteam să nu observ cât de tare îi tremurau mâinile.
   - Vrei să te ajut? m-am oferit eu.
   - Nu, mersi, le-am găsit.
    Închise rapid poșeta și îmi arătă cheile.
   - Bine.
    Mi-am băgat mâinile adânc în buzunare și am făcut un pas spre trotuar.
    - Bănuiesc că nu o să ne mai vedem.
   - Înțelegi, sper, că nu pot să te invit sus, spuse ea.
   - Nicio problemă.
   Deja era ocupată să descuie ușa de la intrarea în clădire.
   - Ai grijă, Eddie.
   Am lăsat capul în jos, preferând să nu mai zic nimic, apoi m-am întors cu spatele.
   În secunda următoare am auzit cheile căzând pe jos. M-am întors și am urcat iar treptele, repezindu-mă să o iau în brațe. Am strâns-o tare și începu să plângă ciudat, oftând și scâncind. Buzele ni se atinseră și imediat i-am simțit vârful limbii căutând-o pe a mea, iar când s-au întâlnit am simțit un șoc cald și electric.
   Nu mai știu cât am rămas așa, înlănțuiți, dar bănuiesc că mai mult de atât nici nu am fi putut, având în vedere că aveam hainele pe noi. Sărutul fusese încărcat de o mulțime de sentimente dubioase și parcă totul se petrecuse într-o altă epocă. În orice caz, fu minunat.
   La un moment dat mă împinse și m-am împiedicat pe trepte. Nu-mi mai aduc aminte când se aplecă și își luă cheile sau când intră în clădire. Știu doar că la un moment dat dispăru și că ușa de la intrare era încuiată.

   Lui Ward nu-i venea să creadă ce noroc are.
   Îl văzuse pe Ed Lister pe colțul străzii 39, îndreptându-se încet spre stradă să facă semn unui taxi. Nu știa prea clar ce se petrecuse, dar era clar că scena din fața ușii nu putea să fie decât una de adio.
   Erau șanse să fie nevoit să aștepte toată noaptea.
   Lângă Ed opri brusc un taxi galben. Ward se lăsă în scaun, apoi deschise un geam. Era aproape sigur că îl auzise pe Ed spunându-i șoferului să-l ducă la hotelul Carlyle. Opri radioul.
   Mai așteptă 10 minute, în cazul în care vreunul dintre ei s-ar fi răzgândit.
   Porni motorul și înconjură clădirea, oprindu-se pe strada treizeci și nouă. Se bucură în sinea lui că găsise loc de parcare chiar în fața intrării în bloc; lucrurile mergeau strună.
   Intră în hol și căută numele SEJOUR în lista de lângă interfon. Sună. Nu răspunse nimeni. Mai încercă o dată. De data asta auzi pârâitul aparatului.
   - Jelena?
   - Pleacă, Ed, te rog, pleacă, spuse ea.
   Vocea ei emoționată îl duse cu gândul la niște cristale de zahăr pe jumătate topite pe fundul unei cești de cafea.
   - Hei, eu sunt, Guy... Guy Mallory?
   Interfonul părea defect.
   - Guy? întrebă ea nedumerită. Ce cauți aici?
   - Eram prin zonă și m-am gândit că poate ai chef de un pahar... dacă nu ești prea ocupată.
   - Nu-i cam târziu? Îmi pare rău, dar mă doare capul.
   - Vrei să te ajut cu ceva? Vrei să urc la tine?
   - Nu, mă descurc.
   - Bine, fie ca tine.
   - Poftim?
   - Nimic. Du-te și culcă-te. Să mă suni, da?
   Îi închise înainte să apuce să-i spună noapte bună.
   Ward rămase pe loc, cu privirea în pământ. Simțea cum se înroșește. Era un pic dezamăgit că Jelly nu-l invitase sus. Părea supărată rău. Ar fi putut să-i ofere un umăr pe care să plângă.
   Se înfurie brusc și dădu un șut ușii, apoi începu să înjure. Câțiva trecători se întoarseră spre el.
   Își dădu rucsacul jos din spate, îl lăsă jos, apoi se așeză pe vine lângă el. Nu voia să-i murdărească hainele lui Ed. Își sprijini obosit capul de peretele de sub cutiile poștale.
   Știa că putea forța cu ușurință intrarea, dar preferă să aștepte până când intra sau ieșea cineva cu cheie din clădire. Voia să fie văzut când intră la Jelly de către cineva care să-și amintească ulterior de el.
   Mai putea aștepta 20 de minute... maximum jumătate de oră.

68.

   Am auzit telefonul din lift sunând în camera mea de hotel.
   Eram atât de convins că era Jelly, încât am început să-mi încropesc un discurs în timp ce mă grăbeam să descui ușa și apoi să ridic receptorul de pe noptieră.
   - Sunteți o persoană greu de găsit, signor Lister.
   - Andrea, am spus eu, revenind cu picioarele pe pământ. Tu erai.
   - Ați primit e-mailul meu?
   - Un moment.
   M-am întors să închid ușa de la intrare.
   - Ce e-mail? Îmi cer scuze, acum am intrat.
   - Atunci, poate ați vorbit cu soția dumneavoastră?
   - Nu.
   Am simțit un junghi și m-am temut că o să-mi spună că li s-a întâmplat ceva Laurei sau lui George.
   - S-a întâmplat ceva?
   - Nu, părea bine dispusă mai devreme, când am vorbit cu dânsa. O rugasem să vă transmită un mesaj, în cazul în care vă găsea înaintea mea.
   - Am tot avut treabă în oraș și mi-am închis mobilul.
   - Spionii mi-au spus că ați fost la operă.
   Nu m-am sinchisit să-l contrazic. Eram încă cu mintea într-o altă lume și nu-mi ardea de glumele de doi bani ale lui Morelli.
   - Andrea, aici este noapte. Vreau să mă duc să mă culc. Cu ce vă pot ajuta?
   - Avem un suspect, spuse el pe un ton solemn. Aș vrea să deschideți atașamentul pe care vi l-am trimis. Puteți acum?
   Am lăsat receptorul și m-am dus la birou; în câteva secunde deschisesem laptopul și accesasem mailul. Am luat laptopul cu mine în pat, aruncând o privire către imaginea care se încărca.
   - Vă este cunoscut? mă întrebă detectivul.
   Era un portret în tuș, un bust al unui bărbat pe care nu-l mai văzusem niciodată - cel puțin asta fu prima mea impresie.
   - De unde aveți desenul? am întrebat, în timp ce îmi simțeam inima luând-o razna.
   Portretul era realizat în același stil meticulos în care desena și Sophie.
   - Din apartamentul lui Sam Metcalf. L-am găsit în baie, ascuns în ușa dulăpiorului cu medicamente, spuse el mulțumit de sine. Cred că fiica dumneavoastră l-a ascuns acolo.
   Asta era pagina lipsă din caietul de schițe.
   - Nu-l recunosc, am răspuns fără să-mi iau privirea de la desen. Credeți că acesta este bărbatul care a ucis-o? Sophie chiar i-a făcut portretul?
   Nu am primit niciun răspuns.
   M-am uitat mai de-aproape la fața lui. Un bust în genul cărora sunt încurajați studenții să deseneze în atelier - îmbrăcat cu un tricou Ralph Lauren. Îi vedeam emblema micuță cu jucătorul de polo pe buzunarul de la piept. Cu siguranță intenția Sophiei fusese să redea toate detaliile - desenul era clar, fidel, sinistru.
   Probabil că îl realizase din memorie (părea puțin probabil ca el să o fi lăsat să-l deseneze sau să-l fotografieze) și era în stilul portretelor utilizate de poliție pentru căutarea suspecților. Știa.
   M-am simțit mândru de ea și în același timp devastat.
   Individul era atrăgător, dar în același timp avea un chip pe care nu puteai să-l reții. Eu eram decis să îi memorez fiecare milimetru.
   - Am încercat să dăm de profesorul ei de artă. Bailey Grant este în Tunisia și nu poate fi contactat. Speram că poate ne-ați putea ajuta dumneavoastră..., spuse Morelli.
   - Da, este desenat de ea, am spus nervos. Iar dacă ați fi urmat pista cu Sam Metcalf atunci când v-am sugerat eu...
   M-am oprit, nu avea sens să mă enervez.
   - Ziceați că aveți un suspect.
   - Desenul fiicei dumneavoastră ne-a condus spre o persoană cu care am vrea tare mult să avem o discuție... Un secondo.
   În fundal se auzea o voce care vorbea în italiană la un sistem electronic de amplificare.
   - Mă scuzați, signor Lister. În sfârșit mi-au anunțat avionul. Numele David Mallet vă spune ceva?
   - Mallet? Nu.
   - În noaptea în care fiica dumneavoastră a fost ucisă, acest tip stătea cu chirie în zona San Miniato. Proprietăreasa l-a recunoscut în desen ca fiind unul dintre chiriașii ei. A stat acolo câteva săptămâni, era un tip liniștit, foarte retras, se ocupa cu ceva cercetare; femeia credea că scrie o carte.
   Nu puteam articula niciun cuvânt.
   - Era destul de sigură că el e tipul, continuă Morelli. E american și trăiește sau a trăit la Paris. Poate e o pistă falsă sau doar o coincidență, dar adresa acestui David Mallet din Paris - strada Mabillon, numărul 20, se află, foarte interesant, la doar câteva uși de biroul dumneavoastră.
   - Asta ce dracului vrea să însemne?
   - Nu știu. Sfatul meu este să fiți precaut. Eu ajung în Paris în câteva ore. Am rugat poliția franceză să mai facă niște verificări. Când vă întoarceți în Londra?
   - Mâine... poate.
   - Până atunci poate aflu mai multe.
   Laura nu-mi lăsase niciun mesaj, fapt care nu mă surprinse foarte tare; nu acordase niciodată prea mare atenție spuselor lui Morelli și nici nu-i plăcea să lase mesaje. De data asta însă putea face o excepție și să-și dea seama că era important.
   Campbell Armour sunase de două ori - la 17:47, să spună că nu poate ajunge la întâlnire, și la 22:38 să-mi spună că are ceva urgent de discutat cu mine.
   Acum era trecut de 1 noaptea. L-am sunat pe numărul pe care mi-l lăsase.
   Nu răspunse. După ce am lăsat telefonul să sune de 5 ori, intră robotul și mi-am recunoscut propria voce de pe înregistrare. Am verificat, era numărul bunicii Laurei, de la casa de la La Rochelle. Nu înțelegeam nimic.
   Nu-mi făceam griji vizavi de Alice Fielding. Nici nu mă așteptam să răspundă la telefon așa târziu - la ora asta era deja în pat și dormea până a doua zi, la 10. Nu puteam înțelege însă ce căuta detectivul acasă la ea. De ce Dumnezeului s-ar fi dus acolo? De unde făcuse rost de numărul de telefon și de adresă?
   Sigur era o greșeală pe undeva. L-am sunat pe mobil, apoi pe numărul de fix din Tampa și i-am lăsat un mesaj.
   Mi-am turnat un whisky mare cu apă, l-am băut, apoi mi-am mai turnat încă unul.
   Ar fi trebuit să mă bucure descoperirea desenului Sophiei și faptul că acum mai era doar un pas până la identificarea suspectului, dar eu mă simțeam deprimat și îngrijorat. Nu știam ce implicații putea avea faptul că Ward locuia atât de aproape de biroul meu din Paris. Mi se făcea rău la gândul că trecusem pe lângă el pe stradă, fără să știu cine e.
   Și mă gândeam în continuare la Jelena.
   Încă îi simțeam parfumul pe mâini, pe haine. Încă îi simțeam căldura pielii.
   Retrăiam la nesfârșit momentul în care recunoscuse că și ea simțea la fel ca mine.
   Poate că mă înșelam, dar mi se părea evident că nu voia cu adevărat ca eu să plec; iar eu de-abia mă urnisem de acolo. Știam că depinde doar de mine, iar asta însemna că trebuia să mă gândesc la ce era cel mai bine pentru ea. Îmi venea să mă duc înapoi la ea.
   Mi-am luat paharul și m-am așezat în fața laptopului, cu gândul să studiez și mai cu atenție portretul lui „David Mallet”. Am încercat să-l vizualizez deghizat și în diferite ipostaze. Am deschis imaginile cu părinții lui Ernest Seaton și am căutat niște trăsături comune. Nu am găsit nimic, nu semăna nici cu Gary, nici cu June; cu toate astea, avea ceva deosebit.
   Am încercat să mă gândesc dacă nu cumva îl zărisem chiar în seara asta prin New York. Era doar o impresie vagă, ca și cum informația mi s-ar fi ascuns în fundul creierului și nu o mai puteam accesa. M-am gândit că dacă se întâmplase să fie prin preajma noastră, exista o șansă să îl și remarcat Jelena.
   Am sunat-o pe mobil.

   Trezește-te Wardo, ai musafiri.
   Ward se ridică în picioare. În fața intrării era o mămică ce împingea un cărucior și cu cealaltă mână ținea un copil de vreo 4 ani. Ce căuta atât de târziu cu copiii pe-afară? Ca și cum l-ar fi interesat. Îi zâmbi și încercă să o ajute.
   - Lăsați-mă să vă ajut...
   Femeia îl lăsă să intre fără să-l întrebe ce căuta după miezul nopții în hol.
   - Mi-am uitat cheia în apartamentul iubitei, iar ea n-a ajuns încă acasă.
   Pregătise un text înduioșător.
   - Sunt Eddie, Eddie Lister.
   Ezită, apoi continuă:
   - Prietenul Jelenei?
   Femeia rămase descumpănită o secundă.
   Arăta ca orice alt tip respectabil în costumul bleumarin al lui Ed, marca Brooks Brothers. Așteptase deja trei sferturi de oră.
   Continuă să îl privească intrigată.
   - Jelena Sejour de la 4A... fata colorată?
   Folosi intenționat o exprimare ușor rasială pentru a fi sigur că femeia avea să își amintească de el.
   - A... a, da. Știu la cine vă referiți.
   Le ținu ușa larg deschisă, apoi își luă rucsacul și o urmă pe mămică și pe copii în hol. Își luă la revedere și urcă pe scări.

69.

   Jelly nici nu se clintise din pat, unde se trântise de cum intrase în casă. Se descălțase de ceea ce mai rămăsese din pantofi, dar nu se mai schimbase de haine.
   Știuse dintotdeauna că, dacă aveau să se întâlnească vreodată, avea să fie un talmeș-balmeș general. Acum singura satisfacție rămasă era că avusese dreptate.
   Apartamentul era așa cum îl lăsase când plecase - farduri, chiloți, haine, prosoape aruncate peste tot, de parcă ar fi trecut vreun uragan prin el. Acum nu mai înțelegea deloc de ce se străduise atât. Scrumiera de pe măsuța de cafea din fața ei era plină cu țigări fumate pe jumătate, fiecare cu altă nuanță de ruj pe ele.
   Lumea se năruie, gândi ea.
   Mistigris o privea cocoțată în locul ei preferat de pe dulap. Nu o vedea pe nicăieri pe Minou, cealaltă pisică a ei. Îi venea să facă pipi, dar încă nu voia să se concentreze asupra altei activități care ar fi scos-o din starea „post-sărut”. Încă îi mai răsuna în cap valsul acela siropos din spectacolul de balet.
   Jelly nu recunoscu numărul afișat pe ecranul mobilului, dar știu că trebuia să fie el. Își scoase căștile, așteptă să sune de patru ori, apoi apăsă pe tasta verde.
   - Da?
   - Orice ai face, te rog, nu închide. Ascultă-mă, spuse Ed pe un ton calm.
   - De ce m-ai sunat? Ai 3 secunde.
   - N-are legătură cu noi, Jelena. Verifică-ți e-mailul. Ți-am trimis un portret. Este important să-l privești cu atenție pe individ. Dacă îți aduci aminte să-l fi văzut undeva în seara asta, poate la Metropolitan sau prin restaurant...
   - Doamne, Dumnezeule! Cum îndrăznești să mă bagi în rahatul ăsta??
   - Nu e ce crezi. Nu vreau să te sperii, serios, chiar nu vreau.
  - Eddie, te rog, nu-mi face asta, te rog. TE ROG... lasă-mă în pace.
   Închise telefonul și îl aruncă de lângă ea, apoi izbucni în plâns. Se mai liniști un pic și se duse la computer. Vedea mesajul în inbox. Dacă îl deschidea, avea să se simtă obligată să-i răspundă, iar el exact asta aștepta. Făcu clic pe el, apoi mută cursorul pe butonul de ștergere. Ezită.
   Dar dacă fusese sincer și voia doar să o protejeze?
   Auzi un zgomot pe coridor. Privirea i se mută spre bucătărie și holul de la intrare, cu o fracțiune de secundă înainte să audă soneria de la intrare.

   Deja puțin amețit, mi-am mai turnat un whisky, apoi m-am dus la fereastră și am rămas cu privirea ațintită la East River.
   Mă gândeam la Jelly și la felul în care reacționase. Mă acuzase mai mult sau mai puțin de faptul că mă foloseam de Ward ca scuză să o caut și să mă agăț de ea. Poate că avea dreptate. Adevărul era că, dacă fusesem urmăriți în seara asta, eu unul nu observasem nimic. Dar totuși... voiam să se uite pe desen. Voiam să fiu sigur.
   Sună telefonul. M-am împleticit până la birou și am ridicat receptorul.
   - Unde-i Campbell?
   Era soția detectivului, Kira, care îmi întorcea apelul.
   - N-am mai vorbit cu el și sunt îngrijorată.
   - Dacă știam pe unde e, doamnă Armour, nu v-aș mai fi deranjat, dar sunt sigur că o să vă sune cât de curând, am spus eu, încercând să par mult mai stăpân pe mine decât eram.
   - M-a sunat de undeva din Jersey. Asta acum mai mult de două ore.
   - V-a spus cumva și ce făcea?
   - Vă aștepta.
   - Doamnă Armour, am spus eu cu limba împleticită, nu i-am spus niciodată soțului dumneavoastră sau altcuiva că mă duc la La Rochelle.
   - Numărul îl avea de pe telefonul lui Grace.
   Mi se învârtea capul.
   - Grace Wilkes? Menajera de la Skylands? întrebă ea din ce în ce mai ezitant. Campbell nu v-a spus nimic?
   Deja începusem să mă alarmez.
   - S-a dus din nou la casă de dimineață, înainte să plece din Norfolk, și a găsit-o moartă. A fost omorâtă.
   - Isuse. Sunteți sigură? am spus eu, revenindu-mi brusc din beție.
   - Dacă sunt sigură?
   - Îmi cer scuze. Încerc doar să înțeleg.
   Am auzit-o înăbușindu-și plânsul.
   - O, Doamne, îngăimă ea.
   Eram mai mult decât șocat.
   - Nu vă faceți probleme, sunt sigur că el o să fie bine.
   - De ce nu pot să dau de el? mă întrebă ea, ridicând vocea. L-am avertizat. Am încercat să-l opresc, să-l fac să renunțe la caz. El se pricepe la computere... nu la psihopați.
   Urmă o pauză lungă, dar o auzeam cum plânge.
   - Este doar vina dumneavoastră. Dumneavoastră l-ați băgat pe Campbell în povestea asta. Nu și-ar fi asumat niciodată un asemenea risc, dacă nu i-ați fi oferit... atât de mult. Mie nici nu-mi spusese că are probleme, că trebuie să plătească niște datorii. Dumnezeule, știu că i s-a întâmplat ceva rău!
   - Doamnă Armour, vă promit că soțul dumneavoastră a câștigat mai mult decât...
   - Nu-mi pasă de bani, țipă ea.
   - Trebuie să mă ajutați, am spus eu calm. L-ați ajuta și pe Campbell, poate chiar i-am salva viața, am spus și i-am acordat o clipă de răgaz. Trebuie să înțeleg ce este în capul lui Ward acum, ce crede că i-am făcut eu lui.
   Urmă o altă pauză prelungă.
   - În mintea lui este ce este pe site. Crede că ați fost la casa de la Skylands... că ați venit după June. Vrea ca toată lumea să știe că ați omorât-o pe ea și pe tatăl lui.
   - Nu am fost niciodată nici măcar în apropierea acelei case. Vă spun că am cunoscut-o pe June Seaton la o petrecere în New York. Am petrecut doar o seară împreună și asta a fost. N-am revăzut-o niciodată.
   - Așa o fi, dar el este convins că ați fost, spuse ea, ezitând. Poate că și-a blocat amintirile despre ce s-a petrecut cu adevărat în acea noapte.
   M-am gândit la fața și la mâinile băiatului, pline de sângele mamei lui.
   - Cum adică? Dumnezeule... avea 9 ani.
   - Campbell m-a întrebat dacă este posibil ca Ernest să-și fi omorât părinții și apoi să-și fi suprimat această amintire. Au mai fost cazuri. Dacă se temea ca mama lui să nu-l părăsească, să-l lase cu un tată abuziv, ar putea fi un scenariu posibil.
   - Dar ce legătură are asta cu mine? Cu familia mea?
   - June Seaton v-a scris o scrisoare de dragoste pe care n-a mai expediat-o niciodată; această scrisoare a ieșit la iveală acum 2 ani și este posibil ca ea să fi declanșat reacția lui Ward. A început să aibă mustrări de conștiință, dar pe care nu voia să le recunoască. Așa că și-a transferat vinovăția asupra dumneavoastră...
   - Și de ce n-a venit direct la mine? De ce Sophie?
   - Ca să vă facă să suferiți. A vrut să răzbune moartea părinților și să vă distrugă viața. S-a folosit de fiica dumneavoastră, dar între timp s-a îndrăgostit de ea, ceea ce... cred eu, i-a creat și mai multe conflicte interne.
   - S-a îndrăgostit? Nu de-abia ați spus că tipul e un psihopat?
   - Cred că trece printr-o perioadă de schimbări psihologice pe care nu le înțelege pe deplin - sau, altfel spus, nici lui nu îi este prea clar ce se petrece cu el.
   Făcu o pauză.
   - Nu s-a terminat încă.
   - Adică?
   - Campbell a găsit dovezi că Ward se pregătește din nou să omoare pe cineva. Vorbeam cu el la telefon, iar el era ascuns într-un dulap, zicea că e în camera servitoarei, și la un moment dat a găsit un rucsac sau o geantă de laptop.
   - Isuse Hristoase.
   - Nu știu dacă ar trebui să vă spun. În rucsac era un nume și o adresă, iar Campbell mi-a zis că seamănă cu adresa biroului dumneavoastră din Paris. Credea că este posibil ca dumneavoastră să fiți Ward... doar că se gândea și că ar putea ca totul să vă fi fost înscenat. Am sunat la poliție. N-am știut ce altceva să fac.
   - Ați procedat corect. Ce nume era?
   - Mi i-a spus... David sau așa ceva.
   - Cumva David Mallet?
   - Mallet... Mallory. Mallet, da, ăsta era. Știa că e un nume fals pentru că amândoi știm de sistemul de criptare, ne este util la muncă.
   - Mallory ați spus? am întrebat fără să-mi dau seama.

   Am sunat-o iar pe Jelly pe mobil. Își închisese telefonul. Am încercat să o sun pe fix și îmi răspunse robotul.
   O voce electronică de femeie mă rugă să mă identific înainte ca apelul să poată continua. I-am spus numele și am adăugat (înainte să-mi aduc aminte că sistemul nu este conceput să recunoască un mesaj) că era o chestiune de viață și de moarte.
   „Vă mulțumesc. Așteptați o clipă, vă rog”.
   După o așteptare de câteva secunde, care mi se părură ani, pe versiunea instrumentală a melodiei Mr. Bojangles, am auzit aceeași voce înregistrată - „Persoana pe care ați apelat-o nu este disponibilă. Vă mulțumesc. La revedere”.
   Am înjurat, am așteptat o clipă, apoi am apăsat furios pe butonul de reapelare.

70.

   Jelly se duse la ușă, atentă să nu facă niciun zgomot pe parchetul din lemn de pin. Se uită pe vizor. În fața ușii, pe jumătate cu spatele și cu fața spre scări, era Guy Mallory.
   Se roti ca și cum ar fi auzit-o, iar Jelena observă că arăta cam straniu, îmbrăcat la costum și cu rucsacul pe umăr. Se apropie de ușa ei. Trebuia să gândească rapid.
   - Jelena, știu că ești acolo.
   Prea târziu să pretindă că nu e.
   - Guy? Ce cauți aici? spuse ea cu o voce somnoroasă, ca și cum o trezise din somn. Ți-am spus doar, n-am chef să văd pe nimeni.
   Se uită iar prin vizor. Fața lui, distorsionată de lentilă, părea la fel de impenetrabilă ca o mască de lemn.
   - Ești bine?
   - Aha, sunt bine, răspunse ea. Am luat niște Tylenol. Acum te rog să pleci. Lasă-mă să mă culc la loc.
   - Am vrut să mă asigur că ești în siguranță.
   - În siguranță? Sunt bine, crede-mă.
   - Am zis că poate n-ai vrut să mă lași să urc la tine din cauză că ești cu cel care te urmărește și nu poți să vorbești. Am vrut să verific dacă ești ok.
   - Nu e aici, Guy. Sunt bine, mersi.
   - N-ai mai vorbit cu el?
   Jelena ezită.
   - Nu chiar... el... păi, da, l-am văzut puțin mai devreme. M-a scos la masă, am discutat situația și asta a fost. Nu ne-am făcut planuri să ne mai vedem.
   - Îmi vine greu să cred. Urmăritorii sunt foarte insistenți.
   - Uite ce e, dacă e să fiu sigură de ceva... sunt sigură că nu e un hărțuitor.
   Vocea nu-i sunase deloc sigură. Se gândi că deja o sunase, îi trimisese un e-mail, iar o sunase - apel pe care îl respinsese... poate că era vina ei că îl lăsase să creadă altceva. Putea să se trezească oricând cu el aici, acum că știa și unde stă.
   - Ideea e că tocmai am văzut un tip mai devreme prin holul de jos și părea cam dus cu capul.
   - Așa, și? Suntem în New York, Guy, dacă nu știai.
   - Ar putea să se întoarcă. Nu vreau decât să am grijă de tine.

..............................................