Chipul întunericului, Charles Maclean

 ................................................

2-7

         Fața înghețată a cadavrului, cu nuanțe portocalii și albăstrui, îi șterse în treacăt obrazul, ca un fel de parodie al unui sărut prietenos.

   Țipă. Începu să respire sacadat în timp ce încerca din răsputeri să împingă corpul neînsuflețit înapoi în frigider. După ce reuși să îndese toate membrele, trânti ușa minunăției tehnice și se sprijini cu putere de ea, de parcă s-ar fi luptat cu rafalele unui ciclon.
   Rămase nemișcat un minut sau două. Pe obraji îi curgeau lacrimi. În minte îi rămăsese imaginea încețoșată și obscenă a ochilor bulbucați și a limbii umflate a lui Jimmy. Auzi apoi ceva scrâșnind sub picioarele lui și, încă plângând, se aplecă și ridică ochelarii de soare ai lui Jimmy, pe care călcase. I se păruse un băiat de treabă.
   Acum știa că intrase într-un mare bucluc - nu mai putea lua tabloul. Trebuia să plece imediat. Nu trebuia să spună nimănui, nici măcar lui Guido că fusese aici.
   Gianni ieși în stradă și abia când tură motorul scuterului observă că se tăiase într-un ciob din lentilele sparte ale ochelarilor.

   În Veneția se întunecă repede. Când Sam Metcalf ajunsese înapoi lângă Rio della Sensa deja era noapte.
   Traversă un pod arcuit luminat de felinare și pentru o clipă se bucură că găsise câmpul de lângă restaurant. Imediat însă recunoscu mozaicul, biserica, farmacia de pe colț...
   Mersese în cerc.
   Mai-mai s-o pufnească plânsul, Sam simțea că e pe punctul de a renunța și voia acasă. Îi trecu prin cap să-l sune pe Jimmy Macchado. El cunoștea fiecare bar, cafenea și pizzerie din Veneția. Încercă întâi la numărul de telefon al casei din Fiesole, apoi îl apelă pe mobil. Nu răspundea la niciunul.
   Porni abătută pe cealaltă alee care ieșea din piață și merse până ajunse într-o intersecție. Se opri sub un felinar și verifică dacă formase numărul corect, apoi îl sună iar pe mobil. Ascultă cum sună și tot sună, iar dintr-odată lăsă telefonul de la ureche, uimită de un ciripit electronic care părea că se aude dinspre una dintre aleile din față.
   Rămase pe loc și ascultă. Putea să jure că auzise acordurile de început ale melodiei O Sole Mio soneria atât de exasperantă și de prost gust a telefonului lui Jimmy.
   Inima îi bătea cu putere. Nu mai era nimeni în apropiere. Dar dacă imbecilul era aici... în Veneția? Știa cât de mult îi plăcea să se prostească și să facă tot felul de surprize.
   - Jimmy? Se uită înspre case, apoi îi repetă numele, de data asta mai tare.
   Nu primi niciun răspuns, nu văzu nicio mișcare la ferestre.
   Duse iar telefonul la ureche și realiză instant ce greșeală făcuse. Lui Jimmy îi intrase căsuța vocală - ceea ce auzise era mesajul muzical de dinainte de înregistrare. Uitase că își setase același cântec tâmpit. Respiră ușurată și se simți ca o proastă.
   - Hei, eu sunt, spuse ea obosită. Știu că ești acolo, te rog, ridică receptorul... hai odată.
   Făcu o pauză pentru a-i da timp să răspundă.
   - Uite ce e, m-am pierdut. M-am pierdut ca ultima fraieră. Am urmat calea, așa cum mi-ai spus tu toate prostiile alea zen. Trebuie să mă ajuți să ies de aici.
   Îi explică apoi vag unde merge și cam pe unde se afla - aleea pe care intrase se numea „Aleea Orbului”, care iată ce bine se potrivea, apoi mai adăugă:
   - Dacă auzi mesajul în următoarele minute, sună-mă și să ai o hartă la îndemână.
   Închise. Dacă n-avea s-o sune, și nici nu erau șanse prea mari, Sam avea de gând să se întoarcă la Fondamente Nuove și să ia următoarea barcă spre Burano, după care ar fi putut să sune de la hotel la familia Rivers și să le explice ce s-a întâmplat.
   Aleile și scurtăturile din Veneția, întreaga construcție circulară a orașului îți poate juca feste, mai ales sonore. Auzi niște pași care se îndreptau spre ea sau cel puțin așa i se păru, așa că așteptă să audă și ecoul pașilor. Fu apoi nevoită să se lipească de un perete pentru a face loc unei doamne corpolente care venea cu viteză din spatele ei, încărcată cu pungi de cumpărături, și care îi bombăni un Buona sera, signora.
   Nefiind sigură pe care din cele două alei să o ia, așteptă să vadă pe unde merge femeia și se ținu după ea. După următorul colț, Sam o văzu pe călăuză la 20douăzeci de metri în fața ei, pregătindu-se să intre într-o casă cu un balcon susținut de îngeri sculptați în piatră. Până să ajungă în dreptul ușii, femeia deja o închisese; întrezări prin vizieră pungile trântite una peste alta. Sam se întrebă de ce - poate că femeia le aruncase și se grăbise să răspundă la telefon sau să vadă de vreun copil. În secunda următoare simți telefonul vibrând, semn că primise un mesaj.
   Nenoro... Jimmy.
   NU POT VB ACUM... SUNT ÎNTR-O ÎNTÂLNIRE, DA UITE CE TRE’ SĂ FACI: ÎNTOARCE-TE, MERGI ÎNAPOI LA ULTIMA INTERSECȚIE ȘI IA-O PE ALEEA CEALALTĂ. AJUNGI LA UN PASAJ DE-A LUNGUL RÂULUI DELLE GATTE. MERGI PÂNĂ LA ARCADĂ... DĂ-MI MSG CÂND AJUNGI ACOLO. E MAI APROAPE DECÂT CREZI. HAI NOROC! J.
   Izbucni în râs și, răsuflând ușurată, îi răspunse și ea:
   DOAMNE, MULȚUMEEESC!
   Apoi făcu cale întoarsă. Indicațiile lui erau ușor de urmat. Trebuia să țină malul râului stătător și urât mirositor, care nu părea deloc prietenos. Pe cealaltă parte erau case decrepite, cu ferestre întunecate sau acoperite de obloane, care erau din ce în ce mai apropiate, astfel încât cărarea se îngusta și ea sub cerul ca de indigo, până într-un punct în care nu mai era loc de trecere decât pentru o persoană. Sam însă avea încredere în ghidul ei personal, Jimmy.
   Își aduse aminte că auzise pe cineva, poate chiar pe el, spunându-i că dacă îți poți auzi propriii pași, înseamnă că ai ajuns într-o fundătură.
   Era atât de liniște, încât își auzea respirația. Telefonul vibră din nou. Sam se grăbi să-l deschidă, aproape scăpându-l din mână.
   AI AJUNS?
   Răspunse: AHA
   MERGI PÂNĂ-N CAPĂT, FĂ STÂNGA, ACUM NU SE VEDE, DAR E O CRĂPĂTURĂ ÎNTRE CASE... SCURTĂTURĂ!
   Sam se încruntă. Ceva nu era tocmai în regulă. La 10 - 15 metri în fața ei, apa trecea pe sub arcadă și cărarea se termina acolo. De unde știa cât mai avea până acolo și ce putea sau nu să vadă de unde era? Poate că Jimmy făcea mișto de ea...
   Ezită, apoi îi scrise iar:
   NU POT SĂ MERG MAI DEPARTE.
   Rămase pe loc și așteptă.
   Urmă o pauză lungă, dar în cele din urmă veni și răspunsul:
   VEZI SCURTĂTURA?
   Sam nu se urni din loc nici acum. Urmări cu privirea casele de pe stânga, până când ochii îi căzură pe mormanul de moloz aflat după ultima casă, în dreptul unui șantier. Locul în care arcada intersecta movila în unghi drept era în beznă completă și trase concluzia că putea fi un pasaj.
   OSTERIA AL BACCO E CHIAR DUPĂ CE TRECI DINCOLO.
   Ăsta era numele restaurantului, cum de-l uitase!
   CRED CĂ GLUMEȘTI... JURĂ-TE CĂ NU FACI MIȘTO!
   Jimmy știa prin ce trecuse în Florența. Era absurd să se gândească acum că-i arde de glume și jocuri stupide.
   JUR CU MÂNA PE INIMĂ, FATĂ... ȘI APROPO, ÎMI PLACE LA NEBUNIE HALATUL!
   Sam rămase cu privirea fixă către zona aceea umbrită total, la apa neagră a râului care lucea când se lovea de un recif ascuns înainte să dispară în tunel.
   Merse câțiva pași înainte, apoi fu copleșită de senzația că cineva stătea ascuns acolo. O cuprinse frica, iar pe ceafă o străbătu un fior rece ca gheața.
   Spaima o țintui locului, cu privirea spre intrarea aceea strâmtă, întrebându-se dacă cel care o aștepta acolo o vedea acum. N-avea nicio legătură cu Jimmy. N-avea el cum să știe...
   Dar n-avea timp să caute explicații. Toată ființa și instinctele ei îi spuneau să se întoarcă, să plece de acolo, să fugă cât o țin picioarele, acum.
   Sam nu se mișcă din loc. Nu își putea dezlipi privirea de la umbra aceea.
   I se păru că vede ceva mișcându-se la intrarea în scurtătură. Copleșită de un sentiment de neputință, aproape de inerție, trase de timp cât să mai scrie un mesaj cu mâinile tremurânde:
   ACUM AJUNG. MERSI DE AJUTOR. MAI VORBIM. S.
   Mai așteptă câteva secunde să se asigure. Dacă era cineva acolo, acum era momentul ca el să se miște.
   Se întoarse pe călcâie și, cu imaginea aceea întunecată încă fixată în cap, merse grăbită până ajunse la colț. Se opri și se uită în urmă. Nicio mișcare. Una dintre ferestre se lumină. Aproape pufni în râs de ușurare.
   Apoi, în lumina de la casă, văzu ceva sclipitor pe pământ la 10-15 metri în spatele ei, chiar acolo unde se aflase mai devreme. Din instinct își duse mâna la față, lovindu-se peste ureche; își pierdu un cercel.
   Îngenunche să se descalțe, gândindu-se dacă să se întoarcă după el. Se ridică și -și luă încălțările, moment în care zări o umbră desprinsă din gura pasajului.
   Se întoarse și o luă la goană, așa cum nu o făcuse niciodată.

   Restaurantul o găsi pe ea. Nu încăpea nici urmă de îndoială că așa se întâmplase, pentru că singură n-ar fi reușit să ajungă.
    Aleea pe care fugise fusese lungă și plină de cotituri, dar se sfârșise într-un scuar luminat, plin de lume. Îi recunoscu pe noii ei prieteni la o masă pe terasă, sub o copertină alb-albastră. Cu răsuflarea tăiată și cu inima bătându-i nebunește, încercă să se ascundă de ei până reușea să se adune.
   Dar Balfe Rivers se ridicase deja, făcându-i cu mâna și zâmbindu-i.
   - Aici, Sam! Ia uitați-vă cine a venit!
   Sam porni spre ei și simți că îi curge sânge dintre degetele de la picioare - se tăiase într-un colț ascuțit de piatră. Balfe o luă de braț și o conduse la singurul loc liber de la masă.
   - Ne-am făcut griji pentru tine.
   - Îmi cer scuze. M-am... tot timpul mă rătăcesc.
   - Drăguță, cred că ai nevoie de o tărie, spuse Fern sec.

13.

   Era prima petrecere pe care o dădeam la Greenside după moartea Sophiei și toți trei eram puțin cam tensionați.
    Laura îmbrățișase ideea sărbătoririi zilei de naștere a lui George - 16 ani - ca pe o ocazie de a ne deschide din nou către lume. Invitase câțiva vecini, dar și prieteni de-ai băiatului, în ideea că trebuie să începem să ne revenim la normal - sau ceva de genul.
   Stăteam împreună pe treptele de la intrare să ne întâmpinăm primii invitați.
   Era o zi caldă de iunie, iar casa - un conac impecabil din perioada georgiană timpurie, construit din granit alb, aflat în proprietatea soției mele de secole - arăta magnific, emanând lumină în contrast cu terenul întunecat pe care este așezată. Laura respectase și tradiția familiei din care făcea parte (moștenită de la bunica ei din Virginia), aranjând în dreptul fiecărei ferestre din casă câte o lampă cu gaz. Pe terasă era un cvartet de corzi care cânta muzică de Bach.
   În acel moment nu prea ne vorbeam.
   Mai devreme, în timp ce ne îmbrăcam, ne certaserăm din cauza cadoului pe care i-l luasem eu lui George - un ATV Yamaha Warrior, de un roșu-cărămiziu.
   - Ai auzit ce-a făcut? Laura era în fața oglinzii, făcând ultimele retușuri machiajului. Aproape s-a răsturnat cu drăcia aia.
   - A încercat să evite câinele, am protestat eu în timp ce mă jucam cu butonii.
   Mă întorsesem de la Londra cu mai puțin de 20 de minute în urmă și trebuia să-mi fac duș și să mă îmbrac. Toată lumea spune că n-a fost nicio clipă în pericol.
   - Asta se cheamă ispitirea sorții și știi foarte bine asta. Mi-ai promis că vii mai repede.
   Încercasem s-o conving că pierderea Sophiei și faptul că îl mai aveam acum doar pe fiul nostru nu însemna că trebuie să considerăm că el avea de înfruntat pericole mai mari decât oricare alt băiat de vârsta lui. Eu nu cred în protecție exagerată; dar ea era mama lui.
   - Dacă vreodată i se întâmplă ceva...
    Nu termină propoziția, ci se limită să mă privească fix prin oglindă cu ochii ei albaștri, scrutători și duri.
   - Știi de ce a trebuit să mă duc în oraș, am spus eu calm. Era important.
   Aranjasem să mă văd cu Phil la firma Soluții de Securitate pentru a-i înmâna personal cartela SIM a telefonului. Voisem să-i subliniez clar că mă aștept să rezolve situația apelului primit la vila Nardini cât mai repede posibil.
   - Tot ce faci tu, Ed, e mereu „important”. Dar George nu e? Familia ta nu e? Noi?
   - Doar voi contați pentru mine, am spus eu.
   Această ieșire nervoasă îi fusese provocată de Yamaha cumpărată de mine, dar cred că ar fi avut-o oricum. Nu-mi plac deloc certurile. Am crescut într-o casă în care era la ordinea zilei ca părinții mei să se certe și mi-am jurat atunci să nu copiez niciodată acest exemplu de secătuire emoțională în căsnicia mea. Deși eu mă mai certam din când în când cu Laura, de obicei nu depășeam limita bunului-simț, chiar dacă ne enervam prea tare. Mai erau și excepții, evident, dar parcă era altceva cu ea în seara aceea. Mă acuzase că-mi neglijez „unicul copil”, că nu sunt niciodată acasă, că mă folosesc de muncă pentru a evita orice responsabilitate - mă surprinsese amploarea indignării și chiar înverșunarea cu care îmi vorbise.
   Cred că doar un anumit instinct de autoconservare sau poate frica de a nu spune ceva irevocabil o împiedicase să spună ce avea de fapt în minte. Cea mai dură acuzație pe care mi-a aruncat-o a fost când s-a întors brusc spre mine și a țipat:
   - Nu ești deloc prezent în căsnicia asta, Ed!
   Luat complet prin surprindere de atacul acesta verbal - și de momentul ciudat în care se găsise să-l facă am realizat totuși că era un dram de adevăr în el, ba chiar mai mult decât credeam.
   Metoda mea de apărare era să întrerup discuția. În momentul în care nu mai puteam amâna să ne ducem să ne întâmpinăm musafirii, i-am spus:
   - Putem să continuăm discuția altă dată? Nu e corect față de George și nici frumos față de amintirea Sophiei. Dacă vrem ca seara asta să fie minunată pentru ei, trebuie să ne facem apariția ca un cuplu unit.
   - Eu nu mă pricep la chestiile astea așa ca tine, îmi răspunsese ea.

   Nu cred că a remarcat cineva tensiunea dintre noi. Prietenii, în special cei care o cunoscuseră și o iubiseră pe Sophie, se purtau foarte înțelegător și îngăduitor cu noi.
    Aproape toată seara ne-am ferit unul de celălalt, dar la un moment dat am zărit-o pe Laura în partea cealaltă a sufrageriei. Era singură și foarte elegantă, îmbrăcată într-o rochie argintie Nina Ricci pe care o cumpărase ultima dată când fusesem în Paris.
   Se întoarse și ieși pe ușa spre terasă. Am luat două pahare de șampanie de pe tava unui ospătar, am tras adânc aer în piept și am urmat-o. Am surprins-o chiar înainte să ajungă să se sprijine de balustradă și i-am întins un pahar.
   - E o petrecere reușită, am îngăimat eu.
   Mai erau și alte cupluri care ieșiseră să se bucure de răcoarea serii în jurul meselor cu vedere spre lac. Templul fusese luminat artificial, special pentru această ocazie, cu torțe de-a lungul potecii din jurul lacului.
   - În afară de faptul că lui George nu-i place deloc muzica, spuse ea, ridicând din umeri.
   Ca la un semn, din cortul unde se afla formația începu brusc o melodie clasică, How Sweet It is. Tobele și bașii se auzeau ca tunetele. Eu eram responsabil de muzică.
   - Nu cred că asta-l oprește să se distreze de minune. Vrei să dansezi?
   - Nu, cel puțin nu acum.
   Am mai rămas împreună o perioadă. Oamenii veneau la noi și ne felicitau pentru petrecere. Am remarcat că Laura, în ciuda a ceea ce susținuse mai devreme, se descurca foarte bine ca gazdă.
   - Mă duc înăuntru acum, am rupt eu tăcerea. Trebuie să-l sun pe Phil... Lucrează până târziu în noaptea asta, am adăugat, răspunzându-i anticipat. Mă duc să sun din bibliotecă. Revin în 20 de minute.
   - Mă îndoiesc că o să-ți simtă cineva lipsa.
   Bașii unui cover după Christina Aguilera răsunau pe suprafața apei. M-am prefăcut că nu am auzit ce spusese.
   - Du-te liniștit, le țin eu piept.
    Îmi zâmbi, apoi adăugă pe un ton rece:
    - Știi ce mi-ar plăcea, Ed? Dacă n-ai arăta tot timpul de parcă ai vrea să fii oriunde în altă parte decât cu mine.
   Am ridicat din umeri și m-am cărat. Pisatul ăsta la cap începea să mă enerveze.
   Adevărul era că în ultimul timp chiar făcusem eforturi să stau mai mult pe-acasă cu soția și familia. Dintr-odată, m-am simțit revoltat și supărat nu doar pe Laura, ci pe toată lumea care ne invadase casa. Aleea se transformase într-un râu sclipitor de mașini de lux; de-abia m-am putut strecura prin grămada de șoferi sprijiniți de caleștile lor glorioase, bârfe și țigări aprinse peste tot, ca licuricii.
   M-am uitat înspre casă și am observat că, deși era câte o lampă la fiecare fereastră, una era stinsă - cea de la vechiul dormitor al Sophiei. Mi s-a părut mai mult decât o neglijență nefericită.
   Avea dreptate, nu-mi doream să fiu aici.

   Încă 4atru minute până la miezul nopții.
   Nu era chiar o urgență. În Washington DC e lumină afară și la 7 seara... de parcă ar fi contat. Îmi intrase inexplicabil în cap că dacă mă grăbesc ajung la timp.
   Am luat-o prin toiul mulțimii. Pe holul lung nu se mai distingea podeaua, era plin de oameni cu fețe îmbujorate și zâmbitoare. O blondă într-o rochie aurie, mult prea strâmtă, care era unul dintre managerii de la birou care ne ajutase cu organizarea, mă apucă veselă de braț.
   - Hei, tu!
   Am scăpat repede de ea, nici nu m-am oprit.
   Aproape ajunsesem lângă scări când ceva mi-a atras atenția și m-am întors. Laura mă urmărise în casă și acum stătea în partea cealaltă a camerei, observându-mă. Îmi zâmbi amuzată, îmi făcu semnul ei caracteristic cu degetul mic; n-am avut încotro, așa că i-am zâmbit și i-am făcut și eu cu mâna.

   Am intrat în bibliotecă, am închis ușa și m-am dus la birou. Am format numărul pe care mi-l dăduse Phil și apoi m-am așezat în fața computerului.
   Cât am așteptat să răspundă - voiam să știu dacă a descoperit ceva în legătură cu apelul - m-am conectat la internet. Șansele să dau de Jelly online erau foarte mici, dar mi-am accesat lista de prieteni, gândindu-mă să-i las un mesaj, când aproape mi s-a tăiat respirația.
   jokeradorabil: hei... ce faci
   câineletemplului: nu-mi vine să cred
   I-am lăsat lui Phil un mesaj vocal în care îl rugam să mă sune, apoi am lăsat telefonul.
   ct: sunt... e foarte ciudat, adică... am avut o presimțire... unde ești
   ja: tot în DC
   ct: în casa prietenului tău?
   ja: la bibliotecă, în sala cu computere
   ct: biblioteca congresului?
   ja: păi da... unde altundeva își poate odihni picioarele o fată după o zi întreagă de cumpărături?
   ct: știi că șansele să dăm unul de celălalt...
   Nu știu ce mă dăduse pe spate mai tare, coincidența sau bucuria simțită când am dat de ea. După un moment mi-am aprins un Gauloise.
   ja: nu ești supărat pe mine?
   ct: ar trebui? care-i adresa ta din Brooklyn?
   ja: hmmm... mi-aș fi dorit să nu mă fi întrebat asta
   ct: de ce? ți-e frică să nu-ți apar la ușă?
   ja: nu sunt genul acela de fată
   ct: voiam să-ți trimit ceva
   ja: ține-ți banii, domnule... hei, ai chef de-o excursie?
   ct: ok, de data asta unde... Marrakech, Samarkand, Veneția?
   ja: ce voiai să-mi trimiți?
   ct: n-o să știi niciodată
  ja: buhuu... deci, în mintea ta, unde suntem acum?
   ct: Veneția, la unul dintre hotelurile mele preferate din toată lumea, Cipriani...
   ja: știu și eu... străzi pline de apă, ți-am zis că mi-e frică de apă
   ct: stai așa... telefonul
   În același moment în care am ridicat receptorul am auzit niște șoapte pe holul din fața bibliotecii. O fată tânără, pe care o știam vag ca fiind fata cuiva, își băgă capul pe ușă și, văzându-mă la birou, începu să chicotească:
   - Șșș... e cineva aici.
   - Mersi că m-ai sunat, Phil, am spus, uitându-mă acum spre fiul meu George, care stătea în spatele fetei din prag, amândoi destul de chercheliți. Nu m-am putut abține să nu mă întreb dacă nu cumva îl trimisese Laura să vadă cu ce mă ocup.
   - Scuze, scuze, îngână el, rânjind. Tata, ea e... Clarissa.
   - Uite cum stăm, începu Phil direct. Ți-am zis că avem o cârtiță la compania de telefonie. A reușit să localizeze rețeaua prin care s-a efectuat apelul, dar asta e tot ce poate face.
   - Îmi pare bine de cunoștință, am spus eu tare, acoperind receptorul cu mâna, sper că vă distrați. I-am făcut prietenos cu mâna lui George, care-și retrăsese brațul din jurul gâtului fetei.
   - Apelantul utilizează Uno. Acum trebuie să găsim pe cineva care să ne poată spune care dintre abonații lor a inițiat convorbirea. E mai greu, dar ne ocupăm. Treburile astea sunt ilegale, așa că o să coste.
   - Nu mă interesează cât costă, vreau neapărat să-i aflu numele.
   Am închis telefonul și am luat o gură de șampanie, apoi m-am ridicat să închid ușa pe care George o lăsase larg deschisă.
   ja: mai ești?
   ct: scuze... tre’ să plec
   ja: știu, trebuie să te-ntorci la petrecere, domnule
   ct: stai, stai așa... nu-mi aduc aminte să-ți fi zis de petrecere
   ja: ba da. mi-ai zis... e ziua fiului tău
   ct: serios acum, sunt o sută cincizeci de oameni aici, cum ai știut?
   ja: uneori pot să te „simt” sau să simt situația în care ești, la ce te gândești, ca și acum... te gândești că... soția ta se-ntreabă pe unde ești
   ct: de fapt mă gândeam la expresia feței tale când ai scris asta. e important, jelly. cum de-ai știut de petrecere?
   ja: tu asculți vreodată? TU MI-AI SPUS
   M-am decis să verific mai târziu dacă așa era. Păstrasem majoritatea arhivelor conversațiilor. Apoi a urmat o pauză lungă, mult mai lungă ca de obicei, după care a continuat.
   ja: oricum, marți mă întorc în New York
   ct: bine, mai vorbim de asta atunci. ai grijă de tine
   ja: sunt în biblioteca nenorocitului de congres... ce se poate întâmpla?
   ct: tocmai mi-a trecut prin minte, poate am putea să ieșim să bem ceva la un moment dat
   ja: ei bine, nu te mai gândi, ed... și nu îndrăzni să mai zici ceva
   Am stat un moment holbându-mă la ecran și încercând să mi-o închipui la un terminal din clădirea Thomas Jefferson, de pe Dealul Capitoliului. Era ceva care-mi dădea fiori - Jelly aflându-se într-un loc pe care-l cunoșteam destul de bine; asta ne conecta pașii în lumea reală, aducându-ne un pic mai aproape unul de celălalt. Și chiar vorbisem serios mai devreme. Voiam să o întâlnesc chiar acum.

   Înainte să mă întorc în tămbălăul de dincolo de ușă mi-am mai turnat un pahar de șampanie, apoi am deschis fișierele de muzică pe care mi le trimisese și m-am lăsat pe spate în fotoliu, am închis ochii și am ascultat-o în căști cântând la pian.
   N-am nicio treabă cu recunoașterea talentului muzical (eu mă ocupasem de partea bănească a afacerii), dar era clar că Jelena era talentată și speram să o încurajez. Refuzase categoric să mă lase să intervin, ceea ce era de înțeles. Totuși nu pricepeam ce putea fi rău dacă rugam pe cineva care chiar se pricepea să o asculte cântând. Deja dădusem câteva telefoane discrete, care avuseseră ca rezultat obținerea unei întâlniri la conservator poimâine. Oricum îmi planificasem să mă duc în Paris.
   Lui Will îi spusesem adevărul despre relația noastră: Jelly și cu mine eram prieteni, nimic mai mult. Dar în ultimele zile, nu știu cum sau când exact, parcă ceva se schimbase. Nimeni nu putea fi mai rezistent decât mine la ideea unei aventuri. Viața mea era deja destul de complicată, ultimul lucru de care aveam nevoie era să fiu prins că am un fel de relație romanțioasă pe internet - nici măcar nu credeam că e posibil să te îndrăgostești de cineva prin monitorul vreunui computer. Nu puteam însă să mi-o scot din minte.
    Privind în urmă, acum înțeleg că era o chestie graduală, o escaladare aproape imperceptibilă, o creștere continuă a mizei - și că la un moment dat pe parcurs, oricât de incredibil ar părea, m-am îndrăgostit.

14.

   După ce Ed se deconectă, Jelly șterse planul și imaginile de pe site-ul Bibliotecii Congresului pe care le atașase pe ecran cât vorbiseră. Voise să-i dea impresia că ea chiar era acolo.
    Zăbovi mai mult asupra unei imagini cu o fereastră superioară a clădirii Jefferson. O scenă de iarnă cu vedere spre Fântâna lui Neptun de la Capitol și apoi curtea acoperită de zăpadă aproape o convinsese să-și dorească să viziteze Washington-ul într-o zi.
   Apăsă pe butonul de închidere și se deconectă cu un suspin. Dacă Ed își dădea seama că biblioteca n-avea cum să fie deschisă la ora asta sâmbăta? Trebuia să scape basma curată. Se îndreptă spre casierie să plătească ce avea de plătit. Din biroul din spate se auzea o voce de bărbat, care vorbea în arabă la telefon.
   Încercă să-și imagineze ce făcea Ed chiar în acest moment. Putea să vizualizeze conacul de țară, oameni dansând... dar pe el nu.
   - Cincisprezece.
   Încercă să revină cu picioarele pe pământ. Tipul acesta marocan, Hassan, pe care nu-l putea suferi, stătea în fața ei și-i agita mâinile în fața ochilor, încercând să o scoată din transă.
   - Alo?
   - Cred că am adormit de când aștept.
   - Face 15 dolari.
   - Poftim?
   - O cafea și un croasant, plus două ore online.
   - Îți bați joc de mine, nu? Până în jur de 5 am stat oricum la serviciu.
   - Cincisprezece, drăguță.
   - Lasă-mă cu „drăguță”.
   Trânti furioasă o bancnotă de 10 dolari pe tejghea, apoi, văzând că o privește extrem de insistent, mai aruncă în silă încă 5. Hassan se purta întotdeauna foarte urât cu femeile; era ultima oară când îi permitea așa ceva.
   Îi făcu un semn obscen, îi zâmbi fermecător, se întoarse pe călcâie și păși mândră către ieșire, spre căldura și traficul de pe Flatbush Avenue.

   Pe colț era un minimarket și trebui să intre acolo să-și ia un suc, altfel ar fi murit de sete.
    Își făcuse planul să treacă după serviciu pe la casa mamei ei, să exerseze o bucată de Schubert pentru lecția de luni. Problema era că avea de mers 10 străzi până acolo, iar la 7 avea întâlnire cu Tachel - la naiba, nu mai avea timp.
   Trebuia să amâne până mâine.
   Trecea pe la mama ei aproape în fiecare zi să exerseze, dar la cină nu rămânea de fiecare dată - pofta cu care mama ei gătea o făcea uneori să continue cu și mai mare motivație studiul la pian. Jelly visa ca într-o zi să aibă propriul ei pian - nu unul ieftin, ci unul vechi, cu coadă, ca Chas M. Stiefful cu care crescuse, cu care niciun milion dintre pianele construite azi nu se puteau compara.
   Continuă să meargă ascultând melodia Andante la căștile MP3-playerului, urmărind fiecare acord în minte și știind exact când trebuie dată pagina partiturii.
   Trebuia să facă mai multe exerciții de îndemânare cu degetele - pentru viteză, game... nu să stea să piardă timpul în fața computerului. Încă era supărată pe ea că irosise 15 dolari - jumătate din suma pentru o lecție de pian cu doamna Cato.
   Jelly era într-o stare de spirit confuză, ba se simțea cu inima ușoară, ba deprimată. Trecuse pe la internet-café doar să-și verifice căsuța poștală, dar apoi apăruse tipul, începuseră să stea de vorbă și așa pierduse noțiunea timpului. La naiba, singurul motiv pentru care pretinsese că este plecată în Washington fusese să se desprindă un pic de relația asta de care orice prost putea să își dea seama că nu e sănătoasă.
   Își scoase căștile din urechi și zâmbi. O zări pe Tachel la câțiva metri, lângă gura de metrou, încercând să păstreze distanța față de niște puști din Jamaica, care ascultau la maximum muzică dubstep la boxele unei mașini vechi de curse, TransAm, parcat chiar lângă bordură. „T” era o femeie înaltă, cu tenul închis la culoare, cu un bust mai mult decât generos, iar acum purta blugi albi strâmți și o bluză ciclamen legată pe după gât, care îi accentua și mai mult formele, ca și cum ar fi spus „iată ce se-ntâmplă dacă te rogi să ai sânii mari”. Arăta ca o bombă sexi.
   Ajunsă lângă ea, Jelly făcu câțiva pași de dans pe o muzică imaginară din Caraibe, râse și făcu gesturi ciudate. Nu știa sigur de ce, dar scena i se păru foarte amuzantă și frumoasă.
   - Ce naiba te-a apucat?
   - Păi, mă bucur să te văd.
   Tachel își dădu ochii peste cap.
   - Ce-ai stat atât? O să întârziem la spectacol.
   - Am fost la mama să exersez și am uitat cât e ceasul.
   Jelly fu surprinsă de ușurința cu care mințise. Era prietenă cu Tachel din liceu și își destăinuiau aproape orice. Nu era încă pregătită să recunoască faptul că încă mai vorbea pe net cu englezul, tipul despre care îi povestise deja și care nu voia să o lase în pace, ba chiar devenise mai insistent și voia să se întâlnească cu ea - se temea că T va râde de ea. Dar niciuna din ele nu putea păstra un secret prea mult timp.
   Știa că cea mai bună soluție era să-l șteargă din lista de prieteni pe Ed Lister.
  Chestia era că încă nu era destul de hotărâtă. Îi părea rău pentru pierderea pe care acesta o suferise și, deși nu-și dorea nimic de la el - Ed adusese vorba iar despre Paris și îi sugerase că ar putea să o ajute cu cariera muzicală - îi făcea plăcere să fie la curent cu viața luxoasă a unui milionar. Îi spusese că avea fie să reușească prin propriile-i forțe, fie va eșua lamentabil.
   Cât vorbiseră pe net, căutase hotelul Cipriani din Veneția. Îi plăcuseră apartamentele de acolo, chiar dacă nu erau uriașe, iar pe site nu erau poze și cu băile.
   Tachel o privi suspicioasă:
   - Dacă nu te-aș cunoaște atât de bine, aș zice că te vezi cu cineva.
   Jelly se mulțumi doar să dea din cap că nu, fiindu-i teamă că s-ar fi putut da de gol dacă ar fi vorbit sau cuvintele ar fi sunat aiurea, deși acesta era adevărul. T putea să vadă prin ea.
   - Păi atunci, dacă nu e vorba de dragoste, spuse prietena ei în timp ce coborau în întunericul gurii de metrou, cred că e cazul să faci sex.
   Metroul se apropia de stație, îl puteau auzi.
   - Taci din gură, spuse Jelly cu mâna în șold, uitându-se în altă direcție. Nu-i nimic ce nu se poate rezolva cu câteva baterii.
   Băieții jamaicani și mașina lor ruginită plecaseră, dispărând în asfințitul soarelui, care strălucea tare, ca o geamandură peste Ocean Boulevard.
   - Apropo, o anunță Tachel în timp ce ușile metroului cu destinația Manhattan D se deschideau șuierând, ghici cine s-a-ntors în oraș și-ntreabă de tine?

15.

   Paris

   Sam se încuie într-o cabină a unei toalete publice. Voia să fie singură.
    Se așeză pe closet îmbrăcată, își deschise laptopul și se uită la imaginea care îi umplea tot ecranul. Un instantaneu clasic de vacanță, făcut cu două ore înainte în Stadtpark din Viena, în care apăreau Fern și Balfe Rivers într-o poziție caraghioasă de vals, în fața monumentului lui Johann Strauss.
   Cei doi formau un cuplu ciudat: Balfe era înalt, arătos, semăna cumva cu Sam Shepard; Fern era micuță și gingașă, dar semăna cu un pechinez. Dar Sam nu era interesată de tovarășii ei de drum sau de statuia aurită a compozitorului care ținea o vioară sub bărbie, sub o arcadă ornată cu nimfe. Atenția îi era îndreptată spre silueta din fundal.
   Sam trecu cursorul peste grupul care se zărea în umbra monumentului și mări imaginea încețoșată a unei siluete care se desprindea din margine. Poziția ei stranie îi captase atenția. La o rezoluție de 200 la sută, imaginea era fragmentată în pixeli foarte mari; micșoră la 150 și setă un efect de pointilism. Imaginea începu să capete formă - un chip de bărbat, pe jumătate ascuns în spatele piedestalului, cu capul într-o parte și nefocalizat - nu, nu îi putea vedea fața.
   Cu toate astea, ceva i se părea familiar la el.
   Pe parcursul drumului liniștit din nordul Italiei spre Austria, Sam făcuse mii de fotografii, pe care le descărcase în fiecare seară și le aranjase în foldere separate - Treviso, Padova, Asolo, Graz - toate locurile în care se opriseră și pe care le vizitaseră.
   Își dădu la o parte șuvița de păr din ochi, accesă primul album și selectă modul Expunere. Nu avea prea mult timp la dispoziție. Trenul de noapte spre Paris pleca în 35 de minute și familia Rivers deja începuse să se agite. Dar dacă cineva o urmărea, cineva care stătea ascuns tot timpul - simți cum i se strânge stomacul în timp ce se uita la poze - exista totuși o șansă să-l fi fotografiat.
   Dacă el chiar fusese cu două ore în urmă în Stadtpark, atunci se năștea întrebarea la care Sam nici măcar nu voia să se gândească: unde era el acum?

   Nu fusese niciun incident anume, nu se întâmplase nimic deosebit, dar Sam se simțea încă de ieri, de când sosise în Viena, foarte tensionată și slăbită. Aici, drumul ei alături de familia Rivers urma să se despartă - ei mergeau către nord, în Alpi; ea urma să plece la Paris cu trenul.
   Se obișnuise să fie sub aripa protectoare a celor doi americani, oameni serioși și buni la suflet. Aflați în pragul pensionării, îi aduceau puțin aminte de părinții ei. Balfe avea un obicei cam enervant să îi spună „puștoaico” sau „micuțo”, dar asta din cauza diferenței de vârstă, și se înșelase când îl catalogase ca „moș libidinos”. Era inofensiv.
   În seara precedentă o invitaseră la Opera de Stat să vadă Don Giovanni de Mozart, asta ca un dar de despărțire. Acolo se simțise purtată de muzică, decoruri, de amplitudinea punerii în scenă și avusese o revelație foarte clară - chiar nu voia să se întoarcă acasă, în State. Venise în Europa special să învețe despre artă și descoperise că în America nu exista aceeași mentalitate și dorință de înțelegere a subtilităților modului în care viața trebuie trăită. Acum însă era prea târziu să se mai răzgândească.
   După spectacol mâncaseră la Landtmann, restaurantul despre care Balfe îi spusese că fusese locul preferat al lui Sigmund Freud. Ieșise în parcare să verifice dacă nu era cineva suspect într-una dintre mașini sau ascuns pe undeva, pe partea cealaltă a străzii. Fiind într-o stare de alertă chiar exagerată, chipurile amabile și joviale ale vienezilor i se păruseră viclene și sinistre, iar ochii lor i se păruseră că o urmăresc peste tot.
   Laptopul și-l lăsase încuiat în seiful hotelului.
   - Ce loc mai bun ar putea exista pentru a sărbători ultima noastră seară, spuse Balfe în timp ce îi deschidea ușa galant, cu fiica lui H.L. Metcalf!
   Reuși să zâmbească. Tatăl ei fusese psihiatru.
   Ceremonia înceată a servirii cinei la Landtmann, mesele din marmură, banchetele acoperite cu catifea și afișele celebre de pe toți pereții nu făcuseră decât să o streseze și mai tare. Fern chiar o întrebase dacă e vreo problemă, moment în care aproape izbucnise în lacrimi. Voise să le povestească despre crima din Florența și despre teama ei că este urmărită, dar se abținuse. Deja se simțea vinovată că se folosește de ei ca de un scut și că profită de bunătatea lor.
   Când Fern spusese în treacăt în timp ce mâncau Schagtorte și melanges că ea și Balfe ar putea să își schimbe planurile și să vină cu ea la Paris, i se păru că rugăciunile îi fuseseră ascultate.
   A doua zi de dimineață le mulțumi pentru că i-au schimbat biletul de la cușetă la clasa întâi pentru a sta cu toții împreună.

   Sam trase cu ochiul la ceasul din bara de activități a laptopului. Opt și 20.
   Probabil că ei se urcaseră deja în tren, sigur își făceau griji din cauza ei. Dintre toate fotografiile, nu găsise decât două care erau mai suspecte, dar nimic foarte clar.
   Apoi îl zări. Oprise expunerea de imagini la piața centrală din Asolo. Tot nu se vedea niciun chip. Dar era sigură că era același individ. Sam rămase cu privirea pironită asupra figurii neclare, apoi închise laptopul.
   Clanța toaletei în care era închisă începu să se miște încet și simți cum o năpădește o senzație de greață.
   Sam tuși.
   Auzi o voce de femeie mormăind un Entschuldigung. Pașii se îndepărtară - nu îi auzise când se apropiaseră - apoi ușa unui alt separeu se deschise, poate la 2 sau 3 cabine distanță. Nu trebuia să se panicheze - fusese doar o alertă falsă.
   Din cauza fricii îi veni să facă pipi. Închise capacul laptopului și își trase pantalonii în jos. Ușurarea pe care o simțea era doar temporară. Nu avea cum să-și ignore instinctele: acum era convinsă că cineva o urmărea.
   Primul gând fu să se ducă la poliție. Observase o cabină pe care scria Polizei pe peronul central al gării. Perspectiva de a avea de-a face cu oficialitățile austriece și eforturile pe care trebuia să le depună ca să-i facă să o înțeleagă o descurajară complet. Ce dovadă avea că cineva o urmărește și, chiar dacă ar fi reușit să-i convingă că cele câteva fotografii erau o amenințare la adresa ei, ce puteau să facă fără o descriere a bărbatului?
   Poate era doar în imaginația ei. Își aduse aminte de atacul de panică avut când se pierduse prin Veneția. Poate că iar o lua razna degeaba. Se hotărî să îl sune pe Jimmy. Îi trimisese mai devreme un mesaj prin care o informa că pleacă pentru câteva zile pe coasta Amalfi și că se vor auzi când se întoarce. Mai primise vești despre el de la un prieten comun din Florența, care vorbise cu el recent. Jimmy părea să se distreze de minune, poate chiar era beat, dar era ok... Pe fundal se auzea foarte tare You Never Can Tell, cântată de Chuck Berry.
   Jimmy ascultând muzică rock and roll? râsese.
   Formă numărul mobilului. Apelantul nu poate fi contactat.

   Sam luă liftul pentru a ajunge pe peron. Își băgase laptopul Toshiba într-o sacoșă de cumpărături pe care acum o ținea bine între glezne.
    Ajunse sus în atrium, se uită de jur-împrejur prin mulțime, simțindu-se expusă, ca și cum ar fi ieșit goală din baie. Clădirea gării centrale din Viena, Westbahnhof, o construcție modernă din ciment și sticlă, este structurată pe trei nivele de la care se poate admira panorama orașului. Își dădu seama că putea fi observată cu ușurință și din stradă.
   Trebuia să fie pe undeva pe aici, privind-o, se gândea ea.
   Cu 10 minute înainte de plecarea trenului, se întoarse la intrarea pe peronul 14, unde se despărțise de familia Rivers, pe care îi lăsase cu un portar care îi ajuta cu bagajele și care urma să-i conducă la vagonul lor.
   Locomotiva alb-albastră a expresului EuroNight era trasă lângă amortizoare.
   Deja era pornită, așa că Sam se îndreptă spre vagonul ei. Secțiunea de cușete a trenului era după ce acoperișul de protecție se termina și dispărea undeva în asfințit. Încercă să măsoare cumva distanța pe care o parcurgea, orientându-se după felinarele care luminau peronul.
   În vagoanele normale se urcau ultimele grupuri de călători; peronul din fața ei era pustiu, cu excepția a unu-doi impiegați. Auzi niște pași grăbiți în spatele ei și se stăpâni cu greu să nu se uite peste umăr.
   Pașii se opriră. Auzi o altă ușă de tren trântită.
   Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Dacă el o lăsa să plece din Viena, după aceea ar fi fost în siguranță. Se gândi la Sophie și la cum trebuie să se fi simțit când își dăduse seama că nu mai are nicio scăpare.
   Își dorea... și-ar fi dorit al dracului de tare să nu fi luat niciodată legătura cu tatăl fetei și să nu se fi implicat niciodată. Văzu un telefon public și ezită - instinctul îi spunea să nu îl sune pe Ed Lister, să nu aibă încredere în mobilul ei - apoi se duse și luă cartea de telefon.
   Nu știa de ce se răzgândise.
   Știa doar că trebuie să spună cuiva, iar Ed era singura persoană din lume care ar fi crezut-o.

16.

   Primele note pompoase ale Visării lui Robert Schumann răsunară în sala albă de audiții. Eu mă uitam pe geam către campusul futurist al Cite de la Musique, cu mâinile la spate.
   - Trop fort, trop fort, pardon.
    Lucas Norbet se întinse spre butoanele sistemului stereo și micșoră volumul.
   - N-a urmat nicio școală specială, am spus eu, aproape cerându-mi scuze. Se poate observa că... îi lipsește încrederea. Are emoții. Sunt sigur că veți ține cont.
   - Dar măsurile de început trebuie să fie line, monsieur Lister... lentissimo!
   Îmi zâmbi cu indulgență, apoi mâzgăli ceva într-un caiet de notițe. Era trecut bine de 50 de ani, avea ochi mari și albaștri, o piele ca de copilaș și o claie de păr albă - arăta exact ca un profesor de muzică. Muzica lui Schumann se revărsă în cameră, iar el se lăsă greu în scaun și își fixă privirea în tavan.
   În următoarea jumătate de oră, Lucas parcurse întreg repertoriul pe care Jelena mi-l trimisese fără nicio tragere de inimă pe mail. Dacă i-aș fi spus dinainte că intenția mea era să îl trimit profesorului răspunzător cu admiterea la Conservatorul Național Superior de Muzică din Paris, m-ar fi refuzat cu siguranță.
   Ambiția, visul ei era să poată studia aici. Căutasem doar să-i deschid unele portițe.
   Într-un colț era un pian mare cu coadă și mi-o imaginam pe Jelena că stă în fața lui, cu capul ușor aplecat într-o parte și cu mișcări delicate deasupra clapelor.
   Când începu să interpreteze Fig Leaf Rag de Scott Joplin, chipul lui Lucas începu să se lumineze, iar zâmbetul i se lărgi din ce în ce mai tare. Faptul că o auzeam cântând și în prezența altcuiva o făcea parcă să capete viață, iar eu mă simțeam cotropit de un val imens de plăcere.
   Ultima piesă de pe CD era Bagatelle in A minor, Fur Elise a lui Beethoven, iar pe fața lui Lucas se putea citi că ascultase piesa de mult prea multe ori. Opri CD-ul după primele acorduri.
   - Pot să vă întreb, monsieur Lister, ce vârstă are fina dumneavoastră?
   - Împlinește 26 în septembrie.
   - Ah, mă tem că are prea mult.
    Scoase un oftat teatral.
    - Nu admitem pe nimeni care a depășit 22 înainte de începerea școlii. La alte instrumente, care nu sunt la fel de populare, mai primim, dar la pian sunt în permanență foarte mulți doritori.
   - Am crezut că am fost clar când v-am spus că este... adult, am spus eu, fără să ridic tonul.
   Lucas scutură din cap. Nu eram lămurit dacă asta chiar era o problemă reală sau doar vreo mișcare tactică din partea lui. Zarva produsă de vocile și instrumentele din sălile de clasă era din ce în ce mai mare, ca un fel de Babel muzical.
   - Dacă și-a obținut deja o diplomă în domeniu, se poate înscrie la un curs de „perfecționare” pentru studenții de până în 30 de ani.
   - Nu are niciun fel de calificare, i-am spus eu.
   Se încruntă.
   - Știți ce nu înțeleg? În New York aveți Juilliard, Academia de Muzică Brooklyn și multe alte școli excelente. Ar putea obține o bursă. De ce vrea să vină în Paris?
   Nu-mi era prea clar dacă știam răspunsul, dar compilasem informațiile pe care le smulsesem de la Jelena, povești despre copilăria ei, și am început să povestesc despre cum crescuse într-o familie săracă din Martinica, cum tatăl ei nu era niciodată acasă, cum învățase să cânte la pian de la o bunică pe care o adora și care o încurajase să-și urmeze visul studiind la cea mai bună școală... și așa mai departe.
   - Ați spus că vrea să fie profesoară de muzică?
   - E destul de tânără să fie încă idealistă.
   - On sait jamais, spuse el, uitându-se la mine. Am perceput ceva aici, mai ales când a cântat din Scott Joplin. Ar putea ajunge mai departe de atât.
   - Mi-ar face o deosebită plăcere să o ajut.
   Lucas se ridică și scoase CD-ul din casetofon; fără să se grăbească, îl puse înapoi în carcasa lui, apoi îl așeză pe biroul dintre noi.
   - Ocazional, spuse el în cele din urmă, mai admitem și câte un student excepțional care nu corespunde criteriilor pentru înscrierea la admitere. De obicei sunt sprijiniți de către o instituție.
   Mă privi lung în timp ce vorbi. Îl pusesem la curent cu fundația pe care Laura și cu mine o înființasem de curând în memoria Sophiei pentru sprijinirea tinerelor talente artistice și muzicale, fără posibilități financiare de a-și perfecționa aptitudinile. Totodată îi explicasem că nu era nicio legătură între fundația de caritate și dorința mea de a o ajuta pe Jelena să-și urmeze visul - îi dădusem de înțeles că era o chestiune personală.
   - În ce o privește pe fina dumneavoastră...
   Nu-mi mai amintesc exact cum își formulase pledoaria. Francezii sunt maeștri când vine vorba de manevre delicate. În tot cazul, mi-a dat de înțeles că o donație către fondul școlii i-ar asigura „finei” mele un interviu și o audiție formală, dacă nu chiar direct un loc. Am căzut de acord, deși nu cred că am fi putut s-o facem dacă fata n-ar fi fost cu adevărat înzestrată.
   - Testul cu instrumentul muzical în fața unui juriu este extrem de dur, mai spuse el, bănuiesc că doar de formă.
   Am scris cecul (cu destul de multe multe zerouri) și i l-am dat, insistând pe importanța confidențialității; i-am spus că nimeni nu trebuie să afle, mai ales fata, că are un protector. L-am întrebat apoi, poate mai bine n-o făceam, dacă mă pot baza pe discreția lui. Privirea îi coborî pe covor, dar am apucat să observ că făcuse ochii mari.
   - Încă un mic detaliu, monsieur Lister, mă bătu el pe umăr în timp ce așteptam liftul. Cum putem lua legătura cu fina dumneavoastră? mai adăugă el stânjenit. Nu știu cum o cheamă.
   Atunci înseamnă că eram doi cu problema asta.
   - Vă va contacta ea, am răspuns eu, urcând în lift.

   După ce am plecat de la Cite de la Musique, m-am urcat într-un taxi și m-am grăbit pe Avenue Jean-Jaures.
    Am sunat acasă, dar am închis imediat – uitasem că
   Parisul e cu o oră în urmă și că Laura, căreia îi place rutina, era la plimbare cu Jura, bătrânul ei labrador negru. Mi-am închipuit-o pe aleea pe care merge întotdeauna în spatele casei din Greenside.
   Era marți și trecuseră 3 zile de la petrecerea pentru George.
   În Paris cu afaceri - Beauly-Lister are un birou în St. Germain unde îmi petrec aproape în fiecare săptămână o zi sau două - venisem cu avionul de dimineață să văd un depozit dezafectat în cartierul de est, Marais. Priveliștea de la etajele superioare ale clădirii se dovedise dezamăgitoare. Agentul încercase să mă convingă că vederea din spate spre șinele ferate din gara Bercy sau faptul că puteam vedea numerele de înmatriculare ale mașinilor care treceau pe bulevardul Peripherique sunt puncte forte ale locației. I-am mulțumit femeii și am plecat.
   Taxiul m-a lăsat la Montmartre în jur de 7. Aveam timp berechet, așa că m-am dus să mă plimb pe străzile liniștite care duc spre Sacre-Coeur. Mai devreme plouase, dar acum cerul era limpede, iar aerul curat, mirosind a levănțică și lemn de foc.
   Eram oarecum mulțumit și satisfăcut de cum decursese întâlnirea cu Lucas. În câteva ore Jelena se întorcea la New York și de-abia așteptam s-o „văd” din nou; atât de mult așteptam următoarea întâlnire, că nici nu mă mai gândeam la altceva. Nu voiam să-i suflu niciun cuvânt despre veștile bune. Nu mă așteptam la niciun fel de răsplată. Îmi ajungea faptul că am ajutat-o să pună rotițele în mișcare.
   Cum urcam pe strada abruptă Utrillo, bucurându-mă de peticele de culoare ale orașului de la poale, mi-am adus aminte de o cafenea de pe colț, care avea un aspect autentic parizian și am decis să trec pe acolo să mănânc ceva. M-am așezat la o masă pe terasă și am comandat un pression și assiette de charcuterie cu salată de andive. Voiam ceva ușor și simplu, care să nu-mi ia nici mult timp.
   După ce-am terminat de mâncat, mi-am aprins o țigară și am sunat din nou la Greenside. Am lăsat telefonul să sune de o sută de ori - acum era 8 jumătate, Laura fie își făcea baie, fie mânca. Tocmai mă pregăteam să închid, când am primit semnalul unui apel în așteptare.
   Am răspuns.
   - Ed la telefon.
   - Trebuie să știi câteva lucruri.
   - Cine-i la telefon?
   - Nu pot vorbi mult.
   Am simțit un junghi în inimă.
   - Stai un pic.
   Nu mai auzisem niciodată vocea lui Sam Metcalf. La mesajul pe care i-l lăsasem pe mobil nu îmi răspunsese, și nici la ultimul e-mail. Ca să fiu sincer, renunțasem la gândul că vom mai vorbi vreodată, dar acum știam că ea trebuie să fie.
   - Te rog, nu mă pune în așteptare.
   - Doar o secundă, am spus calm, mai vorbeam cu cineva. Lasă-mă să închid celălalt apel.
   - Nu, nu este timp... ascultă-mă.

   Cu rucsacul pe un umăr, Ward se urcă în expresul de noapte și trecu prin vagoane, uitându-se din când în când pe geam, spre peron.
   Trebuia să se asigure că Sam este în tren când acesta avea să plece din gară.
   Își găsi cușeta din vagonul al patrulea, se uită un pic în compartimentul în care oricum n-avea de gând să stea și merse mai departe, până ajunse la vagonul de dormit. Acum o zări - vorbea la un telefon public. Ieși pe coridor și se propti chiar în ușă ca să poată sări repede dacă trenul s-ar fi pus în mișcare și ea se hotăra să nu mai urce.
   Își putea da seama după limbajul corpului ei că era încă indecisă.

   Sam trase cu ochiul la ceasul de pe peron. Avea la dispoziție 3 minute și jumătate pentru a-l face pe Ed Lister să înțeleagă. Vorbi încet și repede.
   - Îmi pare rău pentru cele întâmplate în Florența. Era periculos să ne întâlnim. Primisem un telefon care mă avertizase că dacă vorbesc cu cineva... el mă urmărea.
   - Cine?
   - Bărbatul care v-a ucis fiica.
   - Înțeleg. Acum de ce vorbești cu mine? întrebă Ed precaut, poate chiar suspicios. Ce te-a făcut să te răzgândești?
   - Știu că sunt urmărită.
   Urmă un moment de tăcere.
   - Unde ești?
   - Pentru încă două minute, în Viena. Apoi mă urc în trenul de noapte spre Paris. Vă aduceți aminte când v-am spus că Sophiei îi plăcea să treacă pe la mine ca să se conecteze la net? Cred că pe hard-disc ar mai putea fi niște chestii utile poliției... Vreau să vi-l dau.
   - De unde știai că sunt în Paris?
   - Nu știam...
    Sam fu luată prin surprindere, dar interpretă această coincidență ca pe un semn că în sfârșit norocul se întorcea de partea ei.
    - E un miracol, da? continuă ea. Ziua mea norocoasă, Ed. Ce mai contează?
   - Bine, ne întâlnim. Mâine-dimineață la cât?
   - 9:48, Gara de Est. O să încerc să-ți trimit un e-mail din tren... pentru orice eventualitate. Am câteva fotografii pe care trebuie să le mai vadă și altcineva. Cred că s-ar putea să-l fi surprins în două dintre ele. Așa mi-am dat seama că mă urmărește.
   - Dacă e ceva, spuse Ed, du-te și vorbește cu paznicul. Ai loc la vagonul de dormit sau la cușetă?
   - Vagon de dormit. Clasa întâi, spuse ea repede, simțind fiorii plecării iminente.
   - Încuie ușa. Încearcă să nu rămâi singură.
   - Sunt cu niște prieteni. O să mă descurc. Trenul stă să plece.
   - Sam, așteaptă. Mi-ai trimis adresa unui site. Nu mă pot conecta fără nume și parolă.
   - Mâine, spuse ea. Dar, te rog, te implor să fii acolo.
   - Voi fi acolo...
   Sam închise.
   Cu doar un minut înainte de plecare, Sam își luă sacoșa și porni pe peron, apoi ezită. Dacă avea dreptate, el era deja în tren. Ce s-ar întâmpla dacă ar rata trenul? Ar putea lăsa laptopul în cabina telefonică și apoi ar putea să plece, să se care naibii de aici. Poate avea noroc și n-o vedea. Și chiar dacă o vedea, era convinsă că, de fapt, pe el îl interesa laptopul.
   O văzu pe Fern Rivers făcându-i cu mâna de la singura ușă rămasă deschisă.
   Striga ceva spre ea, dar n-o putea auzi din cauza locomotivei.
   Sam se uită la impiegat, care, cu o mișcare extrem de lentă, de parcă s-ar fi mișcat sub apă, duse fluierul la gură.
   Simți o atingere pe umăr și se întoarse fulgerător.
  - Să mergem, puștoaico.
    Era Balfe, și îi zâmbea.

17.

   Se făcuse aproape 8 și jumătate când m-am întors înapoi la Place Vendome.
   Am trecut prin holul hotelului Ritz cu o expresie care-mi place să cred că mă face invizibil. Portarul încercă să-mi atragă atenția, dar am mers mai departe și am luat singur liftul până la etajul trei. Mă grăbeam să-mi iau laptopul. Telefonul lui Sam Metcalf mă făcuse să-mi doresc să fi făcut mai multe eforturi de a da de ea înainte.
   Întotdeauna mă cazez la Ritz când vin în Paris. M-ar costa mai puțin să închiriez un apartament lângă biroul din St. Germain, dar am un aranjament cu hotelul care-mi convine mai mult. Hemingway a scris la un moment dat că singurul motiv pentru care n-ai sta la hotelul Ritz din Paris este că n-ai bani. Mă îndoiesc că l-ar mai recunoaște astăzi, după ce Al Fayed și-a pus amprenta pe el. Opulența și vulgaritatea care domină toate holurile cu oglinzi din podea până în tavan sunt mai mult decât copleșitoare, dar deja mă obișnuisem să le ignor. Îmi plac hotelurile de lux. E un capriciu, dar unul care aduce bani.
   Mi-am turnat niște whisky și m-am așezat la birou.
   În inbox îmi sosise mailul de la Sam Metcalf - un singur rând cu adresa către pagina ei de web. Sub poza unei femei drăguțe și plinuțe, cu ochelari cu rama aurie, ochi albaștri și păr creț, brunet, erau câteva detalii biografice și un link către un folder cu imagini, denumit „Vacanța mea”.
   Am numărat 11 fotografii, majoritatea făcute pe stradă, prin mulțime, dar în locații diferite. Erau aranjate cronologic, iar deasupra era menționat orașul. În unele dintre ele apărea un cuplu cam dubios, între două vârste (americani, după cum erau îmbrăcați). În două dintre imagini Sam utilizase un program de editare și înconjurase un chip neclar din fundal. Mai exista și o a treia fotografie care reprezenta o alee pietruită și pe care pusese un semn de întrebare în dreptul unei umbre încețoșate din ușa unei case.
   Vrând să văd imaginile mai clar, le-am importat în Adobe PhotoShop și m-am jucat puțin cu ele. Nu prea era nimic de făcut: fața nu semăna a față (capul era tot timpul întors) și nu existau semne caracteristice - era un bărbat, dar înălțimea, culoarea pielii, a părului, hainele de pe el, toate erau neclare. Singura conexiune posibilă a fost că, într-una dintre poze, sau poate în două, silueta avea ceva în spate care semăna cu un rucsac sau cu o geantă de umăr.
   Am luat o gură de whisky și m-am lăsat pe spate, gândindu-mă la cât de puține știam despre această Sam Metcalf. La telefon vocea îi tremura, lucru care m-a cam îngrijorat, pentru că părea că în curând o să facă o criză de isterie. N-am pus la îndoială explicația pentru care nu ne mai întâlniserăm în Florența. Dacă criminalul Sophiei o avertizase să nu vorbească, era un motiv mai mult decât întemeiat. Paranoia însă constă în autoalimentarea propriilor temeri. Dacă pozele astea erau singura ei dovadă că fusese urmărită prin toată Italia, mă tem că nu cântăreau prea mult.
   M-am întins după mouse și am făcut clic pe poza ei pentru a o mări și a-i studia mai îndeaproape fața. Nu era chiar cea mai sigură metodă de a cunoaște un om, dar deocamdată era singura. Am văzut o persoană serioasă, sensibilă, pasionată, inteligentă... nu părea dusă cu pluta.
   Cu toate astea, n-am fost pe deplin convins că nu era posibil ca Sam Metcalf să fie doar o ciudățică, unul dintre sufletele acelea pierdute care cerșesc atenție și fac din țânțar armăsar.

   Mi-am făcut un duș rapid, mi-am pus un tricou curat, niște blugi mai vechi și m-am încălțat cu niște mocasini. Am verificat apoi să văd dacă nu cumva Jelly se întorsese mai devreme din DC. Nu dăduse încă niciun semn, dar pe când pierdeam vremea online, îmi mai sosi un mesaj din tren:
   Ed, sper că ai primit pozele... am mai multe, dar n-am avut timp să le încarc. Primele impresii?
   Am dat peste site când îmi făceam ordine prin fișiere. Numele de utilizator pentru acasăînaintedelăsareaserii.net.kg este Hotar7.
   Parola este Nivelalb. Dacă sunt probleme, încearcă-le invers și/sau cu majuscule.
   Trenul e de vis. După ce m-am urcat (cu doar câteva secunde înainte să plece), mi s-a servit șampanie la gheață! Acum mă duc la cină în vagonul-restaurant. Nu-ți face griji, mi-a trecut atacul de panică. O să-mi revin. De-abia aștept să ne vedem mâine - Gara de Est, 9:48 a.m.
   Noroc, Samantha
   Tonul dezinhibat și parcă prea încrezător al mesajului nu făcu decât să-mi confirme suspiciunea că Sam era o fire nevrotică; bine măcar că se liniștise. I-am răspuns scurt, apoi m-am conectat imediat la acasăînaintedelăsareaserii. Noroc?
   Cred că se referise la accesarea site-ului, dar, având în vedere circumstanța, mi se păruse o formulă de încheiere cam ciudată.
   Așteptând ca pagina să se încarce, am avut un presentiment. Casa virtuală era parțial completă (întâi s-au materializat copacii, pajiștea și gărdulețul), iar eu deja străbătusem aleea și „ciocănisem” la ușă.
   În partea de jos a ecranului se afișă caseta care îmi cerea numele de utilizator și parola. Am tastat combinațiile pe care Sam mi le trimisese și ușa greoaie și verde se deschise - parcă prea ușor - cu un sunet gingaș de clopoțel.
   Am intrat în casă, și primul lucru pe care l-am remarcat a fost că interiorul nu era în concordanță cu fațada elegantă de casă colonială. În spatele verandei aerisite și încadrate de coloane albe se afla încă una, mai puțin spectaculoasă. Am început să merg (de fiecare dată când mișcam cursorul pe suprafața podelei se auzeau pași, ai mei adică) prin lumina aceea difuză, am parcurs holul neprimitor și am ajuns într-o altă încăpere, parcă și mai sinistră, plină cu mobilă greoaie din perioada victoriană. Am realizat că dispunerea și decorul îmi erau familiare. Peste tot în jurul meu erau detalii pe care le recunoșteam din caietul cu schițe al Sophiei.
   Prin urmare, fusese aici, în această casă. Dovezile erau peste tot în jurul meu.
   M-am gândit la Sophie, la faptul că se temea în timp ce naviga pe acest site... dar de ce anume se temea?
   Am auzit o ușă trântindu-se.
   Fără să vreau, am ridicat privirea. În oglinda de deasupra biroului se vedea ușa camerei de hotel, aflată în spatele meu. Era încuiată, dar sunetele erau atât de realistice, încât mă făcură să mă îndoiesc pentru o clipă. Am continuat să mișc cursorul și am observat că ușa casei virtuale se trântise în spatele meu.
   Acum mă aflam pe un coridor lung și întunecos, cu uși închise pe stânga și pe dreapta, care era cam pe la jumătate intersectat de un alt hol. În față, în capătul îndepărtat al unei mese rotunde din mahon, se vedea un candelabru care atârna în dreptul unei scări sculptate și care ducea la primul etaj. Am făcut clic pe toate ușile, însă niciuna nu s-a deschis. Am încercat să intru pe celălalt coridor și să urc scările - n-am reușit. Singurul mecanism interactiv pe care l-am găsit a fost un întrerupător care aprindea și stingea candelabrul.
   Habar n-aveam ce caut sau la ce să mă aștept. Interiorul casei era realizat cu mare minuțiozitate și atenție la detalii, grafica era realistă, iar sunetele de calitate ridicată. Totul era cu mult superior jocurilor video. Care era însă scopul?
   Mi-am mai turnat un pahar, mi-am aprins un Gauloise și am așteptat. Imediat am realizat că se auzea și muzică. Foarte vag și ezitant, ca și cum cineva ar fi exersat o lecție de pian într-o cameră din celălalt colț al casei, repetând întruna aceleași note. Am încercat să recunosc melodia, dar degeaba.
   Apoi, dintr-odată, sunetul înăbușit se opri și de nicăieri apăru în capul scărilor silueta unei femei. Îmbrăcată în negru, cu părul ascuns sub o eșarfă, chipul ei părea modelat după menajera din filmul Rebecca, regizat de Hitchcock. O urmăream cu privirea pe această „doamnă Danvers” care pluti pe deasupra treptelor și apoi plană cu mișcări rigide deasupra mesei. Lăsă ceva pe o tavă din argint, iar apoi dispăru undeva în dreapta coridorului.
   Lăsase o bucată de hârtie. Am făcut clic pe ea și mi s-a deschis o fereastră pop-up care reprezenta o invitație gravată.
   sunteți solicitat să participați
   la o recepție
   eveniment transmis în direct online
   12 noaptea
   De-abia am avut timp să citesc mesajul, că fereastra se și închise, coridorul întunecat se evaporase, iar eu eram înapoi pe veranda luminoasă din afara casei.
   Am încercat să „ciocăn” din nou cu inelul de aramă, dar ușa de la intrare rămase închisă.
   Ce fel de recepție? Cu cine urma să mă întâlnesc?
   Invitația formală părea inofensivă, dar expresia „în direct online” avea adeseori conotații erotice. Există numeroase pagini pe net care abundă în filmulețe care să satisfacă cele mai neobișnuite și extreme gusturi sexuale. Unele sunt dubioase, majoritatea doar stupide, dar toate sunt jalnic de previzibile.
   Ideea că Sophie ar fi putut fi interesată de practici de dominare sau de sado-masochism mi se păru deopotrivă deplasată și dezagreabilă. Din ce îmi putusem da seama până acum, se părea că acasăînaintedelăsareaserii se ocupa de altceva.
   Din desenele Sophiei, mai ales din cele care reprezentau interiorul casei, se ridica parcă un văl amenințător, pe care nu îl remarcasem și pe site. Frica era sentimentul predominant care se regăsea în desene, și părea reală. Experiența virtuală era ca și cum aș fi vizitat decorul unui film vechi horror. Asta însă nu excludea posibilitatea ca ceva ce se întâmplase aici să o fi speriat.
   Am rămas cu privirea fixată asupra conacului alb. Aveam de așteptat foarte mult - presupunând că invitația nu era o înșelătorie - înainte de a putea intra din nou în casă. Eram aproape convins că pagina este administrată de bărbatul care mi-a ucis fiica.
   M-am ridicat și m-am dus la bar să îmi iau ceva de băut. Mă gândeam la Jelly și la faptul că întârziase - trebuia să fi ajuns deja acasă.
    Sună telefonul.
   Recepționerul (rugasem la recepție să mi se monitorizeze apelurile) îmi spuse că mă caută Phil de la Soluții de Securitate. Sunase și mai devreme când fusesem plecat.
   - Îmi pare bine că v-am găsit, domnule L. Avem un rezultat.
   - Un moment.
   Din casa albă se auzea muzică. Am lăsat telefonul jos. Era aceeași melodie cântată la pian ceva mai devreme, aceleași note iar și iar. Am dat la maximum volumul laptopului și de data asta am recunoscut-o.
   Un cântec ca un clinchet de clopoței, trist, melodios, dar totodată sinistru - imediat mi-am dat seama că sunt primele acorduri din Fur Elise a lui Beethoven.
   Am simțit un fior de panică.
   - Crezi în coincidențe, Phil?
   Era a doua oară pe ziua de azi când ascultam laitmotivul familiar al melodiei, prima oară întâmplându-se la Conservator, de pe CD-ul lui Jelly. Acum cântecul îmi răsuna neîncetat în minte.

18.

   Andrea Morelli ieși pe balconul camerei lui de hotel, cu un prosop petrecut în jurul taliei și privea în gol spre golful Sorrento, reflectat de razele lunii.
    Priveliștea aceea bine-cunoscută pentru romantismul ei părea că își bate joc de nenorocirea lui, că îi aruncă insulte pentru cea mai mare problemă pe care o poate avea un bărbat, dacă încă se mai putea numi bărbat. Își sprijini coatele pe balustradă, duse pumnii la tâmple și scoase un geamăt puternic.
   - Hai înapoi în pat, liebchen, îl chemă fata din cameră.
    Deocamdată îi scăpa numele ei.
    - Mi-a venit o idee și am nevoie de tine.
   - Un minut.
    Își drese vocea și spuse:
    - Lasă-mă un minut.
   Umilința lui, se gândi el, era la fel de adâncă precum Marea Mediterană... ba nu, și mai adâncă, precum un ocean. Nu i se mai întâmplase niciodată, nici măcar cu soția lui, să aibă probleme în pat.
   - Bine, nicio problemă.
   O chema Gretchen. O întâlnise în barul hotelului când se întorsese de la conferința din Napoli. Cehoaică frumoasă și tânără din Marienbad, fizioterapeut, reprezenta pentru Morelli ideea de perfecțiune - înaltă, blondă, bine proporționată, tipul atletic și sportiv. Și disponibilă.
   Ea îi zâmbi, apoi îi spuse că pentru ea nu contează, că astfel de lucruri se mai întâmplă... chestii care îl făcură să se simtă și mai prost. Frumoasă, caldă, doritoare – nu era deloc vina ei.
   - Trebuie să înveți să te relaxezi, spuse ea.
   Reluară acțiunea în pat; ideea lui Gretchen părea bună și începea să dea roade, când sună telefonul. Numărul de acasă. Morelli se ridică fulgerător, lăsând-o uimită, apoi îi făcu semn să tacă și ieși pe balcon cu telefon cu tot. De data asta fără prosop.
   Probabil că văzuse partea haioasă a întâmplării. Morelli se mândrea cu simțul umorului, despre care știa că e o trăsătură rară printre bărbații italieni, dar care din păcate eșuase lamentabil, la fel ca și scula lui mai devreme.
   Evident că la telefon era Maria, singura care putea nimeri fix în acest moment. Voia să-i reamintească să cumpere un cadou pentru ziua fetei lor celei mici. Îi spuse că nu uitase, că o iubește și apoi închise. Aproape instantaneu telefonul sună din nou. Se gândi să nu răspundă. Îi lăsase vorbă detectivului care îi ținea locul la birou să nu care cumva să fie deranjat, cu excepția cazului în care era extrem de important.
   - Da, Luca, spuse el plictisit.
   Ascultă ce avea Luca Francobaldi de raportat și din nou simți cum i se înmoaie picioarele. Cu siguranță nu era noaptea lui.
   - Poate intenționa să-l mănânce, spuse el când află unde fusese găsit cadavrul. Detectivul mai tânăr râse. Nu glumesc! Ai vorbit cu proprietarul?
   - Încercăm să dăm de el. E în vacanță în Thailanda.
   - Perfect. De cât timp stătea cadavrul în frigider?
   - Din weekend. Legiștii zic că din cauza temperaturii joase e mai greu de estimat ora exactă a decesului. Au găsit și niște sânge pe podeaua din bucătărie.
   - Și informatorul tău? Crezi că o să mai auzim ceva de la el?
   - Puștiul părea speriat rău. Suspectez că știa ceva legat de tentativa de jaf, așa că mă îndoiesc.
   Morelli se scărpină pe piept.
   - Ziceai că nu s-a găsit niciun act de identitate asupra cadavrului?
   - Nimic, dar acu o să vorbesc cu vecinii și cu femeia care face curat în casă. Am aflat că trebuia să vină un american să aibă grijă de pisică. Animalul era să moară de foame. Vă sun dacă mai aflu ceva.
   Rămase puțin pe gânduri, apoi privi spre Gretchen. Stătea dezbrăcată pe pat, în poziția lotus și... Doamne Dumnezeule... se mângâia acolo.
   - Luca, am... am ceva treabă acum.
   - Mi-ați zis să vă țin la curent dacă e o situație de criză.
   - Asta numești tu criză?
    Își coborî privirea și consideră că, de fapt, criza lui era mult mai importantă.
    - Acadeaua înghețată a unui culattoni iubitor de englezi, Luca, nu constituie o criză.
   - Bine, bine, îmi cer scuze că v-am deranjat. Noapte bună.
   Morelli închise cu hotărâre telefonul și trase adânc aer în piept.
   - Liebchen!
    Gretchen făcu ochii mari când îl văzu intrând în cameră.

   - Vă spune ceva numele de Jimmy Macchado? întrebă Phil.
   - Așa pe moment, nu, am spus eu, încercând să mă gândesc.
   Numele, orice nume, mi se părea un progres enorm.
   - El e abonatul. Domiciliat la Via Belvedere, numărul șaisprezece, Fiesole. Apelul de vinerea trecută către telefonul dumneavoastră a fost inițializat în Florența. De atunci Jimmy se mută dintr-o parte în alta. Vreți o listă cu apelurile pe care le-a făcut?
   - Vreau absolut tot ce ai.
   - M-am gândit eu. Am obținut acces nerestricționat la sistemul de conectare la rețea, dar nu e cine știe ce. Sâmbătă s-a aflat în Veneția. A dat 3 telefoane, toate către același număr. Duminică a sunat la hotelul Marini de lângă Asolo, de undeva din nordul Italiei. Iar luni, adică ieri, și-a făcut apariția în Viena...
   - La gară.
   Tăcu o clipă.
   - Văd că știți multe, domnule L. Și-a rezervat bilete la vagonul de dormit din gara Westbahnhof. Apelul a fost efectuat la ora 6:39, ora locală.
    - Rahat.
    Am închis ochii.
    - Altceva?
   - Asta a fost ultima lui mișcare. De atunci nu mai știm nimic de Jimmy. Am încercat să-l contactăm. Cartela SIM nu mai este activă.
   - La ce număr a sunat din Veneția?
   - Un moment...
    Începu să-mi citească un număr pe care l-am recunoscut ca fiind al lui Sam Metcalf.
    - Doriți să știți numele apelatului?
   - În regulă, am spus eu morocănos, deja îl știu.
   Capul începu să îmi zvâcnească. Trebuia să o avertizez imediat pe Sam, să-i spun că avusese dreptate să bănuiască că este urmărită și că erau șanse foarte mari ca bărbatul să se fi urcat în expresul EuroNight din Viena.
   Am mai discutat cu Phil și, între timp, am tastat numărul lui Sam. Mi-a intrat automat o voce care mă informa că „abonatul Vodafone nu poate fi contactat”.
   Am redeschis ultimul mesaj primit de la Sam. Fusese trimis la ora 8:46 p.m., asta însemnând că era în vagonul-restaurant cam de zece minute. Acolo era un loc sigur. Speram că era și cu prietenii ei și că or să tragă de timp.
   - Phil, trebuie să închid. Cred că o să te sun destul de curând.
   - Știți cum puteți da de mine.
   Am închis telefonul fix și am apăsat imediat pe butonul de reapelare de pe mobil. De data asta am auzit un mesaj de „fără semnal”. Probabil că expresul era prin munți acum. Mai mult ca sigur că nici conexiune la internet nu avea, dar i-am trimis oricum un mesaj în care îi precizam că suspectul - probabil acel Jimmy Macchado - era în tren. Am insistat să apeleze la controlor sau la un gardian dacă era cazul și să nu rămână nicio clipă singură.
   Am sunat apoi la recepție să îmi facă legătura cu Surete.

19.

   Ward așteptă ca holul trenului să se golească de oameni, după care ciocăni ușor în ușa compartimentului 2122.
    O văzuse plecând pe Sam cu 5 minute înainte, când cuplul acela de vârstnici venise la ușa ei, apoi se îndreptaseră cu toții, foarte dichisiți, către vagonul-restaurant. Trebuia să se asigure: poate că uitase ceva sau se întorsese din alt motiv.
   Mai ciocăni o dată, de data asta lipindu-și urechea de ușă.
   - Da? Cine e? răspunse o voce de femeie. Que voulez-vous?
   Tresări, retrăgându-și capul de lângă ușă. Ce dracu’... Era cineva înăuntru... dar nu Sam. Putea să jure că îi auzise pe cei doi Rivers promițându-i că n-or să stea în același compartiment. Trăsese cu urechea pe la aproape toate discuțiile lor.
   - Imediat.
   Femeia se apropie de ușă.
   Trebuia să gândească cu repeziciune. Asta nu fusese parte din plan. Era posibil ca lucrurile să se complice. Se uită în stânga și în dreapta. Nimeni. Putea să se facă nevăzut după colț fără nicio problemă. Mai ezită o fracțiune de secundă.
   Acum ce ne facem, Ward? E timpul să iei o hotărâre, amice.
   - Doamnă, îmi pare rău să vă deranjez...
    Cuvintele îi ieșeau singure.
    - Mă numesc Balfe Rivers.
    Făcu o pauză, în încercarea de a părea calm. În capătul vagonului își făcu apariția un controlor de bilete.
    - Eu și cu soția mea călătorim cu Sam Metcalf. Luăm masa împreună în... restaurant.
   Auzi un clic și ușa se crăpă câțiva centimetri - un ochi căprui îl măsură din cap până în picioare apoi ușa se deschise mai larg și văzu o fată corpolentă blondă, care își strângea reverele unui chimono negru la piept.
   - Da.
    Părea confuză, ca și cum abia s-ar fi trezit din somn. Imediat însă expresia feței i se schimbă și deveni alarmată.
    - S-a-ntâmplat ceva?
   - Fern, soția mea, nu... nu se simte bine.
    Încercă să imite accentul de academician pe care Balfe îl adoptase în snobismul lui.
    - Nu e nimic grav, Sam este cu ea... m-a rugat să-i aduc niște Tylenol din geantă. De obicei luăm o grămadă de medicamente cu noi, dar acum... am rămas fără.
   Fata dădea ușor din cap, apoi, părând că înțelege situația, îi zâmbi prietenos.
   Era cam grăsuță, dar deloc urâtă.
   - Nicio problemă. Intrați și căutați ce doriți.
    Avea un accent australian sau kiwi, sau așa ceva.
    - Apropo, eu sunt Linda.
   Se retrase către fereastră pentru a-i face loc în spațiul acela îngust. Pe sub kimono avea un tricou și cam atât, judecând după picioarele groase și goale.
   Închise ușa după el și se uită repede în jur, măsurând cu privirea cele două paturi, scara, suporturile pentru bagaje și oglinda de pe ușa băii. Mâinile și le ținea în buzunare, iar pe un umăr avea rucsacul.
   Nu părea că laptopul Toshiba era aici.
   Se putea ca Sam să-l fi luat cu ea în restaurant. O zărise doar cu coada ochiului când ieșise din compartiment. Dar dacă nu-l luase, trebuia să fie pe undeva pe aici. Observă că storul geamului nu era tras în jos. În el se reflectau cu repeziciune luminile unui orășel, precum și silueta lui și a Lindei. Unde putea să-l ascundă?
   Voia să întrebe care dintre paturi era al lui Sam.
   Linda stătea fără să spună nimic, legănându-și fundul mare în dreptul geamului.
   - Sam zicea că medicamentele sunt în geanta cu laptopul.
   - Te referi la o sacoșă mare din plastic?
    Linda îl privi nedumerită.
    - Avea o sacoșă mare cu ea când a plecat.
   - Ești sigură?
   - Da.
    Fata se încruntă, iar Ward observă o urmă de îndoială pe fața ei de om bun la suflet.
    - N-ar trebui să fii mai... bătrân?
   - Nu știu. Așa ar trebui să fiu? încercă el să pară simpatic.
   Ce-i cu tine? Trebuie să termini odată cu asta...
   - Mi-a spus că se duce să se întâlnească cu niște prieteni de-ai părinților ei...
   Linda încercă să râdă, dar vocea o dădu de gol:
    - Tu ești unul din ei?
   Încercă să arunce o privire în spatele lui, de parcă el nu și-ar fi dat seama că încearcă să scape de el. Nu mai avea încotro. De-acum știa ce are de făcut.
   - Pot să folosesc baia?
   - Poftim? Uite ce e, prietene, cred că mai bine ai pleca.
   Încercă să ajungă la ușă, dar Ward stătea chiar pe mijloc.
    - Chiar acum. Ieși sau o să...
   - Poate o să plec, răspunse el calm, în timp ce-și scotea mâinile din buzunar.
   Mănușile din latex erau atât de fine, încât cu greu puteau fi observate. Își puse pe cap o cască de duș, se uită în oglindă și își aranjă câteva șuvițe rămase neacoperite.
   - Ce Doamne iartă-mă faci? Te rog să pleci... Doamne!
   - Îmi pare rău.
    Brațul lui țâșni în lateral.
   Îi plăcuse felul în care dintr-o fată atât de voinică ieșise un scâncet atât de mic: alb și albastru, culori de piscină. Îi puse o mână peste gură și cealaltă pe gât. Chimonoul i se desfăcuse.
   - Nu pot să te las așa, Linda.

20.

   Era trecut deja de 9 și niciun semn de la Sam.
   Până acum nu rezolvasem nimic cu Surete, poliția din Franța, ba chiar începusem să mă îngrijorez din ce în ce mai tare că n-o să-i pot convinge să trateze povestea cu seriozitate. Dacă asasinul se afla în tren, deja era o chestiune de câteva ore până când ar fi găsit o modalitate să rămână singur cu Sam. Trebuia să iau legătura cu ea înainte.
   L-am sunat pe Andrea Morelli în Florența. Mi-a răspuns un detectiv plictisit de la Investigații Criminale, care m-a informat că Morelli era plecat din oraș și revenea a doua zi. I-am spus că sunt tatăl Sophiei Lister, informație care avu un efect nul asupra lui. Îmi repetă că detectivul Morelli era plecat la o conferință a poliției în Napoli, apoi mi-a sugerat să revin cu un telefon a doua zi de dimineață.
   - Trebuie să vorbesc urgent cu el.
   - Mă tem că nu va fi posibil. Ofițerul care știe numele hotelului la care este cazat... tocmai a ieșit din tură.
   - Atunci sună pe altcineva. Soția lui sigur știe cum poate lua legătura cu el.
   - A, nu, nu... la ora asta târzie... imposibil.
   - Dar numărul lui de mobil? am întrebat, străduindu-mă din răsputeri să-mi păstrez calmul.
   - Nu am autoritatea să dau numărul dânsului... ezită puțin și îmi trecu prin cap că poate se oferă să-l sune chiar el pe Morelli.
   - Se poate ca ispettore să sune mai târziu. Dacă sună, îi transmit cu siguranță.
   La fel pățisem și cu Bundespolizei din Austria. Sergentul de serviciu de la poliția centrală din Wiener Neustadt îmi ascultase politicos toate îngrijorările legate de unul dintre pasagerii din expresul Viena-Paris, dar păruse mai interesat de relația mea cu acea tânără - ce legătură aveam eu cu ea, care era natura temerii mele și așa mai departe. Îmi dădusem seama că n-aveam nicio șansă să depășesc toată birocrația asta infernală și să dau la timp de oamenii competenți.
   Între timp sunasem încontinuu pe mobilul lui Sam. Mă temeam că putea fi deja prea târziu.
   Drept ultimă soluție, am încercat să contactez direct trenul. Am sunat la biroul de informații, de unde mi se făcu legătura în cele din urmă cu un reprezentant al Căilor Ferate Austriece, care își ceru scuze că nu poate să mă ajute, deoarece vagoanele de dormit se află în administrarea Companiei Internaționale de Vagoane de Dormit. Îmi dădură un alt număr de telefon, din Paris de data asta.
   Am început să sun la numărul de urgențe internaționale, dar m-am lăsat păgubaș și am închis.
   Ceva nu-mi dădea pace.
   Apelul lui Sam și dovezile pe care le primisem de la Phil mă convinseseră că era într-adevăr urmărită, totuși era o mică chichiță pe care n-o pricepeam. De ce când mă sunase din gară nu-mi pomenise nimic despre Veneția? De ce nu-mi spusese că după ce o sunase să o amenințe prima dată, mai vorbise și ulterior cu el?
   L-am sunat din nou pe Phil. Era încă la birou.
   - Tocmai ieșeam pe ușă. E urgent?
   - Încă o informație. Apelurile alea pe care Jimmy le-a făcut către mobilul lui Sam Metcalf în Veneția...
   - Erau mesaje text.
   - La ce distanță de timp au fost trimise?
   - Toate într-o oră.
   - A răspuns Sam la vreunul dintre ele?
   - La toate.
   Am tras adânc aer în piept, apoi l-am expirat încet. Ea schimbase mesaje cu bărbatul despre care credea că o urmărește prin Europa.
   - Te rog să verifici dacă a vorbit cu el săptămâna trecută, indiferent când.
   - Am verificat deja. Am hârtiile în față. Până în weekend el a sunat-o în fiecare zi.
   - Poftim?
    Aveam nevoie de un minut să mă reculeg.
   - Se sunau unul pe celălalt, uneori de 3-4 ori pe zi.
   Îmi veni să râd, mai mult ca să mă eliberez de tensiune.
   - Cred că am aflat tot ce era de aflat.
   Acum mi se părea mai mult decât evident că Sam Metcalf și Jimmy Macchado erau prieteni, poate chiar mai mult decât prieteni. Ceea ce se potrivea cu comportamentul ei bizar.
   - Bine atunci, am spus eu, cântărindu-mi bine cuvintele. Se schimbă treaba...
   - Domnule Lister, mă repezi Phil, știți ceva? Sunt la birou de dimineață. Mă duc la han. Vă salut.
   După ce am închis telefonul, am revenit în fața computerului și am verificat dacă existau alerte de mesaje noi, apoi mi-am aprins o țigară și am început să mă plimb prin cameră. Iată că primele mele instincte cum că Sam nu era o persoană de încredere se adeveriseră. Mai degrabă părea că încearcă să iasă dintr-o situație conjugală încâlcită, și era mai probabil urmărită de un iubit decât de bărbatul care îmi ucisese fiica.
   Am decis că, înainte de a merge mai departe, trebuia neapărat să mai vorbesc odată cu Sam Metcalf. Din punctul meu de vedere însă, nu mai era nicio presiune.
   Apoi am văzut luminița albastră pâlpâind în bara de activități. În clipa în care am văzut cine încerca să dea de mine, toate celelalte au dispărut.

21.

   câineletemplului: începusem să mă gândesc că nu mai ajungi acasă
   jokeradorabil: am întârziat un pic... trenul a întârziat un pic
   ct: acum ești aici. doar asta contează
   În timp ce am scris „ești aici”, am și rostit cuvintele cu glas tare. Încă adânc marcat de cele aflate despre Sam, încercam să uit puțin. M-am simțit chiar înveselit, cu inima ușoară, atât de fericit eram că o văd pe Jelly. Era ca și cum intrase în camera mea și luminase întreg hotelul.
   Nu mai vorbisem cu ea de când fusese la bibliotecă în DC și îmi fusese dor de ea. De-abia așteptasem momentul acesta, numărasem zilele, orele.
   ct: știi ceva, am visat azi-noapte că ne-am întâlnit.
   ja: hmm... și ce s-a-ntâmplat?
   ct: ce crezi că s-a întâmplat? camera a început să se-nvârtă, pereții și tavanul s-au evaporat ca prin minune, pământul s-a topit... ne-am sărutat
   ja: șșș... știi că nu m-aș lăsa vrăjită de prostii din astea
   ct: dar așa s-a-ntâmplat
   ja: bine, domnule... să zicem că ne-am sărutat
   ct: atât de pasional că ni s-a tăiat respirația
   ja: bineee... și dup-aia să zicem că trebuia să mă țin de tine să nu cad
   Am ridicat privirea din monitorul laptopului, care era așezat pe o măsuță de toaletă Louis XVI, și pentru o secundă în oglindă am văzut chipul lui Jelly în loc să-l văd pe al meu. Trebuia să încetez să mă mai agăț așa tare de ea.

   E imposibil de reprodus spontaneitatea și fiorul dat de așteptarea unor cuvinte scrise pe ecranul unui laptop.
    Acum când recitesc tot ce-am scris mai sus, în toate experiențele care la momentul respectiv mi se păreau pline de farmec, umor și chiar de o empatie magică, nu mai văd decât banalitate. Efervescența seducătoare a „convorbirilor” de pe net nu poate fi transpusă cu succes în mediul real, prin imprimarea pe hârtie. Cu mesageria instanță, când nu poți vedea fața celui cu care vorbești (niciunul dintre noi nu avea o cameră web), totul este învăluit în mister - totodată la fel de bine se pot ivi multe neînțelegeri.
   După cum mă avertizase Will, pericolul conversațiilor pe net în asta constă: de fiecare dată completezi ceea ce nu se vede cu ceea ce ai vrea tu să crezi.
   ja: nu e ceva real, ed
   ct: cât ai fost plecată la Washington m-am temut că te-am pierdut
   ja: n-ar trebui să gândești așa
   Dar așa gândeam, și brusc am înțeles că regulile jocului se schimbaseră. Poate mă mințeam singur, poate umpleam golurile cu ce voiam eu să cred, dar ceva se întâmplase cu acel sărut virtual pe care nici măcar nu-l luasem în serios. Trebuia să mă aștept la așa ceva, trebuia să știu că obsesia din mintea mea creștea, și în curând avea să depășească orice limită.
   ct: ce naiba mi se întâmplă
   ja: o să-ți dai tu seama
   ct: și acum... n-am știut dacă intrasem în mintea mea sau a ta... ca și cum am fi fost unul și același pentru o secundă, înțelegi ceva?
   Nu-mi răspunse. Am așteptat, rezistând cu greu tentației imense de a-i scrie încă ceva. Voiam să o aud că-mi spune că da, că simte și ea același lucru. Pauza se lungi prea mult și deveni stânjenitoare. Era ca și cum dintr-odată distanța dintre noi era infinită. Probabil că am simțit ce avea să spună în continuare.
   ja: eddie... o să-ți spun ceva ce n-o să-ți placă
   ja: trebuie să plec
   ct: TREBUIE? de-abia te-ai conectat
   ja: aș fi vrut să mai stau. dar chiar trebuie să plec... adică acum
   ct: așteaptă... nu pleca, trebuie să-ți spun ceva
   ct: sunt sigur că poți să mai stai... doar puțin... hei, întoarce-te!
   Dispăruse. Nu-mi venea să cred, și am întins mâna să ating ecranul. Cum putuse să plece așa de brusc? Cum putuse să facă așa ceva? M-am simțit năpădit de un val de indignare. Chiar nu realiza ce lucru extraordinar și minunat tocmai se întâmplase?
   Ce dracu’ te-a apucat, am țipat eu ca după cineva care tocmai mă părăsea, trântind ușa după ea, dar de fapt cu mine mă certam. Ce mă apucase? De ce îmi păsa dacă o mai „vedeam” sau nu vreodată pe Jelly?
   M-am prăbușit în scaun, privind în gol. Din cauza durerii acute din capul pieptului nici nu puteam concepe că exista o explicație inocentă pentru plecarea ei bruscă. Eram furios pe ea, devastat că mă părăsise, dar în același timp și foarte jenat de felul în care reacționasem.
   O voce interioară îmi spunea că pot scăpa de tot acest chin stupid, că asta era șansa mea: apasă pe butonul de ștergere, uit-o, dispari... fă-o cât mai poți.
   Mi-am adus iarăși aminte de avertismentul lui Will, cum că obsesiile legate de internet pot da o dependență la fel de mare ca și cocaina sau jocurile de noroc.
   Dar știam că nu era cazul meu.
   Trebuia să ies să iau aer.
   Rătăcind pe Quai des Tuileries, am urmat treptele care duceau într-un pasaj subteran și ieșeau pe malul apei, în fața muzeului d’Orsay. Întotdeauna este mai răcoare lângă o apă, iar locul acesta vechi, pietruit și iluminat intermitent de câteva felinare verzi fixate pe chei mi se pare ideal pentru o plimbare nocturnă.
   M-am oprit lângă Pont des Arts să-mi aprind o țigară. M-am uitat în susul apei, spre locul în care Sena se desparte în două pe lângă de la Cite, și am zărit turnurile gemene ale catedralei Notre-Dame prin curbura unui pod. Priveliștea aceasta, care îmi era foarte familiară, acum mi se păru nouă și cumva diferită. Fragmente colorate de muzică se auzeau dinspre Left Bank și dintr-odată orașul îmi păru plin de viață, mult mai frumos și interesant decât mi se păruse vreodată înainte. Mă plimbam și mi-o închipuiam pe Jelena lângă mine, ținându-ne de mână, iar eu îi arătam pentru prima oară Parisul.
   Mi se părea foarte normal, iar imaginea unui englez între două vârste care cutreieră malurile Senei, obsedat de o tânără pe care n-a văzut-o niciodată față în față, care nu îi este alături în niciun mod concret, scăpă simțului meu foarte riguros al absurdului. Am încercat să privesc situația ca pe un plasture pentru o turbulență interioară.
   Poate că avea legătură cu pierderea Sophiei, poate cu decizia mea de a-l vâna pe criminalul ei. Dar, cel mai probabil, căutam să compensez acea parte care lipsea din căsnicia mea. Trebuia să țin cont de consecințele asupra Laurei și familiei, asupra tuturor lucrurilor pentru care muncisem până atunci, dacă permiteam ca această pasiune absurdă să se dezvolte. Ar putea avea impact asupra tuturor celor implicați. În capul meu, mă auzeam susținând aceleași argumente ca și înțeleptul și chibzuitul meu cumnat. Singura deosebire era că mie-mi lipsea convingerea doctorului Calloway.
   În drum spre hotel, trecând prin Jardin du Carousel din fața muzeului Luvru, m-am oprit sub unui felinar și am sunat-o pe Sam Metcalf.
   Fiind liniștit acum că știam că nu e într-un pericol real, doar se hârjonește cu prietenul ei prin toată Europa, voiam să mă asigur că întâlnirea de a doua zi de dimineață din Gara de Est era încă valabilă. Poate că o consideram pe Sam o persoană irațională, dar computerul pe care îl avea cu ea rămânea o sursă vitală de informații.
   Tot nu avea semnal la telefon. Poate că Jimmy dăduse în sfârșit de ea și acum erau amândoi în expresul Viena-Paris, la un pahar de șampanie, încercând să-și rezolve situația. Am pornit iar din loc, iar peste un minut am încercat din nou.
   De data asta, telefonul sună.

22.

   Ascultă! Vorbi încet și clar în microfonul fixat la un centimetru de colțul gurii.
   Văzu că luminița verde din bara de activități se aprinse. Microfonul preluase comanda către sistem, care reconfigură automat modul de recunoaștere vocală.
   Până acum, toate bune. Următorul pas - verificarea sunetului.
   Paragraf nou.
   - Salutări! spuse Ward primul cuvânt care îi veni în minte. Literă mare, scrie Jimmy cu literă mare, semnul exclamării, de la capăt cu literă mare sper să poți să ni te alături la înghețată și prăjituri cu ocazia zilei șterge înmormântării literă mare Lindei de vineri la ora unsprezece punct.
   Urmărea cu atenție punctul de inserție care clipea pe ecranul laptopului, după care, cu o mică întârziere, apărea ca prin minune fiecare cuvânt. Acum pricepuse ce avea de făcut și continuă să vorbească normal, fără a se mai opri după fiecare cuvânt. Trenul nu era nici pe departe mediul acustic ideal pentru programul Talk-master, dar se putea și mai rău dacă compartimentul s-ar fi aflat chiar deasupra roților.
   Reciti și zâmbi; „înmormântării” i se părea un cuvânt destul de amuzant.
   Ai fost martor la o renaștere, la un nou început, când inocența s-a întors pe chipul ei, cum arăta probabil atunci când era doar o copilă - ai auzit-o cum o chema, la fel cum a făcut și Sophie, pe mama ei...
   Da, simțea o urmă de regret, dar era... inevitabil. Își întinse degetele în mănușile de latex, apoi desfăcu pumnul și îl strânse iar.
   Chiar era încă un copil, cu pantalonașii ei cu koala, Ward.
   Trenul se zdruncină brusc, iar una din mâinile fetei se rostogoli peste piciorul lui. O dădu la o parte ca și cum l-ar fi ars. Ura să se afle cu ea în conserva asta împuțită de sardine pe care ei o numeau baie; cu siguranță aerul condiționat nu funcționa.
   Căutase prin toate colțurile și nu găsise laptopul nicăieri; mai mult ca sigur Sam îl luase cu ea. Dacă îl dăduse familiei Rivers ca să-l țină în siguranță? Ward era conștient că risca mult așteptând-o în compartiment. Toată situația se cam ducea dracului. O grămadă de factori neprevăzuți, o grămadă de tâmpenii care puteau degenera și mai tare.
   Se așeză pe capacul toaletei cu laptopul personal pe genunchi, încercând să se gândească care ar fi cel mai bun loc în care să-l găsească Sam. Reușise cu greu să o tragă pe amica ei în cabina minusculă de duș și trăsese perdelele ca să nu-i mai vadă ochii, dar nu putuse să-i înghesuie și picioarele alea mari. Ceva mirosea urât.
   Nu mai vedea culorile acelea frumoase, marine.
   Nu mai asculta! comandă el și întrerupse sistemul handsfree. Revăzu textul de probă, mai corectă niște greșeli de ortografie, dar nimic grav, fără cuvinte nerecunoscute și nici alambicate.
   Adevărata problemă era sincronizarea.
   Dacă întârziau prea mult la cină? Dacă Sam nu se întorcea direct în compartimentul ei? Ceasul de pe ecran indica ora 21:53. Trenul urma să ajungă în Linz în 35 de minute. Dacă Sam nu intra pe ușă în următoarele 15, trebuia să renunțe la plan. Asta ar fi însemnat că sacrificiul Lindei fusese în zadar.

23.

   - Să presupunem că toate o să-ți meargă conform planului, întrebă Balfe Rivers în timp ce-i făcea semn chelnerului, unde te vezi peste 5 ani?
   - Pe o plajă? răspunse Sam cu o privire inocentă, apoi îi zâmbi larg. Cinci ani... trebuie să mă gândesc un pic.
   - Ce întrebare mai e și asta, dragă? spuse Fern. Ce vrei să-ți spună, că vrea să fie la casa ei, înconjurată de prichindei? Sam va avea o carieră de succes și va ajunge curatorul unuia dintre cele mai bune muzee, o să vezi.
   - Las-o să răspundă.
   Sam credea că deja o făcuse. Acum însă amândoi o priveau, așteptând un răspuns.
   - Vreau să mă întorc în Italia la un moment dat. Să trăiesc acolo, spuse ea.
   - Înapoi în Florența? Nebunie curată...
   Fern era puțin amețită de băutură.
   - Da, în Florența, repetă ea ezitant.
   Era ultima oară când avea să îi mai vadă, după ziua de mâine.
   - Inima mea a rămas acolo, adăugă ea simplu.
   Fern ridică o sprânceană, dar niciunul din ei nu mai comentă nimic. Chelnerul le aduse nota, iar subiectul fu abandonat.
   - Ia zi-mi, puștoaico, cum ți s-a părut mâncarea?
   Balfe se lăsă pe spate și-și frecă mâinile.
   Lui Sam îi fusese foame. Alesese pate de campagne, apoi poulet à l’estragon, iar la sfârșit tarte tatin. Meniul era cel standard al unei braserii pariziene, dar, pentru că se aflau într-un vagon-restaurant de clasa întâi, parcă mâncarea fusese și mai bună.
   - Foarte bună, mulțumesc.
   Oftă, apoi scutură din cap.
   - Ascultați, aș vrea... să vă mulțumesc amândurora pentru tot.
   - Treaba cu orient expresul, mormăi Fern, n-ai pentru ce.
   - Plăcerea a fost de partea noastră, Sam, spuse Balfe, zâmbindu-i și ignorând remarca lipsită de amabilitate a soției sale. Ne-a făcut plăcere să te avem alături.
   - O să-i fie dor de tine, spuse și Fern cu un licăr periculos în priviri, iar după o pauză cam prea lungă, adăugă: Și mie o să-mi fie.
   - Ca fapt divers, se întâmplă să fim în Orient Express, descendentul direct al trenului original care a plecat din Paris în 1883. Trenul acesta chiar are pedigri, spre deosebire de Venice Simplon, care e doar un butuc vechi pe roți, restaurat doar pentru plimbarea turiștilor. Trenul nostru e autentic.
   - Măi să fie, nu-i așa că e interesant, spuse Fern. Ai terminat cu asta? Sunt convinsă că Sam s-a săturat să audă informații despre trenul ăsta afurisit.
   - Ce-ar fi să mai comand o sticlă de vin roșu? sugeră Balfe. Apoi putem să mai stăm împreună până ajungem în Linz.
   - Nu știu ce să zic, răspunse Sam cu ochii la Fern.
   - Hai, ce Dumnezeu, e ultima noastră seară împreună, hai să ne bucurăm de ea.
   - Voi doi faceți ce vreți, se ridică Fern de la masă, schițând un fel de zâmbet forțat. Eu mă duc să mă culc.
   Sam nu se simțea în largul ei. Ar fi vrut să rămână în vagonul-restaurant. Credea că dacă stă cu ei nu i se poate întâmpla nimic, dar nici n-ar fi vrut să pice la mijloc în niște certuri conjugale.
   - Mai bine mă duc și eu, se ridică și Sam.
   - Sigur?
   Balfe își ridică privirea spre Sam. Stătea sprijinit cu o mână pe spatele banchetei.
   - Știai că Hitler s-a născut în Linz?
   Ridică mâna cu palma spre exterior și zâmbi.
   - Pentru păcatele orașului.

   Andrea Morelli nu se putea hotărî dacă s-o trezească pe fată și s-o conducă înapoi în camera ei sau s-o lase în continuare să doarmă. Se ghemuise lângă el și sforăia încet, iar una din mâini și-o strecurase pe pieptul lui.
   Era somnoros din cauza vinului. Dacă mai stătea mult așa, ar fi adormit și nu voia să dea de fată și când se trezea de dimineață. Pe de altă parte însă... privirea îi alunecă pe puful auriu care urca până la buricul fin. Detectivul scoase un suspin.
   De ce i-ar trece cuiva prin cap să înghesuie un cadavru în frigider?
   Pesemne că ucigașul voia să-l țină ferit de ochii lumii câteva zile... la rece, fără să înceapă să duhnească în căldura de afară. Dar poate voise să păstreze carnea proaspătă. Avea oare legătură cu vreun ritual canibal, specific homosexualilor, sau acel Macchado nimerise într-un moment prost și fusese martor la o altă crimă? Încă era un pachet de nervi că Luca îl sunase insistent (după ce îi atrăsese atenția să nu-l deranjeze), doar ca să-i raporteze un nume care nu-i spunea nimic.
   Avusese noroc, micul figlio di puttana, că nu nimerise într-un moment prost.
   Dar poate că nu era doar vina lui. Ed Lister putea fi foarte convingător.
   Acum era prea obosit ca să-l sune pe Lister. Ce fusese atât de urgent de-l sunase în toiul nopții? Cu siguranță mai putea aștepta până mâine.
   - Trebuie să mă culc puțin, iubito, murmură el în timp ce se aplecă și o zgâlțâi ușor de umăr pe Gretchen.
   Îi simți parfumul, un amestec de pajiște alpină proaspăt cosită și mere, și se gândi la un motiv suficient de bun să o lase să rămână.
   Se mai răzgândi o dată.
   Se ridică în capul oaselor, se întinse după telefonul fix și formă numărul hotelului Ritz din Paris. În timp ce întrebă în franceza lui de baltă de Edward Lister, îl năpădi senzația că avea să regrete ambele decizii pripite.
   - Merci, monsieur... Ne quittez pas.
   Operatorul reveni și îi spuse că linia era ocupată.

   Rămaseră în fața compartimentului 21/22 și mai vorbiră puțin.
   Sam nu se grăbea deloc să intre. Fata cu care împărțea cabina era prietenoasă, dar vorbea mult, fiind genul acela care insistă să-ți povestească toată viața ei.
   - Aș putea să vă rog... vreți, vă rog, să-mi țineți și mie până mâine asta? spuse ea întinzând sacoșa în care se afla laptopul. Doar în seara asta.
   - Sigur că da, răspunse Balfe extrem de binevoitor. Cred că asta spune foarte mult despre prietenia noastră... Mă refer la faptul că ai încredere să ne lași un obiect atât de valoros.
   Deja se obișnuiseră s-o vadă cărând computerul peste tot cu ea, nelăsându-l niciodată nesupravegheat. Le spusese că pe el are salvați 10 ani de cercetare în domeniul istoriei artei și că nu mai avea și alte copii ale fișierelor. Chestie care nu era prea departe de adevăr.
   - Știți și dumneavoastră toate poveștile cu furturile din trenuri.
   Balfe îi surprinse privirea și încuviință din cap. Sam acceptase, la insistențele lui Fern, oferta lui Balfe de a o conduce până în fața compartimentului. Acum era timpul să-și ia la revedere.
   Tocmai se pregătea să-i dea sacoșa când auzi familiara sonerie a telefonului mobil. Lăsă sacoșa jos, își scoase telefonul și îi deschise clapeta. Îi făcu semn lui Balfe să aștepte.
   - Ed? răspunse ea recunoscând numărul lui Ed Lister.
   - Încerc să dau de tine de când... tren...
   Conexiunea nu era bună deloc. I se păru că a întrebat-o dacă e bine.
   - Sunt bine, da, sunt bine.
   - Cumva mă așteptam să nu se fi întâmplat nimic. Uite ce e, nu știu ce se petrece cu tine, Sam, dar nu-mi place când sunt luat de fraier.
   - La ce te referi?
   - Cine te-a sunat în Florența și te-a amenințat... asta dacă ai fost vreodată amenințată. Nu e persoana care...
   - Crezi că am inventat?
   - ... figura din poze. Mă auzi? Nu e aceeași persoană.
   - De unde ești așa sigur?
   - Trebuia să-mi fi spus de prietenul tău, Jimmy Macchado.
   - Îl cunoști pe Jimmy? I s-a întâmplat ceva?
   - Cineva te-a urmărit, Sam... și se poate să te urmărească în continuare. Poate e chiar în tren. Dacă ți-aș spune că e Jimmy, ce mi-ai răspunde?
   - Jimmy?
   O pufni râsul.
   - N-are nicio noimă. De ce Doamne iartă-mă m-ar urmări Jimmy? Iar ultima dată când am vorbit cu el era pe o plajă din Porto Ercole.
   - Când asta?
   - Nu știu... alaltăieri.
   - Duminică. Din sursele mele am aflat că duminică, prietenul tău...
   Nu mai apucă să audă restul frazei. Fără niciun fel de avertisment, trenul intrase șuierând într-un tunel. Zgomotul era din ce în ce mai mare.
   - N-am înțeles... Alo?
   Își acoperi cealaltă ureche, depărtându-se ușor de Balfe și lipindu-se de fereastră.
   - Alo?
   Nu mai avea semnal deloc.
   Rămase cu privirea țintuită pe luminile din tunel, care se perindau prin fața ei ca o linie continuă și albă. Se gândi la Veneția și se întrebă dacă era ca posibil ca Jimmy... nu, nicio șansă. Ar fi sunat-o dinainte.
   Sam simți o atingere pe umăr și realiză că Balfe era chiar în spatele ei, suficient de aproape cât să-i simtă respirația pe gât. Închise ochii și înjură, gândindu-se că numai asta îi mai lipsea, dar nu se mișcă, sperând că totuși își va retrage singur mâna.
   Balfe nu își luă mâna de pe umărul ei, iar ea știu că mai avea o problemă.
   - Tunelul are 15 kilometri, spuse el.
   - Ce?? Se întoarse cu fața spre el.
   - Sunt nebun după tine, Sam.
   Încercă să o prindă de talie, dar reuși să se ferească de el.
   - Dumnezeule, Balfe, spuse Sam, pufnind în râs. Glumești, nu? Chiar nu e o idee bună ce vrei să faci.
   - Nu e bună?
   O privea cu ochi lacomi.
   - Știi prea bine că nu e. N-o să se întâmple nimic între noi. Potolește-te și hai să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic, bine?
   - Sunt nebun după tine. M-am îndrăgostit de tine din prima clipă când te-am văzut.
   - Ba nu, nu ești. Doar că ești puțin amețit.
   Își luă sacoșa de unde o lăsase și se îndreptă spre ușa compartimentului 21/22.
   Cât stătu să descuie ușa cu cardul special se temu ca Balfe să nu o prindă iar în brațe.
   Nu se mai întâmplă nimic.
   - Și cu laptopul cum rămâne, Sam? Mai vrei să mi-l dai să am grijă de el?
   Tonul resemnat din vocea lui o făcu să se mai înmoaie puțin. I se făcu milă de el, văzându-l cum stătea și aștepta un cuvânt de la ea, cu papionul și sacoul lui elegant.
   - Nu, e-n regulă. Îl țin eu. Mersi oricum.
   - Am putea să ne întoarcem la bar, să mai bem un pahar de vin...
   Chiar era un moșuleț simpatic și inofensiv.
   - Noapte bună, Balfe, îi zâmbi Sam.
   - Aha...
   Făcu o plecăciune ușoară în fața ei și se întoarse pe călcâie.
   În timp ce deschidea încet ușa, lui Sam îi trecu prin cap că poate se purtase urât și fusese nerecunoscătoare; n-ar fi deranjat-o foarte tare dacă ar fi sărutat-o.
   Ezită, apoi intră în cabina întunecată.

24.

   Când dădusem în sfârșit de Sam Metcalf, mă aflam în Jardin du Carrousel și nu aveam mintea prea limpede. Mă simțisem ușurat să-i aud vocea - părea chiar bine dispusă dar în loc să fi pierdut timpul acuzând-o, mai bine aș fi întrebat-o de Jimmy Macchado.
   Rememorând conversația, regret că nu încercasem să aflu exact când anume vorbise ultima oară cu el. Mi-aș fi dat sigur seama că ceva nu se lega și până la urmă aș fi întrebat-o dacă știe că telefonul lui să fi fost furat și i-aș fi spus că altcineva se dădea drept el.
   Asta și voiam de fapt să o întreb când căzuse semnalul.
   Uneori mă întreb... dacă aș fi fost mai în alertă, dacă, în loc să mă plimb prin Paris într-o stare de spirit dubioasă, s-ar fi schimbat ceva. Îmi spun apoi că, în afară de ceva timp câștigat în plus, n-aș fi reușit să schimb nimic. Cred cu toată convingerea că soarta ne este scrisă deja.
   Când am văzut că Sam nu mă sună înapoi, am presupus că nu mai era interesată de continuarea discuției. Am sunat-o încontinuu cât am traversat Place Vendome, dar odată ajuns la ușa hotelului, am renunțat. Mai erau câteva minute până la ora 10. În mai puțin de jumătate de oră, expresul Viena-Paris avea să oprească în prima stație, în Linz, chiar la granița cu Germania. Mi-am zis că mai încerc să sun atunci.
   De cum am intrat în camera de la Ritz, m-am dus direct la laptop. Speram că poate îmi răspunsese la mailul pe care i-l trimisesem mai devreme, când încercam cu disperare să dau de ea, atunci când eram convins că figura neclară din fotografii este cu ea în tren. De-abia atunci am observat că aveam un mesaj, și mai ales, de la cine era.
   Am încercat să-ți spun mai înainte, dar n-am putut... se pare că pentru o perioadă n-o să mai intru online. Să ai grijă de tine, bine? Jelena.
   Statusul ei era „currently offline”. Mesajul fusese trimis la 21:35, adică la 10 minute după ce Jelly dispăruse subit și poate la cinci minute după ce ieșisem din hotel. Era un rămas-bun trist, dar explica brutalitatea plecării și îmi confirma ceea ce deja bănuiam că va fi răspunsul ei la situația nouă dintre noi.
   Dacă acum își găsise momentul să se rupă, probabil că îi era teamă să își confrunte adevăratele sentimente. O înțelegeam foarte bine, și eu de-abia le făceam față: mai știam și că n-ar fi putut să fugă de ele la nesfârșit.
   Am încercat să îi scriu ceva normal, gen „mai vorbim”, dar nu am găsit cuvintele potrivite. Am mai încercat o dată, dar de data asta mesajul suna plin de indignare și furios. M-am decis să mă culc și să las totul pe a doua zi. Plan bun, dar deloc realist.
   I-am trimis un mesaj scurt că trebuie să stăm de vorbă.

   - A, deci așa, muzica-i prea tare pentru tine?
   Îl putea auzi pe Lazlo Kaloz, vecinul de la 4B, bătând cu pumnii în perete. Jelly se întinse și dădu sonorul mai încet, după care țipă la el să-și vadă de treburile lui.
   Nebunul naibii!
   Apoi dădu din nou volumul tare, ascultând melodia Irreplaceable a lui Beyonce.
   Mai trase odată cu ochiul spre ecran să vadă dacă Ed îi mai scrisese ceva, după care se duse să deschidă geamul prin care pătrunsese toată gălăgia traficului orei de vârf de pe Lexington Avenue. Își aprinse un Marlboro, pufăi nervos de câteva ori din țigară, apoi aruncă chiștocul pe geam.
   Acum îi era rușine că țipase la Lazlo. Era dus cu pluta, tot timpul vorbea singur și purta discuții întregi pe mai multe voci, dar nu era capabil să facă rău nimănui.
   Și cu cât îl cunoșteai mai bine pe nebun... Trebuise să îl accepte pe Lazlo ca pe un sacrificiu destul de mic în comparație cu beneficiile de a avea un apartament închiriat la dispoziție într-o clădire din mijlocul Manhattanului, pe care avusese norocul să-l moștenească de la un prieten.
   Lui Ed îi spusese că locuiește în Brooklyn, ca să se ferească de complicații.
   N-are niciun rost... Jelly reveni în cameră dând din cap, ca și cum ar fi încercat să-și alunge toate gândurile, îmbrăcată într-un halat de baie. Părul îi era îngrozitor de încâlcit, nu își făcuse duș și nici nu știa ce dracu’ să facă în legătură cu Ed.
   Nu știa decât că situația scăpa de sub control. De ce trebuiau să vorbească?
   Doamne, doar asta făcuseră întotdeauna. VORBISERĂ!
   Niciodată nu pricepuse exact ce înțelegea el din prietenia lor. Era peste puterea ei de înțelegere de ce un bărbat ca Ed, care putea avea orice și pe oricine și-ar fi dorit, alegea să stea de vorbă cu un nimeni, așa ca ea... printr-un computer! Deja începea să se sperie.
   Care naiba era problema lui?
   Trase adânc aer în piept, se așeză la birou și începu să tasteze.

   Sam Metcalf închise cu grijă ușa compartimentului, să nu facă zgomot.
   Observă silueta partenerei de drum în patul de deasupra. Din fericire, se părea că adormise deja. Ultimul lucru pe care l-ar fi vrut era să-i asculte pălăvrăgeala toată noaptea.
   După ce ochii i se obișnuiră cu întunericul - singura sursă de lumină era cerul înstelat - Sam realiză că sub pături nu era Linda, ci mormanul ei de bagaje.
   Pe sub ușa de la baie se vedea lumină. Fusese aprinsă și nu o observase când intrase? auzi apa trasă la toaletă, apoi robinetul curgând.
   Fata era în baie și-și făcea duș.
   Doooamne... Sam adulmecă aerul din cabină și strâmbă din nas. Poate că Linda avea să frece toată noaptea scara în sus și-n jos pentru a se duce la baie.
   Își aruncă sacoșa pe bancheta de jos. Hainele pe care și le pregătise să le îmbrace pe post de pijamale nu erau așa cum le lăsase. Prima dată îi trecu prin cap că poate tipa adormise peste ele, chestie nu doar foarte ciudată, dar și foarte urâtă. Încuie ușa spre coridor și apăsă pe întrerupător, după care văzu ceva care aproape o făcu să țipe.
   Pe ușă era un umeraș pe care stătea agățat halatul fostului ei iubit, făcut cadou lui Jimmy, drept răsplată că o ajutase să plece din Florența.
   Își simți inima cât un purice și îi trecu fulgerător prin cap, deși n-avea niciun sens, că poate Federico era cel care o urmărea prin toată Europa.
   - Jimmy? întrebă ea cu voce tare, plină de speranță.

25.

   Textul ultimei noastre convorbiri era pe ecran, ca și poza ei cu expresia aceea amuzată, și am mai rămas un timp după ce s-a deconectat, să încerc să îi înțeleg cuvintele. Am avut o revelație.
   Mi-am imaginat-o acasă la ea, stând la biroul dintre ferestre, având deasupra capului un afiș înrămat, cumpărat de la un butic, o reproducere după un tablou a lui Braque cu instrumente muzicale (îmi descrisese în amănunt apartamentul din Brooklyn). M-am uitat iar la chipul de pe ecran și am zâmbit. Nu, totul era altfel acum.
   Lumea mea așa cum o știam se întorsese cu susul în jos.
   Am derulat conversația până la momentul în care, la fel de neprevăzut și rapid ca o stea căzătoare, Jelena recunoscuse că pentru ea însemn mai mult decât un prieten.
   câineletemplului: ce ai zis... partea cu iubitul. ai vorbit serios?
   jokeradorabil: nu, am spus-o doar pentru sănătatea mea
   Râsesem foarte tare de răspunsul ei.
   Încercasem să-mi maschez sentimentele reale și fusesem de acord cu ea când sugerase că ar trebui să ne „distanțăm” o perioadă, să facem o pauză sau poate să „avem grijă” (iar expresia asta) - dar pentru mine nu contase de fapt. Eram euforic.
   ct: știu că pare o nebunie... nu așa se îndrăgostesc oamenii
   ja: nu ești atent la mine, Ed... am spus că NU sunt îndrăgostită de tine
   ct: nicio problemă, e ok... înțeleg
   ja: uite ce e, hai să-ți explic și mai clar ca să nu mai existe confuzii, te iubesc, dar nu sunt îndrăgostită de tine... și asta n-o să se schimbe
   ct: eu nu pot să-ți explic ce mi se întâmplă, n-am mai simțit așa ceva pentru nimeni
   ja: să-ți aduc aminte, poate ai uitat... n-ai cumva nevastă și copil?
   ct: e ca și cum te-am așteptat toată viața doar pe tine
   ja: vrei să termini cu tâmpeniile astea? tata ne-a părăsit când aveam 10 ani... n-am de gând să fiu motivul pentru care îți părăsești familia, pentru că știu ce-nseamnă
   ct: ești atât de bună și de inocentă, Jelly... cum aș putea să nu te iubesc
   ja: aaah, te rog, nu mă iubi
   Poate că avea să dureze până să vadă și ea lucrurile ca mine. Nu este nicio grabă, aveam tot timpul din lume. Eram gata să-i accept dorința de a se retrage și de a nu mai vorbi o săptămână sau două, pentru că în adâncul sufletului știam că și ea simte la fel ca mine.
   Nu eram complet orb. În al nouălea cer, poate, dar conștient de riscuri. Înțeleg că pentru cineva din exterior comportamentul meu părea aberant și halucinant, poate chiar periculos, dar chiar nu mă simțeam așa - nu eram nebun, doar îndrăgostit.
   Tocmai mă gândeam dacă să-i trimit un mail lui Jelly - doar să-i spun că mă gândesc tot timpul la ea - când am primit o alertă de mesaj nou.
   Din cauza unor circumstanțe neprevăzute (sic) ora Recepției a fost devansată. Spectacolul este pe cale să înceapă. Vă rugăm să participați.
   Anunțul pseudoceremonios era semnat „Ward”.
   Nu uitasem de casa de pe site-ul acasăînaintedelăsareaserii și nici de invitația pentru transmisiunea live de la miezul nopții. Poate eram puțin zăpăcit de agitația din jurul lui Sam Metcalf și de haosul din sufletul meu, dar aveam tăria să pot tria lucrurile în funcție de importanța lor, chestie care mă ajutase la fel de mult și în afaceri, și în viața personală. Am aflat din proprie experiență că secretul este să poți separa și ordona bine lucrurile și situațiile: nu-mi plac imaginile care se suprapun și se amestecă.
   „Recepția” trecuse pe un plan secundar, undeva în spate, deși aveam unele speranțe că aș putea afla ceva despre criminalul Sophiei. Nu era nicio legătură evidentă între site și asasinul fiicei mele. Știam doar că Sophie făcuse niște schițe după un conac alb, inspirate după o coșmelie care ar fi putut exista și în realitate, iar apoi lăsase adresa pe laptopul lui Sam. Astea erau informațiile certe.
   Cu cât mă gândeam mai mult însă, cu atât îmi era mai greu să stabilesc o legătură directă între data la care mă contactase prima dată Sam și datele ulterioare, când pretindea că este amenințată și posibil urmărită. Nici despre coincidența aceea bizară, că mă aflam chiar în Paris când mă căutase. Imaginile și limitele datelor se întrepătrundeau, iar faptul că nu mai știam ce era real și ce nu mă neliniștea.
   Dar, de când primisem invitația pentru „recepție”, instinctul îmi spunea că ceva trebuie să lege lucrurile și că răspunsurile pe care le căutam mă așteptau în casa albă. De când primisem permisiunea de a intra în interiorul ei - în afară de descoperirea că unul dintre locatari era un muzician amator, un pianist ambițios - nu mai aflasem nimic relevant.
   Diferența majoră era acum că site-ul știa că exist. N-am realizat decât târziu că habar n-aveam cum de expeditorul mesajului îmi știuse adresa de e-mail.
   Indiferent de ce sau cine era „Ward”, acum eram în legătură cu el.
   M-am conectat pe acasăînaintedelăsareaserii.net.kg.
   Site-ul se încărca mai greu decât de obicei sau poate doar mi se părea mie din cauză că grafica se schimba de la o vizită la alta. Conacul se înălța deasupra unor copaci negri, împreună cu gărdulețul și veranda cu coloane albe, toate luminate de o singură sursă - câteva stele pe deasupra acoperișului cu țigle, poate prea strălucitoare.
   Scena părea atât de liniștită, încât îmi trecu prin cap că poate am exagerat eu, văzând prea multe detalii horror: ca priveliște nocturnă, părea mai degrabă într-un sat decât într-un oraș. Din când în când se mai auzea țipătul unei bufnițe.
   Am tastat parola Nivelalb, apoi am „pășit” pe cărare și am ciocănit la ușa de la intrare. Nu se deschise.
   Așteptând să se întâmple ceva, mă întrebam oare cât era ceasul acolo.
   Obloanele erau toate închise, ferestrele întunecate, ca și cum toată lumea s-ar fi dus la culcare. Casa părea mai mult decât neprimitoare. Eu fusesem invitat la o recepție, la o petrecere. Unde erau ceilalți?
   Apoi am auzit muzica. Ca și înainte, sunetele erau confuze și ezitante. Mi-a luat ceva până am recunoscut câteva note, dar era tot Für Elise, tot la pian. Știam că e doar un efect special, dar atât de reușit, că mi se ridicase părul pe ceafă.
   Telefonul începu să sune. Iar am ezitat câteva secunde, nefiind sigur de unde se aude.
   La una dintre ferestrele de la etaj se făcu lumină în spatele obloanelor. Am văzut o umbră care părea că se duce să răspundă, după care a început să se plimbe prin cameră.
   Am luat receptorul. Era recepționerul care mă întreba dacă doresc să preiau apelul lui Andrea Morelli.

26.

   Sam rămase în compartiment, așteptând ca apa de la duș să fie oprită.
   Din baie se auzeau tot felul de zgomote dubioase, pe care n-ar fi vrut să le identifice. Apoi, oricine era înăuntru, opri apa. Se gândi că poate nu fusese auzită prima dată, așa că întrebă din nou, de data asta mai tare:
   - Jimmy?
   Nici acum nu primi un răspuns.
   - Linda, ești bine? întrebă Sam cu o voce mai fermă.
   Tăcere, ceva se întâmpla.
   Sam începu să pășească încet spre ușa dinspre coridor, cu un ochi spre baie.
   Ajunse lângă ea și începu să bâjbâie după clanță prin halatul care o acoperea. Își zări laptopul pe care îl aruncase peste grămada de haine și se gândi ce să facă.
   Nu avea timp.
   Găsi în sfârșit întrerupătorul și aprinse lumina. Imediat lumina de la baie se stinse. Inima îi bătea nebunește, se întoarse spre clanță și trase cu putere de ea, uitând că o încuiase.
   - O, Doamne Dumnezeule și Fiule și Sfinte Duh, începu ea să bolborosească.
   Smuci cu toată forța de ea, când deodată ușa de la baie se deschise.
   În prag era silueta albastră a unui bărbat ud fleașcă și arăta de parcă s-ar fi vopsit din cap până în picioare în acea culoare; culoarea era însă dată de lumina difuză din cameră și de ecranul laptopului pe care îl lăsase undeva în spate.
   - Ce cauți aici? întrebă Sam cu fermitate, încercând să-și mascheze teama.
   Cu siguranță nu i-ar fi putut ține piept. Purta ochelari de soare fără rame și o cască de duș care îi acoperea fruntea și urechile, peste care avea niște căști cu miniantene. Peste sprâncene își lipise niște bandă adezivă. Arăta ca o insectă în trening.
   Știa că nu putea fi decât acel Ward.
   Vocea îi tremură.
   - Unde-i Linda?
   Simți un miros puternic și deranjant, și ochii îi alunecară pe podeaua udă din baie. Bărbatul nu-i răspunse, dar făcu un pas către ea, iar Sam văzu pentru o fracțiune de secundă picioarele masive ale australiencei ieșind din cabina de duș.
   Încercă să țipe, dar nu putu scoate niciun sunet.
   Vru să se depărteze de el, dar o atacă din spate, prinzând-o cu o mână de gât, iar cu cealaltă îi astupă gura. Rapiditatea și forța asaltului o copleșiseră și nu se putea împotrivi. Îi dădu doar puțin drumul din strânsoare, cât să-i lipească niște bandă adezivă peste gură, apoi îi înfășură și capul de câteva ori. Fața lui era la un centimetru de a ei și putea să-i simtă respirația sacadată în ureche.
   - Ascultă-mă! comandă el.
   Inițial crezu că vorbește cu ea, apoi realiză că de fapt avea un microfon fixat lângă gură.
   - Deschide ghilimele literă mare mă bucur că ai putut să vii virgulă majuscule PRIETENE semnul exclamării închide ghilimelele.

   - Cu ce vă pot fi de folos, signor Lister?
   Rostise întrebarea pe un ton plictisit, cât să mă convingă că îmi făcea cea mai mare favoare vorbind cu mine la ora asta.
   - Mulțumesc că m-ai sunat înapoi, Andrea. Știu că-i târziu, dar am descoperit ceva important. Vă mai aduceți aminte de Sam Metcalf?
   - Fata din Boston la care se ducea fiica dumneavoastră să se conecteze la internet? Urma să vă vedeți cu ea și să-mi spuneți și mie ce ați aflat.
   - N-a mai apărut.
   - Știți și de ce?
   - Susține că a fost amenințată. Am vorbit din nou cu ea în seara asta.
   - Continuați, spuse el, și oftă.
   I-am povestit pe scurt despre telefonul din Viena, înainte de a se urca în trenul de noapte spre Paris; despre cât de convinsă era că ucigașul lui Sophie era pe urmele ei. I-am spus și despre poze, apoi despre telefoanele pe care descoperisem că le primise de la un prieten de-al ei, Jimmy Macchado.
   - Poate că e doar paranoică, caz în care îmi cer scuze anticipat că v-am deranjat. Am considerat însă că e mai bine să vă spun.
   La celălalt capăt al firului era liniște.
   - Așteptați o clipă, vă rog.
   Am auzit un râs de femeie în fundal, apoi niște foșnituri și încă ceva care semăna cu o pupătură. Sigur își ținuse mâna peste receptor, dar fără prea mare efect. Reveni la telefon.
   - Signor Lister?
   - Aici sunt.
   Își drese vocea și spuse:
   - Jimmy Macchado a fost găsit mort în această după-amiază, într-o casă din apropiere de Piazza Antinori.
   - Iisuse! am exclamat eu surprins. Când s-a întâmplat?
   - În weekendul ăsta, dar nu se știe precis când. Se pare că era mort de 3 zile. După cum știți, nu sunt în Florența, așa că încă n-am văzut raportul. Se crede că a fost ucis din întâmplare, pentru că a luat prin surprindere un hoț de tablouri.
   - Realizați ce înseamnă asta?
   - Știu la ce vă gândiți. Nu e obligatoriu ca tipul care l-a omorât să-i fi furat și mobilul.
   - Poate că nu, dar ideea e că cineva sună de pe telefonul acela. Și mai probabil e că persoana care o urmărește pe Sam Metcalf e acum în același tren cu ea.
   - Se poate, da... dar eu sunt în altă parte și nu prea am ce să fac.
   - Vă rog să mă ascultați cu atenție, am spus eu pe cel mai calm ton posibil. Fata asta are informații despre cel care mi-a ucis fiica. Dacă într-adevăr e în tren, o s-o omoare și pe ea. Expresul Viena-Paris oprește în Linz peste 11 minute. Rugămintea mea este să contactați chiar acum poliția austriacă și să-i puneți să se urce naibii în trenul ăla.
   - Mă tem, signor Lister, că nu e chiar așa de simplu.
   - Păi, atunci simplificați dumneavoastră lucrurile, am țipat eu.
   - Trebuie respectate niște protocoale... iar acum nu este timp.
   - Dacă n-aveți de gând să faceți ceva, Andrea, o altă fată tânără, care are toată viața înainte, o să fie ucisă. Încă vă ocupați de caz, nu?
   N-am închis bine telefonul fix, că am început s-o apelez pe Sam de pe mobil.
   Auzeam cum sună, dar nu răspundea. Am încercat de multe ori, apăsând pe butonul de reapelare la fiecare treizeci de secunde. Mâinile îmi transpiraseră și îmi tremurau.
   Eram atât de absorbit, că n-am observat din prima că pe ecran se petrecea ceva. Atenția îmi fu atrasă de muzică; acordurile firave din Fur Elise deveniră din ce în ce mai puternice, ca niște trâmbițe care anunță începerea unui eveniment important.
   M-am uitat spre casă. Obloanele camerei luminate erau ridicate și în cadrul ferestrei, ca într-un calendar de perete, se vedeau un bărbat și o femeie, prinși într-o îmbrățișare, aparent foarte pasională.
   Cuplul începu să se rotească. Nu puteam distinge detaliile. Din unele unghiuri părea că se sărută; din altele mi se părea că femeia se zbate să scape.
   Dintr-odată apăru o fereastră de dialog în partea stângă, jos, a ecranului, în care puteam vedea cum „Ward” tastează ceva.
   m: mă bucur că ai putut să vii, PRIETENE
   m: la țanc pentru spectacol... totul este în direct, totul este plin de acțiune
   m: rămâi conectat și simte realitatea...
   „Cine ești?” am încercat eu să tastez, dar nu exista un spațiu special pentru dialog. Era un monolog.

27.

   În oglinda de deasupra chiuvetei păreau înlănțuiți într-o îmbrățișare misterioasă, ca și cum ar fi fost un singur trup.
   Ward stătea cu picioarele depărtate și cu umerii sprijiniți de etajeră pentru a contrabalansa legănatul trenului. Sam nu putea să se miște decât odată cu el. Era cam cu 30 de centimetri mai înalt decât ea și o ținea foarte strâns între coapse, cu un braț de gât și cu celălalt peste piept, iar mâinile i le prinsese în jurul corpului. De fiecare dată când vorbea (cu același timbru răgușit și ritmat pe care i-l auzise prima dată în Florența) îi simțea diafragma ridicându-se și coborând pe spatele ei. Stăteau în fața ușii deschise de la baie, iar Ward vorbea la microfon și urmărea cum cuvintele i se materializau pe ecranul laptopului, cu un decalaj de câteva fracțiuni de secundă.
   Era extrem de absorbit de ce făcea și parcă uitase de ea.
   Îngrozită de moarte, cu mintea paralizată de frică, Sam știa totuși că trebuie să găsească un mod de a-i distrage atenția. Ea și Linda își lăsaseră pașapoartele la controlor ca să nu fie deranjate în toiul nopții, și nu urmau să și le recupereze decât a doua zi. Putea totuși să încerce să apese pe butonul pe care i-l arătase, prin care îl putea chema dacă ar fi avut nevoie de ceva.
   Se strădui să-și aducă aminte poziția exactă a acestuia, undeva pe peretele de deasupra patului; undeva lângă întrerupător. Trebuia să fie sigură. Își aminti cum bâjbâise după clanță, cum o încurcase halatul pe care i-l dăduse lui Jimmy... o, Doamne, nu.
   O inundă un val năprasnic de disperare și o senzație imediată de vomă. Fusese străfulgerată de o certitudine crudă: nu încăpea îndoială că Ward îl omorâse și pe Jimmy. Șuvoiul de vomă îi invadă gura, se lovi de dinții din față, apoi se opri în barajul format de banda izolantă. Panicată că s-ar putea sufoca, înghiți, moment în care începu să pufăie scurt și rapid pe nas.
   Pentru o clipă Ward îi dădu drumul la gât, apoi o strânse din nou.
   Respirația îi revenise la normal sau aproape de normal. Voia să plângă, dar atunci nasul i s-ar fi înfundat și s-ar fi sufocat. Săracul Jimmy, n-avusese nicio șansă. Întotdeauna vedea doar partea bună a oamenilor și avea încredere în ei. Își stăpâni cu greu lacrimile, reproșându-și că îl implicase în povestea asta. Avu un acces de furie. Nu trebuia să-i permită nenorocitului ăstuia să îi facă la fel și ei.
   Avea de gând să nu se lase, să încerce orice, să supraviețuiască.

................................................