Umbre și mătase, Kay Gregory

 .................................................

4-6

         - Au, gemu ea când se lovi la cap de un colţ dur de crom.

   - Pentru Dumnezeu! exclamă Iain apucând-o de şolduri şi îndrumând-o afară, în hol. Să nu-mi spui că încă mai dai peste mobile.
   - De obicei, nu, răspunse ea, luptându-se să-şi recapete respiraţia, în timp ce senzaţia mâinilor lui mari îi transmitea dorinţa în tot trupul, adăugând combustibil la focul care ardea deja în venele ei.
   - Bine. În cazul ăsta presupun că eşti în siguranţă dacă îţi dau drumul în salon.
   Îi dădu drumul şi ultimii paşi împleticiţi îi făcu singură. Caroline stătea pe canapea şi turna cafea dintr-un vas de porţelan cu un desen delicat cu frunze aurii. Vasul acela se folosea la Chy an Cleth de când îşi amintea Phaedra, dar i se părea curios, cumva greşit, să o vadă pe Caroline folosindu-l.
   Acceptă o ceaşcă, mormăind mulţumiri, şi se aşeză ţinând-o în mâini de parcă fierbinţeala ei ar fi putut să o ajute cumva la risipirea atmosferei tensionate din cameră. Când bătu ceasul, ea şi Caroline se uitară una la alta, apoi priviră în altă parte.
   - Am făcut ceva progrese cu hârtiile tatei, după cum vezi.
   Iain, care mai stătea încă în uşă, făcu un gest spre biroul deschis al lui Charles.
   O îmbunătăţire absolută, observă Phaedra. Într-o parte a plăcii biroului, erau două grămezi de hârtii frumos aranjate, care aşteptau ca Iain să le reţină sau să le arunce. În partea cealaltă, erau suporturi de lemn îndesate cu declaraţii, chitanţe, note de plată şi rămăşiţe ale unei vieţi în fruntea unei bănci. Un coş de răchită, pe podea, era plin până la refuz.
   Deci, într-adevăr se ocupau cu hârtiile lui Charles, Iain şi Caroline trebuiau să fie foarte apropiaţi.
   - A fost o zi lungă, spuse Phaedra brusc, punând jos ceaşca. Dacă nu vă supăraţi, cred că am să mă duc la culcare.
   - Desigur, zise imediat Caroline. Nici noi n-o să mai stăm mult. Nu-i aşa, domnule Trebanian?
   - Probabil că nu, răspunse laconic Iain. Niciunul dintre noi n-a dormit prea mult noaptea trecută. Vise frumoase, Phaedra.
   - Noapte bună, spuse ea şi plecă repede din cameră.
   Vise plăcute? Când era mică, Iain îi spunea aşa întotdeauna la ora de culcare. De data asta, probabil că vorbise serios. Sau poate că nu-i păsa că dormitorul ei era chiar deasupra dormitorului lui.
   Deci, el şi Caroline n-au dormit prea mult noaptea trecută.
   Phaedra bocăni pe ultimele trepte spre camera ei şi închise uşa cu o lovitură de picior. Nu cu destulă răutate. Aşteptând să se închidă, o auzi pe Caroline spunând:
   - Noapte bună, domnule Trebanian. Ne vedem mâine dimineaţă.
   Vocea ei cam înaltă se auzea perfect.
   Phaedra nu auzi răspunsul lui Iain. Probabil că era prea ocupat să o ducă la pat pe secretara lui, ca să se preocupe să creeze un paravan de fum.
   În noaptea aceea, Phaedra rămase câtva timp trează, ascultând ritmul mării şi căutând să nu tresară la fiecare scârţâit şi geamăt al casei vechi care ar fi putut fi provocate de arcurile unui pat.
   Când adormi, în sfârşit, nu visă nimic sau, dacă visă, era mai bine să uite visele.
   Dimineaţa, când coborî, mirosul cafelei o întâmpină în hol. Ea îl urmă fredonând tare şi trăgându-şi papucii pe podea. Dacă Iain şi Caroline luau micul dejun în intimitate, în ţinută uşoară de dimineaţă, voia, de dragul ei, să-i avertizeze.
   Nu trebuia să se îngrijoreze, Iain, în blugi şi bluză de bumbac, stătea la masa de gătit şi făcea pâine prăjită.
   Caroline nu se vedea nicăieri.
   - Bună dimineaţa, zise ea. Ai dormit bine?
   - Foarte bine. Dar tu?
   Nu putu să-şi reţină nota tăioasă din vocea ei şi ştia că Iain o remarcase când lăsă pâinea şi spuse cu un zâmbet pe care ea ar fi vrut să i-l zgârie de pe faţă.
   - Mi-e teamă că nu aşa de bine pe cât a dormit Caroline.
   Trebuia s-o bage şi pe Caroline în ciorbă?
   - Încă nu s-a trezit? întrebă Phaedra, ascunzându-şi durerea cu o mişcare din sprâncene. Vrei să-ţi prepar ceva mai substanţial decât pâine prăjită?
   - Ah, asta-i pentru tine. Te-am auzit golind baia. Caroline şi cu mine am terminat micul dejun. Ea lucrează deja la hârtiile tatei.
   Runda întâi fusese câştigată de Iain. În timp ce Phaedra căuta un răspuns satisfăcător, el continuă:
   - Bătrânul nu arunca nicio afurisită de hârtie. Am găsit scrisori şi chitanţe din urmă cu aproape 60 de ani. Toate astea au trebuit să fie sortate.
   - Nu te deranjează că ea, Caroline, lucrează singură la ele?
   Phaedra se duse spre masă.
   - De ce să mă deranjeze? Ea lucrează de ani de zile pentru mine. E o doamnă foarte competentă.
   Phaedra nu se îndoia de asta. Competentă în mai multe domenii.
   - Sunt foarte sigură că este. Joan o numea Doamna Dragon.
   Iain ridică din umeri.
   - E nedrept. Dragonii pot fi folositori uneori. Uite, mănâncă pâine prăjită. Cafeaua este pe plită. Mă duc să văd cum progresează treaba.
   Phaedra se uită cum pleacă, urând gândul că o străină, Caroline, se uită prin hârtiile soţului ei decedat.
   Dar Charles nu fusese un soţ adevărat, Iain fiind fiul lui, avea tot dreptul să se ocupe cum voia de afacerile tatălui său.
   Cel puţin, nu arsese pâinea prăjită.

   Phaedra prelungi cât putu micul dejun. Mama ei nu se mai trezea devreme şi nu voia s-o deranjeze înainte de ora 11.
   În cele din urmă, curiozitatea şi pura răutate o copleşiră. Asta mai era casa ei, întrucât Iain refuzase s-o accepte. De ce Caroline şi Iain s-o aibă doar pentru ei?
   Când deschise uşa salonului, îl găsi pe Iain stând lângă Caroline, cu o mână mângâindu-i uşor umărul şi cu obrazul aproape de părul ei.
   Studiau ceva ce părea a fi o fotografie.
   Gelozia, neagră şi necruţătoare, se răsuci adânc în pieptul Phaedrei. Oare se măritase cu un bărbat pe care nu-l iubea de dragul diavolului ăstuia cu părul negru care şoptea nimicuri dulci la urechea graţioasei Caroline?
   - Hei, hei! exclamă ea vesel. Ocupaţi ca albinele, după cum văd.
   Iain se uită la ea de parcă uitase cine era.
   - Ah, Phaedra, spuse el, luând fotografia de la Caroline. Te duci s-o vezi pe mama ta acum, nu-i aşa?
   Iain nu era un bărbat pe care l-ar fi caracterizat ca alunecos. Dar privirea lui de acum era evazivă.
   - Ce-i cu fotografia aia? întrebă ea, încercând fără succes să uite mica scenă intimă la care tocmai fusese martoră.
   - Nimic care să te intereseze pe tine, răspunse Iain. Doar nişte persoane pe care probabil că le-a cunoscut tatăl meu.
   Caroline se întoarse să se uite la el cu ochii ei albaştri, mari şi surprinşi.
   - Dar, domnule Trebanian, e...
   - Doar o fotografie, completă Iain. Pleci acum, nu-i aşa, Phaedra?
   - Ai mai spus asta. Da, plec. Dar peste câtva timp, după ce mă uit la fotografia asta pe care nu vrei s-o văd.
   Hotărârea lui Iain de a scăpa de ea era suficientă pentru a o convinge pe Phaedra că nu va pleca nicăieri până nu va vedea ceea ce el încerca să-i ascundă.
   Ea traversă camera, întinse mâna şi spuse cu vocea ei de profesoară:
   - În regulă, dă-mi-o.
   Buzele lui Iain tremurară.
   - Mă bucur că nu sunt unul dintre elevii ei, tu nu? i se adresă el lui Caroline. În clasa ei, nu trece nimic cu vederea.
   Caroline zâmbi.
   - Ăsta e un lucru foarte bun. Cred că Phaedra e o profesoară foarte bună.
   Phaedra se aplecă peste spătarul fotoliului lui Charles. Oare femeia vorbea serios? Părea că o place cu adevărat. Dar, desigur, asta era pentru că nu ştia despre sărut.
   - Mulţumesc, spuse ea, acceptând complimentul. Da, sunt o profesoară bună. Iain, pot să văd, te rog, fotografia aceea?
   - Aş prefera să n-o vezi.
   Vorbea cu tonul autoritar al vocii care acţionase atât de bine când ea era o copilă de zece ani, care îl adora. Dar avea prea puţin efect asupra femeii de 27 de ani care devenise acum.
   - De ce? întrebă ea.
   Iain fusese întotdeauna corect. Dacă exista un motiv ca ea să nu vadă preţioasa lui fotografie, s-ar putea să accepte.
   - Pentru că nu vreau eu, răspunse el.
   - Acesta nu-i un răspuns.
   Ea întinse mâna după fotografie.
   - Nu este? în regulă. Atunci, pentru că nu vreau să te văd rănită. E mai bine aşa?
   - Rănită? Asta n-are niciun sens.
   Deja era rănită. Ce mai putea face o fotografie veche?
   Nerăbdarea se aprinse în ochii lui, iar Phaedra ştiu că a câştigat.
   - Bine, zise el. Fie cum vrei tu. Dar să nu spui că nu te-am avertizat.
   Ea întinse mâna.
   El i-o dădu, ridicând din umeri, iar ea zâmbi şi o acceptă bucuroasă.
   Era o fotografie alb-negru, crăpată diagonal pe mijloc, reprezentând două persoane pe un fundal de flori.
   Bărbatul ţinea braţul în jurul taliei femeii, iar ea se uita în sus, la el, cu o privire al cărei înţeles fusese limpede de la începutul lumii. El se uita drept înainte, nu la ea. În spatele lor era, fără îndoială, Turnul Eiffel.
   Zâmbetul Phaedrei se ofili ca o frunză toamna, când studie feţele celor doi îndrăgostiţi. Un moment, pereţii camerei parcă dispărură şi se topiră. Fotografia îi căzu din mână.
   Bărbatul din fotografie era soţul ei decedat, Charles Trebanian.
   Femeia era mama ei.

Capitolul 8

   Vântul sufla prin ferestrele deschise ale apartamentului lui Esther, fluturând perdelele şi întorcând paginile ziarului de duminică mult răsfoit, de pe masa din bucătărie.
    Tremura şi se duse în dormitor să-şi ia o jachetă. Era ridicol prin ce trecea doar ca fiica ei să nu afle că fumează, mai ales că Phaedra ştia oricum şi dacă nu o omora fumul, o va face frigul.
   Tremură şi îşi strânse braţele la piept. Dacă Phaedra îl aducea pe Iain cu ea, în dimineaţa asta, va şti că mica ei stratagemă a reuşit, Iain ar fi un soţ bun, dacă s-ar hotărî. Dacă s-ar hotărî. Necazul era că el vedea doar ce voia să vadă. La fel ca şi tatăl lui mai înainte.
   Înăbuşindu-şi un oftat, ea se duse să pună ceainicul pe foc. În orice minut, Phaedra putea fi aici.
   O pală de vânt trânti ziarul pe podea şi făcu să se mişte în ramă plasticul ce acoperea lampa din tavan.
   Gemând, Esther se ţinu de spate şi se aplecă să ridice ziarul. Când se îndreptă încet, decise că a avut destul aer proaspăt şi se duse să închidă toate geamurile.
   Tocmai când închisese toate cremoanele, se auzi o bătaie uşoară la uşă.
   Phaedra! Era aici. Cu un zâmbet de bun-venit, se grăbi în hol.
   - Bună, mamă.
   Phaedra vorbea cu o voce mică, încordată, care o puse imediat în gardă pe Esther.
   Ah, ah! Oare încercarea ei inocentă de a se juca de-a peţitoarea eşuase? Phaedra nu arăta bucuroasă. Şi nu-l adusese pe Iain cu ea.
   - Bună, draga mea. Mă bucur că te văd. Nu mă săruţi?
   Esther îşi înălţă capul.
   - Da, desigur.
   Phaedra se aplecă şi îi dădu un sărut grăbit, nu îmbrăţişarea pe care o anticipase.
   - Am pus ceainicul la fiert. Vrei ceai sau cafea? întrebă Esther.
   Nu avea niciun sens să afle ce nu era în regulă, până nu erau amândouă fortificate cu cofeină.
   - Cafea, mulţumesc. O fac eu.
   Phaedra se târî în bucătărie şi îşi aruncă jacheta pe spătarul unui scaun.
   Esther se aşeză recunoscătoare, urmărind-o pe fiica ei cum scoate aparatul de cafea şi aşază ceşti şi farfurioare pe masă. Mişcările ei erau automate, de parcă era la mare depărtare şi pe jumătate adormită.
   Treaba asta era cam fără speranţă. Phaedra fusese întotdeauna visătoare, dar nu chiar aşa.
   - S-a întâmplat ceva? întrebă ea când primele picături aromate căzură.
   - E frig aici, răspunse evaziv Phaedra.
   - Ştiu. Tocmai am închis geamurile.
   - Aha.
   Aha? Asta era tot? Nu întreba nici măcar de ce fuseseră geamurile deschise...
   - Ce se întâmplă, draga mea? întrebă Esther cu îngrijorare. Nu vreau să mă amestec, dar...
   - Mamă, nu spune asta. Ştii că intenţionai să te amesteci.
   Phaedra nu se întoarse. Atenţia ei părea concentrată la vasul care se umplea cu cafea. Esther se uită cu remuşcări la silueta încovoiată a fiicei ei.
   - Ei, da, poate că am făcut asta, recunoscu ea. Dar am vrut doar să ajut. M-am gândit că, dacă tu şi Iain aţi putea petrece câtva timp împreună...
   Se opri când un gând înspăimântător îi veni în minte.
   - Phaedra! Doar el n-a... tu n-ai...
   - Ce? Dacă m-am culcat cu Iain? Nu asta a fost toată ideea?
   - Ce?
   Esther îşi duse mâinile la cap ca să uşureze bătăile din tâmple. Cu siguranţă că această tânără femeie, cu vocea care suna amar, nu putea fi fetiţa iubitoare pe care o crescuse. Ea se ridică şi îşi scoase un fir de praf din colţul ochiului.
   - Nu, draga mea, nu asta a fost ideea, spuse ea cu fermitate. Sunteţi amândoi adulţi şi, natural, eu am avut încredere în tine să nu faci nicio prostie. Dar tu şi Iain aţi fost întotdeauna atât de buni prieteni. M-am gândit că, dacă aţi putea discuta, el şi-ar da seama... mă rog, că Charles avea dreptate.
   - Dreptate?
   Phaedra apucă mânerul cafetierei dar nu se întoarse.
   - Angus mi-a spus că Charles voia ca tu şi Iain să vă căsătoriţi.
   - Ah. Da. Asta a spus şi Iain. Dar Charles nu-şi cunoştea prea bine fiul, nu-i aşa?
   Atât de rece! Fără pasiune. De parcă nu avea importanţă. Esther, înfrigurată încă, îşi încheie jacheta până la gât.
   - Da. Mi-e teamă că nu-l cunoştea, fu ea de acord.
   Phaedra nu spuse nimic şi ea continuă:
    - Totuşi, nu e imposibil, nu-i aşa? Sunt lucruri mai rele decât prietenia pe care se bazează o căsnicie.
   - Prietenie? Poate că ai dreptate. Doar că pe Iain nu-l interesează căsătoria. Cu siguranţă, nu cu mine.
   - De ce spui asta? L-ai întrebat?
   - Să-l întreb dacă vrea să se căsătorească cu mine?
   Phaedra se întoarse brusc, cu vasul în mână şi cafeaua sări pe masa de gătit.
   - Bineînţeles că nu, continuă ea. El crede că i-am dat casa ca un fel de şantaj. Nu chiar atât de eficient ca afirmaţia că aş fi însărcinată, desigur, dar...
   - Phaedra! Cu siguranţă că i-ai spus că nu-i adevărat?
   - A, desigur.
   Turnă cafea în două ceşti de pe masă.
   Esther inspiră adânc aroma familiară, reconfortantă.
   - Nu te-a crezut?
   - Cred că da. În cele din urmă. Dar asta n-a schimbat nimic.
   - Nu poţi să fii sigură...
   - Mamă! Pot să fiu sigură. Sunt sigură.
   Phaedra puse jos cafetiera şi se lăsă pe un scaun.
   - N-ar fi trebuit să te amesteci, Iain a venit cu secretara lui. Şi e drăguţă.
   - Secretara lui?
   Esther se foi cu nasturii. Ce n-ar da pentru o ţigară!
   - Dar asta cu siguranţă nu înseamnă că...
   - Ba da. Ea e superbă. Au venit de vineri şi ea stă cu el. La Chy an Cleth.
   Phaedra se uită în jos, la ceaşca ei, de parcă se aştepta ca acesta să divulge sensul vieţii ei.
   - Ah, înţeleg. Îmi pare rău, draga mea. Dacă aş fi ştiut... Dar n-am ştiut. Am vrut să ajut.
   - Ştiu. Mamă...
   Phaedra îşi înălţă capul de parcă ar fi cântărit o tonă.
   - Da, draga mea?
   - Ei... Iain şi Caroline... se uitau prin biroul vechi al lui Charles.
   Esther aprobă din cap. Phaedra voi să schimbe subiectul. Poate era mai bine. Pentru moment.
   - Presupun că asta trebuia făcut cândva, zise ea. Nu e o treabă pe care mi-aş fi dorit-o eu. Era un loc unde Charles nu mă lăsa niciodată să fac curat.
   - Ai vreo idee ce păstra el acolo? întrebă Phaedra.
   Esther avu sentimentul că întrebarea n-a fost pusă chiar atât de întâmplător cum sunase.
   - Note de plată, zise. Chitanţe, presupun. Scrisori vechi. Articole tăiate din ziar, ca să poată mormăi după aceea despre ele. Orice nu voia să arunce. Nu m-am uitat niciodată.
   - Fotografii?
   - Poate. Ştiu că păstra fotografii în albumele acelea în piele, din bibliotecă. Cele pline de strămoşi şi sunt câteva cu soţia lui, Helen, şi cu Iain şi cu Joan când erau copii. De ce? Te gândeai la o anumită fotografie în special?
   - Nu chiar. L-ai cunoscut mult timp, nu-i aşa, mamă?
   Ea învârti cafeaua în ceaşcă.
   - Pe Charles? Sigur că da.
   Despre ce era vorba, oare? Şi de ce îi evita Phaedra ochii?
   - De fapt, l-am cunoscut toată viaţa mea, deşi n-am început să lucrez în casă decât când am avut 20 de ani. În anii aceia era altfel, mai blând.
   Amintindu-şi, ea începu să zâmbească, apoi o văzu pe Phaedra uitându-se fix la ea şi transformă repede zâmbetul într-o grimasă.
   Phaedra îşi lăsă ochii în jos şi zise cu o voce curioasă, gâtuită:
   - Păi, trebuie să fi fost, nu-i aşa? Era tânăr.
   - E adevărat. Phaedra, ce este? Ah, draga mea, nu... plângi?
   - E-n regulă.
   Phaedra ridică un braţ şi îl trecu peste ochi.
   Esther îşi muşcă buza. Copila ei nu era în regulă. Era disperat de nefericită. Şi se părea că peţitoria ei prostească reuşise doar să amplifice această nefericire.
   Dacă ar putea face sau spune ceva care să ajute! Dar toate platitudinile vechi despre faptul că mai sunt peşti în baltă şi că timpul vindecă, n-ar face decât să irite. Ştia asta şi mama ei încercase cu ea toate astea.
   - Vrei o prăjitură? spuse Esther. Am făcut o prăjitură. Vrei puţin? E de ciocolată.
   Phaedra îşi trase nasul iar buzele se ridicară la colţuri. Nu prea era un zâmbet. Dar era ceva.
   - De ce nu? spuse ea. Avea totdeauna efect când eram copil, nu-i aşa?
   Zâmbetul de răspuns al lui Esther era resemnat.
   Phaedra vedea întotdeauna prin ea. Dar măcar ţinea capul ridicat şi ochii ei pierduseră aerul ăla trist, gol.
   - Asta-i fata mea, zise Esther şi se duse să taie prăjitura.

   Phaedra se strecură în casă prin seră, sperând că nimeni n-o va vedea venind. Spre uşurarea ei, holul era pustiu. Dar când se grăbi să urce scara, auzi voci în salon şi foşnete de hârtie veche.
   Deci Iain şi Caroline se mai ocupau încă de biroul lui Charles. Nu credea că putea da ochii cu ei în momentul ăsta.
   Din clipa în care Iain îi arătase fotografia, ea privise o dată în ochii lui întunecaţi care transmiteau „Ţi-am spus eu” şi ieşise repede din cameră, înainte ca el s-o spună.
   Reacţia ei fusese instinctivă, născută dintr-o frică necunoscută, pe care n-o putea exprima în cuvinte. Abia când era la jumătatea drumului spre mama ei, ea lăsă să o pătrundă toate implicaţiile a ceea ce văzuse.
   Mama ei şi Charles! Propriul ei soţ.
   Totuşi, când se gândi la asta, nu i se mai păru un scenariu imposibil. Esther trebuia să fi avut vreo 30 de ani în fotografie. Atunci, Helen trebuia să fi fost deja moartă de 6 ani, iar Francis Pendenning dispăruse de vreo 2. Ceea ce ar fi însemnat că Iain avea 10 ani, Joan 6 şi ea aproape 2 ani.
   Era în regulă. Datele erau bune. Şi, undeva, în fundul unui sertar, ea avea fotografia tatălui ei. Mama ei îi spusese întotdeauna că avea gura familiei Pendenning...
   Când răsuflarea ei uşurată zbură ca vântul, câteva secunde glorioase, Phaedra uită cu totul de Iain.
   Închipuieşte-ţi! Charles şi mama ei! Ce secrete au ascuns ei oare, în toţi anii aceştia? Până azi, ea ar fi jurat că între ei n-a fost niciodată nimic altceva decât o familiaritate confortabilă şi o viaţă întreagă de afecţiune rezervată, strict platonică.
   Era un gând straniu. Era straniu că mama ei l-a putut iubi cândva pe Charles, bărbatul care a fost propriul ei soţ. Presupunea că ar fi trebuit s-o deranjeze, dar de fapt nu o deranja. Sentimentele despre mama ei şi Charles erau prea amestecate cu sentimentele ei despre Iain şi frumoasa roşcată pe care o instalase la Chy an Cleth.
   În cele din urmă, nu se putuse hotărî s-o întrebe direct pe mama ei despre legătura ei cu Charles, aşa că au mâncat prăjitură de ciocolată şi au vorbit despre şcoală şi vreme. După aceea, s-au dus la Câinele pătat la prânz, iar acolo, înconjurate de vechi prieteni şi cunoştinţe, nu avuseseră condiţii pentru conversaţii particulare.
   Phaedra era la jumătatea scării când vocea lui Iain o opri din drum.
   - Phaedra, tu eşti? Vino jos când eşti pregătită. Vreau să stau de vorbă cu tine.
   - De ce? Despre ce avem de discutat?
   Mai făcu un pas şi se opri cu mâna pe balustradă. În spatele ei, auzi un geamăt exasperat.
   - Iar ai început?
   - Ce să încep?
   - Să joci jocuri. Ne cunoaştem de prea multă vreme, Phaedra, pentru jocuri.
   Făcu o pauză, apoi întrebă cu o voce mai liniştită, mai nesigură:
   - Te-ai văzut cu mama ta?
   - Da, desigur. Ea şi domnul Cooper au plecat la Bude, în vizită la prieteni. M-au invitat să merg cu ei, dar eram obosită.
   - La ora 6 după-amiază?
   Oare trebuia să sune atât de neîncrezător? Se întoarse cu faţa spre el, dar el zâmbea şi nu exista nimic mai rău decât amuzamentul uşor din ochii lui.
   - Nu sunt o companie prea plăcută în seara asta, explică ea cu sinceritate. Şi cred că domnul Cooper voia să fie singur cu mama. Îmi pare rău, dacă asta îţi strică planurile.
   - Ce planuri?
   Un moment, Iain avu un aer nedumerit. Apoi, fruntea i se lumină şi zise:
   - Ah. Te referi la planurile acelea.
   Phaedra îşi atinse părul.
   - Ale tale şi ale lui Caroline, se corectă ea, încercând să vorbească natural, de parcă planurile lui pentru noapte îi erau indiferente.
   Iain puse un picior pe ultima treaptă, cu ochii umbriţi în lumina slabă a aplicelor de pe perete.
   - Am avut noroc s-o găsesc pe Caroline, zise el. Ea e una dintre cele mai pricepute secretare pe care le-am avut.
   - Un noroc, într-adevăr.
   Phaedra scoase un mic râs când se întoarse să plece.
   Când ajunse în dormitor, trânti uşa atât de tare, încât tabloul cu strada victoriană se clătină pe perete.
   Pricepută, într-adevăr. Da, putea pune pariu că era pricepută, această Caroline.
   Iar cât îl priveşte pe Iain, trebuia oare să-i fluture pe sub nas femeile lui uşoare? Presupunea că nu era prea corect să o numească pe Caroline o femeie uşoară. În comparaţie cu Rosie Sharpe, ea era o prinţesă. Dar asta nu făcea ca lucrurile să stea bine. Ea era tot aici, la Chy an Cleth, cu Iain.
   Phaedra îşi atârnă haina în dulap şi se duse să se uite pe fereastră. O barcă se mişca încet prin golf. Ce zi să ieşi pe mare, mai ales pe coasta imprevizibilă din nord.
   Se gândi la Rosie a lui Iain şi oftă.
   Când coborî din nou, avea părul ridicat şi prins bine, iar emoţiile ei erau ascunse ferm în spatele unui zâmbet. Iain avea dreptul să aducă pe cine voia la Chy an Cleth, iar Caroline nu era treaba ei.
   Ea va suporta ce avea el de spus, va mânca repede ceva la bucătărie, apoi va dispărea, ca el şi iubita lui. Să continue să facă ce-au venit să facă aici.
   Era sigură că biroul lui Charles nu era decât un motiv convenabil.
   Caroline stătea pe canapea, arătând bine într-o fustă verde de lână şi o bluză albă, în timp ce se uita printr-o grămadă de hârtii. Iain, în blugi şi o bluză de bumbac neagră, era cocoțat în spatele ei, pe spătar, cu mâna din nou pe umărul ei. Dar, de data asta, în locul unei fotografii, amândoi erau concentraţi în contemplarea unei declaraţii de bancă.
   Iain îşi ridică privirea când intra Phaedra; îi aruncă un zâmbet şi îşi înfăşură pe deget o şuviţă din părul lui Caroline. Caroline clipi şi el îi dădu imediat drumul, dar cu degetul mare îi atinse vârful urechii.
   Phaedra schiţă cel mai corect zâmbet impersonal.
   - Despre ce vrei să vorbim? întrebă ea, încercând să sune indiferentă, dar bănuia că sunase doar încordată.
   - Despre fotografia aia pe care ai insistat s-o vezi.
   - Ah!
   Phaedra se gândi să-i spună că fotografia nu era treaba nimănui în afară de mama ei, dar ceva din tonul lui plat, fără inflexiuni, o făcu să ezite.
   Caroline spuse:
   - Scuzaţi-mă. Am de dat un telefon.
   Şi dispăru în hol.
   Phaedra se uită după ea.
   - Am făcut oare ceva?
   Iain negă din cap.
   - I-am zis că vreau să vorbesc cu tine în particular.
   - Iar ea n-a obiectat? Ai găsit una care să fie un perfect ştergător de picioare, nu-i aşa, Iain?
   - Nu fi răutăcioasă! Caroline nu este ştergător de picioare. Dacă ar fi, nu mi-ar fi de niciun folos. Vino şi stai aici.
   Bătu cu palma pe canapea, alături de el.
   Phaedra alese un scaun cu spătar tare, îl mută puţin de la perete şi se aşeză cu mâinile împreunate în poală.
   - Ce-i cu fotografia?
   Iain îşi puse picior peste picior şi zâmbi enervat, uimit de manevra ei. Avea un aer obişnuit. Dar ochii, când îi întâlniră privirea, nu erau.
   - Eu nu sunt fratele tău, spuse el.
   - A, deci asta era. Nu, fu ea de acord. Nici nu m-am gândit că ai fi. Tu te-ai gândit la aşa ceva?
   - Niciun moment. Chiar şi tatăl meu, cu toată încântarea cu care făcea necazuri, ar fi tras linie şi nu s-ar fi căsătorit cu propria lui fiică.
   Îşi întinse braţele deasupra capului şi bluza i se întinse peste piept.
   Phaedra înghiţi în sec. Oare vorbea serios? Micul lui zâmbet de vino-ncoa o făcea să se întrebe dacă nu încerca şi el să provoace necazuri. Nu avea de gând să-l lase.
   - Da, fu ea de acord. Charles, cu siguranţă, n-ar fi făcut asta.
   Şi e foarte bine aşa. Altfel, instinctele pe care încerca să şi le suprime în timp ce se uita la trupul lung al lui Iain, întins în latul canapelei, n-ar fi doar neînţelepte, ci şi ilegale.
   Iain lăsă braţele în jos şi-şi puse mâinile pe coapse.
   Phaedra îşi umezi buzele. Doamne, era superb! Ea se ridică neliniştită, neputând să stea nemişcată.
   - Asta-i tot ce-ai vrut? Să-mi spui ceea ce ştiam deja?
   - Voiam să te liniştesc. Dar văd că nu trebuia să mă îngrijorez.
   Era plictisit. Ştia asta, după felul cum îşi mişca degetele pe coapse şi se uita la ea, de parcă n-o plăcea prea mult.
   Fotografia îl tulburase deci şi pe el. Şi se aşteptase ca ea să fie şi mai tulburată, ceea ce şi era, într-un fel. Dar nu voia să vorbească despre asta. Mai ales cu Iain. Altă dată, da, ar fi vorbit. Acum însă, nu.
   Poate că asta era la rădăcina problemei lui.
   - Mă duc să fac ceva de mâncare, spuse ea. Voi ce aveţi de gând?
   - Ah, îndrăznesc să spun că eu şi Caroline vom găsi o cale să ne satisfacem apetitele. Nu te îngrijora pentru noi.
   El îşi sprijini capul de spătarul canapelei.
   - Nu mă îngrijorez, răspunse ea. Noapte bună. Sper să dormiţi bine.
   Ea nu accepta ca el să răspundă, dar când închise uşa, îl auzi spunând încet:
   - Ah, sunt sigur că va fi aşa, în cele din urmă.
   Caroline închidea telefonul când Phaedra ajunse în hol.
   - Totul în regulă? întrebă roşcata.
   - Da, desigur. N-ar trebui să fie?
   Caroline roşi.
   - Iartă-mă. Mi s-a părut că arăţi cam palidă.
   - A, mulţumesc. Sunt bine.
   Phaedra regretă imediat duritatea ei. N-ar fi trebuit s-o repeadă pe femeie. Nu era vina ei că îi plăcea lui Iain la pat.
   - Sunt un pic obosită. Îţi doresc o seară plăcută cu Iain.
   - Dar...
   Când se grăbi pe coridor spre bucătărie, Phaedra simţi în spate privirea mirată a lui Caroline.
   Aici nu o întâmpină mirosul cald de pâine prăjită. Nicio cafea reconfortantă. Doar o masă neglijent ştearsă şi un miros slab, pe care îl descoperi în cele din urmă ca venind de la cârpa de vase pusă pe chiuvetă.
   Strâmbând din nas, Phaedra duse cârpa la spălătorie şi o aruncă într-o cadă de plastic cu detergent îşi decolorant. Apoi se întoarse la bucătărie şi îşi pregăti o omletă.
   După aceea, când trecu prin hol în drum spre scară, trecu pe lângă Iain care o ajuta pe Caroline să îmbrace un palton de mohair negru. Mâinile lui se opriseră familiar pe gulerul ei.
   - Am decis să luăm cina în Bude, îi zise el lui Phaedra. Eşti sigură că nu vrei să vii cu noi?
   - Nu m-ai invitat, sublinie ea.
   - Nu. Cât de uituc sunt!
   Dar nu repetă invitaţia.
   - Vino cu noi, - spuse Caroline. Nu e mare lucru de mâncare în frigider.
    - Mi-am făcut o omletă. Nu te îngrijora pentru mine.
   Iain rânji.
   - N-o să ne îngrijorăm. Hai, Caroline.
   - Ei, dacă eşti sigură...
   Caroline aruncă o privire în spate spre Phaedra, în timp ce Iain o luă de braţ şi o trase cu el spre uşă. Ea nu arăta deosebit de încântată.
   Phaedra clătină din cap. Dacă ea ar fi ieşit cu Iain şi ar fi anticipat delicii de natură mai intimă după aceea, ar fi strălucit din toţi porii. Şi n-ar fi chemat o altă femeie să vină cu ei.
   Telefonul sună tocmai când era gata să urce scara.
   - Bună seara, Phaedra, spuse vocea alunecoasă ca uleiul a lui Peter Sharkey. Ce plăcere că eşti din nou în oraş!
   - Mulţumesc. Mâine plec, zise Phaedra.
   Nu avea de gând să plece, dar cu Peter era bine să ai diverse variante.
   - În acest caz, ne vedem astă seară, sugeră el. Ce-ai zice de o cină în Bude?
   - Nu. Mulţumesc. Am mâncat deja.
   - Atunci, un film? Sau...
   - Peter, nu pot ieşi în seara asta. Eu... Eu nu mă simt bine. Are grijă Iain de mine, adăugă ea repede, înainte ca el să se ofere s-o facă pe doctorul.
   - Ah, îmi pare rău. O să vii acasă de Crăciun?
   - Nu. Poate că da. Nu ştiu, presupun că da.
   Oare bărbatul ăsta nu renunţă niciodată? Insistenţa lui putea să fie flatantă, dacă ea n-ar fi ştiut că el nu făcea nicio mişcare fără să se aştepte să obţină un profit pentru Sharkey Holdings.
   - Atunci, am să te sun de Crăciun, zise el.
   - Noapte bună, Peter.
   Închise înainte ca el să poată sugera un mic dejun sau un prânz. Mâine dimineaţă o va vizita pe mama ei şi - poate că se va întoarce la şcoală cu o zi mai devreme.
   De acum încolo, avea un program fix. Şcoală, vizite la mama ei şi poate o vacanţă solitară undeva, la căldură.
   Există şi moduri mai rele de a-ţi duce viaţa.

   Phaedra îşi freca ochii când cobora scara a doua zi dimineaţa.
    Trecuse o noapte zbuciumată în care visase că Iain şi Caroline escaladau Turnul Eiffel, în timp ce Charles plutea deasupra lor cântând la harpă. În urma lui y. Enea Esther cu o plasă de prins fluturi. În cele din urmă, scena se schimbă şi se transformă într-un nor umed, cenuşiu, care se dovedea a fi marea. Phaedra se trezise transpirată, singură şi speriată. Nu fusese luna plină care să lumineze camera cu lumina ei blândă, iar ea stătuse un timp în întuneric, întrebându-se dacă visul era o prevestire a viitorului ei.
   Tocmai când adormise, în sfârşit, auzise vocea lui Charles spunând:, Astea-s prostii. Nu le înghit. Mă auzi?”
   Phaedra îl auzise, dar nu-i auzise pe Iain şi pe Caroline întorcându-se.
   Când ajunse la bucătărie, ei îşi beau cafeaua printre rămăşiţele de pâine prăjită şi marmeladă. Phaedra reuşi să rostească bosumflată un „Bună dimineaţa” fără să se uite la ei şi se duse să-şi toarne o cafea.
   - Ai dormit bine? întrebă politicoasă Caroline.
   - Nu prea. Dar tu?
   - Ah, da. Foarte bine, mulţumesc.
  Phaedra se întoarse să se uite la ea, aşteptându-se să vadă mătase crem şi dantele şi fiind pregătită să aibă resentimente faţă de oricine arăta bine dimineaţa. Dar nu se vedea nici mătase, nici dantelă. Caroline purta un halat practic, gri, de lână, peste o cămaşă de noapte alba cu guler înalt. Fără machiaj şi cu părul îngrijit, dar neondulat, ea nu arăta deloc aşa cum se aştepta să arate amanta lui Iain dimineaţa.
   Surpriza ei trebuie să fi fost vizibilă, pentru că Iain spuse:
   - Ce se întâmplă? Te-ai transformat într-una din acele persoane cu care nu se poate vorbi până nu înghite 3 ceşti de cafea şi nu citesc ziarul?
   Phaedra clătină din cap atât cât să şi-l limpezească şi ca să-i răspundă la întrebare.
   - Nu. Aş dori să fiu, dar viaţa într-un internat nu-ţi permite un asemenea lux.
   - Mă bucur să aud asta. Stai jos.
   El făcu semn spre un scaun gol. Phaedra se aşeză fără voie. Cu greu putea pretinde că aceasta era o dimineaţă obişnuită, Iain stătea chiar în faţa ei, purtând blugi fără curea şi o cămaşă albă, simplă, pe care nu se obosise să o încheie până sus.
   Această bucată ademenitoare de piele, surprinzător de bronzată pentru acest anotimp, ar fi necinstit de provocatoare în orice moment al zilei. Acum, dimineaţa devreme, cu părul zburlit de somn, el era un afrodisiac pe care nicio femeie n-ar trebui să fie obligată să-l înghită dacă n-avea de gând să-l consume.
   Caroline, bineînţeles, nu mai voia să facă încercări de conversaţie, iar Iain nu părea interesat să-şi dea silinţa în privinţa asta.
   În cele din urmă, Phaedra rupse tăcerea întrebând mult prea veselă:
   - Şi, ce-i pe agendă pentru azi?
   Două perechi de ochi se uitară la ea, dar nimeni nu răspunse.
   - Speraţi să terminaţi cu aranjarea biroului lui Charles?
   Iain dădu puţin scaunul înapoi şi îşi întinse picioarele nesfârşite.
   - Aproape că am terminat. Cred că ne vom întoarce în oraş în după-amiaza asta, mai pe seară.
   - Poate că Phaedra ar vrea să vină cu noi, sugeră Caroline. N-ar mai trebui să se ducă la tren.
   Iain, arătând nu prea bucuros, spuse:
   - Ce părere ai, Phaedra?
   Phaedra, uimită de această ofertă, îşi şterse de pantaloni o mână umedă.
   - Nu. Nu, mulţumesc. Mama mea...
   - Ar fi încântată, mormăi Iain, de parcă vorbea cu el însuşi.
   - Da, dar... tu şi Caroline. V-aş sta în cale.
   - De ce? se miră Caroline. Tu şi Iain vă cunoaşteţi de o veşnicie. Cel puţin aşa mi-a spus.
   - Da, aşa-i. Dar... eu nu înţeleg...
   Ea se uită la Caroline, dar un sunet curios o făcu să privească în direcţia lui Iain. El avea o mână pe gură, de parcă înăbuşea un căscat.
   Ea se întoarse din nou la Caroline, ai cărei ochi albaştri erau plini de surprindere.
   - Care-i problema? întrebă Phaedra. Îmi dau seama că tu şi Iain...
   Se opri. Nu-i venea uşor să spună „îmi dau seama că te culci cu Iain pe care întâmplător, eu îl iubesc”.
   - Phaedra, zise cu grijă Caroline. Cred... cred că ai înţeles cumva greşit.
   Iain mai scoase un zgomot curios, un fel de sforăit.
   Phaedra îl ignoră.
   - Ce-am înţeles?
   Caroline trase de gulerul înalt al cămăşii ei de noapte.
   - Iain e şeful meu. Asta-i tot ce este.
   - Tot?
   Phaedra clipi spre ea, fără să înţeleagă încă.
   - Da. Sunt secretara lui, nu... Ah, Doamne!
   - Caroline încearcă să-ţi spună, interveni Iain, că nu m-ar lăsa în patul ei nici măcar dacă i-aş plăti. Mai ales dacă i-aş plăti, îmi imaginez.
   - Dar, am crezut...
   - Ştiu. Ţi-am mai zis că gândeşti prea mult.
   Pe neaşteptate, Caroline începu să chicotească, dar Phaedra, confuză, scoasă din apele ei şi disperat de jenată, nu vedea nimic de râs în asta.
   - Ah, Phaedra, îmi pare rău, spuse Caroline. Dar, chiar îl vezi pe domnul Trebanian, celibatarul anului, la Londra, petrecând un sfârşit de săptămână cu o femeie de 39 de ani, mamă a 3 copii?
   - Al cărei soţ este, întâmplător, campion de lupte, spuse sec Iain.
   Phaedra se uită de la Iain la Caroline şi înapoi. Mai ales Iain părea să găsească gluma foarte amuzantă, iar ea făcu tot ce putu ca să se alăture veseliei. Dar când se ridică şi o bătu pe umăr cu condescendenţă, ea spuse:
   - Scuzaţi-mă şi ieşi regeşte din cameră.
   Odată ieşită pe uşă, demnitatea ei dispăru. Îşi acoperi faţa cu mâinile.
   Pentru prima dată, de ani de zile, roşea.

Capitolul 9

   În timp ce se îndrepta pe şoseaua M4 spre Londra, în interiorul maşinii Bentley era cald, aproape fierbinte.
   Totuşi, ocupanţii ei, preocupaţi, erau reci şi depărtaţi de parcă mergeau spre o înmormântare. Doar Caroline, singura ocupantă a banchetei din spate, dădea semne de animaţie.
   Phaedra încercase să insiste că ea trebuia să stea în spate, dar Caroline a refuzat cu fermitate.
   - După ce am stat alături de domnul Trebanian tot drumul de la Londra încoace, e corect ca acum dumneata să fii alături de el pe drumul de întoarcere.
   Acest comentariu ambiguu i-a atras o privire încruntată din partea lui Iain şi una speriată din partea Phaedrei. Dar cum Caroline fusese pasagerul mai aproape de uşa din spate disputată în acel moment, iar ea a căpătat locul fără alte opuneri.
   Iain schimbă banda şi depăşi un şir de maşini Volvo şi Range Rover pline de copii şi câini. Nu voia să piardă timp la Londra, abia aştepta să scape de încărcătura nedorită şi să se întoarcă la liniştea şi singurătatea apartamentului său.
   Se uită la Phaedra, care stătea nemişcată lângă el în frumosul ei costum bleumarin cu pantaloni. Ce naiba o apucase pe Caroline s-o includă în ceea ce altfel ar fi fost o călătorie relaxată, fără evenimente? Planurile lui Pendy produseseră şi aşa destule necazuri. Pe drumul de întoarcere la Londra s-ar fi putut lipsi de compania fiicei ei, tăcută şi cu faţa acră.
   Totuşi, fără voia lui, când sosise Phaedra, la început, fusese bucuros să o vadă.
   Ea nu fusese bucuroasă că-l întâlneşte şi fusese atât de înţepată şi de dură cu Caroline, încât o lăsase în mod deliberat să creadă că secretara era şi amanta lui. Nu era mândru de sine pentru asta. Nimănui nu-i place să fie făcut să pară un prost şi ştia că Phaedra era mai sensibilă decât alţii în domeniul ăsta. Fusese aşa încă din şcoală, deşi majoritatea timpului reuşea să ascundă asta. Atunci, lui îi părea rău pentru ea. Acum ea nu făcea nimănui prea uşor să-i pară rău pentru ea.
   Când s-a dus sus după ea, după ce plecase din bucătărie cu un aer de martiră, o găsise în dormitorul ei, la fereastră, ţinându-se cu degetele de marginea acesteia.
   - Phaedra! a spus el. Phaedra, nu fi supărată, nu ţi se potriveşte.
   - Nu sunt supărată.
   - Nu? Atunci de ce ai dispărut? Şi de ce nu vrei să te uiţi la mine?
   - Râzi de mine? răspunse ea indirect. Nu că te-aş învinui, dacă ai face asta.
   Era exact cum gândise el. De fapt nu era vina ei.
   Suferise atât de mult la şcoală din cauza râsetelor răutăcioase!
   - Nu râd, spuse el. Nu mai râd.
   - Totuşi ai râs.
   - Da, am râs. N-aş fi făcut-o dacă nu te-ai fi purtat atât de urât cu sărmana Caroline, fără nicio justificare, aş putea adăuga.
   Ea nu răspunse; el se mişcă, traversă camera şi îi puse o mână pe umeri. Ea tresări, dar nu se retrase.
   - Ştiu că ai tras concluzia că suntem amanţi. Dar chiar dacă ar fi fost adevărat, suntem amândoi adulţi. Nu e treaba ta cu cine mă culc.
   - Bineînţeles că nu este. Şi nu-mi pasă.
   Gâtul Phaedrei devenise atât de ţeapăn încât el ar fi râs, dacă ar fi îndrăznit.
   - Bine, spuse el. Atunci, de ce toată drama?
   - Îmi pare rău. N-am vrut să fiu dramatică dar mă simţeam ca o idioată şi a fost un sfârşit de săptămână atât de mizerabil. Presupun că am reacţionat prea puternic.
   - Presupun că da. Oricum, ţi-a servit ca lecţie.
   - Zău?
   Capul îi căzu cu atâta amărăciune necaracteristică, încât, fără să se gândească, Iain îi luă ambii umeri în mână şi începu să-i frământe muşchii ei încordaţi mai strâns decât cravatele lui Angus Cooper.
   Parfumul. Părului ei îi gâdila nasul, iar fundul ei era curbat uşor lângă abdomenul lui. El o dorea. Acum, fără altă conversaţie. Dar ea se încordă când el îşi coborî mâinile pe ea şi, în loc să o tragă în braţe şi să se lase dus de instinctele lui fundamentale, aşa cum dorea, îşi fixă privirile pe cerul albastru de iarnă şi reluă masarea umerilor ei.
   - Caroline e drăguţă, zise ea un moment sau două mai târziu.
   - Da. Habar n-are în ce fel te-a ofensat?
   - Nu ştie?
   - Nu. Eu ştiam, dar ai fost o mică vrăjitoare rea şi nu aveau niciun motiv să te lămuresc.
   - Ah!
   Phaedra îşi lăsă fruntea pe geam.
   Din nou Iain rezistă nevoii de a o lua în braţe şi a o săruta. Ea părea atât de pierdută, de nefericită. Atât de deosebită de femeia tânără, liniştită, sigură pe ea, pe care credea că o cunoaşte. Umerii ei păreau mai ascuţiţi, încordaţi şi rezistenţi la atingerea lui. După un timp, ştiind că nu era total corect, el spuse:
   - Sper că ai învăţat ceva din toate astea.
   - Nu-mi da lecţii, Iain, spuse Phaedra, revenind la felul ei adevărat. Asta-i treaba mea. Şi, da; am învăţat ceva. Caroline e mamă a trei copii. Cum naiba ai constrâns-o să-şi lase familia la sfârşit de săptămână?
   Iain simţi o enervare familiară. De ce Phaedra presupunea întotdeauna că folosea constrângerea sau un fel de forţă? De parcă el nu ar avea niciun fel de sentimente decente.
   - N-am ştiut că e vacanţă şcolară, îi reaminti el. Dar, întâmplător, i-am oferit destul de mulţi bani şi şansa unui sfârşit de săptămână departe de copii. Caroline spune că bunica lor e încântată să stea cu micii diavoli. Nu ştiu de ce.
   Un moment crezu că Phaedra va râde, dar, chiar dacă îi trecu aşa ceva prin minte, înlătură gândul imediat.
   - Dar soţul lui Caroline, întrebă ea. El e încântat?
   - Lucrează undeva în nord. De ce i-ar păsa?
   - Aş fi crezut că e destul de clar?
   - Ei, mulţumesc, dacă spui ce cred că vrei să spui.
   - Cred că aşa e, răspunse Phaedra.
   - Mm. Atunci trebuie să-ţi mărturisesc, deşi recunosc că o fac de nevoie, că există femei care nu mă găsesc irezistibil. Caroline e una dintre acelea.
   El se opri din masaj şi, luând-o prin surprindere, o răsuci cu faţa spre el. Ea lăsă imediat ochii în jos. Când ajunse la nivelul taliei lui, îi închise strâns.
   - E-n regulă, spuse el. E doar piele. Nu sunt gol.
   - Ştiu. Te deranjează să-ţi închei cămaşa?
   Iain râse. Uitase cât de lipsită de experienţă era. Chiar şi aşa, asta însemna să ducă inocenţa prea departe.
   - Nu fi mironosiţă, zise el şi se aplecă să-i sărute vârful nasului în vânt.
   Ea se retrase imediat, cu ochii negri măriţi de şoc.
   La naiba! Nu intenţionase s-o sperie. Nu voise s-o sărute. Dar îi venise din nou mirosul afurisitului ei de şampon de fructe şi ea stătea acolo cu ochii închişi, arătând atât de al naibii de bună de sărutat...
   - E-n regulă, zise el. Asta n-a fost preludiul unui atac serios. Ai fi ştiut, dacă ar fi fost.
   Ea aprobă din cap, tot cu ochii închişi.
   - Da, da. Presupun că aş fi ştiut. Te deranjează să pleci acum?
   - Deloc. Atunci, să înţeleg că nu accepţi oferta mea de a te duce la Londra cu maşina?
   Phaedra ezită.
   - A fost oferta lui Caroline.
   El rezistă tentaţiei de a o zgudui.
   - Foarte bine. Atunci, accepţi oferta lui Caroline? Tu decizi. Mama ta mi-a spus că artiştii tăi îngrozitori se întorc diseară, dar dacă preferi să rămâi...
   - Tu vrei să rămân, nu-i aşa?
   Iain numără până la 10.
   - Vreau să te decizi. Dacă asta te depăşeşte, o s-o fac eu în locul tău.
   - În regulă. Am să vin, spuse ea repede.
   - Bine. S-a stabilit deci.
   Nu era bine. În niciun fel la care se putea gândi. El rămase nemişcat un moment, privind cu resemnare provocarea din ochii ei. Ştia că ea hotărâse să călătorească împreună cu el şi cu Caroline doar pentru că el o împinsese la asta. Lăsată, ea ar fi rămas.
   Presupunea că asta nu era o mare diferenţă. Oricum, până la sfârşitul zilei, ea va fi ieşit din calea lui.
   Atunci el părăsise dormitorul ei. Fusese necesar.
   Vederea ei stând acolo, moale, tremurătoare şi sfidătoare, fusese o tentaţie pe care niciun bărbat decent n-ar fi putut s-o îndure mai mult decât câteva secunde dureroase.
   Odată ieşit din camera ei, se sprijini de perete şi îşi şterse fruntea cu palma. Era umedă de transpiraţie. La naiba! Cu cât vor înlătura mai curând din cale problema casei, cu atât mai bine va fi pentru toţi - cu excepţia afurisitului lui de tată, care era probabil acolo sus în nori, chicotind cu veselie neangelică despre rezultatele maşinaţiilor lui.
   Iain înjură din nou. Apoi, fără să se oprească să-şi ia o haină, se duse să scoată maşina din garaj. Aerul rece care îi înţepă pieptul dezgolit, aduse o oarecare alinare pielii lui înfierbântate.
   Şase ore mai târziu, când Bentley-ul se apropie de periferia Londrei, Iain simţi din nou nevoia de aer rece.
   Phaedra, aşezată alături de el în costumul ei bleumarin, sobru, cu părul bine strâns în creştet, era încă o tentaţie imposibilă. Şamponul de fructe trebuia interzis.
   - Nu mai avem mult, zise Caroline veselă din spate. Eşti sigur că nu te deranjează să mă laşi la Richmond, domnule Trebanian?
   - De acolo te-am luat, răspunse Iain.
   Nu avea răbdare în seara asta de prefăcătorii civilizate. Caroline ştia că o va duce exact până la uşa mamei ei.
   - Da, ştiu, spuse ea, dar...
   - Am spus că te duc până acasă. S-o lăsăm aşa, vrei?
   - Nu-i nevoie să te răsteşti, Caroline voia doar să te ajute, îl certă Phaedra.
   Din câte îşi amintea Iain, era prima dată de când plecaseră din Exeter, când ea spunea ceva, dar intervenţia ei nu făcu decât să-i accentueze proasta dispoziţie.
   - Caroline nu încerca să mă ajute, zise el. Scotea platitudini politicoase, ca să aibă ceva de spus.
   - Iain! Nu ţi-ar dăuna să spui şi tu câteva platitudini politicoase uneori. Caroline...
   - E-n regulă, o întrerupse Caroline calm. E deseori aşa. Cel mai bine este să fie lăsat în pace.
   - Nu era aşa pe vremuri, spuse Phaedra. Se enerva uneori, dar era totdeauna corect. Şi totdeauna politicos.
   Iain încercă să nu scrâşnească din dinţi.
   - Doamnelor, n-aţi vrea să nu vorbiţi despre mine de parcă aş fi în altă parte? mormăi el. Sunt în deplină posesiune a auzului.
   El scoase Bentley-ul din autostradă cu o mişcare sălbatică a încheieturii mâinii, aruncându-le pe Phaedra şi pe Caroline în portiere.
   - Îmi pare rău, zise el când Phaedra se îndreptă băţoasă şi îşi frecă un cot. Am făcut mişcarea niţeluş prea brusc.
   Phaedra se uită urât la el dar nu răspunse.
   Iain începu să se simtă mai bine.
   Caroline, vizibilă doar de la piept în sus de după un paravan de feţe mânjite de ciocolată, făcea semne de rămas bun de pe treptele luminate ale casei cu terasă a mamei ei.
   Phaedra făcu şi ea semne entuziaste, Iain, cu o ultimă privire amuzată spre grupul care se foia şi striga pe trepte, clătină din cap şi porni Bentley-ul din nou pe şosea.
   - Nu e de mirare că a vrut să aibă un sfârşit de săptămână departe de ei, mormăi el.
   Phaedra se încruntă.
   - Mie mi se par nişte copii normali. Nu-ţi plac copiii?
   - N-am avut nefericirea să mă aflu prea mult în preajma lor. Dar amintirile mele din timpul şcolii mă fac să cred că sunt mici animale rele, asemănătoare nevăstuicilor.
   - Iain! Mi-ai spus că-ţi plăcea şcoala.
   - Aşa-i. Eu eram şeful nevăstuicilor.
   - Ce mai nevăstuică! murmură Phaedra.
   Când capul lui tresări brusc, ea îşi dădu seama că se uitase la profilul lui cu acea admiraţie visătoare pe care adolescentele din clasa ei, bolnave de dragoste, o rezervau de obicei noului ajutor al grădinarului.
   - Mulţumesc.
   Iain înclină grav din cap.
   Era prea târziu să-şi retragă observaţia, aşa că Phaedra spuse:
   - Îţi plăceau copiii. Erai întotdeauna drăguţ cu mine.
   - Zău? Dar tu erai altfel. Şi, oricum, tu erai una singură. Lucru pentru care ar trebui să fiu recunoscător.
   - Mai era Joan. Erai drăguţ şi cu ea.
   - Cum ea îşi petrecea toate vacanţele în altă parte, nu era greu. O vedeam arareori.
   Aici trebuia să fie de acord cu el. Joan locuise la Chy an Cleth şi frecventase o şcoală lângă Bude, dar o mâncau tălpile de pe atunci. De câte ori o prietenă de şcoală o invita pe la ea în vacanţă sau la sfârşit de săptămână, ea accepta. Phaedra o invidiase pe Joan că mergea la o şcoală particulară. Cu naivitate, ea credea că elevele de la şcoala particulară erau mai bine crescute şi nu se legau de oricine. Acum ştia cum stau lucrurile.
   - Presupun că, într-un fel, pentru tine eu eram mai degrabă o soră, comentă ea, urmărind cu inima cât un purice un ciclist în negru, care scăpase ca prin minune trecând printre două maşini.
   - Într-un fel. În altele, nu. Unde-ai zis că o să stai?
   Iain se concentra la condusul maşinii.
   - Lângă Marble Arch. Hotelul se cheamă Rose Chiltern. E peste drum de Bear and Badger.
   - N-am auzit de el.
   - N-aveai cum. E unul ieftin.
   Gura lui Iain se strâmbă.
   - Faptul că Trebanian Publicitate e solvabilă nu înseamnă că sunt total rupt de nevoile celor mai puţin bine situaţi.
   - Nu deveni pompos cu mine, Iain. O să scapi de mine într-un minut.
   - Hm. Adevărat.
   El luă o mână înmănuşată de pe volan şi o bătu uşor pe partea ei cea mai apropiată de el, ceea ce, întâmplător, era genunchiul.
   Ei i se strânse stomacul, ca de fiecare dată când Iain o atingea, şi se trase mai departe de el, până când portiera nu-i permitea mai mult.
   El râse, iar după câteva minute opri Bentley-ul la rigolă, în faţa unei case de cărămidă cu 4 etaje, cu o placă pe perete pe care scria Hotel Rose Chiltern. Peste drum, nişte clienţi de la Bear and Badger păreau că vor să se încaiere.
   Phaedra sări pe trotuar.
   - Mulţumesc, spuse ea. Mulţumesc că m-ai adus.
   Iain se aplecă peste banchetă să se uite în sus la ea.
   - Nu vrei valiza?
   - Ah, da, desigur. Am să o iau dacă-mi dai cheia.
   - Ah, dar nu-ţi dau cheia. Aşteaptă, un minut.
   Iain ieşi din maşină şi se duse la portbagaj, fără să se grăbească.
   - Mai bine vezi de rezervare, mai întâi, spuse el.
   - A, sunt sigură că e în regulă, î. Se uită la ceas.
   - N-aş spune, e aproape ora nouă.
   Puse o mână pe portbagaj şi se sprijini de el, zâmbind implacabil.
   Poza clasică de director atotputernic a lui Iain! remarcă Phaedra cu un resentiment care devenea rapid familiar. Dacă n-ar arăta atât de dur şi de sexy în costumul ăsta afurisit! Alţi bărbaţi ar fi ales blugi pentru această călătorie lungă cu maşina până în oraş. Dar Iain n-a fost niciodată ca „alţi bărbaţi”.
   Ea oftă. Era clar că nu va deschide portbagajul până ce ea nu-şi va confirma rezervarea, aşa că era mai bine să cedeze şi să termine.
   - Atunci, aşteaptă un moment, mormăi ea.
   Spusese o prostie. Urcă cele trei trepte până la uşă şi sună. El avea oricum intenţia să aştepte până făcea cum voia el.
   Nu răspunse nimeni. Cineva de la Bear and Badger strigă ceva obscen. Phaedra tremură puţin în răcoarea de toamnă şi încercă din nou. În cele din urmă, se auzi un târşâit de partea cealaltă a uşii şi, după puţin timp, uşa se deschise şi apăru o femeie de vârstă mijlocie, încovoiată, cu o faţă slabă şi multe aluniţe.
   - E complet, spuse ea cu o voce bărbătească.
   - Am o rezervare...
   - E complet, repetă femeia. Nicio cameră.
   - Da, înţeleg. Dar am o rezervare. Mă numesc Pendenning.
   - Pendenning? Dinţii i se pocniră, apoi se deschiseră atât cât să mormăie: Ah, Pendenning. Mâine.
   - Nu, e pentru seara asta. Eu...
   - Ai necazuri? întrebă vocea lui Iain din spatele ei.
   Îi simţi suflarea în spate.
   - Mâine. Rezervarea ei este pentru mâine, îi spuse femeia lui Iain.
   - Dar am telefonat azi-dimineaţă...
   - E complet, repetă ea. Îmi pare rău. Nicio cameră nu e liberă.
   Vru să închidă uşa.
   Iain o dădu pe Phaedra la o parte şi puse piciorul în deschizătura care se micşora repede. Femeia făcu un pas înapoi şi Phaedra zări un tapet pictat cu flori roşii şi o podea care avea mare nevoie să fie revopsită.
   - Hm. Aveţi peşte la cină, remarcă Iain băgând capul prin deschizătură. Fiert, aş crede. Nu, mi-e teamă că nu e potrivit pentru domnişoara Pendenning. Hai, Phaedra.
   - Dar... începu Phaedra.
   - Am spus, hai.
   O luă de cot ca un om de afaceri. Femeia închise uşa.
   - Iain, nu aveai dreptul... începu Phaedra.
   - Poate că nu. Dar nu are importanţă. Ea nu avea de gând să-ţi dea o cameră. În plus, locul putea a peşte. Cum naiba ai găsit hotelul ăsta?
   - Mama a stat aici cu ani în urmă. Probabil că, pe atunci, era un hotel cumsecade. Mi l-a sugerat azi-dimineaţă, când m-am dus să-mi iau rămas bun de la ea.
   Cât de departe părea dimineaţa acum. Mama ei fusese atât de bucuroasă că se întoarce în oraş cu Iain, încât ea fusese înclinată să-şi schimbe planurile în ultimul moment. Nu avea nimic de câştigat din susţinerea unor speranţe false. Totuşi, în cele din urmă, îşi menţinuse decizia.
   Phaedra căscă. Doamne, cât era de obosită! Şi, pe deasupra, nu avea unde să stea.
   Ceva din starea ei de spirit trebuie să i se fi transmis lui Iain, pentru că trăsăturile lui aspre se îmblânziră şi el îşi puse un braţ în jurul umerilor ei, râzând:
   - Nu fi aşa de tristă. O să mâncăm ceva, apoi te duc la un hotel bun.
   - Iain, nu-mi pot permite ideea ta despre un hotel bun. Mai bine mă întorc direct la şcoală.
   Iain o apucă mai strâns de braţ. Ea aşteptă şi, după un moment, el puse cealaltă mână sub bărbia ei şi îi ridică faţa.
   - E târziu. Nu ai niciun motiv să te duci înapoi la şcoală până mâine. Şi cu siguranţă că îţi poţi permite. Tata ţi-a lăsat bani şi casa mea. Nu te preface că ai uitat.
   - N-am uitat. Dar nu sunt banii mei. Eu...
   - Phaedra...
   Vocea lui deveni mai dură, iar ea ghici că el nu tolera ceea ce considera drept ipocrizie.
   - Ce?
   - Banii ăia sunt ai tăi. Aşa că, dacă nu vrei să. Te răpesc şi să te trag cu forţa în apartamentul meu, o să cheltuieşti câţiva din ei pe o cameră decentă, într-un hotel decent, unde o să ai speranţa unui somn decent. Nu am intenţia să stau de pază la uşa ta şi nu-mi propun să-mi petrec noaptea întrebându-mă dacă nu cumva un bărbat - mai puţin îndreptăţit decât mine - a folosit ocazia ca să te răpească pentru sine. Mă înţelegi?
   Exprimat în felul ăsta, ea înţelese.
   - Nu este nimeni îndreptăţit, spuse ea.
    Apoi întrebă curioasă:
    - Chiar te-ai îngrijora pentru mine?
   - Da, desigur. Habar n-ai ce sunt hotelurile astea de doi bani. Eşti o fată de la ţară, Phaedra. Nu ştii cum e viaţa în oraşul ăsta mare.
   - Şi Manchester e mare. Acolo mi-am luat diploma.
   - Poate, dar acolo ai fost rezidentă la facultate. Nu-i acelaşi lucru. Acum nu te mai împotrivi. Te rog. Mi-e foame.
   - Şi mie, recunoscu Phaedra.
   - Urcă, atunci.
   Făcu un gest spre maşină. Phaedra urcă. Iain veni după ea şi închise portiera.
   - Unde mergem? întrebă ea când Bentley-ul o luă pe strada Oxford, care era surprinzător de pustie.
   - La clubul meu. E plăcut şi o să ne dea o masă bună.
    Phaedra se relaxă puţin. Nu fusese niciodată la clubul lui Iain, dar ştia de acesta după reputaţie. Demn, discret, confortabil, liniştit. Îşi dorea puţină linişte după zgomotul necontenit al circulaţiei, fâşâitul cauciucurilor pe asfalt şi ţipetele agresive de peste drum. Dar, când se lăsă pe spătarul scaunului şi închise ochii, gândurile ei deloc liniştite erau despre bărbatul tăcut, în costum, care stătea alături de ea.
   Costumul! Ea se îndreptă uitându-se consternată la Iain.
   - La clubul tău? Nu sunt potrivit îmbrăcată. Ei nu insistă să porţi fustă şi haine elegante?
   - Probabil că ar pretinde. Dar acum vii ca invitata mea, n-o să fie nicio problemă. În plus, arăţi foarte prezentabilă în pantalonii ăia.
   - Zău?
   - Zău. N-aş spune-o dacă n-ar fi adevărat.
   Adevărat, Iain nu o flata în legătură cu îmbrăcămintea. Slavă Domnului că a decis să le dea fetelor un exemplu, în loc să apară la şcoală în blugi.
   - Ei, dacă eşti foarte sigur... Nu mă deranjează să mă laşi la o cafenea.
   - Ţine-o tot aşa şi am să te las la bagaje pierdute. Am ajuns.
   Opri Bentley-ul pe o stradă laterală, lângă Pali Mall.
   Odată intrată în club, căldura şi bogăţia încărcată a acestui bastion al privilegiilor începură să-şi exercite magia lor victoriană asupra simţurilor Phaedrei.
   Iain o aşeză într-un fotoliu mare, în holul spaţios, în timp ce el se duse să aranjeze masa.
   Imediat ce el plecă, ea oftă mulţumită şi închise ochii.
   Aproape imediat, încordările zilei începură să se risipească.
   Când Iain se întoarse, ea adormise.
   - Hei, trezeşte-te, somnoroaso, îi comandă el blând.
   Phaedra se trezi cu o tresărire, văzându-l pe Iain aplecat deasupra ei, cu mâinile sprijinite de braţele fotoliului şi cu faţa la câţiva centimetri de a ei. Mirosea a whisky scump.
   Încă pe jumătate trează, ea zise:
   - Miroşi frumos. Ca tatăl tău.
   Mirosul plăcut dispăru când Iain spuse ceva concis şi care nu se poate tipări. Phaedra deschise ochii şi se îndreptă în fotoliu.
   - Iain! O să te audă cineva.
   - Nu, n-o să mă audă nimeni. Întâmplător, tot localul e numai al nostru.
   Avea vocea încordată - şi arăta foarte mare, ca un turn deasupra ei, aşa cum îl vedea, uitându-se de sus, la fotoliul ei.
   - Am spus ceva rău? întrebă ea.
   Iain se încruntă, dar clătină din cap.
   - Ce legătură are tatăl meu cu toate astea?
   Ah, vai! Invocase o fantomă nepotrivită.
   - Voiam să spun că amândoi beţi - beaţi - aceeaşi marcă de whisky.
   - Înţeleg.
   - Nu, nu înţelegi, zise Phaedra a cărei voce suna prea tare în camera mare, cu ecou. Tatăl tău niciodată... el nu...
   Făcu o pauză când se auziră voci de la intrare.
   - Ştiu asta, zise Iain ignorând vocile. Dar, îţi plăcea mirosul whiskyului tatălui meu, nu-i aşa?
   - Acoperea mirosul ţigărilor de foi pe care obişnuia să le fumeze.
   - Presupun că da. Dar eu nu fumez ţigări de foi şi nu văd legătura.
   El era dificil dinadins. Discuţiile despre tatăl lui îl indispuneau totdeauna. Dar ea fusese în momentul acela pe jumătate adormită şi acum nu mai putea face nimic în această privinţă.
   În timp ce se gândea la ceva, la orice care ar putea abate discuţia într-o direcţie mai puţin periculoasă, o clientă zveltă, elegantă, în mătase neagră, intră în hol, la braţul unui bărbat înalt, cu început de chelie, îmbrăcat în smoching. În urma lor venea un bărbat mărunt cu o tavă de argint cu şampanie şi două pahare.
   Phaedra, în costumul ei bleumarin, de la confecţii Mark and Spencer, încercă să se facă invizibilă în fotoliu.
   - Ei? spuse Iain de parcă i-ar fi pus o întrebare.
   Ea împinse la loc un ac în păr şi făcu un efort să se adune.
   - Am fost căsătorită cu tatăl tău. O mulţime de amănunte ale tale îmi amintesc de el. Asta voiam să-ţi spun. Iain, te rog...
   El ridică o mână în sus ca s-o oprească.
   - Hai să intrăm, să cinăm.
   În regulă, dacă aşa voia el să joace...
   Phaedra începu să se ridice, iar el o luă de cot s-o ajute. Când ea se ridică în picioare, coapsa lui veni ferm şi compact lângă şoldul ei, transmiţând dorinţa fiecărui punct din trupul ei. Îngheţă până porniră. Apoi se topi.
   Doamne, ce era în stare să facă acest bărbat libidoului ei, de obicei leneş! Când o conduse pe covorul gros prin hol, se trezi că se apleacă spre el, bucurându-se că-l simte, frecându-şi iubitoare obrazul de netezimea hainelor lui...
   Iain mormăi din colţul gurii:
   - Phaedra!
   Iar ea îşi aminti unde se afla şi se îndreptă.
   Paznicul de la recepţie, în uniformă, îşi duse o mână la gură ca să ascundă un zâmbet.
   - Acum este mai bine, spuse Iain. Sper că n-o să adormi la masă.
   Dacă ar şti! Nu oboseala fusese aceea care îi înmuiase genunchii.
   - Ah, promit că am să aştept până la desert, zise ea dulce.
   Iain o bâtu discret pe fund.
   - Fată bună!
   Asta nu făcu decât să-i mărească frustrarea.

   Impresia imediată a Phaedrei despre sufrageria spaţioasă fu că aceasta avea pereţii tapisaţi în roşu închis, candelabre aurii strălucind cu o lumină palidă, rece, şi întinderi de feţe de masă albă cu şerveţele roşii şi tacâmuri grele argintii. Doi oameni de afaceri, aşezaţi într-un colţ, erau singurii clienţi care cinau.
   Phaedra se simţea foarte mică şi stingherită.
   Un bărbat cu o faţă prelungă, căruia nu ar fi îndrăznit să i se. Adreseze ca unui chelner, îi conduse la o masă, lângă ferestrele cu draperii de catifea.
   - Tu stai întotdeauna aici? îl întrebă ea pe Iain.
   - Da. Nu-ţi place?
   - E bine. Doar puţin cam la vedere.
   - Îmi pare rău. Dacă ştiam că nu vrei să fii văzută, le-aş fi spus să pună masa în colţ, în spatele ghivecelor cu plante.
   - Nu există plante în ghivece. Şi nu mi-e teamă să fiu văzută. Dar mă simt prost îmbrăcată în costumul ăsta.
   - Nu eşti îmbrăcată prost. Crede-mă pe cuvânt.
   Ochii lui străluciră spre ea, într-un fel care o făcu să se simtă de parcă un fier înroşit i-ar fi atins terminaţiile nervoase.
   - Nu, începu ea. Am vrut să spun...
   - Ştiu ce-ai vrut să spui.
   Se uită gânditor la gura ei.
   Să i se fi întins oare rujul?
   - La ce te uiţi? întrebă ea bănuitoare.
   - La nimic. De fapt, încerc să nu-mi imaginez cum arăţi „neîmbrăcată”. Erai o copilă ultima dată, când am văzut ceva din tine, între gât şi genunchi.
   Phaedra rămase cu gura căscată. Nu se aşteptase la o sinceritate atât de devastatoare şi nu ştia cum să răspundă.
   - Atunci, poate că ar trebui să încetez să mi te imaginez pe tine, izbucni ea, încercând să înlăture o imagine a lui Iain întins gol pe micul ei pat de la Chy an Cleth, cu braţele şi picioarele atârnând pe marginea patului.
   În ciuda eforturilor, un chicotit ieşi din gura ei.
   - Sunt bucuros că găseşti ideea amuzantă.
   Nu-l credea că era bucuros. Dar, înainte ca ea să poată răspunde, bărbatul cu faţa lungă veni din nou să ia comanda.
   Phaedra comandă creveţi şi apoi somon. Iain ridică din sprâncene şi comandă şi el creveţi urmaţi de ceva ce suna greceşte şi îngrăşa, precum şi un vin care suna franţuzeşte şi era scump.
   - De ce iei peşte după peşte? întrebă el după plecarea lui Faţă-lungă.
   - Îmi plac peştii, spuse ea. Deşi în sens strict, creveţii sunt crustacei.
   - Acum vorbeşte profesoara. Cred că te preferam când te temeai cum eşti îmbrăcată.
   A, deci reveniseră la asta. Acum era sigură că a fost o greşeală că acceptase invitaţia lui. Începuse bine dar, pe undeva, Iain trecuse de la a fi autoritar la a fi sugestiv.
   Iar ea obosise de treaba asta.
   - Nu semeni deloc cu tatăl tău. Am greşit, zise ea supărată.
   - Nu semăn?
   Iain îi aruncă o privire alunecoasă şi luă un baton.
   - Nu. El era un domn.
   În loc să replice: „Şi sugerezi că eu nu sunt” sau ceva care să-i ofere deschiderea pe care o căuta, Iain ridică doar o sprinceană şi zise:
   - Ai mai spus asta. El trebuie să fi fost primul domn pe care l-a produs familia Trebanian. Şi, fără îndoială, ultimul.
   El aşteptă un timp ce creveţii erau puşi în faţa lor, apoi luă unul şi îl rupse de parcă aştepta să se lupte cu el.
   Gura Phaedrei se strânse de iritare urmărind cum mâinile lui abile distrug crevetele. Îl urmări rupând un alt crevete. Dacă mâinile astea erau la fel de abile când erau ocupate cu... Nu! Ah, nu! Luă şi ea un crevete şi îl rupse. Nu avea rost să se gândească la mâinile lui Iain.
   Nu avea rost să invidieze un crevete. Chiar dacă ar dorit-o, Iain nu ar atinge-o niciodată cu seriozitate. Nu putea asta. Însemna să-i permită lui Charles să câştige.
   El rupse un baton în două şi muşcă din el, arătându-şi dinţii.
   Phaedra se uită cu uimire. Ceva o amuza, dar nu înţelegea ce anume. În cele din urmă, pentru că era nostim şi nu ştia ce altceva să facă, izbucni în râs. Iain nu fu vizibil tulburat.
   - Ar trebui să râzi mai des, spuse el.
   - La fel şi tu.
   Continuând să-i susţină privirea, el rupse şi ultimul crevete şi muşcă din el cu plăcere.
   - Crezi? Nu prea am găsit nimic de râs în ultima vreme.
   - Nu? De ce? Eşti bogat, ai succes în afaceri şi în alte privinţe...
   - În ce privinţe, Phaedra?
   El vorbea groaznic de rece. Ce era cu acest bărbat? De ce oare, când era cu el, avea atât de des sentimentul că el era gata ori să explodeze, ori să se topească precum gheaţa în apă fierbinte? Oricare ar fi fost motivul, ea se săturase.
   - În privinţe clare, zise ea. Nu-mi pari un bărbat suferind de frustrări sexuale.
   - Nu? Aparenţele pot înşela.
   El zâmbi amabil spre Faţă-lungă, când acesta veni cu felul doi.
   - Ah!
   Phaedra fu luată prin surprindere. Oare vorbea serios? Aspectul lui era magnetic, gen care atrăgea atenţia femeilor. Şi în ciuda personalităţii lui dificile, nu era lipsit de farmec atunci când voia să şi-l folosească.
   El era de asemeni un bărbat în care prietenii avea instinctiv încredere într-o situaţie de criză.
   - Încerci să-mi spui că, dacă ai putea sta pe trotuar şi ai fluiera, nu ar alerga spre tine femei din toate direcţiile? întrebă ea.
   - Mă îndoiesc. Ultima dată când am stat pe un trotuar şi am fluierat am atras un taxi, doi căţei, o curvă prea tânără şi o dojană plicticoasă de la o militantă blondă care credea că fluieram la ea.
   - Şi nu făceai asta?
   - Da. Dar aveam doar 19 ani.
   El nu reuşi să-şi oprească un zâmbet.
   Era molipsitor. Fără să vrea, Phaedra zâmbi şi ea.
   - Ai meritat-o, spuse ea în glumă.
   - Probabil. Doar tu ai fost cea care ai spus că ar trebui să stau pe trotuar şi să fluier.
   - Nu-i adevărat. Am spus că ai putea să stai pe trotuar şi să fluieri. E o diferenţă.
   - Poate.
   Îi umplu din nou paharul, apoi întrebă cu o voce plată, amuzată:
   - Tu ai veni dacă te-aş fluiera?
   - Bineînțeles că nu. Ai vrea să vin?
   Ea se concentra asupra peştelui, prefăcându-se că se uită după oase.
   - Doar dacă ai veni în fugă la mine să-mi spui că ţi-a revenit bunul simţ în legătură cu Chy an Cleth.
   - Iain, ai promis că nu mai aduci asta în discuţie până după Crăciun.
   - Aşa-i. Atunci hai să eliminăm din conversaţie viaţa mea cea veche. Să presupun că şi viaţa ta sexuală, întrucât îmi amintesc că mi-ai spus că nu ai aşa ceva. Dar despre părinţii noştri şi plimbarea lor la Paris? Asta...
   - Nu, zise Phaedra.
   - Nu la somon şi musaca? înţeleg ce vrei să spui. Atunci, despre ce ne rămâne să vorbim? Despre slujba ta?
   Într-adevăr, el era fără speranţă.
   - De ce nu? răspunse ea zâmbind prea bucuros. În momentul ăsta, mă ocup de istoria socială a epocii victoriene. Vrei să auzi ceva despre asta?
   - Nu, dacă depinde de mine. Deşi am auzit că societatea victoriană nu era chiar atât de morală cum părea la suprafaţă. Ai să le predai asta fetelor tale?
   - Bineînţeles, spuse Phaedra. Cu modificările potrivite.
   - Ah. Vorbeşte-mi despre modificări.
   Ochii lui Iain străluciră spre ea, peste marginea paharului.
   - Eşti imposibil, spuse ea.
   Dar Iain zâmbi din nou şi era un zâmbet drăguţ, cel pe care şi-l amintea din copilărie şi, în cele din urmă, îi vorbi câte ceva despre munca ei.
   El era un bun ascultător şi ea se trezi că se relaxează.
   Apoi, îşi aminti ea, după părerea mamei ei şi a prietenilor, bărbaţilor le place să vorbească despre ei înşişi, aşa că îi ceru să vorbească despre munca lui.
   Pentru că Iain iubea lumea publicităţii, Phaedra se trezi prinsă în entuziasmul lui şi, un timp, fu aproape ca pe vremuri, când erau prieteni şi se simţeau bine unul în compania celuilalt.
   Starea asta de spirit ţinu până în momentul când fu timpul să plece. Când Iain o luă la braţ s-o conducă pe trepte spre trotuarul luminat, ea se uită spre el râzând de ceva ce spusese el, încântată de magia neaşteptată a serii. Dar el nu râse.
   Imediat râsul ei muri.
   - Mai bine să-ţi găsim un hotel, zise el morocănos.
   - Da.
   - La Dorchester? sugeră el.
   - Iain, eu urma să stau la Rose Chiltern. Dorchester este...
   - Un pas, doi mai sus, fu el de acord, deschizând portiera maşinii.
   Phaedra se urcă şi se aşeză.
   - Un pas sau doi pe care nu mi-i pot permite.
   El trânti portiera atât de tare încât ea aproape că sări de pe banchetă.
   - Phaedra, spuse el, închizându-şi mai uşor portiera lui, am mai avut conversaţia asta şi nu mai vreau  să aud nimic despre ce poţi şi nu poţi să-ţi permiţi. Îţi aminteşti ce-am zis mai devreme în seara asta?
   Inima Phaedrei începu să bată ridicol de repede. Auzea sângele bătându-i în urechi.
   - Cred că da. Ai zis ceva despre răpire şi să mă duci în apartamentul tău.
   - Da. Ei bine, am vorbit serios.
   Ea duse o mână la cap. De ce se simţea ameţită? Nu băuse prea mult vin. Totuşi, zgomotul monoton al circulaţiei devenise muzică, iar luminile care târau umbrele pe pavaj erau şosele care duceau spre stele. Era oare beată? Nu credea aşa ceva. Doar dacă era posibil să se îmbete cu aspectul, sunetul, parfumul şi atingerea unui bărbat.
   - Zău? spuse ea sprijinindu-şi capul de spătarul banchetei şi uitându-se oblic la el. Chiar ai vorbit serios? Pentru că nu mă duc la Dorchester. Ştiu că e un hotel minunat. Dar am douăzeci şi şapte de ani şi aş prefera să merg în apartamentul tău. Dar numai dacă insişti, adăugă ea în final.
   Faţa lui Iain era pe jumătate ascunsă în umbră, dar ea putu vedea, în lumina unei lămpi de pe stradă, că pieptul i se umflă când expiră.
   - Am vreo posibilitate de alegere?
   Phaedra începu să-şi scoată unul câte unul, acele din păr.
   - Sigur, zise ea. Poţi să mă laşi chiar şi aici, dacă vrei.
   - Mi-ar plăcea, Iain lovi cu mâna în bord.
   - În regulă.
   Phaedra întinse mâna spre portieră. Înainte să o poată deschide, Iain porni motorul şi Bentley-ul tresări brusc şi o porni repede în josul străzii.

Capitolul 10

   Phaedra se apucă de bara din spate a liftului şi se uită drept în faţă, la papagalii verzi pictaţi în partea exterioară a uşilor.
   Era prinsă în uşă. În timp ce urcau lin spre apartamentul lui Iain, la ultimul etaj al unei graţioasei clădiri vechi care dădea spre o grădină particulară din Mayfair, se întreba mirată cum de reuşise să se bage în situaţia asta. Fusese o nebunie să-i spună lui Iain că ar merge mai curând în apartamentul lui decât la Dorchester. Poate că era adevărat, totuşi era o nebunie.
   Iain, alături de ea, îşi încrucişă braţele şi o lovi cu cotul. Ea făcu un pas rapid în lateral şi se ghemui în colţ.
   Era mai rău decât o nebunie. Singură cu el în apartamentul lui, se putea întâmpla orice.. Şi probabil se va întâmpla. În acel moment el se uita la ea cu ochi ucigători. Dar asta nu însemna că instinctele lui nu i-ar putea reveni dacă s-ar ivi ocazia, într-o direcţie mai plăcută. Iar ocazia i-o dădea ea. Portarul în uniformă, de la intrare, nu avusese nicio îndoială cu privire la motivul vizitei ei. Îi aruncase o privire, când Iain o trecu prin hol, privirea care îi spunea exact ce fel de femeie credea el că este.
   Liftul se opri şi Phaedra ieşi într-un mic hol. În faţa ei se înălţa o uşă solidă, albă, cu un mâner auriu, Iain veni în urma ei şi băgă cheia în broască.
   - Bun venit în salonul meu, spuse el.
   Phaedra se uită în sus, apoi în altă parte. El nu mai părea ucigător. Părea doar resemnat când puse jos valizele.
   Ea analiză camera mare, puternic luminată, care îi distrusese toate ideile ei preconcepute despre cum trebuia să arate bârlogul unui bărbat bogat, necăsătorit.
   - Ai câteva picturi în ulei buhe.
   Era mai uşor să discute despre asta decât să se gândească unde avea să-şi petreacă noaptea.
   - Cine e pictorul?
   - Stephen Lewin. N-ai auzit tu de el.
   Phaedra se încruntă. Întâmplător, chiar nu auzise de Stephen Lewin. Dar îi plăcea stilul; erau în special scene de interior, folosind modele îmbrăcate în costume de epocă.
   - Nu, n-am auzit, recunoscu ea. Dar mă interesează pictorii victorieni.
   - Zău? Ce coincidenţă! Ei? Ce părere ai? Cum e aici în comparaţie cu hotelul Dorchester?
   El vorbea cu un ton care o făcea să scrâşnească din dinţi.
   Phaedra se uita prin camera mare, dreptunghiulară. Nu-i putea răspunde pentru că aceasta nu se putea compara cu niciun fel de hotel. Mobilat în întregime cu antichităţi excelente, apartamentul lui Iain îi amintea de Chy an Cleth, dar fără suflet. La început nu putu înţelege ce-i lipseşte. Apoi îi veni în gând că acea cameră era lipsită de zgomotele normale ale vieţii de zi cu zi. Niciun fir de praf nu era pe masa de mahon din faţa canapelei şi nu era nicio rămăşiţă de cenuşă în căminul rece, alb.
   Căminele nu trebuie să fie reci.
   - E foarte curat, spuse Phaedra în cele din urmă.
   - Da. Doamna Crump ştie că mie îmi place aşa.
   - Doamna Crump?
   - Îngrijitoarea mea. Vine în fiecare zi de lucru.
   - A! Şi la sfârşit de săptămână cine face curat?
   - Eu. Ce-i cu voi, femeile Pendenning? Eu recunosc o cârpă de praf când văd una. Mama ta credea că nu ştiu să prepar nici măcar o ceaşcă de ceai ca lumea.
   Se duse la cămin şi stătu cu spatele la el, fără să zâmbească, deşi se gândea că pe el, de fapt, nu-l deranja că ea şi mama ei cred că are nevoie să fie îngrijit.
   - Zău? întrebă Phaedra. Bănuiesc că ea credea asta din cauză că era obişnuită să facă totul pentru tatăl tău.
   El nu era, cu siguranţă, tipul domestic.
   - Nu. Se pare că nu.
   Phaedra se întoarse să-l studieze mai de aproape.
   - Dar tu ce spui? întrebă ea.
   El ridică din umeri.
   - Nimic în special. Curios cum ne gândim la părinţii noştri ca la nişte asexuali.
   - Ah!
   Fără să se gândească, ea se lăsă pe canapeaua de brocart aurie, cu faţa spre cămin. Apoi şi-ar fi dorit să nu fi făcut asta, pentru că Iain stătea în faţa căminului şi îşi descheie haina.
   - Ce vrei să spui cu, „Ah”? întrebă el cu un zâmbet sceptic. Ştiu că ai fugit ultima oară când am atins subiectul ăsta, dar să nu-mi spui că nu te-ai gândit la fotografie.
   - N-am fugit şi desigur că m-am gândit la fotografie.
   - Şi ce crezi despre asta?
   - Ce să cred? Nu e mare lucru, nu-i aşa? E clar că mama mea şi tatăl tău au avut o legătură.
   - Aşa se pare, nu? Te deranjează?
   Ochii lui erau fixaţi pe ea cu atâta intensitate încât ea fu forţată să se uite în altă parte.
   - De ce ar trebui să mă deranjeze?
   - Pe copii îi deranjează, de obicei. După cum am zis, părinţii şi sexul par că nu merg împreună.
   Ea ar fi vrut ca el să nu mai vorbească despre sex. Da, fusese uimită de fotografia făcută la Paris şi şocată că bărbatul care era cu mama ei era Charles. Dar nu sexualitatea mamei ei o tulbura acum. Ci a ei proprie.
   - Presupun că ai dreptate. Nu m-am gândit în felul ăsta la mama mea. Sau la Charles. Pe tine te deranjează?
   El clătină din cap.
   - Mama mea trebuie să fi fost moartă de câţiva ani la vremea în care a fost făcută fotografia. Într-un fel, este un fel de uşurare să ştiu că bătrânul a fost cândva uman, în tinereţe.
   - Bineînţeles că era.
   Phaedra îşi descheie nasturele de sus de la jachetă. Şi mama ei fusese umană. Mai era încă.
   - Mă întreb ce s-a întâmplat, spuse ea.
   - În afară ce ceea ce e clar, vrei să spui? N-ai întrebat-o?
   - Nu. Am vrut, dar, în cele din urmă, n-am putut. În fotografia aceea mama arăta atât de diferit, atât de fericită. N-am vrut să-i readuc amintiri care, poate, ar putea s-o întristeze.
   - Mm. Eşti o femeie surprinzătoare, ştii asta?
   - Sunt oare?
   Ea ar fi vrut ca el să se aşeze. De parcă i-ar fi citit gândurile, Iain îşi scoase haina, o puse pe spătarul  unui scaun şi veni să se aşeze alături de ea.
   - Relaxează-te, spuse el când ea îşi încheie din nou nasturele jachetei. Nu am de gând să te seduc.
   - N-ai avea şansa.
   - Zău? Atunci, de ce ai riscat venind aici?
   Phaedra studie modelul complicat al covorului în albastru şi auriu.
   - Nu prea consideram asta un risc. Dar întrebarea e bună.
   - Aşa mă gândeam şi eu.
   Îi simţea degetele în păr, înlăturând puţinele ace rămase.
   De ce venise aici? Înălţă capul, se uită în ochii aceia întunecaţi, întrebători şi, brusc, înţelese de ce venise.
   Era acum ori niciodată. S-ar putea să nu afle niciodată de ce mama ei nu găsise o fericire permanentă cu Charles şi Dumnezeu ştia că ea nu se aştepta la o fericire permanentă cu fiul acestuia. Dar dorea să ştie, măcar o dată, ce provocase acea luminozitate în ochii mamei ei.
   Îşi scoase jacheta şi o aruncă pe scaun alături de a lui.
   - Am venit să te seduc pe tine, zise ea.
   Nările lui Iain se umflară. Zâmbetul slab care-i ridicase colţurile gurii se transformă într-o linie dreaptă când îi puse mâinile pe umeri şi o strânse tare.
   - Nu ştii ce vorbeşti! Poartă-te bine, Phaedra, zise el.
   - Nu sunt un copil şi ştiu exact ce spun.
   Se îndreptă cu faţa spre el şi privirile lor se întâlniră într-o bătălie pe care ştiau că numai unul dintre ei o putea câştiga. Departe, în stradă, lătră un câine, iar un altul îi răspunse, Iain înghiţi în sec. Ea văzu cum i se mişcă venele pe gât.
   - Nu, nu eşti un copil, fu el de acord, cu o voce neobişnuit de răguşită. Eşti soţia tatălui meu. Ceea ce te face de neatins.
   Phaedra îşi umezi buzele.
   - Şi dacă n-aş fi fost soţia tatălui tău?
   - Tot ai fi de neatins. Pentru că tu eşti Phaedra şi nu vreau să te rănesc.
   Parcă pentru a-şi susţine ideea, el îşi relaxa strânsoarea şi îşi mişcă mâinile pe braţele ei.
   - De ce m-ar răni să fac dragoste cu tine?
   - Pentru că n-ar fi de ajuns. O să vrei mai mult. O să vrei căsătorie şi copii...
   - Asta ar fi chiar atât de rău?
   - Pentru tine? întrebă el dându-i drumul din strânsoare. Nu, pentru tine ar fi probabil bine. Dar nu şi pentru mine. Am fost căsătorit o dată şi ştiu cât de repede se transformă această obsesie, provocată de hormoni, în dezamăgiri şi regret. Nu mă interesează să mai trec din nou prin asta. Mai ales nu cu tine.
   - Oh! Din cauza lui Rosie ?
   Phaedra îşi lăsă ochii în jos, ca el să nu vadă lacrimile din ei.
   - Da, în parte din cauza lui Rosie.
   - Şi cealaltă parte? „Mai ales nu cu mine”. Asta e din cauza tatălui tău? Din cauza lui Charles?
   Un spasm trecu pe faţa lui, care însemna fie exasperare, fie furie, apoi dispăru brusc.
   - Nu. E din cauza ta. Nu vreau să-l las pe acest bătrân căpos să folosească Chy an Cleth ca să mă mai manipuleze să fac o a doua căsătorie. Şi n-am să trădez încrederea mamei tale şi propriul meu respect de sine, oferindu-ţi ceva mai puţin decât asta. Aşa că uită toate aceste dorinţe romantice şi găseşte un prostănac tânăr şi cumsecade care o să vrea să-ţi dea tot ceea ce doreşti.
   „Tot ce doresc? Dar eu te doresc doar pe tine, Iain. Nu poţi vedea asta?” Ea nu spuse vorbele acestea cu glas tare dar bănuia că el le putea citi în ochii ei.
   El înălţă din umeri şi se ridică.
   - Haide. E timpul de culcare.
   Îi întinse mâna. Ochii Phaedrei se lărgiră, iar el zise repede:
   - Nu, asta nu înseamnă că m-am răzgândit. Am un dormitor în plus. De fapt, două...
   - Da, desigur, Iain...
   Ea acceptă mâna întinsă iar el o trase în sus, dându-i drumul în momentul în care ea fu în picioare.
   - Ce-i?
   El era acum cu spatele la ea şi se îndrepta spre o uşă din colţul îndepărtat al camerei.
   Acum, când îi atrăsese atenţia, Phaedra nu ştia ce să-i mai spună. Ce să-i spună dacă nu-i mărturisea ce era în inima ei: că-l iubea, că nu conta dacă se căsătorea cu ea sau nu; că orice s-ar întâmpla voia ca prietenia lor să dăinuie? Dar nu putea găsi cuvintele. Nu ştia cum să sfarme zidul pe care el şi-l ridicase în jurul sentimentelor lui.
   Apoi, îi veni în gând că, deşi nu putea sparge zidul acela, exista un alt zid pe care el l-ar putea apăra mai greu.
   Se uită la spatele lui drept, cu umeri laţi. Apoi, privirea ei trecu peste şoldurile lui, de-a lungul coapselor, apoi peste fundul tentant. Adevărat bărbat, cu unghiuri dure şi numai muşchi. Şi vulnerabil la atingerea unei femei.
   Iain deschise uşa spre o scară scurtă. Inspirând adânc, ea se grăbi să-l urmeze când el se opri la treapta de jos.
   Aceasta scârţâi.
   Ea ridică mâna, ezită, apoi o trecu, delicat, provocator, pe lângă fundul lui.
   El se întoarse înjurând. Ea se dădu înapoi. Dar când văzu că ochii lui era deja împăienjeniţi de dorinţă, ridică ambele braţe şi le înfăşură în jurul taliei lui.
   Ace de foc îl înţepau pe Iain. Pereţii casei strâmte a scării se mişcară şi se întoarseră cu susul în jos. Se uită după sursa acestei dulci torturi care-l făcea să geamă în agonie şi în acelaşi timp să se cutremure de dorinţă şi văzu păr negru, moale, pe pieptul lui. Apoi simţi atingerea unor degete blânde pe spate şi inspiră parfumul care însemna Phaedra.
   Agăţându-se de rămășițele sănătăţii lui mentale şi ale autocontrolului, Iain apucă mâinile care lucrau declanşând magia pe spatele lui.
   - Phaedra, mormăi el. Pentru Dumnezeu! Nu ştii că te joci cu focul?
   - Mm, murmură Phaedra. Îmi place focul. Ţie nu?
   Iain înjură.
   - Ce-mi place mie n-are nicio legătură cu asta.
   Îi prinse mâinile şi le luă din zona periculoasă, ţinându-i braţele în siguranţă, în lături.
   - Ce naiba crezi că faci? întrebă el.
   Ea ridică bărbia şi zâmbi dulce, arătându-i doar o margine a dinţilor. E ca o vampiră frumoasă care îşi seduce gustarea de la miezul nopţii, se gândi el cu sălbăticie.
   - Te doresc, Iain, spuse ea liniştit. Doar o dată, cer chiar atât de mult?
   Iain închise ochii. Era mai mult decât se putea aştepta să îndure un bărbat.
   - Ba bine că nu, spuse el. Nu fac asta, Phaedra. Ţi-am zis deja de ce. Dar dacă îţi cauţi necazul cu lumânarea, mergi pe calea cea bună.
   Drept răspuns, Phaedra se apropie cât putu de el, în timp ce el încă îi controla mâinile, şi începu să-şi mişte şoldurile într-o parte şi în alta, într-un ritm lent, senzual, menit să-l înnebunească. Începu chiar să fredoneze o mică melodie, de parcă dansau sub clar de lună, pe iarbă, nu în această casă a scării, slab luminată, cu dormitoarele aproape.
   El se excită imediat. Devastator. Voia s-o sărute. Sau s-o lovească. Nu era sigur ce anume. Ştia că era pe cale să-și piardă ce mai rămăsese din mintea lui. Phaedra trebuia oprită. Acum. Trebuia să înveţe că nu poate juca jocuri sexuale periculoase şi să scape basma curată.
   Singura problemă era cum s-o oprească.
   Furia, strivită de frustrare, îi veni în ajutor.
   - Destul, spuse răstit. E al naibii de destul, Phaedra.
   Ea se opri mai puţin de o secundă, dar pauza momentană îi dădu voinţa să facă exact ce trebuia făcut.
   Cu o singură mişcare furioasă el o ridică, apucând-o de sub fundul ei neastâmpărat şi o duse sus pe scară, în dormitorul lui.
   Vag, prin furia şi excitaţia lui, o auzi scoţând un mic ţipăt, care putea să fi fost de frică, sau, mai curând, de anticipare. Nu ştia şi nici nu-i păsa care din două, după cum nu ştia nici ce avea de gând să facă acum cu ea, când o avea.
   Respirând greu, o duse la patul lui, o lăsă pe cuvertura de brocart, Rosie şi o întoarse pe burtă. Nu era foarte sigur de ce făcuse asta, dar ştia că nu putea suporta vederea ochilor ei mari, negri, uitându-se în sus la el, ameţită şi dornică.
   În acel moment, confruntat cu imaginea fundului ei în patul lui, Iain ştia exact ce avea de gând să facă.
   Dar când se aşeză greoi alături de ea, Phaedra spuse cu o voce joasă pe care abia o putea auzi:
   - Iain...
   Într-un moment, el fu transportat în urmă cu 17 ani, pe plajă, la Porth Kelly. Auzi din nou zgomotul nesfârşit al valurilor şi, deasupra lor, vocea unei fetiţe care-i spunea: „Iain, nu mă lovi”.
   Cu un geamăt, el lăsă în jos braţul pe care nici nu-şi dăduse seama că-l ridicase. Era oare nebun? Dacă era, atunci femeia de pe pat era cea care îl înnebunise. Şi era femeie, nu mai era de mulţi ani o fetiţă. Orice se întâmpla între ei, trebuia să fie rezolvat de doi adulţi raţionali, nu de un adolescent şi o copilă visătoare.
   O luă pe Phaedra de umeri şi o întoarse pe spate.
   - E timpul să te opreşti din visat, spuse el. Tu şi cu mine avem de discutat.
   Ea se uită în sus la el, cu părul negru răspândit pe perna lui.
   - Eşti supărat?
   El aprobă din cap.
   - Am fost.
   - Dar acum, nu mai eşti?
   - Nu ştiu cum sunt. Ce pot să-ţi spun e că, dacă mai încerci asta o dată, voi fi mult mai furios.
   - A. Nu ţi-a plăcut.
   Era o afirmaţie, nu o întrebare şi ea arăta atât de tristă încât Iain ar fi râs dacă nu s-ar fi gândit că râsul lui ar fi rănit-o.
   - A „plăcea” nu este cuvântul potrivit, o asigură el. Aproape că m-ai înnebunit.
   Îşi trase cravata. I se părea nenatural de strâmtă.
   Phaedra se înveseli puţin.
   - Zău? Asta am vrut, dar... De fapt nu am prea multă experienţă să mă joc de-a Mata Hari.
   Iain râse.
   - Nu eşti o Mata Hari, fu el de acord. Dar, cu puţină practică, pun pariu că o poţi întrece.
   - Chiar crezi asta?
   Arăta atât de afurisit de tânără, întinsă acolo, cu ochii mari şi atrăgători, cu o mână lângă cap, ca un bebeluş.
   - Da, o asigură el. Cred. Dar nu despre asta trebuie să vorbim, nu-i aşa?
   - Presupun că nu.
   - Ţi-am mai spus înainte, dar se pare că nu am fost destul de clar, zise el cât putu de răbdător. Ţin la tine, Phaedra. Dacă ai fi altcineva, aş fi bucuros să te satisfac...
   - Să mă satisfaci?
   Trebuia să ştie că ea îl va obliga să fie exact.
   - Să te duc la pat, atunci. Dar pentru că eşti tu, nu o s-o fac. Ar fi o trădare.
   Ea îşi mută capul pe pernă.
   - Da, înţeleg.
   Spre consternarea lui, ochii ei enormi se umplură de lacrimi. La naiba! Nu suporta când femeile începeau să plângă. Îl făceau să se simtă neajutorat. Acesta era un motiv pentru care legătura lui cu Gloria a durat cât a durat. Niciunul dintre ei nu avea izbucniri jenante ale emoţiei.
   - Phaedra, zise el luându-i mâna. Phaedra, nu ştiu ce să-ţi spun şi nu ţi-am zis deja. Dar ultimul lucru pe care vreau să-l fac este să te rănesc...
   - Nu-i vina ta. Nu poţi face altfel.
   Ea întoarse capul într-o parte, iar Iain simţi o uşurare vinovată pentru că nu-i mai putea vedea ochii. Îi lăsă mâna din nou pe cuvertură.
   - Nu pot să nu te rănesc? Presupun că nu.
   Ea suspină, iar el continuă cu disperare, încercând să-i înveselească starea de spirit.
   - Uite ce, plângi pe cuvertura mea. Să-ţi torn un coniac...?
   Se opri. Phaedra se trase la marginea patului.
   - Nu vreau coniac, murmură ea. Îmi pare rău de cuvertura ta.
   El întinse mâna spre ea, o trase spre el, iar ea încercă să se ridice. Dar el era în calea ei şi ea se preocupa să nu-l atingă, aşa încât, după un scurt efort fără rezultat, îşi pierdu echilibrul şi căzu pe umărul lui.
   - E-n regulă, zise el. La cuvertură mă refer. A fost o glumă.
   Avea mirosul ei în nări, iar părul ei moale era din nou pe pieptul lui. O bătu uşor pe spate, neştiind ce să facă altceva. Trebuie să fi fost nebun că a adus-o aici. Trebuia s-o lase să-şi petreacă noaptea aşa cum a vrut, într-un hotel infestat de ploşniţe, cu beţivi împleticindu-se în hol şi probabil şi în camera ei.
   - Phaedra, ascultă...
   Ea ridică o faţă udată de lacrimi. Pielea palidă era umflată şi cu pete purpurii, iar ochii ei frumoşi erau înroşiţi, Iain se simţi de parcă i-ar fi dat cineva un pumn în stomac.
   Ea încercă să zâmbească iar ei, fără vreo intenţie conştientă, o strânse în braţe şi o ţinu pe genunchi, trăgând-o cu tandreţe ia piept.
   - Îmi pare rău, zise el.
   Nu era sigur pentru ce-i părea rău, dar simţea ca trebuia s-o spună. Dar aici greşea.
   - Pentru ce îţi pare rău? întrebă imediat Phaedra.
   El se enervase şi se calmase de prea multe ori în seara asta, aşa că începea să obosească de faptul că îşi pierdea controlul. Nici nu-i plăcea faptul că trupul lui reacţiona în mod previzibil faţă de presiunea seducătoare a fundului ei pe genunchii lui.
   - Să fiu al naibii dacă ştiu, se răsti el.
   Trupul ei părea că se întăreşte în braţele lui, ca un material scrobit. El mângâie automat mâneca bluzei ei albe, virginale, încercând s-o liniştească, dar ea îl împinse şi sări în picioare.
   - Phaedra, pentru Dumnezeu...
   Se opri. Ea era deja afară şi cobora scările cu pantofii sport cu toc jos care lăsaseră mici pete umede în formă de semilună pe cuvertura lui. Asta era vina lui. Se ridică şi o urmă jos.
   Ea stătea lângă canapea şi îşi îmbrăca jacheta bleumarin.
   - Acum ce-i? întrebă el obosit. Să nu spui că faci un scandal şi pleci.
   Ea îşi încheie jacheta şi îşi dădu părul pe spate.
   - Nu, am să plec în linişte şi am să-i spun portarului să cheme un taxi.
   Iain îşi scoase cravata şi o aruncă pe podea.
   - Mm-hm! Şi unde te duci cu taxiul?
   - La gara Victoria. Iau trenul şi mă întorc la şcoală.
   El se uită la ceas.
   - Nu, nu te duci. E aproape miezul nopţii. Trenurile nu merg atât de târziu.
   - Atunci, am să aştept până dimineaţă.
   - În gară?
   - De ce nu?
   - Pentru că nu te las. Nu fi idioată, Phaedra.
   - Nu sunt idioată. Nu e niciun motiv ca să nu pot aştepta primul tren.
   - Sunt numeroase motive. Nu ştii pe cine o să găseşti învârtindu-se pe acolo la ora asta din noapte. Nu eşti în siguranţă. Acum, scoate-ţi jacheta. Îţi fac ceva cald de băut, iar dimineaţă te duc la gară.
   - Nu, spuse ea arţăgoasă. Ai făcut deja destul.
   - Ce vrea să însemne asta?
   Iain începu să simtă că răbdarea lui începe să cedeze.
   - Nu m-ai vrut aici de la început. Şi acum vrei să rămân aici doar pentru că simţi că ai datoria să ai grijă de mine. Ei bine, n-am nevoie să fiu îngrijită. Sunt capabilă să-mi port singură de grijă. Aşa că mulţumesc pentru cină, mulţumesc că m-ai suportat, iar acum am să te las liniştit.
   La naiba cu încăpăţânarea ei!
   - Şi câtă linişte crezi că o să am, întrebându-mă dacă nu cumva te atacă vreun vagabond în vreo fundătură, în spatele lăzilor de gunoi?
   - Am zis că pot să-mi port singură de grijă. Şi, oricum, ce-ţi pasă ţie?
   Asta umplu paharul! Iain uită de răbdare, uită că Phaedra se comportă cu atâta nebunie necaracteristică, pentru că din nou o rănise şi răspunse cu autoritate aspră care oprea orice opoziţie.
   - Pentru că am petrecut jumătate din viaţă având grijă de tine, de asta. Iar în seara asta sunt răspunzător pentru ce ţi se întâmplă.
   Phaedra deschise gura, vrând să replice.
   Dând drumul frustrării pe care şi-o reţinuse toată seara, Iain traversă camera, îi împinse mâinile din cale şi începu să-i descheie jacheta cu mişcări scurte, nervoase.
   - Hei! ţipă Phaedra. Nu poţi...
   - Pot. O fac. Încearcă numai să mă opreşti.

.................................................