Umbre și mătase, Kay Gregory

 ...................................................

5-6

          El descheie ultimul nasture, apucă gulerul şi trase jacheta în jos peste braţele ei şi o lăsă pe podea.

   - Iain... protestă ea.
   Dar Iain nu asculta. Tot ce putea vedea prin furia roșie din faţa ochilor era că această femeie pe care a iubit-o şi a protejat-o din copilărie era hotărâtă să-şi facă singură rău. Doar ca să-i facă lui în ciudă. Iar singurul mod în care putea s-o oprească era să-i ia hainele ca să nu poată pleca.
   Acum, ea stătea liniştită, surprinsă poate că-i face treaba mai uşoară. Întinse mâna la nasturele pantalonilor ei, îl deschise şi trase în jos fermoarul. Abia când pantalonii erau pe jumătate în jos, pe coapse, ea îşi reveni suficient ca să se lupte.
   - Ce naiba crezi că faci? gâfâi ea luptându-se să-i prindă încheieturile mâinilor.
   - Te dezbrac, se răsti el. N-ar fi prima dată. Ţi-am spus că nu te duci nicăieri în noaptea asta.
   - Iain! N-ai dreptul... Sunt adultă, ce naiba!
   El se îndreptă, lăsându-i pantalonii grămadă în jurul gleznelor.
   - Atunci, nu te mai purta de parcă acum ai ieşit din scutece.
   Ea se uită urât la el şi se înălţă până ce creştetul capului îi ajunse sub bărbia lui.
   - Iar tu nu te mai comporta ca un Neanderthal. Nu depinde de tine unde aleg să-mi petrec noaptea.
   - A, ba da, depinde. De data asta, depinde absolut.
   O împinse pe canapea şi îngenunche jos în faţa ei. Îi scoase pantofii, iar pantalonii ei se alăturară jachetei, pe jos.
   Era gata să se apuce de stratul următor când simţi degetele ei în păr.
   - Phaedra...?
   Înălţă capul. Prea târziu. Ea îl trăgea tare de parcă voia să-l scalpeze.
   - Naiba să te ia, mormăi Iain şi dădu să o apuce de încheietura mâinilor.
   Când reuşi să se elibereze, capul îi ardea de parcă ea i-ar fi smuls aproape tot părul din rădăcină.
   El se împinse pe canapea, ţinându-i în continuare încheietura mâinilor până când fu jumătate peste ea şi jumătate pe podea. Câţiva nasturi ai bluzei ei se desfăcuseră, lăsând să se vadă un mic sutien de dantelă care abia acoperea sânii plini.
   Iain nu se jenă să se uite pe săturate. Socotea că îşi pierduse dreptul la protecţie când refuzase ospitalitatea sigură a apartamentului lui.
   Trecu un timp până când el realiză că ea nu-l respinge şi că sfârcurile ei se împingeau în dantelă. Îşi lăsă încet privirea spre talia ei. Alte dantele, la fel de reduse, peste un stomac plat şi şolduri frumos curbate.
   Fierbințeala se strânse dureros în abdomenul lui.
   Înghiţind în sec ca să înlăture nodul din gât, el ridică în sfârşit ochii spre faţa Phaedrei.
   Ea zâmbi, un zâmbet mic, dureros care, în alt loc, un alt moment, ar fi putut să-l umple de remuşcări. În seara asta nu-l făcu decât să dorească s-o sărute. Asta şi făcu.
   În momentul când îi dădu drumul mâinilor, ea le prinse de ceafa lui, ţinându-l strâns, întorcându-i cu pasiune sărutul. Gata deja să ardă, Iain deveni conştient că degetele ei subţiri se strecurară între trupurile lor, luptându-se cu nasturii cămăşii lui, când simți unghiile ei zgâriindu-i pieptul.
   Gemu. Asta era Phaedra. Nu trebuia...
   Ea râse şi ridică picioarele ei lungi. Degetele de la picioare îi gâdilau coapsele.
   Iar el fu pierdut.

Capitolul 11

   Avea să se întâmple ceva minunat. O simţea în oase, în senzaţia caldă, dulce care îi lichefia membrele şi în spiralele de plăcere care urcau şi coborau pe spinarea ei.
   - Iain, şopti Phaedra, băgându-şi mâinile sub cămaşa lui, mângâind pielea netedă, tare, a spatelui lui. Iain, ajută-mă.
   Ea gâfâi când el îi luă uşor în gură sfârcul, gustând, tatonând, intensificându-i plăcerea până ce gemu uşor. Când ea crezu că nu va mai putea suporta, Iain se ridică pe braţe şi mormăi:
   - Ajută-mă tu pe mine, dulce Phaedra. Desfă-mi cureaua.
   Cu degete tremurânde, Phaedra făcu ce i se cerea şi cureaua căzu pe podea. Ea atinse părul negru, mătăsos de pe pieptul lui.
   Iain inspiră brusc şi se aplecă să o sărute din nou. Ea închise ochii savurând gustul vinului şi al cafelei de pe buzele lui. Cum stătea peste ea, şoldurile ei începură să se mişte de parcă aparţineau altcuiva. Nu se putea controla, nu voia să se controleze.
   Iain respira greu, iar când el înălţă din nou capul, ea văzu că ochii lui erau fa fel de lucioşi cum bănuia că trebuie să fie şi ai ei. El băgă o mână în interiorul chiloţeilor ei şi îi făcu să alunece până ajunseră pe jos.
   Urmă şi sutienul. Înnebunită acum, neştiind ce face, Phaedra scoase un ţipăt şi vru să-l tragă în ea. Dar, brusc, de neînţeles, el se îndreptă.
   - Iain!
   Ea întinse braţele disperată, având nevoie de el, dorind orice avea să se întâmple.
   - Aşteaptă, spuse el.
   Iar Phaedra aşteptă, cu trupul tremurând de o nevoie pe care nu o înţelegea. Ştia doar că putea fi satisfăcută doar de acest bărbat frumos, pe care îl adorase toată viaţa ei.
   Şi, vai, era atât de frumos! Hainele lui căzuseră acum şi îl putea vedea în toată gloria lui virilă.
   Se întoarse din nou la ea. Zâmbetul lui alb, strălucitor o făcu să-şi pună mâna la inimă ca să-şi potolească bătăile nebuneşti. Când ea întinse braţele, el se lăsă uşor peste trupul ei, mişcându-şi mâna între picioarele ei, mângâind şi tatonând până când ea strigă:
   - Iain! Iain, te rog...
   El alunecă în jos pe trupul ei şi din nou limba lui o înnebuni.
   - Te rog, şopti apucându-l de umeri.
   Nu ştia ce să spună altceva.
   Iain înălţă capul, se mişcă iar în sus pe trupul ei şi murmură, lângă buzele ei:
   - Phaedra, Phaedra mea.
   Simţi doar un moment de durere, apoi el fu o parte a ei, aşa cum ştiuse întotdeauna că era menit să fie. Minunea care era în interiorul ei explodă. Şi era divin.
   Timpul trecea. Întins deasupra ei, Iain tresări în extaz, pentru ultima oară. Phaedra îşi arcui trupul să-l întâmpine pe al lui, iar el îşi înfăşură braţele în jurul ei, o sărută cu mare măiestrie şi, ţinând-o în continuare, se răsuci pe spate.
   - Iain! ţipă Phaedra ca atenţionare.
   Era prea târziu. Într-o încurcătură de membre şi pasiune, căzură amândoi pe covor.
   Sub ei, departe sub ei, cineva strigă şi bătu în tavan.
   Câtva timp mai târziu, când îi reveni răsuflarea, Phaedra chicoti şi puse un sărut pe buzele lui Iain.
   - I-am supărat pe vecini, spuse ea.
   - Să-i ia dracu’ pe vecini.
   Phaedra clipi spre el. Nu era prima oară când îl auzea înjurând, dar acum, în vocea lui era ceva aspru, crud, care o sperie puţin.
   Neştiind ce să replice, ea se aplecă şi îi muşcă uşor urechea.
   Iain stătea liniştit, cu o mână pe fundul ei şi cu cealaltă mângâindu-i ceafa.
   După un timp, zise:
   - Mai bine să ne ridicăm de pe podea.
   Putea la fel de bine să sugereze că şedinţa de consiliu trebuie să se mute în altă cameră. Phaedra se ridică de pe el şi se întinse după bluza ei.
   Îşi îmbrăcase o mâneca şi se lupta să-şi bage mâna în cealaltă când Iain veni în spatele ei şi îi cuprinse talia cu braţele. Ea rămase nemişcată şi bluza îi căzu din nou pe canapea.
   - Mulţumesc. Mulţumesc, dragostea mea.
   Trupul lui se încordă în spatele ei şi aproape imediat el se retrase. Când ea se întoarse să vadă ce se întâmplă, el deja îşi trăgea pantalonii.
   - Iain! Iain! Ce este?
   El făcu un semn spre bluze ei albă mototolită.
   - Îmbracă-te. E frig.
   Uimită, Phaedra făcu ce spusese el. Era rece în apartament, pentru că Iain nu apucase să dea drumul la căldură. Dar nu numai aerul era rece.
   Iain îşi încheie cureaua şi îşi trase cămaşa fără să o încheie. Apoi, în timp ce ea aştepta nesigură, el veni în faţa ei, o luă de umeri şi o aşeză pe canapea.
   Phaedra se uită în sus la el, plină de o prevestire instinctivă. Dar el arăta atât de atrăgător, stând acolo cu picioarele depărtate şi cămaşa albă atârnând pe şolduri încât, în loc să întrebe din nou ce se întâmplă. Phaedra spuse blând:
   - Acum ştiu ce am aşteptat toţi anii ăştia.
   Iain se întoarse cu spatele la ea şi se duse la fereastră.
   În ciuda frigului, el o deschise şi aerul rece pătrunse în cameră. Phaedra tremură şi îşi strânse braţele la piept.
   El rămase un timp la fereastră, uitându-se în jos la piaţa pustie. În depărtare ea putea auzi din când în când maşinile trecând pe Park Lane şi pocnetul surd al uşilor când oamenii întârziaţi veneau la casele lor.
   Atunci când el vorbi, în cele din urmă, spuse doar indiferent:
   - Sper că a meritat.
   - Ah, Iain. Bineînţeles că da. Cum poţi să te îndoieşti?
   - Mi-e teamă că uşor.
   El era tot cu spatele la ea. Nu era nicio emoţie în vocea lui, doar o acceptare rece a realităţii.
   Phaedra îşi împreună mâinile şi le apăsă pe piept, într-un gest de rugă:
   - Nu e nevoie să te îndoieşti. A fost experienţa ce mai incredibilă, cea mai minunată din viaţa mea. Am ştiut întotdeauna că aşa va fi. Şi că nu se poate întâmpla cu nimeni altul în afară de tine.
   Iain puse mâinile pe marginea ferestrei şi îşi lăsă capul pe geam.
   - Nu spune asta, Phaedra. Nu trebuie să spui asta.
   - Dar e adevărat.
   - Nu. Nu e adevărat. Undeva este un bărbat care te va face mult măi fericită decât aş putea eu vreodată. Trebuie să accepţi asta. Îmi pare rău.
   Phaedra închise ochii. Da, lui îi părea rău. Îl credea. Se simţea în vocea lui, în liniile din jurul gurii, în ochi. Dar nu-i părea destul de rău ca să accepte dragostea pe care ea i-o putea da.
   - Tu vrei să-mi găsesc alt bărbat? întrebă ea obligându-se să se uite la el, nevenindu-i să creadă că, după ce a iubit-o atât de frumos, voia s-o paseze altcuiva.
   El ţinu mâinile în sus cu palmele în afară.
   - Nu mă întreba asta. Trebuie să vreau. De dragul tău.
   - Dar tu...? N-a fost...? Pentru tine vreau să zic.
   - Dacă n-a fost incredibil pentru mine?
   Iain îşi puse mâinile pe faţă., apoi vocea lui veni înfundată.
   - Da. Da, a fost. Mulţumesc.
   - Tu nu trebuie să-mi mulţumeşti mie.
   - Trebuie să-ţi mulţumesc. De asemenea trebuie să-mi cer scuze., nu avem dreptul, nu trebuia să fac ce-am făcut. Dumnezeu ştie că nu am avut niciodată intenţia.
   - Bineînţeles că n-ai avut intenţia. Dar aveai tot dreptul. Eu am vrut s-o faci. Vreau s-o mai faci o dată.
   Iain îşi lăsă mâinile în jos şi le băgă în buzunare.
   - Ştiu că vrei. Şi eu vreau, Dar n-am de gând s-o fac.
   - Dar, Iain, de ce? Sunt aici. Avem toată noaptea împreună...
   - Nu! veni răspunsul ca un urlet. Nu, Phaedra. E destul de rău că mi-am pierdut controlul o dată. Nu am de gând să adaug o insultă la o rănire făcând-o din nou. N-ar fi corect. Faţă de tine, şi faţă de mine, de altfel. Aşa că te rog, du-te sus şi aranjează-te într-unul. Dintre dormitoarele libere. Apoi, dimineaţă, am să te conduc la gară.
   Phaedra îl cunoştea de prea mult timp ca să nu recunoască finalitatea vorbelor lui. Iain n-o să se răzgândească. Avea o idee aiurită că, dacă nu se căsătorea cu ea, nu putea face nici dragoste cu ea. Iar din cauza asta, ei doi erau blestemaţi să petreacă noaptea asta şi toate celelalte nopţi ale vieţii lor în paturi separate.
   Ea se ridică şi îşi luă jacheta, pantofii şi valiza de după ușă.
   Iain se mişcă şi el. Traversă camera fără zgomot, în picioarele goale şi îi luă din mână valiza. Phaedra, inspirând mirosul dragostei lor, se uită în sus la el cu o speranţă care fu imediat distrusă. În ochii lui negri nu exista cedare. Nici nu avea să fie în viitor.
   Înfrântă, ea traversă camera şi urcă scara. În capul scării ezită.
   - Cel din stânga e mai departe de al meu, zise Iain din spatele ei.
   Phaedra îşi reţinu lacrimile şi o luă la stânga. Iain o urmă şi Puse valiza pe cuvertura albă a patului de alamă, de o persoană.
   - Noapte bună, spuse el din uşă.
   Phaedra se apucă de căpătâiul patului cu ambele mâini.
   - Noapte bună, răspunse ea.
   El se uită la ea fără să pară că o vede. Apoi, brusc, veni în faţa ei, iar degetul lui mare trecu peste pomeţii ei. Privirile lor se întâlniră, iar el se aplecă să o sărute, atât de uşor încât, atunci când uşa se închise în urma lui, Phaedra nu era convinsă că nu visase sărutul lui.
   Ea se lăsă pe pat şi se uită la podea fără să o vadă, de fapt.
   Câtva timp mai târziu, podeaua îi apăru în raza vizuală, era acoperită de un covor gros, roşu şi auriu. Îşi descheie nasturii de la bluză, o scoase odată cu pantalonii şi se strecură în confortul moale al aşternutului lui. Uită de spălat, de stinsul luminii, uită de toate în afară de faptul că mai întâi îl câştigase pe Iain şi apoi îl pierduse. Fusese atât cea mai bună cât şi cea mai rea noapte din viaţa ei.
   Ce fusese mai bun se terminase acum. Din acest moment, tot ce putea face era să fructifice ce a mai rămas.
   Nu avea prea multe de aşteptat de acum încolo.
   La naiba! Iain dădu într-o parte cuvertura şi se trânti pe pat.
   Se gândi să-şi scoată hainele, dar respinse ideea imediat ce-i veni în minte. La ce bun? Senzaţia aşternutului pe piele l-ar fi făcut doar să se gândească la Phaedra, singură şi nefericită în capătul holului.
   Phaedra care făcuse dragoste cu el pe canapea, dar niciodată în patul lui.
   Ea numise asta incredibil. Minunat. Gemând, lovi cu pumnul în pernă. Ea fusese atât de generoasă, atât de iubitoare, îi dăduse darul pe care o femeie nu-l poate da decât o dată. Iar el, ce-i dăduse în schimb? Întinse mâna după cuvertură, îşi trecu mâna peste suprafaţa ei netedă; satinată. Mirosul ei încă se mai păstra în cute. O duse la obraz: Nimic! El nu-i dăduse nimic. Tot ce făcuse el a fost să ia, orice-ar zice ea. Cum a putut să-i facă aşa ceva Phaedrei? Cum a putut să-şi piardă orice decenţă ca să se folosească de femeia pe care voise cândva doar s-o protejeze?
   - Pentru că ai dorit-o, Trebanian, auzi el pe cineva mormăind tare. Ai dorit-o, de când era o copilă de 18 ani. Iar ea era acolo, pe spate, dorindu-te, oferindu-se...
   La naiba! Nu putea zace acolo amintindu-şi doar.
   Ridicându-se, Iain îşi lăsă picioarele jos din pat, ţinându-şi capul în mâini. Ce-ar putea face ca să se răscumpere faţă de ea? Să se ducă în camera ei? Să-i dea ce voia? râse. Cât de mult putea fi în favoarea lui.
   Înălţă capul. Ce se auzea? Phaedra? Plângea? Nu, îşi imagina. Singurul zgomot era cel de la încălzirea veche. Şi nu putea face acum nimic pentru Phaedra decât s-o ducă dimineaţa la tren şi, peste câtva timp, să-l pună pe Angus Cooper să transfere o sumă mare de bani în contul ei din bancă. Destui ca să cumpere Chy an Cleth.
   Ea s-ar putea să nu-l accepte, dar, după asta, obligaţiile lui ar lua sfârşit. Casa va fi a lui, pentru că, oricum, ea i-o donase şi, atâta timp cât stătea departe de Porthkelly, în vacanţele şcolare, nu era niciun motiv s-o mai vadă din nou.
   Ridică mâna ca să se ferească de lumina lunii care strălucea pe fereastră. Phaedra crescuse. Dintr-o copilă visătoare devenise o femeie cu picioarele pe pământ.
   Curând, ea va accepta ideea că el nu era bărbatul potrivit pentru ea. Doamne, dacă ea ar şti că el nu era potrivit pentru nicio femeie. Cu siguranţă, nu pentru o femeie care suferea de o credinţă veche în „fericire până la adânci bătrâneţi”. Cu siguranţă, nu pentru Phaedra Pendenning.
   Nu se va căsători din nou O dată e de ajuns pentru orice bărbat care are mintea întreagă. În lume erau destule Gloria, femei moderne, care doreau ce dorea şi el, pat fără obligaţii şi fără nevoia obsesivă de a procrea.
   Iain îşi scoase cămaşa, o puse pe spătarul unui scaun de lemn şi se obligă să se bage din nou în aşternut. Nu va ajuta cu nimic nici pe Phaedra şi nici firmă Trebanian Publicitate, dacă el va petrece o noapte fără somn, uitându-se la lumina lunii, proiectate pe perete.
   Închise ochii vrând să doarmă şi imediat îi apăru în întuneric faţa Phaedrei. Apoi trupul ei, moale, feminin, membre lungi care îl înconjurau...
   Gemu şi se întoarse pe o parte.

   Dimineaţa, când sună ceasul, el era deja treaz, iar Phaedra se mişca undeva jos.
   O jumătate de oră mai târziu, după ce făcu duş şi se îmbrăcă, el urmă mirosul de cafea de jos şi o găsi prăjind ouă în bucătăria mică, rareori folosită. Ea arăta atât de proaspătă şi de frumoasă şi atât de al naibii de atrăgătoare, încât voia să-i strige să plece naibii de lângă maşina de gătit şi să vină în pat.
   - Te-am auzit când te-ai trezit, spuse ea. Cafeaua e gata. Sau preferi ceai?
   - Cafea e în regulă, spuse Iain morocănos.
   Se aşeză pe banca din colţ, de lângă masă. Cafeaua continua să-i gâdile nasul, iar Phaedra continua să gătească; se ridică şi îşi turnă singur o ceaşcă.
   Un minut sau două mai târziu, ea puse în faţa lui o farfurie cu ouă şi pâine proaspătă. Se uită urât la gălbenuşuri. După o noapte nedormită şi un duş care nu-i îmbunătăţise cu nimic senzaţia de bună stare fizică, Iain nu era sigur că putea face faţă la ceva prăjit şi galben.
   - E ceva în neregulă cu ele? întrebă Phaedra.
   - Nu. Nu, sunt bune. Dar n-ar fi trebuit să te deranjezi.
   - De ce nu? Trebuie să mâncăm. Iar eu eram trează.
   - Asta văd. Ai dormit bine?
   - Foarte bine, mulţumesc. Dar tu?
   Era ridicol.
   - Am avut o noapte groaznică, se răsti Iain luând o înghiţitură de ou.
   - Mm. Arăţi cam prost, mohorât, zise Phaedra.
   Iain dorea să aibă energia s-o strângă de gât.
   - Uite ziarul tău, spuse ea fluturându-i sub nas un titlu despre o crimă deosebit de crudă.
   Iain îl luă.
   - Tu nu mănânci? întrebă el.
   - Am mâncat deja. Mulţumesc.
   Ea era atât de veselă şi vioaie încât el decise că numai strangularea nu ar fi de ajuns.
   Phaedra se aşeză în faţa lui. Costumul ei bleumarin arăta curat şi proaspăt ca şi în ziua precedentă. Dar el era cu ochii pe ziar, liniştit în mod absurd de amănuntele crimei. Refuza să se uite direct la ea.
   Părea că-şi revenise după dezamăgirea din seara anterioară. Era de parcă ei doi nu făcuseră niciodată amor pe canapeaua lui.
   El nu va uita asta niciodată şi nici ea. Femeile nu uită când li se întâmplă prima dată, cum nu uită nici bărbaţii. Dar acum nu putea să privească. Dacă s-ar uita, ar putea vedea că, aparent, era calmă, sigură. Nu ştia ce era ascuns sub această faţadă rece. O cunoştea prea bine ca să creadă că faţada era reală.
   Iain înghiţi micul dejun fără să-i simtă gustul, o ajută pe Phaedra să pună vasele în maşina de spălat şi spuse sec:
   - Eşti gata? Doar n-ai vrea să pierzi trenul.
   - Nu, răspunse Phaedra. N-aş vrea.
   El se uită la ea, dar faţa ei era ascunsă şi nu-şi dădea seama dacă era sarcastică.
   Merseră la gară cu maşina, în tăcere. Îi veni în gând că o călătorie cu Phaedra se desfăşura totdeauna în tăcere. Nu se putea plânge că ea ar face conversaţie minoră.
   Ca şi altă dată, o conduse la uşa vagonului.
   - Mulţumesc. Nu-i nevoie să aştepţi, zise ea. Sper să dormi mai bine la noapte.
   Să fie asta o înţepătură? Se uită la ea tăios. Zâmbea de parcă nu avea nicio grijă pe lumea asta. Iain avu o senzaţie copleşitoare de deja vu. Cerul de iarnă dispăru şi se afla din nou la Exeter, într-o după-amiază de toamnă, în urmă cu nouă ani. Singura diferenţă era că, în ziua aceea, costumul ei fusese negru şi nu bleumarin.
   - Phaedra! spuse el. Dacă ai vreodată nevoie de ceva, anunţă-mă...
   - Mulţumesc. N-am să am nevoie de nimic.
   Zâmbetul ei nu dispăru.
   - Vreau să spun... la naiba!
   Stătea pe treapta vagonului. Se auzi un fluier, uşile se trântiră, iar el o luase pe Phaedra în braţele lui, acolo unde îi era locul. Cum a putut să se gândească să o lase să plece. Îi strivi buzele sub ale lui, simţindu-i lungimea trupului ei feminin lângă al lui.
   Phaedra nu încercă să-l împingă. Stătu nemişcată, de parcă membrele ei erau de gheaţă, acceptându-i sărutul fără să-i răspundă. Parcă făcu dragoste cu o piatră.
   Cineva strigă, trenul începu să se mişte şi Iain îşi reveni în simţire. Când sări jos, Phaedra trânti uşa şi îi făcu semne cu mâna.
   El se uită după ea, ridicând băţos mâna în semn de salut. Apoi scoase din buzunar o batistă, îşi şterse fruntea şi plecă. Era s-o scrântească. Şi-a revenit în ultimul moment.
   Când ajunse la barieră, trenul nu se vedea.
   Phaedra îi urmări spatele până nu-l mai putu vedea. Apoi se aşeză, urmărind privirea curioasă a unei femei micuţe cu pălărie. Îşi acoperi faţa cu mâinile şi nu se mai uită în sus până când trenul ajunse în staţia ei.
   Nu putea să se uite la lume în momentul ăsta.
   Menţinerea unei atitudini calme faţă de Iain în dimineaţa asta fusese cel mai dificil lucru pe care îl făcuse în viaţa ei. Dar, din momentul în care se sculase, ştiuse că aceasta era singura cale de a trece de cele câteva ore dureroase pe care le aveau de petrecut împreună.
   Cea mai rea parte fusese să reziste acelui sărut. Dar ştiuse că, dacă ar fi răspuns, totul ar fi început din nou. Iar mai târziu, Iain avea să-şi amintească faptul că ea era Phaedra şi avea să plece din nou.
   Asta nu putea suporta.
   Acum se terminase şi putea să se întoarcă la ce a fost.
   Domnişoara Pendenning, înţeleaptă, rezervată, care nu-i dădea nimănui şansa să-i conducă mintea.
   Când trenul se opri, Phaedra îşi luă valiza, coborî pe peron şi îşi îndreptă umerii. Folosise tot timpul pe care şi-l putea permite ca să jelească. Acum, avea o viaţă pe care trebuia s-o continue.
   Un singur lucru se schimbase.
   Îşi trecu un deget peste buze, amintindu-şi toate locurile pe care le atinsese Iain, ştiind că, oricât de mult o durea să trăiască fără el, ceea ce-i spusese el aseară era adevărul.
   Meritase. Avea o amintire pe care s-o ia cu ea de-a lungul anilor.

Capitolul 12

   - La ce oră aştepţi să vină Phaedra?
   Angus îşi ridică genunchii pantalonilor perfect călcaţi şi se aşeză pe unul din fotoliile prea umflate care, împreună cu o mică masă pentru cafea şi televizor, erau tot ce putea intra în cămăruţa de zi a lui Esther.
   - Nu sunt sigură. Mai întâi se va duce sus, la casă, aşa cred. Dar vine aici la cină. Aş fi vrut să am loc pentru un brad adevărat.
   Făcu un gest spre un pom artificial de Crăciun, de vreo treizeci de centimetri, aşezat pe marginea mesei deja încărcate cu biscuiţi, ceainic, lapte, zahăr şi două ceşti albe de ceramică cu motive aurii.
   - Nu ai nevoie de pom, draga mea, dacă petrecem Crăciunul la Cly an Cleth.
   Angus îi zâmbi cu acel supărător zâmbet de liniştire pe care avea obiceiul să-l arate.
   Esther turnă lapte în ceştile de ceai.
   - Presupun că ai dreptate. Dar Crăciunul nu mai pare acelaşi fără un brad adevărat. De altfel, nimic nu mai e la fel, de la moartea lui Charles.
   - Hm!
    Angus îşi drese glasul şi luă un biscuit.
    - Simt şi eu la fel, uneori. Allison a vrut să mă duc tocmai la Yorkshire de sărbători, dar nu puteam face faţă călătoriei în acest anotimp. Nici gălăgiei. Ţin la nepoţii mei, dar ei nu ştiu ce înseamnă liniştea. Am decis că prefer să-mi petrec ziua aici, cu tine şi cu cei doi neisprăviţi cu părul lung cărora Iain le-a dat voie să îngrijească de casa lui. Curioasă treabă. Nu pot să înţeleg deloc.
   - Angus! Cei doi neisprăviţi cu părul lung sunt destul de amabili şi te-au invitat la cină de Crăciun. Şi sunt prieteni ai Phaedrei. O tânără pereche destul de simpatică, deşi nu se îmbracă la fel ca voi.
   - S-ar putea să fie aşa, spuse Angus complet neconvins. Eu tot mai cred că Iain ar trebui să se însoare cu Phaedra. Apoi, s-ar muta amândoi la Chy an Cleth. Ar fi mult mai potrivit. Vechiul meu prieten, Charles avea dreptate, de data asta.
   - Prostii! Iain şi Phaedra ştiu ce fac.
   Esther ţinea la Angus, dar uneori atitudinea lui de modă veche o călca pe nervi.
   - Draga mea Esther! S-ar putea să fie aşa, dar eu cred...
   - Nu. Nu, desigur că ai dreptate.
   Esther nu ştia despre ce fel de dreptate vorbea, dar ştia că intenţia lui era bună. Nu era frumos să se certe cu el. Îşi luă ceaşca, apoi se răzgândi şi o puse înapoi pe farfurioară. Ceaiul nu era bun fără o ţigară.
   - Adevărul este că aş vrea să-i văd căsătorindu-se pe Phaedra şi pe Iain, la fel ca toţi ceilalţi. Dar nu cred că asta se va întâmpla.
   - Păcat.
   - Da. Da, aşa-i.
   Esther se uită cu speranţă spre fereastră, dar ghivecele goale de flori îi blocau vederea spre curte.
   Chiar dacă Phaedra urca, nu putea s-o vadă. Şi-ar fi dorit ca Angus să nu fi ales după-amiaza asta ca să se invite la ceai. Dacă mai stătea mult, va trebui să-l invite la cină, iar în seara asta o voia pe fiica ei doar pentru ea.
   Angus zise:
   - Ei, eu trebuie să plec.
   De parcă ar fi simţit că prezenţa lui era superfluă. Dar nu se ridică, iar Esther ştia că el spera ca ea să-i spună că nu trebuia să plece.
   - Da, cred că ar fi mai bine să pleci, zise ea cu fermitate. Mai am câte ceva de făcut până la venirea Phaedrei.
   Nu avea nimic de făcut. Totul era gata de câteva ore.
   Dar, cu adevărat, nu voia să-şi împartă copila cu Angus. Nu în seara asta, după ce n-o mai văzuse de două luni.
   De nevoie, Angus se ridică din fotoliu.
   - Te văd mâine la biserică? întrebă el netezindu-şi chelia şi arătându-i lui Esther un zâmbet.
   - Poate.
   Nu prea era ea amatoare de biserică dar, în ultima vreme, se dusese de câteva ori, ca să-i facă lui plăcere. Poate că fusese o greşeală.
   - Am să te caut, spuse Angus când ea îl grăbi spre uşă.
   Esther aprobă din cap absentă. Se gândea dacă avea timp de o ţigară înainte de sosirea Phaedrei.
   De fapt, fumă două. Răsunară bătăi în uşă. Deschise fereastra dormitorului, închise uşa şi se grăbi să-i dea drumul Phaedrei.
   - A, mamă, exclamă Phaedra îmbrăţişând-o pe mama ei. Mă bucur că te văd.
   - Mm!
    Esther o bătu pe umăr şi o întoarse spre lumină.
    - Arăţi palidă.
   - Mamă, e iarnă. Sigur că arăt palidă.
   - Şi ochii tăi sunt prea luminoşi.
   Phaedra avea ochi frumoşi, dar aveau tendinţa să lucească, să sclipească. Când sclipeau era semn că încerca să ascundă ceva.
   - S-a întâmplat ceva rău?
   - Nu, bineînţeles că nu. Hai, mamă, ce-ar fi să bem un ceai?
   Ceva nu era în regulă. Fiica ei părea prea însufleţită.
   - Am ceva mai tare decât ceai, zise Esther. Arăţi de parcă nu ţi-ar strica aşa ceva.
   Ignorând ridicarea ei din umeri, se duse la bucătărie, scoase sticla cu sherry pe care o păstrase şi umplu până sus două pahare de cristal.
   - Uite! Crăciun fericit, draga mea!
   - Crăciun fericit!
   Phaedra luă paharul şi se aşeză la masa din bucătărie.
   - Cum te simţi, mamă?
   - Nu prea rău. Problemele şi durerile obişnuite ale vârstei înaintate.
   Phaedra părea îndurerată. Ah! Nu spusese ce trebuia.
   - Am glumit, zise ea repede. Sunt bine. De fapt, după Angus, sunt tânără.
   Phaedra zâmbi.
   - Ce face Angus?
   - A, e bine. Dar mi-e teamă că o să mă ceară de nevastă.
   - Ţi-e teamă? Credeam că-ţi place, mamă.
   - Da, desigur, îmi place. Dar nu sunt sigură că vreau să mă căsătoresc cu el.
   - Ai avea companie. Nu te-ai mai gândi la unele lucruri.
   - Lucruri?
   - Păi, ştii...
   Esther se întreba de ce fiica ei îşi mişca umerii şi nu voia să se uite în ochii ei.
   - Nu ştiu, spuse ea puţin mai băţos decât intenţionase. Constat că mă bucur de propria mea companie. Am avut destul grijă de nevoile unui bărbat.
   - Da, dar asta era altceva. Nu erai căsătorită cu Charles...
    Phaedra se opri brusc.
    - Bănuiesc că, uneori, aveai totuşi impresia că eşti soţia lui, nu-i aşa?
   „Dacă ar fi fost aşa!”
   - Da, fu de acord Esther. Da. Cred că da. Uneori.
   Amândouă tăcură, uitându-se la lichidul maroniu din pahare.
   - Cum e la şcoală? Ai avut un semestru bun? întrebă Esther după un timp.
   Phaedra zâmbi indiferentă.
   - A, da. Am avut o epidemie de varicelă. Jennifer Renly s-a împiedicat de propriile ei picioare şi şi-a fracturat glezna, stânga de data asta; două fete din clasele mari au încercat să-l seducă pe ajutorul grădinarului şi am mai avut câteva cazuri de beţie şi dezordine în dormitoare. S-a dovedit că Nancy Ingles făcea vin de păpădie într-un butoiaş din răzorul cu trandafiri. Dar, în general, n-a fost un semestru rău.
   Esther râse.
   - După cum sună, nu v-aţi plictisit niciun moment. Dar tu? Ţie ţi-a mers bine?
   - Bineînţeles că da.
   Esther decise că era cazul să fie directă. Spuse:
   - Iain petrece Crăciunul la Londra, cu prieteni, dar ai mai avut veşti de la el de când te-a dus la Londra cu maşina? Ştii, a fost aici, acum o săptămână.
   Phaedra luă paharul şi îl ridică în dreptul nasului.
   - Da, ştiu. Mi-a lăsat un mesaj în care spune că i-a controlat pe Sade şi pe Lloyd şi că pot rămâne împreună până la primăvară. Generos din partea lui, adăugă ea.
   Lui Esther nu-i scăpă sarcasmul.
   - Asta-i tot? Tot mesajul pe care l-a lăsat? întrebă ea.
   - Nu chiar. A spus de asemenea că a deschis un cont în bancă pe numele meu. Dar tu trebuie să fi auzit asta de la Angus.
   Ah! Acum ştia ce o rodea pe Phaedra. Asta şi perspectiva unui Crăciun fără Charles sau Iain. Aşa cum îi spusese lui Angus cu mai puţin de o oră în urmă, nu se prea vedea că ar fi mari speranţe ca maşinaţiile matrimoniale ale lui Charles să dea roade.
   - Nu, răspunse ea. Angus nu mi-a spus nimic despre asta. El poate fi foarte discret când vrea. Ce ai de gând să faci în legătură cu contul din bancă? Bănuiesc că e vorba de bani?
   Phaedra ridică din umeri.
   - O grămadă de bani. Încă nu m-am decis. Am să încerc să-i dau înapoi. Presupun.
   - El n-o să-i ia.
   - Nu. El vrea să cumpere de la mine Cly an Cleth.
   - Atunci, de ce nu-l laşi s-o facă? Pentru asta te-ai căsătorit cu Charles, nu-i aşa. Ca Iain să moştenească acea casă.
   Phaedra ridică din umeri.
   - Da. Poate că ai dreptate.
   Esther se încruntă. Acest răspuns, neinteresat, fără să asculte, nu suna cu felul de a vorbi al Phaedrei. Părea atât de înfrântă, de nepăsătoare.
   Phaedra nu se opuse, iar asta adânci preocuparea lui Esther. Semn rău. Firea ei obiecta din principiu la orice era prescris ca un tonic. Esther se aşeză din nou.
   - Încă mai ţii la el, nu-i aşa? spuse ea.
   - Dacă ţin la el? Da, presupun că da. Dar încerc să nu ţin.
   Phaedra râse, un sunet urât care o făcu pe mama ei să simtă că ar vrea să plângă.
   - Asta cere timp, zise cu precauţie Esther.
   - Ştiu. O viaţă întreagă, răspunse Phaedra.
   - Prostii. Eşti tânără.
   Esther se ridică şi începu să umble la plăcinta cu peşte din cuptor. „O viaţă? Doamne, te rog, nu din nou! Te rog, n-o lăsa pe fiica mea să-şi irosească viaţa pentru o dragoste care nu va fi niciodată răsplătită. Nu lăsa un Trebanian să-i frângă inima.”
   Închise ochii, îşi împreună mâinile şi ridică fruntea spre tavanul care nu-i răspundea.
   - Mamă! Ce faci?
   Esther tresări şi reveni la cercetarea plăcintei.

   - Mai vreţi puţin curcan, doamnă Pendenning?
   - Nu, mulţumesc Jade. Am luat destul. Esther zâmbi curajoasă. Varza de Bruxelles a fost delicioasă.
   Phaedra îşi ascunse nasul în paharul de vin, ca să mascheze un zâmbet. Curcanul cu soia preparat de Jade, în ciuda garniselilor, nu plăcea membrilor mai vârstnici ai micii adunări de cinci persoane din jurul mesei.
   - Domnule Cooper?
   Jade se întoarse spre Angus, care se ştergea la gură cu un şerveţel roşu de hârtie.
   - Nu, nu. Mulţumesc. Sunteţi foarte amabilă. Dar nu prea am poftă de mâncare în ultima vreme.
   - Ah, dar aţi luat atât de puţin. Doar vreţi să vă păstraţi puterile, îl îndemnă Jade, luând cu furculiţa o felie de ceva roz cenuşiu, rotund şi moale.
   Angus ridică o mână.
   - E drăguţ din partea dumitale că m-ai invitat, spuse el. Îmi pare rău că nu pot mânca mai mult.
   Phaedra îşi scoase nasul din pahar şi îşi fixă privirea spre fereastră. Câţiva fulgi de zăpadă cădeau din pătura cenuşie care forma cerul de Crăciun. Orice era mai bine decât să prindă privirea mamei ei. Ştia că în cazul ăsta ar izbucni în hohote de râs.
   Jade se străduise. Masa era festivă, cu vâsc, şi ea se ostenise să se îmbrace aproape convenţional în blugi şi o bluză roşie, de şifon care contrasta cu rochia sobră, dreaptă, alb cu negru, a Phaedrei.
   Lloyd fusese chiar convins să-şi aranjeze barba. Dar nu era niciun mod de a o convinge pe Esther şi pe Angus că mâncarea era minunată.
   Lloyd spuse cu o uşoară nuanţă războinică:
   - Mâncarea asta e mai bună pentru noi decât altele. Nu credeţi, doamnă Pendenning?
   - Ah, spune-mi Esther, te rog, zise ea, evitând întrebarea lui Lloyd.
   „Bravo, mamă!” Phaedra o lăudă în tăcere şi continuă să se uite la zăpadă care începea să cadă cu fulgi mari, umezi. Mama ei avea o mare practică în a nu răspunde la întrebări neplăcute, din vremea când se îngrijise de Charles. Era plăcut să vadă că nu-şi pierduse îndemânarea.
   Jade zise:
   - Ei, dacă toată lumea a terminat...
   Phaedra nu terminase, dar lichidă în timp record şi se ridică să o ajute pe Jade să strângă farfuriile.
   Crăciunul ăsta, de care se temuse, nu a fost chiar atât de rău. La şcoală reuşise să-şi anestezieze emoţiile prin muncă. Dar la Porth Kelly, unde se aflase cândva Iain, se aşteptase ca toată durerea să se reverse din nou. Dar până acum, nu se întâmplase asta. Amintirile dulci-amare erau triste, dar nu erau copleşitoare. Iar faţa sărmanului Angus când văzuse mâncarea, fusese o imagine mai mult decât suficientă ca să-i îndepărteze starea de spirit de la orice tendinţă morocănoasă.
   „Phaedra Pendenning, potoleşte-te imediat! se certă ea când trecu pe lângă pomul mare din hol, pe care Jade îl împodobise cu ornamente făcute în casă, în culori roz şi roşu. Doar pentru că nu străluceşti în spiritul sărbătorii Crăciunului, nu e motiv să te bucuri de dezamăgirea unui bătrân.”
   Jade scoase din cuptor o budincă de prune şi se opri cu ea la jumătatea drumului spre masa de gătit.
   Cu o privire bănuitoare spre prietena ei, Jade răsturnă budinca pe un platou, o stropi cu coniac şi îi dădu foc. Phaedra lăsă în chiuvetă vasele şi o urmă pe gazda ei înapoi în sufragerie.
   - Ah, asta arată mai... arată foarte bine, aprobă Angus cu uşurare când Jade puse pe masă budinca în flăcări.
   Phaedra zâmbi. Cunoscând-o pe Jade, aceasta nu era o budincă tradiţională de Crăciun. Dar, cu puţin noroc, Angus nu va observa diferenţa.
   Într-adevăr, n-a observat, iar când Jade îi oferi a doua porţie, el acceptă. Masa se termină într-o notă de cordialitate. Îşi puseseră toţi pălăriuţele de hârtie colorată.
   După aceea, Jade îi duse pe Angus şi pe Esther. În salon să se relaxeze cu noile lor cărţi de Crăciun, în timp ce ea şi Lloyd se duceau să-şi spele vasele.
   - Şi tu, Phaedra? spuse Jade. Doar eşti în vacanţă.
   - A, nu, mulţumesc. Prefer să ajut.
   Lloyd aprobă din cap şi o luă spre uşă.
   - Cred că am să repar robinetul care curge la baia de sus.
   - Stai aşa, zise Jade. Am nevoie de tine să...
   Dar Lloyd dispăruse deja.
   Soţia lui clătină din cap.
   - Uneori, cred că sabotează robinetele şi altele doar ca să aibă o scuză să le repare.
   Phaedra râse.
   - Poate...
   Se opri.
   - Ce-a fost asta? Aşteptaţi pe cineva? Mi s-a părut că aud o maşină?
   Soneria sună înainte ca Jade să aibă şansa să răspundă. Ea şi Phaedra se uitau una la cealaltă, surprinse, când se sună din nou.
   - Cineva este nerăbdător, spuse Jade, aruncând la găleată rămăşiţele de curcan.
   - Mă duc eu, zise Phaedra. Probabil vreun rătăcit care cere îndrumări.
   Dar, când deschise uşa, nu era un călător rătăcit, căzut pe trepte în lacrimi. Era Joan.
   - Joan! Ce s-a întâmplat? Ah, intră. Pari îngheţată.
   O apucă pe sora lui Iain de mâneca paltonului negru, acoperit cu zăpadă şi o trase în căldura dubioasă din hol un moment mai târziu.
   Jade ieşi din bucătărie, ştergându-şi mâinile cu un prosop alb cu roşu.
   - Bună, îi zise ea noii venite. Cine eşti? Ah, îmi aduc aminte, eşti sora lui Iain, nu-i aşa? Ascultă, ai pierdut masa de Crăciun, dar... oh, văd că nu eşti în dispoziţie de mâncare, nu-i aşa?
   Joan negă din cap viguros, stropind-o pe Phaedra şi bradul cu un duş de zăpadă topită.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă din nou Phaedra.
   Fără motiv, teama iraţională şi copleşitoare se adunase în ea făcând-o să-i fie greaţă.
   - E ceva cu Iain?
   - Iain e bine. Din câte ştiu.
   Joan scoase o batistă din buzunar şi îşi suflă nasul.
   - Ah, Phaedra, continuă ea. Am avut cea mai îngrozitoare ceartă! Nu cred că mă mai iubeşte.
   Începu să plângă mai tare.
   - Bineînţeles că te iubeşte, spuse Phaedra cu vocea care o folosea automat când vorbea cu fetele înlăcrimate ale căror părinţi nu veniseră să le ia. Acum, scoate-ţi paltonul şi o să stăm de vorbă.
   - Vreau un coniac, spuse Jade şi dispăru.
   Esther şi Angus apărură împreună în hol, exact când Phaedra ducea la cuier haina lui Joan.
   - Ni s-a părut că auzim... începu Esther. Joan! Ce faci aici? Ce s-a întâmplat? Ah, draga mea, nu că nu m-aş bucura să te văd. O luă pe Joan în braţe. Draga mea copilă, nu poate fi chiar atât de rău.
   - E mai rău, urlă Joan, înconjurând cu braţele gâtul plinuţ al lui Esther. Ah, Pendy...
   Plânse şi mai tare, în hohote.
   Phaedra, întorcându-se în hol, auzi sunând telefonul, dar Jade care venea cu un pahar mare cu coniac, ajunse prima.
   - Alo? Da, sunt Jade. Cum... A, da, desigur. E aici. Phaedra. E proprietarul nostru.
   Întinse receptorul Phaedrei.
   - Iain?
   Phaedra luă receptorul de parcă se aştepta să-i explodeze în faţă.
   - Alo? Crăciun fericit!
   - Am sentimentul că nu e aşa, zise el. Sora mea e cu voi?
   - Da. Tocmai a sosit. E supărată pentru că ea şi Anton s-au certat.
   Joan, auzind numele soţului ei, scoase un nou geamăt.
   Speriindu-se, Jade scăpă paharul cu coniac. Esther ţipă de durere când Angus, vrând să o ajute, ocoli paharul spart şi o călcă pe picior.
   - Ce na...? exclamă Iain la celălalt capăt al firului. Phaedra, ce se întâmplă? Joan e bine?
   - Cred că da. E puţin supărată. Nu te îngrijora, o să ne ocupăm noi de ea.
   - Cum a putut?
    Joan plângea pe umărul lui Esther.
   - Ah, Pendy, cum a putut? Sunt disperat de nefericită. Cum pot să trăiesc fără Anton? Ce-am să mă fac?
   - E isterică? întrebă Iain.
   - La limită. O să se simtă mai bine, într-un minut.
   Joan trase un urlet ca o cântăreaţă surdă, pe moarte, iar Iain zise:
   - Doamne, Dumnezeule! Crăciun fericit!
   Şi închise telefonul.
   Câteva secunde mai târziu, Lloyd coborî scara cu şurubelniţa în mână, gata să repare ceva.
   - Lasă asta jos şi aprinde focul în camera de zi, îi spuse imediat Jade.
   - Da, sergent.
   Lloyd salută şi se duse să facă repede ceea ce i se ceruse.
   Le trebuiră vreo 15 minute ca s-o calmeze pe Joan şi s-o aşeze în faţa focului strălucitor, cu un nou pahar de coniac în mână. Phaedra nu voia s-o mai întrebe în legătură cu ce se certaseră ca să n-o mai stârnească din nou.
   Dar Jade nu avea asemenea probleme.
   - Te-a bătut? întrebă ea. Pentru că, dacă a făcut-o...
   - Anton? A, nu, răspunse şocată Joan. Dar, el... el... Cred că are o legătură cu Ida Byrd.
   Lloyd îşi drese glasul, îşi luă şurubelniţa şi o coti spre uşă.
   - Anton? Nu se poate! exclamă Phaedra. E destul de bătrână ca să-i fie mamă.
   Joan îşi băgă bărbia în gulerul înalt al puloverului ei negru.
   Phaedra o întâlnise pe Ida Byrd o singură dată, la căsătoria lui Joan cu Anton. Trebuia să recunoască, femeia arăta tânără pentru vârsta ei. Dar nu chiar atât de tânără. Iar Anton nu se uitase niciodată la simeni în afară de Joan.
   - Cred că greşeşti, zise ea cu fermitate. Anton n-ar...
   - Aşa credeam şi eu. Dar i-am prins cu capetele unul lângă altul. Iar când m-au văzut, s-au depărtat, iar Anton a început să vorbească foarte repede. Asta face întotdeauna când se simte vinovat.
   - Asta putea însemna orice, întrerupse Angus cu vocea lui avocăţească. Nu e neapărat o vinovăţie.
   - Dar n-a negat când l-am acuzat. A zis că sunt o pisicuţă bănuitoare care nu merită...
   - Ce nu merită? întrebă Esther cu blândeţe.
   - Nu ştiu. Nu l-am lăsat să termine. Iar el a strigat nişte lucruri îngrozitoare la mine şi a plecat. Se ducea înapoi la Ida. Ştiu asta. Aşa că am luat primul avion spre Londra. Şi am venit aici. Am crezut că am să-l găsesc pe Iain.
   - Iain petrece Crăciunul la Londra, spuse Esther.
   - Ah!
    Joan suspină şi scoase o batistă din mânecă.
   - Unde-i Anton acum?
   - La Paris. E la Paris. Cu Ida.
   - Gunoiul! mormăi Jade.
   - Nu e un gunoi, obiectă Joan.
   Angus tuşi, se uită la ceas şi se ridică.
   - E timpul să plecăm, zise el.
   - Nu fi caraghios, Angus. N-o pot lăsa aşa pe Joan.
   - Sunt bine, spuse Joan. Nu trebuie să vă îngrijoraţi de mine.
   Se uită la Phaedra, apoi la Jade.
   - E-n regulă dacă mă duc să mă bag în pat? întrebă ea.
   „Bine, se gândi Phaedra. Ce-i mai rău a trecut.”
   Joan avusese întotdeauna capacitatea de a se ghemui ca o pisică şi de a dormi când nefericirile lumii ei deveneau insuportabile.
   - Camera ta e gata pentru tine, zise Phaedra. Nu-i aşa, Jade?
   - Cred că da.
   Jade sări de parcă era dornică să scape de prezenţa lui Joan.
   - Mă duc doar să controlez, ca să mă asigur. Doamnă Pendenning, dumneata şi domnul Cooper nu trebuie să plecaţi. Am să fac ceaiul într-un minut.
   La menţionarea ceaiului, Angus se aşeză din nou.
   Mai trecu o oră până când el şi Esther plecară, în sfârşit. Se lăsase deja noaptea şi zăpada era groasă de vreo 3 centimetri.
   Phaedra se duse sus să vadă de Joan şi o găsi adormită, îmbrăcată pe pat. Clătinând din cap, ea luă o pătură din bufetul cu rufe, o acoperi pe prietena ei şi coborî din nou să vadă ce face Jade.
   Când ajunse în hol, auzi un zgomot de paşi la uşă.
   Ce naiba?...? Un nou vizitator neaşteptat? Cine putea fi afară la ora asta? Duse o mână la gură când o cheie se auzi în broască. Apoi, înainte ca ea să se poată mişca, uşa se deschise larg şi Iain intră, însoţit de un vârtej de fulgi de zăpadă.
   În spatele ei, podoabele bradului tremurară şi scoaseră un clinchet în curentul de aer.

Capitolul 13

   - Iain!
   Phaedrei i se tulbură vederea. Încercând să se liniştească, se apucă de o creangă a pomului de Crăciun.
   Era moale, nu înţepa. O strânse mai tare când Iain, cu părul lui negru acoperit de zăpadă, îşi scoase paltonul, îl puse pe mână şi veni spre ea. Pantofii lui lăsau urme ude pe podeaua lustruită.
   - Să nu-mi spui că te surprinde că mă vezi? Trebuia să fi ştiut că am să vin.
   - De ce? Mama mi-a spus că-ţi petreci Crăciunul la Londra cu prietenii.
   El stătea prea aproape şi mirosea a zăpadă proaspătă.
   - Aşa era prevăzut. Până a telefonat Anton. M-a prins tocmai când plecam.
   - A, e încă la Paris?
   - Din câte ştiu eu, da. Suna cam în panică. Nu cred că şi-a dat seama că, atunci când are o problemă, nu încape îndoială că sora mea ajunge aici, în ciuda dispreţului ei pentru casa de la ţară.
   - A venit aici doar pentru că a crezut că te găseşte pe tine.
   - Ah! Nu-mi pot imagina de ce. N-am mai petrecut Crăciunul la Cly an Cleth de ani de zile.
   - Poate a crezut că lucrurile se vor schimba acum, când tatăl tău nu mai este. L-ai spus lui Anton că e în regulă?
   Dar de ce stătea ea oare acolo încercând să pretindă că aceasta era o conversaţie obişnuită, când bărbatul pe care-l iubea nu însemna pentru el mai mult decât o cunoştinţă oarecare. Sau ca o pereche de pantofi folositori. Phaedra îşi muşcă buza şi simţi un gust sărat.
   Privirea lui Iain nu se întâlnea cu a ei.
   - Da, ştie. L-am sunat imediat după ce am vorbit cu tine. O să vină mâine s-o ia.
   Îşi trecu o mână prin păr, căci zăpada începu să se topească.
   - Phaedra, de ce chinui tu copacul ăla?
   - Nu mi-am dat seama. Ai ajuns aici uimitor de repede.
   Eliberă fără voie ramura şi mirosi aroma slabă de pe piele.
   - Nu era prea mare circulaţie pe şosea. Unde-i sora mea?
   - Sus. Doarme.
   Răspunsul Phaedrei era la fel de abrupt ca şi întrebarea. Trebuia să fie. Ca de obicei, tot ce dorea ea să facă era să-i cadă în braţe.
   Iain ridică ochii spre tavan.
   - Trebuia să ştiu. Vrei să-mi spui că am condus tot drumul până aici ca să o împiedic să sară de pe stâncă înainte să vină Anton mâine s-o arunce el, şi tot timpul ăsta ea era în pat, dormind ca să-i treacă nevricalele?
   - Ţi-am zis că o să avem grijă de ea. Şi nu erau doar nevricale.
   - Sincer să fiu nu-mi pasă ce erau. Îmi vine să o trezesc ca să-i dau un motiv real ca să se isterizeze.
   Iain se întoarse pe jumătate spre scară.
   - Peste cadavrul meu! Ar trebui să fii bucuros că a adormit.
   Phaedra se puse drept în faţa lui.
   Iain se uită la ea un moment, apoi îi arătă un zâmbet strâmb şi clătină din cap.
   - Ai dreptate, desigur. Pot lăsa treaba asta în seama lui Anton. Cum se simţea? înainte să adoarmă?
   Phaedra observă că din paltonul lui începuse să picure pe podea. Pe unde se atingea de el, puloverul şi pantalonii ei de lână se udaseră.
   - Dă-mi ăsta mie, am să-l agăţ, spuse ea întinzând mâna.
   - Am întrebat cum se simţea Joan.
   - E necăjită, bineînţeles. Şi furioasă pe Anton. Dar o să fie bine, mâine dimineaţă. Acum... îmi dai paltonul ăsta? E ud.
   Iain îi dădu paltonul cu surprinzătoare supunere iar ea se grăbi să se ducă să-l agaţe în cuier, bucuroasă de orice scuză ca să se depărteze de proprietarul paltonului. Să fie în apropierea lui, fără să-l poată atinge, era o tortură pe care o putea suporta doar în doze mici.
   Ea agăţă paltonul îmbibat pe un umeraş, iar mirosul de lână umedă se amestecă în mintea ei cu mirosul de loţiune după ras pe care o folosea întotdeauna Iain.
   Cu un geamăt slab, ea înconjură haina cu braţele şi îşi îngropă faţa în cutele ei. Iain o găsi acolo când veni să vadă de ce durează atât de mult.
   - Phaedra?
   Atingerea mâinii lui pe umăr, o readucere aminte a fericirii obţinute şi acum pierdute, rupse cicatricea foarte subţire care se formase în ultimele săptămâni, în procesul lent de vindecare a inimii ei.
   Cu un suspin, ea strânse mai tare paltonul ud şi se agăţă de el, singura ei speranţă de supravieţuire pe o mare a dorinţelor ei frustrate.
   - Phaedra! Pentru Dumnezeu...
   Mâinile mari ale lui Iain se închiseră peste ale ei, o desprinseră de stofa lipicioasă, udă. Apoi, ea fu cuprinsă în braţele lui, cu obrazul în lâna moale, albastră a puloverului lui. Prin acesta, putea simte bătăile regulate ale inimii lui.
   Rămăseseră aşa câtva timp, iar Iain îi murmura încurajări şi îi masa cu blândeţe gâtul şi spatele. Dar când, în sfârşit, ea avu curajul să-şi înalţe capul, nu văzu pe faţa lui nimic care să-i dea speranţă.
   Ce făcea ea oare? Era nebună, îi permitea lui Iain s-o ţină, s-o mângâie, să-şi creeze iluzia că ea avea importanţă pentru el?
   - Îmi pare rău, spuse ea desprinzându-se din îmbrăţişarea lui. Nu ştiu ce-i cu mine. Ar trebui să fiu veselă de sărbătoarea Crăciunului...
   - Nu eşti?
   Nu se aşteptase la aşa ceva.
   - Nu. După părerea mea, starea de spirit de Crăciun e un mit folosit de cei care fac publicitate şi de magazine. Şi eu ştiu bine asta. Jumătate din veniturile Trebanian vin din sezonul Crăciunului.
   Îi zâmbi strâmb, iar ea ştia că îl costă un efort. Apoi continuă:
   - De obicei, sunt epuizat şi prost dispus cu luni înaintea sosirii acestei zile.
   - Cu asemenea atitudine, aş zice că prietenii tăi sunt norocoşi că nu eşti prin preajma lor.
   Reuşi să-şi menţină tonul indiferent.
   - Bănuiesc că şi ei vor gândi la fel. Jacki şi cu mine am fost colegi de şcoală, dar acum el are o soţie, rude, două creaturi păroase despre care mă asigură că sunt copiii lui, şi o pisică. O casă plină, de fapt. Aşa că n-or să-mi simtă lipsa. Poate doar pisica o s-o facă. Ne înţelegeam destul de bine.
   „Vă asemănaţi, se gândi Phaedra. Oricum ţi s-ar simţi lipsa dacă ai fi în casa mea plină.” Dar spuse:
   - Presupun că n-ai mâncat.
   - Am luat un sandviş pe drum.
   - Este curcan rece, spuse, bucuroasă să aibă ceva practic de făcut. Am să-ţi pregătesc nişte cartofi proaspeţi şi... oh.
   Se opri când faţa speriată a lui Jade apăru în uşă.
   - Phaedra! Ce...? Ah! Iartă-mă! N-am văzut că ai companie.
   Se uită de la Phaedra la Iain şi înapoi.
   - Nu are companie. Sunt doar eu.
   - Nu e nimeni în bibliotecă. E mult mai intim. Nu sunt nici ghete sau haine ude, îl asigură Jade.
   Phaedra nu era pentru prima oară bucuroasă că nu roşeşte.
   - Mulţumesc, dar Iain n-a mâncat şi era gata să facă un raid prin frigiderul nostru.
   - Serveşte-te. Lloyd şi cu mine suntem gata de culcare.
   - Crăciun fericit! spuse Phaedra când prietena ei începu să se retragă în hol. Şi mulţumesc, a fost o zi plăcută.
   - Da, fu de acord Jade. A fost fain.
   - Prietena ta are un fel colorat de a se exprima, remarcă Iain, în timp ce Phaedra o luă spre bucătărie.
   - Mm! Da. Dar e drăguţă, totuşi. Mă bucur că ai zis că pot să mai rămân.
   - Ce posibilitate de alegere am?
   Iain vorbi cu genul de voce care o făcea pe Phaedra să-şi dorească să-şi fi ţinut gura.
   - Nu e mare lucru, zise ea repede, scoţând din frigider platoul cu curcan. Dacă vrei picior, nu există aşa ceva.
   - Nu contează. Mănânc ce-mi pui în faţă.
   Asta era ceva ce-i plăcuse întotdeauna la Iain. Avea o poftă de mâncare sănătoasă, nu era mofturos la mâncare şi nu punea niciodată în greutate.
   Astăzi nu era o excepţie, Mâncă farfuria plină cu rămăşiţe, fără comentarii, în timp ce ea şedea în faţa lui cu un pahar de vin roşu. Fusese o zi lungă, obositoare emoţional, iar acum, aproape prea epuizată ca să simtă, era bucuroasă să stea liniştită şi să-l privească mâncând.
   Era un mod la fel de bun ca oricare altul ca să încheie primul ei de Crăciun fără Charles la Cly an Cleth.
   Se întreba dacă Iain simţea lipsa tatălui lui, care spunea totdeauna „aiureli”, dacă cineva făcea greşeala să-i dorească un Crăciun fericit.
   Phaedra care primea încântată numeroase daruri generoase de la Moş Crăciun, gândise în particular că Charles era cel ce i le oferise.
   - Trebuie să fii obosit, îi spuse ea lui Iain când acesta termina. Mă duc să mă asigur că odaia ta e pregătită...
   - Nu! zise el prinzând-o de mână când trecu pe lângă el. Ai făcut destul. Sunt în stare să mă îngrijesc singur.
   Phaedra se uită în jos la mâna strânsă în jurul degetelor ei, rapid şi devastator. Putea ea oare, trebuia oare să-i spună că nu era nevoie ca el să doarmă singur în noaptea asta? Se uită în sus cu speranţă, dar întunecimea din ochii lui o făcu să ezite.
   Iain întoarse capul şi îi lăsă mâna, de parcă ar fi fost un chibrit aprins. Totuşi, ea nu se putea descotorosi de ideea că, dacă l-ar fi chemat în patul ei, el ar fi venit.
   Dar nu-l chemă.
   - Noapte bună, Iain. Sper să dormi bine.
   - Noapte bună, răspunse el.
   Vocea lui întunecată îi aminti de bărbatul care stătea singur pe stânci în ziua înmormântării tatălui său şi ea voia să-l aline, să-i spună că timpul va învinge într-o bună zi demonul care îl roade. Dar nu era sigură că credea acest lucru.
   În cele din urmă, îl lăsă singur la masă, cu vin, o mandarină şi o pălărioară de Crăciun. Când ajunse la baza scării, auzi că desfăcuse pălărioara.

   A doua zi dimineaţă, îl găsi pe Iain aşezat la masă în aceeaşi poziţie, îmbrăcat la fel dar fără vin.
   - Să nu-mi spui că nu te-ai culcat! exclamă ea sprijinindu-se de uşă.
   - În regulă, n-am să-ţi spun, se răsti el. N-am putut să dorm, aşa că m-am sculat.
   - Cu fundul în sus, după cum se vede.
   - Ai grijă ce vorbeşti, altfel n-o să te las să bei din asta.
   Făcu semn spre o carafă cu cafea aburindă de pe masa de gătit.
   - Ai făcut cafea? spuse Phaedra inspirând aprobator.
   - Vezi vreo zână ascunzându-se sub masă? Sigur că eu am făcut-o. Sunt singurul care m-am trezit.
   - Cerul fie lăudat! Miroase oare a cafea? se auzi o voce plină de speranţă de pe coridor.
   Iain, care învârtea zahărul într-o cană goală, înălţă capul şi zise:
   - Ah. Se trezeşte Frumoasa Adormită. Şi nu, nu e cafea, e o afurisită de grădină cu flori. Ce naiba de parfum ai de data asta?
   - Iain! exclamă Joan, trecând pe lângă Phaedra şi aruncându-se în braţele fratelui ei. Ah, Iain, credeam că eşti la Londra.
   - Încep să cred că ar fi trebuit să fiu.
   Iain luă braţele surorii lui de pe gât, o sărută pe obraz şi o aşeză, nu prea blând pe cel mai apropiat scaun.
   - Despre ce dracu’ e vorba, Joan? Nefericitul tău soţ era aproape scos din minţi de îngrijorare până l-am sunat şi i-am spus că eşti aici.
   - El îşi ieşise din minţi? Cum crezi că eram eu când l-am prins făcându-i ochi dulci lui Byrd?
   Joan lovi cu palmele în masă, făcând ceaşca lui Iain să tresalte veselă în farfurioară.
   Iain nu fu impresionat.
   - Greşeşti. Îi cerea Idei sfatul despre ce cadou potrivit să-ţi ia pentru aniversarea ta. Dar, ca de obicei, ai tras concluzii proaste.
   - Ce? Nu se poate.
   Iain ridică un braţ şi duse teatral dosul mâinii la frunte. Când fratele ei se uită la ea fără niciun comentariu, ea întrebă:
   - De unde ştii? Vorbeau în şoaptă.
   - Bineînţeles că vorbeau în şoaptă. Trebuia să fie o surpriză. Iar când Anton a vrut să-ţi explice, tu n-ai vrut să asculţi. A zis că ai plecat într-o asemenea stare că se temea că o să-ţi faci vreun rău.
   Iain parcă vorbea cu un copil prostuţ.
   - Credea că am să mă arunc sub metrou?
   Phaedra se gândi că avea destulă cofeină în ea.
   - Cam aşa ceva, spuse Iain. Şi nu fi aşa de al naibii de încântată de tine. Ne-ai produs tuturor o groază de necazuri.
   Joan avu bunul simţ să arate jenată.
   - N-am avut intenţia.
   - Nu, niciodată n-ai intenţia. Anton o să fie aici după-amiază, să te ia. În locul lui, eu nu ţi-aş da niciun cadou.
   Joan ridică din umeri.
   - Nu fi aşa de rău. Anton o să mă ierte. Întotdeauna mă iartă.
   - Vrei să spui că aşa ceva se întâmplă cu regularitate? Aminteşte-mi să nu mă însor.
   - Ha! Cine te-ar lua pe tine? murmură Joan.
   Phaedra, care stătea cu spatele spre ei, turnând cafea, se gândi: „Eu te-aş lua imediat”, şi îşi arse degetele pe metalul fierbinte.
   - Au, murmură ea, încercând să nu atragă atenţia asupra neîndemânării ei.
   Dar Iain era deja în picioare.
   - Nu încerca să te prăjeşti pe tine, spuse el. Pâinea prăjită e suficientă.
   Phaedra încă încerca să găsească un răspuns destul de deştept, când el veni şi dădu drumul la apă..
   El se uita cum apa rece se scurgea din chiuvetă, în timp ce el îi ţinea mâna sub jet. N-o mai durea acum. Simţea doar un fel de amorţeală a minţit. La început, nu fu sigură care era cauza. Apoi, îşi dădu seama că îl auzea pe Iain repetând ceea ce ştia deja, că nu plănuia să se căsătorească din nou.
   La naiba! Asta nu trebuie permis să se întâmple. Ea nu putea, nu trebuia să-şi permită să treacă prin iadul de a învăţa să trăiască fără el, de fiecare dată când o criză neaşteptată îi aducea în acelaşi loc.
   - E-n regulă acum, spuse ea, trăgându-şi mâna şi îndreptându-se spre uşă. Mulţumesc.
   - Pentru puţin. Pot să te întreb unde te duci?
   - Afară, să iau puţin aer.
   - N-ai băut cafeaua. N-ai mâncat micul dejun.
   - Ah. Am să mănânc mai târziu.
   Phaedra se grăbi să iasă din bucătărie, îşi dădu vag seama de faţa lui Iain, dură, cu maxilarul pătrat, de parcă încerca să se reţină să-i spună ce să facă.

   Ninsoarea se oprise în cursul nopţii, iar când Phaedra ieşi, razele reci ale soarelui erau deja sus şi dansau pe covorul alb. Nu fusese multă circulaţie, iar pe laturile şoselei erau doar două dungi cenuşii. Îşi făcea cu greu drum spre oraş, cizmele scârţâind pe suprafaţa îngheţată în timp ce mergea.
   Ea trecu de apartamentul mamei ei, trecu de Câinele pătat unde Letty îi făcu semne din uşă şi nu se opri până ajunse în portul adăpostit al oraşului. Acolo, sprijinindu-se de zidul de pe malul mării, inspiră mirosul familiar de petrol şi sare şi urmări pescăruşii care căutau de mâncare printre stânci. Erau lacomi, apucau ce voiau şi nu se gândeau să împartă cu vecinii.
   Dar îi plăcea să-i privească. Uneori, dacă vrei să împărţi cu cineva ceea ce ai, creezi mai multe  probleme decât merită.
   În cele din urmă, când frigul începu să-i pătrundă prin palton, Phaedra refăcu drumul în sus, spre apartamentul mamei ei. Când ajunse acolo, zăpada picura deja de pe streşini. Dacă se va face mai frig, până dimineaţă se vor forma ţurţuri.
   Esther se bucurase de ţigara ei de la mijlocul zilei.
   Phaedra o mirosi din momentul în care intră pe uşă. Dar nu spuse nimic, pentru că mama ei era puţin fără suflu, probabil pentru că alergase să deschidă fereastra.
   Esther se uită la ea şi zise:
   - S-a întors Iain?
   Phaedra râse pentru prima oară în ziua aceea.
   - Ah, mamă! E chiar atât de vizibil?
   - Mi-e teamă că da. Să presupun că asta înseamnă că nu s-a schimbat nimic?
   - Nu. Am crezut că s-a schimbat până când l-am văzut din nou.
   Esther oftă.
   - Ştiu. Asta-i problema cu cei din familia Trebanian. Hai să mănânci prânzul.

   Era jumătatea după-amiezei când Phaedra se întoarse de-a lungul stâncii, la Cly an Cleth.
   În absenţa ei, sosise Anton să-şi ia soţia. În timp ce mergea pe alee, Phaedra îi văzu spatele ieşind din portbagajul unei maşini necunoscute. Joan, radioasă, stătea pe trepte şi îl urmărea cum încarcă valizele lor.
   - A telefonat Peter, strigă ea. Tocmai l-ai pierdut.
   - Bine, răspunse Phaedra.
   Joan râse.
   - L-ai pierdut şi pe Iain. S-a întors la Londra. Dar era într-o stare de spirit neagră, aşa că n-ai pierdut mare lucru, crede-mă.
   Phaedra credea, dar nu-şi putu împiedica inima să nu simtă. Reuşi să-i zâmbească prietenei ei, dar nu se putu gândi ce să spună.
   Joan, uitându-se drăgălaş la spatele musculos al soţului ei, întrebă:
   - Tu şi Iain v-aţi certat?
   - Nu.
   - Am înţeles. Ai vrut să pleci de lângă el. Cunosc sentimentul ăsta. Cum a primit faptul că i-ai dat casa?
   - Nu prea bine.
   Joan zâmbi şireată.
   - Noi, familia Trebanian, trebuie să fim o mare încercare pentru tine. Tu eşti întotdeauna atât de raţională! Dar Iain şi cu mine ne ieşim din pepeni pentru o nimica toată.
   Phaedra nu considera că era raţională. Nici nu credea că problema casei numită Chy an Cleth era un nimic.
   Dar ştia ce voia să spună Joan. Sora lui Iain nu era ceea ce s-ar numi o persoană pe care te puteai baza, dar nu era proastă. Ea ştia exact ce voia şi cum să obţină acel ceva.
   De parcă îi dădea replica, Anton se îndreptă, veni la soţia lui şi o sărută uşor.
   - E timpul să plecăm, micuţo, spuse el când termină. Trebuie să fiu la Paris mâine dimineaţă.
   - Dar nu i-ai spus „Bună” Phaedrei.
   - Bună, Phaedra.
    Anton se înclină cu politeţea de modă veche ce-i era caracteristică.
    - Sunt bucuros să te întâlnesc din nou.
   - Dar acum, tu şi Joan trebuie să plecaţi, spuse Phaedra, uşurându-i situaţia.
   - Din păcate, da.
  Îi făcu o plecăciune şi mai complicată, iar Joan spuse:
   - Scoate-ţi nasul din zăpadă, Anton. Pe Phaedra n-o impresionează.
   - Sunt foarte impresionată, o contrazise ea. Vorbesc cu unul care nu-şi poate atinge măcar degetele de la picioare.
   Joan clătină din cap şi zise că nu o crede. Câteva minute mai târziu, când Phaedra le făcea amândurora semne de rămas-bun, îşi aminti ce spusese Joan despre cei din familia Trebanian. Da, într-adevăr, erau o încercare pentru cei care îi iubeau. Dar viaţa fără ei era o perspectivă şi mai întunecată.
   Îşi frecă ochii cu pumnul, îşi scutură zăpada de pe picioare şi intră în casa care, brusc, devenise tăcută.

   Şcoala se terminase pe ziua aceea. Phaedra se pieptăna în faţa unei mici oglinzi sprijinite de bufetul ei funcţional, cu sertare, când se auzi o bătaie în uşă.
   - Intră, strigă ea, inutil după cum văzu, pentru că uşa se deschisese deja şi intră Jennifer Reilly.
   - Bună, Jennifer. Ce s-a mai întâmplat acum? Sper că nu oase rupte, nu-i aşa?
   - Nu, domnişoară Pendenning. Domnişoara Carter m-a trimis să vă spun că aveţi un vizitator.
   - Un vizitator?
   Phaedra lăsă jos pieptănul. Nu avea vizitatori niciodată. Nimeni dintre angajaţi nu avea. Doar domnişoara Carter avea o cameră de zi particulară, potrivită pentru oaspeţi.
   Ceilalţi se duceau în oraş când voiau să se întâlnească cu familia sau cu prietenii şi, de obicei, luau un ceai cu pâine prăjită la hotelul Old Mill sau prăjituri la cafeneaua Blue Bell.
   Phaedra se uită la ceasul deşteptător, digital, de lângă patul ei de şcoală. Patru şi un sfert, în ultima vineri din ianuarie. Cine putea să fie acum? Cu siguranţă că nu era mama ei...
   - Unde e ea? Vreau să spun, unde i-a spus domnişoara Carter să aştepte? întrebă ea.
   - Să aştepte?
   Jennifer arăta că nu înţelege. Era o elevă silitoare, dar în privinţa minţii...
   - Vizitatoarea, explică Phaedra cu răbdare.
   - Ah. Nu e o ea. E un el, spuse Jennifer cu ochi plini de curiozitate.
   Phaedra se uită în oglindă să studieze o posibilă pată pe nas.
   - Vrei să spui că vizitatorul meu e un bărbat?
   - Da. Unul tânăr. El... arată bine. Vai! Scuzaţi-mă, domnişoară Pendenning, n-am vrut să...
   - E-n regulă, Jennifer. Unde ai zis că este el?
   - N-am spus, dar domnişoara Carter m-a trimis să-l duc în camera profesorilor.
   - Da, desigur. Mulţumesc. Vrei să-i spui atunci că am să cobor într-un minut?
   - S-a făcut, domnişoară Pendenning.
   Jennifer se răsuci, se lovi de marginea uşii şi porni şchiopătând în direcţia scării.
   Phaedra îşi prinse părul repede, îşi netezi fusta bleumarin şi se grăbi după ea.
   Un bărbat tânăr, drăguţ o aşteaptă pe ea? Să fie Iain? Nu prea credea, dar cine altul putea fi? Şi ce căuta aici? S-a întâmplat oare ceva rău acasă...
   Când ajunse în camera profesorilor, inima ei bătea ca o orchestră de rock formată dintr-o singură femeie. Dar nu era sigură, dacă nervozitatea ei se datora gândului că-l va vedea din nou pe Iain sau posibilităţii de a se fi întâmplat ceva rău acasă.
   În cele din urmă, nu avu importanţă pentru că nu era Iain cel care bea ceai pe un fotoliu îngust, roz, aşezat între doamna Henriette Duschesne, de la catedra de franceză şi Barbara Bingley-Smith de la catedra de ştiinţe domestice.
   Era Peter Sharkey.
   Inima Phaedrei reveni la bătăile normale. Peter Sharkey! Măcar, nu puteau fi veşti rele, decât în sensul că Peter era totdeauna o veste rea prin el însuşi.
   - Peter!
   Spuse numele lui încet, de parcă citea o listă. Peter puse jos ceaşca, zâmbindu-i larg.
   - Phaedra, draga mea. Arăţi superb.
   Barbara Bingley-Smith chicoti din nou. Phaedra n-o putea învinovăţi. Într-o fustă albastră, severă, cu o bluză albă şi o jachetă fără formă, ştia că nu era mai superbă decât o varză obişnuită.
   - Mulţumesc, zise ea cu un ton de gheaţă. Ce cauţi aici, Peter?
   - Am venit să te iau de la toate astea.
   Făcu un gest spre colecţia de fotolii rigide împinse lângă pereţi spre masa de nuc zgâriată, aşezată în mijlocul podelei şi spre colecţia de reproduceri care,după părerea domnişoarei Carter, adăugau exact „ce-i lipsea” camerei. Ce-i lipsea? Phaedra nu îndrăznise niciodată să întrebe.
   Henriette Duschesne începu şi ea să chicotească.
   - Nu fi ridicol, Peter. Ai vreun motiv să te afli aici? spuse Phaedra cu glas de profesoară.
   Peter, văzând din ce direcţie bătea vântul, deveni om de afaceri.
   - Da, bineînţeles că da. Speram să discutăm la o cină.
   - Sunt de serviciu la cină.
   El scoase un zâmbet deosebit de mieros. Când acesta nu avu niciun rezultat, spuse:
   - Atunci, la ceai. Am venit de la Porthkelly doar ca să te văd pe tine.
   - N-ar fi trebuit să faci asta.
   - Ah, du-te, Phaedra, o îndemnă Barbara BingleySmith. Dă-i o şansă sărmanului bărbat.
   - Barbara are dreptate. Nu e amabil să spui nu, fu de acord Henriette. Trebuie să asculţi ce are de spus bărbatul ăsta.
   Ea puse picior peste picior, arătând o lungime elegantă de coapsă în ciorapi de nylon.
   Peter îşi linse buzele.
   La naiba cu amândouă, se gândi Phaedra. Nu erau prietenele ei, dar nu avea dorinţa specială de a părea nepoliticoasă. Iar dacă îl refuza categoric pe Peter, povestea cu înflorituri va circula până mâine în toată şcoala. Oricum va fi, dar plecarea obişnuită cu un bărbat din oraşul ei natal va fi mai puţin o temă de bârfă decât o scenă în camera profesorilor. Iar Peter îşi va folosi repertoriul lui de cuceritor, în efortul de a o face să-şi schimbe părerea.
   - În regulă, spuse ea. O să iau ceaiul cu tine. Aşteaptă doar să mă duc sus să-mi iau paltonul.
   Trebuia să fie chiar atât de încântat? se întrebă ea când închise uşa şi-l văzu zâmbind.

   Zece minute mai târziu, era aşezată în maşina argintie a lui Peter şi goneau pe şosea spre oraş.
    Era o zi urâtă. Nu ploua, dar era cenuşie şi cu ceaţă, iar ramurile golaşe ale copacilor nu ofereau încă promisiunea acelui Eden verde ce avea să vină odată cu primăvara.
   După cum bănuia, Peter alese hotelul Old Mill. Era modern şi pretenţios şi orice urme ale vechii mori, după care îşi luase numele, dispăruseră de mult, fiind înlocuite cu fals panel de tec şi picturi murale de prost gust, reprezentând regiunea aşa cum fusese în anii trecuţi.
   - Nu e rău pentru un oraş de modă veche ca ăsta, spuse Peter când se aşeză lângă o fereastră care dădea spre o mică grădină îngrădită, plină de stânci de ciment şi broaşte mici de plastic.
   Phaedra nu răspunse. Nu-i venea în gând nimic.
   După ce chelneriţa aduse ceai şi nişte prăjiturele lipicioase, Peter zise:
   - Ei, nu-i mai bine aici decât în camera aceea mică a profesoarelor de la şcoală?
   - E o schimbare, recunoscu Phaedra.
   În fond, Peter plătea ceaiul.
   - Ştiam că o să-ţi placă.
   Dacă se aştepta la alte laude generoase, nu avea să le capete.
   Îi oferi o prăjitură. Ea o luă şi o puse pe farfuria ei.
   - Ce afaceri?
   Era mai bine să termine cât mai repede.
   - În primul rând, Chy an Cleth.. Am înţeles că e închiriată.
   Ştia perfect de bine că era închiriată. Porthkelly era un orăşel foarte mic.
   - Da, răspunse ea.
   El muşcă cu grijă din prăjitură, dar îi rămase puţin zahăr pe buza superioară.
   - Mă gândeam că nu realizezi prea mare lucru din chirie.
   - Nu. Nu vrem mult.
   - Noi?
   - Iain şi cu mine. Tehnic, amândoi suntem proprietarii casei. Cel puţin eu aşa cred.
   E bine să facă imediat clar lucrul ăsta. Să oprească de la bun început alte încercări de a cumpăra Chy an Cleth.
   - Ah. Dar dacă eu ţi-aş oferi o sumă potrivită şi tu ai lua-o, Iain ar putea fi convins să vândă partea lui. Nu crezi?
   - Mă îndoiesc. Oricum, eu n-aş primi „o sumă potrivită”.
   Peter îşi umezi buzele şi şterse zahărul.
   - M-am gândit că ai să spui asta. Nu are importanţă. Nu a fost motivul real pentru care am venit să te văd.
   Zâmbetul lui ar fi fost slugarnic, dacă nu ar fi devenit brusc libidinos.
   Phaedra începu să mestece prăjitura. Nu-i era foame, dar trebuia să facă totuşi ceva ca să nu se gândească la felul cum se uita la ea.
   - Atunci, care e motivul real?
   Va trebui să afle, mai devreme sau mai târziu. Peter nu era tipul care să fie distras când şi-a propus ceva anume.
   El se aplecă în faţă şi zise confidenţial:
   - Ştii că am ţinut întotdeauna la tine, Phaedra, nu-i aşa?
   - Nu, răspunse ea. Nu ştiu asta.
   Ea făcu greşeala să lase prăjitura, iar Peter se întinse imediat peste masă şi îi luă mâna.
   - Nu ştii? zise el cu sinceritate. E adevărat, totuşi. Şi niciunul dintre noi nu întinereşte.
   Phaedra îşi retrase degetele din strânsoarea lui.
   - Poate că e aşa, dar nu văd...
   - Aşteaptă. Problema e că m-am gândit mult la tine, în ultima vreme. E vreo şansă ca tu să te fi gândit la mine?
   - Nu, în mod special, răspunse Phaedra.
   - Ah! Sper că asta înseamnă că, pe neaşteptate, îţi apar câteodată în minte? întrebă el zâmbind mângâietor.
   - Ca să fiu sinceră, nu. Aproape nu mă gândesc niciodată la tine.
   Când urmărea o ţintă, Peter era tot atât de greu de oprit ca şi un tanc.
   - Dar acum când suntem aici, împreună, te gândeşti. Nu-i aşa?
   Phaedra se gândea de fapt că prăjitura era prea dulce şi că dacă Peter nu ajungea curând la problemă, ea va trebui să plece. Broasca aia mare, verde, din băltoaca ce trebuia să fie un lac, începuse să se uite urât la ea.
   - Cred că e timpul să spui ce ai vrut să spui, zise ea candid.
   - Da. Foarte bine.
   Peter îşi sprijini bărbia cu degetele şi se aplecă peste masă, afişând în acelaşi timp un zâmbet pe care şi-l imagina fermecător.
   - Tu şi cu mine, continuă el... e timpul să ne stabilim. Cum ţi-am zis, eu am ţinut întotdeauna la tine.
   Phaedra se uită alb la el.
   - Mulţumesc.
   - Problema e... te cer în căsătorie, încheie el repede.
   Phaedra se înecă cu ceaiul.
   - Bineînţeles că nu aştept să-mi dai un răspuns imediat. Tot ce-ţi cer este să te gândeşti la asta. Ei? Ce spui?
   - Nu!
   - Ce?
    Palma lui grăsuţă se strânse în jurul degetelor ei.
   - Nu! Am spus, nu.
   - Cred că mă înţelegi greşit. Vreau doar să te gândeşti la asta, Phaedra, dragă. Ştiu că-i prea devreme...
   Phaedra inspiră adânc şi reuşi să-şi elibereze degetele. După aceea, îşi ascunse ambele mâini sub faţa de masă galbenă. Cu coada ochiului, o văzu pe chelneriţa lor privindu-l cu gura căscată.
   - Te înţeleg perfect, spuse ea. Dar nu vreau să mă mărit cu tine, Peter.
   Lui îi căzu faţa şi, ca să îmblânzească lovitura, ea continuă:
   - Nu vreau să mă mărit cu nimeni. Şi nu cred că tu vrei să te căsătoreşti cu mine. Tu, de fapt, vrei Chy an Cleth, nu-i aşa?
   Peter îşi puse mâinile pe masă.
   - Nu, nu. Bineînţeles că nu. Desigur, e o proprietate frumoasă. Dar mai sunt şi altele, la fel de potrivite. Pe tine te vreau cel mai mult, draga mea Phaedra. Mi-am dat seama de asta de câtva timp.
   Phaedra voi să spună din nou „Nu”, dar Peter o opri.
   - Nu spune nimic. Te rog. Nu aştept un răspuns imediat. Poate peste o lună, două, o să simţi altfel. Vei fi în stare să iei o decizie mai bună.
   Doamne, oare era serios? Era posibil.
   Ea se lăsă pe spătarul scaunului, ca să-i evite răsuflarea. Nu era rău mirositoare, dar era lipicios de dulce. De parcă ar fi expirat o loţiune după ras, ieftină.
    - Uite ce, spuse ea, n-o să simt altfel. Dar mă simt onorată că m-ai cerut.
   Nu era onorată, dar nu făcea niciun rău dacă o spunea. Îi veni un gând.
   - Treaba asta a venit atât de brusc! Nu mi-ai dat niciodată să înţeleg...
   - Am încercat, la jumătatea semestrului, dacă îţi aminteşti. Şi am telefonat de Crăciun, dar erai plecată. Mai bine, de fapt. Lumea vorbeşte. Mai bine să lăsăm un interval decent între două căsătorii. Bârfa e rea pentru afaceri.
   - A, înţeleg.
   Phaedra se simţea uşurată că el încă mai punea afacerile înaintea sentimentelor lui. Nu-i plăcea Peter, dar n-avea rost să-i provoace o durere iniţială. Totuşi, când văzu că voia să-i ia din nou mâna, o puse repede din nou sub masă.
   - E mai bine să plec, spuse ea. Trebuie să fiu la şcoală peste o jumătate de oră.
   - Desigur. O să te gândeşti la ce ţi-am zis, nu-i aşa? pledă ei.
   Sări să o ajute să se ridice de pe scaun, cu atâta galanterie că era gata s-o dărâme. Bărbatul ăsta nu acceptă un răspuns negativ. Nici nu auzise acel nu. De aceea probabil că avea succes în afaceri. Dar ea nu era o afacere. Mai ales afacerea lui Peter.
   - Da, desigur. Am să mă gândesc. Dar nu va fi nicio deosebire.
   Peter o luă de cot cu un zâmbet de proprietar şi se uită în jur să vadă dacă era cineva impresionat.
   - Să aşteptăm şi să vedem. Nu sunt de lepădat, ştii asta.
   - Sunt sigură că nu eşti, fu de acord Phaedra, cu jumătate de gură.
   Ce folos? Cândva, între înmormântarea lui Charles şi ziua de azi, Peter Sharkey îşi pusese în cap să achiziţioneze o nouă proprietate. Din nefericire, de data asta, ea era proprietatea. Şi probabil că nu auzise sfârşitul ultimului lui proiect.
   Peter putea fi foarte insistent.
   Când el o lăsă înapoi la şcoală, Phaedra avea o groaznică durere de cap.

Capitolul 14

   Iain strânse o mână înmănuşată pe volanul maşinii Porsche.
    Dacă nenorocitul ăla cu camionul cu zaruri şi păpuşele la geamuri şi cu deviza „Cine ezită e un afurisit de prost” scrisă pe capotă, se mai juca încă o dată cu el, va simţi ce înseamnă asta.
   Jocul acesta începuse de la Salisbury, iar Iain se săturase. El aprecia vopseaua şi cromul maşinii oricărui bărbat, dar nu în aşa măsură încât să permită unui idiot bărbos să-l încurce pe şosea. În plus, se săturase pentru o săptămână de idioţi bărboşi. Privirea lui feroce se adânci. Bărbile îi aminteau de Lloyd, iar Lloyd era o parte din motivul acestei călătorii neprogramate în Cornwall.
   Cu o săptămână în urmă, într-un moment de absolută frustrare, îi telefonase Phaedrei să o întrebe de ce nu se atinsese de contul deschis la bancă pe numele ei.
   - Pentru că nu l-am acceptat, a răspuns ea.
   - Înţeleg. Nu crezi că prostia asta a durat destul timp?
   - Da. De fapt, aşa cred.
   Rece ca un castravete şi de două ori atât de înnebunitoare. Iain strânse din dinţi.
   - Phaedra, vreau să clarificăm chestiunea asta cu casa. Curând. Şi definitiv.
   - În cazul ăsta, răspunse ea dulce, mi-e teamă că o să trebuiască să o rezolvi singur, pentru că Lloyd mi-a telefonat adineauri să-mi spună că Jade s-a întors în Colorado. Tatăl ei a avut un atac de cord şi ambii părinţi sunt în vârstă şi bolnavi. Lloyd are de gând s-o urmeze, de îndată ce-şi lichidează treburile în Anglia. Deci, casa va fi goală, încheie ea, iar Iain ar fi dorit ca ea să fie mai la îndemână.
   - Nu vreau să fie goală.
   - Atunci, locuieşte tu acolo sau găseşte pe cineva să aibă grijă.
   - Am să găsesc. Când pleacă Lloyd?
   Phaedra nu ştiuse, aşa că telefonase el acasă, dar nu primise răspuns. Când încercă la Esther, ea îi spuse că Lloyd va petrece ultimele câteva săptămâni în Anglia, pe barca cu pânze a unui prieten.
   - O să plece din casă înainte de Paşte, spuse ea. Ca să-ţi fie mai uşor să găseşti pe cineva.
   - Înţeleg. Dar Phaedra o să fie acolo, nu-i aşa? În vacanţă.
   - Nu, n-o să fie.
   Tonul lui Esther era precis, nu dezvăluia nimic.
    - Ea şi o altă profesoară duc un grup de fete în Franţa.
   - Dar...
   - O să fie aici câteva nopţi, înainte să reînceapă şcoala. Dacă asta te ajută...
   Nu ajuta, Iain înjură, apoi se adună şi îşi ceru scuze.
   Pendy, binecuvântată fie-i inima, a râs doar.
   - Chy an Cleth o să supravieţuiască bine până o să găseşti alţi îngrijitori, îl asigură ea. Dacă nu locuieşte nimeni acolo, o săptămână sau două, nu se întâmplă nimic. A supravieţuit bine peste 200 de ani.
   „Asta era chestiunea”, se gândi Iain. Când cel cu camionul făcu o nouă fentă spre centrul şoselei. Acum 200 de ani, vandalismul, ca sport de sâmbătă seara nu atinsese proporţiile epidemice din ziua de azi.
   Şi nici în Cornwall nu mişunau turişti curioşi care credeau că orice casă veche, mare, pitorească, era
proprietate publică.
   Idiotul cu barbă deschise geamul şi strigă o obscenitate. De data asta, Iain, care fierbea deja, nici nu se gândi să-l ignore. Când camionul reveni la locul lui, el roti volanul la dreapta şi de data asta, idiotul fu nevoit să se dea la o parte.
   Iain îi zări doar faţa când, cu scârţâit de frâne, evită pe puţin să depăşească linia de mijloc şi să se ciocnească de un Volvo care venea din direcţia opusă.
   Acum nu mai era îndoială care era primul păcălit.
   Bărbatul era îngrozit.
   Iain rânji cu răutate. Puţină spaimă nu-i făcea rău unui neisprăvit ca ăsta. Totuşi, când camionul rămase în urmă şi tensiunea lui scăzu la nivelul normal, îi trecu prin minte că şoferul maşinii Volvo ar putea să nu fie chiar atât de amuzat. Zâmbetul îi dispăru. Ce fel de nebun devenea el oare? Răspunsul matur la o provocare juvenilă ca aceasta, la care reacţionase exagerat, ar fi fost să tragă pe dreapta şi să-şi folosească telefonul celular ca să anunţe poliţia. Dar nu, fusese de la început într-o dispoziţie proastă, din cauza schimbării planurilor de sfârşit de săptămână, care includeau o ziaristă drăguţă pe care voia s-o cunoască mai bine, şi în loc să se comporte înţelept, reacţionase ca un adolescent.
   Se uită în oglinda retrovizoare şi observă că acel camion dispăruse din raza sa vizuală. Asta măcar era ceva.
   - Eşti nebun, Trebanian, mormăi el. Un cretin de primă clasă. Şi ştii care-i cauza, nu-i aşa?
   O femeie tânără, într-un Volkswagen, crezu că o înjură pe ea şi ridică două degete.
   Iain râse şi începu să se simtă mai bine. Da, ştia cine era cauza proastei lui dispoziţii, la fel ca şi a călătoriei neplanificate în Cornwall. Nu Lloyd, ci Phaedra Pendenning. Nimic nu mersese bine de când vrăjitoarea aia a mării, cu ochi negri, reapăruse în viaţa lui. El nu pierduse niciodată o campanie publicitară despre care ştia că o avea în mână. Nu era un dezastru, dar aşa ceva nu se întâmpla în mod normal.
   Phaedra... Iain se uită la şirul de flori care creşteau de-a lungul şoselei, la soare. Cel puţin, putea fi mulţumit că ea nu era la Porthkelly să se amestece iar în alegerea unor îngrijitori.
   Şi totuşi, el nu fusese deloc mulţumit când ea dispăruse brusc. Fusese plictisit şi frustrat şi se întorsese în oraş în momentul în care Anton venise să se ocupe de Joan.
   Încruntându-se, se uită la ceas. Era ora 3, într-o după-amiază caldă, de aprilie. Nu era niciun motiv să nu ajungă acolo înainte de lăsarea întunericului. Aşa încât, cu puţin noroc, s-ar putea să aibă la Paşte un îngrijitor nou, de nădejde. Unul ales de ei, de data asta.
   El îi plătise Phaedrei corect. Dacă ea refuză să vadă lucrurile în felul ăsta, asta era problema. El apăsă pe accelerator, o depăşi pe femeia în Volkswagen şi îi făcu semne cu mâna.
   S-a întâmplat, ca un accident, chiar la ieşirea din Exeter, să-l facă să încetinească, dar era încă ziuă când ajunse la Porthkelly. Soarele tocmai începea să treacă de la galbenul strălucitor la portocaliul roşcat al apusurilor de soare din Cornwall, când el duse maşina Porsche în garaj, la Chy an Cleth.
   Iain ieşi, se întinse şi merse în pas lent spre intrarea din faţă a casei.
   Era acasă. Nu era alt loc în lume unde să aibă sentimentul că aparţine acelui loc. Totuşi, şi Londra era căminul lui, era de ani de zile, şi îi plăcea ritmul vieţii de oraş mare şi emoţia care îl cuprindea când încheia un contract sau când începea o nouă campanie. Poate că, pentru a fi întreg, avea nevoie de ce era mai bun în ambele lumi. Dar în fond, cine nu voia să fie şi cu slănina-n pod şi cu mămăliga unsă? Asta este caracteristic condiţiei umane.
   Iain se scutură de un sentiment trecător de tristeţe şi inspiră adânc aerul curat, sărat, înainte de a răsuci cheia în broască şi a intra în hol. Făcu o pauză inspirând mirosul familiar, dar uşor, de cămin.
   Nimic nu se schimbase.
   Sau da? Stai puţin! îşi înălţă capul şi adulmecă aerul. Ceară cu miros de lămâie şi... sigur nu mirosea a fructe?
   Era prea devreme. Doar dacă... Se încruntă. Ce era zgomotul acela? Ascultă şi de la distanţă, auzi un uşor murmur de voci. Lloyd? Mai era încă aici oare? După spusele lui Pendy, trebuia să fi plecat săptămâna trecută.
   Un instinct ascuţit de ani în fruntea companiei îl opri pe Iain să-şi anunţe prezenţa. Încet, se mişcă prin hol, apoi pe coridor, spre bucătărie. Acolo nu era nimeni. Se întoarse pe acelaşi drum şi ascultă din nou.
   Ah! Vocile veneau din sera care, la ultima lui vizită, era plină de stative şi de o colecţie de pietroaie fără formă, care erau destinate, după cum îl asigurase Phaedra, să devină capodopere ale sculpturii, după ce Lloyd avea să termine de reparat tot ce era de făcut prin casă.
   De data asta, când se apropie de uşa deschisă a serei, văzu că acele capodopere dispăruseră. În locul lor, erau mesele şi fotoliile împletite care fuseseră acolo din vremea tatălui lui şi a bunicului său.
   Auzi o voce de femeie care spunea: „Peter, nu pot.”
   Iain puse o mână pe perete şi se opri, stană de piatră, în pasaj.
   Aşadar... Phaedra nu era în Franţa.
   Ea stătea cu spatele la el, într-un fotoliu de nuiele, cu părul ei frumos căzut peste spătar.
   Aplecat deasupra ei, cu mâinile pe braţul stâng al fotoliului, era Peter Sharkey.
   - Bineînţeles că poţi, insistă Peter. E doar o problemă de a spune „Da”. Nu ai pe altcineva, nu-i aşa?
   După o pauză lungă, Phaedra zise:
   - Nu.
   - Atunci, care-i problema?
   - Pur şi simplu nu vreau. Te rog, nu poţi să înţelegi?
   Peter se mişcă brusc şi puse ambele mâini pe umerii ei. Acum, aproape că era direct cu faţa la Iain, dar el nu avea ochi decât pentru Phaedra.
   Razele portocalii ale soarelui care apunea îi atingeau capul şi îi colorau părul.
   Ca afurisitul de diavol care are grijă de focul iadului, Iain se uită urât şi îşi mută umărul la perete. Nu încerca să se ascundă şi era atât de absorbit de scena care avea loc sub ochii lui încât nici nu-i trecu prin minte că trăgea cu urechea. Nu că ar fi fost vreo deosebire. Tot ar fi ascultat. Mâinile lui se făcură pumn
pe lângă blugi. 
    - Peter, te rog, o auzi pe Phaedra spunând. Ţi-am zis de data trecută că nu mă răzgândesc.
   Data trecută? Care dată? Iain îşi dădu seama că scrâşnea din dinţi. Îi strânse bine.
   - De unde ştii că n-o să te răzgândeşti? întrebă Peter.
   Puse mâinile pe braţele ei şi o ridică de pe fotoliu, iar Iain făcu o jumătate de pas înainte.
   - Zău, Peter! Ce crezi că faci? întrebă Phaedra cu vocea de profesoară.
   Asta era exact ce voia Iain să ştie. Instinctiv, se uită la ceas când pendula din salon bătu ora.
   - Încerc să-ţi schimb părerea, răspunse Peter.
   - Ei bine, n-o s-o faci cu forţa. Te rog să-ţi iei mâinile de pe braţele mele.
   Iain simţi cum i se ridică părul de pe ceafă. Mai făcu o jumătate de pas înainte.
   - Peter, repetă Phaedra. Am spus să-ţi iei mâinile de pe mine.
   Iain se aplecă în stilul unui alergător.
   - Într-un minut, zise Peter. Vreau să încerci mai întâi ceva.
   - Să încerc?
   Phaedra îşi ridică braţele ca să-l împingă. Dar el o strânse şi mai mult, până ce Iain văzu că i s-au albit încheieturile degetelor.
   - Nu te-am sărutat niciodată, nu-i aşa, Phaedra? spuse Peter moale.
   - Bineînţeles că nu. Nu suntem... Eu nu sunt... Peter, dă-mi drumul!
   În loc s-o lase, Peter puse un braţ în jurul taliei ei şi o trase la pieptul lui, în timp ce ea se lupta. Phaedra se întoarse într-o parte şi ridică genunchiul. Dar nu avu timp să-şi nimerească ţinta.
   Marea de afară urla în urechile lui Iain când, fără să se gândească, fără să recunoască posibilitatea unui gând, se aruncă prin pasaj asupra lui Peter Sharkey.
   Auzi sunetul stofei care se sfâşia, înainte ca Peter să cadă pe scândurile podelei, sub greutatea lui. Ridică un pumn îndreptându-l spre maxilarul celuilalt bărbat,aşteptându-se la replică. Dar când coborî braţul, recunoscu exact la timp că faţa de sub el se albise.
   Buzele cărnoase tremurau literalmente. Iar Iain simţi mirosul rânced al fricii.
   Lăsă braţul în jos şi se rostogoli într-o parte. Lângă el, Peter scoase un geamăt de uşurare. Fără să-şi ia ochii de la adversarul lui, Iain se ridică repede în picioare.
   Un moment, fu orbit de strălucirea soarelui care apunea. Apoi, trupul de pe jos îi apăru din nou în raza vizuală şi începu să se foiască.
   - Ieşi! zise Iain. Ieşi. Şi să nu te mai întorci.
   Muşchii gâtului lui Peter se mişcau vizibil în timp ce se ridica.
   - Ieşi! repetă Iain.
    Doamne, bărbatul ăsta era un molâu. Mai moale decât pastele făinoase prea fierte.
   Îşi îndoi braţul şi îşi examină pumnul în mod deliberat.
   Peter scoase un geamăt şi se ridică în patru labe.
   - Nu... nu te îngrijora, gâfâi el ridicându-se. Plec. N-am... n-am ştiut că tu şi Phaedra sunteţi împreună. Nu e nevoie să...
   Clipi când Iain făcu un pas ameninţător înainte.
   - În regulă. În regulă. Îmi pare rău. Am zis că plec.
   Iain îl urmări grăbindu-se prin pasaj, ca un nor de praf gonit de vânt. Zgomotul din urechile lui se potoli, iar bătăile inimii încetiniră treptat până la normal.
   Închise ochii, îşi roti muşchii umărului şi se întoarse să se uite la Phaedra.
   Nu era acolo, iar fotoliul în care stătuse era răsturnat într-o parte.
   - Phaedra! strigă el. Unde eşti?
   Niciun răspuns. Dar auzea apa curgând.
   În timpul încăierării cu Sharkey, îi ieşise cămaşa din pantaloni. O băgă repede la loc, îşi îndreptă jacheta de piele şi porni în căutarea femeii care îl făcuse să acţioneze ca un golan din curtea şcolii, pentru prima oară de... din timpul şcolii.
   Phaedra stătea la chiuveta din bucătărie, dându-şi cu apă pe faţă şi pe bluză. Auzi paşii lui Iain în coridor şi se întoarse cu faţa spre el, când trecu pragul îmbrăcat în blugii negri, cizme negre şi geacă neagră de piele.
   Astăzi nu era directorul civilizat. Mai curând Prinţul Negru care îşi cere răsplata pentru că a scăpat-o pe blonda Joan de avansurile nepotrivite ale unui cavaler.
   Ea duse o mână la gură ca să-şi ascundă zâmbetul fără voie. Nici în cea mai groaznică armură, ea nu-l putea vedea pe Peter Sharkey în chip de cavaler.
   - Ce-i aşa al naibii de nostim? mormăi Iain.
   Phaedra nu mai voi să zâmbească. Prinţul Negru o iubise probabil pe fata blondă din Kent. Iain n-o iubea pe ea.
    - Nimic, spuse ea. Ce faci aici, Iain?
   - Asta trebuie să întreb eu. Ce faci aici? Trebuia să fii în Franţa, nu să te lupţi cu acest mic broscoi, Sharkey.
   - Călătoria a fost anulată. Jennifer Reilly a făcut varicelă şi a început o epidemie.
   - Hm. Asta nu explică prezenţa lui Sharkey.
   - Trebuie să-ţi dau explicaţii despre el? Doar noi doi nu suntem împreună.
   Iain, care stătuse în uşă, înaintă în bucătărie, apropiindu-se de ea, dincolo de masă.
   - Da, trebuie.
   - De ce?
   - Pentru că vreau o explicaţie, de aceea. Tu ştiai cum e el. De ce l-ai lăsat să între?
   - N-am mai discutat asta o dată?
   Phaedra rezistă tentaţiei să răspundă agresivităţii lui.
   - Întrucât ai refuzat să primeşti în dar Chy an Cleth, este treaba mea pe cine vreau să las să între. Şi,  apropo, pe tine cine te-a invitat?
   Ştia că întrebarea era ilogică, dar la naiba, în ciuda amestecului lui dur, i-o făcea din nou. Tocmai când crezuse că nu se mai gândea la el. Câteva secunde, acolo, când intrase în seră ca Superman, ea fusese destul de proastă să creadă că el se răzgândise. În plus, nu trebuia să arate atât de al naibii de sexy.
   - N-am nevoie de invitaţie, îţi aminteşti? Ar trebui să fii mulţumită că am apărut.
   Iain se aplecă spre ea cu gura dură, cu maxilarul agresiv.
   - De ce ar trebui să fiu mulţumită?
   Şi de ce în răstimp de câteva secunde Iain o putea transforma din calma, înţeleapta domnişoară Pendenning, într-o viperă care ţipă şi se gândeşte la crimă?
   - Pentru că broscoiul te brusca, de asta. Ai spus-o tu, te-am auzit.
   - Şi ce? M-aş fi putut descurca şi fără ajutorul tău. Şi oricum, ce-ţi pasă ţie? Peter măcar vrea să se însoare cu mine.
   Ea se lăsă pe marginea chiuvetei, urmărindu-l cu un sentiment de deconectare, de parcă urmărea o piesă în care ea nu avea rol. Iain, spre confuzia ei, puse pumnii pe masă şi îşi înclină capul. Se ruga sau se pregătea să atace?
   Ea îşi fixă privirea pe strălucirea neagră albăstruie a părului lui şi aşteptă ce va urma.
   Robinetul din spatele ei picura continuu. a îl închise, dar frigiderul începu să bâzâie. Pendula bătu din nou şi o scândură scârţâi undeva, la etaj. Afară, marea bătea ritmul ei necontenit, izbindu-se de stânci, iar un animal mic, de noapte, ţipă de spaimă.

.....................................................