Chipul întunericului, Charles Maclean

 ..............................................

3-7

         Trenul avea să oprească în Linz în foarte scurt timp. Trebuia să mai reziste câteva minute.

   - Deschide ghilimele vreau să-ți imaginezi virgulă închide ghilimelele, spuse Ward în microfon, pe un ton cât se poate de monoton, deschide ghilimele că mâinile tale sunt mâinile mele virgulă când o dezbrac virgulă când îi desfac sutienul și de la capăt îi eliberez sânii jucăuși virgulă de la capăt îi cobor chiloțeii peste șolduri puncte puncte la naiba virgulă ce sexi e semnul exclamării închide ghilimele.
   Ward făcu o pauză și începu să-și sugă dinții.
   Din cauza luptei, ochelarii lui Sam îi mai atârnau doar de-o ureche; dacă reușea să-și miște capul, ar fi putut citi textul de pe ecranul lui Ward. Își dădu seama că acesta utiliza un program de recunoaștere vocală - nu prea performant, judecând după frazele ciuntite afișate - dar habar n-avea de ce sau pentru cine înregistra porcăria, care îi era scopul.
   Ward își drese vocea și continuă pe același ton uniform.
   - Deschide ghilimele îmi pun gura pe sânii ei virgulă mă joc cu sfârcurile ei de la capăt mmmmm da virgulă îngenunchez în fața ei virgulă de la capăt îmi apăs fața pe păsărica ei udă de la capăt îi respir mireasma de la capăt o doamne puncte puncte nu știu cât mai pot să mă țin paragraf nou deschide ghilimele. Cu majusculă ți s-a sculat virgulă amice semnul întrebării închide ghilimelele.
   Dar dacă era preludiul pentru un viol? Cel puțin mai câștiga ceva timp. Pe măsură ce asculta și privea ecranul, așteptând ca orgia să înceapă, Sam realiză că nu avea să se întâmple. Descrierile obscene care erau dictate nu corespundeau acțiunilor lui. Ward nu o atinsese în niciun mod sexual. Nu era excitat. Era doar vorbărie goală.
   Sam nu știa dacă putea să spere că o va lăsa în pace sau trebuia să se pregătească pentru ce era mai rău.
   - Nu mai asculta! mai spuse el.
   Se apropie de urechea ei și i se adresă pentru prima oară, în șoaptă, iar cuvintele nu mai apărură pe ecran.
   - N-ai vrut să asculți, Sam, spuse el blând. Apreciez că ai vrut să o ajuți pe Sophie, că ai vrut să se facă dreptate. După cum se pare însă, n-ai procedat cum trebuie. Te-am avertizat să nu răscolești trecutul. Tu n-ai vrut să mă asculți.
   Sam scoase un horcăit, își dădu ochii peste cap și încercă să se smulgă spre patul pe care era sacoșa cu laptopul ei.
   Ward o urmărea prin oglindă.
   - Dragă, știu, spuse el, știu ce-ai vrea să-mi spui. Ne-am apropiat destul de mult zilele astea, nu? Aproape că ne-am împrietenit. Crede-mă, aș vrea din tot sufletul să-ți iau laptopul și să mă car, dar deja relația noastră este prea avansată ca să mai pot da înapoi.
   Intonă ultima parte a frazei ca și cum ar fi fost o întrebare.
   Sam începu să dea din cap cu putere și să scoată tot felul de sunete, sperând să-l convingă să-i scoată călușul și să o lase să vorbească. Ward nu reacționă în niciun fel. Își simți telefonul vibrându-i în buzunar și se întrebă dacă îl simțise și el.
   - Sam, o să-ți spun un mic secret... Chiar am iubit-o. Te miră? Ai habar ce-nseamnă să iubești pe cineva? Tăticul ei are și el un merit în faptul că ne-am cunoscut. Dar să știi că sunt convins că am fost meniți unul celuilalt.
   Trenul luă o curbă, după care frână brusc și acceleră din nou, dezechilibrându-i pe amândoi. Ward se clătină și îi dădu drumul pentru o secundă la braț. Sam apucă să își ia telefonul și să apese pe butonul verde, după care îl duse o fracțiune de secundă în dreptul gurii; dar Ward o prinse de încheietură și i-l smulse, apoi îl aruncă pe jos, distrugându-i orice legătură cu lumea.
   Țipă, dar i se păru că nu scosese decât un fel de chițăit. Doamne Dumnezeule, te rog să mă fi auzit cineva. Ward îi trase un pumn în față.
   Sam se prăbuși pe pat. Ochelarii îi zburară de pe nas, de unde îi curgea un șuvoi gros de sânge. Ward o apucă zdravăn de păr și o trase până o ridică în picioare.
   Se luptă cu el, încercă să îi tragă un genunchi în vintre, îl lovi peste picior cu tocul pantofului, îi zgârie mâinile care încercau s-o sugrume. Ward nici măcar nu se clinti, doar continuă să își înfigă degetele din ce în ce mai adânc în gâtul ei. Sam își ridică privirea spre fața lui, o privire disperată care implora milă, dar nu văzu decât două pătrățele mici și albastre care se reflectau în ochelarii fumurii. Erau cursoarele care clipeau pe monitor.
   Ward se întoarse în fața laptopului.
   - Ascultă-mă...

   M-am tot fâțâit în jurul biroului, negăsindu-mi locul, cu inima să-mi spargă pieptul din cauza tensiunii.
   Telefonul lui Sam emitea un semnal intermitent, dar nu răspundea. Singurul lucru pe care îl puteam spera era că se întorsese în vagonul-restaurant sau poate la bar, și își uitase telefonul în compartiment.
   Între timp, trăsesem încontinuu cu ochiul către casa albă.
   Recepția la care fusesem invitat nu părea să mai aibă loc; nu că aș fi știut la ce să mă aștept. Nu era nimic live. Bănuiam că la capătul celălalt al computerului era Ward, care regiza din umbră totul, dar eram convins că imaginile de pe ecran erau înregistrate mai demult; iar acum eram oricum prea îngrijorat pentru Sam ca să-mi bat capul și cu el.
   Obscenitățile pline de greșeli gramaticale păreau trimise dintr-o cameră de chat pentru adulți și nu fusesem foarte atent la ele. Dar modul în care Ward ni se adresa (bănuiam că mai sunt și alți privitori), chestia cu „mâinile mele sunt mâinile tale”, îmi dădea un presentiment crunt.
   Nu îmi trecu nicio clipă prin cap că se adresa unui computer, pentru că, dacă mi-ar fi trecut, mi-aș fi dat seama mai repede ce se petrecea de fapt. Am crezut că greșelile erau intenționate, ca și cum ar fi vrut să redea jocul de lumini și umbre pe care îl vedeam la fereastra de la etaj ca fiind autentic și în timp real.
   Cele două siluete-avataruri făceau dragoste acum, destul de explicit cât să satisfacă nevoia și curiozitatea sexuală morbidă a privitorilor. Comentariul se transformă într-un dialog și am dedus că acțiunea de pe ecran urma să aibă un deznodământ teribil.
   k: o, doamne, ajută-mă
   k: mai am puțin
   m: te-ai desfăcut de plăcere și... zgomot de aripi în zbor
   k: o doamne
   m: pune-mi mâinile în jurul gâtului tău
   m: așa... îți place așa, curvuliță?
   k: o doamne, o doamne da
   m: ochii închiși... are STRĂLUCIREA aceea în ochii închiși... gura roz întredeschisă, nările îi freamătă... nici nu știe ce o așteaptă
   m: mâinile mele ți-au cuprins gâtul... încep să strâng ușor
   Am sărit ca ars de la birou, cu telefonul lipit de ureche - suna. Mă rugam cu ardoare să răspundă, dar eram foarte concentrat la sunetele înfundate și statice, neputând să-mi dezlipesc ochii de pe ecran.
   Legătura s-a pierdut și am apăsat iar butonul de apelare. M-am întors la birou, m-am lăsat greu în scaun și mi-am aprins o țigară. Încercam să mă conving singur că ceea ce vedeam era doar o fantezie și o simulare - că nimic nu era real.
   Dialogul însă adusese la viață acțiunile cuplului, care nu mai păreau deloc inofensive. Am citit cu scârbă replicile de pe ecran, revoltându-mă din ce în ce mai tare, după care, la un moment dat, am realizat cu groază că acele cuvinte reprezentau descrierea acțiunilor care se petreceau chiar acum, în direct, în fața ochilor mei.
   Era ca și cum faptul că le citeam mă făcea părtaș.
   Telefonul lui Sam începu din nou să sune.
   - Hai, răspunde odată, am spus eu cu voce tare, trebuie să răspunzi.
   m: vreau să-ți văd fața, uită-te la mine
   m: cum îndrăznești să te întorci... uită-te la mine, curvă
   k: ce te-a apucat... nu... mă doare!
   m: gâtul alb... mmmm, o isuse, ca o lebădă... să știți că e delicioasă... îi simți frica din ea? poți chiar să îi simți gustul...
   m: îmi apăs degetele în gâtul ei... uită-te la mine
   k: te rog oprește-te... nu... nu pot să respir
   m: porțile raiului... se deschid... gustă... cuvinte cu formă de metal
   k: NU, TE ROG... ISUSE! CE VREI SĂ FACI... NU
   Cineva răspunse la mobilul lui Sam.
   Printre păcăniturile și huruitul trenului am auzit foarte vag niște sunete înfundate, care păreau produse de o luptă, întrerupte din când în când de un fel de scheunat înfundat, care îmi trimise fiori pe șira spinării. Era prea târziu.
   Urmă o bufnitură puternică, apoi iar o încăierare, după care un zgomot cumplit precum acela scos de un aspirator din acelea folosite de dentiști pentru salivă, iar în final se așternu liniștea.
   El o strangula, o strangula până avea să o omoare.
   Am început să strig în telefon... nici nu-mi mai aduc aminte ce-am spus sau dacă m-a auzit careva. Am simțit ca și cum ceva foarte prețios îmi scăpase din mâini și nu puteam face nimic ca să îl împiedic să cadă pe podea și să se spargă în mii de țăndări.
   Am continuat să strig și după ce telefonul se închisese. Nu mă puteam abține să nu mă gândesc că probabil prin așa ceva trebuie să fi trecut și Sophie.
   Telefonul fix începu să sune. Morelli nu se mai prezentă, doar îmi spuse că poliția austriacă se va urca în două minute în trenul din stația Linz. Știam aproape sigur ce vor găsi, dar nu puteam să-i spun.
   Speram totuși să ajungă, printr-o minune, la timp.

   Privirea i se încețoșă înainte să leșine. Sam avu senzația că simte cum trenul încetinește. Văzu câteva felinare aprinse prin oblonul tras, care pâlpâiau la intervale regulate, ca și cum trenul s-ar fi oprit într-o stație.
   De fapt, era doar întunericul care prelua controlul asupra ei.
   În ultimele momente de luciditate, în minte îi reveni imaginea extrem de clară și colorată a ei la 7 ani, când stătea între părinții ei pe veranda însorită a casei de vacanță de lângă lacul Michigan... Domnul Pasăre Albastră era pe umărul ei... totul era perfect.
   Acesta este momentul în care ești cu adevărat liber.

   M-am uitat spre ecran și am văzut cum femeia îl sărută pe iubitul ei cu tandrețe, după care se retrage din dreptul ferestrei. Bărbatul mai rămase puțin în cadrul geamului, se întinse peste pervaz și se uită către cer, ca și cum ar fi admirat stelele, după care căscă și trase obloanele. Petrecerea se încheiase.
   Peste câteva secunde se stinse și lumina din cameră.
   Pianul (care nu se mai auzise între timp) începu din nou să cânte, de data asta melodia Lullaby a lui Brahms, acompaniat de o voce feminină care cânta în limba germană - Guten Abend, Gute Nacht...
   Ușa de la intrare se deschise larg.
   Am mutat cursorul în dreptul ei, am făcut dublu-clic și m-am trezit dintr-odată într-un salon în care se vedeau două fotolii în fața unui dulap pe care era așezat un televizor - exact ca într-una dintre schițele din caietul Sophiei. Deosebirea era că pe ecranul televizorului nu era imaginea aceea din Breakfast al Tiffany’s, ci se vedea interiorul unui compartiment dintr-un vagon de dormit.
   Imaginea tremurată și plină de purici fugea încontinuu din cadru, iar la un moment dat camera căzu de pe patul de sus pe cel de jos - priveam absolut fascinat și îngrozit. Când cântecul de leagăn reîncepu, camera de filmat începu să se miște încet, dezvăluind trupul lui Sam zăcând pe podea.
   Era complet îmbrăcată și, la fel ca Sophie, avea capul sprijinit pe umăr, iar celălalt braț era întins spre fereastră, ca și cum ar fi încercat cu o ultimă sforțare să ajungă la telefonul de sub scară, aflat la doar câțiva centimetri de degetele ei încordate.
   Morgen fruh, wenn Gott will, Wirst du wieder geweckt.
   Fără îndoială că ironia grotescă a versului nu era deloc întâmplătoare - „Mâine-dimineață, cu voia lui Dumnezeu, se va trezi iar”. Inflexiunile vocii erau angelice, iar între timp camera se apropiase de chipul ei și puteam vedea în prim-plan întâi un ochi sticlos, apoi limba ieșită afară... după care se opri asupra unei pete întunecate de pe rochia lui Sam. M-am întors cu spatele.
   Atunci am observat că în salonaș era cineva care se uita la televizor.
   Singura lumină din cameră provenea de la ecranul aprins, dar era suficient ca să poți observa că unul din fotolii era ocupate. Nu puteam vedea decât ceafa persoanei și că se sprijinea pe brațul fotoliului. Am simțit că mă ia amețeala și că-mi vine să vărs în momentul în care am realizat că silueta era de fapt a mea - eu stăteam în fața ecranului și mă bucuram de spectacol.
   Am încercat să mă ridic de acolo, dar mouse-ul nu reacționa. Apoi, ca și cum ar fi văzut destul, „Ed Lister” îndreptă telecomanda spre televizor și îl opri.
   Ecranul laptopului meu se stinse.

28.

   Ward se mai uită o dată prin compartimentul de tren care tocmai intra în gara din Linz.
    Era deja pregătit, luase mobilul lui Sam, îi înghesuise pantofii (unul rămăsese fără toc) lângă laptopul și căștile lui în rucsac, apoi îi târâse corpul neînsuflețit în baie. Acolo îl îngrămădi peste cadavrul Lindei, după care închise ușa.
   Ridică laptopul Toshiba. În câteva secunde trebuia să se hotărască ce să facă în continuare.
   Putea să se strecoare pe coridor spre vagonul de cușete, să se amestece printre călătorii care coborau în stație. Risca însă să-l vadă cineva ieșind din compartiment... și mai erau și camerele de supraveghere de pe peron.
   Cealaltă variantă era să iasă pe geam, care se deschidea spre interior, lăsând un spațiu cam de 30 de centimetri - îngust, dar nu imposibil. Deja verificase toate unghiurile. Trenul intra în gară cu locomotiva în față; vagoanele de dormit depășeau lungimea peronului și ieșeau din stație. Evaluă posibilitatea să-și sucească sau să-și rupă vreun picior... trebuia să sară aproape 4 metri.
   Avea o frânghie. Cel mai tare îl enerva melodia aia care nu-i mai ieșea din creier.
   Alese geamul.
   Ward nu înțelesese niciodată de ce le place oamenilor muzica. Cântecul de leagăn îi crease un sentiment de neliniște și parcă îl răscolise... ace verzi dansând într-un cilindru albastru de sticlă care i se învârtea în cap. Ăsta era efectul pe care-l avea muzica asupra lui; chiar și cea mai suavă melodie îi sfâșia capul cu cioburi ascuțite și lucitoare, unele albe, unele roșii. Chestiile siropoase îl făceau să vomite.
   Dar știa cum să... la dracu’, ce bine putea să-și imagineze efectul pe care melodia asta o avusese asupra audienței. Zâmbi și își puse niște mănuși din piele peste cele din latex. Oricum, n-avea timp să se gândească la asta acum.
   Întâi scoase pe geam rucsacul și sacoșa. Legă celălalt capăt al funiei groase de un centimetru de scara de aluminiu, pe care o prinsese sub fereastră. Se urcă pe măsuță și își scoase capul prin deschizătură, cu grația unui acrobat.
   Aerul nopții avea gust de galben.
   Ieși cu capul pe geam, privind în jos, coborî frânghia încet-încet, apoi scoase și picioarele pe geam, trecându-și-le peste cap. Mai avea ceva de făcut însă.
   În loc să coboare în rapel până la pământ, Ward trase frânghia, se agăță de cadrul ferestrei, desfăcu nodul pe care îl făcuse de scară; frânghia îi alunecă printre genunchi, iar scara căzu înapoi în compartiment. Încercă să închidă geamul cu o mână, când auzi ciocănituri în ușa compartimentului.
   Ascultă vocea unei femei care vorbea în germană: Polizei. Machen Sie bitte auf!
   Ward își dădu drumul și căzu chiar pe șina de tren. Se părea că Ed Lister dăduse niște telefoane, banii lui fiind o motivație excelentă pentru oameni. Reușise să scape în ultimul moment.
   Ateriză stângaci și își prinse glezna sub o traversă. Simți o durere ascuțită în piciorul stâng, care nu îi trecu nici când se ridică și se sprijini pe el. Oricum, nu-și rupsese sau sucise nimic. Nu se mai deranjă să înfășoare frânghia sau să dezlege gențile. Le strânse pe toate la piept și începu să fugă cu capul plecat pe lângă tren.
   De-o parte și de alta a șirurilor argintii și cablurilor de deasupra capului său erau case. Nu se gândise că stația era așa aproape de centrul orașului. După vagoanele din față însă, era o zonă întunecată; prea departe, nu-și putea permite să riște fără acoperire.
   Ajunse între două vagoane și se băgă sub tren, după care începu să se târască pe coate spre dispozitivul de cuplare și studie cu atenție poziția în care se afla trenul. Capătul peronului era cam la 30-40 de metri în spatele lui, dar vizavi erau niște vagoane de marfă pe o linie secundară, ferită de lumina felinarelor.
   În vagonul din spatele lui era agitație; o voce groasă dădea ordine în germană - cu siguranță găsiseră cadavrele. În scurt timp probabil că aveau să aducă și câini care să-l adulmece și să-i ia urma. În timp ce își calcula șansele de a se strecura spre vagoanele de marfă fără a fi văzut, auzi venind o mulțime de mașini cu girofar și sirene pornite, semn că deja fuseseră chemate întăriri.
   Se uită la ceas. Sunase din tren la „Willy’s Reisen”, o companie de taxiuri găsită pe internet, și comandase o mașină care să vină peste un sfert de oră pe Klosterstrasse. Încă putea ajunge, dacă făcea abstracție de glezna care îl durea.
   Văzu apoi niște reflectoare care se îndreptau spre el. Orbit de fasciculele de lumină, îi luă ceva timp să realizeze că n-aveau nicio legătură cu acțiunea poliției.
   Din partea de sud a gării venea în viteză un alt tren.
   Ieși de sub vagon și se ridică. Din pricina adrenalinei nu mai simțea durerea aceea cumplită și îl motivă parcă să acționeze. Aprecie instinctiv viteza cu care mergea trenul și distanța la care se afla de el, precum și linia pe care urma să intre în gară, după care o luă brusc la fugă, ieșind din adăpostul în care stătuse până atunci.
   Alergă cu toată viteza spre lumină; putea auzi strigătele oamenilor. Se aruncă în aburul cald al amortizorului, la câțiva metri de motor - simțea șinele zguduindu-se sub greutatea trenului care trecea zgomotos pe deasupra lui.
   Rămase într-o beznă completă și începu să se rostogolească încontinuu, până când, rămas pe spate, zări cerul deasupra capului. Avea timp suficient să caute un alt adăpost în umbra trenului de marfă. Pe cer își făcuseră apariția câteva stele care îl priveau ridicându-se și îndreptându-se șchiopătând către peronul pustiu.
   Trebuia să găsească un loc ferit în care să poată lucra la laptopul lui Sam. Acum că reușise să îl ia, nimeni niciodată nu mai putea pune mâna pe el. Își aduse aminte de Ed Lister în Paris și nu-și putu stăpâni un zâmbet, dând din cap ironic la adresa tupeului de care acesta dăduse dovadă... te-am așteptat toată viața. Îmi sună familiar, Ed. Acum depindea doar de el ca acest „câineletemplului” să nu mai scape și de data asta.
   Ward aflase deja numele și adresa fetei din New York.

PARTEA A DOUA
29.

   Londra

   Londra înainte îi știam numărul de mobil pe dinafară. Acum câteva luni am început să-l mai uit, dar nici acum nu-mi vine să-l scot de pe apelare rapidă sau din agendă. Am citit pe undeva că nu e sănătos deloc să păstrezi aceste amintiri goale, dar îmi face plăcere de fiecare dată să-i văd numele în lista de contacte de pe computer.
   Rândul acela de pe ecran mă liniștește, e ca și cum aș menține o lumânare aprinsă.
   Toată dimineața mă gândisem la Sophie. Nu doar din cauză că știam că urmează să mă duc la poliție, să dau declarații în legătură cu moartea lui Sam, ocazie cu care cazul lui Sophie era redeschis; multe alte amănunte îmi aduceau aminte de ea. În minte îmi revenea aceeași imagine a ei de când era mică - nici măcar nu sunt sigur că era o amintire reală - stând afară noaptea și aruncând pietricele în geam pentru a-mi atrage atenția.
   Uneori o „simt” pe Sophie în același fel în care un om căruia i-a fost amputat un picior își simte uneori membrul lipsă și i se pare că încă are greutate și formă; totuși, diferența este că parcă ea își face simțită prezența în mod voit și întotdeauna într-un moment important.

   - Ziceați că a fost strangulată.
   - De unde știți? întrebă celălalt.
   - Nu știam... dar așa mi s-a părut din ce-am auzit la telefon. Părea că se sufocă.
   - Hai să ne lămurim. Deci ați auzit-o că se-neacă, apoi a tăcut. V-aduceți aminte cât era ceasul?
   Am luat o gură de cafea. Mâna îmi tremura puțin, așa că ceașca zdrăngăni puțin când am pus-o la loc pe farfurioară.
   - Zece și un sfert. Știu pentru că număram minutele până când trenul urma să ajungă în gară.
   Erau trei - inspector-șef Edith Cowper, detectivul Andrea Morelli și ajutorul de detectiv Daniel Ince de la Brigada Națională împotriva Infracțiunilor Informatice.
   Ne aflam în sala de conferințe din biroul meu de pe Tite Street. De-o parte a mesei masive din mahon stăteau ei, pe cealaltă eu, și mă simțeam ca la tribunal.
   - Domnule detectiv?
    Cowper se întoarse spre Morelli, nebărbierit, îmbătrânit și cu cearcăne din cauza nesomnului; întregul lui aspect fusese greu afectat de amprenta ultimelor 36 de ore. În dimineața aceasta plecase cu avionul din Linz.
   - Ambele femei au fost strangulate.
    Morelli își drese vocea, își coborî privirea pe o bucată de hârtie de pe masă și începu să citească:
    - „... vânătăi mari de ambele părți ale laringelui, semne evidente de asfixiere în plămâni și inimă. Zgârieturi pe gât făcute probabil de victimă în încercarea de a se elibera de mâinile atacatorului”. Raportul autopsiei Lindei Jack, ocupanta patului de sus din compartiment, este aproape identic cu cel al lui Sam Metcalf. Nu există urme de viol... în niciunul din cazuri.
   M-am foit în scaun. Limbajul explicit la care fusesem martor în transmisiunea în direct mă convinsese oarecum că Sam fusese și violată. Aș fi vrut să-l rog pe Morelli să intre în detalii, dar nu era momentul potrivit. Am schimbat o privire cu el, după care a continuat:
   - Conform raportului medicului legist, Sam a decedat între 10 și 10 și 20.
   - Ceea ce confirmă declarația domnului Lister, spuse Cowper cu un surâs care se stinse ușor.
   Ea era șefa aici și conducea discuția. O mână de om, cu părul de un blond-cenușiu și cam de vârsta mea, Edith Cowper lucra la poliția din Wiltshire și era ofițerul senior din Anglia care se interesase permanent de cazul fiicei mele. Acum nu conducea o nouă investigație; treaba ei era să verifice acuzațiile pe care le formulasem eu împotriva neglijenței poliției metropolitane din Londra - apelul meu la justiție nu mă făcuse prea popular la Scotland Yard.
   - Este posibil să fi interpretat greșit sunetele pe care le-ați descris deja?
   Nu eram sigur ce urmărea cu întrebarea asta, dar toate întrebările puse de Cowper aveau o tentă ostilă, pe care mă străduiam să o ignor.
   - Nu vă pot spune decât ce am auzit.
   - Ați auzit că se luptau? Că o strângea de gât?
   Am dat din cap că da. Urmă un moment de tăcere.
   - De data asta a lăsat vreo urmă? am întrebat, vrând să atrag atenția asupra subiectului principal al discuției: criminalul.
   - Încă se caută amprente și probe, răspunse Morelli, frângându-și degetele. E improbabil să nu fi lăsat nicio urmă. Orice criminal, signor Lister, lasă ceva de la el și ia ceva cu el de la locul crimei.
   - Parcă am mai auzit asta o dată, am bombănit eu.
   - Dacă nu vă supărați, domnule, spuse Cowper iritată, noi punem întrebările. Cum de l-ați cunoscut pe Jimmy Macchado?
   - Nu-l cunoșteam. Deja v-am spus asta. Cineva care se folosea de telefonul lui mobil m-a sunat când eram în Florența, iar asta am aflat deoarece pusesem pe cineva să urmărească numărul.
   - Faceți frecvent asta, domnule Lister? Puneți des să fie urmărite telefoanele oamenilor?
   - Am primit un apel anonim. M-am gândit că ar putea avea oarece legătură cu Sophie.
   - Nu ați avut niciun fel de contact cu Macchado cât timp v-ați aflat în Florența?
   - Nu. Apelantul mi-a spus că a greșit numărul. Acum sunt foarte sigur că era cel care mi-a ucis fata.
   - Aveți vreo idee de unde vă știa numărul?
   - Nu, niciuna.
   - V-ați dat numărul de telefon lui Sam Metcalf.
   - Corect.
   - Nu adresa de e-mail?
   Am dat din cap că nu.
   Deja mă simțeam ca la interogatoriu.

   În Paris, când încă nu eram sigur că Sam e moartă, stătusem aproape toată noaptea cu o sticlă de scotch, așteptând să sune telefonul.
    Am reluat la nesfârșit ultima noastră discuție. Pot să îi aud vocea, respirația tăiată, încercând să se facă auzită peste gălăgia din tren, pufnitul în râs când i-am spus că Jimmy e cel care o urmărește - părea plină de viață și relaxată, poate chiar fericită. Dacă legătura nu s-ar fi întrerupt, cred că lucrurile nu s-ar mai fi petrecut așa cum s-au petrecut.
   În jur de 3 și jumătate mă sunase Andrea Morelli să-mi spună că evenimentele la care participasem de la distanță avuseseră cu adevărat loc.
   Puteam să renunț la speranța că transmisiunea aceea fusese doar un joc, o fantezie de om bolnav. A fost aproape ca o ușurare.
   Apoi, în drum spre aeroport, amețit și epuizat, ocolisem pe la Gara de Est. Îl rugasem pe șofer să aștepte la intrarea din nord, iar eu intrasem pe la casa de bilete, în aglomerație. Trenul lui Sam era încă anunțat pe panoul de sosiri - sub el am văzut afișat anunțul special:
   „Information Voyageurs: Suite a une presomption d’accident de personne a Linz le train 262. Orient Express Rapide 1er, Arrivee: 9h 48, Venant de: WIEN-MUNCHEN-STRASBOURG, Voie: 24 este annonce avec du retard indefini”.
   Numele Linz și exprimarea prudentă a „întârzierii nedeterminate” îmi confirmară tot ce nu voiam încă să cred. M-am dus la peronul 24 și am rămas acolo o perioadă, uitându-mă la peronul gol, la tampoanele de beton, la buruienile crescute printre șinele lustruite... Mi-am plecat capul.
   În minte mi-a revenit imaginea corpului inert pe podeaua din compartiment.
   Sam murise pentru că încercase să mă ajute cu informații despre bărbatul care-mi ucisese fiica, iar eu mă îndoisem de ea. Pierdusem timp prețios gândindu-mă că mă mințea sau că încerca să mă păcălească. În adâncul sufletului știam că aș fi putut face mai multe să o salvez.

   În timp ce părăseam Parisul, știrea unei crime duble în expresul EuroNight era deja pe CNN și Fox.
   Două ore mai târziu, blocat în trafic pe drumul dinspre Heathrow, am sunat la birou, de unde mi s-a spus că poliția încerca să dea de mine. Am sunat-o pe Edith Cowper din mașină. După ce-am închis, mi-a luat câteva minute bune să mă gândesc ce să fac în continuare. L-am sunat pe Phil de la Soluții de Securitate.
   - Aveți grijă, domnule Lister, spuse Phil după ce-mi ascultase istorisirea despre evenimentele petrecute peste noapte. Ar putea să se hotărască să vă complice existența. Dacă aș fi în locul dumneavoastră, n-aș spune prea multe despre acea transmisiune online.
   - Cowper a chemat un expert în computere și internet, un bărbat pe nume Ince.
   - E o glumă proastă. Îl cunosc pe Dan Ince. Un tâmpit roșcovan din Dulwich, n-ar putea găsi nici Viagra online. Din descrierea pe care ați făcut-o, persoana care se află în spatele acestui site are cunoștințe avansate de programare și este un hacker foarte abil. Aveți nevoie de cineva care să fie la același nivel, trebuie să-i găsiți un adversar pe măsură.
   - Nu credeți că poliția face față?
   - După erorile grosolane pe care poliția metropolitană le-a făcut în cazul fetei dumneavoastră? Mă mai și întrebați...
   N-am mai avut replică.
   - Aveți o șansă, nu trebuie irosită.
   - Și dacă vor să-mi ia laptopul să-l analizeze?
   I-am spus lui Phil că salvasem textul apărut în timpul transmisiunii și că eram de părere că ar mai putea fi și alte informații stocate pe laptop, utile în cazul depistării lui Ward.
   - Trebuie să ne mișcăm repede, altfel o să dispară din nou. Cu cât dați mai repede computerul pe mâinile cuiva priceput, cu atât mai bine. Asta nu înseamnă că vă sugerez să ascundeți probe, domnule L.
   - Sigur. Aveți pe cineva care se pricepe? Pe cineva de încredere?
   Mă gândeam că va propune ca firma lui să se ocupe de asta, lucru perfect de înțeles. Deja aveam un contract de prestări servicii încheiat pentru firma mea.
    Răspunse fără nicio ezitare:
   - Campbell Armour. Nu lucrează la noi, dar este deștept, corect și probabil cel mai rapid pentru treaba asta.
   - Păi și cum de nu este angajat la compania dumneavoastră?
   - Am încercat să-l recrutez după ce ne-a făcut o verificare internă și încă ceva, ambele joburi foarte delicate. Nici n-a vrut s-audă. E un fel de rebel modern, dar bag mâna-n foc că e singurul care-l poate prinde pe ciudatul ăsta.
   - Unde stă?
   - Ăsta ar putea fi un dezavantaj. Tampa, Florida.
   Mie mi se păru că poate fi un avantaj.
   - Ce mai poți să-mi spui despre el?
   - O să vă trimit CV-ul lui. E un american naturalizat, de origine din Hong Kong, cu strămoși scoțieni și chinezi; bunicul lui a lucrat pentru Jardine & Mathieson, s-a-nsurat cu menajera și acolo a rămas. Părinții s-au mutat în Londra în ʼ89, după protestele din piața Tienanmen, au deschis un restaurant în Wapping, apoi au emigrat la San Bernardino, în sudul Californiei.
   - La 16 ani Campbell a câștigat o bursă la Stanford, iar de atunci încoace a primit numai summa cum laude, continuă Phil. Are totuși un defect: îi plac jocurile de noroc – sau în orice caz, îi plăceau. A cam avut probleme din cauza asta o perioadă, dar acum situația a revenit sub control. Apropo, el e cel care-și alege clienții, nu clienții pe el. Uneori poate fi extraordinar de arogant și nesimțit.
   - Cum pot să-l conving să accepte cazul?
   - Nu vă faceți griji, v-am pus eu o vorbă bună. I-am spus ce s-a-ntâmplat cu fiica dumneavoastră. E interesat de caz și are deja și unele teorii...
   - Deja ați vorbit cu el? Când, Doamne iartă-mă, ați avut timp?
   - În momentul în care am auzit ce s-a-ntâmplat cu fata din tren. Știam că sunteți la ananghie, domnule L, așa că mi-am permis să fac asta, încercând să vă ajut. La ce oră vă întâlniți cu polițaiul? Vreau să aranjez să vorbiți mai întâi cu Campbell.

   - De ce vă aflați în Paris? întrebă Edith Cowper.
   - Afaceri. Am un birou acolo.
   - Deci, erați cu totul întâmplător în oraș când v-a sunat Sam?
   Am încuviințat din cap.
   - De obicei vă cazați la Ritz?
   - Nu văd relevanța, dar da.
   - Când v-a sunat din Viena, ați fost surprins că victima vă caută din nou? În ciuda faptului că înainte vă lăsase baltă?
   - I-am acceptat explicația pentru cele petrecute... se temea.
   - V-a spus că încă se mai temea?
   - Credea că cineva o urmărește. Eu m-am gândit că e posibil să-și imagineze niște lucruri. Ulterior m-am îngrijorat...
   - Ați simțit că are legătură cu moartea fiicei.
   - V-am mai spus, Sam Metcalf m-a abordat pe mine, am zis eu calm. Susținea că Sophie salvase niște chestii pe computerul ei care m-ar fi putut ajuta să-l identific pe criminal. Urma să ne întâlnim în Paris să mi-l dea. Dacă în compartiment nu a fost găsit niciun laptop... asta nu vă sugerează nimic?
   - Dacă plecăm de la premisa că avea laptopul la ea.
   Mă cuprinse disperarea.
   - Știu că îl avea la ea, am răspuns eu, abținându-mă cu greu să n-am o ieșire nervoasă. De ce credeți că a fost ucis prietenul ei, Jimmy Macchado?
   Mă adresasem lui Morelli, care ziceai că e Napoleon în exil, foindu-se în scaun și nezicând nimic.
   - Andrea?
   Ridică palmele și dădu din umeri.
   - Nu avem decât declarația dumneavoastră, continuă Cowper, doar cuvântul dumneavoastră. Ați comunicat vreodată cu Sam Metcalf prin e-mail?
   - Și asta m-ați mai întrebat.
   - E o întrebare ușor diferită.
   - Am vorbit la telefon... doar atât.
   Interveni și Daniel Ince. Singurul în uniformă, avea o față prea mică pentru claia roșie de păr și o privire deloc simpatică. Până acum își luase notițe într-un carnețel cu foi galbene.
   - Vă deranjează cu ceva, domnule Lister, dacă vă cer laptopul pentru a fi examinat de echipa noastră de experți? E o procedură de rutină.
   Am ezitat, deși mă așteptam să mă întrebe asta.
   - Acum că asasinul fiicei mele a acționat din nou, am spus, mă gândesc că veți redeschide cazul.
   - Nu pot comenta, nu în mijlocul unei anchete interne, răspunse Cowper.
   - Dacă era prins de acum 1 an, am continuat eu, uitându-mă la Cowper și Morelli, Sam Metcalf și alte două persoane nevinovate ar fi fost astăzi în viață.
   - Domnule, întrebarea pe care polițistul Ince v-a adresat-o, continuă ea impasibilă, a fost dacă permiteți accesul la computerul personal.
    Mă privi insistent.
    - Sau considerați că trebuie să așteptăm până obținem un mandat de percheziție?
   Nu-i puneam la îndoială dedicația și integritatea, dar atunci când în țara asta un civil acuză poliția de incompetență crasă, iar eu o făcusem public - își unesc forțele și se aliază parcă toți împotriva ta.
   I-am întors privirea și i-am răspuns:
   - Nu este nevoie.
   N-am un obicei să mint poliția. Mă consider un cetățean destul de onest, care respectă legile. Problema era că nu puteam să stau iar cu mâinile în sân, să-i văd cum o dau iar în bară. Uciderea Sophiei mă zguduise și eram furios și supărat (pe mine, dar și pe alții), iar acum puteam să mă revanșez, profitând din plin de pista pe care mi-o oferise. Nu trebuia să permit ca moartea ei să fi fost în van.
   - O să fac tot posibilul să vă ajut, am șoptit eu în timp ce îi înmânam polițistului Ince un alt laptop, pe care îl foloseam doar pentru munca de birou, iar el îmi completă o chitanță pentru luarea în custodie.
   Probabil că mă făceam vinovat de obstrucționarea justiției sau de luarea legii în propriile-mi mâini; dar din punctul meu de vedere nu era așa. Intenționam să câștig timp, și nici n-aș fi vrut ca poliția să afle de Jelena - atât pentru protecția ei, cât și a mea.
   Am avut încredere în punctul de vedere al lui Phil - acționând independent, puteam reacționa mai rapid și mai flexibil decât poliția. Eu dispuneam de resurse financiare și eram motivat ca nimeni altcineva. Jurasem să-l găsesc pe ucigașul Sophiei și nu intenționam deloc să scap șansa asta, ultima, din punctul meu de vedere.

30.

   După ce plecară, am rămas în sala de conferințe, holbându-mă pe geam și întrebându-mă dacă luasem decizia bună.
    La urma urmei, poliția era cea care avea autoritatea, mâna de lucru și filiale peste tot. Eram însă încă destul de nervos când mă gândeam la cum manevraseră cazul Sophiei, așa că îmi găsisem scuza perfectă pentru mica minciună de mai devreme. Și, în afară de asta, oricum nu mai puteam da timpul înapoi.
   Am început să mă gândesc la informațiile pe care le aveam. Aveam proaspătă în minte imaginea cadavrului lui Sam întins pe jos și mă gândeam dacă și ultimele momente ale Sophiei fuseseră filmate, montate pe muzică și transmise în direct din grota de la Villa Nardini, spre încântarea Dumnezeu știe cui. Stăteam pe podul Albert și mă uitam spre apă, cutremurat de gândul că zăcuse acolo, în locul acela infernal, singură.
   În minte îmi reveni momentul în care locuisem pentru prima dată în New York, chestie petrecută în urmă cu atât de mulți ani, încât deja părea doar un vis.
   Priveam, în visul ăsta newyorkez, corpul unei fete zăcând pe fundul unui abis nemărginit - o imagine recurentă, pentru că Sophie mă va bântui mereu de acum încolo - neștiind ce să fac, dacă să am sau nu încredere în poliție. Am închis ochii și am alungat acel moment.
   Interviul durase mai mult de-o oră.
   - Nu-mi pune întrebări, am spus eu tăios.
  - Nu aveam de gând, spuse asistenta mea, Audrey, după ce îi condusese spre ieșire cu o mutră care parcă întreba ce-naiba-se-întâmplă-aici. Ai ajutat poliția să-și facă treaba.
   - Am putea spune și așa.
   - Ți-au luat laptopul vechi.
   - Le-am împrumutat singurul laptop, am răspuns eu, aruncându-i o privire cu subînțeles. Asta dacă se interesează cineva.
   - O să fii pierdut fără el.
   Am zâmbit.
   - Pe tine nu te-au luat la întrebări?
   Dădu din cap în semn că nu. Audrey mă ajutase mult când formulasem acuzațiile împotriva poliției metropolitane din Londra. Nu-mi plăcea s-o implic și pe ea. Încercam să păstrez o limită între afaceri și viața personală, dar în ceea ce o privește pe Audrey, nu e așa de ușor. Lucram împreună de foarte mulți ani și ne cunoșteam foarte bine unul pe celălalt. După uciderea Sophiei făcuse mai multe pentru mine decât era trecut în fișa postului. O știa de mică și o adora... la fel ca toată lumea care o cunoscuse.
   - Ai întâlnire cu Campbell Armour în 5 minute.
   Am ezitat câteva clipe, apoi i-am spus:
   - Nu sunt aici pentru nimeni.
   Setă legătura video cu biroul lui din Ybor City, Tampa, apoi coborî jaluzelele.
   Soarele bătea direct pe suprafața ecranului mare cu plasmă, fixat pe singurul perete din sala de conferințe. Deocamdată pe ecran se vedea un birou dezordonat și un steag în miniatură al Americii, prins într-un suport din plastic.
   Audrey stătea cu mâna-n șold și cu o sprânceană ridicată, așteptând.
   - Ceai?
   Nu voiam ceai, așa că i-am mulțumit și am revenit cu fața spre monitor.
   - Bine că nu te-au scos în cătușe de aici, mai spuse Audrey în drum spre ieșire.
   - De data asta.
   Am auzit niște pași. Campbell Armour intră din stânga ecranului și se așeză rapid la birou, cu spatele la camera de filmat. Mută câteva teancuri de hârtii să aibă loc, apoi se întoarse și se așeză cu fundul pe marginea biroului, arătându-mi picioarele musculoase și desculțe, după care își desfăcu o doză de Mountain Dew.
   I-am studiat tricoul albastru foarte larg cu Dolphins, pantalonii scurți, albi, lăbărțați și bentița cu „Search Engine” care-i ridica părul brunet ca într-o coroană cu spini. Era micuț de statură, îndesat, cu o față lată și plată, ochelari fără ramă care îi scoteau în evidență ochii căprui care-ți atrăgeau atenția. Părea să aibă cam 15 de ani.
  Își lăsă capul pe spate, luă o gură sănătoasă de suc, apoi își lipi cutia rece de piept și spuse:
   - Salut.
   Mă lăsase cam mască, dar mă gândeam că trebuia să am încredere în Phil.
   - Tu trebuie să fii Campbell.
   Ridică doza de suc în semn de salut.
   - Micul dejun, rânji el, cam fals.
   - Te-ai uitat pe ce ți-am trimis? am spus, arzând de nerăbdare să trecem la treabă. Vorbisem cu el la telefon noaptea trecută și îmi ceruse să-i trimit toate informațiile – nume, adrese de site-uri, parole, e-mailuri, documente. Nu era prea mult.
   - M-am uitat pe toate, mai puțin pe poze..., ezită o secundă. Au dispărut, Ed.
   M-am încruntat.
   - Au dispărut? Ești sigur?
   Mai luă o gură de Mountain Dew.
   - Chiar înainte să vin aici am intrat pe pagina lui Sam.
    Se șterse la gură.
    - N-ai salvat niciuna?
   - Am importat vreo două să mă uit mai cu atenție la ele în Photoshop.
   - Aș vrea să le văd - acum, dacă se poate.
   Mi-am luat laptopul - cel pe care nu-l dădusem poliției - și din câteva clicuri am deschis folderul respectiv.
   Nu mai erau.
   I-am simțit privirea în ceafă.
   - Stai un pic.
   Am verificat în Recycle Bin. Nimic. Am tras o înjurătură printre dinți. M-am uitat spre ecran și am văzut că se mutase pe scaunul din spatele biroului. Se bălăngănea în scaun, cu mâinile la ceafă.
   - Cred că le-am șters din greșeală.
   - Știi ce-i ăla Troian, nene? mă întrebă Campbel.
   Se referea fără doar și poate la versiunea electronică a calului pe care grecii antici îl visaseră să-l construiască din lemn pentru a ataca Troia, și nu la marca de prezervative cu același nume - aveam impresia că folosea destul de des replica asta.
   Am schițat un zâmbet. Avea o voce enervantă și un ușor accent de New Orleans.
   - E un program cu o agendă ascunsă, continuă el. Odată instalat pe computer, funcționează ca un server obișnuit, dar între timp deschide în secret o ușă din spate către sistem...
   - Am idee ce e ăla un troian, l-am întrerupt în timp ce-mi închideam laptopul. Crezi că cineva a pătruns în computer și mi-a șters pozele? Asta ar însemna că Sam chiar l-a fotografiat.
   - Ca să fiu sigur, trebuie să vă verific sistemul.
   - Cum ar fi putut avea Ward acces la el?
   - Există doar două posibilități. Fie prin unitatea de dischete sau CD, fie direct prin conexiunea la internet.
   - Mă cam îndoiesc că cineva a pus mâna pe laptopul meu, am spus eu, bătând cu degetele în capac. Nu se prea întâmplă să-l scap din ochi.
   - Atunci înseamnă că atacul a fost de la distanță.
   - Dacă a fost...
   - Sigur, Ed, noi aici doar ne dăm cu presupusul. M-ai întrebat cum. Ok, să-ți răspund. Putea să-ți introducă un troian în computer prin intermediul informațiilor ascunse pe care le cere un site la care te conectezi - un site controlat de el. N-am avut timp să-mi arunc ochii și pe pagina cu casă, dar mi se pare evident că prin el.
   - Îmi iau toate măsurile normale de precauție, am răspuns eu, ca un fel de scuză. Întreabă-l pe Phil.
   - Adică ai niște antiviruși pe care îi rulezi din când în când? Ai instalat un firewall și cel mai recent Spyware? Nu prea te ajută împotriva cuiva așa periculos ca Ward. El locuiește într-o lume în care lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par. E un loc periculos.
   - Cred că știu prea bine cât e de periculos, am spus.
   Nu angajasem un detectiv IT ca să-mi spună cât de înșelător era plimbatul pe internet sau că seamănă cu o sală cu oglinzi deformate. Mi-am adus aminte de privirea dubioasă a lui Will când mă avertizase că mă „aruncam cu capul înainte” spre Jelly. Nu mai auzisem nimic de ea din noaptea în care avuseseră loc crimele, aceeași noapte în care îi spusesem că m-am îndrăgostit de ea. Căzusem însă amândoi de acord să nu mai vorbim o perioadă.
   Campbell mă privea intens.
   - Trebuie să-ți verifici laptopul, Ed. Dacă se dovedește că e infestat, ai putea fi într-un rahat mai mare decât crezi.
   - Păi, nu de-aia stăm acum de vorbă?
   Deja începea să mă calce pe nervi. Nu voiam să-i las impresia că am ceva de ascuns, dar îmi displăcea ideea ca el să-și vâre nasul în conversațiile mele private (chiar dacă știam că mă pot baza pe discreția lui), după care să-nceapă să-mi pună întrebări despre Jelena. Ea n-avea nicio legătură cu povestea asta și intenționam nici să n-aibă.
   - Să presupunem că Ward a plantat un troian pe laptopul tău.
    Se aplecă în față și rosti cuvintele rar, ca și cum s-ar fi adresat unui copil.
    - De fiecare dată când te conectezi la internet, el îți vede adresa IP temporară, ceea ce îi permite accesul la computerul tău. Poate deschide porturi și amplasa programe unde și când are chef. Poate să-ți citească toate bazele de date, listele de contacte, jurnalul, e-mailul și documentele din diverse foldere. Poate face în așa fel încât să primească o „copie oarbă” după fiecare mail trimis de tine și își poate vârî nasul prin toate paginile pe care le deschizi. La fel, poate vedea fiecare pachet de date pe care îl primești. Nimic nu poate fi detectat. Virtual, poate face absolut orice dorește cu sistemul tău, Ed, și asta include crearea și ștergerea de fișiere.
   Începu să clatine încet din cap pentru a sublinia gravitatea acestor spuse.
   - Preia controlul asupra vieții tale.
    Campbell mă țintui cu privirea, ca și cum ar fi vrut să se asigure că înțeleg ce îmi spune.
    - Devine tu.
   - Cred c-am prins ideea, mersi.
   - Cu plăcere.
    Pufni și îmi zâmbi cu jumătate de gură, chestie care nu mi se păru prea simpatică.
    - Ori mi-l trimiți printr-un curier, ori i-l dai lui Phil și echipei lui de la Soluții de Securitate să se descurce ei.
   Nu era un concurs pentru cine câștigă dreptul de a-mi lua laptopul la puricat. Mai avusesem încredere în Phil și în cazul altor chestiuni confidențiale. Era totodată și o persoană manierată.
   - I-l trimit în jur de ora prânzului.
   - Excelent. Încă ceva, Ed. Ai remarcat că textul apărut în timpul transmisiunii este stâlcit și plin de greșeli? Ți-a trecut prin cap că e posibil ca asasinul să fi utilizat un program de recunoaștere vocală?
   - Mie mi-era groază că ce citeam eu pe ecran s-ar fi putut întâmpla de-adevăratelea. El spusese că „spectacolul” era live. Eu însă n-am fost convins decât spre sfârșit, când am auzit-o pe Sam la telefon, luptându-se să scape de el.
   - O strânge de gât, mai comentează ceva în microfon... ceva legat de noua lui experiență. Acțiune sută la sută live. E un individ bolnav rău la cap.
   Am dat din cap.
   - Am avut și eu la un moment dat un program d-ăsta de dictare.
   - N-ai fi putut s-o salvezi, Ed.
   Am tăcut amândoi. Am arătat apoi spre trofeele aranjate în vitrina de deasupra capului lui.
   - Pentru ce sunt?
   - Tenis. Știi să joci?
   - Am jucat până când fi-miu a-nceput să mă bată.
   - Ar trebui să jucăm o dată. Poate chiar o să te las să-mi iei un punct.
   Am râs amândoi, poate puțin prea tare decât era cazul.
   - Vreau să te-ntreb ceva, Campbell. Știu că ești tare pe IT - Phil mi-a zis că cel mai tare - dar ai vreo experiență în prinderea următorilor de pe net în viața reală?
   - Am fost implicat în câteva investigații.
   - Nu ai licență de detectiv particular. Nu ai un permis de portarmă.
   Își drese glasul.
   - N-am, eu ajut în mare parte forțele de ordine, agenții sau firme juridice să găsească oameni. Nu fac arestări. Doar obțin informațiile pentru prinderea unei persoane.
   - Ai fost angajat să găsești un... criminal, un monstru.
   - Poate că ai dreptate, dar să știi că el nu arată asta, Ed. N-o să fie ușor de recunoscut. Mai degrabă arată la fel de normal ca tine sau ca mine.
   - Încă n-am discutat de bani.
   - Eu de obicei cer 500 pe zi plus cheltuieli.
   - Rezonabil. Vreau însă să-ți ofer dublu și un bonus... în funcție de rezultate.
   Rânji, apoi dispăru undeva sub birou. Apăru din nou, de data asta cu o păpușă Barbie dezmembrată.
   - E a lui Amy, fetița mea. Umblă ca o tornadă și-și împrăștie lucrurile peste tot. Despre ce bonus vorbim, așa, orientativ?
   - Un milion de dolari. Dacă mi-l găsești pe asasinul Sophiei.
    Mai oferisem recompense și altă dată, dar nimeni nu găsise vreo pistă și mă alesesem doar cu speranțe deșarte.
   - Un milion.
    Detectivul se încruntă și-și coborî privirea spre păpușă.
    - Chiar așa, știi dacă a-nceput Wimbledonul?
   - Luni e prima zi.
   - Am vreo șansă să-mi faci rost de bilete la loja centrală, la finala masculină?
   Pufni în râs.
    - Glumeam. Vorbim mai încolo, tipule.

31.

   Stabilisem cu Will să ne întâlnim într-un bar lângă Lancaster Gate.
    Era una dintre bodegile alea anonime pline de turiști cazați într-unul dintre numeroasele hoteluri de trei stele din jurul parcului - aer condiționat, muzică din aia de se ascultă prin sălile de așteptare, meniu în 5 limbi - într-un cuvânt, locul tipic pentru Will. Întotdeauna i-au plăcut locurile mai plicticoase, greu de definit.
   Ajunsesem în jur de 7 și îl găsisem într-un separeu din spate, cu un gin tonic în față, citind pagina de sport din Evening Standard. Lângă el, pe bancheta din catifea, era un plic mare.
   - Presupun că ai văzut știrea asta, spuse el, împingând ziarul spre mine.
    Pe prima pagină era o poză cu „vagonul crimei”, în gara din Linz.
   Citisem la repezeală articolul, care includea un interviu cu tovarășii de drum ai lui Sam, un cuplu de americani pe care-i chema Rivers. Despre Sophie nu se pomenea nimic.
   - Poliția de aici nici măcar nu admite legătura dintre crime.
   Will ridică din umeri.
   - Poate au motive.
   - Vreau să redeschidă cazul Sophiei.
   - Ai putea să arunci tu vreo bombă.
   - Vrei să ne năvălească iar cei din media?
   Cealaltă persoană căreia îi spusesem despre cele petrecute în Paris era Laura.
   Primise vestea cu groază, foarte speriată, dar mai ales furioasă pe mine că mă dusesem să mă întâlnesc cu Sam Metcalf fără să-i spun și ei. Credea că motivul pentru care mă dusesem la Paris era Sam și nici nu mă chinuisem să o contrazic.
   - Mi-a fost teamă că ai să încerci să mă oprești, atât îi răspunsesem.
   Will se uita la mine.
   - Înțeleg de ce nu vrei să faci mare zarvă, Ed, dar nu poți să le ai pe toate.
   Mi-am dres glasul.
   - E... nu se mai pune problema.
   - Ce problemă?
    Mă privea ca și cum nu înțelegea, dar știa prea bine la ce mă refer.
   - Persoana despre care ți-am povestit că am întâlnit-o pe net. Am decis să luăm o pauză și să nu ne mai vedem o perioadă.
   - A, te referi la fata din Insulă, chicoti Will. Te-a părăsit?
   M-am făcut că n-aud.
   - Ai avut dreptate, deja situația începea să se denatureze.
   - Păi, atunci ce pot să mai zic, îmi pare bine că ți-ai revenit la normal - pentru binele tuturor.
   Încheiasem subiectul „Jelly”. Într-un fel mă simțeam ușurat, dar pe de altă parte contrariat că Will nu părea mai interesat și nu încerca să mă descoasă.
   - Și ce-a avut de zis dr. Wass despre desenele Sophiei?
   - Mai vrei unul?
   M-am uitat la ceas. Nu mă grăbeam nicăieri, voiam doar să zică ce avea de zis.
   - Nu, mersi.
   - Eu mă duc să-mi mai iau un rând.
    Se ridică și se duse la bar, de unde se întoarse cu un gin tonic și cu un whisky dublu, cel pe care îi zisesem că nu-l mai vreau.
   - Will?
    Deja începusem să mă impacientez.
   Nu se grăbi să-mi răspundă. La telefon îmi spusese doar că una dintre colegele lui se uitase pe caietul de schițe și avusese unele comentarii de făcut.
   - O să fii dezamăgit de ce-o să-ți spun, zise el. Elna Wass e de părere că desenele nu au nicio legătură cu uciderea Sophiei sau cu evenimentele care au dus la crimă. Cel puțin așa i-am interpretat eu observațiile. Nu i-am spus nimic despre circumstanțele în care au fost făcute, cine le-a făcut sau ce s-a întâmplat de fapt. Voiam o părere imparțială.
   - Dar de site i-ai spus?
   - Am considerat că doar ar complica lucrurile.
   Pauză.
   - Și? Care au fost impresiile ei?
   Trebuia să-i scot vorbele cu cleștele.
    - A fost de părere că desenele erau inspirate de o casă reală sau imaginară?
   - A presupus că este vorba despre casa părintească.
   - Greenside? Ce s-ar mai bucura Laura să audă așa ceva...
   - Dar asta nu era important... din punctul de vedere al interpretării.
   - E psihiatră. Bănuiesc că interpretarea ei s-a asemănat cu a ta - Sophie încerca să exprime prin artă ce nu putea exprima cu cuvinte.
   - Cam așa ceva.
    Mi se părea stânjenit.
    - Elna a insistat pe sentimentul foarte puternic și întunecat al opresiunii creat de interiorul casei, ca și noi de altfel. Susține că este primul lucru pe care l-a remarcat imediat. Și apoi frica.
   - Frica de ce? Parcă ziceai că Wass nu a perceput o amenințare exterioară din desene.
   - E de părere că frica vine din interior.
   - Din interiorul casei, vrei să zici.
   - Ascultă, Ed, nu vreau să intru-n termeni de specialitate.
    Mă privi pe deasupra ochelarilor.
    - De fapt, n-o să-ți placă ce-a zis în nicio limbă. Elna crede că sursa de inspirație pentru desene o reprezintă relația problematică dintre artistă și tatăl ei. El este opresorul, el este cel de care se teme... adică de tine.
   Mă lăsă mască. Am tras adânc aer în piept, după care am izbucnit în râs.
   - Ce dracu’...
   - Știu, știu ce vrei să spui...
   - Ba nu știi, am spus eu râzând cu poftă în continuare. Nu-mi vine să cred că te prefaci că ai luat de bun rahatul ăsta de explicație.
    Am scuturat din cap.
    - Tu chiar crezi că am persecutat-o pe Sophie? Pentru numele lui Dumnezeu, Will, fata mea, nepoata ta, a fost strânsă de gât și bătută până și-a dat duhul de un nebun, iar femeia asta pălăvrăgește despre complexele tatălui?
   - N-am zis că-s de acord cu ea. Trebuie însă să-i respect opinia medicală. Poate ar trebui să te gândești la ce-a vrut să spună.
   - La ce să mă gândesc? Știi cât de apropiați eram eu și Soph... știi foarte bine cât de mult o iubeam. Bine, poate n-am fost tatăl ideal. Eram plecat mult de-acasă, poate nu i-am acordat suficientă atenție, dar relația noastră a fost sănătoasă și plină de iubire. Nici nu se pune problema că s-ar fi temut de mine.
   Am luat o gură de Glenlivet, fiind pentru el.
   Will ridică mâinile într-un gest defensiv.
   - Eu sunt sigur că ai dreptate și că faptele nu confirmă teoria Elnei. Poți totuși să înțelegi și punctul ei de vedere, de unde i-a venit această idee. Umbra aceea care domină casa, perspectivele acelea înșelătoare a la Alice în Țara Minunilor, figura din fotoliu care se uită la televizor.
   - Nu-mi aduc aminte de nicio figură în niciun fotoliu.
   Luă plicul și scoase caietul cu coperți de moleschin, apoi îl puse pe masă și răsfoi până la desenul cu salonul sumbru unde era televizorul, imaginea din Breakfast al Tiffany pe ecran, două fotolii goale... Doar că acum într-unul din ele stătea cineva.
   Exact ca în seara cu transmisiunea live.
   - Ce naiba înseamnă asta? am spus și i-am smuls desenul din mână.
    Se vedea clar ceafa spectatorului, precum și mâna lui pe brațul fotoliului. Semăna perfect cu imaginea din casa virtuală, doar că aici eram mai ușor de recunoscut - o efigie ștearsă și destul de sinistră, care se uita la Peppard și Hepburn cum se sărută în ploaie.
   Filmul preferat al lui Sophie. Simțeam privirea lui Will ațintită asupra mea, dar nu spunea nimic.
   Pentru un moment m-am gândit că-mi pierd mințile. Am pipăit desenul, m-am uitat îndeaproape la urmele de tuș, la hașurări, la densitatea și la gradul de apăsare pe hârtie. Voiam să mă asigur că silueta nu fusese desenată ulterior, că desenul inițial nu fusese compromis în niciun fel.
   N-am putut să înțeleg - și nici acum nu pot - cum de prima dată văzusem fotoliile ca fiind goale.

   De la Pizza Express, din partea sudică a Notting Hill Gate, până în fața ușii noastre dintr-o fundătură a Holland Park Avenue sunt 350 de metri.
   Știu asta pentru că, atunci când mergeam acasă cu Sophie și George când erau mici, îi puneam să joace un joc în care trebuiau să numere pașii. Cel mai inutil număr care mi-a rămas întipărit în memorie.
   Am plecat din restaurant după 11 noaptea. Ne-am dus într-un alt local și am mai ciugulit ceva și, evident, am băut prea mult. L-am lăsat într-un taxi și m-am decis să merg pe jos până acasă, în speranța că-mi mai limpezesc mintea.
   Era o noapte de iunie, dar prea cald pentru perioada asta, o căldură din aceea înăbușitoare care nu se potrivește deloc cu Londra. Mi-am scos haina și mi-am pus-o pe umăr.
   Cam pe la jumătatea distanței m-am oprit la semafor pe colțul cu Campden Hill Road, acolo unde lanțurile de magazine și restaurante se termină și încep casele din zona Holland Park, o zonă mult mai liniștită, dar și mai slab luminată. Am pornit din nou și am auzit niște pași în urma mea. N-am acordat prea mare importanță.
   Mai erau oameni pe stradă și mintea îmi era la teoria lui Campbell Armour despre cineva care mi-ar fi accesat cu intenții răuvoitoare laptopul. Grija mea era în strânsă legătură cu multe alte lucruri - poliție, Jelly, Laura, interpretarea tulburătoare făcută de dr. Wass desenelor Sophiei, figura din fotoliu.
   M-am oprit să-mi aprind o țigară, dar din cauză că bătea un pic vântul, mi-am folosit haina pe post de paravan pentru brichetă. Mi-am continuat drumul, dar am remarcat că pașii se opriseră și ei, iar acum o luaseră din loc odată cu mine. M-am mai oprit o dată, s-au oprit din nou. M-am uitat peste umăr, nimeni. Nu mai era țipenie de om pe stradă.
   Am început să grăbesc pasul, mergând aproape de zidul înalt din stânga mea, care separă grădinile de clădirile înalte de pe stradă. Am auzit ecoul accelerat al celorlalți pași, după care se făcu brusc liniște. M-am ascuns într-o nișă din zid și am așteptat să treacă niște mașini care acoperiseră toate celelalte zgomote.
   După ce s-a făcut liniște, am pornit iar la drum. De nicăieri apăru un cuplu de tineri care părea că se grăbește undeva. Am observat că purtau pantofi sport asemănători și le-am zâmbit fără motiv când trecură pe lângă mine. Recunosc că eram un pic amețit, dar zgomotul de pași era real.
   Am ajuns pe Campden Hill Place, iar bariera cu indicatorul pe care scria „Drum privat - circulația interzisă” era ridicată, așa că am urcat pe singura stradă către cele trei case ascunse în capătul acestei enclave. Casa noastră este albă, are patru dormitoare și o verandă cu coloane, fiind situată între celelalte două. Când am ajuns în apropiere, se aprinseră niște lumini cu senzor. Laura plecase la țară în dimineața aceasta: nu era nimeni acasă.
   M-am oprit în lumina aceea puternică din fața ușii de la intrare să îmi caut cheile prin buzunare. Am sesizat o mișcare în dreapta mea, în dreptul gardului care desparte casa noastră de următoarea și mi-am dat seama că cineva se uită la mine. M-am întors și am observat că ramurile unei tufe de mălin negru se mișcau; aș fi putut să jur că zona întunecată la care mă uitasem înainte devenise brusc și mai neagră. Deodată, am știut că nu eram singur în fundătură.
   Amețit de alcool și cu inima bătându-mi nebunește, nu reușeam deloc să bag cheia în ușă. La un moment dat am auzit un zgomot foarte slab de pași, de data asta din casă. Înainte să mișc cheia în broască, ușa se deschise brusc.
   - Ce dr... ce faci aici? aproape am zbierat eu.
   În fața mea, îmbrăcată într-o rochie de bumbac, desculță și cu un pahar de vin în mână, era soția mea Laura.

32.

   Ybor City

   - Acum ce mai e, Luca? întrebă Morelli, fără să-și ridice nasul din dosarul de pe birou.
    Își frecă tâmplele, încercând să-și mai aline durerea sâcâitoare de cap. N-avea niciun chef de Francobaldi.
   - A sosit ceva pentru dumneavoastră.
    Ajutorul de detectiv părea nehotărât.
   - Un fax de la Surete din Paris. Poate ar trebui să vă uitați peste el.
   Morelli continuă să-și vadă de ale lui.
   - Bine, bine, lasă-l aici.
   - Dacă doriți să știți chestiuni care nu apar în raport... sunt în biroul de lângă. Am făcut progrese cât ați fost plecat.
   - Așa se cheamă ce-ați făcut? Progres?
   Comportamentul ușor agresiv se datora parțial lipsei de somn - se întorsese la Londra noaptea trecută, după care se certase rău cu Maria, care îl acuzase că miroase a parfum feminin, după care îl trimisese să doarmă pe canapea.
   - Cu tot respectul, ispettore, da. L-am umflat pe puștiul ăla, Arcangeli. Am vorbit cu rețelele de telefonie mobilă, i-am interogat pe toți vecinii englezului. Camerele de supraveghere l-au surprins pe Jimmy Macchado conducând-o pe fată la gară, după care el a plecat cu geanta din pânză găsită în casă.
   - Doamne Dumnezeule, spuse Morelli și se apucă cu mâinile de cap.
   Luca raportă în continuare.
   - Hârtia de ambalat marca Ferragamo are legătură evidentă cu halatul lăsat în tren. Inițial, fusese cumpărat de Sam Metcalf, dar Macchado s-a dus la magazin și l-a schimbat, alegându-și un număr mai mic...
   - Oprește-te, nu a fost omorât pentru halatul ăla de fițe, și nici pentru telefonul mobil.
   Tânărul detectiv ridică din umeri.
   - Exceptând cazul în care criminalul a vrut să pară așa. Teoria dumneavoastră era că ucigașul este canibal și acesta ar fi fost motivul crimei...
   Morelli scoase un geamăt de animal rănit. Dis-de-dimineață avusese o întâlnire cu consulul american, o tipă pe nume Avis Chance, fără nicio urmă de simț al umorului, care voia neapărat să știe ce face chestura pentru a-i găsi pe criminalii lui Sam Metcalf și Jimmy Macchado. Îi explicase că investigația era într-o fază incipientă și că așteptau rezultatele laboratorului de analize pentru crime violente, cele de la poliția austriacă și așa mai departe, și că acest caz era primul pe lista priorităților. Dr. Chance îi lăsase de înțeles că nu o impresionase cu nimic.
   De atunci însă, se mai întâmplaseră multe și durerea de cap se agrava. Acum tocmai vorbise la telefon cu commissario Pisani, care-i comunicase că este presat de superiorii de la ministerul de interne. Pisani le împărtășea temerile.
   - S-a deschis sezonul turistic pentru americani în Florența, mio caro, și nu e bine deloc pentru turism.
   Părea că toată lumea uitase de englezoaică, de Sophie Lister.
   Lui Morelli îi venise să-i spună că erau oricum prea mulți turiști în Florența și poate nu era așa rău dacă se mai rărea din ei. Dar se abținuse și bine făcuse. Mai fusese întrebat și dacă, după părerea lui, era opera unui criminal în serie. Nimeni nu pomenise nimic, dar în memoria polițiștilor și politicienilor încă mai bântuia amintirea „monstrului din Florența”, un criminal local care terorizase orașul în anii 70 și 80. Un Hannibal Lecter fictiv putea fi o atracție turistică, dar revenirea lui în carne și oase ca o ceață toxică deasupra râului Arno nu era deloc.
   Morelli răspunsese că nu, nu anticipa și alte crime - nu în Florența.
   - Cred că putem renunța la teoria canibalului homosexual, Luca. Altceva?
   - Se poate ca Gianni Arcangeli, prostituatul-hoț, să fi văzut crima când stătea la pândă, sâmbătă seara. L-a recunoscut pe Jimmy Macchado stând de vorbă cu cineva în curte, dar pentru că și el încerca să se ferească să nu-l vadă careva, n-a putut să-l vadă suficient de bine cât să ni-l poată descrie acum. Gianni nu vorbește engleză. A declarat că ambele voci vorbeau cu accent american.
   - Nimic nou sub soare, oftă Morelli. Vino cu ceva nou.
   - Credeți că ucigașul știa că laptopul lui Sam Metcalf era în geanta din pânză?
    Morelli încuviință din cap.
   - Evident.
   - Și când a descoperit că nu e?
   - S-a decis să-l elimine oricum pe Macchado.
   - Glumiți, nu? zâmbi Luca viclean. Păi, și de ce a luat halatul cu el, ca apoi să-l lase în tren?
   - Ce dracu’ tot insiști cu halatul ăla? râse Andrea.
   Morelli nu înțelesese niciodată de ce asistentul lui incapabil, un tânăr cu păr lung, ochelari la modă și maniere elegante (se trăgea dintr-o familie aristocrată din Florența), voise să se facă polițist. Adevărul era însă că, în comparație cu majoritatea colegilor lui, Luca Francobaldi era mult mai inteligent și o companie mult mai plăcută. Dacă uneori se purta mai dur cu el, o făcea doar pentru a-l proteja.
   - Păi, dumneavoastră spuneți de fiecare dată că orice criminal lasă ceva de la el și ia ceva cu el de la locul crimei... Uitați.
   Luca îi întinse peste birou faxul de la poliția din Paris, apoi se ridică în picioare.
   - Ispettore.
   - Când ieși, fă-mi o favoare - roag-o pe Theresa să-mi aducă niște cafea.
    Își aruncă o privire pe foaie.
    - De ce nu mi-ai adus hârtia imediat?
   - Habar n-am, răspunse Luca ridicând din umeri, după care închise ușa după el.
   Faxul era trimis de inspectorul Touchanges de la Surete și se referea la vizita la Paris a lui Ed Lister, în urmă cu o săptămână. Ce îi atrăsese atenția lui Morelli era faptul că subiectul petrecuse o oră în după-amiaza zilei de miercuri la Conservatorul Național Superior de Muzică, aparent pentru a se interesa de posibilitatea acceptării finei lui ca studentă la secția de pian. Lui Morelli i se păru foarte ciudat că Lister uitase să-i menționeze această vizită care avusese loc chiar în ziua crimelor.
   Poate că uitase sau poate omisese dinadins acest amănunt. Și mai era ceva - își aminti când se întâlniseră cu toții în biroul lui Lister din Londra cum reacționase tipul când îi spusese că nu fuseseră găsite urme de atac sexual, ca și cum asta l-ar fi mirat foarte tare.
   Îi văzuse în privire că avea ceva de ascuns. Morelli se gândi un pic, după care puse mâna pe telefon și formă numărul care figura pe fax, al unui anume profesor Lucas Norbert, responsabil cu admiterile la conservator.

33.

   Jelly trase cu coada ochiului la doamna Cato, care stătea în scaunul ei de răchită, lângă coada pianului și-i surprinse „privirea” profesoarei sale.
    Știa cât de rău cânta; sărea peste note, apăsa prea tare pe pedale; expresia feței îi era nepotrivită, tușeul prea aspru. Nu reușea să cânte fluent.
   Greși iar o terță și se opri, sunetul izbindu-se parcă de toți pereții studioului din subsol. Ce naiba era cu ea?
   - Știu, știu, știu..., se vaită Jelly.
   Doamna Cato nu scosese niciun cuvânt. O doamnă în vârstă, micuță și zbârcită de riduri, încă plină de farmec în mantia ei din satin, cu părul argintiu prins într-un fel de coc în vârful capului, nu trebuia să spună nimic - era suficient să se uite la ea cu privirea aceea.
   - Draga mea, poți mai mult, îi spuse ea.
   Jelena simți că o podidesc lacrimile. Nu exersase destul, de-aia nu știa.
   Acum îi părea rău că încercase să cânte melodia pe care urma să o prezinte joia viitoare la Centrul de Arte. O nocturnă de Chopin care, din punct de vedere tehnic, era un mare progres pentru ea, o adevărată provocare. Dacă reușea să o cânte corect, ar fi însemnat mare lucru atât pentru ea, cât și pentru profesoara ei.
   Cea mai mare motivație a ei era să o mulțumească pe doamna Cato. Aceasta îi repeta încă de când era la liceu că vede în ea un viitor muzical excepțional, care ar putea oricând să intre bătând din palme la academia Juilliard sau Brooklyn. Nu se dusese la nicio audiție pentru că nu credea cu adevărat în laudele doamnei C și se temuse că dacă va pica examenul nu-și va mai recăpăta niciodată încrederea în forțele proprii. Mai erau și zile în care nici măcar nu mai știa sigur dacă ar vrea să-și dedice toată viața unei discipline atât de istovitoare, care nu i-ar mai fi permis să facă și altceva.
   Profesoara obișnuia să-i spună că muzica ar trebui să fie în tot ce gândești, simți și faci. Dacă exersezi constant, Jelena, vei găsi ordinea și armonia pe care le dorești cu atâta îndârjire în muzica și în viața ta. Vei deveni atât de puternică, încât vei trece peste toate încercările și dificultățile. Dar pentru asta trebuia ca muzica să însemne toată viața ta.
   În ultimul timp, Jelly vedea muzica mai mult ca pe un refugiu. Trebuia doar să se așeze în fața pianului, și toate porcăriile de care se lovea zilnic dispăreau.
   Învăluită în melodii, acoperită de sunet, se simțea protejată, îmbogățită, ferită de orice rău.
   Apoi mai era și Parisul. În continuare un vis imposibil.
   - Ia-o de la capăt, îngerașule, spuse doamna Cato cu blândețe. Doar că de data asta te rog să încerci să-ți imaginezi că porți o conversație cu o persoană dragă, iar în loc de cuvinte folosești note muzicale.
   Desenă o floare imaginară în aer cu mâna plină de bijuterii.
   - Cântă ca și cum ți-ai dori foarte tare să te conectezi cu acea persoană, continuă profesoara. Las-o să-ți audă inima și sufletul cum strălucesc prin muzică.
   Ce naiba... despre ce vorbea?
   O iubea pe doamna Cato pentru că nu se supăra niciodată pe ea, pentru că era cea mai bună profesoară din lume, dar acum, când îi spunea să-și schimbe brusc starea sufletească, să pună mai mult „suflet” în muzică... nu era chiar sfatul de care avea nevoie acum.
   - Există cineva în viața ta, domnișoară, nu-i așa?
   Jelly râse și scutură din cap.
   - Ce vă face să spuneți asta?
   Nu putea să se refere la el, nu? Ed nu conta. Și-n afară de asta, după ultima dată când vorbiseră, îi ștersese numele din lista de prieteni, apoi ștersese și arhivele cu discuțiile lor, pozele și în general toate chestiile care avuseseră legătură cu relația lor. Era ca și cum și-ar fi luat o mare greutate de pe suflet. Se mai gândise la el în ultimele zile, dar din ce în ce mai rar.
   - Nu mă văd cu nimeni, spuse ea adevărul.
   Bătrâna o privi cu ochii ei cenușii și iscoditori. Când nu preda lecții de pian, doamna Cato „lucra” în sufragerie ca medium pentru comunitatea din Church Street, citind în palmă joia și ghicind în cărți de tarot (doar cu programare) vinerea.
   Uneori chiar le nimerea.
   Of, cât e ceasul... Jelly trebuia să se întâlnească cu Tachel și alți prieteni la 8 și un sfert. Deja trecuse de 7.
   Trase aer în piept.
   - Îmi cer scuze, doamnă C, dar trebuie să plec.

   Morelli nu prea avea chef să se ducă acasă.
    O sunase pe nevastă-sa și-i spusese că mai are de rezolvat niște hârțogăraie, așa că să nu-l aștepte. Automat asta însemna că va dormi iar pe canapea. Durerea de spate încă nu-i trecuse. Mai avea însă un motiv pentru care rămăsese la serviciu peste program.
   Stătea și se holba la telefonul de pe birou, încercând să se hotărască dacă s-o sune sau nu pe Gretchen, fizioterapeuta lui cehă care făcea minuni. Chiar în fața lui avea un șervețel de la hotelul Sorrento, pe care își mâzgălise numărul de telefon din Marienbad, peste care își pusese amprenta buzelor date cu ruj roz-corai.
   Se gândise toată ziua la ea. În mijlocul interviului cu consulul SUA, dr. Chance, visase cu ochii deschiși la blonda plină de entuziasm, la tactul ei delicat, la puful acela blond de pe stomacul ferm... poteca spre comoară. Oftă. Gretchen fusese pentru el doar o aventură de-o noapte, dar era o persoană drăguță - asta era diferența.
   Cândva, și Maria fusese o persoană drăguță. Ce se întâmplase?
   Se uită la pereții cămăruței, despre care Francobaldi insistase să-i spună că pe vremurile când clădirea chesturii era un spital de nebuni, fusese o celulă capitonată. Privirea i se opri vinovată pe un portret de familie. Rezistă tentației și băgă batista înapoi în buzunarul de la haină. Porni computerul, tastă „Ragtime” în bara de căutare a Google-ului și apăsă pe Enter. Selectă unul dintre numeroasele site-uri în care apărea Scott Joplin și căută printre compozițiile lui până găsi Fig Leaf Rag, piesa din repertoriul finei lui Ed Lister, pe care aceasta o interpretase în fața profesorului Norbert.
   Morelli deschise opțiunea audio, apoi se lăfăi în scaun cu mâinile sub ceafă și ascultă pianul acela sacadat pe care îl asocia cu filmele despre prohibiție și gangsteri.

   Cadou, sigur, așa preferase Lister să-și numească gestul față de talentata lui protejată din America.
   Fină pe naiba. Era evident că mai călca și el în străchini – și ce dacă avea o iubită sau o amantă? Putea să-și permită acest lux - chiar și unul cu un talent muzical extrem de costisitor. În cele din urmă, Norbert recunoscuse că „monsieur Lister” făcuse o donație generoasă către fondul de burse al conservatorului.
   Morelli se simți dintr-odată epuizat și voia acasă. Căscă și se întinse, dând ușor din mâini în ritmul muzicii. Fragmentul acela de muzică jazz îi ridicase moralul.
   Poate că era presat să aibă rezultate, dar, așa cum îi și reamintise șefului, Pisani, scena cea mai importantă a oribilei crime se afla în afara jurisdicției lor. Își punea toate speranțele în probele luate de legiști din tren, iar când aveau să vină rezultatele, poate găsea și el o pistă sau poate chiar făcea o mare descoperire.
   Intervievase un cuplu elvețian în Linz care avusese compartimentul lângă Sam și Linda. Soția pretindea că auzise sunete de natură „amoroasă”, muzică, un pian care cânta ceva clasic, după umilele ei cunoștințe despre Mozart.
   Soțul o contrazisese vehement... în niciun caz Mozart, ci Brahms.
   Era un detaliu care probabil nu avea absolut nicio legătură, dar pentru că oricum nu prea strânsese dovezi, orice putea fi de ajutor - Morelli se întreba dacă muzica de pian putea să aibă o legătură. Ridică receptorul și sună la Marienbad.
   Gretchen răspunse.
   - Te-am trezit? întrebă el.
   - Andrea? Nu, nu m-ai trezit.
   Putea ghici după vocea ei mieroasă că mințea.
   - Mi-ar plăcea enorm de mult să te văd din nou.
   Gretchen râse.
   - Așteptam să mă suni.
   După ce închise, Morelli dădu mai tare volumul laptopului și mai ascultă o dată Fig Leaf Rag. Veselia irezistibilă a melodiei îl făcu să râdă zgomotos și îi veni să danseze prin încăpere cu gândul la Gretchen. Se ridică în picioare și făcu câțiva pași în ritmul muzicii, închipuindu-și că dansează cu ea.

   - Ce-nseamnă „întârzii puțin” pentru tine?
    Tachel o luă la rost imediat ce deschise ușa apartamentului.
    - Cinșpe minute? Douăzeci? O oră?
   - Ce te-a apucat? Ce vină am dacă transpo... las-o baltă.
   Cu telefonul la ureche, Jelly închise ușa cu piciorul, se descălță și începu imediat să se dezbrace, aruncându-și hainele pe podea, în drum spre baie. Se așeză pe marginea căzii, își privi unghiile de la picioare, o pufni râsul de reacția pe care o avusese Tachel și-i strigă:
   - Relaxează-te, la 8 jumătate am ieșit pe ușă.
   Dădu drumul robinetului de la duș, se spălă pe dinți cât așteptă să vină apă fierbinte, apoi se strecură sub jetul de apă, întrebându-se cu ce naiba să se îmbrace. Gândurile îi mai erau întrerupte și de alte treburi pe care le avea de făcut - să dea de mâncare pisicii, să mai strângă un pic prin casă - înainte să plece, în caz că... în caz că ce?
   Era agitată cu gândul la întâlnirea cu Frank Stravros. Nu se văzuseră demult și nu știa cum avea să se simtă sau dacă era bine ce făcea. Își băgă fața sub jetul puternic de apă și încercă să-și aducă aminte cum arăta Frank dezbrăcat... foarte păros și... la naiba, nu, în niciun caz, nu.
   Erau patru, întâlnire dublă. Un număr sigur. Urma ca ceilalți să vină s-o ia de acasă și să se ducă toți cu mașina lui Bernardo în Coney Island, să mănânce la localul acela italienesc, Gargano, pe Surf Avenue. Linguini cu scoici erau absolut divine. Tachel îi promisese că aveau să se distreze de minune.
   Jelly știa că prietena ei complotase să se întâlnească cu Frank. Bine că măcar el avusese decența s-o sune marți, să-i spună că revenise în oraș și că voia să se întâlnească cu ea. Deja discuția penibilă avusese loc, așa că nu trebuia să-și mai facă griji că poate fi prea rău în seara asta. Oricum, relația lor era de domeniul trecutului.
   Aventura lor durase 2 ani, nereușind să supraviețuiască transferului lui Frank în LA. O rugase să se mute cu el pe coastă, și chiar se dusese într-un weekend de probă, dar descoperise că o înșela. Frank lucra ca producător de videoclipuri pentru Warner Bros și era o persoană foarte egocentrică. Îl prinsese cu o grămadă de fete, iar el începuse să-i toarne aceeași placă, cum că se simțea singur și de-aia le chemase, că ele nu însemnau nimic pentru el, că o iubea doar pe ea... un nenorocit. După ce își revenise, în mare parte datorită orgoliului rănit, Jelly simțise o mare ușurare. Se despărțiseră de un an, iar între timp mai fusese la câteva întâlniri, dar nu dăduse de niciun bărbat pe care să fi vrut să-l revadă sau măcar să se culce cu el.
    Negăsind pe nimeni potrivit, ajunsese la concluzia că îi e mai bine singură. Se bucura de libertate și, cel puțin până acum, prietenia cu Ed n-o incomodase cu nimic. De ce-ar fi incomodat-o? Jelly nu mai spusese nimănui despre el, în afară de Tachel, bineînțeles, și nici ei nu-i dăduse prea multe amănunte. De-abia în momentul în care Ed începuse să se poarte nebunește, spunându-i c-o iubește și alte prostii, hotărâse să-i împărtășească și prietenei ei povestea dintre ei doi.
   Nu se așteptase la asemenea reacție din partea lui Tachel. Nu râsese deloc, nici măcar un zâmbet nu schițase. Ascultase atentă povestea despre tipul englez mai în vârstă, cu tone de bani, a cărui fată fusese ucisă de cineva care o urmărise, după care îi spusese clar că situația nu era absolut deloc promițătoare.
   - Chiar dacă-ți spune adevărul, ceea ce mă cam îndoiesc, nu știi nimic despre el. Poate chiar el e urmăritorul... De ce te-ai băgat, fată, în așa ceva?
   Jelly încercase să găsească o scuză.
   - Nu vrea decât pe cineva cu care să stea de vorbă, serios, e un tip... inofensiv.
   Tachel își dăduse ochii peste cap și oftase.
   - Mă lași...
   Până la urmă, îi urmase sfatul și avertismentele, așa că îl dăduse afară din viața ei. Însă din primul moment în care se întâlniseră în sala aceea aglomerată de chat, știuse că o să aibă necazuri din cauza lui. Și mai știa și că trebuia să se fi depărtat de el mult mai devreme.

   Jelly era îmbrăcată și gata de plecare când auzi soneria interfonului.
    Își pusese blugii preferați cu talie joasă, un tricou negru cu textul „The Mexican Airforce is Flying Tonight” scris cu alb și șlapii marca Old Navy. Nu se fardase, părul și-l prinsese în coadă, își dăduse doar cu puțin balsam de buze. Nu voia să-i lase impresia fostului ei prieten că s-a pregătit special pentru el. Se mai uită o dată în oglinda de pe spatele ușii. Arăta... bine, era în regulă.
   Mai trase o dată din Marlboro și o stinse. Frank o întrebase dacă se lăsase de fumat. De parcă ar fi fost treaba lui.
   Tachel îi reamintise mai devreme la telefon de misiune, care era ca Jelly să-l elimine pe „Colin Firth” din sistemul ei și să „și-o pună”. Tachel se jurase cu mâna pe inimă că asta era exact ce avea nevoie în momentul ăsta - o noapte incendiară cu fostul ei iubit grec și avea să se simtă o femeie împlinită.
   Lui Jelly i se părea că era mai degrabă o soluție disperată, dar, în ciuda îndoielilor, coborî scara plină de entuziasm.

34.

   La 15 mii de kilometri spre sud, Campbell pocni mortal un țânțar care îl înțepase în gleznă. Se afla în fața magazinului cu articole sportive profesioniste de la Cypress Lake Gof and Country Club, bucurându-se de victorie.
   Îl distrusese pe vechiul lui rival, Touch Kendal, care nu reușise să-i ia nici măcar un set.
   Cu prosopul pe ceafă, plin de transpirație - temperatura era aproape de treizeci de grade - Campbell revedea momentele decisive din meci (rugase un spectator să-l filmeze) la laptopul de pe genunchi.
   Zâmbea încontinuu - reușise să salveze spectaculos o minge imposibilă în al șaptelea ghem din primul set. Derulă mai repede până la punctul de meci, când reușise o lovitură de rever, trimițând mingea în colțul din dreapta, peste adversar, care rămăsese mut de uimire și clătina din cap, nevenindu-i să creadă.
   O lovitură nimicitoare.
   - Greu meci, tipule, ca întotdeauna, îi spusese lui Kendal în timp ce ieșeau de pe teren. N-ai idee cât de mult îmi doream să câștig.
   Dar starea de euforie care îl ajutase să nu se gândească la probleme se risipi repede. Nivelul de endorfină începu să scadă treptat, iar Campbell se pomeni că se holba încruntat la norul de gângănii din jurul reflectoarelor, după care își mută privirea înspre bezna sufocantă din spatele lor.
   Se împotmolise în cazul Lister.
   Pierduse două zile încercând în zadar să dea de urma site-ului trimis de Ed.
   Încercările lui de a descifra domeniul acasăînaintedelăsareaserii.net.kg se soldaseră cu găsirea unui furnizor de servicii obscure de internet din Kirghizstan, ceea ce cu alte cuvinte însemna că nu putea localiza nici adresa IP. Rulase un protocol WHOIS și dăduse de niște date de contact imposibil de urmărit și probabil false. După ce urmărise câteva ID-uri false în buclă, adrese fictive și cartele SIM furate, ajunsese într-un punct mort. Ward dispăruse în ceață.
   Derulă înapoi filmul și revăzu reverul care-i mai ridica moralul, apoi accesă site-ul cu conacul virtual. Începea să-l streseze foarte tare faptul că încă nu reușise să-i calce pragul. Lui Campbell nu-i plăcea deloc situația asta.
   Primise mai devreme raportul de laborator, trimis de Soluții de Securitate din Londra, efectuat asupra laptopului lui Ed Lister. Raportul preciza clar că laptopul nu fusese infestat în niciun fel, chestie care-l mirase foarte tare. Făcuseră tot ce le spusese se facă - scanaseră hardul de viruși, viermi și alte programe rău-intenționate și căutaseră în special troieni. Verificaseră sectorul de butare pentru a fi siguri că nu era instalat vreun program de spionaj și nu găsiseră nici acolo nimic. Se părea că făcuseră treabă bună.
   Atunci, cum era posibil ca pozele pe care Ed susținea că le importase de pe pagina lui Sam să dispară? Nu exista nicio urmă că le-ar fi descărcat măcar; poate doar i se păruse.
   Se gândi la client. Avea senzația că Ed nu-i spusese chiar tot ce știa. Campbell avea impresia că acesta nu avea încredere deplină în el, chestiune nu foarte greu de înțeles, având în vedere circumstanțele. Ed Lister era un om foarte bogat.
   Milionul de dolari bonus nu fusese singurul motiv pentru care Campbell acceptase cazul, dar recunoștea că oferta era ca un colac de salvare pentru el, influențându-i decizia. Nu avea nicio altă soluție ca să iasă din văgăuna în care se băgase singur.
   Campbell avea datorii mari, de data asta către oameni care nu știau de glumă.
   Îi dăduseră timp o săptămână să vină cu banii, suma inițială plus dobânda, altfel i-l trimiteau pe „Cholly” să rezolve situația. „Cholly” era cel mai de temut cămătar din zona golfului, un imbecil care-ți spărgea fața cu zâmbetul pe buze și purta cizme de cowboy din piele de șopârlă.
   Deja deprimat de faptul că se implicase personal în rezolvarea cazului și nu aflase încă nimic, moralul lui căzu și mai tare.
   Trebuia să dea de urma lui Ward. Șapte zile treceau repede.

   Casa virtuală părea părăsită. Singura modificare de la vizita de acum două ore era că se întunecase, ceea ce îi confirma teoria că timpul de pe site corespundea fusului orar de pe coasta estică a SUA.
    Nu era mare lucru, dar mai erau și alte semne că Ward era posibil să opereze de pe coasta de est a Americii. Se consolă cu gândul că măcar redusese aria de cercetare.
   Tastă parola pe care i-o dăduse Ed.
   Dinspre terasa din lemn de tec a clubului răsună un râs răgușit de bărbat.
   Câțiva dintre amicii lui se întorseseră să bea bere Coors și nechezau ca niște țărani. Campbell, care se exilase în mașina lui, marca Siberia, lângă automatul de sucuri, le auzea povestirile și bancurile (cele mai multe cu tentă sexuală sau rasistă), care însă nu-l deranjau prea tare.
   - Hei, Campbell! îl strigă unul dintre ei.
   Până acum se străduise din răsputeri să ignore o discuție plină de apropouri la adresa surorilor Williams și despre dominația lor în circuitul profesionist feminin.
   - O știi p-aia cu broaștele lesbiene?
   - Pardon?
    Își ridică privirea peste laptop de parcă n-ar fi fost atent la întrebare. Bănuia că voiau iar să facă mișto de el. Ceilalți însă erau nerăbdători să audă poanta pe care oricum o mai auziseră de cel puțin o mie de ori.
   Urmă un muget colectiv, urmat de un cor de bărbați într-un singur glas:
   - CHIAR AU GUST DE PUICUȚĂ.
   Campbell dădu din cap și încercă să zâmbească și el alături de ceilalți, care se tăvăleau pe jos de râs. Ce legătură avea asta cu el? Își ridică mâinile în semn că se dă bătut, apoi reveni la laptop. Încercase toate intrările casei - uși, ferestre, garaj, portița pentru pisică. Nimic. Parola tot nu era bună; nu putea decât să presupună că Ward o schimbase.
   Au gust de puicuță... Nu reușea să priceapă cum poate cineva râde la un astfel de banc. Nu se considera vreun pudic, dar comparația i se părea vulgară și înjositoare, ca să nu mai spunem și falsă; mâncase copane de broască... și deodată, nu se știe cum, de unde, îi veni o idee. Gluma aceea stupidă și fără sens îi aduse aminte de ceva.
   Ceva ce spusese Ward.
   Deschise textul din timpul transmisiunii crimei și derulă repede la dialogul dintre „m” și „k”, până găsi ce căuta.
   Era momentul când începuse să o strângă de gât.
   m: vreau să-ți văd fața, uită-te la mine
   m: cum îndrăznești să te întorci... uită-te la mine, curvă
   k: ce te-a apucat... nu... mă doare!
   m: gâtul alb... mmmm, o isuse, ca o lebădă... să știți că e delicioasă... îi simți frica din ea? poți chiar să îi simți gustul...
   m: îmi apăs degetele în gâtul ei... uită-te la mine
   k: te rog oprește-te... nu... nu pot să respir
   m: porțile raiului... se deschid... gustă... cuvinte cu formă de metal
   k: NU, TE ROG... ISUSE! CE VREI SĂ FACI... NU
   În minte îi rămăsese expresia stranie „cuvinte cu formă de metal”. Voise să-și descrie starea de excitație - gustul de mosc metalic care iese din... mă rog... criminalul voise să dea impresia că îi face sex oral victimei - sau voise să sublinieze starea de teroare în care era ea?
   Sau ambele variante?
   Putea fi doar o greșeală, poate sărise un cuvânt-două și atunci textul părea incoerent. Dar frica ei reieșea foarte clar din text.
   Campbell își aminti că asasinul nu o molestase sexual pe Sam. Era doar o fantezie, probabil o reflexie a ceea ce i-ar fi plăcut să-i facă, deci, prin urmare, sexul putea constitui o parte a motivului crimei; poate inclusese această parte doar pentru audiență, gândindu-se că ar fi fost pe placul privitorilor.
   Oricare dintre variante ar fi fost, tipul era bolnav psihic. Mai găsise și alte exemple de reprezentări însuflețite, dar totodată incoerente, ceea ce-i sugera că Ward are o problemă cu recunoașterea senzațiilor și simțurilor, ceva neobișnuit.
   Soția lui avea să fie cea care să îi dea ideea unei patologii specifice.

   Kira era încă trează când Campbell ajunse acasă. Pe sub ușa dormitorului se zărea lumină, iar dinăuntru se auzea sunetul tastelor.
   Își lăsă geanta sport în holul de la intrare, își agăță racheta într-un cui din debara, apoi se duse direct în bucătărie și își luă o doză de Mountain Dew din frigider. După ce-și potoli setea oftă adânc. Încă nu se obișnuise să locuiască într-o cutie.
   Trecuse aproape un an de când se mutaseră în „Wild Palms Manor”, o comunitate selectă și păzită din suburbia istorică a Ybor City, din cartierul latin vechi al orașului Tampa. Bătuseră palma pentru o casă cu două garaje și, factorul decisiv, o curte micuță în care Amy putea să se joace. Campbell ar fi preferat secțiunea mai săracă a Tampei, cea de peste râu, unde stătuseră cu chirie într-un apartament micuț, până când Kira începuse să muncească la spital. Asta era însă prima lor casă, cumpărată cu ajutorul unui mic împrumut la familia soției lui, din San Francisco. Nu avea motive să se plângă. Mai ales acum, când nici măcar nu știa cât puteau să-și mai permită să locuiască aici.
   Se descălță și urcă treptele la etaj. Kira stătea în pat, sprijinită pe perne, și scria o lucrare despre molecular - ceva pe care Campbell știa că trebuia s-o predea a doua zi.
   - Bună, iubi, spuse el, aproape cu sfială.
   Ea ridică privirea spre el și-i făcu cu mâna, dar nu-i răspunse.
   Se duse să-și facă un duș, după care intră în camera lui Amy, care adormise în pătuț cu un ursuleț cât ea de mare în brațe. Campbell o privi câteva clipe, iar imaginea aceea de inocență pură îi adânci sentimentul de vinovăție pentru că-și dezamăgise familia, le compromisese siguranța, poate chiar viitorul cu prostia lui.
   Pierduse o grămadă de bani, plus economiile, ba încă se și împrumutase.
   Nici nu îndrăznise să-i spună Kirei.
   Luă ursulețul din brațele fetiței, se aplecă și o sărută pe frunte, apoi se duse în dormitorul matrimonial.
   Kira nu ridică privirea din lucrare. Avea un breton lung și negru, care îi acoperea parțial ochii.
   În semn de respect pentru disciplina și pentru puterea ei nelimitată de lucru - soția lui se pregătea pentru masterul în biochimie și psihologie la USF, iar 4 zile pe săptămână lucra ca asistent cercetător la spitalul municipal din Tampa, la laboratorul de neurofiziologie - Campbell prefera să n-o întrerupă, mai ales că el își petrecuse seara jucând tenis la club. Uneori i se părea că soția lui trage prea mult de ea.
   Din când în când, îi cerea părerea profesională ca psiholog și îi plăcea să se gândească că fac o echipă bună. Așteptă ca mai întâi să stingă lumina, semn că a terminat, iar apoi aduse vorba de Ward și de comportamentul lui sexual anormal.
   Avea nevoie de părerea ei.
   Îl ascultă tăcută, iar el se strădui să mai cosmetizeze un pic descrierile făcute de Ward. După ce termină de povestit, urmă o pauză atât de lungă, încât începu să se întrebe dacă nu cumva Kira adormise între timp.
   - Știi la ce mă face să mă gândesc? spuse ea în cele din urmă. Aure.
   - Adică la culori invizibile în jurul unei persoane?
   - Nu, mă refer la senzațiile care preced un atac de epilepsie. Toate simțurile pot fi afectate, iar uneori vederea, auzul, mirosul, gustul și palparea se amestecă între ele. Totodată, pacientul poate suferi și unele tulburări emoționale.
   - Adică ce vrei să spui? Că tipul ar putea fi epileptic?
   - E și asta o variantă. O alta ar fi că e sinestezic. Știai că unii oameni pot auzi culori sau vedea sunete...? De cele mai multe ori sunt artiști sau muzicieni. Creierul lor este interconectat, probabil datorită unei mutații genetice, așa că o experiență senzorială declanșează un altfel de senzor. Asociațiile ciudate - lumini intermitente, devorarea clitorisului care sună ca un zbor de aripi... Dacă vrei, pot să vorbesc cu directorul programului.
   Nu era ceva ce putea controla - de data asta dădu vina pe Kira pentru că folosise cuvântul „devorare” - dar Campbell se excitase ascultând-o vorbind.
   Tuși, apoi spuse:
   - N-ar fi cam jenant, dragă?
   - De ce? Pentru că sunt femeie? râse ea în întuneric.
   - Aceasta este o investigație într-un caz de crimă, spuse el cu asprime, nu de alta, dar bănuia că soția sa, de altfel o femeie serioasă, se excitase și ea.

35.

   A doua zi de dimineață, vineri, la câteva minute după ora 6, Campbell era în fața biroului explicându-i lui Ed Lister, din Londra, printr-o convorbire video, că nu avusese mare noroc cu descifrarea site-ului acasăînaintedelăsareaserii, dar între timp îi făcuse un portret psihologic lui Ward.
   Ed nu părea impresionat.
   - Am multă treabă astăzi, domnule Armour, spuse el pe un ton înțepat, de om de afaceri, pe care detectivul nu i-l mai auzise înainte. Speram că am depășit cu mult etapa asta. Ce s-a întâmplat cu urmărirea electronică? Am crezut că ăsta vă este domeniul. De asta vă plătesc.
   Clientul stătea lângă fereastră, cu spatele la monitor. Purta un costum închis la culoare, cămașă cu dungi și cravată, părând o persoană îngrijită, importantă și elegantă, chestii care îl intimidau pe Campbell.
   - Încă lucrez la asta, răspunse el și luă o gură de cafea. Site-ul e inactiv din noaptea cu trenul și s-ar putea să nu mai poată fi detectat niciodată. Mi-ați cerut să vă țin la curent. În punctul ăsta ne aflăm, tipule.
   - Bine, bine, spuse Ed plictisit. Și te rog să nu-mi mai spui așa.
   Campbell ridică din umeri.
   - Din puținele informații pe care le avem despre Ward, se pare că se potrivește profilului hărțuitorului deziluzionat. E un singuratic, probabil necăsătorit, cu o părere proastă despre propria persoană, a avut puține, dacă nu deloc relații sexuale. Tânjește după relații intime, dar, în același timp, se simte amenințat de ele. Prin urmare, își alege o victimă care îi este inaccesibilă dintr-un motiv sau altul. Un motiv probabil pentru care a ales-o pe fata dumneavoastră...
   - Uite ce e, nu vreau să fiu nepoliticos, i-o reteză Ed brusc, întorcându-se spre monitor pentru a-l privi direct în ochi. Ideea e că am mai auzit chestiile astea.
   - Vă rog să mă ascultați, o să vedeți că nu e chiar așa, îi răspunse Campbell, prinzând puțin curaj. Tipul provine dintr-un mediu emoțional devastat, dacă nu abuziv, și a crescut izolat, fără să-și dea seama cine este el cu adevărat. Nu e nebun în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă predispus la psihoze. Prin definiție, cu un urmăritor deziluzionat nu ai cum să discuți în contradictoriu. Își creează în minte o relație „reală”, care are puterea să-i transforme viața pustie - respinge automat ideea că victima nu este interesată de el. Cheia este următoarea, Ed: tipul crede că el și victima sunt meniți unul altuia. Convingerea lui că sunt suflete-pereche este atât de puternică, încât orice consecințe ale faptelor lui sunt total irelevante. În primă instanță, nici nu realizează că are un comportament care sperie sau amenință victima. Nu știe că acțiunile lui îi rănesc pe ceilalți, din punctul lui de vedere nu face nimic rău sau greșit. Pentru el asta înseamnă „dragoste adevărată”, doar că obiectul iubirii încă nu realizează asta. Și mai crede că, dacă va insista suficient, atunci își va convinge și persoana iubită.
   Campbell se uită la clientul lui, care acum se întorsese de la fereastră și se așezase pe un scaun în fața mesei. În sfârșit reușise să-i capteze atenția.
   - Urmăritorul, continuă el, care deja are probleme în a distinge realitatea de fantezie, va exploda la cea mai mică reacție a victimei, transformând-o într-o iluzie puternică de intimitate. Tot ce nu poate avea în viața reală va transpune în această lume fantastică, și exact aceste elemente imaginare sunt cele care nu îl lasă să-i mai dea drumul victimei. Nu înțelege cuvântul „nu”. De ce ar face-o, dacă însăși stelele vor ca ei doi să fie împreună? Când înțelege că acest lucru nu se va întâmpla, este posibil să creadă că, dacă el nu o poate avea, atunci n-o va avea nimeni.
   - O ucide, spuse Ed sec, privindu-l direct în ochi.
   - Și obține ce-și dorește, și anume controlul absolut asupra victimei.
   - Păi, și Sam Metcalf și ceilalți?
   - De multe ori în aceste cazuri, în mod special cele cu „obsedați de dragoste”, nu doar obiectul iubirii este în pericol, ci toți cei din jurul ei, cei pe care urmăritorul îi percepe că îi stau în drum sau că îi amenință în vreun fel misiunea.
   - Crezi că fiica mea a fost prima lui victimă?
   - Urmăritorii „de meserie” sunt indivizi deranjați mintal, care-și aleg victimele la întâmplare. Dar aici nu cred că e cazul. Ward este prea inteligent și sunt prea multe lucruri care nu se potrivesc acestui profil. E diferit. Am senzația că încă vrea ceva... poate de la dumneavoastră.
   Ed se încruntă.
   - Ce să vrea, bani?
   - Dacă era vorba de bani, v-ar fi contactat demult. Faptul că lasă unele indicii pe de-o parte, dar își acoperă cu mare grijă urmele, trădează o trăsătură obișnuită a sociopaților – simte nevoia de a hărțui autoritățile și de a demonstra că este mai deștept decât ele. La un anume nivel, toți vor să fie prinși, dar în cazul lui Ward... nu știu.
   - Deci, ce vrea?
   - Când v-ați uitat la transmisiunea în direct, v-a trecut vreun moment prin minte că ați putea fi singur  - singurul spectator, vreau să spun.
   Ed clătină din cap.
   - Am crezut că fac parte dintr-o audiență.
   - Nu v-ați prins când ați intrat în casă și v-ați văzut chipul în fața televizorului? Că ați fost selectat special? Că tot spectacolul - culminând cu imaginea trupului zăcând pe podeaua compartimentului din tren - a fost doar pentru dumneavoastră?
   - Atunci, nu.
    Se uită la ceas.
   - Dar de atunci mă întreb mereu.
   Campbell zâmbi ușor.
   - A plănuit totul. Al doilea e-mail pe care l-ați primit de la Sam Metcalf când era în tren, cel cu numele de utilizator și parola, a fost un fals. N-am niciun dubiu că a fost mâna lui Ward. Asta nu dovedește că a pregătit „spectacolul” doar pentru dumneavoastră, dar dovedește că a vrut să fiți acolo.
   Ed se aplecă spre monitor.
   - Înțeleg, dar de ce? De ce eu?
   - Vrea să vă implice. Și asta face parte din modul de gândire al unui urmăritor. Vrea să reacționați. Mă gândeam la asta noaptea trecută... Cred că v-ați gândit la posibilitatea că cel care v-a ucis fiica vrea de fapt să ajungă la dumneavoastră.
   - Asta a fost una dintre primele întrebări pe care mi le-a pus și Morelli. Nu mă pot gândi la nici măcar un motiv pentru care cineva ar vrea să-mi facă rău mie sau familiei mele.
   - Se poate însă să vă fi scăpat ceva. Trebuie să luați în calcul 10 ani, poate chiar și mai mult, să vă gândiți la toți oamenii care s-ar putea să se fi supărat pe dumneavoastră. Poate ați făcut o afacere, poate ați cumpărat o bucată de pământ sau v-ați dezvoltat afacerea și, fără să știți, ați distrus viața cuiva... o chestie de genul ăsta. Poate ați dezamăgit pe cineva.
   - Eu nu dezamăgesc pe nimeni, domnule Armour.
    Se ridică și se întinse spre panoul de control al monitorului.
    - Când să mă aștept la următorul raport?
   - Cam în două zile. Țineți minte, se poate ca Ward să fie un maniac sau să se ascundă sub masca unui urmăritor pentru a-și ascunde adevăratul motiv. Oricare ar fi motivul însă, se pare că nu și-a încheiat misiunea.
   - O să țin minte.
   Ecranul deveni negru.
   Campbell rămase tăcut. Încerca să-și dea seama ce anume nu era în regulă cu Ed Lister. Era evident că tipul era sincer, dar prea calm - sigur mai avea ceva de ascuns. Nu putea scăpa de senzația că se ferea de el, că nu voia să-i spună tot.
   Dacă așa era, sarcina lui se complica și mai mult.
   Își lăsă apoi mintea să rătăcească în voie, ascultând sunetele din casă. Kira era la duș, Amy cânta singură în pătuțul ei.

   Jelly scoase o mână de sub pătură și începu să bâjbâie după radioul cu alarmă de pe noptieră.
   Deschise un ochi - încă 5 minute. Bombăni ceva, își trase pătura peste cap și trase cu urechea la traficul de pe strada Lexington, la mașinile care opreau la semafor în drumul spre oraș. Noaptea trecută fusese o catastrofă, un dezastru absolut.
   Dar la ce se așteptase? Ca un an în LA să-l fi schimbat miraculos pe Frank Stavros? Începuse s-o pipăie pe bancheta din spate a jeepului la două minute după ce se urcase în mașină; apoi toată seara fusese nesuferit și vorbise încontinuu, ceea ce-i amintise de ce se despărțiseră.
   Nu se simțise niciodată atât de fericită să ajungă acasă și să încuie ușa în urma ei. Își verificase căsuța de mail și descoperise că Ed îi trimisese un mesaj în care o ruga să-l contacteze de urgență – se întâmplase ceva important.
   Era, cu siguranță, doar un pretext. Îl ignorase și se dusese să se culce.
   Alarma sunase și radioul pornise automat pe o melodie de-a lui Missy Elliott, care răsuna prin toată camera cu voioșie. Pe hol se auzi o ușă trântită de vecini. Îl auzea și pe Lazlo certându-se singur și zdrăngănindu-și cheile.
   - Crezi că nu știu că ne urmăresc? spunea Lazlo. Uite-i chiar acolo pe colț, vizavi de Misiunea Cubaneză, mi se uită pe fereastră în casă.
   Trecu apoi tropăind pe lângă ușa ei și urcă la etajul superior, ascuțindu-și vocea pentru a răspunde.
   - De ce-ar vrea cineva să spioneze un grăsan patetic ca tine?
   - Mă supraveghează. Crezi că eu nu știu...
   Nu mai auzi și restul.
   Era singura care-l auzea vorbind ca un nebun. De câte ori dădea peste el pe scară sau pe stradă, era întotdeauna politicos și părea la fel de sănătos ca oricine altcineva. Jelly căscă și dădu muzica mai tare, apoi se dădu jos din pat și se duse direct la baie.
   Zece minute mai târziu, dușată și îmbrăcată, stătea la biroul ei dintre ferestre cu una dintre pisici, Mistigris, în brațe. Nu se atinse de micul dejun (un corn cald și un pahar cu suc de portocale), ci preferă să-și aprindă un Marlboro. Deschise mesajul de la Ed. Știa că ar trebui să se țină tare pe poziție, dar nu strica dacă-și mai consolida puțin această poziție, spunându-i că n-avea de gând să se răzgândească.
   Tastă răspunsul:
   NICI NU MĂ GÂNDESC
   Ezită o secundă, apoi trimise mesajul. La dracu’... trase enervată din țigară. Ce naiba faci? Stai să mă pândești?
   Nu se așteptase să-i răspundă – cel puțin nu instant.
   câineletemplului: trebuie să-ți spun ceva
   Îi apăruse din nou în lista de messenger, ceea ce era și mai rău. Se gândi iar câteva secunde, holbându-se la ecran, de parcă cuvintele lui ar fi avut magnet.
   ct: Jelly, nu aș încerca să dau de tine dacă n-ar fi ceva serios
   jokeradorabil: stai un pic... sună la ușă
   Stinse țigara pe care abia o aprinsese și se lăsă pe spate în scaun, trecându-și nervos ambele mâini prin păr; apoi își prinse gâtul, cu coatele îndoite de parcă ar fi avut aripi și începu să se balanseze înainte și înapoi. Ce naiba se întâmpla?
   ja: m-am întors
   ct: ești la serviciu
   ja: acum plec, întârzii
   ct: bine, trec la subiect. s-a întâmplat că fata pe care fiica mea o știa în Florența a fost găsită ucisă în tren
   ja: o doamne... dumnezeule!
   ct: se pare că a fost urmărită de aceeași persoană care a ucis-o pe Sophie. sunt vești groaznice, știu. faptul că a ucis din nou e într-un fel bine pentru că poate o să fie prins de data asta. Jelly, ascultă, nu cred nicio clipă că ești în pericol - nici nu mi-era clar dacă să-ți spun.
   N-ar putea să inventeze așa ceva, nu?
   ja: e șocant... nici nu știu ce să zic. îmi pare rău, cred că ți-e greu... acum trebuie să plec
   ct: poate ar trebui să mai vorbim
   ja: nu știu... am vorbit serios despre luatul pauzei
   ct: uite ce-i, nu vreau să te sperii, dar cred că având în vedere situația actuală ar trebui să păstrăm legătura
   ja: o să mă gândesc, bine?... tre’ să fug
   Era atât de clar că-și căuta un pretext să vorbească cu ea, încât uită gravitatea veștilor și zâmbi mulțumită.
   Îi pică fisa mai târziu, când se afla în metrou și trecea pe lângă Prospect Park, că auzise știrea pe Fox Report... Nu fuseseră două fete ucise într-un tren în Europa?
   Și ce anume voise Ed să spună cu „nu ești în pericol”? De ce ar fi crezut că ar putea fi invers? Nu voia s-o sperie?
   Ei bine, domnule, aproape că m-ai păcălit.

36.

   Am bănuit că se întâmplase ceva în momentul în care l-am văzut pe Peter Jowett, grădinarul și omul priceput la toate, stând pe aleea Little Meadows.
    Chiar înainte să închidem porțile de la intrarea spre casa din Greenside, ne ieși în întâmpinare și făcu semn mașinii să oprească.
   - Așteaptă, am spus în telefon și apoi i-am făcut semn șoferului să oprească. Andrea, nu-mi face plăcere, i-am spus lui Morelli cu care vorbeam, dar se pare că avem o problemă. Revin eu cu un telefon.
   Oftă exasperat.
   - Signor Lister, deja vă caut de două zile.
   - Îmi cer scuze, dar nu mai pot să stau.
   Era sâmbătă-dimineață și îi lăsasem vorbă să mă sune între 10 și 12 pe mobil, când știam că o să fiu singur în mașină.
   - Am doar câteva întrebări. Ziceați că fina dumneavoastră...
   - V-am spus deja, n-are nicio legătură cu treaba asta.
   - Poate n-are, signore, dar are legătură cu vizita în Paris. E studentă la Muzică, cred. Cântă la pian?
   - Da... Credeam că am depășit subiectul ăsta.
   În mod evident, Morelli discutase cu Lucas Norbert de la conservator și presupunea că am o aventură. Îmi venea să-i spun să nu mai piardă timpul - ca de obicei - cu lucruri nesemnificative.
   - Cum o cheamă pe fina dumneavoastră, signor Lister?
   - Andrea, chiar mă grăbesc, am spus eu și i-am închis.
   În timp ce mă gândeam la ce îmi spusese și la efectele secundare care puteau apărea dacă urmărea pista asta, am crăpat geamul mașinii și l-am auzit pe Peter Jowett spunând fără niciun menajament că Jura fusese călcată de o mașină care nu oprise.
   M-am uitat la el, nevenindu-mi să cred.
   Începu să îndruge niște detalii, mai mult sau mai puțin coerente. Am reușit în cele din urmă să înțeleg ce se întâmplase în jur de zece dimineața. Fiul lui Peter, Andrew, care lucrează cu jumătate de normă ca îngrijitor de cai, o găsise în șanț.
   Nimeni nu văzuse sau auzise nimic - nici scârțâit de roți, nici bufnitură. Labradorul dispăruse mai devreme. Plouase tare. Hainele lui Peter miroseau a blană udă.
   - Cum de era pe stradă? fu tot ce-am putut să zic.

   - De ce nu s-a gândit nimeni să mă sune?
   Laura mormăi ceva legat de faptul că nu voise să-mi dea vestea prin telefon; știa că vin acasă în weekend și preferase să îmi spună când soseam. George doar stătea în picioare și nu scotea nicio vorbă.
   Băiatul fusese întotdeauna apropiat de mama lui. Deși din punct de vedere fizic seamănă mult cu mine - e înalt, membre subțiri, costeliv, ochi gri-albaștri, brunet - în rest nu prea mai aveam nimic în comun. Comunicăm foarte greu.
   N-am putut să mai scot nimic de la ei. Erau în stare de șoc, iar pe mine nu mă lăsaseră să iau parte alături de ei la această suferință. Mă simțeam ca un intrus.
   Mă făceau să cred că pentru ei prezența mea era aproape nesemnificativă.
   După-amiază l-am luat pe fiul meu și am plecat să săpăm mormântului Jurei.
   Am ales un loc în spatele casei, pe unde îi plăcea Sophiei să plimbe câinele când era acasă. Ea fusese stăpâna lui. George aduse corpul neînsuflețit într-un cărucior atașat de ATV, iar eu cărasem un târnăcop și o lopată. Trebuia să săpăm o groapă suficient de adâncă, să nu atragă vulpile.
   Jura era înfășurată într-o prelată, dar am vrut s-o mai văd o dată înainte s-o pun în pământ. I-am spus lui George să se uite în altă parte. Rănile nu fuseseră chiar atât de grave pe cât mă așteptasem. Avea o bucată de piele jupuită de pe piept, prin care se vedea carnea roșie în contrast puternic cu blana ei neagră și umedă; avea o unghie smulsă, și din bot i se rupsese o bucată prin care se vedea un dinte plin de sânge - părea că zâmbește. N-am mai văzut alte răni. Am presupus că leziunile mortale erau interne.
   I-am scos zgarda și am remarcat că îi lipsea plăcuța cu numele, dar n-am acordat mare importanță, gândindu-mă că putea s-o piardă mai demult. Am aranjat prelata în groapă ca și cum aș fi învelit un pachet.
   Săpatul gropii ne luase cam jumătate de oră, amândoi transpiraserăm și ne murdăriserăm. Am pus niște pietroaie peste pământul umed pentru a marca locul și ne-am gândit ce am putea să scriem pe piatra de mormânt. Am sugerat să facem un turn din pietre, cu o inscripție simplă.
   - N-ar fi drăguț să scriem ceva în memoria amândurora, ce zici?
   Reacția lui George fu extrem de vehementă.
   - Nu, ei nu i-ar plăcea așa ceva, izbucni el. N-are nicio legătură cu Sophie. Nu-i plăceau deloc chestiile sentimentale... doar pentru că era câinele ei... uneori mă gândesc că... că n-ai cunoscut-o... deloc.
   În scurt timp deveni incoerent, după care se prăbuși la pământ, nemaiputând să vorbească. Își ținea capul în mâini și plângea cu sughițuri. Mi se rupea sufletul să-l văd așa, dar m-am gândit că e mai bine îl las să se descarce. Nu vorbise niciodată despre ce i se întâmplase surorii lui.
   Cel puțin nu cu mine. M-am dus spre el și am încercat timid să-i pun o mână pe umăr. Nu-i puteam vedea fața, dar îi simțeam trupul sfrijit încordându-se, ca și cum ar fi fost programat să reziste și să respingă orice semn de afecțiune. Nu m-ar fi lăsat în niciun caz să-l îmbrățișez. Și eu fusesem la fel cu tatăl meu. Nici noi nu ne afișam niciodată sentimentele.
   - O să fie bine, George, am spus. Dacă vrei să vorbim despre ea, dacă vrei să mă întrebi orice... sunt oricând aici.
   S-a întors cu spatele la mine. Mi se păru că l-am auzind șoptind „nu, nu ești”, dar poate mă înșelasem.

   Sophie primise câinele cadou pentru a noua ei aniversare de la tatăl meu.
    N-o să uit niciodată ce reacție avusese - era încă destul de mică, iar încântarea ei fusese cât se poate de naturală. Încă o văd cum făcuse ochii mari, cum râdea fericită când îl văzuse pe bunicul ei scoțând dintr-un buzunar umflat un cățeluș rotofei. Dacă stai să te gândești, totul se leagă.
   Tatăl meu fusese zidar, un „domn” constructor (deși ura acest termen), care conducea afacerea de familie din curticica fermei lângă care am crescut, lângă Tisbury. Charles Lister era un muncitor meticulos, specializat în îngrijirea și recondiționarea caselor vechi și nu fusese niciodată de acord cu ce mă ocupam eu pentru a-mi câștiga existența - speculațiile imobiliare, după părerea lui, nu puteau fi o meserie. Nu era deloc impresionat de câștigurile mele și nu fusese impresionat nici de căsătoria mea cu o Calloway (care ridicase mai multe sprâncene în familia mea decât în a ei), dar, în schimb, fusese foarte mândru de nepoata lui. Slavă Domnului, murise cu un an înaintea ei. Ultimele lui cuvinte pe patul de spital, când deja nu se mai putea face nimic care să-i încetinească evoluția bolii - cancer pancreatic - sau să-i calmeze durerile, fuseseră despre ea.
   Crezuse întotdeauna în talentul și viitorul ei ca artist. Îmi spusese că Sophie va fi cea care va păstra vie flacăra artistică a familiei Lister.
   Realitatea, la doi ani mai târziu, era că identitatea noastră ca familie (cine suntem și încotro ne îndreptăm) se fracturase și se diminuase.
   În mod indirect, sunt sigur că asta simțise George când avusese acea izbucnire.
   Pentru toți, moartea Jurei însemna o întrerupere a conexiunii vii cu Sophia. Cred că se gândea că acum mai rămăsese doar el.
   Se spune că plângem atunci când simțim că nu suntem ocrotiți.

   Mai târziu am fost să mă plimb pe un traseu pe care-l cunosc bine, care trece prin Cranborne Chase și ajunge la granița cu Wiltshire-Dorset.
    Este un peisaj de țară absolut fermecător, cu dealuri domoale și văi adânci care se aplatizează treptat spre coastă. Din vârful lui Win Green Hill poți vedea patru comitate și întotdeauna am avut sentimentul că m-aș afla pe cel mai înalt vârf din lume. Nu și astăzi. Ploaia se oprise, dar aerul era în continuare înăbușitor și cerul mohorât.
   Orb la peisaj sau vreme, am mai colindat haihui o perioadă, ascultând la iPod Variations a lui Elgar și încercând să-mi golesc complet mintea. Voiam să merg până ce aveam să pic de oboseală.
   Am pornit înapoi spre Greenside undeva după ora 6, ocolind special ca să văd locul unde fusese accidentul. Mă gândeam că îi datorez Sophiei asta, să vizitez locul și să încerc să recreez în minte modul în care Jura își găsise sfârșitul. În afară de asta, voiam să mă lămuresc că fusese într-adevăr un accident. Cumva, rănile ei mă puseseră pe gânduri.
   M-am lăsat în genunchi și am examinat porțiunea de stradă unde se întâmplase accidentul. Bănuiam că ploaia spălase orice urmă de sânge, blană sau țesut, dar speram să găsesc măcar un ciob dintr-un far spart sau poate vreo urmă de vopsea de pe caroseria mașinii. N-am găsit nimic, nici plăcuța cu numele, nicio altă dovadă că acesta era locul în care se petrecuse. M-am dus să cercetez și șanțul, iar acolo am găsit o fâșie neagră care părea ruptă dintr-un sac de gunoi, prinsă într-o tufă de măceș. Am luat-o și am constatat că avea stropi de sânge pe ea.
   Într-o secundă, suspiciunea mea se transformă în cea mai sigură convingere că labradorul fusese omorât în altă parte, după care fusese adus și aruncat aici.
   Oricine făcuse așa ceva, o făcuse intenționat.

37.

   Laura pregătise o cină sofisticată și am mâncat în bucătărie, ca de fiecare dată când eram doar noi.
   Asta îi abătea gândurile de la moartea Sophiei - încerca să fie cât mai ocupată, să respecte unele ritualuri de familie și să-și ia o expresie de om curajos. Știam cât de supărată era din cauza Jurei. Niciunul din noi n-avea o poftă prea mare de mâncare. Deși mă plimbasem o grămadă, nu-mi era foarte foame și oricum încercasem să o astâmpăr cu alcool. Atmosfera era sinistră, așa că toți trei am răsuflat ușurați când ne-am ridicat de la masă și ne-am dus fiecare la ale lui.
   Nu discutasem despre incident. Aveam impresia că Laura voia să creadă că fusese și vina mea pentru moartea câinelui, la fel cum sunt sigur că, în adâncul sufletului, mă acuza că fusesem răspunzător și de moartea Sophiei. Nu-mi spusese niciodată în față „este doar vina ta”, dar nici nu rata vreo ocazie să-mi arunce privirea aceea acuzatoare ori de câte ori ne întâlneam privirile.
   M-am decis să nu-i spun că găsisem o dovadă că Jura fusese ucisă cu premeditare; n-aș fi făcut decât să o supăr și mai tare. Nu voiam nici s-o alarmez, în cazul în care totuși fusese doar un accident - fără legătură cu sentimentul de îngrijorare că fusesem urmărit când mă întorceam acasă de la Notting Hill Gate, o experiență pe care o catalogasem ca fiind paranoică sau datorată consumului excesiv de alcool.
   Ironia era însă că această criză nenorocită intervenea chiar într-o perioadă în care gheața dintre mine și Laura se mai topise puțin. Șansele scădeau iar drastic.
   Eram amândoi extrem de încărcați emoțional, așa că toate împăcările și perioadele de înțelegere erau scurte. Când o găsisem la Campden Hill Place în loc să fie la țară, cum îmi spusese inițial, după ce depășisem ideea că vrea să mă verifice (uneori chiar mă întreb dacă nu angajase și un detectiv pe urmele mele), mă bucurasem oarecum.
   E ciudat cum o persoană pe care crezi că o cunoști pe cât de bine poți cunoaște pe cineva redevine un mister total. Discuțiile noastre de acum semănau mai degrabă cu o conversație politicoasă între doi străini decât cu una normală între un soț și soția lui. Am rămas treji până târziu, să vedem un film cu Robert Altman la televizor, Short Cuts, pe care îl văzuserăm prima oară împreună în New York.
   Era greu să nu observăm unele paralele între scenele din film și căsnicia noastră pe cale de destrămare, dar niciunul din noi nu comentă.
   În pat, mai târziu, și acolo tot străini, entuziasmul ei mă luase prin surprindere; părea foarte îndrăzneață și dezinhibată, aproape destrăbălată. Nu era tipic ei și nu mi se părea în regulă - parcă ea plecase și altcineva îi poseda corpul. La rândul meu, am făcut dragoste cu ea cu ardoarea unui bărbat vinovat de infidelitate. În vâltoarea aceea plină de sforțări epuizante, am avut din nou senzația că cineva ne urmărește de la distanță.
   Deja nu mă mai gândeam la noaptea trecută.
   Am luat o sticlă de whisky cu mine în bibliotecă, am urmărit știrile, apoi m-am conectat la internet să-mi verific mailul. Aveam un mesaj cu 6 pagini atașate, numite „sinestezia”, de la Campbell Armour. I-am scris despre moartea Jurei și despre suspiciunile mele, descriindu-i rănile și sugerându-i că fusese omorâtă intenționat, după care fusese călcată cu mașina pentru a părea un accident.
   De la ultima noastră discuție avusesem timp să mă gândesc mai bine la teoria lui, cum că eu aș fi fost de fapt ținta asasinului. Eram destul de sigur că ar fi interpretat execuția crudă și fără sens a câinelui lui Sophie ca pe o altă acțiune din același plan. Nu îmi adusesem aminte însă de nici măcar o singură persoană pe care să o fi rănit în vreun fel.
   Biblioteca trebuia aerisită. M-am ridicat de la birou, m-am dus la fereastra cu vedere spre grădină și am deschis-o. Afară era întuneric beznă. Mi-am aprins un Gauloise și am rămas lângă geam, contemplându-mi imaginea distorsionat reflectată. Voiam să mă uit peste materialul despre sinestezie un pic mai târziu.
   De fapt, era o altă scuză ca să stau în preajma computerului, în caz că Jelly s-ar fi conectat.
   Mă gândeam la ea tot timpul. Nu mă puteam abține. Deși stabilisem de comun acord să luăm o pauză, eu insistasem să păstrăm legătura pentru siguranța ei. Dar dorința de a vorbi cu ea și de a-i „auzi” vocea era mai vie ca niciodată. M-am întors să sting chiștocul, dând niște scrum pe parchetul lustruit, și am simțit dintr-odată o nevoie copleșitoare să vorbesc cu ea.
   M-am reașezat în fața computerului și chiar când mă pregăteam să fac clic pe numele ei, în bara de instrumente a apărut o iconiță albastră. Ce coincidență fericită - iar eram pe aceeași lungime de undă cu Jelly, care-mi ghicise gândurile - eram atât de bucuros, că am izbucnit în râs. Scosesem niște sunete pe care oamenii de obicei se feresc să le producă atunci când sunt în public.
   Sunt sigur că simțise că vreau să o văd, așa că se conectase - singurul motiv nu putea fi decât că și ea voia să vorbească cu mine. Mă pregăteam să-i răspund, când am constatat că nu era Jelly. Am rămas cu gura căscată, nevenindu-mi să cred ce văd, și aproape mi-am lipit fața de ecran, până am realizat că ceea ce vedeam nu avea absolut niciun sens. Trebuia să fie o greșeală.
   Literele „PF” veneau de la „pasăreafurtunii”, ID-ul Sophiei. Am simțit cum mi se taie respirația.
   Știam că n-avea cum să fie adevărat, dar mi-am verificat lista de contacte cu inima bătându-mi nebunește. În dreptul numelui pe care n-avusesem niciodată tăria să-l șterg din listă era o iconiță galbenă zâmbitoare. Însemna că fiica mea era online.
   Am rămas împietrit, îngrozit să răspund, îngrozit că, dacă aș scrie ceva, fantoma din mașinărie s-ar evapora. Era în mod cert o eroare sau cineva „de dincolo” se juca cu mine... și totuși...
   Am ridicat receptorul și am încercat să-l sun pe Campbell acasă, în Tampa, dar am reușit doar să-i accesez căsuța vocală. O înregistrare cu vocea unei fetițe.
   Apoi lumina albastră se stinse. Am mai stat câteva secunde, după care am deschis fereastra de dialog.
   Pasăreafurtunii: TATI?
   Pasăreafurtunii: EȘTI ACOLO?
   Asta era tot.
   Impactul acestor vorbe fu ca un atac psihic. Stomacul mi se urcă în gât. Mă simțeam de parcă stăteam pe marginea punții unei corăbii pe o mare agitată.
   Știam că nu este Sophie. Printre altele, nu-mi spusese niciodată „tati”.
   Și totuși, și totuși... niciodată nu încetezi să speri.
   - Cine ești? am tastat eu înapoi.
    Senzația de greață se transformase deja în furie.
    - Ce dracu’ vrei de la mine?
   Niciun răspuns.
   În timp ce mă uitam înspre grădină, nu am putut să nu mă gândesc, poate doar pentru o fracțiune de secundă, o milionime dintr-o secundă, că se întorsese. M-am uitat spre ecranul din spatele meu și am văzut că apăruse un rând nou.
   Pasăreafurtunii: DE CE AI OMORÂT-O?

38.

   Am ieșit din casă, încercând să nu fac gălăgie, prin ușa care dă pe terasă și am pornit spre pajiștea care coboară spre lac.
    Luna era ascunsă de nori, dar știam bine drumul și ochii mi se obișnuiseră deja cu întunericul. Am parcurs cărarea din jurul lacului, o zonă atât de întunecată, încât nu prea se deosebeau tufele și copacii de apa lacului.
   Mă opream din 3 în 3 metri să trag cu urechea, convins că ucigașul Sophiei stătea ascuns pe undeva; era o liniște mormântală. Nu se auzea decât un zumzăit înfundat, care venea de la televizorul din camera lui George. Aveam cu mine o armă de vânătoare încărcată.
   Nu știu cât am stat acolo, stresat și încordat, așteptând ca nenorocitul să-și facă apariția sau să se întâmple ceva. M-am speriat foarte tare la un moment dat de orăcăitul unei broaște, care, în liniștea aceea, parcă răsunase mai tare ca niciodată. După ceva timp am renunțat și am pornit agale către Greenside, gândindu-mă că iar exagerasem. Atmosfera nu mai părea atât de amenințătoare, dar teama nici nu se stinsese complet. Mesajele acelea mă lăsaseră în stare de șoc și încă tremuram și mă simțeam expus. Cel care trimisese stăpânea foarte bine arta torturii.
   „DE CE AI OMORÂT-O?” Pe cine omorâsem? Și cum adică „de ce”?
   Înainte de a intra în casă am luat o lanternă și am verificat grajdurile și împrejurimile. M-am dus în garaj și am tras prelata de pe ATV, uitându-mă la vopseaua cromată roșie și gândindu-mă cât de ușor pot fi șterse urmele unui accident. M-am decis că, deși poate era o alarmă falsă, trebuia să mă implic mai mult pentru a-mi proteja familia.
   Stând pe treptele dinspre intrarea principală, am îndreptat lanterna spre șosea. Puteam vedea chiar obeliscurile din piatră de la poartă. Cam la 50 de metri de mine, acolo unde fusese găsită Jura, am văzut farurile roșii ale unei mașini printre ulucii gardului. Am știut instantaneu că era el.
   Am vrut să mă reped în Mercedes și să-l urmăresc, dar mașina era în fundul garajului. Cheile erau în hol. N-aveam nicio șansă să-l prind din urmă. În următoarea secundă dispăruse.
   Apoi am realizat cu groază că, în timp ce eu fusesem plecat să cercetez zona din jurul lacului, era posibil ca el să fi intrat în casă. Am lăsat pușca pe masa din hol și am alergat pe scări. George oprise televizorul, dar îl auzeam că era în baie și se spăla. Am vorbit cu el prin ușă, încercând să nu mă dau de gol. M-am abținut să-l mai întreb dacă totul este în regulă.
   M-am dus să văd unde este Laura; era în pat, citind. N-am fost în stare să găsesc cuvintele potrivite ca s-o întreb dacă a văzut sau auzit ceva, fără să o panichez.
   Își ridică nasul din carte.
   - Unde ai fost?
   - M-am dus să iau o gură de aer.
   I-am promis că mă întorc imediat și m-am grăbit iar la parter. Nu am găsit nimic suspect în nicio încăpere, niciun semn că ar fi pătruns vreun intrus. Am ridicat de câteva ori telefonul cu gândul să sun la poliție, dar știam că nu prea aveam ce să le zic. Adevărul e că nu văzusem mare lucru. Sâmbătă seara parchează multă lume pe alee.
   Am intrat în bibliotecă și mi-am turnat un whisky, după care m-am întors la computer. Nici n-am atins tastatura, doar am rămas cu ochii pironiți în ecran.
   Iconița albastră pâlpâia din nou. Aveam un nou mesaj de la Pasăreafurtunii.

39.

   - Știți ce mă îngrijorează pe mine? îi spuse prin telefon Campbell lui Ed Lister.
   Campbell stătea pe un șezlong, la plajă; era duminică.
   - Ascult, răspunse Ed cam stresat.
   - Mă scuzați o clipă.
    Campbell mută umbrela de soare sub care se juca Amy mai aproape de lada frigorifică. De dimineață fuseseră la biserică, apoi își scosese familia la Sand Key Park, locul lor preferat de pe coastă, aflat la jumătatea drumului dintre Clearwater și St. Pete. După ceasul lui, clientul sunase la ora 10 și 12 minute.
   - Să nu închizi, Ed.
    Puse o mână peste receptor și îi spuse soției:
    - Iubito, nu vrei tu să te duci cu Amy să vă jucați în apă?
    Nu voia precum cea mică să audă ceva din ce nu ar fi trebuit.
   Kira stătea întinsă pe un cearșaf la câțiva metri distanță. Purta doar un slip negru și ochelari de soare negri. Pielea ei palidă era unsă cu cremă protectoare și strălucea ca alabastrul. Nu-i răspunse. Campbell reveni la Ed.
   - În concluzie, oricine v-ar fi trimis mesajele azi-noapte știa sau nu știa că încă păstrați numele de conectare al Sophiei în lista de contacte. Ce mă îngrijorează este că știa că sunteți online. Asta înseamnă fie că are acces de la distanță la computer, ceea ce știm deja că nu este cazul, fie că era prin preajmă și vă supraveghea.
   Liniște la celălalt capăt.

...............................................