Chipul întunericului, Charles Maclean

 ..................................................

4-7

         Campbell aruncă iar o privire spre soția lui, care nu se urnise din loc. Acoperi iar receptorul.

   - Scumpi?
    O strigă pe numele de alint, dar fără succes. Bănuia că era foarte obosită și deja se simțea prost că încerca să o deranjeze.
   Amy se ridicase în picioare.
   - Pot să mă duc și singură în apă.
   Campbell dădu negativ din cap și îi șopti „nu”.
   - Mi s-a părut că cineva se furișează pe afară. Am auzit un zgomot, am ieșit și m-am uitat prin jur. Nu era nimeni.
   Amy se îmbufnase și săpa în nisip, apoi începu să sară într-un picior, încercând să-i atragă atenția. Era foarte drăguță în costumul ei de baie roz cu buline bleumarin și cu panglici asortate la codițe. Îi făcu semn că termină de vorbit într-un minut.
   - Poate doar mi s-a părut că aud ceva.
   - Ești foarte stresat, tipule, e de-nțeles. De ce ai omorât-o? Doar atât, n-a mai scris nimic? La cine crezi că se referea, la câine?
   - Ea? Pentru numele lui Dumnezeu, era porecla cu care se conecta fiica mea. Dar mesajul era scris de Ward și se referea la faptul că el a ucis cățeaua.
   - Deci cățea era?
   - Da, fusese a Sophiei.
   - Păi, câinii și mașinile nu fac casă bună. Am pierdut și noi un câine când eram eu mic, în Hong Kong, un springer Spaniel pe nume Run-Run...
    Campbell se uită spre Amy și se grăbi să încheie.
    - De ce m-ați sunat azi-noapte?
   - Aș fi vrut să-l urmărești cât era online.
   - Dacă Ward era, atunci cu siguranță își luase măsuri de precauție să nu fie prins, dar ați intuit bine ce aveți de făcut. Mai devreme sau mai târziu va face o greșeală.
   - Mi-aș dori să fiu și eu la fel de optimist.
   Zâmbi.
  - Carevasăzică ați luat o pușcă de vânătoare și ați fugit din casă. După juma de oră ați auzit o mașină plecând. Și când v-ați întors, ce ați făcut?
   - Am verificat dacă soția și fiul meu sunt în regulă.
   Campbell se încruntă și se uită instinctiv spre Kira și Amy, apoi privirea îi alunecă spre un grup de copii și adulți care se jucau la mal. În depărtare se vedeau două petroliere și un vas mare și alb de croazieră. Ar fi vrut să știe la ce distanță.
   - N-ați mai primit și alt mesaj de la Pasăreafurtunii?
   - Nu, nimic altceva, dar vocea îi trădase o ușoară ezitare. Aș fi interesat să aflu în ce direcție crezi că se îndreaptă această investigație.
    Iar trecuse prea repede peste un subiect.
    - Și, apropo, n-am ucis pe nimeni niciodată.
   Campbell se ridică și se întinse. Se dusă lângă Kira și observă că adormise. Se aplecă și îi puse mâna pe umărul ars de soare, continuând să vorbească la telefon.
   - Ați avut timp să citiți chestiile legate de sinestezie pe care vi le-am trimis?
   Kira nu se mișcă.
   - M-am uitat peste ele. Chiar dacă ai dreptate și Ward suferă de această afecțiune, n-aș zice că aria de căutare s-a micșorat prea tare.
   - Păi, stați să vă mai zic ceva, spuse Campbell, dându-i Kirei un ghiont, care îl privi chiorâș. Scoală-te, iubi. Așadar, ieri am vorbit cu Claudia Derwent de la Yale - este cea mai mare autoritate în domeniu din SUA. Mi-a spus ceva care mi-a atras atenția. Se pare că atunci când o persoană sinestezică gustă un cuvânt, sau simte un sunet, sau vede numere pe post de culori - pentru ea este ceva real. Vorbim de fenomene senzoriale, da? Nu sunt analogii sau metafore, ok? Teoria spune că toți ne naștem cu o conexiune neuronală suplimentară, dar majoritatea o pierdem la un moment dat când suntem copii.
   - Dar fiți atent, continuă detectivul. Asociațiile senzoriale ale unui sinestezic rămân constante pe parcursul întregii vieți. Cu alte cuvinte, dacă subiectul asociază cuvântul „ocean” cu, să zicem, un buchet de flori, nici că-l va mai percepe vreodată altfel. Pentru o persoană cu auz în culori, un anume sunet va fi întotdeauna albastru, verde și așa mai departe. E ca un fel de semnătură, tipule, n-ai cum s-o falsifici.
   Se ghemui lângă nevastă-sa, sperând să mai apuce să facă o baie înainte de masă. În lada frigorifică aveau creveți, pui marinat, salată asortată și o sticlă de Chablis.
   - Tot nu văd cum s-ar restrânge aria de căutare.
   - Păi, nu s-a restrâns încă... până nu mai găsim și alte exemple de semnătură din partea lui. Cele mai obișnuite simțuri implicate în experiențele intrasenzoriale sunt vederea și auzul. Majoritatea sinestezicilor „văd” cuvintele și numerele ca forme sau culori. Mai sunt unii însă care fac mai multe permutări între senzații, și doar câțiva care tind să facă asociații unice.
   - Am înțeles, spuse Ed, nu prea convins. V-a spus și cum a ajuns la concluzia asta? Sau doar și-a dat cu presupusul?
    Lister era uneori un ticălos îngâmfat.
   - E mult mai mult decât dat cu presupusul. Am trimis profesoarei Derwent textul lui Ward din timpul transmisiunii. M-a sunat aseară să discutăm pe marginea lui, iar ce mi-a spus m-a ținut treaz juma de noapte.
   Pauză.
   - Păi, spune-mi și mie ce ți-a zis.

   Doctorița neurolog fusese rezervată la început, ceea ce era de înțeles având în vedere caracterul dezgustător al discuției.
    Campbell îi spusese că investiga un caz de hărțuire online pentru AAAO (Asociația Anti-Abuz Online) și că toate informațiile urmau să fie strict confidențiale.
   - Nu sunt dovezi suficiente, începuse ea ezitant, pentru a stabili cu precizie că „m” este sinestezic. Ținând cont de asta, nu cred că exemplele din text pot fi interpretate ca aluzii sau metafore – formularea „cuvinte cu formă de metal” nu este o formă de stil retorică ceea ce mie-mi sugerează că este vorba de o afecțiune nevropatică.
   Derwent era interesată să afle dacă creierul lui M era într-adevăr interconectat astfel încât un simț să declanșeze un alt simț, ceea ce însemna că putea fi încadrat într-o categorie mai rară de sinestezici.
   - Printre diferitele asocieri sinestezice, continuase ea, când vederea, de exemplu, induce senzația de atingere sau sunetul percepe o culoare, se întâmplă foarte rar ca gustul să fie un declanșator sau un răspuns la declanșator.
   Campbell înțelegea destul de bine semnificația acestei explicații.
   Cercetările la nivel național demonstrau că incidența cazurilor de sinestezici este de unul la o sută de mii - existau șanse ca M să se încadreze în oricare dintre categorii - dar faptul că lăsase o „amprentă” atât de personală în convorbirea aceea restrângea, cel puțin teoretic, dramatic lista suspecților, în cei  25 de ani de când strângea aceste date, Derwent întâlnise doar câteva cazuri în care gustul inducea o experiență senzorială secundară, bazată pe culoare și formă.
   Claudia Derwent avea doar trei dosare de „gustători”, două femei și un bărbat.
   Cazul bărbatului îi fusese sesizat la începutul proiectului de cercetare, când colecta date despre sinestezici în nord-estul Americii. Corespondentul era un medic din Norfolk, Connecticut, un sat de pe colinele Berkshire-ului, care fusese cândva un punct de atracție turistică, mai ales pe timpul verii.
   În mod neobișnuit, subiectul era un băiat de 9 ani. Nu se întâlnise niciodată cu el, doar primise dosarul medical cu observațiile făcute de doctor în 1990, la zece ani după ce acesta pierduse legătura cu băiatul. Nu se mai știa nimic de el de atunci.
   Entuziasmat la culme, Campbell îi ceruse numele băiatului, pe care însă Derwent nu-l știa - toți subiecții erau anonimi, dar, în schimb, se oferi să-l pună în legătură cu doctorul Joel Stilwell din Norfolk.
   Erau șanse ca el să fi păstrat câteva înregistrări cu „gustătorul”.

   Ed tăcu un moment.
   - Când plănuiești să pleci într-acolo?
   Campbell se depărtă puțin pentru ca soția lui să nu-l audă. Nu avea să fie deloc încântată dacă afla că el urma să plece așa din scurt și s-o lase cu Amy. Se certaseră rău din cauză că el nu stătea niciodată cu fata, ceea ce-i îngreuna lui Campbell și mai tare situația, acum când aveau și altele de discutat - încă nu-i spusese Kirei despre bani.
   Mai avea la dispoziție doar 5 zile să facă rost de toată suma, înainte ca „Cholly” să oprească cronometrul.
   - Mi-am luat bilet de avion pentru mâine-dimineață, șopti el în receptor. O s-ajung în Norfolk după-amiază târziu.
   Kira se ridică sprijinindu-se pe coate și întrebă:
   - Unde-i Amy?
   - Sună-mă când ajungi acolo.
   Campbell întoarse capul și aruncă o privire spre mica lor tabără de sub umbrela verde cu alb, unde până cu o clipă înainte se jucase Amy.
   Avu un moment de panică când n-o văzu nicăieri, dar se liniști repede când îi zări costumul de baie de un roz fosforescent pe malul apei.
   - Caută scoici.
   Închise ochii și respiră adânc, gândindu-se că se stresase degeaba; zâmbi apoi în direcția Kirei și se întoarse cu spatele la golf, cu telefonul tot la ureche.
   - N-avem prea mult timp la dispoziție, spuse el.
   Ed deja închisese.

40.

   câineletemplului: trebuie să vorbim
   jokeradorabil: de ce, ce s-a-ntâmplat?
   ja: zi repede, sunt la serviciu
   ct: nu s-a întâmplat, voiam doar să știu... dacă ești bine
   ja: da, sunt bine, ok?
   ct: văd că n-am nimerit într-un moment potrivit
   ja: așa de greu îți e, ed?
   ct: din cauză că vorbim pentru prima dată după o săptămână
   ja: n-ar trebui să vorbim deloc... și-au trecut doar două zile
   ct: nu-ți face griji, nu încerc să te presez
   ja: eu sunt din ce în ce mai îngrijorată, domnule
   Ward se încruntă și se întinse după paharul de vin. Era duminică, cum putea să fie la muncă? Îl mințea tot timpul și aproape despre orice - îl ținea la distanță. Iar cimpanzeul ăla era prea prost să observe.
   Ăștia doi erau doi oameni aparte.
   - Voiai să știi dacă e bine, Ed? repetă el batjocoritor spre ecran. „Voiai doar să știi”... ce dracu’, sigur că voiai.
   Tipul nu se lăsa. O încasa rău, iar tipa era conștientă de asta. „Așa de greu îți e”... pe bune, acum - adoră că el se ține după ea, micuța șmecheră. Ar înnebuni dacă el n-ar mai insista. Ward luă o gură de vin, un Sancerre destul de bun, și căscă.
   Se simți dintr-odată moleșit și foarte obosit.
   Nu se putea decide dacă era suficient de flămând să iasă din casă să-și ia ceva de mâncare sau nu. În frigider nu mai era nimic. O plimbare l-ar putea ajuta să stea treaz; încă nu se obișnuise cu schimbarea de fus orar, corpul lui rămăsese pe meridianul Greenwich. Dacă se ducea acum la culcare, trebuia să se trezească iar în câteva ore și să stea în pat până la ziuă, ascultând gălăgia făcută de mașinile de poliție și cele de gunoi, care goneau pe sub geamul lui și colorau orașul în toate culorile pământului, numai în roșu nu.
   Îi venea greu de crezut că noaptea trecută dormise sub un gard viu din zona Wiltshire. Adusese fotografiile pe care le făcuse la Greenside, la parcul acela plin de copaci și cu un lac de 6 pogoane și casei aceleia magnifice în care crescuse Sophie. Mare păcat de labradorul ei negru - alerga și el pe-acolo - dar nu putuse risca să înceapă să-l latre și să-l deranjeze când încărca programul.
   Încă mai avea gustul acela în gură. Ultima privire zăpăcită a Jurei eliberase o aromă și o textură de vată de zahăr - dacă i-ar fi plăcut dulciurile, nu l-ar fi deranjat.
   Din respect pentru stăpâna câinelui se hotărâse să păstreze plăcuța cu numele câinelui, agățându-l la chei ca să-i aducă noroc. Deja îi adusese. Reușise să instaleze un nou troian pe laptopul lui Ed Lister când acesta ieșise din casă, înlocuindu-l cu cel vechi pe care îl programase să se autodistrugă după incidentele din Paris.
   Îi plăcuse și biblioteca din casa din Greenside, mirosul de whisky și tutun, tapiseria uzată a fotoliilor, toate cărțile alea învelite în piele - îi aduseseră aminte de casa bunicii. Se oprise puțin în capul scărilor și ascultase mișcările de la etaj, gândindu-se la Sophie.
   Intrase și ieșise din casă în doar 3 minute.
   Se simțea bine că se întorsese în oraș. Apartamentul fusese curățat lună cât fusese plecat; baia și bucătăria străluceau, ceea ce însemna că doamna Karas fusese de cel puțin două ori pe acolo. Ordinea desăvârșită din cele trei încăperi simple, despărțite de geamuri, și tavanul cu model în basorelief al mansardei modeste îl făceau să se simtă foarte confortabil. După cum bine obișnuia Grace să spună, totul este la locul lui și există un loc pentru toate.
   Acum stătea în spațiul lui de lucru, în fața celor câteva computere, monitoare și alte electronice legate în rețea și aranjate în formă de potcoavă, spațiu care pentru el însemna „acasă”. Ansamblul acesta făcut la comandă, care includea servere de e-mail și de fișiere, comutatoare care distribuiau traficul de intrare către porturile corecte și firewallul impenetrabil de pe computerul Linux cu reguli de filtrare a pachetelor pe care îl scrisese cu mâna lui, toate înghesuite, reprezenta postul de recepție, puntea de decolare, modulul lui cibernetic - poarta către univers.
   Găsi textul și derulă până la partea aceea plictisitoare a dialogului în care Ed se prezintă fetei ca un protector al artelor - ar vrea s-o ajute să studieze pianul la Paris, nu cere nimic în schimb, face asta pentru că ea este talentată etc., doar că ea se-aprinde imediat și-i spune direct că n-ar putea niciodată să accepte așa ceva din partea lui. Ce rahat! El are banul, ea e, în principiu, o ștoarfă... care-i problema?
   Dar apoi lucrurile între ei devin mai interesante.
   Jelena îi spune, mișcare ce părea calculată din timp, că se vede cu cineva... și surprize, surprize, Ed nu reacționează prea bine.
   jokeradorabil: mai știi când ți-am zis că m-am despărțit de iubitul meu când s-a mutat în LA? acum s-a întors în oraș și am ieșit cu el alaltăieri-seară
   câineletemplului: înțeleg... și cum a fost?
   ja: avem multe de recuperat
   ct: te culci cu el?
   ja: e cam devreme să mă gândesc la asta, dar cine știe... cred că-s șanse să ne împăcăm...
   ct: știi că eu nu mi-am schimbat părerea
   ja: ed, te rog... vreau să-mi văd de viața mea
   ct: iar tu simți la fel, doar că nu vrei să recunoști
   ja: ba nu, nu simt la fel. am vorbit serios, nu e ceva real... sărind peste asta, ziceai că nu sunt în pericol, de ce ai crezut că aș fi putut fi?
   ct: mă refeream la cazul în care cineva încearcă să ajungă la mine și se poate afla că noi doi ne știm
   ja: aaa, ok... deci reputația ta te îngrijora
   ct: nu, voiam să zic că ar putea să se folosească de tine
   Ward se lăsă pe spate și închise ochii.
   Știa prin ce trecea Lister. Își aducea aminte perfect momentul când Sophie, prințesa lui, îi spusese pe chat că are pe cineva în Anglia. Tot ce simțise atunci - șoc, durere, sentimentul de pustiire, furia că fusese respins - nu dispăruse niciodată. Ulterior aflase că nu exista niciun prieten, dar era irelevant.
   Poate părea ciudat că o persoană de inteligența lui Ed, care poate infesta orice loc cu aura lui de om bogat și puternic, poate fi atât de înnebunit după nimeni asta de nicăieri și se poate amăgi atât de tare. Un bărbat puternic flirtând cu autodistrugerea nu era ceva nemaivăzut, nu era nici măcar tragic. Ward nu putea spune că asta îl surprindea.
   Oricine putea vedea că ea îl tratează ca pe ultimul fraier, numai Ed nu. El voia să creadă că micuța lui curviștină virtuală îl iubește și că, în timp, va realiza și ea că erau făcuți unul pentru altul. Povestea asta nu putea avea decât un sfârșit. El n-avea de gând să accepte faptul că se terminase. N-avea să accepte un refuz.
   Ce nu știa fata însă era că Ed Lister mai trecuse prin asta.
   Ward simțise că dăduse norocul peste el când descoperise că Ed urmărea pe internet o femeie de două ori mai tânără. Îl intriga modul în care li se intersectaseră drumurile. Ward era chiar mândru de aportul pe care îl avusese, stârnind și susținând această legătură. Ed era convins că se înțelege telepatic cu Jelly. Singura explicație pentru care ea știuse de petrecerea de la Greenside era că el îi spusese. Iar data viitoare când Ed avea să își verifice arhiva avea să găsească și conversația doveditoare. TU MI-AI SPUS... da, păi, se cheamă „efort comun”.
   Dacă se gândea bine la situație, Ward nu putea să nu observe o simetrie, ca un fel de justiție poetică care îi deschidea o gamă largă de variante. Se întrebă dacă Ed avea habar de cât de multe aveau în comun, de cât de tare se apropiaseră.
   În scurt timp nimeni nu avea să-i mai deosebească, gândi Ward.

41.

   Norfolk

   - Domnul Armour?
   Pe terasă se afla o persoană zveltă, care stătea aplecată deasupra unei cărți și care flutură o mână în semn de salut când Campbell intră pe aleea fermei din cărămidă și opri motorul mașinii Toyota închiriate. Bătrânul se ridică și se apropie încet de el.
   - Ați ajuns cu bine. Mă bucur.
    Cocoșat din cauza osteoporozei, dr. Stilwell avea aceeași înălțime și în picioare, și când stătea jos.
   Campbell făcuse o oră cu mașina de la aeroportul Bradley, urmând instrucțiunile precise ale doctorului, care îl purtaseră prin mai multe orășele, toate cu același gen de case albe, peste dealuri și păduri nesfârșite, tipice districtului Litchfield. În apropiere de Norfolk văzuse un urs grizzly mort într-un șanț, care, la prima vedere, i se păruse o canapea uzată aruncată acolo și simțise că de-abia așteaptă să se întoarcă în Tampa. Era prima lui incursiune pe teritoriul yankeilor.
   - E foarte frumos aici la dumneavoastră, doctore, spuse Campbell, uitându-se de jur-împrejur după ce se dădu jos din mașină.
    Casa bătrânească și hambarul erau construite la umbra unui stejar mare, pe jumătate de pogon de teren nivelat.
   - E și frumos afară... nu-mi pot imagina un alt loc în care aș putea trăi.
    Stilwell avea un accent de New England și îl privea pe Campbell peste ochelari; în ciuda faptului că era foarte cald, era îmbrăcat cu un costum de stofă groasă și purta papion. Își strânseră mâinile, apoi doctorul îl conduse pe terasa cu lespezi inegale și se așezară la o masă rotundă din tablă.
   - Pot să vă servesc cu un ceai cu gheață?
    Pe masă se afla o tavă pe care erau un urcior, linguri de argint și două pahare cu gheață și mentă.
   - Secretul soției mele era să adauge un strop de bere de ghimbir. Era din sud, ca și dumneavoastră.
   Doctorul umplu paharele în timp ce îi povesti că doamna Stilwell murise în urmă cu 3 ani, iar la scurt timp se retrăsese și el din activitate. Campbell se gândi că probabil muncise mult și după vârsta de pensionare. Sigur avea peste 80 de ani. Tăcură amândoi, iar Campbell se gândea cum să facă să aducă în discuție subiectul pentru care venise.
   - Cu ce vă pot fi de folos, domnule Armour? Nu mai consult pacienți, iar dumneavoastră nu arătați a cadru medical.
   La telefon, Campbell avusese grijă să nu spună prea multe despre scopul vizitei sale și nici cu ce se ocupa. Se gândise că, prin văgăunile astea, un detectiv particular n-ar fi fost primit cu ușile deschise.
   - Sunt programator, spuse Campbell, dregându-și vocea. Claudia Derwent de la Yale mi-a dat numărul dumneavoastră. I-ați trimis niște observații despre un pacient de al dumneavoastră - acum mulți ani - un băiat care suferea, dacă ăsta este cuvântul potrivit, de sinestezie.
   Stilwell clătină încet din cap.
   - Sigur, Derwent a publicat o scrisoare deschisă în New York Times, prin care îi invita pe cei cu această afecțiune să participe la un program. Eu i-am scris pentru că aveam nevoie să-mi confirme diagnosticul, dar și pentru că acel caz era cu totul deosebit.
   - Băiatul pretindea că putea să „guste” muzica. E adevărat?
   Doctorul îl privi foarte cald și prietenos.
   - Ce anume vă interesează mai exact, domnule Armour?
   Campbell își pregătise răspunsul dinainte. N-avea niciun sens să-i spună despre investigația unei crime, când poate nici n-ar fi fost relevant.
   - De fapt, soția mea este cea interesată. Ea lucrează în cercetare, la clinica de neurofiziologie de la spitalul Tampa General. Au un program în derulare pentru epileptici, iar ea studiază paralele dintre mărimea lobului temporal și experiența sinestezică.
   Nu era chiar departe de adevăr.
   - Înțeleg.
   Privirea îi rămăsese la fel de prietenoasă, dar ridurile din jurul gurii se crispaseră puțin. Campbell se temu că o să se dea de gol.
   - Eu doar îi fac o favoare.
    Rânji într-un fel care știa că pe Kira o enerva cumplit.
    - M-am gândit că aș putea da de urma lui..., spuse el indiferent, încercând să pară că nu face nimic deosebit. Știți cumva ce s-a ales de el?
   - Ultima dată când l-am văzut era mic... cred că acum 25 de ani sau mai mult. Nici n-aș ști de unde să încep să-l caut.
   - Dar fișa lui medicală?
   Bătrânul doctor râse.
   - Niciun medic nu păstrează fișele așa de mult.
   - Vă aduceți minte cum îl chema?
   - Sigur că da. Ernest Seaton...
    Stilwell se opri să-l studieze pe Campbell pe deasupra ochelarilor, așteptând o reacție din partea lui. Se încruntă.
   - Să-nțeleg că nu știți povestea? întrebă el.
   Campbell dădu din cap că nu.
   - Mă mir că doamna Derwent nu v-a avertizat.
   Se întinse și luă o gură de ceai, fără să se grăbească.
   - Ernest era singurul supraviețuitor al unei tragedii de familie, domnule Armour.
    Își lăsă ochelarii pe masă și continuă:
    - Familia Seaton nu locuia aici, ci peste creastă, într-un loc numit Skylands. S-a întâmplat în vara extrem de călduroasă a lui 1979. Într-o seară, tatăl lui era beat, s-a certat cu soția și i-a tăiat gâtul, după care și-a zburat creierii cu un pistol de 12 milimetri. O catastrofă infernală. Corpurile au fost descoperite de menajeră a doua zi de dimineață.
   - Doamne..., spuse Campbell încercând să-și ascundă entuziasmul. Habar n-am avut.
   - Nivelul de violență a fost... extrem. Unii au fost de părere că June Seaton știa ce-o așteaptă. A măcelărit-o, pur și simplu a făcut-o zdrențe.
   - Și puștiul? Era acolo?
   - A fost găsit singur în casă, ascuns într-o debara, cu fața mânjită cu sângele maică-sii. Arma crimei era un cuțit de bucătărie, unul cu lama curbată și două mânere. Cum se cheamă...? În italiană îi zice „mezzaluna”. Nu se știe dacă băiatul a asistat sau nu la crimă.
   - O Doamne, spuse Campbell, dând din cap. Simțea cum îi zvâcnește gâtul. Cred că a fost... Doamne... nu știu ce să zic.
   Stilwell se uită la el.
   - Ernest avea 9 ani. Singurul copil. Nu a vrut să spună ce s-a întâmplat, nu a vorbit cu nimeni, nici cu poliția, nici cu mine, cu nimeni.
   - Îi cunoșteați părinții? Vă erau pacienți?
   - Ăsta e un sat, domnule Armour, aici toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Nu eram medicul lor de familie și ne învârteam în cercuri diferite, dar mai schimbam o vorbă din când în când. Gary Seaton avea un cabinet stomatologic. June, soția lui, provenea dintr-un mediu social diferit - avea înclinații artistice. Avea un magazin de haine de epocă aici, în orășel, care a distras-o o perioadă. Casa de la Skylands era a ei. Fusese a familiei mamei ei, moștenită de la străbuni aristocrați din Norfolk.
   - De ce ziceau oamenii că știa ce-o așteaptă?
   - Cred că din cauza zvonului că-l înșela. June era foarte frumoasă, avea un temperament coleric și o aură fermecătoare - cum să spun, îl avea pe vino-ncoa’. Era altfel decât Gary. Un alt motiv ar fi putut fi că el bea foarte mult. Urâtă treabă, dar bine cel puțin că n-a mai picat la mijloc și altcineva. Ancheta a stabilit că nu a fost implicată și o a treia persoană.
   - Cu excepția băiatului.
   - Da, sigur, Ernie.
    Doctorul făcu o pauză.
    - Motivul pentru care vă aflați aici.
   - Ce fel de om ar face așa ceva propriului lui copil? întrebă Campbell.
   - Știți, domnule Armour, tragedia n-a fost mușamalizată, dar a fost ținută pe plan local. Poate v-ați fi așteptat ca povestea să atragă unul doi reporteri din New York, dar din fericire n-a fost așa. Oamenii de prin partea locului nu caută să se facă observați.
   - Sigur, înțeleg, pe mine mă interesează doar să dau de el.
   Lui Stilwell îi era mai ușor să vorbească cu capul aplecat, dar acum făcu un efort să îl ridice și să-și sprijine bărbia în palmă, astfel încât să-l poată privi în ochi pe vizitator cât stăteau de vorbă.
   - Ați fost chemat la locul crimei? întrebă Campbell.
   - Ca doctor adică? Nu, nu eram implicat profesional. Cel puțin, nu atunci. Bunica băiatului, Nancy, doamna Calvert, mama lui June Seaton - l-a adus la mine după o lună-două. Îi tratasem bărbatul de depresie și acum voia să-mi dau cu părerea despre el. Îl dusese pe Ernest la un pediatru renumit, în Manhattan, pentru consiliere. I se sugerase că, în afară de faptul că era grav traumatizat, băiatul putea suferi și de schizofrenie.
   - Greu de crezut că după ce a trecut prin ce-a trecut n-a înnebunit de-a binelea.
   - În general, copiii sunt remarcabil de rezistenți, spuse Stilwell. Am examinat băiatul. Era poate puțin retras, dar n-am constatat nimic extrem, având în vedere cele întâmplate. L-am văzut de trei sau patru ori. Acolo am stat, în biroul meu de vară.
   Campbell se întoarse spre hambarul transformat spre care arătase doctorul, un fel de baracă înclinată, cu șindrilă albă și ferestre înalte, care dădeau spre un heleșteu și mlaștina din jurul ei. Știa că poate se pripea, dar cumva simțea că aici începuse totul. Acesta era tărâmul devastat emoțional din care apăruse „Ward”.
   - Îmi aduc aminte perfect momentul în care am realizat că Ernest nu este bolnav, ci doar diferit. Ascultam Mozart în surdină și m-a rugat să opresc muzica. Eram curios să știu de ce. Mi-a spus că notele muzicale au gust rău - „ca atunci când îți intră o muscă în gură”.
   - Nici eu nu sunt mare fan Mozart, dar să mă ierte Dumnezeu... așa asociere dură...
   Stilwell surâse.
   - Așa m-am gândit și eu.
   - Dar v-ați dat seama imediat ce însemna asta.
   - Mai fuseseră și alte semnale. Îl pusesem să deseneze ceva. Într-unul dintre desene, din care nu se înțelegea mare lucru, mi-a explicat că desenase zgomotul pe care îl face un elicopter. Altă dată ne-am uitat la literele alfabetului și imediat a început să le asocieze pe fiecare cu o culoare.
   - Și atunci, de ce nu erați de acord cu părerea psihologului?
   - I-am spus doamnei Calvert că părerea mea este că Ernest e sinestezic și că probabil afecțiunea se agravase din cauza traumei, dar ea mi-a zis că, vai, băiatul fusese întotdeauna un visător. A mai avut grijă de el o perioadă, dar n-a putut face față prea mult timp. L-a trimis la un văr de prin vest, de pe undeva, cred că în Wyoming. Nu s-a mai întors de atunci.
   - Bunica lui mai trăiește? întrebă Campbell.
   - A murit acum 2 ani în New York.
   - Dar vărul care l-a crescut? Mai există alte rude sau prieteni de familie care ar putea ști ce s-a întâmplat cu el?
   Stilwell dădu din cap că nu. Detectivul, care până atunci stătuse aplecat spre el pentru a-i auzi șoaptele, se lăsă pe spătarul scaunului.
   Se așternu liniștea, dar de data asta o liniște calmă, care îmbia la somn în grădina aceasta minunată. Campbell tocmai se pregătea de o nouă abordare, când îl auzi pe Stilwell spunând încet:
   - Nu te mișca brusc, domnule Armour.
   Doctorul se uita intens la ceva din spatele lui.
   - Avem un vizitator. Întoarce-te foarte încet. În stânga veți vedea o tufă de hortensii. Uitați-vă peste crengile din vârf și o să observați o pasăre colibri. E de un verde-aprins cu o pată neagră pe gât, o vedeți?
   Campbell îi urmă instrucțiunile fără nicio tragere de inimă.
   - Da, o văd.
   - Uitați-vă la pata neagră și observați ce se întâmplă cu ea când zboară în lumină. Uitați-vă!
   Campbell apucă să vadă o străfulgerare roșie. Nu mai văzuse în viața lui ceva atât de roșu. Pata dispăru foarte repede, imaginea rămânându-i pe retină câteva secunde. Se gândi la Kira - de fiecare dată când experimenta ceva nou sau frumos, se gândea la ea, pentru că experiența ar fi fost incompletă dacă nu o împărțea cu ea.
   Doctorul radia de fericire.
   - Soția mea iubea această pasăre. Îi plăcea să creadă că doar masculii pot avea culorile acelea grozave. O botezase „Beau”.
   Campbell crezu că urma o povestire despre timpurile de altă dată, dar bărbatul nu mai adăugă nimic. Pricepu aluzia și se ridică.
   - Ați fost foarte drăguț că m-ați primit.
   - Îmi pare rău că n-am putut să vă fiu de prea mare ajutor, spuse Stilwell, întinzându-i mâna. Aveți unde sta în oraș, domnule Armour?
   - Mi-am rezervat un loc la un motel din zonă. Mountain View.
   - N-am auzit de el. Sunteți mai mult decât bine-venit în camera noastră de oaspeți.
   - Am abuzat deja de ospitalitatea dumneavoastră, zâmbi Campbell.
   Doctorul insistă să-l conducă la mașină. Ajunși la capătul terasei, se opri și îl prinse de braț.
   - Ați putea să încercați să vorbiți cu Grace Wilkes, menajera de la Skylands. Poate vă va spune mai multe.
   - Grace Wilkes, repetă Campbell, întrebându-se ce anume îl făcuse să se răzgândească.
   - A avut o relație cu băiatul. O găsiți în cartea de telefon la Winsted.

   Motelul Mountain View era alcătuit din multe bungalow-uri albe, lipite unele de altele, și era situat la poalele unor dealuri împădurite.
    Se afla chiar la granița cu Massachusetts, la 20 de minute cu mașina de Norfolk. Campbell parcă mașina argintie închiriată, o Toyota Camry, în dreptul numărului 15 și mai rămase un minut înăuntru, ascultând radioul.
   Își adusese aminte că Ed Lister îi menționase că transmisiunea online a crimei inclusese și o coloană sonoră... și că în conacul virtual era cineva care cânta la pian. Își notă să nu uite să îl întrebe dacă repertoriul inclusese muzică de Mozart.
   Bănuia că gustul de muște moarte ar trebui să fie o constantă.
   Designul camerei era inspirat de o cabană pentru schiori, cu lambriuri care imitau lemnul de pin și cu un tablou în ulei, deasupra patului, care reprezenta o pășune alpină. Exista o singură fereastră, care dădea spre un alt loc de parcare.
   Pentru o noapte, mergea. Își făcu un duș și se schimbă, apoi sună la Grace Wilkes și dădu de cineva care îl informă că era plecată din localitate, să-și viziteze sora în Waterbury. Campbell își lăsă numărul, cu rugămintea să fie sunat înapoi.
   Femeia urma să se întoarcă miercuri, adică peste încă 3 zile. Se trânti în patul imens și încercă să se gândească cum să-i dea Kirei vestea. Nici de dimineață nu putuse găsi pe cineva care să stea cu Amy cât era el plecat, așa că trebuia să-și ia liber toată săptămâna de la serviciu.
   Pe drumul către aeroport încercase să-i explice Kirei cât de important era să urmărească pista cu sinestezia, spre care ea îl îndrumase. Îi readusese aminte de bonusul imens pe care i-l promisese Ed Lister în cazul în care îl găsea pe Ward. Ea îi spusese doar că are un „presentiment rău” și îl implorase să renunțe.
   Era sigur că ea deja simțise furtuna care urma să se abată asupra lor.
   Avusese un noroc chior până acum că ea nu aflase despre datoriile lui. Se pricepuse să pună mâna pe ultimul extras de cont, dar dacă, din întâmplare, s-ar fi interesat de contul comun de la bancă, s-ar fi prins imediat că sunt faliți. Se hotărî că ar fi mai bine să n-o sune încă. Nu era o conversație pe care voia s-o aibă pe stomacul gol.
   La câteva zeci de kilometri înapoi, pe Route 44, zărise niște indicatoare care făceau reclamă la o cină „autentică” în East Canaan. Găsi vagoneta fără nicio dificultate, într-un depou dezafectat. Se așeză la tejgheaua din marmură neagră și oțel inoxidabil (majoritatea decorurilor fuseseră păstrate din anii ’40) și comandă un cheeseburger deluxe și o porție de chilii. Nu aveau Mountain Dew, așa că fu nevoit să se mulțumească cu Seven-Up.
   Mâncă încet, bucurându-se de fiecare îmbucătură. Își mai luă și o felie de plăcintă cu vișine și o cafea, și de-abia după aceea - pentru că nu voia ca imaginea cu cuțitul în formă de semilună plin de sânge să-i strice pofta de mâncare - începu să se gândească la tragedia de la Skylands și la conversația purtată cu Joel Stilwell.
   Era aproape convins că bătrânul doctor îl „citise” când încercase să-i îndruge povestea cu cercetarea cazurilor de epilepsie. Poate că fusese evident că interesul pentru Ernest Seaton nu se limita doar la istoricul medical al acestuia. În sătucul acesta uitat de lume, unde toată lumea se cunoștea cu toată lumea, avea să se afle foarte repede că cineva se interesează de ceea ce se întâmplase cu băiatul. Pe de altă parte, poate că nu era prea rău să se întâmple așa.

   Deja se făcuse prea târziu să-l mai sune pe Ed Lister.
    Se întorsese la motel și stătea turcește în fața televizorului. Mutase pe canalul de știri, vrând să afle ultimele rezultate de la Wimbledon. Scrise un e-mail pentru clientul său, în care îi prezenta pe un ton optimist-moderat progresele făcute. Îi povesti pe scurt evenimentele groaznice care avuseseră loc la Skylands și îi sugeră că povestea băiatului de nouă ani, Ernest Seaton, se potrivea foarte bine tipologiei caracteristice unui urmăritor dominat de sentimente de deziluzie - putea fi persoana pe care o căutau.
   Campbell era conștient că mailul îi putea fi interceptat și citit de Ward. Ultima dată când acesta îl contactase pe Ed - când îi trimisese prin intermediul ID-ului fiicei sale mesaje criptice - o făcuse probabil doar ca să-i poată accesa computerul de la Greenside. Bănuia că Ward avea mereu prin preajmă dispozitive electronice de supraveghere.
   Era o strategie riscantă pe care, din motive tactice, nu putea să o împărtășească și clientului, dar dacă Ward descoperea că deja sunt pe urmele lui, erau șanse să facă o greșeală, deconspirându-se.
   Se întinse după telefon să o sune pe Kira și să-i spună că a ajuns cu bine. Voia să-i povestească despre pasărea colibri, despre fulgerul acela roșu de pe gâtul ei.
   Imediat încremeni de groază, realizând că poate nenorociții de cămătari nu îl crezuseră că pleacă din oraș doar câteva zile să rezolve ceva. Dacă își închipuiau că încerca să fugă de ei și îl trimiteau pe Cholly să dea o tură pe la Wild Palms Manor? Tipul ăla simpatic în cizme din piele de șopârlă... sunând la ușa lor. Și-o închipui pe Amy că îl lasă să intre în casă.

   Pentru o clipă, Campbell se simțise tentat.
   În localul unde mâncase, găsise o broșură care făcea reclamă la Foxwoods, „cel mai mare cazinou din lume”, aflat la o aruncătură de băț în Connecticut, în partea de sud-est – putea să sară în mașină, ar fi făcut maximum o oră, o oră și jumătate dacă era aglomerat. „Cu reputația ta de mare pierzător? Nici la păcănele nu te lasă să joci”, își auzi el conștiința care-i vorbea de parcă era înscrisă în Asociația Jucătorilor de Jocuri de Noroc Anonimi.
   „Poți să-ți iei adio, amice”.
    Campbell se mustră singur, după care deschise clapeta telefonului.
   Mai avea timp până vineri să facă rost de o sută de mii.

42.

   Ward stătea pe întuneric cu ochii deschiși.
    Auzi în depărtare zgomot de frâne și își imagină o mașină venită în viteză oprind brusc la semafor. Așteptă să audă și zgomotul impactului, care însă nu avu loc, după care încercă să adoarmă la loc.
   Deja se făcuse 4:45 dimineață, cerul începea să se lumineze, așa că renunță. Se dădu jos din pat și-și luă halatul pe el, apoi se îndreptă desculț prin separeurile mansardei, ghidat doar de licărul palid, bleumarin, emis de serverul de e-mail pe care îl ținea deschis 24/7. Se așeză în fața stației și rămase cu privirea pironită în monitor, urmărind mișcările creaturilor marine de pe ecranul LCD. Privi interesat cum pisica de mare traversă tot ecranul și dispăru în adâncuri, apoi închise grafica cu un simplu clic pe butonul mouse-ului. Folosi comenzile rapide de la tastatură și în câteva secunde își deschise pagina de mail.
   Mai bine zis, deschise pagina de mail a lui Ed. 10:15 în Londra, luni dimineață. Probabil că deja era la serviciu și, mai mult ca sigur, era online.
   Ward deschise o listă de conturi, fiecare corespunzând unui alt nume de utilizator, din care selectă cutia poștală numită pop3.acasăînaintedelăsareaserii.net.kg, dedicată recepționăm copiilor oarbe după tot traficul de intrare și de ieșire de pe computerul lui Ed Lister.
   În total erau 6 interceptări - 3 mesaje expediate care păreau despre afaceri, 2 cereri primite de la niște site-uri și 1 mesaj primit de la Campbell Armour, detectivul particular angajat de Ed să afle cine i-a ucis fiica.
   Niciun semn de la „jokeradorabil” - numele ei îl intimida. Se întrebă dacă Ed era conștient că ea umbla cu mai mulți.
   Ward văzu o copie după raportul „progresului” lui Campbell și, în linii mari, merita citit. Încercarea de a-l încadra în profilul de urmăritor online care „emană simptome” i se părea o inepție caraghioasă și nu putea decât să-l ajute - diagnosticul pe care i-l puseseră n-avea legătură cu el, ceea ce însemna că erau pe urmele altcuiva. Totuși, unul dintre comentariile lui Armour îi atrase atenția. Îl descrisese ca fiind un „bun deteriorat”. Nu-i plăcuse niciodată expresia și îl enerva la culme că un tocilar care nu avea nicio altă calificare în afară de programare putea face așa o comparație. I se părea că e mâna Kirei.
   Deschise mesajul lui Armour, trimis noaptea trecută, la ora 11:01 p.m., ora de pe coasta de est, și descărcă documentul atașat numit „Actualizare”. Citi primul paragraf și simți un junghi în piept. Detectivul susținea că ajunsese cu bine în Norfolk, Connecticut.
   Ward încremeni.
   Se aștepta la un moment dat la o bătaie pe umăr. Dar cum era posibil ca Armour, de la a nu ști nimic despre el, să se apropie peste noapte atât de tare, încât să-i simtă respirația în ceafă?
   Chinezoiul ăla mic se furișase prin spatele lui... Doamne, ura chestia asta.
   Se ridică din scaun, sări ca ars când se sprijini pe glezna sucită când sărise din tren și șchiopătă până la fereastră; rămase privind în gol spre cerul vinețiu.
   Acoperișurile începuseră să capete contur, lăsându-i un gust înțepător de bornă de baterie pe limbă.
   Fără niciun avertisment, mantia invizibilă care îi protejase toată viața de adult îi fusese trasă brusc de pe spate. Cum naiba de îl găsise pe Joel Stilwell? În raport nu se specifica de ce detectivul zburase spre Norfolk să se întâlnească cu bătrânul, ceea ce însemna că discutase în prealabil cu Ed Lister. Cu toate astea, putea deduce din răspunsul scurt al lui Ed - „încântat de știri. Felicitări pentru această descoperire remarcabilă. În curând vom putea asocia un nume (și să sperăm că și un chip) acestui monstru, ceea ce va schimba totul” - că fusese ca o revelație pentru el. Nici măcar nu auzise vreodată în viața lui de Skylands. Sigur că nenorocitul dracului o să nege că știe ceva.
   Citi încă o dată mailul și simți încă un val de anxietate la gândul că devenise, dintr-odată, atât de expus. Doctorul Stilwell, Skylands, familia Seaton, Grace Wilkes...
   Liniștește-te, prietene. N-au nicio șansă să facă legătura cu tine. Ed Lister e cel care merge pe sârmă. Trebuie să abordezi situația cu calm, apoi să-ți planifici următoarea mișcare. Ward? Asculți vreodată ce-ți spun?
   Își încordă degetele, deschise pumnul, închise pumnul.
   Acesta era prețul pe care avea să-l plătească de fiecare dată când voia să reintre în societate. Respiră adânc de câteva ori, după care se duse din nou în fața calculatorului. Înainte de a lua o decizie, trebuia să verifice dacă detectivul era unde susținea că era când trimisese mesajul.
   Extrase adresa IP din mailul trimis de Campbell Armour, apoi copie cifrele într-un program Traceroute, cu ajutorul căruia voia să afle de unde fusese trimis mesajul.
    În secunda următoare aflase deja traseul prin care circulase, amplasarea orașelor și țărilor pentru serverele prin care mesajul trecuse în drumul lui de la computerul lui Armour spre destinatarul din Anglia. Harta afișată pe ecran îi furniza toate informațiile de care avea nevoie. Când trimisese mesajul, detectivul se conectase la un furnizor local de internet din orașul Stockbridge, Massachusetts, nu departe de granița nordică din Connecticut. Adică la mai puțin de 30 de kilometri de Norfolk.
   Programul nu putea indica și adresa cu precizie, dar lui Ward nu-i trebuiră mai mult de câteva secunde să caute pe Google „cazare” în zona Norfolk și Stockbridge și să obțină lista cu motelurile, hanurile și pensiunile locale. Se roti cu tot cu scaun și luă foaia scoasă la imprimantă, care conținea mailul lui Armour.
   Numărul de contact pe care îl dăduse acesta lui Ed Lister corespundea celui de-al treilea motel din listă - Mountain View din Great Barrington.
   Pleoapa stângă începu să i se zbată; Ward o prinse între degete de parcă ar fi fost o insectă și o ținu așa până când ticul nervos încetă. I se întâmpla doar când era obosit.

   Nu exista nicio fereastră în locul acesta pe care îl denumea „sediu”.
    Între spațiul în care dormea și restul mansardei exista un perete din sticlă verde prin care pătrundea cât de cât lumina zilei. Dormitorul era mobilat sărăcăcios - doar o comodă cu câteva sertare, un scaun de lemn și un dulap învechit, toate găsite pe stradă și luate de nevoie, iar din cauza iluminării slabe părea mereu insalubru, iar atmosfera era bolnăvicioasă. Patul pe care dormea era atât de îngust, încât s-ar fi potrivit mai degrabă în chilia unui călugăr.
   Își aduse iar aminte de trecut, lucru care îi readuse senzația aceea familiară de amar și un gust de funingine în gură.
   Avusese îndoieli de fiecare dată când se gândise să revină acasă și să viziteze locurile în care se petrecuseră evenimentele pe care nu le uitase niciodată. Toate imaginile și întâmplările de acum un sfert de secol erau întipărite atât de bine în mintea lui, de parcă ar fi fost ieri. Deși era sinestezic și sinestezicii nu au deloc o memorie bună, Ward era o excepție. Putea să-și aducă aminte perfect conversații de când era copil, putea reproduce paragrafe pe care le citise o singură dată, știa amplasarea exactă a obiectelor din casă, modelul parchetului și aranjarea mobilei, ordinea în care erau aranjate cărțile pe raft, pe unde erau aruncate la întâmplare ustensilele din bucătărie și locurile în care trebuiau de fapt să stea.
   Fotografiase în minte cuțitul mezzaluna de pe suportul de scurgere pentru vasele spălate.
   Următoarele 45 de minute și le petrecu în baie, făcând exerciții cu greutăți, până când simți că e leoarcă de transpirație și că toate venele din cap și umeri stau să-i plesnească. Se îndoia că Ed Lister avea brațe la fel de puternice ca el. Îl urmărise în fiecare dimineață cum ieșea din casa din Londra și se ducea să alerge în Hyde Park. Ed nu părea prea puternic, însă aprecia faptul că bărbatul care era cât pe-aci să-i fie socru se menținea în formă - ăsta era un alt lucru pe care îl aveau în comun.
   Îmbăiat și bărbierit, Ward își alese din vasta garderobă o cămașă din bumbac în carouri bej și maro, niște pantaloni cafenii din material de uniformă militară și niște bocanci mai vechi de drumeție - haine care aveau să îl facă să treacă neobservat în zona rurală a Connecticutului, așa cum și-o amintea el. Își pregăti apoi rucsacul pe care îl luase și în Europa.
   Își luă niște kefir și un fruct, apoi mâncă încet, cu ochii în cartea The Soul of the White Ant a lui Eugene Marais. Își făcu planul să închirieze o mașină și să conducă până acolo pe drumul dinspre nord, Taconic Parkway - îl știa bine.
   Avea să ajungă acasă în vreo două ore.

43.

   Campbell Armour parcase mașina vizavi de biblioteca din Norfolk și aștepta ca aceasta să-și deschidă porțile, ca într-un decor din filmele vechi de la Hollywood, la care se ducea când era copil în Hong Kong.
    Orășelul straniu și prosper din New England era înconjurat de dealuri înverzite, de copaci în floare și păsări cântătoare, iar locuitorii erau zâmbitori și păreau lipsiți de griji - parcă totuși era prea frumos să fie adevărat.
   Exceptând mașinile și hainele care evoluaseră în timp, probabil că orășelul era neschimbat - fusese la fel de liniștit și înfloritor, biserica congregațională avusese aceleași turle spiralate, casele coloniale aceleași șindrile albe, iar magazinele avuseseră același aer de modă veche și în ziua aceea de iulie din urmă cu 27 de ani, când Ernest Seaton fusese găsit ascuns în debaraua din Skylands, cu fața plină de sânge, de parcă ar fi participat la un ritual sălbatic de inițiere.
   Mașina cenușie a poliției trecu a doua oară pe stradă, iar polițistul de la volan se uită înspre el prin geamul crăpat ușor și pe deasupra ochelarilor de aviator, dând din cap. Campbell își ridică cutia de Mountain Dew în semn de salut, apoi luă o gură. Înțelegea acum la ce se referise doctorul Stilwell când îi spusese că acesta era un loc în care oamenii se străduiseră să nu lase tragedia familiei Seaton să „răsufle”. Avea un aer de exclusivitate care îl făcea să se simtă nelalocul lui.
   Observase prin tot orașul că, de îndată ce se întorcea cu spatele, oamenii îl priveau insistent.
   La câteva minute înainte de ora 10 își făcu apariția o camionetă Ford jigărită, care parcă în fața clădirii din cărămidă roșie, care fusese construită ca bibliotecă în perioada victoriană. Din mașină coborî o femeie înaltă, în blugi și cu un sacou scump de in cu părul gri-cenușiu prins în coadă la spate, care se îndreptă în grabă spre intrare cu niște chei în mână.
   Campbell mai așteptă câteva minute, apoi intră și el în clădire.
   - Cu ce vă pot ajuta astăzi?
   Fata cu pleata cenușie stătea în spatele tejghelei de la intrare. De aproape, părea mult mai tânără decât crezuse inițial Campbell. În piept avea un ecuson pe care îi era scris numele: Susan Mary Billetdeaux.
   - Dacă doriți, puteți doar răsfoi cărțile.
   Se uită de jur-împrejur la interiorul din lemn, la șemineul din piatră, la fotoliile și tablourile cu peisaje din natură atârnate deasupra rafturilor cu cărți. Într-o firidă se afla singurul computer din încăpere, drept singura concesiune făcută erei moderne.
   Campbell își drese glasul.
   - Nu prea știu ce să fac. Aveți microfișe? Mă interesează articole din Litchfield County Times din 1979, iulie și august.
   Susan Mary zâmbi.
   - Căutați ceva anume? Nu păstrăm colecții întregi de ziare și poate ar fi mai ușor să căutăm după subiect.
   Campbell căzu pe gânduri. Pe internet nu găsise arhive cu ziarele locale.
   Ajunse la concluzia că putea să-i spună direct ce caută.
   - Ați putea căuta la categoria crimă sau sinucidere, spuse Campbell, privind-o și așteptând să-i vadă reacția. Familia se numea Seaton. El era dentist, și-a ucis nevasta și dup-aia s-a sinucis. Locuiau lângă Colebrook.
   - Acum s-a restrâns drastic căutarea, spuse ea zâmbind, ca și cum ar fi fost amuzată de prezența lui sau poate de cererea neobișnuită. Era evident că fata n-auzise povestea asta.
   - Nu sunteți de pe aici, Susan, nu-i așa?
   Dădu din cap că nu, agitându-și părul prins în coadă.
   - New York.
   - Nici eu nu-s de pe-aici.
   - M-am prins.
   Băiatul râse. O urmă în secțiunea respectivă, de unde scoase mai multe albume cu tăieturi din ziare învelite în pânză, pe care le așeză pe o masă. Răsfoi paginile îngălbenite de vreme până găsi ce căuta, apoi îi întinse albumul.
   - Uite aici.
   VERDICT CRIMĂ SINUCIDERE ÎN CAZUL TRAGEDIEI LOCALE
   - Știai că, dintre toate profesiile, spuse Campbell în timp ce parcurgea rapid textul, dentiștii au cea mai mare rată de sinucidere?
   Sub titlu era o fotografie a casei de la Skylands. Un conac alb colonial așezat pe culmea unui deal împădurit. Era o poză făcută de jos - Campbell tresări din cauza asemănării.
   Avea în fața ochilor casa de pe site-ul acasăînaintedelăsareaserii.
   - Dentiștii? Glumești? întrebă Susan Mary mirată. Toți par așa de bătuți în cap și plicticoși. Poate de-aia.
   În articol mai erau doar câteva informații noi față de ce aflase deja de la doctorul Stilwell. Ancheta nu stabilise motivul crimei, lucru care nu îl surprinse.
   Mai era și o poză cu June și Gary Seaton; se menționa și numele băiatului, dar din nefericire nu apărea nicio fotografie cu el.
   - Aș vrea să scanez paginile astea... acum, dacă se poate.
   - Sigur. Mă ocup eu.
   Se uită după ea cum dispăru cu albumul după o ușă pe care scria Privat și nu se putu abține să nu se întrebe cum ar arăta fata cu tot părul acela lung și cenușiu desfăcut.
   La 10 și 13 minute se așeză la computerul din bibliotecă și îi trimise lui Ed Lister o copie după articolul din ziar, în care încercuise casa de la Skylands cu creionul; adăugase și o notă: „Vi se pare cunoscută? Aș vrea să știu ce părere aveți. Acum mă duc acolo. C”.
   Înainte de a pleca, Campbell se simțea în sfârșit mulțumit că aflase ceva folositor, așa că trecu pe la bibliotecară să-i mulțumească pentru ajutor.
   - Știți cumva și cum aș putea ajunge acolo?
   - La Skylands? Sigur. Ieșiți din Norfolk pe drumul de munte. După a doua culme, faceți dreapta și intrați pe Deer Flats Road... ultima șosea de pe stânga.
   Se uită la ea buimăcit, neînțelegând cum de știa atât de precis traseul, deși nu era din zonă.
   Susan Mary zâmbi.
   - Nu sunteți prima persoană care m-a întrebat.

44.

   jokeradorabil: ce faci aici?
   câineletemplului: te aștept
   ja: nu mai minți atâta
   Nu mințeam - eram la birou și îmi verificam e-mailurile înainte să intru la o ședință. Recunosc, mă conectasem doar cu câteva clipe mai devreme. În ultimul timp însă îmi făceam tot timpul de lucru online, sperând să dau de ea, chinuindu-mă cu ideea că stătea pe invizibil pentru mine, dar vorbea cu alții.
   Apoi văzusem cum iconița gri din dreptul numelui ei se face verde și toate sentimentele de gelozie și gândurile negre se evaporaseră instantaneu, ca și cum ar fi ieșit soarele din nori. Era doar o întâmplare? Jelly insista să-mi spună că mă ștersese din lista de prieteni, așa că nu mai putea ști când sunt online, dar eu nu o credeam. Cred că mă văzuse și atunci alesese opțiunea Disponibil.
   Ea era cea care dorise să mă contacteze.
   ct: unde ești?
   ja: la plajă cu prietenii
   ct: parcă ziceai că urăști oceanul... cu prietenii din Westhampton, nu?
   ja: aici e mai răcoare decât în Brooklyn
   ja: hei, știi ceva? mi-am cumpărat niște haine pentru o petrecere de diseară și, uau, partea de sus e foarte mișto, are o despicătură la gât în formă de V și o nuanță aurie... acum mai trebuie să găsesc niște pantofi asortați și...
   ct: sunt convins că vei fi regina balului.
   Mi-am ridicat privirea peste ecran și m-am uitat înspre sala de conferințe în care se strânsese echipa. Invocasem o întâlnire la două cu departamentul de contabilitate. Deja era și un sfert.
   Audrey îmi interceptă privirea și ridică din sprâncene întrebător.
   ja: da, sigur... e un club în oraș care se cheamă La Scarlett
   ct: mi-aduc aminte, era discotecă înainte... ai grijă ce fel de informații îmi dai... poate mă urc într-un avion și vin și eu pe la miezul nopții
   ja: aaa, poate nu-i o idee prea grozavă... uite ce-i, nu voiam să-ți spun... dar e posibil ca fostul meu iubit să apară și el
   ct: înțeleg... e mai simplu așa decât să-ți asculți inima
   ja: te rog, ed, nu începe iar
   ct: ai de gând să alegi pe cineva pe care nu l-ai iubit niciodată și nici n-o să-l iubești
   ja: of doamne... chiar trebuie să-ți desenez ca să pricepi?
   ct: stai un pic
   Îmi sosise un e-mail de la Campbell Armour.
   Am deschis la repezeală atașamentul și am simțit cum îmi urcă stomacul în gât când am văzut casa de la Skylands. Nu era nicio îndoială că era aceeași casă.
   M-am uitat și la cealaltă poză, cea cu familia Seaton. Era făcută la nunta lor și arătau ca orice alt cuplu tânăr de americani din acea epocă ștearsă, deși mireasa avea ceva elegant care m-a făcut să mă uit mai cu atenție. Nu era ceva anume, doar că June Seaton îmi amintea puțin de cineva pe care o cunoscusem cu ani în urmă.
   Am alungat acel gând imediat.
   Toată atenția îmi era concentrată pe Skylands. Mă simțeam foarte ciudat că puteam vedea casa în care copilărise ucigașul Sophiei. Am mărit imaginea și am cercetat cu atenție toate detaliile, încântat de posibilitatea ca această casă reală, care servise drept model pentru casa virtuală de pe site, să ne conducă în curând la individ. Era într-adevăr un pas uriaș. M-am uitat la ceas.
   Campbell probabil că pornise deja într-acolo.
   ja: m-am culcat cu el
   ct: felicitări... și ce vrei să-ți zic, că mă bucur pentru tine?
   ct: nu înseamnă nimic și știi foarte bine
   ja: de ce insiști? de ce nu mă lași în pace?
   ct: pentru că sunt convins că suntem meniți unul altuia
   ja: o doamne, vrei să încetezi
   ct: m-am îndrăgostit de tine, jelly... e așa o crimă?
   ja: nu de mine, de imaginea mea
   ct: n-ai decât să negi, dar e atât de evident că și tu simți la fel
   ja: nu, tu ai interpretat greșit, domnule... și cu asta am încheiat discuția
   Am stat și m-am uitat cum pleacă - adică, am așteptat până când iconița a redevenit gri și în dreptul ei a apărut mesajul „Jokeradorabil este offline”, după care m-am lăsat pe spate în scaun și am închis ochii. Mă durea pieptul, nu puteam respira, stomacul mi se făcuse ghem; cu toate astea, eram bucuros că măcar vorbisem cu ea.
   Mai trecusem și prin asta. Acum se părea că toate conversațiile noastre se termină cu Jelly care-mi spune că nu mai vrea să mai vorbească cu mine, dar de data asta fusese diferit.
   M-am gândit la reacția ei când îi spusesem că aș putea lua avionul să vin s-o văd. Nu era ciudat - am derulat discuția să verific dacă nu cumva mi se păruse - că nu respinsese imediat ideea?
   Într-un fel, parcă îmi sugerase să mă duc.
   De ce mi-ar fi spus unde se ducea? Se folosise de prietenul ei ca să mă facă gelos, ca să se asigure că eu chiar mă urcam în avion. Era clar că simțea la fel ca mine - doar că nu era încă pregătită să recunoască.
   Ultimul lucru din lume la care mă așteptam: se reconectă și-mi trimise un mesaj.
   ja: pot să te rog ceva?
   ct: depinde ce
   ja: poți să te uiți aici... să te uiți la mine o secundă?
   ja: doar o secundă înainte să pleci?
   Am simțit că-mi sare inima din piept de fericire. Am deschis poza cu ea pe tot ecranul. Îmi auzeam inima bătând ca un metronom pe ritmurile cântecului pe care-l ascultam la iPod - Superstition a lui Stevie Wonder.
   ct: gata, mă uit
   ja: mă aplec și te sărut ușor pe buze
   ct: să te ia naiba
   ja: ai dreptate, cred că am greșit, mai bine plec
   ct: doar după ce îți întorc și eu sărutul
   ja: n-ai treabă, oameni care te așteaptă?
   ct: pot să mai aștepte...
   ja: păi... dacă e doar un sărut
   ct: deja nu mai înțeleg
   ja: nici eu nu înțeleg
   ja: nu știu dacă e căldura sau...
   ct: mă bucur că nu sunt singurul
   ja: da... ce poți să faci?
   - E vreo șansă să ni te alături săptămâna asta? întrebă Audrey.
   Nici n-o auzisem intrând. Se proțăpise în fața biroului cu mâna în șold, la câțiva centimetri de laptopul meu.
   Încă mai aveam poza lui Jelly deschisă pe tot ecranul. Am închis-o și mi-am scos casca din ureche.
   - A venit toată lumea?
   Audrey se mulțumi să dea din cap. Din cască încă se mai auzea chitara electrică din Superstition. Îmi pică fisa că ultima parte a discuției cu Jelly era foarte suspectă, prea se sucise brusc. Când revenise, mi se păruse că are o conexiune mai slabă, toate replicile ei apăreau cu o ușoară întârziere. Nu eram sută la sută sigur - și la fel de bine putea exista și altă explicație dar aveam o bănuială (încă simt că mi se face greață când mă gândesc) că, după ce scrisese „am încheiat discuția”, nu-mi mai trimisese niciun mesaj.
   Mă conversasem cu altcineva.
   - Te simți bine? întrebă Audrey. Arăți de parcă ai văzut o stafie.
   - Schimbare de plan, am spus încet, meditând asupra implicațiilor.
    Dacă Ward se dăduse drept Jelly, asta însemna nu doar că știa de existența ei, dar că știa și cine e, numărul ei de telefon, unde lucrează și unde stă. Era în pericol.
   - Trebuie să plec la New York... în seara asta. Vreau să contramandezi toate întâlnirile și să-mi rezervi bilet la următorul avion.
   M-am ridicat și am început să-mi fac ordine pe birou, întrebându-mă de câte ori vorbisem cu Ward crezând că e Jelly, și invers, de câte ori vorbise ea cu el crezând că sunt eu.

45.

   - Grace? întrebă Ward la telefon. Grace Wilkes?
   - Cine întreabă? Cine e la telefon?
   - Nu-mi recunoști vocea?
   O clipă de tăcere la celălalt capăt al firului.
   - A trecut ceva vreme. Sunt Ernest Seaton, Grace.
   Auzi o respirație șuierată, astmatică.
   - Ernie? Nu pot să cred, Ernie..., spuse ea cu o voce răgușită, apoi începu să plângă.
   Era prima dată când vorbeau după plecarea lui de acasă. Ward îndepărtă telefonul de ureche.
   - O Doamne... o, Doamne, Dumnezeule. Ernie, chiar tu ești?
   - Nu m-ai uitat, spuse Ward după ce așteptă ca ea să-și mai revină puțin. Nu trebuie să mai afle nimeni.
   - E în regulă, sunt singură... pe cont propriu acum.
    Se opri din bocit și oftă apăsat.
   - Earl a murit anul trecut.
   - Îmi pare rău.
   Nu îl mira, dar auzind-o acum vorbind despre Earl, în minte îi reveni imaginea unui bărbat deșirat, cu cearcăne, care purta o bluză ecosez, roșu cu verde, în timp ce mătura frunzele din curte.
   - O să trec direct la subiect, Grace. Sunt într-o încurcătură. E un tip, un fel de detectiv, care încearcă să-și bage nasul unde nu-i fierbe oala.
   - O fi ăla care m-a sunat aseară să-mi pună tot felul de întrebări? I-am spus că-s plecată din oraș până mâine.
   - Întotdeauna ai știut ce-i de făcut, spuse Ward râzând.
   - Unde ești, Ernie? întrebă ea, încă trăgându-și nasul.
   - La casă.
   Stătea pe veranda din față și se uita la grădina care arăta ca o ruină; fusese șocat să constate cât de tare se degradase. Pe terase crescuseră atâtea plante, că de-abia se mai distingeau lespezile. Din zidurile de susținere se desprinseseră bucăți mari care se rostogoliseră spre vale și se opriseră în copaci sau tufe. Gardul alb dispăruse, cu tot cu poartă și groapa cu pietriș unde obișnuia să se joace de-a bătăliile istorice.
   Ward refăcu în minte imaginea originală a locului.
   Priveliștea era aceeași. Încă puteai vedea, la o sută de kilometri spre Berkshires, culmile împădurite care se suprapuneau unele peste altele până dispăreau sub linia albastră a orizontului.
   Nealterată, genul de priveliște pe care Ed Lister ar fi apreciat-o.
   - Putem să ne vedem acolo, spuse Grace.
   Ward auzi zgomotul unei mașini apropiindu-se. Sări de pe verandă și se grăbi să ajungă la marginea terasei, unde știa că poate să se strecoare printre copaci.
   Zări o mașină Camry argintie care ezită o secundă, după care porni hotărâtă spre Piper Hill Lane, pe drumul de pământ spre casă, într-un nor de praf.
   Ward se întoarse și se uită spre o fereastră care n-avea oblonul tras. Albastrul cerului reflectat în ea avea gust de cuie ruginite.
   - Nu, acum n-am timp. Revin altă dată.
   Descuie ușa de la intrare, apoi o încuie în urma lui.
   Se obișnui treptat cu semiîntunericul din casă. Masa rotundă era tot în capătul holului, acoperită de un strat gros de praf; în spatele ei erau scările care duceau sus. Prin ușa crăpată a bucătăriei răzbătea o undă de lumină. Aerul i se părea rece; își dădu seama că transpirase.
   Traversă podeaua din lemn de pin cu atenție, să nu facă zgomot. Recunoscu câteva piese de mobilier acoperite de praf, dar mare parte din mobilă dispăruse.
   Zări prin ușa spre salon pianina veche la care obișnuia mama lui să cânte. Mirosul acela nedefinit de flori uscate și mucegai deveni o sabie în mâna lui. Se luptă cu toate amintirile care dădeau năvală în mintea lui în timp ce urca scările.
   Ajuns la etaj, se ghidă după petele de lumină și intră în camera de oaspeți.
   Acolo era fereastra cu oblonul netras, prin care văzu Toyota parcând în fața casei, cu radioul la maximum. Îl urmări pe Campbell Armour, îmbrăcat într-un trening roșu cu două dungi albe pe laterale, dându-se jos din mașină și uitându-se în jur; mulțumit apoi că găsise locul pe care îl căuta, se întinse și tăie curentul electric.
   Ștrengarule, ce-o să ne mai distrăm...
   Muzica country se opri brusc, lăsând în urmă o tăcere parcă și mai apăsătoare decât înainte, prin care răzbeau alte amintiri ale copilăriei, multe ecouri nedorite de demult, ca atunci când era obligat să joace jocul acela cu scaune în salonul din față. De fiecare dată, tatăl lui se ridica brusc pe melodie - Jambalaya - chiar înainte ca Hank Williams să zică „pe apă”, iar în fața ochilor palizi ai băiatului stinghiile acelea portocalii ale scaunelor care se mișcau pe ritmul muzicii se dizolvau, dezechilibrându-l. Băiete, te-am văzut că te-ai mișcat.
   Portocaliul era culoarea implicită pentru durere.
   Ward se trase în spatele draperiei din bumbac și îl văzu pe detectiv cu mâna la frunte, ca un cozoroc, uitându-se spre ferestrele de la etajul al doilea. Îl văzuse mai devreme în sat, la bibliotecă și la biroul de imobiliare, și îl și auzise - ce întrebări cretine punea - tipul era un amator. Poate că se pricepea la computere, însă aici era departe, foarte departe de lumea lui. Ward spera, pentru binele tuturor, ca micuțul Jackie Chan să nu facă vreo trăsnaie tocmai acum, cum ar fi să intre în casă. Nu era încă pregătit pentru el.
   Dar dacă totuși intră neinvitat? Te-ai gândit bine, Ernest? Ce-o să faci? Iar o să te ascunzi în debara? Scund chiar și pentru un chinez, puștiul avea totuși o constituție atletică. Nu era vorba că Ward se temea că nu i-ar putea face față. Era vorba doar că, dacă apuca să intre în casă, nu-l mai putea lăsa să plece. Privirea îi căzu pe un drug de fier de pe pervaz.
   Așteaptă... așteaptă doar un minut nenorocit. Nu, TU să îl iei...
   Luă bara de fier cu o mână și se duse la parter.

   - Și cât o să fii plecat? întrebă Laura.
   Mă aștepta în dormitor când am ieșit de la duș.
   - O zi sau două... Nu știu încă, în funcție de ce se mai întâmplă. Căutăm vreo două locații potențiale, poate mai multe.
   - Nu pricep. Așa, din senin?
   Am luat prosopul și am început să-mi frec energic părul.
   - Acum două ore m-a sunat Al din New York. A aflat dintr-o sursă sigură de o afacere care ar putea fi spectaculoasă. Trebuie să mă mișc repede sau risc să o ratez. I-am zâmbit. Știi cum stă treaba.
   - De ce nu-l lași pe el să se ocupe sau de ce nu trimiți pe cineva?
   - E o proprietate veche în Connecticut. Al mi-a spus că priveliștea casei este minunată. Nu că n-aș avea încredere în el, dar trebuie să văd ce cumpăr.
   Am lăsat prosopul, mi-am luat de pe pat cămașa curată pe care mi-o pregătisem și m-am îmbrăcat. Laura mă fixă cu privirea pentru un moment, apoi se duse la canapeaua de sub fereastră și se așeză.
   - Bănuiesc c-ai uitat că trebuia să mergem diseară la familia Renton. Să-i sun să contramandez sau îi suni tu?
   - De ce nu te duci? am întrebat eu senin. O să te distrezi.
   - Știi că nu-mi place să mă duc la dineuri de una singură.
   Se încruntă și își coborî privirea în pământ. Liniște. Simțeam că știa că iar îi ascund ceva. M-am îmbrăcat cu unul dintre costumele bleumarin cu care mă duc tot timpul în călătoriile de afaceri. În aer plutea trădarea, dar nu voiam decât să ajung la Jelly înaintea lui Ward.
   Laura părea pierdută în propriile gânduri.
   - Mai am un motiv pentru care plec, în caz că te întrebai, am spus eu șovăielnic, ca și cum eram gata să-i dezvălui adevăratul motiv al călătoriei. După Paris presupusesem că mă va lua la întrebări despre pretextul cu „munca”, când zburasem în America; de fapt, sperasem că mă va întreba.
   - O să mă întâlnesc și cu Campbell Armour, tot acolo... detectivul particular despre care ți-am povestit. A făcut ceva progrese.
   - Parcă ziceai că trăiește în Florida.
   - O să vină și el în New York joi.
   Se ridică și merse încet spre ușă, apoi se întoarse și rămase în picioare un moment; îmbrăcată toată în alb, părea amenințător de calmă.
   - Să-nțeleg că doar atât ai de gând să-mi spui despre acest subiect.
   Am ridicat din umeri.
   - Știu că nu ești de acord, așa că... te scutesc de detalii.
   Urmă o altă clipă de tăcere apăsătoare.
   - Apropo, a sunat polițista aceea... Edith Cowper. Cred că sunase și la birou și nu te-a găsit nici acolo.
   M-am dus să-mi împachetez câteva lucruri într-un bagaj mic, stresat oarecum de această veste.
   - O sun când mă întorc.
   - Zicea că e important.
    I-am observat iar privirea insistentă care aștepta o reacție din partea mea, dar renunță repede.
    - Dacă ai nevoie de mine, sunt la parter, spuse ea.

   Ușa de la intrarea casei Skylands era încuiată.
   Campbell se plimbă încet în jurul verandei, testă obloanele tuturor ferestrelor de la parter, poate găsea vreunul descuiat. În spatele casei găsi o altă verandă, cu geamuri de sus până jos și, după un geam spart, o altă ușă încuiată. În casă putea vedea o cameră plină de noroi, în care se găseau niște rachete de zăpadă și niște bețe de schi vechi pe perete; dincolo de încăperea aceasta se vedea ceva ce aducea a bucătărie.
   Mai hoinări puțin prin curtea din spate și făcu niște poze - în caz că trebuia să aibă dovezi actualizate că această casă, unde copilărise Ernest Seaton, era conacul de pe site.
   Era o după-amiază toridă și fără nicio adiere de vânt, iar din fosta grădină emana un miros de vegetație luxuriantă. În continuarea unei zone cu tufe ofilite, Campbell ajunse lângă un gard care înconjura un teren de tenis, năpădit și el acum de vegetație. Ascuns pe undeva la baza plantelor, era un bazin înconjurat de papură și iriși galbeni, precum și o fostă platformă de sărituri în apă, scufundată pe jumătate în buruieni. De pe creanga unui copac uscat își luă zborul un bâtlan.
   Se uită înapoi spre casa albă de pe deal, încadrată de stejari și conifere, și înțelese cum trebuie să fi arătat Skylands când era locuit și îngrijit - soarele bătând în acoperișul cu țigle, fumul care se ridica din coșuri de cărămidă, obloanele verzi deschise larg, iar la umbra de sub veranda dintre coloanele albe, niște siluete care se mișcă grațios, promisiunea unei băuturi reci... fusese ca o casă de vis.
   Campbell se gândi că fusese cu siguranță un paradis pentru băiatul de 9 ani; după care, într-o noapte fierbinte de vară, un cuțit de bucătărie ridicat în Dumnezeu știe ce moment de furie nebună, paradisul se transformase în cel mai groaznic iad, iar Skylands dispăruse pe vecie. Singurele paradisuri adevărate sunt doar cele pe care le pierdem. Exista oare un indiciu acolo care îl făcuse pe Ernest Seaton să devină omul de astăzi? se întrebă dacă mai erau unele lucruri de copil în casă, jucării sau alte resturi.
Sări ca ars când auzi soneria stridentă a telefonului mobil.
   Așteptându-se să fie Ed Lister, privi ecranul. Nu cunoștea numărul, dar codul de zonă, - 941, corespundea unei arii extinse din sud-vestul Floridei; cămătarii din Sarasota și Venice. Campbell ezită, neștiind ce să facă, apoi închise de tot telefonul și se duse, cu fruntea acoperită de sudoare, înapoi spre conac.
   Aflase de la un agent imobiliar local că interiorul casei rămăsese aproape intact. Proprietarii actuali, un cuplu în vârstă din New York, cumpăraseră casa ca pe o investiție la începutul anilor nouăzeci, apoi se retrăseseră în Hawaii. Nu locuiseră niciodată aici.
   - Nimeni nu știe ce-au de gând să facă cu proprietatea, îi spusese Hersey Dodds, după ce se lămurise că Armour nu era interesat să se mute cu familia în Norfolk. Nu e scoasă la vânzare, n-a fost închiriată sau ocupată de cinșpe ani, bănuiești de ce... dar are mare potențial.
   Își aduse aminte de Susan Mary de la biblioteca orășenească; când o întrebase cine se mai interesase de cum se ajunge aici, spusese că un dezvoltator de la New York care ar fi interesat să cumpere casa. Deși nu era scoasă la vânzare.
   Rămase pe veranda din față și începu să-și curețe ciulinii care se agățaseră de trening. Se gândi la ce opțiuni avea. Părea destul de simplu să forțeze ușa și să intre cumva în casă. Problema era că jumătate din oraș, inclusiv ajutorul ăla gras de șerif, știa că el venise să vadă proprietatea. O condamnare pentru spargere și intrare prin efracție - deși nu văzuse niciun indicator cu „intrarea interzisă” pe marginea drumului - nu i-ar fi dat prea bine în CV.
   Pe de altă parte însă, putea fi singura șansă.
   De undeva din casă se auzi o bubuitură înfundată. Rămase nemișcat, dar zgomotul nu se repetă, așa că se gândi că o fi fost din cauza căldurii sau din cauză că era o casă veche. Apoi se gândi la buclucul în care intrase, la datorii, la bonusul imens pe care i-l promisese clientul - n-avea de ales.
   Se duse să examineze ușa din față, ținând cont că atunci când căutase o intrare ascunsă în casa virtuală, încercase și portița pentru pisică. Înainte nu remarcase, dar partea din stânga-jos a ușii fusese dublată cu un placaj subțire, apoi vopsită. Se lăsă pe vine, scoase briceagul din buzunar și desfăcu cuiele care țineau bucata de lemn, eliberând portița, încă întreagă.
   Capacul prins în balamale nu era blocat și cedă ușor. Își băgă mâna prin deschizătură, încercând să găsească o cheie. Apoi își băgă tot brațul, până la umăr. Nimic.
   Vru să verifice dacă totuși nu exista o cheie pe undeva, așa că își lipi fața de deschizătură și se uită înăuntru. Nu putea vedea decât câțiva metri în holul întunecat, dar fu suficient ca să remarce că în stratul de praf de pe podea se vedeau urme de pași - cât de recente erau, habar n-avea. Și el lăsase urme când se plimbase pe verandă. Își roti capul, încercând să se uite și în altă direcție prin casă.
   Împinse portița pentru pisică, iar aceasta se izbi de ușă, după care rămase nemișcată. Singurele zgomote care se mai auzeau erau bătăile alerte ale inimii lui.
   Mâinile îi tremurau puțin când strânse briceagul.
   În partea stângă, într-un colț îndepărtat din raza lui vizuală, oricum limitată, erau niște bocanci cenușii de drumeție... era cineva în casă, cineva care stătea nemișcat, aproape de ușă.
   Se retrase încet, coborî de pe verandă și încercă cu greu să meargă normal și să nu alerge spre mașină, trezind toți greierii care dormeau în iarbă.
   Campbell rezistă tentației de a privi înapoi spre casă până nu se văzu la volan, blocând ușile și pornind motorul.

46.

   - Ce-ai zice, am auzit-o eu pe Laura în spatele meu, dacă aș veni cu tine?
   Stăteam în ușa dormitorului, uitându-mă prin jur să nu fi uitat ceva.
   - Să vii cu mine?
    Mă luase atât de tare prin surprindere, că nici n-am înțeles din prima la ce se referă.
    - La New York, adică? În seara asta?
   Urcase repede scările, iar acum își trăgea sufletul. M-am întors spre ea cu câte o geantă în fiecare mână, speriat să nu văd ceva în ochii ei care să-mi sugereze că știa.
   Laura zâmbi.
   - Ce te-ai speriat așa, Ed?
   - Nu m-am speriat, doar că mă mir. De obicei nu iei decizii în ultimul moment. Adică... nici n-ai bilet, nici n-ai bagajul făcut.
   - Detalii.
    Vocea ei suna neașteptat de senină.
   - Și oricum, am spus eu, încercând să redevin stăpân pe situație, nici nu cred că ți-ar face plăcere.
   - N-am mai fost împreună la New York de foarte mulți ani.
   - Știu, dar de ce acum? O să fiu ocupat tot timpul.
   - M-am gândit că aș putea s-o vizitez pe Alice. Știi că mă gândesc tot timpul la ea, iar când tu ești la lucru aș putea merge la La Rochelle să mai stau cu ea.
   Alice, bătrâna doamnă Fielding, era bunica Laurei și a lui Will. Era trecută bine de 80 de ani, plăpândă și ușor confuză, dar cu un spirit tenace și independent moștenit de la străbunii din Virginia. Locuia, mai mult sau puțin singură, la Gilmans Landing în Hudson.
   - E o idee minunată. Ce păcat că nu te-ai gândit mai devreme, Laura. Acum trebuie să plec, altfel pierd avionul.
   Audrey îmi luase bilet la 8:30, ultimul avion al companiei Virgin Atlantic care zbura pe JFK. Aveam mai puțin de o oră să ajung la Heathrow.
   - Dar abia acum o oră am aflat unde pleci.
   Laura stătea în capul scărilor, cu mâna pe balustradă, blocându-mi drumul.
   - Mergem altă dată, promit, am spus eu, încercând să-mi stăpânesc mustrările de conștiință, dar știind foarte bine că purtându-mă astfel distrugeam încrederea persoanei cu care îmi împărțeam viața de 23 de ani încoace.
   - Ai putea măcar să-mi propui să vin mâine cu alt avion.
   - Iubita mea, vreau să... n-o să fie bine. De-abia o să apucăm să ne vedem. Uite ce e, ca să te liniștești, mă duc eu s-o vizitez pe Alice, să mă asigur că e sănătoasă.
   - Vrei? Sigur o să bucure. Știi că te adoră.
    Laura zâmbi, apoi își mușcă buza de jos.
    - Sigur poți să-ți faci timp pentru ea?
   Era, fără îndoială, ironică, dar cel puțin o convinsesem să nu mai vină - asta conta. Privirea ei exprima regret sau poate doar resemnare.
   - Uite, când mă întorc, poate ar fi bine să vorbim.
   - Despre?
   - Nu știu... Sophie, căsnicia noastră, despre noi.
   Pufni în râs.
   - Ce mai e de vorbit despre astea?
   Știam ce vrea să spună. Era destul de clar că nu mai aveam o relație adevărată, așa că de ce să mai pierdem timpul vorbind, riscând să înrăutățim și mai tare situația? Eu mă gândeam la o altfel de conversație, poate o discuție în care să recunoaștem cinstit și calm că ajunsesem la capătul drumului. Mai aveam doar puțin până acolo.
   - Nu ți-am spus niciodată, am zis eu, dar nu cred că realizezi cât de mult am iubit-o. La Sophie mă refer.
   Laura oftă.
   - Tot timpul e vorba doar de tine, nu-i așa?
   - Bine, dacă așa ți se pare... las-o baltă.
   - Ed, îmi pare rău.
   Veni lângă mine și mă strânse în brațe. Am lăsat bagajele din mână. Ne-am luat la revedere cu această îmbrățișare stângace, ținându-ne în brațe mult mai strâns și mai mult ca de obicei, de parcă ne agățam amândoi de o epavă.
   Observasem că Laura ar mai fi avut multe de spus, dar chiar nu aveam timp să stau s-o ascult. În fața casei mă aștepta Mercedesul, iar Michael, șoferul, se tot agita prin holul de la parter.
   - Dacă vom afla vreodată cine ne-a făcut asta... poate atunci vom începe să ne reconstruim viața împreună.
   Se trase de lângă mine, cu lacrimi în ochi.
   - Nu știu.
   N-aveam nici cea mai vagă idee despre ce era în capul Laurei, dar bănuiesc că în momentul acela nici ea nu mai credea că avem un viitor împreună. Eu știam doar că zburam la New York să o protejez pe fata de care mă îndrăgostisem și căreia îi pusesem viața în pericol fără să vreau; iar la cât eram de preocupat să-l găsesc pe criminalul Sophiei, nici nu mă mai puteam gândi la altceva. Cele două scopuri erau acum strâns legate.
   Din ultima mea conversație cu Jelena, foarte tulburătoare de altfel, puteam să trag concluzia că, deși aparent ea-mi spusese „vino”, Ward mă invitase să vin la petrecerea de la Scarlett.

   Cineva a scăpat ca prin minune.
   Dar tu? Cum te simți? Ușurat? Sau suntem așa, un pic dezamăgiți?
   Ce mai stăteai tu după ușă să-l aștepți ca un psihopat dintr-un film de duzină.
   Ernie, te-am avertizat c-o să înceapă să-ți placă porcăria asta.
   Ward închise ochii. Așteptase 10 minute nemișcat după ce auzise mașina detectivului îndepărtându-se. Voia să fie sigur că nu se mai întoarce. Acum urma partea grea. Începu să urce scările spre etaj.
   Ajuns pe palier, se opri în dreptul celei de-a treia dintre cele patru uși masive de stejar, ușa dormitorului părinților lui. Puse mâna pe clanță, ezitând. Deja auzea. Lovituri din ce în ce mai puternice și mai dese, care ajunseră în scurt timp să bată într-un ritm asurzitor. Părea că se aude de jos, dar verificase deja paravanele și obloanele, toate erau prinse bine și nu sufla nicio adiere de vânt.
   Dădu peste bagajele din hol ale mamei...
   Apăsă pe clanță și vacarmul încetă; crăpă ușa, apoi o deschise larg. În fața lui zăcea aceeași scenă din noaptea aceea.
   Privi întâi uluit spre o reproducere după Christina’s World pictată de Andrew Wyeth, agățată strâmb deasupra patului. Rămase cu privirea pironită asupra tabloului, neavând puterea să o coboare spre scena devastată de mai jos - apoi ceva căzu pe podea și toate obiectele din cameră se năpustiră spre el.
   Culorile, formele și gusturile îl învăluiră într-o spirală din care nu putea ieși.
   Simți temperatura crescând - o noapte toridă, înăbușitoare un obelisc pe care îl putea vedea și simți. Auzi un vaiet ascuțit care parcă îi strânse inima ca o palmă.
   Toate simțurile i se învălmășeau, toate o luaseră razna.
   Următoarele imagini avură o intensitate emoțională aproape de nesuportat: mama lui atârnând din pat, cu dinții albi sclipind prin masca de sânge care mirosea a gumă de șters... ochii ei larg deschiși care îl priveau de jos în sus și care îi ardea limba cu un gust amar și negru de chinină... creierii gri și roz împrăștiați pe covor, pe tavan... miros de explozibil, de mere verzi, freamătul sec al aripilor unui milion de insecte.
   Nu putea trece de prag, nu putea să se miște, nu putea vedea cine era acolo cu ei. Dar era cineva.
   Acum era sigur.
   Viziunea dispăru, iar camera rămase goală. Încercă să închidă ușa care părea blocată de ceva din interior. Trase cu toată puterea de ea, până când piedica cedă. Ușa se trânti cu putere, iar Ward simți, acolo pe palierul abandonat și pustiu, un sentiment adânc de certitudine absolută.
   Știa că avea dreptate.

   Nu toată lumea are norocul să-și găsească drumul în viață.
    Mai întâi trebuie să înveți să fii recunoscător și să accepți ironia care stă la baza tuturor progreselor și care spune că nu există așa ceva. Nu-și putuse găsi adevăratul scop în viață decât după ce chiar trecutul pe care se străduise ani întregi să-l uite îl prinsese din urmă.
   Înțelesese acum că, indiferent de cât de greu te-ai strădui să te schimbi, să devii altcineva, n-ai să reușești niciodată. Poți să amesteci pachetul de cărți de joc cât vrei și să-ți spui că acum ai o altă mână decât cea pe care ți-a hărăzit-o soarta inițial; poți să te adaptezi la foarte multe situații și să-ți închipui că te-ai maturizat din punct de vedere emoțional, moral, spiritual. Poți visa la bogății și fericire, poți urma calea autocunoașterii și a renașterii spirituale, poți să-ți dedici viața salvării națiunii - nu faci decât să te minți pe tine. Vei rămâne același de la naștere până la moarte.
   Singurul scop este să devii adevăratul „tu”. Știi ce cred eu? Cred că nevoia de a căuta răzbunare a fost mereu acolo, în sufletul tău... doar că nu voiai să recunoști, și asta pentru că te credeai altcineva.
   Până în urmă cu doi ani dusese o viață diferită - o existență ștearsă, cât de cât de succes, dar fondată pe o minciună. Fusese invizibil. Nimeni nu-i știuse adevăratul nume sau adevărata poveste a familiei lui. Nu povestise nimănui cum și în ce mod îl afectase pe el moartea părinților; cum trecuse aproape într-o secundă (iar ruperea fusese totală) de la o copilărie idilică în sânul unei familii iubitoare la un cuplu de tutori reci și care n-avuseseră în viața lor copii.
   Modul în care noii „ai lui” se gândiseră să-l ajute să uite trecutul fusese să-l îngroape complet și definitiv. Nu i se permisese să își aducă niciun obiect care să-i aducă aminte de trecut. Nicio fotografie a casei în care crescuse sau a familiei, nicio carte, scrisoare, jucărie... nimic. I se interzisese să vorbească despre ce se întâmplase și nu i se îngăduise să plângă.
   O parte din tine a murit atunci, în acea noapte... știu, prietene, eram acolo și am mai trecut prin asta. Acum însă putem naibii să ieșim din mausoleul ăsta?
   Când aflase în urmă cu 2 ani că bunica lui este pe moarte, se gândise să se ducă la New York să-și ia rămas-bun (în perioada aceea locuia în Europa), dar până la urmă nu văzuse rostul. De ce să dezgroape niște amintiri care nu-i mai aparțineau demult? O sunase totuși și vorbise cu ea la telefon, iar după ce murise, lăsându-i suficienți bani cât să-i schimbe radical viața, îi scrisese lui Grace Wilkes, care îi trimisese prin poștă niște obiecte de-ale bunicii. Printre acestea se aflase o scrisoare pe care mama lui nu o trimisese niciodată și pe care bătrâna o păstrase în siguranță atâția ani.
   Acea scrisoare îi schimbase viața.
   Aflat sub scări, Ward intră în debaraua în care stătuse în noaptea aceea și aprinse lanterna pe care o ținea ca breloc pentru chei. O mătură și un făraș, un teanc de reviste Life, câteva rachete de tenis... fasciculul albastru de lumină părea că le evidențiază pe rând. Fixă opritorul și lăsă ușa întredeschisă.
   Scrisoarea îl trezise la realitate. Îi dăduse un sens nou, îi arătase calea către sufletul pe care și-l pierduse. Îl chemase acasă.
   Traversă holul și intră în ceea ce odinioară fusese salonul. Comoda pe care stătea televizorul dispăruse, dar cele două fotolii rămăseseră neclintite. Șterse praful de pe fotoliul care era mai aproape de ușă și-și strecură mâna printre perne, căutând telecomanda. Nu era acolo.
   Hei, ghici ce-am aflat.
   Parcă tipa a zis ceva de o discotecă, Scarlett’s, nu? Ei bine, conform Camerei de Comerț din Westhampton, Scarlett’s nu mai e funcțională din anii 80. Ce naiba, nu-i amuzant?
   Își scoase telefonul mobil din buzunarul de la piept și îl îndreptă ca pe o telecomandă spre un televizor imaginar, apoi se întoarse brusc spre stânga, spre locul în care fusese colțul lui de joacă, sub fereastră.
   O sună iar pe Grace.

   Am mai apucat s-o văd cu coada ochiului pe Laura, care rămăsese pe verandă, înainte ca mașina să facă stânga și să iasă din Campden Hill Place. Am intrat în traficul de pe Holland Park Avenue și ne-am îndreptat spre Shepherd’s Bush.
   - Cred că cel mai bine o luăm pe Marloes Road, spuse Michael peste umăr, apoi încercă să-mi surprindă privirea în oglinda retrovizoare. E în regulă?
   Încadră mașina pe o bandă și încetini. Mi-am scos căștile din urechi și am format numărul de telefon al cumnatului meu.
   - Domnule Lister?
   Nu i-am răspuns, așa că întoarse Mercedesul pe direcția pe care o propusese mai devreme.
   - Unde ești?
   - Pe drum spre aeroport.
   - Sigur e bine ce faci?
   - Știi unde mă duc. Ți-am spus, Campbell a găsit casa după care au fost făcute desenele și site-ul - este casa părintească din Connecticut a lui Ward.
   - Nu la asta m-am referit.
   Când auzise prima oară despre faptul că tipul era sinestezic, Will se arătase foarte sceptic, susținând că era greu să identifici un psihopat cu o afecțiune atât de puțin cunoscută. Recunoștea însă meritul lui Campbell, care într-o săptămână ne ajutase să trecem de la „ar putea fi oricine de pe planeta asta” la aflarea unui nume și a unei adrese, iar în curând și a chipului lui.
   - Ai dreptate, mai e ceva. Am luat o gură mare de aer. Sunt îngrijorat din cauza fetei. Cred că e în pericol. Din cauza mea. N-am vrut să intru în amănunte, n-am simțit nevoia să-i împărtășesc chiar tot.
   - Un motiv în plus, ar fi trebuit să-mi dau seama, ca s-o las în pace definitiv.
   Urmă un moment de tăcere. Mi-l imaginam pe doctorul Calloway stând la biroul din cabinet, cu mâinile la ceată și studiind tavanul.
   - Bine, știu că-ți sună aiurea.
   Deja îi mărturisisem că sentimentele mele pentru Jelena evoluaseră.
   - Susții că ești „îndrăgostit” de o femeie pe care n-ai întâlnit-o niciodată, pe care nu ai văzut-o niciodată? Mă tem că sună exact așa cum este - o experiență imaginară.
   - Poate că ai dreptate... dar mă simt... de parcă ne-am cunoaște de când lumea. Ne știm gândurile. E suficient să mă gândesc la ea, Will, și...
   - Ed, mă întrerupse el, senzația că poți pătrunde în mintea altcuiva este cea mai comună dintre iluziile care apar într-o relație online. Internetul oferă expresiei „suflete pereche” o nouă dimensiune, într-o comuniune perfect compatibilă cu acest concept nebulos.
   Mă pufni râsul.
   - Ea simte la fel?
   - Nu vrea să recunoască nici în ruptul capului, dar da... cred că da.
   - E ușor să te lași manipulat de sentimentele puternice ale celuilalt, spuse el sobru.
   Îmi dădeam seama că răspunsul meu îl îngrijorase.
   - Cu cât știi mai puțin despre celălalt - persoana pe care o idealizezi în mintea ta - cu atât pasiunea e mai mare. Să zicem că o găsești pe fata din insulă; pericolul este că nu vei putea vedea imediat că nu aveți nimic în comun.
   Ezită, apoi adăugă:
   - Sau n-o să știi să accepți că te va refuza.
   Will găsise o modalitate amabilă prin care să-mi sugereze că dragostea mea pentru Jelly putea să se transforme într-o obsesie, chiar la limita patologică. Mi-am dat seama că de fapt nu voiam și nici nu aveam nevoie de sfatul lui.
   Pentru un timp niciunul din noi nu mai zise nimic. Rupse la un moment dat tăcerea, de data asta pe alt ton:
   - Știi ce cred? Cred că are legătură foarte mică cu fata în sine - de fapt, este vorba despre Sophie. Încă o jelești, Ed. Du-te acasă la nevastă și familie și încercați să rezolvați situația. Ei sunt singurii care te pot ajuta. Au nevoie de tine tot atât de mult cât ai și tu nevoie de ei.
   Am avut mustrări de conștiință mult timp după ce am închis telefonul; nu schimbau cu nimic situația. Deja luasem o hotărâre și eram convins pe deplin că era cea mai corectă și singura pe care aș fi putut s-o iau.
   - Trebuie s-o găsesc, Will, am spus eu înverșunat, înainte s-o găsească el.

47.

   Campbell Armour ignoră semnalul pentru apel în așteptare.
   Stătea cu laptopul pe genunchi pe podeaua camerei de la Mountain View.
   Mișcă cursorul prin poartă spre verandă și făcu clic pe ușa de la intrare a conacului virtual.
   Nimic. Încercă din nou. Era pus pe pilot automat, repeta operațiunea la fiecare jumătate de minut, în timp ce vorbea cu fata lui la telefon și se uita la televizor la cea de-a doua zi de Wimbledon.
   Vizita pe care o făcuse la adevărata casă îl speriase destul de tare. Fusese așteptat de cineva care se ascunsese în spatele ușii de la intrare - nu putea fi decât Ward. Îi venea rău când se gândea cât de aproape fusese să intre în casă.
   Acum însă era speriat și că încerca să acceseze site-ul, bănuind că poate era așteptat și aici.
   - Stai un pic, scumpete, spuse el.
   Tresări la auzul soneriei, uitând pentru o clipă de acțiunea de pe terenul de tenis. Ușa de la intrare se deschise.
   - Daaa!
   Campbell lovi aerul cu pumnul, ca și cum el ar marcat punctul.
   Îndreptă telecomanda spre televizor și opri sonorul, apoi îi spuse lui Amy:
   - Tati trebuie să plece, draga mea. Te iubesc! Spune-i lui mami că și pe ea o iubesc și că vorbim mai târziu. Ne vedem mâine.
   Închise telefonul, își umplu gura cu chipsuri și intră pentru prima dată în Skylands-ul virtual.
   Pozele făcute mai devreme îi confirmaseră faptul că pe ecran avea o replică la scară după casa în care copilărise Ernest Seaton. Grafica nu era doar impresionantă, ci și supranaturală - unul dintre darurile sinestezicilor era capacitatea deosebită de a memora informațiile spațiale.
   Trecu pragul, activând „zgomotul de pași” de care îi spusese Ed. Ușa se închise în spatele lui și începu să meargă prin holul întunecos pe care apucase să-l vadă de dimineață prin ușița pentru pisică. Aici însă nu era praf; și nici bocanci de drumeție ascunși. Interiorul casei Skylands strălucea de curățenie, așa cum probabil fusese la un moment dat.
   Neștiind cât timp avea la dispoziție, Campbell se grăbi să traverseze tot holul și se poziționă în capătul scărilor. Imaginea era 3D, iar treptele parcă îl așteptau să urce.
   Programul era conceput astfel încât putea să urce doar câte o treaptă o dată și încet. Ajunse la etaj, de unde perspectiva se schimbă; în locul treptelor avea o imagine de ansamblu de undeva de sus, ca și cum ochii i-ar fi planat în jurul candelabrului agățat de tavan și se vedea pe sine de deasupra.
   Scena avea ceva familiar, dar și amenințător totodată, deși nu-și putea da seama ce anume. Acum se auzea muzică - un sunet fragil de pian venit din altă zonă a casei. Urcă la etajul al doilea și ajunse într-un coridor cu 4 uși, distanțate egal de centru.
   Plimbă cursorul de-a lungul coridorului și se opri în dreptul ușii celei mai apropiate de scară. Se întinse după punga de chipsuri și trase cu ochiul spre televizor, taman la țanc să-l vadă pe Federer servind un as; zâmbi apoi la gândul că avea emoții să intre în cameră și apăsă pe clanță.
   Ușa se deschise larg lăsând să se vadă o cameră care nu putea fi decât dormitorul lui Ernest Seaton. Se uită de jur-împrejur prin camera îngustă - postere cu All-Stars Yankees deasupra patului, o bâtă de baseball pe suportul pentru încălțări de sub geam, teancuri de reviste Marvel, o sabie-laser Star Wars din prima generație sprijinită de perete într-un colț, soldați de plumb și mașini, toate ordonate - și realiză că aici putea afla mai multe decât dacă ar fi intrat în adevărata casă. În afară de aspectul îngrijit și sobru (o altă trăsătură tipică sinestezicilor), nu era nimic neobișnuit sau revelator aici; camera era la fel ca orice altă cameră a unui băiat de nouă ani, de acum un sfert de secol.
   Detectivul își continuă drumul pe palier, de data asta zgomotul de pași fiindu-i amortizat din cauza covorului, doar din când în când auzindu-se câte un scârțâit.
   A doua și a treia ușă erau încuiate. Tocmai se pregătea să apese pe clanța celei de-a patra uși, când din interior răzbi o lumină puternică, ce ieși ca o aură prin jurul cadrului.
   Campbell își trosni degetele de la mână. Presimțea că avea să afle de ce se hotărâse Ward să îl lase până la urmă să intre în casă. Privi încordat cum fasciculul de lumină este întrerupt de o umbră, ca și cum cineva s-ar fi apropiat de ușă pe partea cealaltă.
   Aștepta ca ușa să se deschidă din clipă-n clipă, când îi sună telefonul.
   - Sunt în sala de așteptare a aeroportului Heathrow.
   - Pot să vă sun în 5 minute?
   - Nu durează mult. Aș vrea să ne întâlnim joi după-amiază.
   - Nicio problemă, cred că termin treaba aici până atunci.
   - Trebuie să mă duc să iau masa la Hudson, la bunica soției mele, dar cu puțin noroc mă întorc la două...
   - Ed, chiar sunt prins rău acum...
   - Bine, o să-ți trimit un mail cu detaliile. Înțeleg că ești încă în Norfolk.
   - Aham, încă n-am fost linșat. Asta e casa.
   - Faci o treabă excelentă, Campbell.
   - O casă mare și veche, încuiată, nelocuită de mulți ani. Am vreo șansă să-mi dați un avans? Glumesc.
   Se gândi să pomenească și de posibila întâlnire cu Ward de la Skylands, dar se răzgândi. Cu ochii încă în ecran, îl întrebă:
   - Chiar așa, familia Seaton vă sună cunoscută?
   - Nu. De unde să-i știu... credeam că am menționat în mail.
   Părea ușor defensiv.
   - Încercăm încă să găsim o conexiune, Ed.
   Urmă o pauză. Putea să-l mintă, dar de ce?
   - Ai vorbit cu menajera? întrebă Ed.
   - Mamă măiculiță...
   Campbell îngheță de uimire cu ochii în ecran.
   - Cea de-a patra ușă se crăpase câțiva centimetri. Stați un pic.
   - S-a întâmplat ceva?
   Ușa se deschise complet și din vâlvătaia aceea se desprinse ceva care se târa în patru labe. Își ridică ușor capul - pentru o secundă, Campbell crezu că este un copil în flăcări, după care, cu o viteză uimitoare, efigia de foc se prelinse în hol și, înainte să-și dea seama ce văzuse exact, dispăru brusc în camera băiatului.
   Campbell începu să miște mouse-ul în toate direcțiile și imediat apăru de nicăieri silueta întunecată și firavă a „doamnei Danvers”, care se duse să închidă ușa camerei - presupuse că era dormitorul matrimonial - după care se întoarse și trecu pe lângă el, depășindu-l.
   Campbell râse.
   - M-ați prins într-un moment bun.
   Ca într-o piesă de teatru în care suspansul crește gradat, silueta aceea fantomatică începu să coboare încet treptele. Se opri la jumătate, se întoarse și îi făcu semn din cap să o urmeze.
   - Ed, trebuie să plec.
   - Ai grijă.

   Avatarul dispăru pe coridorul care ducea spre cealaltă parte a clădirii. Auzi ușa trântindu-se în urma lui și merse în continuare pe urmele siluetei, strecurându-se cu cursorul prin toate cotloanele bucătăriei. Pereții vibrau la zgomotul pașilor lui grăbiți.
   Doamna Danvers îl aștepta pe veranda din spate, în beznă.
   Era lumină afară când intrase în casă (în timp real era încă după-amiază); acum însă Campbell stătea afară sub cerul plin de stele, luna răsărise pe după acoperiș, iar din tufele de regina-nopții se vedeau licurici.
   Călăuza scoase o lanternă dintr-un buzunar și, după ce își acoperi capul cu un șal, o îndreptă spre curte, chiar spre cărarea dintre hambare pe unde trecuse și el de dimineață. Se uită înspre casă și constată că toate luminile erau stinse.
   Străbătură grădina și în scurt timp erau în mijlocul pădurii.
   În față se vedeau contururile unui pâlc de pini, cu vârfurile ca niște săgeți.
   Fasciculul lanternei era din ce în ce mai slab, pe măsură ce silueta doamnei Danvers se apropia de poarta unui cimitir împrejmuit de un gard din fier forjat.
   Auzi țipătul unei bufnițe - nimic neobișnuit pentru o scenă nocturnă, dar întotdeauna de efect. Lumina lanternei trecu în grabă peste cele 6 pietre de mormânt, după care reveni și zăbovi asupra unui monument cu aripi, ridicat în amintirea lui June și Gary Seaton (Campbell avea să afle mai târziu că cei doi Seaton fuseseră îngropați separat - June în cimitirul din Colebrook, Gary în cel din Danbury), pentru ca mai apoi să se îndrepte spre alte două pietre funerare mai noi. Primul îl șocă - avea inscripționat numele Sophie Lister și anii între care trăise.
   A doua piatră era nemarcată și era pusă la căpătâiul unei gropi săpate de curând.
   Fasciculul de lumină trecu peste grămada de pământ, apoi peste groapă... deja acțiunea semăna cu un film de mâna a doua. „Hai, tipule, ce facem aici, doar atât ai putut”, îi trecu lui Campbell prin cap. Doamna Danvers se întoarse spre el, începu să rotească lanterna, iar Campbell se trezi privind niște cercuri concentrice luminoase.
   Dacă fusese doar o încercare brutală să-l intimideze, nu-și atinsese scopul. Nu de aceea acceptase Ward să îl lase să acceseze pagina de net, ca să-l avertizeze că e pe lista lui neagră. În spațiul virtual, care era și mantra lui, Campbell știa foarte bine că nimic nu e ceea ce pare.
   Nu, era sigur că asasinul avusese alt motiv... ceva ce-i scăpa.
   Campbell își ridică privirea spre televizor. Se întinse după telecomandă și dădu volumul mai tare. Federer tocmai sprintase de lângă plasă pe linia de fund, încercând să lovească o minge imposibilă. Campionul însă reuși ca prin minune să o lovească printre picioare, cu spatele la plasă, și câștigă punctul. Mulțimea începu să-l ovaționeze în picioare.
   Se uită înapoi spre monitorul laptopului - silueta avatarului se strecura printre copaci și dispărea încet în beznă - interesant detaliu. Zâmbi, apoi închise laptopul și își concentră toată atenția la tenis.
   Stabilise să se întâlnească cu Grace Wilkes la Skylands a doua zi de dimineață - avea ocazia să afle chiar de la „doamna Danvers” varianta ei de scenariu pentru acest film de familie.

48.

   - Arăți de parcă n-ai vrea să fii aici.
   Jelly își întoarse capul atât de repede, încât ringul de dans păru că plutește.
   Văzu chipul șters al unui bărbat care își odihnea o mână pe spătarul unui scaun liber de la masă.
   - Ce-ai spus?
   Muzica era suficient de tare cât să poată pretinde că nu auzise.
   - Am spus că arăți de parcă ai vrea să fii în altă parte.
   Bărbatul, pe care acum îl vedea clar, era îmbrăcat cu un tricou polo de culoare bleumarin, pantaloni largi, maro, și încălțat cu mocasini. Înalt, nu chiar arătos, deși destul de ok... ceva în genul unui preparator la facultate. Nu putea să-l încadreze într-o categorie anume.
   - Da, sigur. Mai degrabă aș prefera să fiu închisă peste noapte în casa unui antreprenor de pompe funebre.
   Se uită chiorâș la el.
   - Ne cunoaștem?
   - Încă nu.
    Avea un chip prietenos și sincer.
    - Dar speram să facem cunoștință.
   - Sigur că sperai.
   Își stinse țigara într-o scrumieră plină ochi și se întinse să-și ia paharul.
   - Nu mă dau la tine. Doar am remarcat că stăteai singură și... mă rog, păreai ușor pierdută.
   Aici avea dreptate. Petrecerea era mai mult decât plictisitoare - o îngrămădeală de babalâci, majoritatea albi, și nu cunoștea pe nimeni. Mai devreme chiar se întrebase ce-ar fi dacă Ed Lister și-ar face apariția.
   - N-am nevoie să fiu salvată, domnule.
    Împinse paiul și umbreluța cu nasul, apoi sorbi din al patrulea Long Island Iced Tea. Era gata să plece acasă.
   - Nu, voiam să spun... mă gândeam... ce naiba, ești o femeie atrăgătoare, mi-ar face plăcere să te cunosc.
   - Ce naiba?
   Ridică din sprânceană și zâmbi. Era politicos, drăguț și, în afară de ea, cea mai tânără persoană din sală. Avea să mai stea cel puțin încă două ore pe acolo.
   - Pot să mă așez? întrebă bărbatul.
   Ar putea să fie chiar el... Doamne... el o fi?
   - Sunt cu niște prieteni... e masa lor, spuse ea pe un ton ostil, deși de data asta nu intenționase.
    Toți se duseseră să danseze. Făcu cu mâna către Ronnie și Steve, care se mișcau nostalgic pe melodia This Will Be a lui Natalie Cole (tematica petrecerii era muzica R&B din anii șaptezeci-optzeci), și dintr-odată se simți mult mai bine.
   - Hei, vrei să dansăm?
   - Nu prea mă pricep, spuse el. Aș prefera să ies la aer. Ce-ai zice să ne luăm ceva de băut și să ieșim pe terasă...
   Jelly dădu aprobator din cap, deși ideea n-o încânta prea tare. Se ridică și camera începu să se învârtă cu ea. Își ridică mâinile în aer și începu să se miște în ritmul muzicii.
   - Vreau să aud sfârșitul melodiei mele preferate.

   Jelly ieși din toaletă și păși cu atenție - chiar și înainte să bea, sandalele aurii cu tocuri de 7 centimetri, pe care le găsise la Shoe Inn, o făcuseră să meargă ca un pui de girafă nou-născut, croindu-și drum pe marginea ringului de dans, apoi pe terasă.
   O aștepta acolo, sprijinit de balustradă, privind oceanul.
   N-avea cum, era imposibil ca tipul să fie Ed Lister. În primul rând, pentru că era prea tânăr, avea 30 și un pic de ani. În al doilea rând, știa cum arată Ed, îi trimisese o poză cu el. Dar tot ce știa despre el era ce îi spusese... el. Dacă inventase totul? Dacă Ed nu era cine pretinsese că e? Dacă tipul ăsta chiar era el? Dacă așteptase momentul potrivit ca să-i spună?
   I se făcu pielea de găină.
   El se întoarse spre ea, iar Jelly remarcă ceva special la chipul lui. Era perfect oval - urechi mici și lipite de cap, păr tuns periuță - trăsături mai mult decât perfecte pentru un bărbat. N-avea nimic efeminat, deși maxilarul puternic și sprâncenele nu se potriveau cu ochii afundați în orbite. Deja i se părea un bărbat frumos. În fundal, razele lunii se reflectau în apă...
   Jelly nu crezuse nicio secundă că Ed vorbise serios când îi spusese că ia avionul ca să vină la petrecere. Ca să fie sigură că nu dă de el, îi dăduse numele unei discoteci care nu mai exista demult (Scarlett’s fusese desființată înainte să se nască ea). Problema era că în Westhampton erau puține cluburi de noapte și nu i-ar fi luat mult să-l găsească pe ăsta, care era chiar pe plajă.
   - Chiar așa, să mă prezint... sunt Guy, Guy Mallory, spuse acesta zâmbind, iar ea observă că avea buze foarte subțiri, care aproape i se lipeau de dinți când zâmbea.
   - Jelena, răspunse ea, întinzându-i mâna. Îmi pare bine de cunoștință, Guy.
   Nu simțea nicio vibrație. N-avea cum să fie Ed.
   Sentimentul de panică se mai domoli. Mai era ceva - Guy avea accent de american, un șuierat mieros din vest, care o făcea să creadă că în curând avea să i se adreseze cu „don’șoară”. Ed era englez. Nu-i auzise niciodată vocea, dar își dăduse seama din stilul lui de a vorbi, cu expresiile alea ciudate care ar fi fost greu de inventat.
   - Când ai apărut, prima dată am crezut că ești altcineva.
   El continuă să-i zâmbească.
   - Aud des fraza asta.
   - Am greșit de două ori, spuse ea, scuturând din cap. Nu semeni cu niciunul din ei.
    Îl întrebă apoi pe un ton pe care nu l-ar fi folosit de obicei cu cineva pe care abia îl cunoscuse:
    - Ai fost vreodată căsătorit, Guy?
   - Nu, îi răspunse el, întorcându-i privirea. Tu?
   Jelly încuviință.
   - O singură dată. M-am măritat online. E un site unde te înscrii și completezi tot felul de chestii și, după aia, conform Legii Internetului, blabla, ești căsătorit... aveam cam 17 ani.
   - Și cine-i norocosul?
   - Colin Firth. Dar acum suntem despărțiți legal. Oricând vreau să divorțez de el, mă duc pe site și puf, gata.
   Ed râsese o grămadă când îi povestise. Acum îl studia pe Guy să îi vadă reacția.
   Pe chipul lui blajin nu apăru decât un zâmbet politicos. Era evident că auzea pentru prima oară întâmplarea și asta voia Jelena să afle.
   Vorbiră o grămadă, iar conversația curse de la sine. Când epuizară subiectele, liniștea nu i se păru deloc jenantă. Priviră împreună luminile văratice ale oceanului, ascultară valurile sparte la mal, muzica - excepționala piesă a formației Temptations, „I Can’t Get Next to You”.
   La un moment dat, Guy o întrebă:
   - Înțeleg dacă mă refuzi, dar aș vrea să ne mai vedem... adică și după seara asta.
    Intonația se schimbă spre sfârșitul frazei, transformând-o în întrebare.
   Jelly ridică din umeri.
   - Sigur, de ce nu?

PARTEA A TREIA
49.

   New York

   Doar la ea mă gândisem în avion.
    Încercasem să mai lucrez câte ceva, să mă uit la un film, să citesc - nu m-am putut concentra. În minte mi se strecura de fiecare dată gândul că în câteva ore o să ne întâlnim. Nici nu se punea problema să pot dormi. Când avionul se pregătea să aterizeze pe deasupra capătului de nord-est al Long Island, aproape că mi se opri inima de emoție când am zărit luminile de pe plaja de la Westhampton. De îndată ce se deschiseră portierele avionului am ieșit afară; prima gură de aer pe care am luat-o avea miros de kerosen și prima imagine a fost cea a luminilor de pe pistă și, cu toate astea, parcă îi simțeam prezența lângă mine.
   Am pierdut o groază de timp la vamă și la biroul imigrări; deja orice speranță să dau de Jelena în noaptea aceea se evaporase. După ce stătusem la coadă cam două ore (aeroportul primise un telefon suspect și era în alertă), furia și frustrarea se mai domoliseră, transformându-se într-o resemnare grea.
   - La Carlyle, i-am spus șoferului de îndată ce m-am urcat în limuzina care mă aștepta.
    Trecuse bine de miezul nopții, era prea târziu să pornesc spre Hamptons.
   Petrecerea se va fi terminat demult când ajungeam eu acolo.
   Obligat să rămân în Manhattan, mi-am turnat niște whisky și apă și m-am cufundat înapoi în bancheta de piele, bombănindu-mă singur că probabil ratasem cea mai bună, și probabil singura, șansă să dau de urma fetei. Pe măsură ce linia orizontului se ridica deasupra cartierului Forest Hills, îmi pică fisa că mă aflam în ditamai metropola și speram să găsesc pe cineva fără să am o adresă, un număr de telefon sau măcar un nume - dacă miza n-ar fi fost așa de mare, poate situația ar fi fost chiar hilară.
   Dar totuși era New York, un oraș pe care îl cunoșteam destul de bine. La urma urmei, trăisem aici jumătate din viața mea în câmpul muncii. Aici dădusem prima oară lovitura, aici făcusem primul milion, aici o întâlnisem pe Laura. Pentru mine avea să rămână întotdeauna „orașul de pe deal”. Dacă te-ai prăvălit din vârful „Marelui Măr” (așa cum am pățit eu de câteva ori) și ai reușit să te urci din nou în vârf, atunci știi că nimic nu este imposibil.
   Șoferul limuzinei asculta James Brown la radio. L-am rugat să dea sonorul mai tare și am încercat să concep un plan de acțiune pentru a doua zi.
   De îndată ce am intrat în tunelul Midtown, m-am gândit la Ward și la mailul trimis de Campbell despre tragedia familiei Seaton. Îi spusesem detectivului că nu -i recunosc din poză pe părinții băiatului. De atunci mă tot frământam, încercând să mă lămuresc dacă nu cumva aș putea totuși identifica ceva în fotografie - poate avea până la urmă o oarecare legătură cu ceva din trecutul meu.
   Nu eram foarte sigur, dar June Seaton îmi aducea un pic aminte de femeia din vis, visul meu din New York, în care priveam în jos spre băiatul ei care zăcea pe jumătate dezbrăcat pe fundul unui abis negru.
   Mi-am dat seama că nu știusem niciodată cum o chema.

   La 10 minute după ce adormisem, sau așa mi se păruse mie, am fost trezit de telefon.
   L-am rugat pe Campbell Armour să mă sune după ce apuc să beau o cafea, dar se grăbea. Era pe drum spre un oraș numit Torrington, unde urma să se întâlnească cu Grace Wilkes, menajera, care se răzgândise în ultimul moment și nu mai voia să se întâlnească cu el la Skylands, pretextând că acea casă îi evoca prea multe amintiri.
   M-am gândit să dau cărțile pe față cu Campbell și să-i spun despre Jelena.
   Intenționasem de fiecare dată să-i mărturisesc îngrijorarea mea că Ward știa despre existența ei. Chiar dacă mă înșelasem, și el nu se dăduse drept ea, chiar dacă exagerasem sau îmi imaginasem doar că ea ar fi în pericol, tot putea să mă ajute măcar să dau de ea. Nu era însă ceva ce aș fi vrut să-i explic la telefon. Am rămas la planul inițial, în care urma să ne întâlnim a doua zi. Chestiunea mai putea aștepta până atunci.
   După ce mi-am făcut duș și am servit micul dejun în camera de la Carlyle - am o înțelegere similară cu cea de la hotelul Ritz din Paris - m-am pus pe treabă.
   Fără a avea prea multe informații la dispoziție despre Jelly, a trebuit să mă mulțumesc cu ce aveam: știam adresa ei de e-mail, știam că ia lecții de pian cu o profesoară căreia i se adresa cu „doamna C”, nu departe de locuința ei din Brooklyn, și mai știam că lucrează ca un fel de supraveghetoare la o grădiniță din zonă. Se ferise întotdeauna să-mi spună numele grădiniței, dar într-o discuție se dăduse de gol din greșeală - sau poate dinadins - și-mi spusese care este cea mai apropiată stație de metrou.
   Am căutat pe Google „centru îngrijire copii” în zona parcului Prospect din
Brooklyn. Cu ajutorul programului Mapquest am restrâns căutarea la doar 3 posibile grădinițe și creșe, aflate la cinci minute de mers pe jos de stația de metrou Church Avenue de pe magistrala Coney Island.
   Mărturisesc că nu era prima mea tentativă să încerc să dau de ea. La scurt timp după ce ne întâlniserăm prima dată, am făcut o încercare, mai mult într-o doară, să dau de urma lui „jokeradorabil”. Mai mult din curiozitate, i-am dat adresa de e-mail unei agenții de detectivi online, una dintr-acelea care se laudă că pot găsi toate informațiile despre o persoană (inclusiv date de pe fișa medicală și situația financiară din bancă) pentru doar câțiva dolari. Când am văzut că n-au reușit să afle nimic, m-am lăsat păgubaș. Mi-a fost frică să nu afle că încerc s-o verific în vreun fel și să-și fi făcut o idee greșită.
   Situația stătea cu totul altfel acum. Nu sunt sigur dacă eram mânat mai mult de dorința de a o vedea sau de a o proteja - dar știam că era o chestiune urgentă.
   Am luat un taxi din fața hotelului până la intersecția lui 5 cu 53, de unde am luat trenul F către Brooklyn. Am intrat în stația de metrou, unde am fost asaltat de mirosul familiar de urină stătută și covrigei, care mi-a readus în minte sentimentele de acum 20 de ani, când eram de vârsta lui Jelly și n-aveam întotdeauna bani de taxi.
   Aflat pe peron, mă uitam în depărtare spre clădirile inestetice care se pierdeau spre linia orizontului, spre panourile uriașe cu reclame și străzile insalubre arse de soare, și am început să am tot felul de presimțiri - nu doar despre faptul că părăsisem zona de confort a lumii civilizate. Eram îmbrăcat cu niște blugi vechi, un tricou negru polo și aveam ochelari fumurii; încercam să nu ies în evidență.
    În graba mea de a o găsi pe fată înaintea lui Ward nu mă gândisem că poate chiar eu o să-l conduc la ea.

   - Vă pierdeți vremea, spuse Grace Wilkes. N-am nici cea mai mică idee ce s-a întâmplat cu băiatul, nici nu știu dacă mai trăiește.
   - Aș vrea să aud și varianta dumneavoastră despre ce s-a întâmplat.
   - Cine v-a dat numele meu? se încruntă Grace, mijind ochii la Campbell peste ceașca de cafea din mână.
   - Din ziarul local, răspunse Campbell, ceea ce era destul de aproape de adevăr.
    Se gândise că era mai bine să nu-i spună că vorbise și cu doctorul Stilwell.
   - Acolo scria că trupurile au fost descoperite de grădinar, Earl Wilkes, și de soția lui Grace, menajeră... am mai făcut și eu un pic de muncă de investigație, m-am uitat în cartea de telefon, mai adăugă el zâmbind.
   Femeia se zgâia la el, fără să spună nimic.
   - Doamnă Wilkes, continuă el pe un ton serios, îmi pare foarte rău pentru pierderea recentă pe care ați suferit-o. Vorbele îi răsunară stângace, dar nu ipocrite.
   Dintr-odată, ochii ei erau scăldați în lacrimi. Fața îi era umflată, probabil ca urmare a unui tratament cu cortizon, și toate trăsăturile ei, altă dată frumoase, se estompaseră. O femeie măruntă și îngrijită, de altfel, în jur de 65, poate 70 de ani, purta din cap haine din catifea cu ciucuri; în spatele ei erau două cârje, înfășurate în fâșii de șifon portocalii și galbene.
   Acum cu greu și-o mai putea închipui ca pe o „doamnă Danvers”.
   Femeia așeză ceașca pe masă și amestecă tacticos un pliculeț de îndulcitor în ea.
   - Earl a fost un om bun, spuse ea în cele din urmă. Spre sfârșit a suferit mult. Nu s-a plâns niciodată. Pot să vă pun o întrebare, domnule Armour?
   - Sigur, întrebați-mă orice, încuviință el.
   - De ce scormoniți trecutul? S-a întâmplat demult și la vremea respectivă am spus tot ce știam poliției. Am vrut să uit. A trebuit să uit.
   - Îmi dau seama, doamnă, spuse Campbell, gustând din porția de macaroane cu brânză și sos peperroni și dorindu-și să fi comandat pui. Dar n-am știut de unde să încep, continuă el. Poliția nu mi-a fost de niciun folos.
   Mai devreme îi trecuse prin cap să se ducă la biroul șerifului din Canaan, dar, neavând o licență de detectiv, n-ar fi aflat mare lucru; doar ar fi atras atenția asupra lui. Șeriful implicat în cazul Seaton murise cu câțiva ani în urmă.
   - Nu-mi păreți că sunteți detectiv.
   - Nu?
    Zâmbi, neștiind dacă din cauză că era tânăr sau din cauza etniei lui.
   - Atunci îmi place să cred că deghizarea mea are efectul scontat.
   Discuția nu decurgea în felul în care sperase. Se simțea mai confortabil să vorbească în fața unui monitor decât față în față, dar n-ar fi crezut că lipsa lui de experiență avea să se întoarcă așa brusc împotriva lui.
   Se aflau într-un separeu din secțiunea rezervată pentru familiști de la Annie’s Grill din Torrington, un local pentru muncitori situat la 15 kilometri sud de Norfolk. Pereții erau acoperiți din tavan până în podea cu plăci de faianță albă și rozalie; aici hotărâse Grace să se întâlnească cu el.
   Ea nu-și comandase nimic de mâncare.
   - Nu văd cum v-aș putea fi de folos.
   - L-ați cunoscut, doamnă Wilkes, spuse el, aplecându-se spre ea. Sunteți singura persoană rămasă în viață care știe ce s-a întâmplat.
   - Așa o fi. Dar ce treabă are, mai exact, clientul dumneavoastră cu Ernest?
   Se trase înapoi pe scaun și așteptă un moment, jucându-se cu mâncarea.
   - E o chestiune confidențială, spuse el pe un ton oficial, privind-o peste ochelari. Nu pot să vă spun decât că are legătură cu un testament.
   Femeia căzu o clipă pe gânduri.
   - La telefon mi-ați spus că aș putea avea unele beneficii dacă mă întâlnesc cu dumneavoastră. Ce-ați vrut să spuneți?
   - Clientul meu oferă o recompensă substanțială pentru orice informație care conduce la descoperirea locului în care se află Ernest Seaton.
   Urmă încă o pauză. Grace întinse mâna după telefonul ei roz, care era după ceașcă, și îl trase mai aproape.
   - Credeți că am putea s-o luăm de la început, să-mi spuneți ce s-a întâmplat în noaptea aceea?

   Recepționista de la centrul de îngrijire pentru preșcolari All Saints, o indiancă gravidă îmbrăcată într-un sari, pe nume Joy, îl informă pe un ton plictisit că nu mai aveau locuri libere până în primăvara viitoare.
   - Nu vreau să înscriu niciun copil, i-am explicat eu răbdător. O prietenă de-a mea lucrează aici. Chiar așa, unde-i lumea?
   Locul părea neobișnuit de liniștit pentru o grădiniță.
   - Copiii dorm, spuse ea. Vă rog să vorbiți în șoaptă.
   I-am arătat poza lui Jelly. Își aruncă o privire fugară și îmi înapoie imediat poza, clătinând din cap.
   - N-o știu.
   - Cred că e supraveghetoare. Cântă la pian.
   Joy își întoarse ochii pe jumătate închiși spre un panou din spatele biroului, pe care era prezentată toată echipa All Saints, împărțită pe „cloști”: doamna Quinn și doamna Arbogast. Jelly nu era printre ele.
   - Cum ziceați că o cheamă?
   - Nu-i știu numele de familie. E foarte important. Aș putea vorbi, vă rog, cu altcineva de la personal?
   - Vă spun că nu lucrează aici.
   Deja ridicase tonul și nu mai părea deloc prietenoasă.
   La fel am pățit și la centrul Leapfrog, și la centrul Precious Littles. Nimeni n-o recunoscu pe Jelena din unica poză pe care o aveam, și nici din descrierea mea.
   Următoarea oră m-am învârtit prin arșiță pe la grădinițele pe care le marcasem pe hartă ca „posibile”. Nici acolo nu am aflat nimic. Mi-am dat seama că Jelly nu-mi spusese adevărul despre slujba ei, dar speram că avea o legătură măcar cu zona.
   Singurul punct de reper pe care îl mai aveam era stația de metrou.
   Complet demoralizat, am început să hoinăresc aiurea pe străduțele cenușii, mărginite de copaci. Era un cartier mixt, cu case de oameni din clasa de jos și de mijloc, case înguste cu șindrilă și clădiri de apartamente cu cărămizi albe, mâzgălite cu graffiti, magazine mici și sărăcăcioase la câte un colț de stradă - destul de departe de hotelul Carlyle. Când am ajuns înapoi la intersecția cu Macdonald Avenue, tricoul îmi era fleașcă de transpirație. Tălpile pantofilor mi se afundau în asfalt și înaintam la fel de greu ca și cum aș fi mers prin nisipuri mișcătoare.
   Era ca un avertisment pentru ce avea să urmeze.
   Mă oprisem în fața Băncii Federale Astoria, încercând să mă hotărăsc dacă să intru - Jelly îmi spusese că la un moment dat lucrase la o bancă, când pe deasupra mea trecu un avion cu reacție, sfâșiind aerul cu un zgomot de hârtie ruptă. M-am uitat spre cer și deodată inima începu să-mi bată cu putere. Am încercat să o pornesc din loc, dar deja nu mai vedeam trotuarul și nici nu-mi mai simțeam picioarele. Cineva își puse mâna pe brațul meu.
   Am reușit să ajungem până în ușa magazinului de înghețată de lângă bancă, după care totul deveni negru.
   Credeam că o să mă prăbușesc, dar începeam să îmi revin. Am auzit o voce de femeie.
   - Vă simțiți bine? Vreți să chem salvarea?
   - Mi-ar prinde bine un pahar cu apă, am spus.
   Fata veni din spatele tejghelei și mă ajută să mă așez. Nu mai era nimeni în magazin.
   - Nu arătați prea bine, domnule.
   Îmi imaginasem oare că cineva pusese mâna pe mine și mă călăuzise spre magazin?
   - O să-mi revin. Nu sunt obișnuit cu căldura.
   Mă trecu un fior rece. Simțeam că aerul condiționat îmi lipește tricoul transpirat de spate.
   - Tre’ să aveți grijă, e cald ca naiba afară.
   Mi se păru o exprimare cam ciudată. Era o puștoaică de liceu, blondă și pistruiată, n-avea mai mult de șaisprezece ani. Revigorat de paharul cu apă rece, i-am mulțumit că „mi-a salvat viața” și i-am lăsat un bacșiș care-i făcu ochii să sclipească.
   În drum spre ieșire m-am întors și am întrebat-o:
   - M-a ajutat cineva să vin aici?
   Mă privi ca și cum nu ar fi înțeles ce o întrebasem. Își scoase căștile albe din urechi.
   - Poftim?
   Am repetat întrebarea.
   - N-am fost atentă. Să aveți grijă.

50.

   - Era prea liniște, chiar și pentru o zi de duminică, își începu Grace povestirea, deschizând și închizând nervoasă clapeta telefonului. Am avut un presentiment rău din momentul în care am intrat pe ușă... În casă era liniște și mirosea a ceva ciudat.
   - Vă aduceți aminte ce oră era? întrebă Campbell.
   - Duminica ajungeam târziu acolo, în jur de 9.
   - Nu locuiați acolo?
   Dădu din cap că nu.
   - M-am mutat după ce m-am măritat.
   Campbell își coborî privirea.
   - Bine, deci ați intrat înăuntru... și pe urmă?
   - Nu părea că e nimeni în casă, așa că l-am chemat pe Earl din curte și l-am trimis sus... să verifice dacă toată lumea era bine... am așteptat în capătul scărilor. Era prea liniște - micuțul Ernie era întotdeauna treaz la ora aia.
   Făcu o pauză, iar Campbell observă că femeia încerca să-și limpezească memoria, să nu-i permită să o sufoce.
   - Auzeam ceasul ticăind în hol și pe soțul meu ciocănind în ușa dormitorului, strigându-i...
   Încercă să o scutească pe femeie să povestească momentul descoperirii.
   - Băiatul era ascuns în debaraua de sub scări?
   - Prima oară am crezut că și el era mort.
   Campbell dădu din cap.
   - Am citit despre sânge.
   - L-am trezit... nu știa unde se află, de-abia vorbea, tremura tot. L-am învelit într-o pătură și i-am făcut un ceai fierbinte.
   - Credeți că se ascundea de cineva?
  Femeia se uită urât la el.
   - Ernie ura momentele când părinții lui se certau. Se mai pitea uneori acolo să nu-i mai audă. Era... locul lui special.
   - De unde avea tot sângele ăla pe el, Grace?
   - Nu era foarte mult sânge. Știți cum exagerează în ziare.
   - Da, dar de ce era mânjit de sânge pe față și pe mâini? Credeți că a văzut ce s-a întâmplat sau s-a dus în cameră doar după aceea?
   - De unde naiba să știu? se răsti femeia dintr-odată. N-am vrut să mă gândesc la asta nici atunci - la ce o fi văzut sau auzit săracul copilaș - și pe cuvântul meu că nu vreau să mă gândesc nici acum.
   - Vă înțeleg, spuse el, bătând în retragere.
   Campbell dădu farfuria la o parte din fața lui. Se uită la fața umflată a lui Grace, pe care nu putea citi mai nimic, și nu știa dacă să încerce să-i recâștige încrederea sau să insiste să o preseze.
   Își mai domoli tonul puțin.
   - Cum se înțelegea cu părinții?
   - Ernest? Era el doar un copil, dar văzuse ce fel de om era Gary Seaton - un ratat de provincie al cărui vis suprem era să se îmbete ca porcul la clubul Gin și Supă. Nu prea aveau o legătură. El era mai apropiat de mama lui.
   Campbell încuviință din cap.
   - Am văzut-o într-o fotografie. O femeie frumoasă.
   - June avea ceva... o energie aparte, știți, era plină de viață, oamenii se simțeau bine în preajma ei. Avea mulți admiratori, dar era un suflet ce avea nevoie de atenție, întotdeauna tânjea după senzații tari.
   Ezită o clipă, apoi adăugă:
    - Din cauza asta a murit.
   - Vreți să spuneți că nu era mulțumită de viața ei de-acasă?
   - Nu era o căsnicie fericită... toată ziua se certau.
   Grace parcă privea prin el, concentrată asupra trecutului.
    - În noaptea aia se certaseră... Eu eram în casă, le pregăteam cina. Gary băuse și începuseră să țipe și să zbiere unul la celălalt și chiar voiam să chem poliția. Oftă. Până la urmă... of, i-am lăsat în pace, ca de obicei.
   - Vă mai amintiți de ce se certau?
   - Aceeași poveste veche. June fusese la o petrecere în New York și rămăsese peste noapte acolo - doar că de data asta ajunsese la spitalul de acolo. Nimic serios, căzuse și leșinase, dar Gary a trebuit să meargă și să o aducă acasă.
   - Îl înșela.
   Grace dădu din cap că da.
   - Îi găsise o scrisoare pe care nu mai apucase să o trimită unui individ de care îi plăcea. Poate uitase, poate n-avusese timp.
   - Ați văzut scrisoarea?
   - El i-a spus că a găsit-o... a acuzat-o că plănuiește să fugă și să-l părăsească. June a negat tot, susținea că era doar o fantezie. Apoi Gary o obligase să citească niște fragmente cu voce tare... partea cu îndrăgostitul. Ea începuse să plângă.
   - Știți cui îi era adresată scrisoarea? Se menționa vreun nume?
   Clătină încet din cap că nu.
   - Eu n-am auzit.
   - Și ce s-a întâmplat cu scrisoarea? întrebă Campbell. În ancheta poliției nu se menționează nimic despre ea. N-ați povestit poliției și despre asta?
   - Cred că Gary a rupt-o și-a aruncat-o la gunoi, sau poate s-a pierdut. Le-am spus tot ce știam. Ce mai contează acum?
   Contează foarte mult, se gândi Campbell, dar nu mai insistă. Un detectiv experimentat ar fi insistat, dar lui îi era frică să n-o sperie.
   - Chiar credeți că June voia să-l părăsească?
   - Îmi spusese la un moment dat că stă doar de dragul băiatului. Spunea că se simte ca într-o cușcă în casa asta mare, că se plictisește de moarte, că se simte secătuită de viață. El îi impusese un program foarte rigid. De câte ori se pregătea să iasă din casă, Gary o avertiza: „Nu uita, Gândăcel, acasă înainte de lăsarea serii”.
   - Acasă înainte de lăsarea serii, repetă Campbell.
   - Iar June îi completa întotdeauna propoziția. Ca să-i sfideze autoritatea, zicea „că altfel dai de dracu’”.
   - Cred că a fost un chin pentru tine, Grace, spuse el calm, deși își simțea inima bătând cu putere. Adică, vreau să spun, făceați mai multe pentru această familie decât o menajeră obișnuită, nu?
   - Așa e. June făcea mare tam-tam pe subiectul ăsta, să fim prieteni cu slujitorii, dar nu te lăsa niciodată să-ți uiți locul. Era întotdeauna o limită pe care nu puteai s-o depășești. Oftă. Țineam mult la ea.
   - Și la băiat?
   Femeia își duse mâna la frunte.
   - Parcă era copilul meu.
   - După ce bunica lui l-a luat să locuiască în New York, l-ați mai văzut vreodată pe Ernest?
   - Am încercat să-l sun de câteva ori, răspunse ea. Apoi doamna Calvert mi-a transmis un mesaj, cum că băiatul s-a mutat la niște rude de prin vest, parcă în Wyoming. Mi-a mulțumit pentru tot ce făcusem pentru el, dar mi-a sugerat că ar fi mai bine pentru el să îl lăsăm să uite trecutul și să înceapă o viață nouă.
   - N-ați mai primit vești despre el - ca de exemplu la ce școală s-a dus, dacă a făcut o facultate, ce lucrează... N-a încercat să vă caute niciodată?
   - De câte ori să vă spun? Nu.
   Campbell luă o gură sănătoasă de suc.
   - Dar sigur v-ați întrebat în anii ăștia ce face, ce s-a ales de el, nu?

..................................................