.........................................
7.
Telefonul începu să-i sune iar. Jelly deschise clapeta, se întoarse și se sprijini cu spatele de ușă. Rahat. Își trecu mâna prin păr și închise ochii, neștiind ce să facă.
Of, ce dracu’. Îi deschise ușa.
Trecu pe lângă ea și se duse direct spre telefonul de pe măsuță.
Îl luă în mână și rămase ascultându-l sunând, apoi se uită la Jelly, pe jumătate dezbrăcată și desculță, la dezordinea din cameră, la mirosul de amoniac de la cutia pisicii - un dreptunghi de cositor cu margini obtuze. Trebuia să-și închidă toate simțurile.
- Știi vreun Ed Lister?
Dădu din cap, extrem de nefericită.
- Vrei să vorbești cu el?
- Nu vreau să vorbesc cu el.
Jelly clătină cu fermitate din cap.
Apăsă pe niște taste și respinse apelul.
- Nu ți-am spus eu? Tipul nu vrea deloc să renunțe.
O privi cum deschide un pachet de Marlboro și își aprinde o țigară. Se așeză pe marginea patului și începu să plângă.
- Hei, nu mai plânge. Cât sunt eu prin preajmă, n-are cum să-ți facă rău.
- Nu înțelegi, spuse ea, suflând o dâră de fum.
- Ai și tu sentimente pentru el, spuse Ward cu blândețe, dar nu sunt reale. Nici măcar nu-l cunoști, Jelena, nimic nu este real. Pot să mă așez?
Ward își dădu rucsacul jos de pe umăr și îl lăsă pe canapea, apoi își făcu loc și se așeză.
- Un urmăritor, continuă el pe același ton calm, indiferent de cât de sincer pare, este un mincinos înnăscut. Toată vorbăria aia simpatică despre dragost adevărată și destinul scris în stele - toate sunt doar minciuni. Faptul că stătea prin hol... să nu te miri dacă încearcă să vină sus, să te „salveze” de pericol.
Jelena se încruntă.
- De ce ar crede că sunt în pericol?
- Nu ești în niciun pericol... în afară de el. E o fantezie des întâlnită la genul ăsta de oameni. El visează să-și demonstreze dragostea pentru tine printr-un act de cavalerism. O altă mișcare pe care o poate face e să inverseze rolurile; să susțină că el este victima și că tu ești cea care îl hărțuiește pe el – hărțuitorul hărțuit. Vezi cu ce avem de-a face? Dacă nu te conformezi să-i faci pe plac, o să devină violent. Trebuie să le spui autorităților despre Ed Lister, să-l raportezi la poliție sau la FBI. Nu mai aștepta.
Jelena pufni în râs.
- Să mă duc la poliție? Faci mișto?
- Lucrurile se întâmplă foarte repede. Dragostea cuiva ca Ed se poate transforma într-o secundă în cea mai profundă ură. Dacă el nu te poate avea, crede-mă pe cuvânt, o să încerce să se asigure că nimeni altcineva nu te poate avea.
Se inspirase din propriul lui „profil”, cel scris de Campbell cu ajutorul văduvei lui, Kira.
- Ce-i, Mistigris? zâmbi Jelly. Se duce doar la cei cărora nu le plac pisicile. Numele lui înseamnă „joker” în franceză.
- Îmi place numele.
Încercă să-și păstreze calmul când pisica îi sări în brațe și începu să toarcă.
- Trebuie să suni pe cineva.
Jelly dădu din cap că nu.
- N-aș putea să-i fac așa ceva lui Ed. Oricum, întâmplător am aflat că mâine se întoarce în Londra.
- Mă scuzi că te contrazic, spuse el mângâind motanul pe urechi, dar n-ai de unde să fii sigură. Nu știi o iotă. Nu ești în siguranță aici.
- Hei, nu-i chiar așa...
- După ce plec de aici mă duc la casa bunicii mele din New Jersey, spuse el, încercând s-o convingă că era o chestiune cât se poate de serioasă. Are o grămadă de camere acolo. Dacă vrei, poți să dormi acolo. Fără nicio obligație.
- Mersi, mă descurc.
Încă se încăpățânează. Proasta de ea, dar bănuia că așa o să se întâmple. O vedea că era speriată, dar nu voia să recunoască.
- Viața ta este în pericol, Jelly. Unde ai putea să te duci?
Jelly trase adânc din țigară, își roti ochii de câteva ori prin cameră, se înecă puțin cu fumul, apoi stinse țigara în scrumiera plină, la care Ward nu se putea uita fără să vadă și un tunel întunecat, deschis către nicăieri.
- Tocmai mi-ai spus „Jelly”.
- Nu ți se spune așa?
Îl privi fix.
- Ba da, e porecla mea.
Ward ridică din umeri.
- Nu avem prea mult timp la dispoziție.
- Bine, bine, oftă ea. Am o prietenă, Tachel. Mă duc să stau la ea în noaptea asta. Poți să mă lași la ea acasă? Stă aproape de metrou - știi Woodside?
Ward zâmbi.
- Nicio problemă.
- Trebuie să mă schimb.
- Dacă vrei, pot să aștept afară.
- Rămâi aici. Mă duc în baie.
Imediat cum auzi ușa de la baie încuindu-se în urma lui Jelly, Ward scoase o forfecuță dintr-un buzunar al rucsacului. Așteptă treizeci de secunde, apoi goni pisica din brațele lui, se ridică de pe canapea și se duse la fereastra pe unde intra cablul de telefon. Îl tăie.
Ridică de pe jos niște chiloți de-ai Jelenei, apoi luă receptorul și îl șterse cu ei.
Ca să fie sigur că nu lasă nicio amprentă, șterse tot telefonul și apoi masa din sticlă.
Se așeză la loc și mai scoase din rucsac o bucată de pânză uleioasă. Desfăcu punga în care era cuțitul mezzaluna și îl așeză cu grijă pe genunchi; apoi îl ridică de un mâner și îi curăță pojghița de plastic de pe lamă. Băgă cârpa și resturile de plastic înapoi în rucsac, apoi desfăcu un buzunar mai mare și introduse cuțitul cu mânerele în sus. Nu mai trase fermoarul la loc, ci prinse doar ariciul.
Exersase „extragerea” cuțitului - cu mâna stângă pe sub subsuoara mâinii drepte, până reușise să facă mișcarea în maximum o secundă și jumătate.
Își puse o pereche nouă de mănuși din cauciuc. Suflă în fiecare deget, apoi întinse bine latexul și scoase tot aerul din interior. Din baie se auziră niște versuri stupide pe muzică rap și presupuse că fata dăduse drumul la radio pentru că avea nevoie de intimitate. Într-adevăr, puțină decență nu-i strica fetei ăsteia.
71.
Jelly se așeză pe toaletă și se ghemui cu o mână sprijinită de marginea căzii, iar cu cealaltă se ținea de gură să nu izbucnească în plâns. Încercase să o sune pe Tachel, dar după ce telefonul sunase de câteva ori, linia murise brusc.
Bănui imediat ce însemna asta.
Simțise ceva rău de îndată ce îl lăsase pe Guy în apartament. Trebuia să fugă atunci, de când simțise prima undă negativă, atunci când încă mai avea o șansă.
Ce o apucase să-i deschidă ușa? Stătea și se holba disperată la telefonul de pe perete, jucându-se cu firul.
Apucă receptorul și sună la 911. Nimic. Sigur îi tăiase cablul. Mobilul era în cealaltă cameră. Ar fi vrut să-l ia, dar nu știuse pe unde era și Guy îi spusese că trebuiau să se grăbească. Sigur el îi luase și mobilul. O, Doamne.
De ce făcea asta? Ce avea cu ea? Își aduse aminte de e-mailul cu poza atașată de Ed, cel pe care refuzase să-l deschidă, și simți că i se face rău de frică. Nu văzuse pe nimeni care să-i fi urmărit, nu? Pe cineva care semăna cu Guy? Cum putuse să fie atât de oarbă, să se lase convinsă că Ed reprezenta un pericol pentru ea? Guy era... cel care omora oameni. Dar acum nu putea să se gândească la asta.
Trebuia să-și păstreze calmul și să se concentreze să găsească o ieșire din situația asta.
Fereastra de la baie ieșea din discuție: prea mică să poată ieși prin ea, prea sus ca să strige după ajutor. Iar dacă ar fi început să strige, sigur ar fi spart ușa după ea. Era ridicol cât de tare îi tremurau mâinile. Și le împreună și închise ochii. Îi veni o idee.
Putea să contacteze o singură persoană - vecinul de la 4B, nebunul. Nu se gândise la el până acum pentru că era nebun și pentru că erau certați din cauza muzicii pe care ea o dădea prea tare. Dar dacă Lazlo nu dormea - și chiar dacă dormea - știa cum să-i atragă atenția.
Jelly se urcă pe cadă și porni radioul. Își lipi urechea de gresia de sub duș și ascultă. Auzea pe cineva mișcându-se dincolo de perete - slavă Domnului, era treaz. Apoi îl auzi cum începe să bombăne pe două voci – una subțire care se plângea de muzică, cealaltă furioasă.
Îl auzi apoi pe Lazlo că intră în baie, vorbind în continuare singur, după care începu să bată cu pumnul în peretele despărțitor.
Îl dădu la maximum pe Jay-Z.
- Nu aș vorbi cu dumneavoastră dacă nu ar fi fost o urgență.
- Îmi pare rău, domnule, dar dacă nu cunoașteți codul de siguranță al abonatului, nu vă pot face legătura. Nu pot încălca protocolul programului Call Intercept.
- Atunci vă rog, doamnă operator, încercați și dumneavoastră. Poate dumneavoastră vă acceptă apelul.
- Vă rog, rămâneți pe fir.
Câteva momente mai târziu reveni și îmi spuse că nu putea nici ea să apeleze numărul pentru că era o problemă pe linie. Am știut instantaneu că Jelly era în pericol. Însemna că „Guy Mallory” era deja acolo.
- O s-o omoare.
- Domnule, vă sugerez să sunați la numerele de urgență.
- Nu e timp! am urlat eu.
- V-am făcut legătura, spuse ea obosită, apoi adăugă pe un ton monoton: Vă mulțumim că ați apelat la serviciile AT&T.
Am trântit receptorul, împietrit de groază.
Pierdusem 10 minute la telefon ca să nu rezolv nimic, când aș fi putut fi deja la jumătatea drumului spre Jelena. Mi-am luat haina și eram deja în hol, lângă lift, când am auzit telefonul.
Am ezitat, apoi m-am întors.
- Domnule Lister? spuse Eve-Louise de la recepție. Sunteți așteptat de doi detectivi de la NYPD, care ar dori să vorbească cu dumneavoastră.
- Zi-le că acum cobor.
Ward ciocăni în ușa băii.
- E timpul să mergem, drăguță.
Nu îi răspunse. Auzea muzica dată la maximum, bătutul în perete - știa acum ce se întâmpla înăuntru.
- Să mergem, Jell. Jelena?
Încercă clanța, apoi se dădu în spate și tocmai când se pregătea să lovească ușa, se făcu liniște - ea oprise radioul. Auzi apa trasă la toaletă, apoi ușa se deschise și Jelly ieși cărând cu ea o sacoșă de cumpărături Lord & Taylor, plină cu hainele pe care voia să și le ia cu ea. Se schimbase în blugi și tricou, iar Ward simți un iz de parfum, același cu care își dăduse și cu o seară în urmă.
Un prespapier din sticlă verde, neted și rece pe obrazul lui.
- Sunt gata, spuse Jelly.
Ward observă că îi tremurau mâinile când vorbea.
- Trebuie să mai las ceva de mâncare și apă pisicilor.
- Bine, dar nu avem toată ziua la dispoziție.
O lăsă să-și vadă de treabă, iar el se duse și se uită pe vizor. Nu era nimeni pe coridor.
Nu mai locuia nimeni pe palier în afară de ea și Lazlo.
Încuie ușa, iar când ajunseră în dreptul ușii de la apartamentul 4B, aceasta se crăpă și în spatele ei apăru ochiul sticlos al vecinului. Se retrase și începu să vorbească cu cineva.
Jelena recunoscu cealaltă voce, cea ascuțită, de femeie arțăgoasă.
- Nu mai pot accepta așa ceva. Știi ce oră e? Fă ceva, închide-i gura nenorocitei ăleia.
- Ajunge, urlă și cealaltă voce a lui Lazlo.
Ieși apoi prin crăpătura ușii și începu să urle la Jelly.
- De data asta ai întrecut orice măsură. Ești o curvă nenorocită. Da, m-ai auzit, mizerabilo. O să pun capăt jocului ăstuia al tău, o dată și pentru totdeauna.
Îl mai auzise bombănind-o așa urât și altă dată, dar niciodată direct în față.
- Dacă nu-ți convine, de ce nu chemi poliția, idiotule? se răsti și Jelly la el.
Ward îi puse o mână pe umăr și o conduse mai departe spre scări.
- Nu te băga, lasă-l în pace.
- Nebunul dracului, strigă Jelly în continuare, ar trebui să fii la spitalul Bellevue. Dacă nu suni la numărul de urgență, lasă că sun eu.
Ușa se trânti cu putere. Jelly se ruga în gând ca Lazlo să fi înțeles mesajul, dar nu putea să-și pună prea mari speranțe în el. Îl auzi cotrobăind prin casă, apoi se trezi cu el în față, o matahală în halat și pijama albastră. Lazlo era imens și părea greu de intimidat.
- Am ajuns la capătul răbdării cu tine, mugi el, furios la culme.
- Dă-te la o parte, goriloiule, îl avertiză Guy.
- Tu cine mama dracului te crezi? spune Lazlo, apropiindu-se de el. Cine dracu’ te crezi să vorbești așa cu mine? Rahatule!
Apoi, dintr-odată, ca și cum cineva i-ar fi apăsat un comutator în creier, se calmă. Reveni la comportamentul pe care îl avea tot timpul în public - politicos, amabil, inofensiv.
- Vă simțiți bine, domnișoară Sejour?
- Nu repet niciodată de două ori, răspunse Ward în locul ei.
- Vă supără acest bărbat? întrebă Lazlo, mai înaintând un pas.
Jelly înțelese dintr-odată în ce situație îl băgase, amestecându-l în problema ei.
Îi făcu un semn disperat să îi lase în pace, să se ducă înapoi în casă; dar Lazlo se apropia și mai mult.
- Vezi că tocmai ai depășit linia, grăsane, spuse Guy calm.
Jelly percepu amenințarea din vocea lui și își coborî privirea în pământ.
Observă ceva lucios și curbat în mâna lui Guy. O lamă pe care o scosese de undeva și o ținea pe lângă corp.
- Are un cuțit! țipă ea.
Guy îi dădu drumul la umăr și se concentră asupra uriașului care se îndrepta spre ei. Era șansa ei să creeze o diversiune, unica ei șansă să scape. Se strecură prin spatele lui și fugi spre scări, în timp ce Ward ridică mâna cu cuțitul și o lansă spre gâtul neprotejat al lui Lazlo.
Coborî câte trei trepte deodată, se împiedică și căzu pe palierul al treilea. Auzi un zgomot ciudat de deasupra, ceva între tuse și horcăit și țipăt, și se sperie de-a binelea. Continuă să alerge fără să se uite înapoi, de teamă că, dacă s-ar fi întors și l-ar fi văzut în spatele ei, ar fi înghețat de spaimă. Ajunse la etajul al doilea și îl auzi în spatele ei - i se părea că zburase pe deasupra treptelor, sărindu-le pe toate deodată și ajungând-o din urmă.
O prinse când ajunse la parter.
- Am mașina parcată afară, îi spuse Guy calm, luând-o de braț ca și cum nu s- ar fi întâmplat nimic. O să ieșim împreună de aici.
Nici măcar nu gâfâia.
Pe podea picura ceva. Jelly privi în sus. Ward îi acoperi gura cu mâna înainte să apuce să țipe. De sus curgea sânge... din ce în ce mai mult, prin spațiul din interiorul scării. Călcă într-o baltă de sânge cu șlapii ei și simți că leșină.
- Dacă ești deșteaptă, spuse Guy, strângând-o și mai tare de braț, te urci în mașină fără să scoți o vorbă.
Liftul era în dreptul etajului 10, mai aveam încă pe atât până jos, când îmi sună telefonul.
- Da?
Auzeam motorul unei mașini în trafic.
- Spune-i că mergem la plimbare, spuse o voce de bărbat.
- Cine-i la telefon?
- Spune-i că mergem până la casă, știe el drumul. O, iartă-mă iubito, nu m-am gândit că nu poți vorbi cu scula mea în gură.
Am auzit zgomot de bandă izolatoare ruptă, apoi un plâns pe care îl cunoșteam.
- E mai bine?
Am auzit-o pe Jelly scâncind.
- Spune-i că dacă va chema poliția te omor.
Cunoșteam vocea. Ultima oară o auzisem când eram în Villa Nardini din Florența, la grota în care fusese ucisă Sophie - o voce răgușită, cu accent vestic, încheind discuția cu „Ai grijă de tine, Ed”.
- Te rog să nu-mi faci rău, o, Doamne..., plânse Jelena.
Apoi închise.
72.
La jumătatea podului George Washington m-am aplecat spre șoferul taxiului și i-am spus că m-am răzgândit; după ce ajungeam pe partea cu New Jersey, voiam să se întoarcă și să revenim în oraș.
Îmi văzu privirea în oglinda retrovizoare, dar nu comentă nimic.
Ne aflam pe cel mai de jos nivel al podului, îndreptându-ne spre casa de la Gilmans Landing, unde crezusem inițial că o dusese pe Jelly, după care începusem să am dubii. Știam cum să ajung acolo - știe el drumul –, dar dacă nu la casa asta se referise, ci la Skylands? Era vreo șmecherie la mijloc? Parcă auzeam scârțâitul roților mașinii: ai greșit, proastă decizie.
Îmi sună telefonul. Îl aruncasem pe scaunul din spate după ce o sunasem pe Jelly din două în două minute.
L-am înhățat și am apăsat pe butonul verde.
- Ed Lister.
Nimic. Auzeam un fel de muzică pe fundal, niște fanfare ale unei formații de mariachi, dar nu și voci. M-am uitat la ecran și am văzut un mesaj pentru un apel video.
Ecranul se aprinse și se stinse, apoi am văzut un pat nefăcut, niște cearșafuri mototolite și câteva perne în capătul patului. Camera se îndreptă apoi încet spre un tablou de pe perete. O recunoșteam din spusele lui Jelly, o natură moartă cu instrumente muzicale a lui Braque. Trebuia să fie camera ei din apartamentul de pe strada treizeci și nouă.
Imaginea îngheță. M-am îngrozit la gândul că erau încă acolo. Avea s-o omoare chiar acolo, în casa ei... dacă nu o omorâse deja. Filmulețul era probabil o înregistrare a crimei, pe care ținea să mi-o arate neapărat.
Am așteptat să reînceapă, cu nervii încordați la maximum, încercând să mă pregătesc pentru ce e mai rău. Mai trecusem prin așa ceva, doar că acum fusese doar vina mea. M-am gândit cum fugisem de la Carlyle, coborâsem din lift la etajul al cincilea și o luasem pe scări, apoi ieșisem prin spate, evitându-i pe polițiști, după care așteptasem o veșnicie un taxi. În final hotărâsem să nu mă trec pe la casa lui Jelly. Calculasem că Ward avea 15-20 de minute avans și că nu mai aveam niciun minut de pierdut.
Ecranul telefonului se activă din nou.
Alt tablou.
Natura moartă fusese înlocuită cu un tablou strident pe catifea neagră care o reprezenta pe Fecioara de la Guadelupe. Altă cameră. Era ca o amânare a pedepsei. Îmi băgasem o singură dată nasul în această cameră, dar am recunoscut-o imediat ca fiind a servitoarei de la La Rochelle. Deja ajunseseră acolo. Camera se roti brusc spre podea și mi-am putut da seama că transmisiunea era în direct. Lângă piciorul patului am văzut o siluetă încovoiată pe un scaun, cu mâinile și picioarele legate, iar cu capul înfășurat în bandă adezivă, asemenea unei mumii; doar ochii și nasul îi rămăseseră pe-afară. Din câte îmi puteam da seama, Jelly era conștientă încă. Nu era prea târziu.
O mișcare sacadată în fața camerei îmi blocă privirea, după care camera se apropie de fața acoperită și poposi asupra privirii terorizate din ochii ei. Jelly reacționa la ceva care se apropia de ea - nu-mi puteam da seama ce anume, vedeam doar niște reflexii arcuite în pupilele ei dilatate. Apoi ecranul se înnegri.
- Cât vrei? am spus în telefon.
- Știi că nu e vorba de bani.
- Putem găsi o soluție... orice ar fi, fac orice.
Ward râse.
- Tu tot nu vrei să pricepi, Ed, nu-i așa?
- Las-o să plece. Îmi poți explica atunci când ajung acolo, dar dacă mai ucizi încă o persoană nevinovată, n-o să te ajute cu nimic.
- Să mă ajute pe mine? Pe toți sfinții, Ed, or să dea vina pe tine. Asta e și ideea. Și știi ceva? Or să aibă dreptate. De data asta îți vin de hac.
- Așteaptă, vreau să-ți spun ceva...
Deja îmi închisese.
M-am uitat pe geam și am văzut că ne apropiam de barieră. Șoferul intră cu mașina pe la ghișeul E-Z. I-am spus să cotească spre autostrada Pallisades Parkway - mă răzgândisem din nou.
Îmi aruncă o privire fugară în oglinda retrovizoare. I-am strecurat două hârtii de o sută pe sub grilajul din plastic.
- Cât de repede poți să mă duci acolo?
- Risc să-mi pierd permisul, răspunse el.
I-am mai arătat două hârtii.
Aerul era încins și sufocant în spațiul acela strâmt de deasupra roții. Jelly era imobilizată și ghemuită ca un semn de întrebare.
Podeaua de deasupra ei o strivea; cu fiecare respirație se simțea cuprinsă de panică și claustrofobie. Dacă i-ar fi venit să strănute? Dacă din senin ar începe să-i sângereze nasul, lucru care i se mai întâmplase uneori? Cât fusese adolescentă, își făcuse probleme că are nările prea mari; acum și-ar fi dorit să le fi avut de dimensiunea statului Ohio.
Zăcea acolo în beznă, era amețită și simțea că avea să leșine. Îi era frică să nu-și piardă echilibrul și să cadă, deși n-ar fi avut unde. Știa că trebuia cu orice preț să rămână conștientă. Încercă să-și aducă aminte poezii, versuri, glume; orice care ar fi ținut-o în priză. Trebuia să reziste tentației de a închide ochii.
Se gândi la muzică. Începu să îngâne Nocturna lui Chopin pe care o tot repetase pentru recital, apoi își închipui o conversație în contradictoriu, purtată în fragmente muzicale. Atenția începu să-i devieze. Poate era doar un vis. Se întâmplase ceva... parcă Guy o înțepase cu un ac. Poate că fusese doar un vis.
Habar nu avea unde se afla, știa doar că departe de Manhattan. Un ac! Era prea liniște ca să se fi aflat încă în oraș. Își aminti că văzuse un indicator, Atrium of Tenafly... ce dracu’ mai era și asta? O parcare pustie. Guy care o ajutase să iasă din Golf și apoi o băgase în portbagajul unui Buick vechi. Ăsta era planul lui? Poate îi dăduse vreun sedativ, vreo pastilă de „uită-mă”... cu siguranță leșinase la un moment dat. Oare o făcuse deja?
Jelly nu își putea aduce aminte, nu putea gândi limpede.
Mai făcu o tentativă să-și miște mâinile și picioarele. Nimic, niciun milimetru.
Și nu doar din cauză că era legată fedeleș sau din cauză că spațiul de deasupra roții era prea îngust, ci din cauză că mușchii nu îi răspundeau la comenzi. Mirosul de gaz și benzină îi făcea greață. Brusc și de nicăieri îi reveni în minte imaginea lamei curbate, apoi sângele cald al lui Lazlo stropind-o pe picioare. Simți că se sufocă și încercă să respire pe nas. Ce se întâmplase cu Guy? Auzise portiera trântindu-se la un moment dat sau poate chiar acum un minut - nu mai avea noțiunea timpului. Nu îi auzea pașii, nu părea să se întoarcă la mașină.
Jelly se încordă la maximum, încercând să surprindă orice zgomot. Urechile îi erau acoperite de banda adezivă; parcă ar fi încercat să perceapă sunetele oceanului într-o cochilie. În afară de vuietul acela constant, își imagină că aude și valurile.
Mașina stătea într-o rână. Poate de aceea avea senzația permanentă că stătea să cadă. Cu siguranță era parcată pe o pantă.
Urcam încet, pas cu pas, fără să mă străduiesc să nu fac vreun zgomot.
Dacă erau aici, atunci Ward ar fi auzit deja taxiul meu pe șosea, i-ar fi văzut deja farurile. Mi-am fixat privirea asupra ușii camerei de la etaj a servitoarei, dorindu-mi să fi avut un pistol sau orice fel de armă la mine.
Încă nu știam dacă luasem decizia corectă. Ajunsesem la La Rochelle de câteva minute și nu observasem nicio mașină parcată afară. Toate luminile din casă erau aprinse, lucru îmbucurător, dar nu se zărea nici suflare de om. Mă dusesem direct în bucătărie, traversasem holul din spate și mă oprisem la baza scărilor să ascult.
Ușa de la camera Jesusitei era încuiată. Am luat un extinctor de pe palier și am lovit clanța până am distrus-o, apoi am lovit ușa. Am reușit s-o sparg și mi-am strecurat privirea înăuntru, unde am văzut un pat nefăcut, un scaun din lemn și o bucată de frânghie atârnată printre picioarele lui. Fuseseră aici. Camera era luminată de becul din baie. Pe sub ușa întredeschisă se prelinsese apă, iar pe jos era ditamai balta. Am împins ușa.
Nimic nu părea ieșit din comun. Gresia de pe jos era udă, ca și cum cineva tocmai și-ar fi făcut un duș. Lângă cadă erau câteva prosoape folosite și un covoraș îmbibat bine cu apă. Dopul fusese lăsat în cadă și erau cam 3 centimetri de apă cu spumă în ea. Am verificat temperatura apei, era rece.
Am stins lumina, am revenit în cameră și am aruncat extinctorul pe patul Jesusitei. Am rămas în picioare, încercând să gândesc. De ce îmi trimisese Ward filmulețul în direct, apoi o luase pe Jelly și încuiase o cameră goală? De ce să piardă timp cu așa ceva? Poate că intenționase să mă facă pe mine să pierd timpul. Chiar voia să îi găsesc? Nu m-ar fi invitat la La Rochelle dacă planul lui nu ar fi depins de prezența mea aici.
Apoi am înțeles ce voia de fapt. Scaunul gol, frânghia, cearșafurile șifonate - dacă soția lui Armour avusese dreptate în legătură cu motivele lui Ward, cu ideea nebunească din capul lui, cum că i-aș fi ucis părinții - toate aveau rolul să se constituie în dovezi împotriva mea, în presupusa mea tentativă de a ucide din nou. Acum locul era plin de amprentele mele.
Îmi înscena mie crimele. Mi-am adus aminte de privirea vlăguită a lui Jelly și m-a cuprins furia la gândul că cineva voia să-i facă rău din cauza mea. Eu eram cel pe care voia Ward să-l distrugă. Am închis ochii și am revăzut-o pe mama lui întinsă pe podeaua containerului, udă toată, cu un firicel de sânge scurgându-i-se pe la colțul gurii. Dacă acel episod nefericit din acea noapte petrecută cu June Seaton nu ar fi avut loc, atunci nu ar fi avut loc nici ce se petrecuse în ultimul an în viața mea.
Eram bântuit de un trecut care se întorsese să se răzbune, dar într-un mod cu totul disproporționat față de orice aș fi greșit vreodată. Ironia era că determinarea mea de a-l găsi pe criminalul lui Sophie și de a mă răzbuna pe el mă orbise temporar și mă împiedicase să observ că tocmai eu declanșasem șirul acestor evenimente. De aceea era vina mea că ea fusese ucisă.
Dacă era adevărat, dacă măcar o mică parte era adevărată, însemna că nu avusesem prea mult de făcut ca să îl opresc. Acum însă trebuia să închid acest capitol. Nu puteam să-mi permit să mai pierd timpul gândindu-mă la ce s-ar fi putut schimba. M-am gândit la Jelly și la dragostea mea obsesivă pentru ea și la faptul că eu îi pusesem viața în pericol, iar dacă nu reușeam s-o găsesc înainte ca Ward să-și ducă la capăt amenințările bolnave, tot eu aveam să fiu și principalul vinovat de moartea ei.
„Or să dea vina pe tine. Asta e și ideea. Și știi ceva? Or să aibă dreptate”.
Nu avea nevoie de mine să-și ducă planul diabolic la capăt, acela de a face să pară că Jelly fusese victima mea. Mi-era teamă că Ward avea să decidă să nu mă mai aștepte, iar eu nu aveam să pot face nimic să opresc repetarea unei nenorociri.
Îmi luă doar un minut să verific și restul casei și să îmi dau seama că nu erau acolo. Am răsuflat ușurat când am văzut că Alice Fielding nu pățise nimic - bătrâna dormea în patul ei, înconjurată de perne. M-am dus apoi în garaj și am constatat că atât Subaru, cât și Buickul vintage lipseau. Puteau să fi dispărut cu oricare dintre ele, dar ceva îmi spunea că Ward și fata nu părăsiseră zona.
Nu erau multe locuri în care se putea să o fi dus. Am luat la repezeală o lanternă de pe masa de pe verandă și am alergat în grădină, traversând peluza spre piscina acoperită. Nu aveam cheia de la sala piscinei, așa că am tras cu ochiul spre cabinele în care puteai să-ți schimbi hainele și spre piscină. Nu am zărit nimic suspect, nicio mișcare. Piscina era golită și plină de buruieni și era înconjurată oricum de un gărduleț. Mi-a revenit în minte un weekend de august de acum mulți ani, când o învățasem pe Sophie să se scufunde și să înoate pe sub apă. Zona era pustie.
Am stins lanterna și am rămas un moment pe întuneric, ascultând. Auzeam zumzetul traficului din oraș, care părea mai aproape din cauza râului Hudson, pe care de-abia îl putea întrezări printre copacii unduiți de vânt. Am avut o presimțire puternică și m-am îndreptat brusc către râu.
Am început să alerg pe cărarea de lângă malul apei, mișcând fasciculul de lumină pe lungimea țărmului și strigând-o pe Jelena, disperat ca nu cumva să fi ajuns prea târziu. Era exact genul de șmecherie care îl făcea fericit pe Ward, și anume să dea speranțe false, să mă lase să cred că fata era încă în viață, când deja răul iremediabil fusese făcut. Asta îl făcea să simtă că deține un control absolut.
M-am gândit să sun la poliție. Mă avertizase să nu fac asta, dar nu vedeam ce mare diferență ar mai fi putut fi.
Am ajuns în dreptul debarcaderului și m-am oprit să-mi trag sufletul. Am strigat-o din nou pe Jelly și am așteptat, sperând ca măcar Ward să mă audă și să înțeleagă că nu m-am dat bătut. Întunericul nu îmi dădu niciun răspuns. Apoi am auzit un zgomot care venea dinspre copaci și care părea țipătul unei păsări de noapte, un bâtlan probabil, care zburase spre mal. Din nou. De data asta însă, nu mi se păru a fi un sunet scos de o pasăre.
Era un sunet foarte slab, dar inconfundabil - un strigăt de ajutor.
Era o voce de bărbat, care răzbătea de undeva de-aproape. Am întors lanterna spre debarcaderul dărăpănat, al cărui contur se ridica din fața mea până spre cer, și am îndreptat-o spre ușa de la intrare, apoi în interiorul negru ca smoala, după care m-am întors spre porțiunea care traversa pământul mocirlos și care lega debarcaderul de cărare.
Pe undeva pe la jumătate am zărit o siluetă care se târa spre uscat. Campbell Armour nu își ridică privirea și nici nu reacționă când lumina lanternei căzu pe el.
Nici nu se opri. Nu mai avea ochelari, iar fața, părul și puloverul îi erau îmbibate de sânge, dar se târa în continuare pe coate, centimetru după centimetru, cu picioarele schilodite în urma lui. Am îngenuncheat și i-am pus o mână pe umăr.
- Campbell, i-am spus eu la ureche. Sunt Ed Lister.
Tresări la auzul vocii mele, apoi întoarse capul spre mine și am văzut că ochii îi erau plini de sânge.
- A pus mâna pe fată, Campbell. Știi unde s-au dus?
- Am crezut că... tu ești el.
Urmă o pauză lungă.
- De-abia avea putere să vorbească. Trebuie s-o suni pe soția mea, spune-i...
Vocea i se stinse.
- O să chem ajutoare și după aceea o să poți vorbi chiar tu cu ea. Unde sunt?
Nu răspunse și mă temeam că nu aveam să mai scot nimic de la el.
- Campbell, o s-o omoare... nu avem prea mult timp.
- Am auzit mașina... cealaltă parte a golfului.
Știam la ce se referă. Drumul de-a lungul țărmului trecea printr-o zonă mlăștinoasă, cu apă mică, apoi ieșea printr-o zonă pietroasă unde se întâlneau toți curenții din râu. Drumul se termina cu o rampă, de unde lansam la apă barca familiei Fielding în fiecare vară. Nu era greu de imaginat de ce Ward alesese acel loc.
Mi-am scos telefonul, am tastat 911 pentru servicii de urgență și după ce am vorbit cu dispecera, i-am dat telefonul lui Campbell.
- Rămâi pe loc. Or să te găsească.
- Nu mă duc nicăieri, spuse Campbell.
Mi se păru că văd o urmă de zâmbet pe fața lui desfigurată.
- Asta nu era în plan, tipule.
- L-ai prins, Campbell... o să reziști, am spus, deși nu puteam să-mi dau exact seama cât de rău era rănit. Milionul de dolari va fi în contul tău mâine.
- În caz că eu nu...
Mă rugă, așa în agonie cum era, să-i fac un serviciu - era o chestiune de afaceri, de care i-am promis că mă voi ocupa personal. L-am strâns ușor de umăr să-l îmbărbătez și m-am ridicat să plec.
- Ed, stai. Are un cuțit... o să pară că tu ai ucis-o.
- Știu, am spus și am luat-o la goană.
După ce am străbătut o distanță scurtă, am ieșit de pe cărare și m-am cufundat în stuf, care se ridica drept, ca un perete vegetal, în fața mea. Am intrat în apa nămoloasă, care îmi trecea de nivelul capului.
Am înaintat spre rampa de lansare a bărcii, care era la doar 200 de metri dincolo de mlaștină. Drumul pe cărare ocolea mult mai mult.
73.
Ward stătea în mijlocul calei de lansare, aproape de marginea apei și privea îngândurat spre râul și spre cerul înnorat. Norii acoperiseră stâncile Palisade, iar printre ei apăreau din când în când câteva stele care se reflectau pe suprafața liniștită a cursului de apă.
Petele de lumină se reflectau asupra lui, se rostogoleau și răsuceau într-un singur plan, ca și cum ar fi făcut parte și el dintr-o bandă a lui Mobius. Pe limbă simțea o textură mătăsoasă, amară și metalică - ceva între suc de păpădie și sânge - gustul suferinței fără sfârșit.
Se gândea la fata din portbagajul mașinii și se hotărî că nu mai putea aștepta.
Nu mai conta dacă Ed Lister ajungea sau nu să vadă deznodământul. Oricum avea să fie un om distrus după aceea. Sigur, i-ar fi plăcut să fie și el aici, dar acum nu mai voia decât să termine odată ce avea de făcut.
Ia stai așa... cum adică să termini odată ce ai de făcut? Detectez cumva o urmă de regret? Nu-mi spune că simți ceva pentru ciocolatie, Ward. Ward??? O, la naiba, ba da. Eu zic să respecți programul, amice, așteaptă până sosește și el aici. Ascultă...
Dinspre mlaștină se auzeau niște clipoceli.
Nu, nu simțea nimic pentru Jelly. Se purtase frumos cu el, era destul de drăguță, într-o altă viață poate ar fi fost și prieteni... și ce dacă? Știa că poate duce la bun sfârșit ce avea de făcut și era împăcat cu asta.
Se întoarse la Buick, deschise portbagajul, scoase roata de rezervă și o puse pe rampa de beton. Îi dădu un brânci și roata se rostogoli spre râu. O privi cum cade cu zgomot în apă; în scurt timp dispăru din raza lui vizuală, purtată de curentul de coastă.
Își dădu rucsacul jos din spate.
Unde te grăbești? Ed trebuie să ajungă din moment în moment. De ce să nu îl aștepți?
Ridică podeaua care acoperea portbagajul. Era întuneric, dar putea distinge silueta lui Jelly încolăcită deasupra roții. Scoase lanterna-breloc (dezactivase lumina din mașină) și îi puse fasciculul de lumină în față. Jelly clipi și el îi zâmbi.
- Jelena, nu te teme. Nu o să las pe nimeni să-ți facă rău.
Vrei să-i aplici lui Lister tratamentul complet, tot pachetul, nu-i așa? O să-i rămână întipărit în creier dacă va fi martor, dacă va lua parte și el. Poate pe vecie.
Ai răbdare, omule...
Încercă să nu o lase să vadă cuțitul pe care îl avea în cealaltă mână, dar totuși trebuia să știe și ea ce o aștepta. Jelly începu să se zbată și să dea din cap, scoțând tot felul de sunete - gemete și țipete înfundate - încercând să se ridice din cotlonul acela. Îi văzu privirea rugătoare în ochi. O prinse de un braț și o trase spre margine, lăsând-o cu capul atârnând peste pragul ușii, cu gâtul la vedere.
- Nu-ți îngreuna situația, dulceață. Te rog eu, stai liniștită.
Dar ea nu voia să se gândească la asta și nici nu voia să înceteze cu sunetele acelea, chestii care îl enervară la culme. Îi puse o mână peste ochi, pentru că nu voia să facă ce avea de făcut în timp ce ea s-ar fi uitat spre el, implorându-l.
Genele ei umede îi gâdilau palma. Ridică cuțitul mezzaluna deasupra capului lui, ținând bine unul din mânerele în formă de corn.
Tocmai se pregătea să lovească, în mintea lui văzând deja traiectoria lamei, când ceva îl opri. Nu avea senzația familiară de „asta e”, nu simțea niciun fel de revelație extaziantă, nici măcar nu i se părea că este vreun semizeu cu putere deplină. Da, păi... n-am încercat să te previn?
Se trezi purtat înapoi la Skylands, așteptând pe hol, lângă ușa pe jumătate deschisă a dormitorului părinților lui. În oglinda de deasupra măsuței de toaletă a mamei lui se reflecta o bucată din tabloul de deasupra patului. Se mișcă și ușa se deschise larg, în fața lui dezvăluindu-se o scenă mai amplă, natură moartă cu masacru... mama lui cu capul în jos și cu ochii holbați înspre el, cu un gust amar de chinină... materie gri și roz prelinsă pe pereți și din tavan, creierii tatălui lui... foșnetul uscat al unor milioane de aripi de insecte.
Nu se schimbase nimic. Auzi tânguitul acela ascuțit care îi înțepă inima cu degete de gheață. Miros de gumă de șters... sânge.
Nu putea trece peste pragul dormitorului, nu putea vedea cine mai e acolo cu ei. În centrul medular al creierului simți un fior neașteptat de căldură, ca și cum o sinapsă sau sistemul neuronal i s-ar fi scurtcircuitat. Dar era cineva acolo... în oglindă, plin de sânge, mic de statură. Oglinda nu minte niciodată.
Vocea lui Grace te cheamă - Ernie, Ernie.
Imaginea se limpezi; dormitorul, palierul prăfuit, scâncetele lui Grace care răsunau în casa pustie, toate se evaporaseră. El era plin de sânge și tremura, dar bucuros că familia lui se reunise, bucuros că își găsise liniștea interioară. Bucuros că era acasă.
Îl auzea pe Ed rătăcind prin beznă.
Ward lăsă arma în jos și se uită spre cer, spre stele. Fețele lor erau mici și grăsuțe, îngrozitor de umflate, și îl priveau. Bine, bine. Împinse fata la loc deasupra roții. Trânti ușa portbagajului. Se duse la portiera din dreptul șoferului, se întinse și scoase mașina din viteză.
- Când ajungi în apă, să nu te zbați, spuse el cu blândețe, în timp ce o așeza pe bancheta din spate. Fii una cu spiritul râului.
Trase frâna de mână și închise portiera.
Mașina începu să alunece la vale, prinzând destul de încet viteză. Ward își dădu seama că nu era suficient. Suprafața rampei era plină de pietre, ceea ce însemna că mașina se putea propti pe drum într-un obstacol. Buickul intră totuși puțin în apă, după care roțile din față rămaseră într-un șănțuleț, iar mașina se opri de tot.
Auzea din ce în ce mai aproape zgomotul acela de apă împroșcată.
Își ridică privirea peste stuf, așteptându-se din moment în moment să-l zărească pe Ed, simțind cum i se ridică tot sângele în cap.
Fu cuprins de o furie oarbă și de panică.
Se gândi să ridice capota și să regleze cablul pedalei de accelerație, dar nu avea timp. Ward sări de pe rampă să caute pe mal o piatră suficient de mare. Găsi un bolovan în apropiere, chiar la baza pilonilor vechi - era destul de mare și avea forma potrivită.
Îl cără lângă mașină, se urcă la volan și porni motorul V-8, care începu să turuie, dar nu funcționa cum trebuia. Huruitul era din ce în ce mai încet, bateria părea că avea să moară în curând. Ward începu să înjure și îl opri, apoi răsuci din nou cheia în contact. Nimic. Repetă procesul de mai multe ori, până când, într-un final, motorul începu să tușească, după care porni.
Puse bolovanul pe pedala de accelerație într-o poziție în care n-avea cum să mai alunece, apoi băgă în viteză și sări din mașină chiar înainte ca Buickul să țâșnească în față. Mașina plană pe apă ca un vehicul pe pernă de aer, apoi apa pătrunse prin praguri, se mai roti puțin dusă de curent, după care se scufundă.
Ward rămase neclintit pe mal, urmărind-o cum se duce la fund. I se păru că vede pentru o secundă capul fetei prin lunetă, dar era prea întuneric ca să fie sigur.
Înaintam mai greu și mai încet decât mă așteptasem.
În timp ce avansam prin mlaștină, nu puteam zări prea mult în față din cauza peretelui înalt de stuf și papură. Trebuia să mă opresc tot timpul pentru a mă reorienta în funcție de luminile orașului Yonkers, din față, sau după cele de pe podul George Washington din spatele meu. Auzeam râul curgând pe undeva în dreapta mea, dar tot eram complet dezorientat.
Pe la jumătate a trebuit să revin pe mal pentru că apa era foarte adâncă, moment în care am auzit motorul turat al unei mașini, după care un pleoscăit violent. Am știut imediat de la ce provenea. Am continuat să merg, rugându-mă să ajung la timp.
Am ieșit de tot din zona cu stufăriș și am început să alerg desculț - pantofii îi pierdusem pe fundul mlaștinii - pe plaja cu pietriș, spre rampă. Nu vedeam pe nimeni, dar totuși zărisem în lumina lanternei Buickul, la aproximativ 10-20 de metri pe mal, dar pe jumătate în apă. Încă mai puteam să sper.
Porțiunea aceea de plajă putea crea uneori probleme bărcilor care se îndreaptă spre canalul acesta al râului Hudson, în perioada în care mareea se retrage. Știam că acest canal cu apă adâncă era foarte aproape și că în scurt timp curentul ar fi atras mașina spre el. Am presupus că Jelly era în mașină. Mi-am dat jos haina, am sărit înapoi în apă și m-am îndreptat direct către Buick. În acel moment am auzit o voce care mă striga din spate. Nu putea fi decât Ward.
M-am gândit să-l ignor și să-mi continui drumul, dar am realizat că nu puteam ajunge prea departe. M-am întors și am zărit o siluetă nemișcată pe marginea rampei și licărul ritmic al unei lame curbate în mâna lui stângă.
Am stins lanterna, iar Ward sări și el în apă, îndreptându-se spre mine. Am simțit instant cum îmi îngheață transpirația pe șira spinării.
Ajunse atât de repede la mine, că nici nu apucasem să mă gândesc cum să mă apăr. Instinctiv, m-am ferit, la timp cât să aud șuieratul cuțitului pe deasupra mea, după care am simțit umărul lui Ward lovindu-se de pieptul meu și reușind să mă doboare. Mi-am recăpătat repede echilibrul, m-am repezit spre el și l-am prins din spate de brațul cu care ținea cuțitul. Îmi trase un dos de palmă peste față cu mâna liberă, dar i-am sucit brațul și fu nevoit să se rotească.
Era într-o formă fizică mult mai bună decât a mea și era mult mai puternic decât mine. Era doar noroc chior că reușisem să-l imobilizez pentru moment și știam că, dacă-i dau drumul, s-ar putea să nu mai am o a doua șansă. Mă lovi din nou în cap, de data asta cu pumnul, și am căzut. Simțeam cum îmi slăbește strânsoarea cu care îi prinsesem brațul, iar în secunda următoare ajunsesem în genunchi în apă, iar el era deasupra mea, cu cuțitul mezzaluna deasupra capului. M-am luptat să scap.
M-a lovit în coaste și am simțit o durere acută, după care m-am prăbușit.
Așteptam ca Ward să îmi dea lovitura de grație. Nu făcu decât să lase lama în jos. Aveam încă lanterna la mine și am îndreptat-o spre ochii lui, criminalul Sophiei. Dacă aș fi gândit limpede, m-aș fi prins că nu avea niciun interes să mă omoare, el doar intenționase să mă oprească să ajung la mașină.
- Hai, nu te sfii, uită-te bine la mine, îmi spuse el zâmbind. Vezi vreo asemănare de familie? Mi s-a spus că am multe trăsături de la June.
- Am întâlnit-o pe mama ta o singură dată, acum mult timp, am spus eu gâfâind, în timp ce încercam să mă ridic în patru labe. Chiar nu-mi aduc aminte prea bine de ea.
- Zău, ce păcat. Se pare că tu ai reușit să o impresionezi bine de tot. Mi-ar plăcea să te aud povestind despre mama mea, Ed. Conform tuturor descrierilor, June - Gândăcel, cum îi spunea tata - era o femeie fermecătoare și inteligentă.
- Eu mi-o aduc aminte ca fiind puțin cam dusă cu capul. Cred că asta ai moștenit de la ea.
Ward râse.
- Înseamnă că ai profitat de ea.
- Nu am omorât-o.
Rămase tăcut o clipă.
- Ce-ai spune, Ed, dacă eu ți-aș zice că nu cred că tu... ai ucis-o? Am înțeles eu greșit.
Ridică din umeri.
- Hei, cu toții facem greșeli.
Voia să mă facă să reacționez, să mă înfurii pe el. Am îndreptat lumina spre Buickul care zăcea în larg ca o balenă eșuată. Acum începuse să se miște puțin sub forța curentului.
- Vrei să-mi spui că Sophie a murit fără niciun motiv, pentru nimic?
- Cineva trebuie să plătească.
Râse, apoi dădu din cap.
- Dacă te ajută cu ceva, fiică-ta n-a știut ce-o așteaptă. Am urmărit-o în grădină și, știi șopronul ăla unde-și țin lămâii peste iarnă? M-am strecurat în spatele ei... n-a simțit nimic. Deloc. Am iubit-o, Ed. Problema a fost că ea nu mi-a împărtășit sentimentele.
- Tu ești ăla care o să plătească, am urlat eu la el.
- Știi ce-a zis Virgiliu al lui Dante în Purgatoriu: dragostea este sămânța din tine pentru fiecare virtute și pentru toate acțiunile care merită pedepsite.
- Ce dracu’ vrei să spui?
- Încă îmi ești dator, amice, spuse Ward, dând din umeri. Vezi tu, nu contează dacă ai fost sau nu în acea noapte în casă. June intenționa să-și lase familia, să ne părăsească... pentru tine. Tu ești de vină.
- Și crezi că eu am știut lucrul ăsta?
- Cu toții facem lucruri în viața asta, Ed, care au consecințe sau repercusiuni neprevăzute, și pe care nu le-am vrut de fapt și despre care probabil nici n-o să aflăm vreodată. Poate că nu tu ai ucis-o pe mama mea, dar al dracului de sigur este că tu i-ai cauzat moartea, tu ai fost catalizatorul - tu ai aprins flacăra în inima ei rebelă - și asta te face la fel de vinovat, ca și cum tu ai fi mânuit acel cuțit.
- Dar nu eu am mânuit cuțitul... altcineva a făcut-o.
Ward continuă:
- Probabil crezi că sunt dur cu tine pentru că erai tânăr și străin de oraș, într-o situație care te depășea? Ei bine, gândește-te acum că tot balamucul ăsta este consecința unei nopți pasionale petrecute cu June Seaton.
- O, m-am gândit la asta.
- Te învinovățesc pe tine, Ed, pentru că mi-ai distrus viața, pentru că ai luat tot ce aveam, tot ce iubeam.
- Trebuie să-ți găsești curajul să recunoști, am spus eu calm. Tu ești cel care ne-a distrus tuturor viețile. Când ai omorât acea copilă frumoasă și inocentă... n-ai avut niciun motiv. Nu ai putut face față gestului tău... și știai foarte bine, ai știut al naibii de bine tot timpul ce s-a întâmplat cu adevărat cu mama și cu tatăl tău.
Râse contrariat.
- Ia ajută-mă și luminează-mă tu, Eddie.
- Tu i-ai omorât, nenorocit dereglat.
Ward tăcu un moment.
- Hai să încercăm să fim raționali. Nu-mi amintesc tot ce s-a petrecut în noaptea aceea, dar un puști de 9 ani să-și măcelărească părinții, să-i măcelărească pe cei doi oameni pe care îi iubea cel mai mult? Așa, cu sânge rece? Ți se pare logic?
- Credeam că cei ca tine nu uită niciodată.
- Cei ca mine? Ai auzit-o și tu pe madam Armour?
Auzeam mașina cum se lovește de fundul pietros al apei.
- Trebuie s-o scoatem pe fată de acolo, am strigat.
- Te-ai trezit cam târziu, deșteptule. Dar vreau să-ți mai spun, ca să se știe, Jelena era o bucățică... mamă...
Așteptă un moment.
- Fac mișto de tine, domnule.
Fără niciun avertisment, ridică piciorul stâng și trase un șut spre capul meu, pe care îl rată; nu rată însă lanterna, care îmi zbură din mână. I-am prins piciorul și m-am ridicat repede. Ward căzu pe spate, în beznă. M-am aruncat peste el, uitând că încă are cuțitul, și l-am lovit cu sete peste ceea ce mi se păru că erau nas și obraz.
M-am ridicat și am încercat să-mi croiesc iar drum spre mașină.
Nu îl pocnisem suficient de tare. Deja era în picioare și, dornic de răzbunare, se aruncă urlând spre mine. Îl auzeam înaintând în urma mea, recuperând repede din distanță. Îmi închipuiam că în orice moment avea să mă lovească cu mezzaluna în ceafă; am început să merg în zigzag, apoi m-am rotit brusc spre țărm. Prin fața ochilor îmi trecu o umbră întunecată. Am auzit o înjurătură, urmată de un pleoscăit puternic în apă. Apoi liniște.
Nu văzusem ce se întâmplase, dar bănuiam că alunecase și se lovise cu capul de o piatră. Am băgat mâna în apă și am simțit prin noroi un braț, apoi umărul. Era semiinconștient și gemea când l-am scos și l-am lăsat pe mal.
I-am smuls cuțitul din mână, am îngenuncheat lângă el și i-am vârât lama ascuțită sub bărbie. Nu-i vedeam fața și nici nu știam cât de rău se rănise, dar îmi trecu prin cap că îi salvasem viața mizerabilă doar ca să pot să-l omor cu mâna mea. Acesta era momentul mult visat, momentul pentru care trăisem ultimul an.
Iată-mă în sfârșit în fața șansei de a răzbuna moartea Sophiei.
L-am ținut de gât, savurând sentimentul de voluptate provocat de înfigerea degetelor în gâtul lui musculos. Tot ce mai aveam de făcut era să trec ușor cu lama peste traheea lui. Era atât de simplu...
Dar nu era simplu deloc. Aveam nevoie de mai mult de-atât. Aveam nevoie să-l aud spunându-mi sincer că-i pare rău, aveam nevoie să mi se confeseze, iar apoi să mă implore să îl iert pentru ce-i făcuse Sophiei. Începu să se sufoce și i-am dat drumul puțin din strânsoare. Nu știu ce mă făcuse să mă înduplec - poate faptul că realizam cât de nebun era îmi alterase puțin dorința de răzbunare sau poate din cauză că-mi dădeam seama că, indiferent de ce ar fi făcut, oricât de abominabile i-ar fi fost crimele, era totuși o ființă umană. Sau poate pur și simplu nu puteam ucide cu bună știință.
În acel moment de ezitare am auzit din nou susurul apei și din nou atenția îmi reveni către salvarea lui Jelly.
M-am uitat înspre râu și am văzut conturul spatelui mașinii alunecând în apă.
Am azvârlit cuțitul și l-am lăsat pe Ward semiinconștient pe plajă, avântându-mă prin noroi și apoi înotând spre zona în care mi se păruse că dispăruse mașina sub apă.
74.
Eram în mijlocul râului, călcam apa și constatam că era mult mai dificil să aproximezi o distanță pe uscat decât în apă.
Am scanat rapid suprafața, încercând să văd un vârtej sau bule de aer din zona în care se scufundase vehiculul, dar degeaba. Am tras în piept cât de mult aer am putut și m-am scufundat, înotând cu viteză spre fund. Nu-mi era teamă, aveam experiență cu scufundările și știam ce am de făcut. Încercam să localizez mașina, întâi în zona în care coborâsem, apoi lărgind zona înotând în cercuri din ce în ce mai mari. Era atât de întuneric, încât nu conta dacă-mi țineam ochii deschiși sau închiși. Trebuia să mă orientez în funcție de fundul bazinului. În foarte scurt timp mi-am pierdut orice punct de reper.
După aproximativ 40 de secunde nu găsisem nici urmă de Buickul scufundat și am ieșit la suprafață să mai iau niște aer. Am început iar să calc apa și să mă uit de jur-împrejur, în orice direcție mă uitam, nu vedeam decât reflexiile întunecate ale râului. Eram din ce în ce mai disperat. Simțeam și curentul puternic care mă trăgea în aval, iar dintr-odată toate speranțele mele să găsesc mașina și să salvez la timp fata mi se părură nule. Știam că trebuie să mă concentrez asupra sarcinii în sine, nu asupra persoanei pe care încercam să o salvez, dar singurul impuls care îmi dădu putere să continui fu cel dat de imaginea lui Jelly și a sentimentelor de groază pe care le încerca în acele momente.
Am încercat să mă conving că încă era în viață, dar cu fiecare secundă care trecea realizam că șansele scădeau drastic. Mi-am întors capul spre țărm și am văzut în acea clipă o erupție de bule de aer tulburând suprafața liniștită a apei.
Am mai luat o gură de aer și m-am scufundat din nou.
Un lucru pe care l-am învățat din experiența mea de scufundător este că sub apă trebuie să-ți păstrezi calmul. Știam că din momentul în care Buickul începuse să se scufunde, exceptând cazul în care geamurile ar fi fost deschise, ar dura cel puțin trei minute, poate și mai mult, până când s-ar scufunda complet. Asta nu însemna automat că persoana dinăuntru avea tot atâta timp la dispoziție. Panica este cel mai mare dușman. Estimam că Jelly era prinsă sub apă de mai mult de 1 minut.
A trebuit să mă mai scufund de două ori înainte să localizez mașina răsturnată într-o parte, la o adâncime de aproximativ 3 metri. Am înotat rapid de-a lungul aripii și a parbrizului, m-am tras pe deasupra acoperișului, și am ajuns în cele din urmă la portiera din spate. Am reușit să o deschid și s-o țin împotriva curentului cât să pot să mă strecor înăuntru, după care ușa fu închisă la loc de forța apei.
Interiorul era deja inundat. Unul dintre geamurile care se sprijineau pe fundul bazinului era deschis sau spart, lucru care scădea șansele de supraviețuire ale lui Jelly. M-am învârtit prin cabină, am cercetat toate scaunele și am verificat dacă nu era prinsă cu centura de siguranță. Nu simțeam niciun corp în mașină.
Deja nu mai aveam aer. Plămânii mai aveau puțin și făceau implozie (pumnul tras de Ward în coaste încă își făcea efectul) și mă vedeam nevoit să apelez la toate metodele pe care le știam pentru a-mi conserva cantitatea de aer - scoteam aerul puțin câte puțin și îmi mișcăm maxilarul în același timp. În curând aveam să rămân de tot fără aer, fără să mai pot ieși de aici. M-am strecurat înspre portbagaj, ignorând vocea firavă din creier care mă implora să plec imediat - cât încă mai puteam.
Mașina se mișcă brusc, alunecă câțiva centimetri buni și se așeză într-o poziție nouă, cu partea din față mai jos decât spatele. Nu aveam idee cât de departe eram de țărm, dar bănuiam că eram aproape de canalul adânc, unde apa ajunge la 12-15 metri. În cazul în care curentul o trăgea peste această limită, știam că șansele de supraviețuire erau minime.
În schimb, am avut o idee - era singura mea speranță. Am profitat de înclinarea mașinii și am izbit cu putere în colțul cel mai ridicat al portbagajului, găsind ceea ce căutam, un buzunar triunghiular în care rămăsese aer.
M-am repezit cu gura și cu capul înainte, după care am respirat adânc ceea ce mi se păru în acel moment cel mai pur oxigen din lume. Îmi luă o secundă să-mi dau seama că respirația aceea grăbită nu era a mea. Am simțit ceva care se mișca lângă mine sub apă și am știut că era și ea acolo, în portbagaj. Nu știam în ce stare era.
Nu conta decât că era încă în viață.
I-am atins fața și am descoperit că peste gură avea lipită bandă adezivă. Începu să geamă când mi-am întins mâna spre ceafa ei, încercând să desfac banda. Nu era timp. Simțeam cum apa crește în bula noastră temporară de aer. Vocea aceea din capul meu era din ce în ce mai isterică, țipa la mine să ieșim acum.
- O să fie bine, am țipat la Jelly, ținând-o de bărbie cât să-și mențină nasul la suprafață.
Mâinile îi erau legate la spate.
- Stai liniștită, o să înotăm împreună de aici și o să ieșim din apă.
Apa îmi ajunse la nivelul gurii.
Îmi făcusem planul să ne întoarcem pe unde intrasem eu, dar am observat că manevrarea fără niciun fel de vizibilitate a unei persoane care nu putea să se miște pe deasupra banchetei din spate și apoi a capotei ar fi fost imposibilă. Am început să caut mânerul care deschidea portbagajul din interior (știam unde era de când Sophie și George erau mici și mergeau în spate). L-am găsit și l-am împins cu picioarele. Balamalele erau în partea de jos, așa că nu riscam ca portiera să se închidă. I-am spus lui Jelly să ia niște guri mici de aer, apoi să tragă cu putere aer în piept, apoi am prins-o de mâinile legate la spate și am început să o trag după mine prin apă.
Înotam cât pentru doi spre portiera deschisă ca să ieșim din mașină. Eu luasem un avans, dar Jelly rămânea în urmă. M-am întors la ea și am tras-o iar de braț, dar degeaba. Ceva o țintuia pe loc.
Mă gândeam că fie îi rămăsese piciorul prins în ceva, fie Ward o legase cumva de scheletul mașinii. Aveam la dispoziție doar câteva secunde să o eliberez. I-am dat drumul la braț și m-am aruncat spre picioarele ei. Am ajuns în dreptul gleznelor, mi-am petrecut mâna peste gambele ei goale și am dat de o formă cunoscută, pe care n-am recunoscut-o din prima, din moment ce n-avea ce căuta acolo. Am atins-o din nou, am simțit conturul unor degete încleștate în carnea ei și mi-am dat seama că era o mână - o mână care o ținea bine de gleznă.
Am avut un șoc atât de mare, încât m-am dat în spate și am dat cu capul de bara de protecție a mașinii. Am deschis ochii și pentru o secundă totul în jurul meu era luminos, în nuanțe turcoaz, ca și cum m-aș fi uitat într-o piscină într-o zi de vară.
N-aveam nici cea mai vagă idee ce-ar putea fi sau de unde venea; îmi trecu prin cap că înghițisem apă și că aveam vedenii. Știam că mâna este a lui Ward, care mă urmărise până aici, dorind să se asigure că fata se înecase. Deja nu mi se mai părea uman deloc, ci mai degrabă un fel de monstru neîndurător care ne urmărește în abis.
Trebuia să-l omor când avusesem ocazia.
Într-un atac turbat de furie am început să dau din picioare în direcția în care presupuneam că era capul lui Ward. Nu-l puteam vedea deloc, nici măcar umbra lui. Am simțit că am atins cu călcâiul ceva care ar fi putut fi fața lui și am mai lovit o dată. Cu o mână încercam în continuare să o eliberez pe Jelly, dar n-aveam niciun spor. Probabil că Ward se proptise foarte bine. Mi-l imaginam că se ține de sistemul de tractare cu o mână și cu corpul încolăcit pe o roată din spate, la fel cum încearcă un țipar să-și încolăcească corpul în jurul prăzii pentru a o sufoca și îneca.
Loveam încontinuu cu disperare, simțind că aveam să leșin dacă mai continuam așa. Îmi aduc aminte că mă gândeam că se terminase, că o să murim amândoi, când am observat că apa din jurul nostru începuse să fie altfel. Simțeam curentul învolburat și împingând cu putere în partea inferioară a mașinii, și dintr-odată, aceasta începu să se deplaseze.
Nu știu dacă Ward simțise și el asta, dar ceva îl făcu să dea drumul gleznei lui Jelly. Am reușit să mai găsesc resurse și forță în mine cât să o prind și să înot cu ea, în timp ce mașina se rostogolea cu roțile în sus spre marginea crestei submarine și aluneca încet spre fundul canalului adânc.
Am ieșit la suprafață. Nu-mi mai aduc aminte sentimentul de ușurare și bucuria pe care am simțit-o respirând aerul proaspăt și văzând cerul plin de stele, fericit și recunoscător că eram în viață; nu-mi mai aduc aminte decât frica aceea primitivă și irațională că Ward ar putea să ne atace din nou din adâncuri, în timp ce eu eram cu spatele și mă luptam să ajung la țărm, și să-i țin capul lui Jelly la suprafață.
Am știut că nu mai respira înainte să o scot pe plajă și s-o așez cu grijă pe o parte. Am început să-i aplic procedurile de resuscitare - întâi m-am apropiat cu obrazul de fața ei, verificând dacă mai respiră; apoi am verificat dacă i se mișcă diafragma. Nimic. I-am luat mâna să-i verific pulsul, mi-am lipit urechea de pieptul ei. Se auzeau bătăile inimii, dar foarte slab. Era în viață, dar la limită.
Nu aveam timp să-i desfac banda adezivă din jurul capului. Am râcâit prin banda care îi acoperea gura, mi-am vârât unghiile printr-o margine și am tras cu putere, reușind să fac o gaură. I-am dat capul pe spate, am apucat-o de nas, am tras aer cu putere în piept și i l-am suflat încet în gură. După două secunde m-am dat la o parte, am numărat o mie, două mii... la cinci mii, m-am aplecat din nou și am repetat sărutul vieții. Începu să se sufoce, din gură îi țâșni cu putere apă, tuși, după care deschise ochii.
În scurt timp îi reveni și glasul.
Ne-am urcat pe rampa de lansare, epuizați și tremurând, ținându-ne în brațe să ne mai încălzim.
În depărtare se auzeau sirenele și am răsuflat ușurat când am văzut girofarele albastre de cealaltă partea a golfului, croindu-și drum pe lângă mal dinspre vechiul debarcader.
Venirea poliției și a ambulanței însemna că Armour Campbell fusese găsit în viață și că el le indicase drumul înspre noi. Deși părea în regulă acum, știam că și Jelly avea nevoie de asistență medicală.
- Asta nu schimbă cu nimic lucrurile, murmură ea.
- Despre ce vorbești?
Urmă o pauză.
- Ai văzut că m-am întors după tine? am spus eu.
Râse.
- Aha, te-ai lăsat ceva așteptat, dar ai venit.
Chiar după ce mă târâsem cu Jelly la mal, auzisem un pleoscăit în apă. N-aveam cum să știu dacă fusese Ward, dar mă întrebasem oare ce îl făcuse să vină după noi în apă. Poate își dăduse seama că aș putea să o salvez pe Jelly din mașina scufundată și se gândise că ar fi fost prea riscant să stea să aștepte pe plajă.
Raportul poliției concluzionă că probabil se înecase în râu în acea noapte și că trupul lui neînsuflețit fusese dus de curent spre mare. Am acceptat această variantă, măcar pentru a o liniști pe Jelly, dar adevărul este că niciodată nu a fost găsită vreo urmă a cadavrului lui Ward.
- S-a dus acum, am spus încet, a dispărut din viața noastră.
- Dar dacă..., începu ea.
- Jelly, de acum înainte promit...
- Nu, zise ea și îmi puse un deget pe buze. Doar pentru că mi-ai salvat viața... o, Isuse, eu l-am lăsat să intre în viața mea.
Începu să plângă.
- Eu l-am lăsat pe el.
- S-a terminat acum, gata.
- Da?
- Încearcă să nu vorbești, am mai spus eu.
Paris
Am așteptat până când recitalul începu și ansamblul aproape terminase programul dedicat lui Chopin, după care am deschis încet ușa sălii de spectacol și am intrat.
Începuse să se însereze, iar în Salle de l’Orgue era suficient de întuneric pentru ca rândurile din spate să nu fie vizibile de pe scenă. M-am sprijinit ascuns parțial după o coloană - erau destule locuri libere în amfiteatrul acesta de la subsol (era un concert al studenților), dar nu voiam ca ea să știe că sunt în public.
Jelly se afla pe scenă, așezată în fața unui pian cu coadă. Stătea cu spatele foarte drept, părea mai slabă și mai în vârstă, puțin mai trasă la față decât mi-o aduceam aminte, dar la fel de frumoasă. De când ne întâlniserăm ultima oară în New York păstrasem o oarecare legătură, dar în niciun caz nu mai era ce fusese.
Îmi trimisese un e-mail să-mi spună că își ocupase locul la conservator și fusesem încântat să aflu că măcar atât se alesese bun din tot coșmarul prin care trecuse datorită mie.
După ce mă întorsesem în State, îi povestisem Laurei cu lux de amănunte tot ce se întâmplase. Fusesem și sincer cu ea pentru că, la modul cel mai cinstit, n-aș fi avut niciun motiv să nu fiu așa. După ce terminasem, zâmbise cu tristețe și spusese:
- După ce te-am ascultat până la capăt, tot nu-mi este ușor să-ți spun ce am de spus, Ed.
Apoi îmi dăduse vestea - avea pe cineva și era cu acel cineva de multă vreme, chiar dinainte ca Sophie să fie ucisă. Laura voia o anulare, adică varianta catolică a divorțului, pe motiv de „clandestinitate” - acum mi se pare ușor ironic ceea ce însemna că uniunea noastră fusese invalidă pentru că nu fuseserăm căsătoriți în fața unui preot.
Încă încerc să mă împac cu toate implicațiile care decurg din această acțiune.
Ansamblul termină de cântat Poloneza lui Chopin, viorile retrăgându-se pentru a face loc ultimelor acorduri de pian. Publicul începu să-i aplaude pe violonist și pe violoncelist, care făceau plecăciuni și mulțumeau pentru aprecieri.
Jelly rămase pe scaun până când aplauzele încetară și ceilalți doi părăsiseră scena.
Așteptă ca în public să se facă liniște, apoi își începu soloul. Era o improvizație de Schubert, lentă și melancolică, cu o linie melodică care plutea peste acordurile mai abrupte și pasionate, și pe care o interpretă cu atâta delicatețe și simțire, că era imposibil să nu te impresioneze.
Am rămas vrăjit de muzică până când am realizat că am pierdut noțiunea timpului și eram în întârziere la o altă întâlnire. M-am strecurat afară din sală.
Am zăbovit un moment pe holul întunecat. Am simțit cum încet-încet stomacul îmi urcă prin piept și mi se oprește în gât. M-am gândit să aștept finalul concertului și să mă duc să o salut, poate s-o invit după aceea să bem ceva...
Mi-ar fi fost simplu să îmi schimb planurile. Dar ceva în mine se opunea.
Simțeam un fel de repulsie la gândul de a mă implica din nou, chiar dacă sentimentele mele pentru ea nu se schimbaseră foarte tare, chiar dacă situația mea de acasă se schimbase. Irevocabil. Nu știu de ce, dar am decis că cel mai bine era să las lucrurile așa cum erau.
Am auzit aplauze entuziaste din public. Pentru bis pregătise o piesă ușoară de jazz, o compoziție a lui Scott Joplin pe care nu o mai auzisem. Tonul vesel și dinamic al melodiei mă făcu să zâmbesc. M-am întors și am început să urc treptele de pe coridorul strâmt și întunecat care ducea către holul principal.
Aproape ajunsesem sus când am observat că cineva stătea în fața mea, o siluetă înaltă și familiară.
Hainele pe care le purta - costum, cămașă, cravată, chiar și pantofii - erau fie ale mele, fie identice cu ale mele. Apoi i-am văzut mâna întinzându-se spre balustradă în același timp cu mine și mi-am realizat greșeala; nu era nimeni acolo.
Pur și simplu mersesem spre propria reflecție din oglinda de pe spatele ușii întredeschise.
Trimisesem scrisori de condoleanțe părinților lui Sam Metcalf și familiei Lindei Jack, cealaltă fată din tren. Acum, când se făcuse oarecum dreptate și copiii lor fuseseră răzbunați, mi se păruse mai ușor să le scriu.
Răzbunarea răscolește emoții primitive. Nu sunt mândru de satisfacția pe care am simțit-o, dar nici nu pot pretinde că sufletul meu nu jubilează la gândul eliminării de pe fața pământului a lui Ernest „Ward” Seaton. Persoana care înțelege și îmi împărtășește cel mai bine acest sentiment (mi-a spus odată că are o bunică siciliană) este Andrea Morelli. L-am subapreciat pe Morelli. Dacă nu ar fi avut acea perseverență tăcută și o fire dură, dar plină de compasiune, este posibil ca deznodământul să fi fost diferit. A primit o citație de la trei reprezentanți diplomatici din Florența pentru meritul avut în găsirea criminalului și am auzit că așteaptă să fie promovat.
Mi-am exprimat și eu personal recunoștința față de contribuția lui.
Campbell Armour și-a revenit complet. Este un om norocos și iată că de data asta norocul chiar ținuse cu el. Loviturile de ciocan îi fracturaseră craniul și îl lăsaseră cu un hematom epidural (adică îi rămăsese sânge sub membrana care acoperă creierul), ceea ce însemna că trebuia operat de urgență. Soția și fiica au venit imediat din Tampa și le-am aranjat să stea la La Rochelle pentru a fi aproape de spitalul din Englewood.
Cu două zile în urmă am primit un e-mail de la Campbell în care-mi spunea cât de bine îi pare că e acasă, că a scăpat de datorii și că speră să poată juca tenis înainte de Crăciun. Susținea și că s-a dezvățat definitiv de jocurile de noroc, dar partea asta mi s-a părut mai puțin convingătoare.
Încă îl mai visez pe criminalul Sophiei. Nu am încetat să-mi plâng fiica și mă îndoiesc că o s-o fac vreodată. La fel cum nu o să scap vreodată de ideea că am fost cumva răspunzător pentru ce s-a întâmplat. Dar viața merge înainte, iar acest fapt o face să pară mai puțin crudă și nedreaptă acum. Nu pot susține că mi-am găsit liniștea sufletească, nici nu mă aștept și nici nu vreau să mă „resemnez”, dar măcar am atins un nivel satisfăcător de „acceptare”.
Sunt sigur că și filosofia de viață a Jelenei - „depășește momentul, treci peste” - a avut o influență pozitivă asupra mea. Ei trebuie să-i mulțumesc pentru că m-a ajutat să-mi găsesc un nou drum în viață.
În noaptea concertului, după ce am ajuns înapoi la hotel, aveam un mesaj de la ea. Mă văzuse în spatele sălii de concert, furișându-mă printre umbre, cum spusese ea, și era furioasă pe mine că avusesem tupeul să trec și să plec fără să-i spun un cuvânt. Susținea că mă căutase peste tot după terminarea recitalului, dar că plecasem deja. I-am răspuns scurt, cerându-mi scuze, dar că avusesem alte planuri.
Am revenit la Paris o săptămână mai târziu și am sunat-o pe Jelly, iar în seara aceea am scos-o la un restaurant numit LʼAmi Louis.
Mă simțeam ușor stingherit să o revăd prima oară după acele evenimente.
Poate pentru că până acum nu ne mai întâlnisem niciodată într-o situație normală. Străini, dar nu prea, nu ne simțeam atât ciudat, și mai degrabă rezervați și ușor precauți. Era ca și cum am fi reluat o discuție mai veche de unde o lăsasem, dar în același timp o luam de la început. Nu l-am pomenit pe Ward pe parcursul cinei și nici în restul serii.
După ce am plecat de la restaurant am luat un taxi până la Pont de la Concorde, apoi ne-am îndreptat pe jos spre Ritz pe faleza de lângă Sena. Mai mult sau mai puțin față de ce visasem odată. Ne-am oprit în același loc unde mă oprisem și cu câteva luni în urmă să mă uit la turnurile luminate ale catedralei Notre Dame printr-un arc al podului Pont des Arts, când îmi dorisem ca Jelly să fi fost alături de mine. Acum era.
Ne-am continuat plimbarea, am luat-o de mână și, poate la nici 50 de metri, ne-am oprit din nou. Intervenise ceva între noi care nu avea nevoie de nicio explicație.
Stăteam pe chei lângă o scenă goală, împărțeam o țigară (începuse și ea să fumeze Gauloise) și vorbeam. Trebuie să precizez că nu era nici prea liniște, nici prea romantic. Începuse să plouă și de-abia ne auzeam unul pe celălalt din cauza zarvei făcute de turiștii de pe Bateau Mouche; dar apoi, după ce s-a așternut liniștea pe deasupra râului, am distins un sunet care m-a făcut să mă înfior.
Era imposibil să-ți dai seama de unde se auzea muzica. M-am uitat de jur-împrejur, dar era între poduri și nu se vedea nimeni nicăieri. Cheiul era pustiu.
- Ăsta-i telefonul tău? mă întrebă Jelly, încruntându-se la mine.
Am dat din cap că nu, neștiind dacă era o sonerie de telefon, un cântec înregistrat sau cineva care fluiera cântecul, dar amândoi recunoscusem acordurile clare de început ale melodiei Fur Elise.
Nu a durat mai mult de câteva secunde. După ce ritmul deveni mai alert și apoi reveni la arpegiile temei principale, melodia se opri brusc.
Îmi simțeam inima bătând nebunește în piept și stăteam nemișcat, apoi am apucat-o pe Jelly de braț, gândindu-mă să nu cumva să fac o scenă. Am vrut să alerg pe treptele de piatră spre Tuileries, să verific dacă nu cumva era cineva acolo care ne privea, dar n-aș fi făcut decât să o sperii pe Jelly. Ea nu știa de cântec și mai ales de semnificația pe care o avea, și nici nu puteam să o lămuresc eu acum. Am făcut o remarcă frivolă despre mașinile de gunoi din Iran care pun această melodie pentru a-i chema pe oameni să-și aducă gunoiul.
Apoi nu s-a mai întâmplat nimic. Și nici după aceea nu s-a mai întâmplat nimic.
Nu prea cred eu în coincidențe, dar probabil că aceea a fost. În același timp însă, a trebuit să accept că, în ceea ce privește moartea lui Ward, va exista întotdeauna o urmă de îndoială.
Jelly și cu mine ne mai întâlnim uneori, de cele mai multe ori când vin eu în Paris. Nu știu ce ne rezervă viitorul. Ea consideră că viața trebuie trăită doar în prezent. Eu am unele planuri de viitor în care pe ea nu o pot vedea că s-ar adapta foarte bine. Avem mult de muncit la relația asta și este posibil să nu ne rezolvăm niciodată unele diferende, dar cel puțin nu cred că m-am înșelat când i-am spus că „era scris să se întâmple”.
De fapt, aceste cuvinte au fost scrise de Ward, iar Jelly a vrut să le scoată la lumină. Apoi a zâmbit și a spus că asta nu le face mai puțin veridice; asta mă duce cu gândul la momentul în care am văzut-o coborând din taxi la centrul Lincoln, și cumva am știut că era chiar ea.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu