Chipul întunericului, Charles Maclean

 .....................................................

5-7

           Femeia îi ocoli privirea, uitându-se pe geam spre parcare.

   - Am simțit întotdeauna că o să se descurce, că o să-și revină după tot ce-a pătimit și că bunul Dumnezeu va avea grijă de el.
   Urmă un moment de tăcere.
   - Încă mai duc flori la mormântul lui June în fiecare duminică.
   În mintea lui Campbell răsări imaginea „doamnei Danvers” coborând scările din casa virtuală și conducându-l spre pădurea întunecată; lanterna ei străfulgerând întunericul.
   - Exista cumva un cimitir la Skylands, un loc de veci al familiei?
   Dădu din cap că nu.
   - A mai fost cineva... credeți că e posibil ca în noaptea aceea să fi intrat și altcineva în casă? o întrebă el pe același ton degajat.
    O privi cu atenție și îi sesiză sclipirea abia imperceptibilă din ochi.
   - L-am auzit pe Gary Seaton cum își amenința nevasta. L-am auzit spunând: „Dacă eu nu te pot avea, atunci am eu grijă să nu te aibă nimeni”. Gary a omorât-o pe June, apoi s-a împușcat. Dacă bărbatul meu ar mai trăi, v-ar spune și el...
   Tăcu mâlc, ca și cum ar fi realizat că deja spusese prea mult.
   - Ce mi-ar spune, Grace? A mai fost cineva în casă?

   Aflat în stație, așteptând metroul care să mă ducă înapoi în Manhattan, mă gândeam la cele petrecute pe stradă.
    Nu se întâmplase nimic grav, doar că nu dormisem destul și mă moleșise căldura. Incidentul nu durase mai mult de două minute, iar acum îmi revenisem complet. Mă deranja doar mâna aceea pe braț - încă îi mai simțeam strânsoarea.
   Mi-o imaginam pe Jelly coborând în stație la ora asta de vârf. Probabil că mersese de mii de ori pe peronul acesta, poate chiar stătuse pe aceeași bancă - asta dacă venise vreodată la stația Church Avenue, dacă îmi spusese vreodată și ceva adevărat.
   Îmi aduceam aminte că o întrebasem o dată dacă a citit cartea Breakfast at Tiffany’s a lui Truman Capote și mă surprinsese reacția ei dură și indignată.
   - Crezi că-s ca fata din carte? Chiar crezi că mint când e vorba de ceva serios?
   Aș fi vrut să știu expresia chipului ei când tastase cuvintele acelea. Poate că Will avea dreptate, și singura ipoteză pe care poți să te bazezi când vine vorba despre internet e că toată lumea minte mereu. Un păienjeniș de minciuni la nivel mondial.
   Eram tot cu mintea la Jelly când peronul de vizavi se umplu dintr-odată cu oameni veniți cu metroul dinspre Sixth Avenue. Fără să fiu prea atent, am urmărit cu privirea sute de oameni care coborau și se îndreptau spre ieșiri. Trenul plecă apoi, și dincolo de linii am remarcat o femeie tânără rămasă în mijlocul peronului și care era concentrată să butoneze ceva la telefon. N-o mai văzusem în viața mea, dar avea ceva care mi se părea familiar.
   Stătea într-o parte, cu capul ușor plecat. Înaltă, subțire, cu un aer elegant - la distanța aceea nu puteam fi sigur. Se întoarse spre mine, râzând în timp ce vorbea la telefon.
   Era mai înaltă decât mi-o închipuisem sau poate din cauza părului părea așa - era mai scurt și mai ciufulit decât știam eu și prins într-un fel anume. De îndată ce se întorsese și îi văzusem chipul, știusem.
   Mi se păru foarte bizar modul în care mă simțeam, cât de nepregătit și de surprins fusesem de un moment pe care îl anticipasem de o grămadă de ori. Eram șocat, nu atât de felul în care arăta - deși aș putea spune cu mâna pe inimă că era ca în cele mai frumoase vise ale mele - cât de faptul că ea chiar exista, că era și ea una dintre făpturile de pe pământ. Mi se confirmă ceea ce știam în inima mea că era adevărat. Am recunoscut-o ca fiind persoana pe care o iubeam.
   Momentul acelei revelații mă copleși.
   Jelena nu mă zărise încă. Nu știam dacă să îi fac cu mâna, s-o strig pe nume sau să fug pe scări, să traversez și să mă duc direct la ea. Parcă eram hipnotizat și mă temeam că, dacă mă mișcam din loc, cumva vraja avea să se rupă. Cineva trecu prin fața mea, o pată de culoare care-mi blocă parțial vederea.
   Am auzit metroul venind doar cu câteva secunde înainte de a ajunge pe linia din mijloc. Mi-am revenit din transă, m-am uitat înspre Jelly și privirile ni s-au intersectat preț de o fracțiune de secundă.
   Nu zâmbi; ce pot spune e că nu își schimbase expresia feței. Am văzut doar că se încordase toată, ca și cum ar fi avut un șoc sau s-ar fi speriat... doar așa pot fi sigur că mă recunoscuse. În clipa următoare, ne-am pierdut unul pe altul din vedere.
   Trenul care apăruse pe neașteptate între noi, expresul de Coney Island, părea că stă de o veșnicie acolo. Am încercat să-i mai surprind privirea prin geamurile vagoanelor, dar nu aveam nicio șansă.
   După ce peronul deveni iar vizibil, alergam deja spre ieșirea dinspre MacDonald Avenue. Jelly se evaporase.

   - Ziceați că în casă era un pian.
   Lui Campbell i se părea că femeia încearcă să protejeze pe cineva sau se teme de cineva.
   Grace dădu din cap în semn că da.
   - Un pian vechi cu coadă, în salon... e încă acolo. Lui June îi plăcea tare mult să cânte la pian. Era o persoană foarte talentată și creativă.
   Îi trecu prin cap că era posibil ca Ernest Seaton să fi vorbit cu ea deja. Dacă așa era, probabil că femeia avea să regrete fiecare cuvânt pe care i-l spunea. Era tentat să-i spună de crimele recente pe care le investiga și că părerea lui era că aveau legătură cu ce se întâmplase la Skylands. Era însă prea devreme. Preferă să o întrebe dacă băiatul moștenise talentul muzical al mamei lui.
   - Ernie? zâmbi Grace. Nu-i plăcea deloc muzica. Când era mic, dacă auzea pe cineva fredonând o melodie, își punea imediat mâinile la urechi și începea să urle. Îl duseseră la doctor să verifice dacă nu cumva era ceva în neregulă cu auzul, dar nu era.
   Își aduse aminte de povestirea doctorului Stilwell despre băiatul orfan care îl comparase pe Mozart cu gustul de muște moarte. Părea că Grace nu știa nimic de diagnosticul lui.
   - Probabil că făcea față cu greu vieții de zi cu zi.
   - Așa și așa, spuse ea ezitând. Era un copil singuratic. Ernie nu se împrietenea repede cu nimeni, dar așa îi plăcea lui. Ceilalți copii îl găseau foarte ciudat.
   - Eu mă refeream la faptul că era afectat de muzică.
   - Am înțeles ce voiați să spuneți, zise ea. Dacă cineva punea un disc sau dădea drumul la radio în preajma lui, se supăra rău... Tatăl lui zicea că face așa ca să fie băgat în seamă și dădea și mai tare volumul.
   - Dar dumneavoastră erați conștientă că pentru el chiar era un chin.
   Clătină din cap.
   - Mi-aduc aminte că odată June era în salon și exersa la pian, repetând aceeași melodie iar și iar, când, deodată, am auzit o bufnitură cumplită. Am alergat să văd ce s-a întâmplat și am găsit-o aplecată peste capacul închis al pianului. Notele încă mai răsunau. Ernie era lângă ea, cu fața roșie ca focul și privea încruntat și furios spre ea... Pe mine m-a speriat rău privirea aia. Puteam să bănuiesc ce se întâmplase, dar June a spus că a fost un accident. I-a luat apărarea.
   Un copil născut și crescut într-o lume stranie pentru el, inteligent, dar nu nebun, predispus la psihoze, incapabil să simtă remușcare sau să înțeleagă sentimentele celorlalți...
   - Vă mai aduceți aminte ce cântec era?
   - Glumiți, nu?
   Campbell se uită în jur; localul era pustiu. Se apropie de Grace și începu să-i fluiere, destul de fals, primele acorduri din Fur Elise. O văzu că se încruntă și rămâne cu gura căscată de uimire.
   - De unde Doamne, iartă-mă, știți ce cântec era?
   - Trebuie să mă ajutați să-l găsesc, Grace.
   O podidi plânsul.
   - Deja v-am spus tot ce știam... și nu trebuia s-o fac.
   - Numele „Ward” vă spune ceva?
   - Nu, răspunse fără să ezite.
   - Cred că Ernest, cel pe care l-ați crescut și iubit, a devenit un pericol pentru alții. Grace, l-ați mai ajuta...
   - Nu eu l-am crescut. Am spus eu așa ceva?
   Atunci femeia izbucni și începu să plângă în hohote, acoperindu-și ochii cu mâinile. O așteptă să-și revină.
   - A încercat să vă contacteze?
   - Îmi pare rău, nu pot... acum trebuie să plec.
    Se repezi să-și ia telefonul roz, apoi își luă cârjele și se ridică, clătinându-se, cu gura schimonosită de durere.
   Campbell rămase pe loc, știind că o dăduse în bară și fiindu-i milă de ea.

   Merse să plătească nota și se duse după Grace Wilkes în parcare. Bătrâna încerca să-și descuie mașina, un Taurus negru vechi, dar mâinile îi tremurau prea tare.
   - Lăsați-mă să vă ajut, îi spuse el.
   Îi dădu cheia fără nicio tragere de inimă.
   - Sunteți căsătorit, domnule Armour?
   Zâmbi și îi arătă mâna stângă pe care avea verigheta.
   - Facem 4 ani în august. Avem și-o fetiță, Amy.
   Îi deschise portiera. Femeia își băgă întâi cârjele înăuntru, după care se urcă la volan. Luă pachetul de Newport Lites, scoase o țigară și și-o aprinse. Suflă un firicel de fum pe la colțul gurii în direcția lui Campbell.
   - Atunci duceți-vă acasă. Opriți-vă acum.
   - Mai întâi trebuie să-l găsesc pe Ernest Seaton, spuse Campbell, întinzându-se prin geamul mașinii. Iar când o să-l găsesc, intenționez să-l întreb despre uciderea Sophiei Lister și a lui Sam Metcalf. Dacă vă răzgândiți, aveți numerele mele de telefon, sunați-mă.
   Grace Wilkes mai trase un fum din țigară.
   - Nu trebuia să vorbesc deloc cu dumneata.
   - Înainte ca altcineva să pățească ceva, Grace. Pe tine te ascultă.
   Rămase cu privirea pironită prin parbriz, suflă cu zgomot fumul, apoi îl alungă cu mâna; în lumina soarelui, fața ei părea extrem de palidă. Cu țigara în gură, băgă cheia în contact și, fără să se uite spre Campbell, spuse:
   - El nu știe.

51.

   Detectivul Morelli stătea în mijlocul sufrageriei goale a lui Sam Metcalf și se gândea că ar mânca ceva.
    Era a treia zi de când era la regim și de-abia aștepta să înfulece o bistecca fiorentina și o salată la tratoria aceea micuță care-i plăcea lui, de lângă Porta Romană. Acasă nu putea să respecte regimul cu conținut scăzut de carbohidrați pentru simplul fapt că nu-i spusese Mariei că încearcă să slăbească.
   Putea să se aștepte din partea ei la cel puțin o încruntătură.
   Nu-i era prea clar de ce se întorsese. Se afla întâmplător în Oltrano, trecuse chiar prin fața casei ei și se hotărâse să mai arunce o privire. O să știu când o să văd, își spuse în timp ce deschidea un geam să mai aerisească apartamentul.
   Își aduse aminte de americanca tânără pe care o văzuse prima dată la morga din Linz și se întreba cum putuse să se stabilească în locul ăsta uitat de lume și să trăiască aici jumătate din viața ei de adult. Toate bunurile îi fuseseră trimise acasă cu o săptămână în urmă. Puținele obiecte de mobilier rămase erau ale proprietarului. Dacă îi cunoșteai povestea, se gândi Morelli, atunci te lăsai cuprins de sentimentul de melancolie din apartament. Sâmbătă urma să se mute un nou chiriaș.
   Fusese nevoit să vorbească cu părinții lui Sam în Boston, lucru care i se păruse dureros. Toată lumea știa că asta era cea mai urâtă treabă în meseria de polițist, când trebuie să dai veștile proaste. Din experiența lui, cel mai util era să vorbești cu cei care o cunoscuseră și iubiseră pe victimă. Spera să poată da și vești bune familiei Metcalf despre anchetă, dar raportul legiștilor de la poliția austriacă nu fusese deloc promițător.
   Criminalul nu lăsase, aproape în mod inexplicabil, nicio urmă în compartimentul de tren; la fel se întâmplase și cu grota de la Villa Nardini. Nici măcar o singură urmă, cea mai mică. Când se gândea cum reușise să scape din tren, înțelegea de ce presa vieneză îl numise „stăpânul morții”, nu că ar fi contat cum îl porecleau.
   Morelli se duse în baie. Se uită pe sub cada cu picioare și în dulăpiorul cu medicamente; desfăcu capacul bazinului și apoi trase apa. Oamenii lui căutaseră peste tot. Erau șanse mici să fi ratat ceva.
   Se apucă să se spele pe mâini și pe față și se încruntă când își văzu chipul în oglindă; visă apoi cu ochii deschiși la Gretchen. La telefon ea îi sugerase să se întâlnească într-un weekend romantic la Paris. Poate nu era o idee chiar rea.
   Trebuia doar să lege cumva excursia de serviciu. Trebuia să vorbească cu Laura Lister, ceea ce putea fi un motiv pentru o călătorie peste hotare. Mai era un semn de întrebare referitor la soțul ei și Paris.
   Se duse în bucătărie și se așeză la masă, ascultând ticăitul ceasului de deasupra aragazului. Se simțea deprimat. Sam Metcalf fusese ucisă de o săptămână și el nu aflase nimic, n-avea nici măcar un indiciu. Cu greu putea numi „progres” faptul că-l suspecta pe Ed Lister că are o aventură cu o femeie de două ori mai tânără ca el.
   Se cufundă în scaun și începu să reflecteze la familia Lister și la modul în care toată situația le afectase mariajul; ceva îi spunea că secretul rezolvării cazului era legat de fata lor, de Sophie. Încercă să înțeleagă din perspectiva lui Sam ce se petrecuse aici. Trebuia să o ia de la început și să încerce o altă abordare - să se concentreze pe faptul că Sophie Lister venea în casa asta ca să se conecteze la computerul prietenei ei.
   Trebuia să presupună că nu se confesase niciodată lui Sam despre străinul cu care se conversa pe net sau era sigur că Sam îi spusese acest lucru și tatălui lui Sophie? Iar schițele sugerau că ea știa că existau motive de îngrijorare. Poate că îi fusese jenă să discute cu fata mai în vârstă ca ea sau poate se temuse, sau poate intenționase să vorbească, dar nu mai apucase - Sam plecase la Boston cu o săptămână înainte de crimă. Dacă Sophie fusese atât de curioasă să se întâlnească cu străinul, chestie care Morelli era sigur că se întâmplase, era puțin probabil să fi spus cuiva.
   Dar să spunem că Sophie fusese de acord să se întâlnească cu criminalul... trebuie să fi fost măcar puțin preocupată de siguranța ei. Era posibil să-și fi luat niște măsuri de precauție; poate că lăsase un bilet, un ceva în care să menționeze ceva despre identitatea, poate chiar descrierea bărbatului, ca un fel de poliță de asigurare în caz că i se întâmpla ceva. Problema era că, în afară de numele alternativ pe care i-l știa de pe net, nu prea mai știa mare lucru despre el - dacă nu cumva îl mai văzuse și altă dată.
   Se uită posomorât înspre ceasul cu scena din Buna Vestire, singurul loc la vedere în care nu-și vârâse nasul. Mâna întinsă a arhanghelului Gabriel îi aducea aminte de nevasta lui, care, chiar după ce se căsătoriseră, așezase buchetul în fața icoanei Madonnei din biserica Santissima Annunziata ca să-i aducă noroc.
   Se ridică de la masă, trase un scaun lângă aragazul vechi și se urcă pe el. Reuși să ajungă la ceas, păstrându-și cu greu echilibrul, și începu să scotocească în spatele ramei dreptunghiulare: aripile îngerilor, pomii fructiferi, strana unde se ruga Maria. Nu dădu decât de praf și murdărie, nu era nimic aici.
   Luă ceasul de pe perete și dădu de niște cabluri electrice cam suspecte, dar cam atât. Stomacul îi ghiorțăi de foame.
   Sosise clipa pentru o minunată bistecca fiorentina și pentru un - blasfemie! - pahar cu apă.

   Detectivul încuie ușa apartamentului lui Sam. Încercă să repună banda galbenă care înconjura scena crimei, vârând-o într-un colț, și remarcă enervat cât de tare se murdărise pe mâini.
   Rămase descumpănit o secundă - muzica rock de la vecinii iranieni era atât de tare, încât i se păru o lipsă de respect, apoi descuie iar ușa și intră.
   Se spălă a doua oară pe mâini în chiuveta de la baie. Își ridică din nou privirea în oglindă, se bătu ușor pe obraji și se gândi că parcă-parcă slăbise un pic.
   Zâmbi, apoi văzu și știu.
   - Ma stai scherzando, spuse el cu voce tare.
   Era chiar acolo, în fața lui.
   Deschise dulăpiorul, scoase la repezeală polițele de sticlă și-și strecură mâna prin ușa dublă. Nimic. Închise ușa și o încercă și pe cealaltă.
   Doamne Dumnezeule, simțea ceva ascuns în spatele oglinzii.
   Își retrase cu grijă mâna și privi - o coală A4 împăturită, din hârtie texturată, din aceea pe care o folosesc artiștii.

52.

   Stabiliseră să se întâlnească la 6 și jumătate. Mai erau câteva minute și el era blocat în traficul de pe autostrada Brooklyn Queens. Ward se oferise să o ia de acasă, dar Jelly insistase să vină de la serviciu direct acolo.
   Era prudentă, lucru de înțeles. Când o sunase, își dăduse seama că era mirată că îl auzea atât de curând. În timp ce înainta cu câțiva centimetri pe minut, Ward se gândea cât de nervoasă i se păruse; dar asta, bănuia el, n-avea legătură cu invitația lui la cină. Strada se eliberă și porni mai departe în Golful închiriat, spre prima lor întâlnire.
   Se făcuse deja 7 fără un sfert când intră în foaierul de la Renchers Crab Inn de pe Myrde Avenue. Alesese acest loc pentru că Jelly îi spusese că-i plac fructele de mare, iar el nu mai fusese niciodată aici.
   - Guy Mallory. Am rezervare.
   Recepționista se uită pe listă și îi tăie numele cu un pix, apoi îl conduse spre bar, unde o văzu pe Jelena stând pe un scaun mai retras. Ea îi făcu cu mâna și îi zâmbi, părând ușurată că vede un chip prietenos.
   - Începusem să cred că n-am nimerit locul, spuse ea în loc de salut.
   Se scuză că întârziase și comandă ceva de băut. Un cocteil Sea Breeze pentru Jelly, un pahar de vin alb pentru el. Observă că părul ei arăta altfel, prins în coc, și că era fardată mai puțin. Era îmbrăcată cu un sacou bej, asortat cu fusta, și o bluză simplă, albă. Haine de serviciu.
   - Nu te-aș fi recunoscut, spuse el.
   - Amice, asta sunt eu cu adevărat.
   - Lucrezi la Morgan Stanley, nu?
   Izbucni în râs.
   - De unde până unde? Sunt centralistă la o companie de transport în Flatbush. Ai auzit de McCormicks?
   Dădu din cap că nu.
   - Oricum, arăți foarte bine, spuse el.
   - Crezi?
    Fața i se lumină o secundă.
   Imediat cum li se aduseră băuturile, barmanița se întoarse și le spuse că masa lor era gata. O lăsă pe Jelly să meargă în fața lui și observă că ceilalți oameni se uitau admirativ la ea, lucru care îi făcu plăcere, dar, în același timp, se simți și stânjenit.
   În cap i se învârteau încet niște romburi albastre.
   Nu-ți face griji, n-am de gând să-ți stric cheful... jur că n-o să suflu niciun cuvânt despre cum ți-ai petrecut ziua. Sunt mut.
   Ajunși la masă, o privi insistent până când ea se hotărî în sfârșit să comande, și nu-și putu reține zâmbetul când Jelena alese o porție uriașă de creveți. Ea îi observă reacția și îi aruncă o privire întrebătoare.
   - E vreo problemă, domnule?
   - Mă amuzam pentru că..., Ward ezită.
    Îl distra pentru că știa, de când trăsese cu ochiul la conversațiile ei cu Ed Lister, că aceasta era mâncarea ei preferată.
   - Pentru că n-am ales pui, așa cum credeți voi, albii, că fac toate persoanele de culoare?
   - Nu, nu, protestă el, luat prin surprindere de înțepăturile ei. Doar că și mie îmi plac foarte mult și sunt tentat să mănânc numai asta de fiecare dată.
   - Și eu mă gândeam că te iei de culoarea mea. Rușine să-mi fie, spuse ea râzând. La naiba, acum va trebui să-ți dau și ție să guști din mâncarea mea.
   Era foarte drăguță când se entuziasma.
   Ward studie cu atenție lista de vinuri albe și alese un Meursault destul de bun.
   El își comandase pește-spadă la grătar.
   În timpul mesei, dispoziția se schimbă și conversația deveni greoaie. Jelly era din ce în ce mai tăcută și părea mai reținută decât cu o seară înainte. La petrecere trăncănise atât de mult, încât la un moment dat începuse să-și dorească să o facă să tacă. Acum parcă avea de-a face cu o altă persoană - după cum spusese și ea, asta era. Știa că trebuia să se comporte cu mare grijă dacă voia s-o scoată din carapace.
   Ward își făcuse bine temele. Știa în ce an intrase la liceu și ce datorie avea la proprietar, îi știa numărul de asigurare socială, planul de asigurare medicală, culoarea preferată, până și numele câinelui mamei ei - nu mai erau prea multe de aflat despre Jelena Madison Sejour.
   O făcu să deschidă subiectul „muzică”, smulgând de la ea faptul că obținuse o bursă ca să studieze pianul la Conservatorul din Paris.
   - Sunt impresionat, spuse el. Nu-i primesc decât pe cei mai buni.
    Se gândi să-i spună că și mama lui cânta la pian, nu așa de bine, dar se răzgândi, realizând că mai bine nu-i dădea prea multe informații despre familia lui.
    - Când pleci?
   - Nu m-am hotărât dacă să plec sau nu. Mi-am dorit întotdeauna să locuiesc acolo, dar acum... nuș’, mi se pare un pas important.
   - Ce te ține?
   Jelly dădu din umeri.
   - N-am fost niciodată într-o țară străină. Nu cunosc pe absolut nimeni în Paris. Nu știu dacă sunt chiar așa un mare talent muzical. Aș lăsa în urmă două persoane care nu se descurcă fără mine, pisicile... și mai e și mama.
   - Eu am fost acolo, spuse el. Așa că ai avea cel puțin un prieten, Jelena, un prieten căruia i-ar face o deosebită plăcere să-ți arate Parisul.
   - E bine de știut, dădu ea din cap că înțelesese, dar fără să-i zâmbească.
   Mai aveai puțin și îi ziceai „Jelly” nu-i așa? Îți stătea pe vârful limbii. Nu ți-a dat încă voie să-i spui așa și nici măcar n-a pomenit că i se zice așa. O singură gafă dacă faci, Ernest, și poți da cu piciorul la tot...
   Le sosiră și deserturile, pe care le mâncară în liniște. Se uită insistent la ea tot timpul, fără a încerca să se ferească; uneori ea îi surprindea privirea, iar el îi zâmbea de fiecare dată. Nu-i păsa dacă o făcea să nu se simtă în largul ei. Acum vedea că Jelly era mai mult decât drăguță, era frumoasă. Avea ochi oarecum sălbatici, poate ușor depărtați, buze groase și un gât grațios și lung, iar pielea ei avea o nuanță aurie, ca de miere. Nu o dorea. Chiar dacă ar fi dorit-o, Ward nu era sclavul impulsurilor sexuale. Se considera norocos că depășise problema asta în tinerețe. Acum putea observa că fata avea ceva creier, șarm, căldură, ceea ce explica de ce Ed Lister se îndrăgostise de ea.
   Parfumul ei era proaspăt și simplu, dar pentru Ward avea forma, textura și greutatea unui glaspapir. Așteptă până când tăcerea deveni aproape penibilă, apoi o întrebă dacă totul era în regulă.
   Jelly se încruntă spre el.
   - De ce întrebi?
   - Nu prea-mi pare că ești tu.
   - În comparație cu ce? Față de cum eram aseară? Era o petrecere, tipule.
   Ward dădu din cap că înțelese.
   - Ne-am distrat, nu?
   - Sper că nu prea tare, spuse ea, ridicând o sprânceană. Eram cam luată.
   - Crezi c-am profitat de tine?
    Ward zâmbi și își privi palmele.
    - Ziceai că bei să uiți.
   - Așa am făcut? Mă pricep să fac din țânțar armăsar, izbucni în râs, apoi trase aer în piept și expiră încet. Nu, ai dreptate, mă simt cam deprimată...
   Își dorea ca ea să i se destăinuie. O manipulase, se folosise de toate informațiile pe care le avea despre ea, despre ce-i plăcea și ce nu, doar s-o facă să creadă că aveau multe în comun. Cu toate astea, nu se așteptase ca ea să lase garda jos așa repede.
   - Vrei să vorbim despre asta?
   Jelly dădu din cap.
   - Nu prea.
   - Încă n-ai încredere... te-nțeleg. Nu mă cunoști bine.
   Se lăsă pe spătarul scaunului și zâmbi.
    - Uneori însă e mai ușor să vorbești cu un străin.
   O văzu gândindu-se dacă să-i ia sau nu în considerare oferta.
   - Îmi pari un băiat de treabă. Chiar ești, dar... ah, la naiba.
   Îi povesti o chestie legată de familie, interesantă pentru el mai ales pentru ce alesese să nu-i divulge. Nu îi pomeni de Ed, dar îi spuse că avea unele probleme în a respinge avansurile unui bărbat mai în vârstă, și însurat pe deasupra. Dacă n-ar fi cunoscut situația, n-ar fi crezut în ruptul capului că tipa îi povestea despre cineva pe care nu-l întâlnise niciodată.
   Ward era un ascultător bun, știa cum s-o facă să se simtă în largul ei, când să intervină cu întrebări, când să tacă. Îi spuse că putea s-o înțeleagă pentru că și el fusese într-o situație similară, că era încă în perioada în care „încerca să-și revină după o relație”. Părea interesată. Fusese nevoit să învețe singur ce înseamnă empatia și îi venise destul de ușor; era doar - cum auzise el odată o actriță spunând despre profesia ei - o chestiune de reacție.
   - Unde v-ați întâlnit?
   - Știu c-o să ți se pară o nebunie, răspunse ea.
   - Nu-mi spune, zâmbi el, și-și puse două degete la tâmplă, ca și cum tocmai îi venise ideea. Online.
   - Ce n-a... cum de-ai ghicit?
   - Nu acolo te-ai măritat și cu domnul Darcy?
   - Și tot acolo am și divorțat de el.
    Făcu o mutră caraghioasă și mimă că-și șterge fruntea cu dosul palmei. Dar, începând cu dimineața asta, sunt o femeie liberă.
   - Țin să fiu primul care te felicită. Își ridică paharul ca pentru un toast și pufniră amândoi în râs.
   Acum că între ei se crease o legătură se simți încrezător că nu avea să îl refuze să o conducă în Manhattan.
   În caz contrar, trebuia iar să improvizeze.

53.

   Scârțâitul intermitent al balamalei ruginite începuse să-l scoată din sărite pe Campbell Armour.
    Îi aducea aminte de economizoarele de ecran cu sunete și efecte iritante, ca cele cu balonașe care se sparg sau cu trompete, sau cu spațiul cosmic. Scârțâitul de pe site-ul acasăînaintedelăsareaserii era provocat de paravanul cu sită anti-țânțari de pe veranda din spate, care era mișcat de o briză ușoară.
   Așezase laptopul pe masa de sub fereastră, în camera de la Mountain View, ascuns parțial de cutia din polistiren expandat în care se aflau resturile cheeseburgerului deluxe comandat în Canaan. Era aproape 9 și jumătate, și afară era întuneric beznă. Se străduise toată seara să intre în casa virtuală, dar degeaba. Probabil că Ward se hotărâse să-l blocheze din nou, doar așa, să se distreze pe seama lui.
   Tresări speriat la auzul unei bufnituri. Se uită prin cameră - încă nu uitase de bocancii de drumeție din holul adevăratei case, iar efectul sonor începuse să fie și mai insistent - trântit... scârțâit, trântit. Se întrebă cât de în siguranță era aici la motel.
   Poate Ward îi putea citi gândurile. Clătină din cap pentru a alunga acea idee, apoi îndreptă telecomanda spre televizor pentru a stinge sonorul transmisiunii de la Wimbledon, apoi reveni la laptop. De când verificase ultima dată, cu 20 de minute înainte, grafica de pe acasăînaintedelăsareaserii se conformase timpului real, prin urmare se întunecase și acolo.
   De paravanul de plasă al ușii era un bilet pe care scria „VINO”.
   Campbell curăță masa de firimituri și se așeză. Făcu clic pe invitație și se pomeni înăuntrul conacului, teleportat direct la etajul al doilea. Mormăi satisfăcut.
   În fața lui se aflau din nou cele 4 uși identice. Le luă la rând, ghidându-se după lumina slabă a candelabrului de deasupra casei scării. La fel ca și înainte, singura ușă care se deschise fu cea de la dormitorul lui Ernest Seaton.
   În cameră era un băiețel în pijama, urcat pe pat și cu mâinile la urechi, balansându-se într-o parte și într-alta, ca și cum l-ar fi durut sau chinuit ceva foarte tare. Inițial, Campbell crezu că „Ernie” (avatarul băiatului cu nasul cârn și pistrui) încerca să-și astupe urechile, parcă vrând să blocheze un sunet sau o muzică asurzitoare și odioasă pentru el. Nu se auzea însă nimic - cel puțin nu pe coloana sonoră.
   Campbell observă că pe sub ușa celuilalt dormitor ieșea ceva care putea fi ceață sau fum. Continuă să urmărească firicelul alb care se transformă ca prin minune într-un cuvânt 3D - CURVĂ - apoi urmat de un altul, MINCINOASĂ.
   Înțelese că băiatul încerca să scape de scandalul cumplit pe care îl făceau părinții lui certându-se.
   Cuvintele plutiră deasupra scării, umplând încet ecranul cu fragmente de dialog plin de venin al lui June și Gary Seaton, cu cuvinte și frânturi de frază care se izbeau unele de altele într-un colaj sacadat de ură.
   ești doar o CURVĂ MINCINOASĂ
   NU TE-AM IUBIT NICIODATĂ NICI MĂCAR NU ȚI SE SCOALĂ GARY SEATON
   Nenorocito... târfă, îți place s-o sugi... CURVO TE PĂRĂSESC chiar crezi că mă interesează? Ți-o tragi cu orice tip care îți aruncă o privire
   DUMNEZEULE, EȘTI ATÂT DE PATETIC DOMNUL FLEȘCĂIT, HA-HA
   Nu poți trăi fără el? Așa de mult îl iubești? Vrei să ne părăsești, Gândăcel? Stai că-ți arăt eu ție
   NU... GARY, EȘTI PREA BEAT
   Ia de-aici, curvă proastă
   Detaliile erau atât de reușite, încât, văzându-l pe băiatul care-și îngropa capul sub pernă, lui Campbell i se făcu milă de el. Deodată, ca și cum nu mai putea suporta, „Ernie” sări din pat și ieși pe palier. Merse direct printre cuvintele plutitoare, iar când ajunse în dreptul ușii dormitorului părinților, începu să meargă pe vârfuri, apoi se furișă la parter, atent să nu facă zgomot.
   Campbell se uită peste balustradă (recunoscând în silă că Ward chiar se pricepea la partea tehnică) și îl văzu pe băiat târându-se în patru labe în debara și închizând ușa după el. Apăsă pe mouse să se ia după el, dar nu putu. Fragmentele de dialog se dizolvară, fapt care sugera că, pentru moment, atmosfera din dormitorul matrimonial, locul unde era convins că în curând se va întâmpla și deznodământul, se calmase - era iar liniște.
   Acum nu se mai auzea decât ticăitul ceasului din hol.
   Se gândi să-l sune pe Ed Lister și să-i spună să se logheze și el, ca să urmărească împreună ce avea să se întâmple. Vorbiseră la telefon mai devreme și îl pusese la curent cu discuția avută cu Grace Wilkes și despre suspiciunea lui că femeia îl acoperea pe asasin, fie din loialitate, fie de frică. I se păruse că Ed fusese oarecum distrat, aproape lipsit de interes. Îi spusese că trebuia să iasă în oraș în seara asta.
   Atenția îi fu atrasă de un bâzâit. Se uită spre ceasul din hol și remarcă cum limbile lui se învârteau cu repeziciune, ca într-un film alb-negru de demult. Se opriră și indicară cu precizie ora 4 și 36 de minute, iar ceasul începu din nou să ticăie normal.
   Campbell se uită de jur-împrejur pe hol. În fața ușii de la intrare apăruseră niște bagaje. Se auzea muzică, aceleași acorduri de rău-augur din Fur Elise, dar și niște zgomote din dormitor, pe care le identifică cu greu. Cei doi făceau dragoste - se auzeau suspine și gâfâieli, iar înainte de punctul culminant, în mijlocul acceselor lor înăbușite, urmă o schimbare bruscă. Se mai auzi un singur țipăt, niciun alt sunet, nicio mișcare, nimic.
   Campbell numără secundele pe ceas, iar după fix 60 auzi vocea isterică a unei femei, care nu putea fi decât June Seaton, plângând în hohote și implorând milă, și o voce care mormăia incoerent, probabil a soțului ei beat.
   În acel moment, băiatul adormit și în stare de șoc ieși în fugă din debaraua în care se ascunsese și înmărmuri în fața scărilor, cu privirea înspre etaj. O auzea pe mama lui strigând:
   NU, TE ROG... ISUSE! CE FACI... NU, NU
   În ciuda faptului că știa că efectele sunt simulate, Campbell tresărea involuntar după fiecare țipăt care zguduia casa virtuală. În mijlocul unei ploi de lovituri înfundate, sunete dezgustătoare de târâit pe jos și tot felul de tropăituri, auzi țipetele disperate ale lui June, din ce în ce mai rar și mai slab, sub asediul atacatorului ei; zgomotul acela de carne sfâșiată (ca un fermoar tras încontinuu în sus și-n jos) care sugera cum este măcelărită cu furie de om turbat.
   O pauză scurtă de liniște, o oază de calm, după care casa fu zguduită din temelii de explozia unei arme de foc. Campbell își mută privirea din ecran către draperia din spate și avu un moment de panică văzând că luminile de afară se stinseră, apoi auzi niște uși trântite și pe cineva râzând. Vraja se rupse. Realizând cât de tensionat era, își împreună degetele de la mâini și le trosni.
   Îi venea greu să creadă că o reconstituire a unor evenimente petrecute acum un sfert de veac, un spectacol cu păpuși electronice, avusese așa de mare impact asupra lui, care totuși era în domeniu. Își scoase ochelarii, îi aburi și îi șterse cu un șervețel.
    Ar fi fost curios să afle ce îl motivase pe Ernest Seaton să recreeze moartea violentă a părinților lui folosind așa... expresia care-i venea în minte era „detalii drăguțe”, dar tot nu ar fi putut să surprindă intensitatea sfâșietoare cu care ochii unui copil chinuit văzuse și trăise totul.
   Privirea lui mioapă percepu o nouă mișcare pe ecran.
   Își puse în grabă ochelarii, cât să-l vadă pe „Ernie”, care până atunci încremenise în fața scărilor, că se întoarce spre el - chipul lui era desfigurat de groază și durere. Pe obraji îi curgeau lacrimi imense, ca picăturile de ploaie din desenele animate.
   Apoi, în amorțeala apăsătoare (își aduse aminte că doctorul îi spusese că noaptea aceea fusese neobișnuit de caldă și sufocantă), Campbell auzi un sunet care-i făcu inima să bată nebunește. De undeva din fața lui se auzi un scârțâit.
   Fără să se mai gândească la nimic, mută cursorul direct la baza scării și încercă să urce; accesul era blocat. De unde stătea putea întrezări puțin palierul de deasupra. Pe sub pragul de sus al ușii dormitorului matrimonial apăru o fâșie de lumină care se mărea din ce în ce mai mult.
   Peste prag căzu o umbră.
   Aflat în holul de jos, băiatul - din perspectiva căruia vedea și Campbell ce se întâmpla, auzise și el scârțâitul și înțelesese ce însemna. Surprins în mijlocul încăperii, „Ernie” se uită cu o privire panicată spre debara, neștiind dacă să se ducă să se ascundă din nou acolo sau nu. La auzul pașilor coborând ușor scările, fugi înapoi pe hol și intră pe ușa întunecată doar cu câteva secunde înainte ca lumina să ajungă și să dezvăluie camera sinistră cu televizor. Campbell mută cursorul în toate cele patru direcții - camera era goală. Apoi totul îngheță.
   Își ridică încet ochii de pe ecran spre fereastra acoperită de perdea. Auzise ceva, cineva mișcându-se în parcare, chiar afară, lângă camera lui.

54.

   - Vrei să urci să bem o cafea? întrebă Jelly.
   Stăteau în fața clădirii ei, în mașina lui Guy, parcată lângă colțul străzii 39 cu Lexington. Stătea și se uita în gol prin parbriz, vrând să ajungă cât mai repede sus și să-și aprindă o țigară.
   - Doar o cafea, atât. Să nu-ți vină vreo idee, băiețel.
   Se întoarse spre el și îl văzu că zâmbește.
   - Nu sunt genul ăla de bărbat, spuse el, apoi se prefăcu nehotărât. Bine, urc, dar nu pot să stau mult. Trebuie să dau o fugă până în Jersey s-o văd pe bunica mea. Nu se simte bine.
   - O, îmi pare rău, spuse ea întristându-se. N-am cafea fără cofeină și te avertizez că e dezordine. O să se facă bine?
   - E bătrână și cam confuză. Nimic grav. În mare parte din timp nici nu știe dacă e zi sau e noapte.
   Se dădură jos din mașină, iar Jelly se uită pe stradă să vadă dacă nu cumva o aștepta cineva. Era aproape sigură că la metrou îl văzuse pe Ed holbându-se la ea de pe peronul celălalt. O speriase ca dracu’.
   Guy îi oferi brațul ca să traverseze, iar gestul acesta de modă veche o liniști iar. Nici nu-i recunoscuse numele mai devreme, când o sunase - cu greu își adusese aminte că se cunoscuseră la petrecere și că îi dăduse numărul de telefon. Riscase acceptând invitația cuiva pe care de-abia îl cunoscuse, dar până la urmă fusese mai bine decât se așteptase. Cina decursese normal. Îi plăcea de el - era puțin cam încordat, n-avea cine știe ce personalitate, dar i se părea amabil și politicos.
   Dacă Ed Lister chiar venise în oraș și avea de gând să apară iar, simțea că Guy ar putea să o protejeze.
   - Promiți să nu rămâi șocat? spuse ea și deschise ușa apartamentului.

   Îi făcu loc pe canapeaua din răchită și îl servi cu o cafea, iar ea se duse la geamul dinspre Lexington și își aprinse o țigară.
    Se prinsese că lui Guy nu-i plăcea fumul de țigară, dar cui îi pasă? Tachel o bătea tot timpul la cap să se lase. Poate că o să se lase când o să se termine toată povestea asta. Pe Ed îl lăsase să creadă că o enervează că fumează el... de ce nu? De ce să nu-i spună să nu-și irosească viața așa? zâmbi când o văzu pe Mistigris că sare în poala lui Guy și începe să toarcă.
   - Dă-o jos dacă te supără, spuse ea, ducându-se spre combină. Ce fel de muzică îți place, Guy?
   - Știi ceva?
    Guy se întoarse spre ea, și Jelly îi văzu mușchii de la gât încordați ca niște șerpi.
    - Nu vrei să vorbim și-atât?
   - Ba da, răspunse ea, fără să-și dea seama de ce, dintr-odată, prezența lui nu-i mai făcea plăcere. Mă duc să-mi verific e-mailul și revin imediat.
   De când intrase pe ușă - ba nu, mai devreme, dar nu voia să recunoască - ardea de nerăbdare să se ducă la computer. Era la fel ca nevoia de nicotină, doar că de o mie de ori mai puternică, în ciuda voinței și a situației, era curioasă să vadă dacă Ed îi lăsase vreun mesaj.
   Se așeză la birou cu țigara spânzurată în colțul gurii și deschise căsuța poștală.
   Era goală, niciun mail de la el, nimic.
   Deschise messengerul și simți instant un fior nedorit de entuziasm prin tot corpul.
   câineletemplului: sunt la Carlyle. ar trebui să ne vedem.
   La dracu’! Își simți stomacul în gât; un al doilea mesaj. Nebunul naibii știa că e online. Stătea și o pândea, așteptând să se întoarcă acasă.
   ct: Jelly, trebuie să ne vedem
   Ezită, apoi se uită spre Guy care frunzărea un număr vechi al revistei Vogue.
   Începu să tasteze, iar Guy își ridică privirea contrariat.
   - Nu durează mult, spuse ea.
   ja: în ce scop?
   ct: ca să lămurim lucrurile
   ja: n-o să se schimbe nimic
   ct: viața ta ar putea fi în pericol, am venit să te avertizez
   ja: nu-ncepe iar cu rahatul ăsta... oricum, sunt plecată din oraș
   et: de dimineață încă erai aici. te-am văzut în Brooklyn
   ja: nu puteam să fiu eu, dar dacă zici tu...
   ct: știu că tu erai, și știu că și tu m-ai văzut pe mine. când te întorci?
   ja: nu știu
   ct: uite ce-i, nu putem vorbi online, s-ar putea să nu fie sigur, uite telefonul meu - 917 775 2998. Pune mâna pe telefon și sună-mă acum
   ja: imposibil. sunt cu cineva
   ct: atunci zi că te întâlnești cu mine... mâine la 10, pe treptele bibliotecii publice
   ja: tu ai auzit ce-am spus? sunt în alt stat
   ct: și mâine unde o să fii?
   ja: chiar vrei să știi?
   ja: ORIUNDE NU EȘTI ȘI TU
   ct: la un moment dat tot o să te întorci, o să te aștept... stau și te aștept
   Jelly simțea că nu mai poate să respire, mâinile îi tremurau și mai avea puțin și izbucnea în plâns. De ce naiba era atât de încăpățânat? Trebuia să se ducă la baie, dar nu putea face nimic nici acolo din cauză că era Guy aici și nu era nici muzică.
   De ce nu pleacă odată? Își apăsă tâmplele cu podul palmelor și se ridică pe jumătate ca și cum intenționa să plece din fața computerului, apoi se așeză din nou.
   Închise ochii și trase de câteva ori aer adânc în piept, la fel cum făcea și înainte să cânte la pian, cu degetele la un centimetru de claviatură.
   Știa ce avea de făcut. Nu era ca și cum ar fi luat-o pe nepregătite. Se gândise mult la asta.
   ja: Ed... cred că a sosit momentul să-ți spun adevărul
   Îi părea rău că se ajunsese la asta, că trebuia să-i spulbere toate iluziile după o legătură lungă și în general pozitivă, dar nu mai avea încotro.
   ja: nu există nicio Jelena, nicio „Jelly”, și nici n-a existat vreodată
   ct: cum adică? despre ce vorbești acolo?
   ja: am inventat-o, ed. e doar un personaj inventat, persoana de care crezi tu că te-ai îndrăgostit nu există
   ct: nu pricep
   ja: a fost doar un joc. am făcut un pariu cu Tachel că pot să te fac să te îndrăgostești de mine. îmi pare rău. am mai încercat să-ți zic, dar lucrurile au... cam scăpat de sub control.
   Pauză. I se păru că trecură o sută de ani până să-i răspundă.
   ja: mai ești acolo? eddie... NU SUNT EA
   ct: dar te-am văzut... în dimineața asta, erai în stația de metrou Church Avenue, în Brooklyn. erai acolo.
   ja: sunt în Pittsburgh de azi-noapte. persoana pe care ai văzut-o la metrou e Tachel. Poza cu „Jelly” pe care ți-am trimis-o... e de fapt a ei.
   ja: ea e frumoasă, eu nu sunt
   ct: dar ne-am recunoscut unul pe celălalt, știu asta
   ja: Tachel mi-a zis că a observat că cineva o privea fix de pe celălalt peron. a bănuit că tu ești - îi arătasem poza cu tine
   ct: nu te cred... nu cred o iotă din tot ce îndrugi acolo
   ja: uite ce e, îmi pare foarte rău pentru ce-am făcut, am încercat de atâtea ori să-ți spun... la revedere
   ct: nu, așteaptă, nu este adevărat, nu poți face așa ceva
   - Hei, ce faci, ce cauți aici? E o conversație privată.
    Jelly se roti cu scaunul și tocmai își dăduse seama că Guy Mallory stătea chiar în spatele ei și îi citea discuția de pe ecran.
   Își ridică mâinile ca și cum s-ar fi predat, dar continuă să citească.
   - Scuze, n-am vrut să te spionez... dar mă uitam la tine și mi s-a părut că ești cam supărată.
   Se întoarse înapoi spre monitor și închise fereastra de messenger cu un clic.
   Fereastra de dialog dispăru. Vedea încă iconița albastră că pâlpâie, ceea ce însemna că Ed continua să scrie, dar îl ignoră și închise computerul.
   - Fără supărare, domnule, dar nu te privește.
   - Despre el mi-ai povestit mai devreme? Câinele templului? Englezul de care încerci să scapi, cel care nu te lasă în pace?
   Dădu din cap posomorâtă și, ca și cum s-ar fi simțit obligată să-i dea o explicație, spuse:
   - Mi-am luat inima-n dinți și i-am spus...
   Nu-și termină fraza și izbucni în lacrimi.
   - Doar așa am putut să-l conving să mă lase dracului în pace.
   - Hai, nu plânge. Sunt sigur că ai procedat corect.
   Guy scoase o batistă albă, împăturită din buzunarul pantalonilor și i-o întinse.
    - Știu că nu-i treaba mea, dar e clar că e îndrăgostit nebunește de tine.
   Jelly își suflă nasul.
   - Nebunul crede că mă iubește.
   - Îl înțeleg, spuse el zâmbind, dar ei nu-i păsă. Lasă-mă să ghicesc. Ți-a spus că tu ești destinul lui, că sunteți făcuți unul pentru celălalt, că e scris în stele?
   Jelly nu răspunse; își șterse lacrimile de pe obraz cu batista lui, care mirosea a paciuli.
   - Dar tu ce zici? continuă el. Crezi în toate prostiile astea?
   Jelly se încruntă.
   - De unde știi că mi-a zis toate chestiile astea?
   - E un text clasic.
    Îi zâmbi din nou, dar evită să o privească în ochi.
    - Poate că prietenul tău are și o contribuție personală, dar sunt o grămadă de țăcăniți care vânează femei inocente online. Să nu mă înțelegi greșit. Voiam doar să-ți spun că acest comportament este tipic unui urmăritor. Toți spun aceleași lucruri.
   - Treaba e că îl cunosc... destul de bine. E un om bun. N-ar spune nimic să jignească pe cineva. Și-n afară de asta, nu e vorba de un oarecare, e un om de afaceri respectat și de succes.
   - Dar nu v-ați întâlnit niciodată, Jelena, nu-i așa?
   - Ia stai așa... oprește-te. De unde știi că nu ne-am întâlnit? Ți-am spus eu?
   - Pentru că, din punctul meu de vedere, e clar ce se petrece aici, spuse Guy calm. Singurul lucru pe care mi-e greu să-l înțeleg e de ce o fată deșteaptă și frumoasă ca tine a lăsat un tip ca el în viața ei. De unde poți fi așa sigură că e cine zice că e?
   - Ți-am spus că a suferit o pierdere cumplită. Au scris toate ziarele despre asta. A fost devastat de moartea copilului lui. Așa ceva nu se poate simula.
   - Știai că de multe ori și cei care încep să hărțuiască persoane în spațiul virtual au suferit o pierdere grea? Relații terminate, pierderea serviciului, pierderea unui copil - de obicei cam în 7 ani după eveniment se declanșează acest comportament. E un catalizator tipic.
   În minte îi reveni imaginea lui Ed de la metrou; înalt, subțire... blugi spălăciți, tricou negru polo și ochelari de soare. Fusese atât de șocată și de copleșită de tot felul de sentimente pe care nici nu le-ar fi bănuit că le are, dar în același timp fusese ca și cum îl vedea a doua oară.
   Jelly simți pentru prima dată o urmă de îndoială.
   Îl întrebă pe Guy, care deja își pusese haina pe el și se pregătea să plece:
   - Cum de știi atât de multe despre toate astea?
   - Am lucrat la un moment dat la Centrul Național pentru Victime în DC... mă rog, era o chestie de voluntariat. Am avut de-a face cu multe cazuri de hărțuire și urmărire. Se uită la ceas. Ești bine? Îmi pare rău, dar trebuie să plec.
   Vru să-i înapoieze batista, dar Guy îi făcu semn să o păstreze.
   - Și mulțumesc pentru cafea.
   În fața ușii, în spațiul strâmt din holul care dădea în bucătărie, Guy se întoarse spre Jelly cu o privire care exprima îngrijorare și care îi făcea ochii gri să pară blânzi și luminoși.
   - Mai vreau să spun, fără să te sperii, că următorul lui pas este să afle unde locuiești. Am mai văzut situații ca a ta, când persoana a ignorat acest aspect până când a fost prea târziu. Poate te gândești să contactezi poliția.
   Jelly scutură vehement din cap.
   - N-aș face asta niciodată.
   - Mă gândesc doar la siguranța ta.
   - Mersi, apreciez.
   O privi fix.
   - Bine atunci, dacă ai probleme, știi cum să dai de mine.
   Se întinse spre ea, iar ea își frecă stângaci obrazul de al lui, după care se trase înapoi spre ușă și descuie, conducându-l la scară. Înainte să pună piciorul pe prima treaptă, Guy se opri, ca și cum ar fi uitat ceva, apoi se întoarse și o privi.
   - Hei, dacă n-ai niciun plan pentru mâine-seară, poate ne vedem iar.
   - Mă gândeam să plec din oraș câteva zile, spuse ea.
   - O mișcare înțeleaptă.
    Ridică o mână și adăugă:
    - Ai grijă, Jelly.

55.

   - Nu-mi poți face așa ceva! strigă Campbell la laptop, apăsând pe niște butoane de comandă, dar nu se întâmplă nimic.
    Ecranul era înghețat complet. Conexiunea murise. La țanc.
   Se trânti în scaun și începu să se gândească. Se putea ca gazda să se fi hotărât brusc să limiteze accesul la site, dar lui îi căzuse și sistemul. Trebuia să fie o coincidență că și serverul picase în același timp.
   Telefonul sună și se repezi ca un vultur să răspundă.
   - Da?
   - Hei, eu sunt, spuse Kira senină.
   Campbell închise ochii și trase aer în piept. Verificase pe-afară și nu era nimeni.
   Era doar un pic stresat, doar un pic.
   - Scumpi, îmi pare rău, iubito... nu pot vorbi acum. M-ai prins... tocmai făceam ceva.
   - Acum, noaptea?
   Nu încerca să-și ascundă dezamăgirea și tristețea; sunase sperând că or să se împace.
    - Ești bine? Pari cam stresat.
   - E-n regulă, doar că..., realiză că orice ar fi spus, Kira ar fi putut înțelege altceva.
   - Mie-mi crapă capul de nervi. Amy nu vrea să se culce până nu vii tu. Poți să vorbești cu ea?
   Cu telefonul sub bărbie, în timp ce vorbea cu fiica lui, Campbell se deconectă, reporni laptopul și încercă să intre din nou pe site.
   - Dă-mi-o pe mami la telefon, floricică, spuse el după ce-i promise că a doua zi o să vină acasă și o să-i citească o poveste înainte de culcare.
   Înțelesese de ce Ward își dorise ca el să vadă acea reconstituire. Voia să-i spună că în casă mai fusese cineva în noaptea aceea. Era răspunsul la întrebarea pe care i-o adresase lui Grace Wilkes mai devreme - ceea ce, probabil, însemna că cei doi vorbiseră înainte. Era din ce în ce mai aproape de un răspuns.
   - Ce e, Campbell?
   - Nimic... mi-e dor de tine.
   Kira ezită.
   - Vezi să nu faci vreo prostie.
   - O să mă revanșez când ajung acasă, promit.
   - Serios? Și cam când crezi că vii?
   - În curând, murmură el, în timp ce privea silueta casei de la Skylands care apăruse iar pe ecran. Te iubesc, dar acum trebuie să-nchid.
   Site-ul funcționa.

   Aflat într-un loc întunecat și înghesuit, văzând doar un petic de covor cu un model spiralat printr-un gemuleț, Campbell avu nevoie de un moment să-și revină.
    Grafica familiară dispăruse, transportându-l de pe veranda conacului virtual într-un loc care părea interiorul unui interior. Mișcă mouse-ul și descoperi că spațiul era ocupat de sus până jos de un băiat îmbrăcat în pijama, ghemuit în umbre și sprijinit cu un umăr de o ușă în miniatură - se afla în locul secret al lui Ernie.
   Când îl urmase în camera cu televizorul, observase casa de jucărie, un model din lemn al unei căsuțe tipice pentru Cape Cod, lipită de perete. Nu crezuse că ar putea fi un posibil sanctuar, pentru că era destul de mică și fragilă. Probabil că băiatul se strecurase înăuntru prin acoperișul de șindrilă.
   Coloana sonoră reveni, dublată de un zgomot subtil de pași. Interiorul casei de jucărie se întunecă brusc, iar în fața ei apăru o umbră care se apropie și se opri chiar acolo. Campbell nu putea să vadă - privind prin ochii lui Ernie - decât o bucată din ceea ce părea un crac de pantalon cafeniu, plin de pete de sânge, și vârful unui pantof sport, alb cu negru, de asemenea plin de sânge.
   Ai fi zis că era piciorul unui uriaș.
   Cu mâinile ținându-se de cap și cu capul ascuns între genunchi, băiatul rămase nemișcat, de-abia respirând. Campbell îi zări pentru o clipă privirea îngrozită, care părea mai degrabă că ascultă decât vede ce se întâmplă. Îi auzea inima bătând atât de tare, încât era convins că la un moment dat o să-i cedeze.
   Pantoful se îndepărtă, iar acum putea vedea piciorul bărbatului, care se așezase pe unul din cele două fotolii din fața televizorului.
   Trecură câteva secunde și nu se întâmplă nimic. Campbell aștepta. Știa ce avea să urmeze. Văzuse schițele. Probabil că unele detalii difereau (copiile trimise de Ed erau în dosar și avea să le mai verifice odată), dar era clar că băiatul ascuns în casa de jucărie, senzația de a fi captiv într-un loc strâmt când afară pândește un pericol, pantoful prădătorului construit atât de disproporționat - toate constituiseră sursa de inspirație pentru schițele Sophiei Lister.
   Era evident că urmărise și ea această reconstituire și că reușise să redea groaza care emana din ea. Se întrebă dacă știuse că site-ul se baza pe evenimente reale sau crezuse că era doar o fantezie sinistră. Se mai întrebă și dacă fata remarcase (deși prin ferestruică nu se putea vedea mare lucru) că silueta deșirată din fotoliu, care îi inspira atâta teamă băiatului, semăna cu o versiune mai tânără a tatălui ei.
   Campbell simți o greutate imensă în stomac.
   Nu se întâlnise niciodată cu clientul față în față, dar asemănarea era izbitoare.
   Își aducea aminte că Ed îi spusese despre uciderea lui Sam Metcalf și că fusese invitat în camera cu televizorul să o privească pe fata ucisă de pe podeaua compartimentului de tren... Și cât de șocat fusese Ed să descopere că, de la spate, silueta din fotoliu semăna cu el. Iar acum avea și el aceeași revelație, la fel de șocantă.
   Știuse că riscă să fie sedus de povestea de pe site, dar oricât de puțin sens ar fi avut, un lucru era cert - Ward voia ca el să știe că persoana care intrase în acea noapte în casă era Ed Lister.
   Silueta își luă mâna de pe brațul fotoliului și îndreptă telecomanda spre televizor. Pe ecran nu era, așa cum crezuse Campbell, scena de dragoste din filmul Breakfast at Tiffany’s. Era o scenă senină, cu o fată într-o rochiță de vară care stătea întinsă pe iarbă și se uita meditativ spre casa de pe deal.
   Din coapsa ei se prelingea spre stânga o pată lungă și roșie.
   Camera se trase în spate, dezvăluind celebrul tablou al lui Wyeth atârnând strâmb deasupra unui pat. Trecu cu încetinitorul peste stropii de sânge și materie organică. Apoi, ca și cum Ward ar fi decis că dezvăluise suficient privitorului, tabloul se dezintegră.
   Campbell își ridică privirea din monitor, dând din cap.
   La ce se referise Grace când îi spusese „el nu știe”?
   Ipoteza că Ed fusese la Skylands în noaptea crimelor putea fi adevărată sau putea fi doar o parte din jocul pe care îl juca Ward, suprapunând evenimentele din viața reală cu cele din cea virtuală, pentru a-l debusola și a-l îndepărta de pista pe care era. De ce silueta nu-și arăta clar chipul în reconstituire? Oare pentru că nu era sigur că era el? Sau oare Ward avea dovezi „reale” care să-i susțină teoria că evenimentele decurseseră așa, și voia să împărtășească celorlalți ceea ce știa?
   De aceea „Ernie” revenise acasă?
   Se hotărî ca a doua zi de dimineață să se ducă iar la casă.

   Jelly coborî jaluzelele, apoi se dezbrăcă să se bage în pat.
    Stinse lumina și se plimbă prin apartament și, la fel cum făcea întotdeauna în nopțile toride de vară, ridică la loc jaluzelele pentru a lăsa aerul să intre în casă prin ferestrele deschise la maximum.
   Se întinse dezbrăcată pe pat, cu căștile în urechi, și așteptă să adoarmă. Stătu așa aproape o oră.
   Nu mai rezistă și sări din pat, ducându-se direct la computer să verifice dacă mai primise ceva de la Ed. Porni calculatorul, iar după ce ecranul se lumină, realiză că ar fi bine să-și pună ceva pe ea. Ed nu era online, dar se simțea de parcă ar fi putut s-o vadă prin cuvintele pe care i le scrisese și care brăzdaseră ecranul pentru a o spiona.
   Îi trimisese un e-mail.
   Începând din această dimineață, lumea mea s-a schimbat și nu va mai fi niciodată la fel. După ce ai fugit, mi-am petrecut toată ziua încercând să te găsesc. Am fost în toate locurile din oraș de care ai pomenit vreodată. Ți-am căutat chipul prin mulțimi, sperând să te zăresc. Nu-mi pasă cât de aiurea sună.
   Jelly, vreau doar să-mi spui că o să ne întâlnim. Știu că ți-e frică de ce s-ar putea întâmpla după aceea. Dar dragostea, destinul nostru comun, nu e doar...
   Se opri din citit. Ia stai puțin... ce dracu’! Modul în care insista în continuare să se întâlnească cu ea era ca și cum n-ar fi crezut niciun cuvânt din ce-i spusese ea mai devreme. Era în Pittsburgh, era în alt stat... nici măcar NU EXISTA!
   Continuă să citească, clătinând încontinuu din cap. Făcea atâtea supoziții, când știa al naibii de bine că ea nu îi împărtășea deloc sentimentele.
   N-am fost în viața mea mai sigur ca acum că așa trebuia să fie, că suntem meniți unul celuilalt. Pot doar să presupun ce-a fost în mintea ta la metrou, dar când privirile ni s-au întâlnit, pentru mine a fost ca și cum mi-aș fi întâlnit pentru prima dată jumătatea. Pentru mine, acum... pentru amândoi, Jelly, nu mai poate exista pace, liniște și fericire până când nu vom fi împreună.
   Era nebun sau doar tâmpit? Simți cum i se uscase gâtul. Se ridică și se duse la frigider, deschise ușa și rămase așa desculță în dreptul lui, bând niște suc direct din cutie.
   Reveni la birou, termină de citit, dar la sfârșit se simți umilită și poate puțin rușinată de cuvintele lui.
   Chiar dacă refuzi să mă vezi, eu nu voi înceta niciodată să te iubesc. Tu spui că nu putem fi împreună. Dar dacă în viață nu-ți asumi riscuri, îngerul meu, uneori prețul plătit poate fi foarte mare. Nici măcar nu pot descrie în cuvinte ce simt pentru tine sau ce însemni pentru mine.
   Te iubesc, Eddie
   P.S.: M-am întors la hotel acum o jumătate de oră. Acum este aproape 8 seara. Aștept aici până când aud vești de la tine.
   După ce citi post-scriptumul se lămuri. Verifică antetul mesajului și văzu că fusese trimis la 19:56 - cu o oră și jumătate înainte de ultima lor conversație. Se încruntă. Era sigură că, atunci când verificase căsuța poștală, era goală. Se mai întâmplase însă să fie decalaje și să-i mai întârzie mesajele.
   Trebuia să-și schimbe furnizorul de internet.
   Bine că cel puțin nu mai trebuia să-i răspundă - deja o făcuse. Îi transmisese răspunsul ei. Faptul că de atunci nu-i mai scrisese nimic nu putea însemna decât că Ed luase de bună povestea ei cum că se dăduse drept altcineva.
   Rămase în fața ecranului, privindu-l deznădăjduită. Nimeni niciodată nu-i mai scrisese așa... La dracu’, acum nici măcar nu mai era vorba despre ce scriau oamenii, vorbeau sau simțeau. Toată vorbăria asta despre destin și despre cum erau ei doi „meniți” să fie împreună îi aduse aminte de avertismentul lui Guy Mallory. Poate că Ed se purta oarecum ca un nebun și ca un obsedat, dar cuvintele i se păreau frumoase și triste. Știa că tipul chiar o iubește. N-avea de gând să-l oprească să o iubească. Acum nu-l mai vedea ca pe o amenințare. Nu-i mai simțea decât durerea și dorul mistuitor.
   Câteva ore mai târziu, Jelly se chinuia încă să-și facă ordine în gânduri și să-și dea seama ce ar trebui să facă. Nu-i plăcea deloc ideea că s-ar putea ca Guy să aibă dreptate. Dar dacă Ed îi dădea de urmă aici, în Brooklyn, era doar o chestiune de timp până când o găsea pe strada 39.
   Poate chiar ar fi mai bine să plece din oraș câteva zile.
   Era total debusolată.
   Începu să se roage în gând și îl incluse pe Ed în rugăciunile ei, cerând îndrumare în această situație plină de incertitudini. Chiar înainte să ațipească, își aminti brusc de ceva ce spusese el și se întrebă oare ce voise să spună.
   Dar dacă în viață nu-ți asumi riscuri, îngerul meu, uneori prețul plătit poate fi foarte mare.
   Îi aducea aminte de ceva ce spusese Guy când se întorceau în Manhattan, chiar când traversau podul Brooklyn.
   Pleoapele îi atârnau greu. Gândurile îi zburau care-ncotro. Ce dracu’ era asta?
   Îl văzu în capul scărilor, făcându-i cu mâna. Făcu un comentariu nesărat despre turnurile gemene și apoi aici, în casa ei, avertizând-o că nu putea arăta orice semn de bunătate unui hărțuitor - se referise la un tip ca Ed care, cu siguranță, va interpreta acest gest ca pe un semn că sentimentele îi sunt împărtășite.
   I se păruse sau chiar îi zisese „Jelly”?

56.

   Joi, la 7 fără un sfert dimineața, după ce plăti cazarea pentru camera de la Mountain View, Campbell Armour plecă spre localul din Canaan care îi plăcuse și comandă pentru ultima oară micul dejun special.
    Avea avion la 10 și jumătate spre aeroportul La Guardia din New York, ceea ce însemna că la cel târziu 9 trebuia să ajungă la aeroportul Bradley din Hartford, în cursul după-amiezii urma să se întâlnească cu Ed Lister.
   Reveni în districtul Litchfield și intră pe autostrada Winsted-Norfolk - încetini de câteva ori să se asigure că nu este urmărit, apoi încercă să rețină drumul pe care avea să se întoarcă spre aeroport și o coti spre Skylands.
   Se făcuse deja 8 fără 10 când Campbell își parcă mașina în fața conacului dărăpănat. Opri motorul și rămase pe loc un moment, cântărind situația. Cu o seară în urmă i se păruse un plan rezonabil să se întoarcă la casă și să mai caute dovezi în sprijinul variantei online a evenimentelor, dar acum se gândea că fusese o idee cât se poate de proastă. Cum putuse să se lase convins de scenariul unui film de categoria a doua să vină pe platoul real de filmare... parcă înnebunise. Se uită prin paravanul cu sită al ușii de la intrare și avu același sentiment neplăcut pe care îl mai simțise și cu alte ocazii. Nimic precis, dar sigur Ward îl pândea de pe undeva din zonă.
   Dacă n-ar fi fost vorba de bani și de prietenii bățoși din Sarasota, s-ar fi întors pe călcâie și ar fi plecat așa cum venise. Știa că-și forțează norocul, dar, ca jucător de jocuri de noroc ce era, nu putea renunța să nu mai joace o mână, chiar dacă avea șanse mici să câștige. De fiecare dată avusese probleme din cauza asta, dar totuși... n-ai de unde să știi de unde sare iepurele. Coborî din mașină și se îndreptă spre veranda pustie.
   Apucă inelul de aramă și împinse ușor ușa cu el. Nu se miră când auzi scârțâitul. Mai împinse o dată și ușa casei se deschise înspre interior. Deja palmele îi transpiraseră și erau reci.
   Rămase pe loc și ascultă. Soarele îi reflecta umbra peste prag; în depărtare se auzea un camion care traversa un deal din zonă. Din casă nu răzbătea niciun sunet. Se uită înăuntru și observă că urmele de pași pe care le văzuse prin ușița pentru pisici fuseseră șterse de alte urme. Mai fusese cineva care-și băgase nasul pe aici și care lăsase ușa descuiată.
   Ca și cum ar fi găsit un mesaj de bun venit.
   Ezită, se mai întoarse și se mai uită o dată prin împrejurimi și până la Green Mountains. Nu mai era așa de încântat de peisaj după vizionarea „filmului” de azi-noapte. I se părea bântuit. Nu-l mai putea percepe decât prin prisma sumbră cu care se obișnuise pe site și doar cu gândul la evenimentele teribile care avuseseră loc în camera de la etaj. Adulmecă briza văratică ce mirosea a dafin și cimbru sălbatic.
   Ignoră bătăile puternice din piept și vocea care-i spunea că nu e prea târziu să se răzgândească, intră în casă și închise ușa după el.
   Înaintă precaut spre coridorul central, observând că interiorul era identic cu cel al casei virtuale. Camerele erau aproape goale, cu excepția câtorva obiecte de mobilier. Se opri în capul scărilor și privi spre cele 4 uși de la etaj.
   Urcă apoi câteva trepte, începu să tremure, așa că se decise să se uite mai întâi în debaraua de sub scări, cea în care se ascunsese băiatul în acea noapte.
   Era doar un spațiu strâmt, o magazie în care nu mai era nimic interesant. Află însă răspunsul la o întrebare care îl frământase. Scârțâitul balamalelor ușii îi reactivă imediat dilema lui Ernie. Probabil că băiatul nu revenise în locul în care se ascundea de fiecare dată pentru că știa că ar putea fi auzit.
   Campbell rămase locului un moment, la fel cum făcuse și Ernie, uitându-se spre palierul de deasupra - fixă nervos cu privirea pragul de sus al ușii dormitorului matrimonial; era posibil să se ivească fâșia aceea de lumină. Urmă traseul lui Ernie, traversă holul și intră în ceea ce fusese odată camera cu televizorul, sau salonul, cum îl denumise Grace.
   I se păru extrem de straniu să calce pe covorul verde cu model spiralat pe care îl văzuse prin gemulețul căsuței de jucărie. Lumina era slabă, dar zări cele două fotolii masive și acoperite de praf, orientate sore colțul în care presupunea că se aflase comoda cu televizorul.
   Casa de jucărie dispăruse și ea.
   În încăpere stagna un aer închis, de mucegai. Se duse spre geamul de pe peretele opus ușii și ridică obloanele pentru a lăsa lumina soarelui să intre în casă.
   Se întoarse și observă încă o piesă de mobilier. Lipit de peretele interior, sub o oglindă lungă cu rame sclipitoare, care inițial i se păruse că este o altă fereastră, se afla un pian cu coadă. Împins de o curiozitate uriașă și morbidă, se duse și ridică ușor capacul.
   Interiorul era plin de mucegai și, judecând după corzile acoperite de o substanță cleioasă portocalie, nu mai cântase nimeni la pian de mulți ani; unele clape căzuseră, iar claviatura semăna cu o dantură știrbă. În minte îi reveni June Seaton, stând și repetând fără oprire melodia aceea care te scotea din minți, Fur Elise, nereușind niciodată să o cânte bine.
   Și-l imagină pe micuțul Ernie lângă mama lui... Lăsă capacul la loc, atent să nu facă vreun zgomot. Aruncă o privire în oglinda murdară de deasupra pianului și zări ceva neclar prin ea, ceva care-l făcu să se întoarcă imediat și să-i bată iar inima cu putere. Nu era o fantomă din trecut sau un joc de lumini. În fotoliul de lângă geam, sub stratul de praf de pe pânza care îl acoperea, se distingea conturul unei siluete umane.
   Așteptă o clipă să se asigure că persoana din fotoliu nu se mișcă, apoi se apropie cu foarte mare precauție și trase pânza.
   Campbell sări ca ars înapoi, iar de undeva din spatele casei se auzi o ușă trântindu-se chiar în același moment.

   Am stat mult sub dușul rece, lăsând apa ca gheața să-mi curgă în cap până am simțit că îmi amorțește tot corpul. Am ieșit din cabină; lumina zilei nu mă mai deranja, dar capul îmi zvâcnea în continuare. M-am dus la oglindă, am șters-o de abur, am luat aparatul de ras și am rămas așa câteva secunde, confruntându-mă cu propria imagine.
   Noaptea trecută coborâsem în barul hotelului să beau ceva și sfârșisem prin a-mi îneca amarul într-o sticlă de Jack Daniels Green Label, băută într-o bombă de pe Second Avenue. Rezultatul - o mahmureală îngrozitoare, agravată de hohotele imaginare de râs ale lui Will, care voiau să-mi ureze bun venit în lumea reală.
   Ei bine, la ce te așteptai? Doar nu credeai că tipa chiar era ceea ce-ți doreai, nu? Tu ai inventat-o, Lister, era doar o fantezie, un personaj inventat, o plăsmuire exotică a imaginației tale – persoana de care te-ai îndrăgostit nu a existat niciodată. Îmi pare rău că răsucesc cuțitul în rană, Ed, dar nu ți-am spus eu?
   Așa mă privea Will Calloway pe deasupra ochelarilor și așa îmi trântea toate comentariile astea înțepătoare. Am fost tras pe sfoară, sedus și abandonat, m-am lăsat înșelat ca ultimul bou. Bătrânul amorezat e ca piroșca cu păsat... și așa mai departe. Consideră-te norocos că nu te-a făcut și de bani și gândește-te că totuși „fata visurilor” ți-a făcut o favoare și te-a readus cu picioarele pe pământ. Am închis ochii. Cum putusem să fiu atât de prost?
   M-am întors la momentul când aflasem adevărul despre Jelena. Încă nu puteam accepta așa ceva. Am încercat să mă conving că mințise sau că era în perioada de negare - că îi era frică să se întâlnească cu mine din cauză că nu putea să recunoască faptul că și ea simte la fel ca și mine - sau că se lăsa convinsă greu și că zicea nu, când de fapt voia să zică da.
   Mă priveam în oglindă în timp ce mă bărbieream, iar argumentele mi se prăbușeau pe rând.
   Singura parte pozitivă pe care o vedeam era că, din moment ce fata existase doar în visele mele, însemna că nu era în niciun pericol.
   Felul în care stătea îi sugera că Grace Wilkes fusese aici toată noaptea.
   Era îmbrăcată cu aceleași haine pe care le purtase când se întâlniseră cu o zi în urmă la Annie’s Grill. Hainele din catifea de culoarea unui avocado, tenișii albi de spital cu pompoane din dantele - Campbell se întrebă ce se întâmplase cu cârjele ei. Nu putea să se deplaseze fără ele.
   Ernie ar fi ajutat-o, i-ar fi întins brațul.
   Pe fața ei umflată și gri nu se citea niciun fel de teamă sau emoție. Probabil că o lovise pe neașteptate din spate cu drugul de plumb care-i stătea acum în poală, mânjit de sânge și amestecat cu păr la un capăt. N-avusese de unde să știe ce-o așteaptă, n-avusese niciun motiv să-l suspecteze pe copilul pe care-l îngrijise și iubise că ar putea să-i facă rău. Craniul îi fusese crăpat, iar prin rană se vedeau oasele; sângele se scursese pe spătarul fotoliului, formând o pată închisă la culoare, de forma și mărimea unui milieu.
   Campbell simți cum i se face rău. Nu mai fusese niciodată atât de aproape de un mort. Grace i se părea mai mică decât și-o amintea, ca și cum s-ar fi micșorat.
   Repulsia îi era amestecată cu milă și frică. Îi fu rușine că nu anticipase această crimă, convins că fusese doar vina lui că femeia fusese omorâtă. Vorbise probabil cu singura persoană care știa ce se întâmplase cu adevărat în acea noapte.
   Se uită pe geam la curtea din spate, și după ce se convinse că nu era nimeni acolo, se gândi să cheme poliția. Apoi reflectă mai bine și începu să se panicheze, gândindu-se care ar fi reacția polițiștilor. Acum înțelegea că adevărata intenție a lui Ernest Seaton fusese să-l atragă din nou în casă.
   Crima i se înscenase lui. Probabil că poliția era deja pe drum.
   Începu să meargă cu spatele spre ieșire, neștiind dacă era singur în casă sau dacă Ward era încă prin preajmă - tot ce știa era că trebuia să plece cât mai repede de aici.
   Atenția îi fu atrasă de modul în care Grace fusese așezată pe fotoliu, și mai ales de poziția mâinilor ei. Într-o mână avea bricheta și pachetul de țigări Newport Lites. În cealaltă nu ținea nimic, dar palma îi fuseseră întoarsă cu degetul mare și arătătorul în sus, ca și cum ar fi cerșit ceva. Sugera că înainte să moară ceruse să i se aducă ceva - ultima ei dorință fusese să mai fumeze o țigară.
   Toate instinctele îi spuneau să plece - să plece acum - dar Campbell se încăpățână să reziste. Dacă se înșelase când crezuse că Grace nu știuse că avea să moară? Dacă ucigașul o confruntase?
   Se întoarse și se proțăpi chiar în fața scaunului, și mai aproape ca înainte.
   Nu avea nici cea mai vagă idee ce caută; își întoarse capul și pentru o fracțiune de secundă văzu ceva sclipind. Se uită din nou și văzu că într-o parte a scaunului era un obiect roz și metalic, îngenunche în fața genunchilor ramoliți ai femeii, ferindu-se să o atingă, și-și băgă mâna între brațul fotoliului și pernă, de unde scoase un telefon identic cu cel pe care bătrâna îl avusese cu ea.
   Nările îi fură invadate de izul dulceag al parfumului femeii, care parcă mascau - așa i se păru lui - un act de corupție în fază incipientă.
   Se ridică, băgă telefonul roz în buzunar și se îndreptă spre ușa salonului. Își aduse aminte de povestirea lui Grace, cum că în duminica aceea venise la muncă și fusese izbită de un miros necunoscut, după care remarcase liniștea din casă și ieșise pe verandă să-l cheme pe Earl.
   Nu merita să fie omorâtă.
   Ochii ei păreau să-l urmărească; Campbell se întoarse și o luă la fugă.

   Am sunat la room-service și i-am rugat să-mi aducă o cană mare de espresso.
   În tentativa de a-mi regăsi echilibrul sufletesc și de a-mi recâștiga respectul față de propria persoană, am vrut să-mi țin promisiunea făcută Laurei. Am aranjat să mă duc la Gilmans Landing și să iau masa cu bunica ei, Alice Fielding. Mașina urma să-mi vină în jumătate de oră. Trebuia să-mi limpezesc mintea.
   Așteptând să-mi sosească cafeaua, am pornit laptopul și mi-am verificat mailul. Niciun cuvânt de la „Jelly”. Cumva, mă așteptasem la niște scuze sau la o explicație. Eram încă furios și supărat de cele petrecute, dar voiam să las totul în urmă și să mă concentrez la ce conta cu adevărat. Investigația lui Campbell Armour ajunsese într-un moment important.
   Înainte să plece către aeroport îmi trimisese un mail în care confirma întâlnirea cu mine din după-amiaza aceasta. Îmi raportase pe scurt că nu avusese noroc să găsească o poză cu Ernest Seaton - se părea că Grace Wilkers nu îl ajutase în acest sens - dar mai făcuse niște copii după niște poze cu părinții băiatului, găsite la biblioteca publică din Norfolk, de data asta la o rezoluție mai bună, și dorea să mă uit și eu peste ele.
   Am deschis atașamentul. Tatăl - îmbrăcat în halatul de dentist, o claie de păr tipică anilor 70 și cu o mustață a la Zapata, semăna cu un Bruce Dern mai tânăr. Gary Seaton avea o atitudine ușor agresivă de om slab și cârcotaș, tipică unui ratat. Nu-l mai văzusem niciodată.
   Cealaltă imagine, nu știu de ce, se descărca mai greu.
   Sună soneria. Camerista așeză tava pe masa de sub fereastră, apoi se întoarse spre mine și mă întrebă:
   - Mai doriți ceva?
   Nu i-am răspuns, nici măcar nu m-am uitat înspre ea.
   - Vă urez o zi bună, domnule Lister.
   Privirea îmi era atrasă ca un magnet de imaginea care apărea încet pe ecran.
   Portretul lui June Seaton, soția dentistului - blondă, cu o tunsoare franțuzească și sprâncene negre, cu o piele foarte palidă, aproape translucidă, ochi negri - părea foarte real. Am avut o străfulgerare - buze nervoase peste niște dinți aproape perfecți - și mi-am adus aminte perfect.
   Fotografia înlăturase orice urmă de îndoială. June Seaton nu doar semăna cu cineva pe care credeam că o cunoscusem... era chiar ea. Drumurile ni se intersectaseră în treacăt atât de demult, încât părea că într-o altă viață. O fată bogată și boemă, era exact la fel de colerică și imprevizibilă pe cât o trăda zâmbetul ei nervos. M-am simțit deodată cuprins de panică, ca și cum totul urma să se descâlcească într-un mod în care n-aș fi putut face față.
   Ultima dată când o văzusem pe June Seaton zăcea inconștientă într-un container gol de marfă pe țărmul de vest al New York-ului.

   Fără să mai pună piciorul pe frână, Campbell porni în trombă cu Camryul argintiu spre Deer Flats Road, apoi acceleră până prinse suta de kilometri.
    La prima curbă încetini și văzu cu coada ochiului în oglinda retrovizoare mașina poliției la 400 de metri în spatele lui, ascunsă într-o scobitură umbroasă.
   Mașina mai rămase puțin pe loc, după care se întoarse și viră pe drumul spre Skylands.
   Fruntea lui Campbell era plină de sudoare. Dacă patrula poliției n-ar fi venit din cealaltă direcție, dinspre Colebrook, ar fi dat nas în nas cu șeriful. Reușise să plece la timp. Continuă să se uite în oglinda retrovizoare - nu era încă sigur că nu fusese văzut - și conduse neîntrerupt până ajunse în intersecția cu Route 44, drumul Winsted-Norfolk, după care coti brusc la 90 de grade.
   Nouă minute mai târziu, cu gâtul și umerii încă încordați, părăsi autostrada și intră pe drumul cu două benzi care ducea direct la aeroportul Bradley. Mai avea doar o oră și câteva minute până când putea să ajungă la poarta terminalului său.
   Dacă nu era oprit între timp.
   Campbell era sigur că Ward anunțase poliția, ceea ce însemna că deja existau filtre sau poate chiar un mandat de arestare pe numele lui. Era posibil să fie căutat de toate unitățile mobile din districtul Litchfield. Era greu să se ascundă prin satele astea. Se gândi să se predea și pur și simplu să le spună polițiștilor adevărul - că era un detectiv amator, specializat în programare, că locuia în Tampa, Florida, și că investiga o serie de crime. Mai bine o lăsa baltă, n-avea nicio șansă să-l creadă cineva. Aveau să-i arunce fundul de asiatic în închisoare și cu asta basta, se ducea orice șansă să-l mai găsească pe Ward și să-și ceară bonusul de un milion de dolari promis de client.
   Mai avea timp până a doua zi să-l demaște pe bărbatul care o omorâse pe Sophie Lister sau putea să-și ia adio de la viață. Trebuia să se întâlnească cu Cholly la hotelul Regency Hyatt din centrul Tampei la ora 5 și să-i dea banii - datoria plus dobânda.
   Drumul începu să urce printre dealurile abrupte și împădurite. Încă se mai uita în oglinzile retrovizoare, dar nu-și dădea seama dacă e urmărit sau nu. Copacii erau foarte aproape de drum, iar crengile se uneau deasupra lui, formând un tunel întortocheat și verde prin care de-abia vedea la câțiva zeci de metri în spate.
   Traficul se mai degajă, iar când se eliberă aproape de tot, răsuflă ușurat. Ajunse într-o zonă mărginită de pini, apoi coborî serpentinele către râul Farmington.
   Intră în defileul râului și trecu peste un pod din traverse ruginite, după care zări un spațiu de parcare folosit de pescarii locali. Așteptă până când se convinse că nu fusese urmărit și opri motorul mașinii. De-a lungul malului era plin de pescari îmbrăcați cu salopete speciale de pescuit, așezați la intervale egale.
   Mâinile îi tremurau când scoase telefonul lui Grace din buzunar. Îl deschise și trecu repede în revistă numerele apelate și agenda. Biata femeie avusese doar câteva numere de telefon salvate.
   Campbell reflectă la momentul în care ea realizase că Ernie avea s-o omoare.
   Poate că fusese doar un gest reflex, dar mai degrabă credea că femeia strecurase dinadins telefonul între pernele fotoliului, sperând că cineva îl va găsi și va găsi unele indicii în memoria lui.
   Cu un pic de noroc, unul dintre numerele astea era al lui Ernest Seaton.
   Începuse să-i spună ceva când se întâlniseră în Torrington, dar din cauza fricii sau poate a devotamentului se abținuse. Dar micuțul ei Ernie nu voise să-și asume niciun risc. Campbell se întrebă din nou la ce se referise Grace când îi spusese frântura aceea de propoziție, „El nu știe”.
   Citi ceva pe ecran și se încruntă. I se părea prea simplu. Era un număr - ultimul pe care ea îl apelase - care i se păru ciudat doar pentru că avea codul unei alte zone. 201 corespundea statului New Jersey. Apăsă pe butonul de reapelare și după ce așteptă o grămadă, îi răspunse o femeie cu accent spaniol.
   - Reședința Fielding. Jesusita la telefon, cu ce vă pot fi de folos?
   Campbell ezită. Numele Fielding îi suna cunoscut, dar n-avea cum să aibă legătură, nu? Parcă Ed îi menționase în treacăt că bunica soției lui, doamna Alice Fielding, locuiește în New Jersey, undeva prin Hudson.
   Încercă primul lucru care îi veni în minte.
   - Ed Lister este cumva acolo?
   - Meesta Leesta? Încă nu, dar trebuie să sosească.
   - Bine, spuse el, copleșit de implicațiile acestei descoperiri, gândindu-se că e imposibil și că trebuie să fie o greșeală pe undeva. Dovada însă era în mâinile lui.
   - Vreți să-i lăsați un mesaj?
   Se gândi să-i spună că aranjase să se întâlnească cu clientul lui acolo și să-i ceară adresa, dar se răzgândi. Putea găsi adresa și pe internet, folosind un program de căutare inversă.
   - Mulțumesc, îl sun eu pe mobil, spuse el, și închise.
   De lângă râu se auzi un urlet. Unul dintre pescari, un tolomac gras, îmbrăcat în haine de camuflaj și cu burtoiul revărsat peste pantaloni, prinsese un pește.
   Somonul începu să sară și să se zvârcolească pe deasupra apei cu sclipiri argintii, până când reuși să se smulgă din cârlig și să se întoarcă în torentul de culoarea jadului. Pescarul ghinionist strigă ceva care nu ajunse până la urechile lui Campbell, iar valea se zgudui de râsul celorlalți.
   Se gândi că îl așteptau la aeroport. Cea mai bună soluție era să se întoarcă în Winsted, să abandoneze mașina și să caute alt mijloc de transport.
   Cineva îi bătu în geam. Tresări și se întoarse.
   Lângă mașină apăruse un puști crăcănat, purtând un tricou de nailon și blugi.
   În mână ținea o geantă de voiaj ieftină și îi zâmbea timid. Campbell răsuflă ușurat și deschise geamul. Îl întrebă într-un dialect dubios din Hunan, pe care d-abia îl înțelese, dacă merge la New York.
   - Hei, omule, îi răspunse Campbell în engleză, vădit iritat. O să te omoare careva prin țara asta dacă mai sperii mult oamenii așa. Nu vezi că-s ocupat?
   Băiatul își lăsă capul în jos și începu să se scuze, după care se întoarse și plecă.
   De unde apăruse? Erau în mijlocul sălbăticiei. Ce căuta în Connecticut, ce căuta în Statele Unite? Arăta prea jerpelit și părea prea tont să fie turist. Campbell era conștient că prejudecățile pe care le moștenise de la părinții lui erau învechite cu cel puțin o generație. Asta le reproșa și părinților lor, asta ar fi îngrozit-o și pe Kira dacă l-ar fi auzit.
   - Hei, așteaptă, îl strigă el.
   - Nu vorbesc americană, spuse puștiul, scoțând un abonament de călătorie pe linia de autocare Bonanza. Sunt străin. Mă poți ajuta.
   - Poate, răspunse Campbell în cantoneza lui stricată, trecându-i prin cap că țăranul cu tunsoare castron și dinți ca pietrele de mormânt ar putea fi biletul lui de ieșire de aici. Poate să ne ajutăm reciproc. Hai, urcă-te.

57.

   - Îmi aduce aminte de o sculptură.
   - Poate de bustul unui strămoș de-al tău, spuse Morelli batjocoritor, în timp ce prindea cu o piuneză desenul găsit în apartamentul lui Sam Metcalf pe peretele din biroul lui. Altceva? Ai observat cu ce este îmbrăcat?
   - Pare că e un tricou polo.
   - Ralph Lauren. Îți spune ceva, Luca?
   - Că e american?
   - E un brand de renume mondial, se fabrică peste tot.
   - Dar pare american. Are ceva american în privire. Ceva de cowboy care privește în depărtare.
   - Știi cât de aiurea a sunat ce-ai zis? Nu există niciun ochi, Luca. De-aia îți seamănă cu o statuie. Ea n-a desenat niciun ochi. De ce crezi tu că n-a desenat niciun ochi?
   Luca dădu din umeri.
   - Poate că nu s-a uitat bine la el.
   - Dacă ăsta e bărbatul care a ucis-o pe Sophie Lister, atunci sigur l-a văzut mai mult de o singură dată. L-a văzut de mai multe ori, Luca.
    Se întoarse la birou și se așeză, oftând din greu.
    - În ciuda faptului că... se temea.
   - Ar putea fi oricine.
   - Cred că fix asta a vrut și artista să ne spună. Criminalul ei arată ca un om obișnuit. Devine invizibil într-o mulțime de oameni.
   - E bine că ați găsit o pistă.
   - Crezi că ești distractiv?
    Morelli arătă spre teancul de hârtii din fața lui.
    - Uite câte răspunsuri am primit.
   După ce găsise desenul cu o zi în urmă, se dusese direct la birou. N-avusese timp să se ducă la masă - își luase un sandviș de la paninoteca de pe colțul străzii lui Sam.
    Până la ora 3, schița reprezentând capul și umerii unui bărbat caucazian, cu vârsta cuprinsă între 25 și 35 de ani fusese copiată, scanată și trimisă prin e-mail și fax către toate secțiile de poliție mari de pe teritoriul Italiei, Austriei și în alte câteva țări; o trimiseseră apoi către toate hotelurile, restaurantele, pensiunile, căminele studențești și internet-cafe-urile din Florența.
   În cele 24 ore, între timp, în afară de telefoanele care n-aveau nicio legătură, primiseră 19 răspunsuri care conțineau informații relevante. Cel mai important venise de la un chelner în vârstă de la Garga, o tratoria din centru, nu departe de Piazza Antinori, unde fusese ucis Jimmy Macchado. În urmă cu două săptămâni servise un turist american care semăna cu omul din desen. Plătise cu bani cash, lăsase un bacșiș gras, n-avusese rezervare.
   Altceva nu-și mai aducea aminte. Morelli trebuia să recunoască că acesta fusese cel mai promițător răspuns.
   - Dacă fetei îi era frică, de ce n-a dat pur și simplu desenul cuiva sau de ce nu l-a afișat pe undeva pe acasă sau la atelier? întrebă Luca.
   - Poate n-a avut timp.
   - Credeți că asasinul știa că l-a desenat? Poate asta se găsea și pe laptopul lui Sam Metcalf.
   - Puțin probabil de vreme ce Sam era în Boston. Își luase laptopul cu ea.
   Morelli se lăsă cu scaunul pe spate, apoi începu să se lovească cu degetele pe sub bărbie.
    - Ce mai avem?
   - Un telefon în dimineața asta de la o femeie care n-a vrut să zică cine e. Când am început s-o iau la întrebări, s-a scuzat și mi-a închis.
   - Ai dat de urma apelului?
   - Jennifer Ursino. Locuiește pe Via dell’Erta Canina, la numărul 59. Știți străduța aia din Viale Galileo, de pe lângă San Miniato? Am sunat-o înapoi și în final a mărturisit că avea legătură cu desenul.
   - E englezoaică?
   - Da. Vorbește italiană cu un accent cumplit. E văduvă, locuiește singură. Bărbatul i-a murit de acum 2 ani, a făcut infarct. El era florentin, făcea afaceri cu piele, avea firmă. Mă gândeam să trec pe la ea mâine.
   - Cum de a văzut desenul? întrebă Morelli.
   - Are camere de închiriat, dar zicea că a văzut un afiș de-al nostru în barul hotelului Dante. Crede că subiectul a locuit la ea... acum vine partea mai interesantă, în primăvara anului trecut.
   - Știm dacă a fost interogată atunci?
   Luca dădu din cap că nu.
   - Nu e înregistrată ca proprietăreasă. Mă gândesc că de-aia n-a vrut să contacteze chestura.
   - Cum se cheamă pensiunea?
   - N-are nume. Își închiriază doar ocazional apartamentul. Zicea că tipul era foarte tăcut și că de-abia l-a văzut de câteva ori.
   - Păi și ce Doamne iartă-mă mai așteptăm atunci?
    Morelli își făcu avânt și se ridică din scaun.
   - În 15 minute aveți o întâlnire cu comisarul Pisani.
   - Lasă-mă cu prostiile, Luca.

   Aflat în limuzina cu aer condiționat pe autostrada Westside, gonind spre nord spre Gilmans Landing, mi-am închis ochii, lăsând tunetele simfoniei a noua de Beethoven să-mi alunge gândurile din ceea ce doctorul Calloway ar fi numit psihicul meu zdrobit.
    Încă mă mai durea capul și nu eram chiar în cea mai bună dispoziție de a purta o discuție cu o bătrână de 85 de ani, atinsă ușor de Alzheimer.
   Să nu mă înțelegeți greșit, țin la Alice Fielding. A avut un rol important în viața noastră, iar reședința ei de la Hudson, La Rochelle, este plină de amintiri de când Sophie și George erau mici. Mergeam verile acolo ca să mai scăpăm de dogoarea din oraș și înotam în piscină sau mergeam cu soțul lui Alice cu barca pe râu. Am trăit clipe minunate acolo.
   Încercam să nu mă gândesc la fată, la fata inexistentă din pricina căreia mă făcusem de râs. Dacă de voie, de nevoie puteam accepta că avusesem o decepție sentimentală - deși Will mă avertizase, iar eu refuzasem să-l ascult - în continuare aveam sentimente pentru ea. Nu are niciun sens, știu, dar eram în continuare îndrăgostit de ea sau, cum ar fi zis ea, de ideea mea despre ea.
   Începeam să înțeleg că atât eu, cât și Jelly scăpaserăm ca prin urechile acului.
   Nici nu se mai punea problema să încerc s-o găsesc. Nu poți proteja pe cineva care nu există și indiferent dacă Ward știa sau nu că Jelly nu exista cu adevărat, nu am considerat că prietena ei fictivă ar fi în vreun pericol. Mă întrebam dacă într-adevăr Ward se dăduse drept ea în câteva dintre conversații. Sosise însă momentul să trec peste halucinațiile provocate de criza vârstei a doua și să-mi continui viața.
   Încă nu-i răspunsesem lui Campbell Armour la mail. Amânasem pentru că mă cam deranjase felul în care mi se părea că insinuează că aș ști mai mult despre ce se petrecuse la Skylands decât îi spusesem lui. Nu auzisem niciodată de acel loc sau de numele Seaton până când nu îmi pomenise el de ele.
   Urma să vină la hotelul Carlyle la 6. Înainte de asta am considerat că este mai bine să lămurim orice fel de neînțelegere și i-am trimis un mesaj scurt în care îl informam că acum mulți ani întâlnisem o femeie și că de-abia acum realizasem că acea femeie era June Seaton.
   Nu aveam nimic de ascuns. Nu mi se părea că legăturile întâmplătoare și pasagere din trecut ar putea explica în vreun fel ura cuiva care ar vrea să-mi rănească familia. Cumva însă știam că există o legătură.
   Ne cunoscuserăm la o petrecere, o sindrofie din înalta societate la care fusesem adus pe sus de niște prieteni ai unor prieteni, și care avea loc într-un apartament luxos de la ultimul etaj al unei clădiri de pe Fifth Avenue. Aveam 20 de ani, eram falit, un flăcău englez în New York.
   Captivat la culme de tot ce se petrecea în jurul meu, îmi aduc aminte că am urcat pe terasa de pe acoperiș cu una dintre gazde, pe care o chema KK sau CC, de unde am văzut Central Park, o râpă misterioasă luminată de cerul cu sclipiri de diamant - și chiar atunci, lângă noi, am remarcat-o pe fata asta care se sprijinea de balustradă cu spatele la priveliștea aceea minunată și ochii spre mine.
   Purta o rochie neagră de cocteil și un șirag de perle, într-o mână avea un pahar de șampanie, iar în cealaltă o țigară - nu pot fi prea sigur, pentru că această descriere se potrivește mai multor femei de acolo. Ce-mi aduc aminte sigur este că mi se părea fascinantă și extrem de sofisticată. Cred că era cu 7-8 ani mai mare ca mine. Am început să vorbim, după care ne-am petrecut toată seara împreună. Am fost în toate locurile faimoase din oraș - Xenon, Studio 54, clubul Mudd... ea plătise - apoi am hoinărit prin partea de sud a Manhattanului, căutând un local deschis la ora aceea. Chiar înainte să se lumineze de zi ajunsesem pe cheiul din West Side, când s-a pornit o furtună teribilă.
   A trebuit să ne adăpostim, așa că ne-am băgat într-un container gol de marfă care rămăsese deschis. Eram uzi până la piele, cu sufletul la gură, dar râdeam. Am tras pe nas o liniuță sau două de cocaină și am făcut dragoste în picioare, pentru că pe jos era îngrozitor de murdar. Ploaia cădea în continuare și n-avea niciun gând să se oprească.
   Îmi spusese cum o cheamă - sunt sigur că nu pronunțase cuvintele June Seaton. Voia să ne vedem și în seara următoare, ca și în seara de a doua zi; eu însă eram precaut, tipic pentru un englez. Urma să mă întorc la Londra în câteva zile și nu eram nici chiar atât de necopt sau de fraier, încât să nu-mi dau seama că părea genul care atrage necazuri și poate și ușor instabilă. Era perioada tipelor ușor sărite de pe fix.
   I-am propus să luăm un taxi și s-o duc acasă, moment în care a început să tragă de mine și să țipe isteric. M-a anunțat că voia să-l părăsească pe actualul iubit ca să rămână cu mine. Habar n-aveam că era măritată și că avea un băiat de 9 ani și că locuia în zona rurală din Connecticut. Își aruncase mâinile în jurul gâtului meu și mă săruta încontinuu în timp ce îmi povestea ce viață minunată urma să avem împreună. Am încercat să mă retrag din brațele ei, la început cu delicatețe, apoi din ce în ce mai insistent - în final, a trebuit s-o dau la o parte de pe mine cu forța. N-am vrut s-o împing atât de tare. A alunecat și a căzut, lovindu-se cu capul de un obiect de metal.
   Încă îmi vine să intru în pământ de rușine când îmi amintesc ce am făcut după aceea. I-am verificat pulsul, am răsuflat ușurat că nu se rănise foarte tare, dar mă gândisem că n-aveam niciun chef să-i mai fiu prin preajmă când își revine. Era destul de nebună să mă acuze că am atacat-o și nu mă gândeam decât că o să ajung la închisoare sau, și mai rău, deportat. Am lăsat-o așa, inconștientă, și am plecat. Am chemat ambulanța de la un telefon public, i-am explicat dispecerului cum să ajungă acolo, și asta a fost.
   N-am mai vorbit cu ea după aceea și nici n-am mai auzit nimic despre ea. A doua zi am zburat la Londra. Nu mi-au ajuns niciodată la urechi știrile despre tragedia oribilă petrecută cu familia Seaton la scurt timp după aceea. Când m-am mutat în New York, câțiva ani mai târziu, nu am căutat-o, nu era pe lista mea de oameni pe care aș fi vrut să-i revăd. Nu am spus niciodată nimănui despre această întâmplare.
   Nu-mi mai amintesc prea bine acea întâlnire, cum nu-mi amintesc mai multe lucruri din perioada aceea sălbatică din viața mea, dar nu am niciun dubiu că femeia aceea a fost June Seaton.

   Am început să-i scriu lui Campbell toate aceste lucruri; am realizat apoi că nu trebuia să știe chiar toate detaliile și am scurtat mesajul:
   „Pe soț sigur nu-l știu... dar soția seamănă cu o femeie pe care am cunoscut-o pasager în New York, în vara lui 79. N-am nici cea mai vagă idee de unde ar fi putut afla Ernest că mi-am petrecut o seară cu mama lui, dar ar putea avea o legătură”.
   Mi-am ridicat privirea și am văzut turnurile podului George Washington. Chiar atunci începu să sune telefonul.
   - Nu mă cunoașteți. Era o voce tânără, plăcută, ezitantă. Sunt prietena Jelenei.
   Am tăcut un moment.
   - De unde aveți numărul meu?
   - Ea mi l-a dat. A fost ideea ei să vă sun.
   - Cum vă numiți? am întrebat-o eu, foarte suspicios.
   - Tachel...
   - Îmi cer scuze, dar despre ce doriți să vorbiți cu mine?
   - Uite ce e, domnule, nu trebuie să facem asta.
   - Ce anume, mai exact?
   - Porcării.
   Credeam că avea să-mi închidă în nas. Conversația însă continuă pe un ton înțepător și semiostil, până când Tachel îmi spuse că dacă voiam să vorbesc, dacă aveam întrebări la care ar fi putut să-mi răspundă, ea era dispusă să ne întâlnim și să-mi explice lucrurile din punctul de vedere al prietenei ei.
   Mi se părea că își repetase bine discursul înainte și îmi trecu prin cap să le trimit la dracu’ pe amândouă. Mă resemnasem că n-aveam s-o întâlnesc niciodată pe „Jelly” și, ca să fiu cinstit, chiar nu-mi ardea de asta. Dar eram curios și, oricât de contradictoriu ar părea, n-am putut rezista tentației de a vorbi despre ea cu cineva care o cunoștea. Încă eram de părere că aș merita cel puțin o explicație.
   Asta însemna să amân întâlnirea cu Alice Fielding pe după-amiază, dar cu siguranță bătrâna n-ar fi remarcat acest lucru, poate nici dacă amânam cu câteva zile.
   - Bine. Când sunteți disponibilă? am întrebat-o eu, făcând semn șoferului să tragă pe dreapta.
   - În 15 minute.

58.

   Luca Francobaldi apăsă a doua oară pe soneria de pe peretele cu tencuială căzută a intrării 59 de pe Via dell’Erta Canina, apoi se dădu un pas în spate și se uită spre geamurile închise ale vilei. Cerul de deasupra Fiesolei era negru.
   - Ești sigur că știe că venim? întrebă Morelli plictisit, ridicându-și gulerul.
   Începuse să plouă.
   - Ah! exclamă el, auzind niște pași.
   - Acum chiar trebuie să închid, spuse Jennifer Ursino la telefon, în timp ce le deschidea ușa.
    Închise telefonul grăbită și se scuză că-i lăsase să aștepte.
    - Fa molto afoso, murmură ea.
   Jennifer Ursino era o femeie la 40 și ceva de ani, cu un păr ușor cărunt, tricou lălâu, blugi strâmți, mocasini Prada. Îi conduse printr-un hol întunecat în sufragerie, unde era un televizor imens cu plasmă care transmitea o emisiune-concurs. Luă telecomanda și-l opri.
   - Vreți ceva de băut?
   Refuzară politicos. Femeia își turnă un gin tonic, se duse la canapea și se așeză printre perne, vârându-și picioarele sub ea.
   - Cu ce vă pot fi de folos, domnilor?
   Cei doi se așezară pe niște scaune în fața ei. Morelli scoase din buzunar o copie după desenul Sophiei și o puse pe măsuța de cafea.
   - Signora, cred că puteți identifica această figură.
   Jennifer încuviință din cap.
   - Îmi aduce aminte de cineva - n-aș vrea să spun mai mult de-atât. De David. Cred că a stat aici anul trecut în aprilie.
   - De asta ați închis telefonul... pentru că nu erați sigură?
   Femeia ridică din umeri.
   - Cam așa ceva.
   - David? David și mai cum?
   - Nu-mi aduc aminte. Era american și trăia la Paris... Cred că mi-a zis odată că lucrează în cercetare.
   - Nu obișnuiți să cereți oaspeților dumneavoastră niciun act de identificare, signora? se încruntă Morelli. Un pașaport, un buletin, un permis de conducere?
   Jennifer râse.
   - Așa ar trebui, știu. Dar îmi place să-mi tratez oaspeții ca pe niște prieteni. Încerc să evit să-i bombardez cu întrebări.
   - V-a spus cumva David de unde anume din State este? Unde era casa lui?
   - Nu-mi aduc aminte. Puteți să-mi spuneți și mie, vă rog, despre ce este vorba?
   - Încercăm să-l identificăm pe subiect după această schiță, este suspect într-o anchetă criminalistică.
   Morelli își drese glasul.
   - Ați notat cumva când a stat exact aici?
   Dădu din cap că nu.
   - Am un registru în care ar trebui să țin o evidență, dar nimeni nu se sinchisește să scrie în el. Nici el. A plătit cu banii jos, mi-a dat toată suma odată.
   - Signora, vă mai amintiți cumva ce a făcut în noaptea de douăzeci și șapte aprilie? întrebă Luca.
   Femeia se crispă.
   - Apartamentul are o intrare separată prin spate. A venit și a plecat. Eu de-abia l-am văzut de câteva ori. Am un somn foarte... profund.
   Morelli îi aruncă lui Luca o privire care spunea „lasă-mă pe mine să vorbesc cu ea” și continuă discuția:
   - Cum vă găsiți oaspeții, signora?
   - Din vorbă-n vorbă. La mine vin în majoritatea cazurilor persoane implicate în viața artistică, în modă...
   - Și acest... David?
   - A apărut pur și simplu.
   - Ați cunoscut-o cumva pe Sophie Lister?
   - Fata care a fost omorâtă? Nu.
   - V-a trecut vreodată prin minte că el ar putea avea legătură cu crima?
   - Nu... Hristoase, nu, niciodată. Mai degrabă mi s-a părut un tip timid și gentil.
   - Cum ați mai putea să-l descrieți? Fuma, bea? Avea vreun obicei deosebit? Primea vizite?
   - V-am spus, era foarte liniștit, foarte îngrijit și curat. Nu l-am văzut niciodată cu altcineva. De fapt, de-abia l-am văzut. Chiriașul ideal, mai adăugă ea râzând.
   - Ați spus că vă place să vă tratați oaspeții ca pe prieteni, signora, dar cu toate acestea de-abia ați avut o legătură cu acest bărbat.
   - David era diferit. Mi-a dat de înțeles foarte clar că vrea să fie lăsat în pace și i -am respectat dorința.
   - Ați mai auzit de el după aceea?
   Jennifer dădu din cap că nu. Morelli își dădu seama imediat că mințea. Se duse la geam și rămase un moment privind ploaia căzând.
   - Știm că de curând a fost în Florența. Sunteți sigură că nu a trecut pe aici? Că nu ați vorbit cu el?
   - Destul de sigură.
   - Signora, spuse el pe un ton grav, întorcându-se spre ea. Trebuie să vă avertizez că, dacă acest David este cine credem noi că este, atunci avem de-a face cu un individ extrem de periculos. Trebuie să ne spuneți tot ce știți.
   Jennifer începu să clipească des și se întinse după pahar. Mâna îi tremura și Morelli se întreba dacă avea o problemă cu alcoolul sau era doar speriată.
   - A folosit un computer când stătea aici? întrebă Luca.
   - Bine, bine, izbucni ea. Nu am vorbit cu el, dar a încercat să mă contacteze. Cam acum două săptămâni mi-a trimis un e-mail în care mă întreba dacă mai era liberă camera în care stătuse. I-am răspuns că deja am închiriat-o.
   - Și ați închiriat-o?
   Femeia se uită la Morelli.
   - Nu am vrut ca el să mai stea la mine.
   - De ce nu? Parcă ați spus că era chiriașul ideal.
   Jennifer ezită.
   - Mă făcea să nu mă simt în largul meu.
   - Acum de ce vă temeți?
   - Nu am spus că mă tem.
   - Signora, spuneți-mi ce s-a întâmplat.
   Tonul lui Morelli era blând, mai mult îngrijorat decât acuzator.
   - A încercat să vă contacteze când era aici?
   Jennifer își coborî privirea în pahar.
   - Doar mi s-a părut că l-am văzut la un moment dat. Ieșisem să-mi plimb câinele într-o seară pe viale și am trecut pe lângă vechea poartă a vilei Arrighetti - Morelli îi aruncă o privire subordonatului lui, care era prea preocupat să-și ia notițe. Am văzut un bărbat ascuns printre copaci, care semăna cu David. Eram sigură că mă urmărește cu privirea. După ce-am traversat strada, nu mai era.
   - Poate că stătea la vila aceea sau pe undeva prin apropiere.
   - Da, așa m-am gândit și eu. Îmi făceam griji să nu afle că apartamentul nu era închiriat și că îl mințisem.
   Morelli nu vru să o sperie, dar se gândi că scăpase la limită.
   - A fost singura dată când l-ați mai văzut?
   - Nu l-am mai văzut niciodată de atunci.
   - Dar tot nu am înțeles ce v-a făcut să vă schimbați părerea despre el.
   - Nu știu, a fost doar un sentiment.
   - Ați salvat cumva acel e-mail, signora?

   - Credeți că s-a culcat cu el? întrebă Luca în timp ce lua curba spre Viale Galileo. Arată bine gagica.
   - Gagica? Știu că îți plac femeile mai în vârstă. Dar asta din cauză că, Luca, ești încă băiețelul mamii.
   - E prea tânără să fie văduvă.
   - Asta ce-o vrea să-nsemne? Că trebuie să se dea la toată lumea? Că se culcă cu chiriașii în loc să încaseze banii? Știu cum îți funcționează creierul. Nu, de acoperit îl acoperă, dar nu din cauza asta. În cât timp putem da de urma URL-ului și a adresei din antetul e-mailului?
   - Nu știu. Am transmis la Milano că e urgent.
   - Tu realizezi că la vila Arrighetti a stat familia Lister când a fost aici? Încetinește sau riscăm să ne oprească niște carabinieri obosiți.
   Luca roti de volanul Fiatului și ridică din umeri.
   - Coincidență.
   - Poate ai dreptate. Florența e un oraș mic.
   La o oră după ce se întorseseră la oficiul de pe Via Zara, informațiile cerute de Morelli se aflau pe biroul lui. Serviciul de Combatere a Criminalității Informatice dăduse de urma furnizorului de servicii de internet și obținuse numărul de telefon pe care „David” îl utilizase pentru a se conecta când îi scrisese lui Jennifer Ursino.
   Numărul fusese decodat, aflându-se în final un nume și o adresă din Paris - David Mallet, 20 rue Mabillon, Place Saint-Sulpice.
   Adresa îi părea cunoscută. Morelli puse mâna pe telefon, tastă două cifre și ceru dosarul crimei de la Villa Nardini. Deschise mapa adusă de secretară.
   - De asta mă temusem. Se lăsă pe spate. Se pare că David Mallet locuiește foarte aproape de biroul lui Ed Lister din St. Germain.
   - Cum?
   - Tot mai crezi că e doar o coincidență?
   Luca râse.
   - Poate una prea suspectă.
   Morelli căzu pe gânduri.
   - Cred că va trebui să plec la Paris.

   Doar după ce închise telefonul, Jelly realiză că îi auzise pentru prima dată vocea și că nu semăna deloc cu cea a lui Colin Firth.
   Fiecare cuvânt rostit de el o iritase. Dur, rău, neîncrezător, parcă vorbise cu sluga lui. Și-l imagină ca pe un spălăcit cu pielea albă și dat cu gel în cap, genul de corporatist. Adio domnul Darcy! Dubiosul de la metrou fusese vreo fantomă de-a lui.
   Știi muzeul Frick Collection? Ce imbecil plin de ifose! Îi făcuse o favoare, încercase să fie drăguță cu el, iar el se purtase de parcă îl deranjase. Mai trebuia să dea și 20 de dolari pe taxi ca să ajungă acolo.
   Era cu siguranță cea mai proastă idee pe care o avusese vreodată, și doar din cauză că nenorocitul o făcuse să se simtă vinovată. Voia doar ca el să înțeleagă că nu ar putea să fie niciodată împreună. Ce nebunie trebuia să fie și-n capul ei...
   Jelly stătea pe o bancă de marmură în curtea muzeului, uitându-se spre ușile din sticlă care dădeau spre colonadă. De ce îi propusese să se întâlnească aici? Ca să se simtă ea intimidată? Asta însemna oare că el își dăduse seama de micul ei joc? O durea stomacul din cauza stresului. Arteziana din fața ei nu făcea decât să-i aducă aminte că trebuie să se ducă la toaletă. Era foarte nervoasă.
   O, bună, sunt Tachel... tu trebuie să fii Ed. Am auzit atât de multe despre tine...
   N-avea cum să se descurce nici în ruptul capului. Nu se putea opri din tremurat. Îi venea să facă pipi. Știa că dacă pleca, sigur el avea să apară imediat și n-or să se mai întâlnească. La naiba, poate asta și trebuia să facă. Nu era prea târziu să plece.
   Se ridică și chiar în același moment auzi zgomot de pași în spatele ei. Se întoarse și văzu că el era deja lângă ea.
   Începu să bolborosească și să se bâlbâie ca o nebună.
   - Bună, eu sunt... tu trebuie să fii... Se blocase, nu mai știa nici cum o cheamă.
   - Eu sunt Ed, spuse bărbatul calm. Scuză-mă pentru întârziere.
   O, Doamne... îi venea să fugă și să se ascundă. Îi întinse o mână.
   - Tachel. Îmi pare bine.
   El îi zâmbi, se aplecă spre ea și... ce mama dracului?... îi atinse fața.
   - Ești reală, spuse el.

59.

   - Deci tu ești milionarul ei, spuse Tachel cu un zâmbet timid, lăsându-se pe spate în scaun și măsurându-mă din cap până-n picioare.
   - Am fost, am corectat-o eu.
   - Aha.
   Dădu din cap. Avea același zâmbet în colțul gurii, ușor batjocoritor, pe care îl știam din fotografia cu „Jelly” pe care încă nu mă îndurasem s-o șterg de pe computer. Nu prea-mi dădeam seama ce se ascunde în spatele lui.
   - Nu cred că banii au avut vreodată de-a face cu povestea asta.
   - Glumești, nu?
   Se aplecă în față și-și sprijini bărbia în palmă.
   - Fă-ne o favoare, Ed. Știi foarte bine că banii au un rol important în orice poveste. Tu ai fost fantezia ei cu tipul bogat.
   - Ei bine, dacă chiar am fost, nu a reușit să obțină mare lucru. Nu mi-a cerut niciodată niciun ban. La un moment dat i-aș fi dat și luna de pe cer.
   - Care naiba-i problema ta?
   - Pardon?
   - Las-o baltă.
   Tachel ridică din umeri.
   - Bine, întreabă-mă ce vrei să știi.
   Am întors palmele ca și cum m-aș fi predat.
   - Mingea e la tine în teren.

.....................................................