Umbre și mătase, Kay Gregory

 ...................................................

2-6

         După ce vreo 20 de minute nu vorbiră despre nimic în mod special, el îşi luă ceaşca şi se duse să-şi mai toarne ceai. Apoi se răzgândi.

   - Cred că e mai bine să plec, spuse el. Mulţumesc pentru ceai. Chy an Cleth nu mai e cum era, fără tine, Pendy.
   - Gândeşte-te la avantaje. Puteai pierde mult mai mult decât o bătrână îngrijitoare.
   Iain îşi înclină capul într-o parte.
   - Şi ce vrei să spui cu observaţia asta criptică?
   - Nimic, zâmbi Esther.
   - Pe naiba, mârâi Iain.
   Traversă camera şi o sărută pe frunte.
   Un minut mai târziu, ea îl auzi coborând în fugă scara.
   Esther oftă. Iain se străduia să-şi ascundă resentimentele, dar, cunoscându-l atât de bine, îi era uşor să ghicească faptul că suferea. Va supravieţui, fără îndoială. Era născut să supravieţuiască unui asemenea lucru. Dar spera că Phaedra avea să-i spună în curând adevărul.
   După ce îşi turnă o ceaşcă de ceai călduţ, se duse înapoi pe balcon, îşi salvă ţigara de sub perna galbenă şi o aprinse cu un oftat de uşurare.
   Ah! Acum era mai bine. Inspiră adânc, trăgând fumul în plămâni, apoi expiră cu încântare. Dar când trase a doua oară, o mişcare în curte îi atrase atenţia.
   Uitându-se printre flori, văzu că Iain se oprise lângă arcada de cărămidă care ducea în stradă. Era cu spatele spre ea şi avea umerii lăsaţi, de parcă purtau greutatea lumii întregi. După un timp, duse degetele la frunte şi le ţinu acolo.
   Cât de bine îşi amintea ea de gestul acesta. Însemna că încerca să potolească o enervare pe care nu o mai putea controla, pentru că cineva sau ceva refuza să se supună voinţei lui. Învăţase gestul deja tatăl lui.
   Esther mai trase un fum din ţigară şi închise ochii.
   Când îi redeschise, curtea era pustie.

Capitolul 3

   Iain se uită urât în stradă la o pereche de turişti care se îndreptau spre Câinele pătat şi lovi cu pumnul în cărămizile roz ale arcadei ornamentale.
   Contactul îi juli încheieturile degetelor, mutându-i gândurile de ta problemele mai arzătoare. Din fericire, uşurarea nu fu de durată.
   Despre ce oare vorbise Pendy? „Gândeşte-te la avantaje”, spusese ea. Ce avantaje? Datorită planurilor tatălui lui şi ale afurisitei ei fiice, el pierduse unica siguranţă a vieţii lui, Chy en Cleth. Trase nervos de cravată, lărgind nodul şi descheindu-şi nasturele de la gât al cămăşii. La naiba! Oricât de devotat îi era lui Pendy, ea avea capacitatea enervantă de a-şi ţine gura atunci când îi convenea.
   În ce o privea pe fiica ei... îşi băgă pumnii în buzunare, simţind cum muşchii maxilarului se întind şi se încordează în timp ce mergea pe strada cu pietre de râu. În ce o privea pe Phaedra, i-ar plăcea să... Ce i-ar plăcea să-i facă micii vrăjitoare, dacă ar avea ocazia? e putea gândi la o serie de opţiuni, unele mai plăcute decât altele. Se uită urât la o margaretă care creştea între pietrele pavajului.
   Phaedra îi furase dreptul lui prin naştere, fără îndoială. Dar, în anii de când nu o văzuse, ea se transformase în creatura cea mai seducătoare, mai ameţitoare, pe care avusese nefericirea să-şi pună ochii.
   Chiar în rochia aia cenuşie, ca un sac...
   Rosie, care avea obiceiul să-şi sublinieze silueta purtând haine de piele, de dantelă sau din tot felul de materiale strălucitoare, lucioase, cunoscute de femei, nu ajungea nici la călcâiele Phaedrei Pendenning îmbrăcată în pânză cenuşie.
   El presupunea că recunoscuse lucrul ăsta, în subconştient, încă din ziua în care o dusese la Exeter să prindă trenul spre colegiu. Dar în anii următori se căsătorise, rămăsese văduv şi acum se gândea doar ocazional la tânăra fată pe care o sărutase impulsiv pe un peron friguros, demult, într-o după-amiază de septembrie.
   Phaedra nu mai era o fată, dar asta nu oprea amintirea nedorită să revină şi să-l lovească în stomac.
   El îşi continuă urcuşul pe stradă, cu capul în jos, fără să ţină seama de privirile curioase ale turiştilor care treceau pe lângă el.
   La naiba, trebuia să uite că sărutul acela avusese lor vreodată. Să uite gustul buzelor ei, să nu mai simtă în braţele lui trupul ei de adolescentă. Cât avea acum, 27 de ani? Trupul ei era de femeie, plin, curbat în toate locurile necesare. Cum subliniase bătrânul lui tată.
   Slavă Domnului că Charles, nu putea să se folosească de acele curbe, Iain încetini brusc pasul. Ce-i păsa lui ce făcea bătrânul cu Phaedra? Important era că în curând nu va mai putea face nimic.
   Încruntarea lui Iain se adânci când ocoli o grămadă maronie, suspectă, de pe pavaj şi ajunse în vârful dealului.
   Jos era Chy an Cleth, casa lui din nord, santinelă deasupra oceanului, aşa cum stătea de peste 200 de ani. Astăzi, oceanul acela era albastru şi liniştit, dar ştia prea bine cât de repede se putea schimba. Îşi înălţă capul, inhalând mirosul pe care îl simţea în momente critice, în oraşe din întreaga lume, atunci când se gândea la Cornwall şi la casa pe care o numise întotdeauna căminul lui.
   Curând, Chy an Cleth nu va mai fi a lui, din cauza unui tată care a dat moştenirea ce i se cuvenea lui unei femei fără conştiinţă, care a luat-o.
   Iar rana, cea mai adâncă rană care îl împingea la visuri de răzbunare de nerostit o provoca faptul că aceeaşi femeie fusese cândva fetiţa care a spus că-l iubeşte.
   Ce mai dragoste! Ce mai promisiuni! Trebuia să fi învăţat până acum că dragostea era un mit inventat de optimişti fără leac şi de visători nebuni şi că promisiunile valorau doar atât cât micile vrăjitoare, drăguţe şi şirete, care le făceau.
   - Mulţumesc, Rosie, mormăi el spre un pescăruş care zbura foarte jos. Ai făcut tot ce-ai putut ca să mă vindeci, nu-i aşa? Dar se pare că lecţia nu a mers suficient de departe.
   Pescărușul ţipă, drept răspuns, Iain îi arătă pumnul şi se întoarse în direcţia casei care, până ieri, fusese singura ancoră neclintită din viaţa lui.

   Cincisprezece minute mai târziu, când intra în salon, avea fixată pe faţă masca unui preşedinte al consiliului de conducere.
   De acum încolo, va avea nevoie de faţa asta mai mult ca oricând. Pentru că Societatea de publicitate Trebanian era tot ce avea.
   Charles stătea în fotoliul lui cu un aer de expectativă.
   Noua lui mamă vitregă era cu spatele la el şi era ocupată să toarne băuturile dinaintea cinei. Se întoarse când îl auzi intrând şi, imediat, vărsă pe covor nişte sherry foarte scump, Iain clătină din cap şi rămase în cadrul uşii.
   Phaedra îşi muşcă buza şi îi studie faţa, ca să vadă ce se petrecuse între el şi mama ei. El îi răspunse plat, cu un foarte uşor zâmbet abia schiţat.
   - Cum se simte mama? întrebă ea, dându-i un sherry soţului ei, care însă îl refuză, mormăind că risipise deja destul şi că prefera un whisky.
   - Ea părea să fie foarte bine, răspunse Iain. Considerabil mai bine decât ce mă aşteptam să văd după cele ce mi-ai spus.
   Era un tăiş în vocea lui care nu-i plăcea. Voia oare să sugereze că niciodată nu fusese ceva rău cu mama ei?
   - N-am minţit, spuse ea. Mama are într-adevăr artrită.
   - Am sugerat eu că nu are?
   Se duse la bufetul cu băuturi şi îşi turnă un whisky.
   Phaedra se lăsă în fotoliul auriu.
   - Nu, m-am gândit doar...
   - Nu te mai gândi. Asta face doar ca lucrurile să fie mai confuze.
   El ridică paharul şi clătină lichidul la lumină.
   Phaedra îşi aminti că acesta era Iain şi că această Chy an Cleth era căminul lui drag. Dar asta nu o ajută. În cele din urmă, pentru că nu era stilul ei să arunce perne, vaze sau pilulele soţului ei, se ridică, se îndreptă ţinând în mână paharul cu sherry respins de Charles şi trecu pe lângă Iain în tăcere, demnă.
   Când te gândești că îi găsise scuze bărbatului acestuia. Era o greşeală pe care nu o va mai repeta.
   Cu buzele strânse, se mişcă prin bucătărie, făcând ultimele pregătiri pentru masa de seară. Când peste nu mult timp ea anunţă cina, nu se mai făcu nicio referire la vizita lui Iain la mama ei.
   Singurul care părea gata să se bucure de masă era Charles care, între înghiţituri, îi arunca lui Iain înţepături în legătură cu activitatea de publicitate. Din când în când, punea jos furculiţa şi cuţitul, ca să urmărească o reacţie.
   Spre dezamăgirea lui vizibilă, nu se produse nicio reacţie, Iain se concentra asupra mâncării, apreciativ, şi răspundea glumelor tatălui său cu câte o jumătate de zâmbet sau o ridicare din umeri nonşalantă.
   Phaedra, văzând frustrarea crescândă a soţului ei, începu să se îngrijoreze că o să se enerveze până când va face un atac. Dar, exact când era gata să intervină, telefonul sună ascuţit în hol, făcând-o să tresară. Se grăbi să se ducă să răspundă, bucuroasă de şansa de a scăpa, fi şi pentru un moment.
   Telefonul era de la biroul lui Iain.
   El lăsă jos şervetul şi se duse fără grabă să vorbească.
   Când se întoarse, ignoră cele două perechi de ochi ce-l fixau cu o curiozitate nemascată şi îşi continuă masa metodic.
   Abia după ce consumă ultima boabă de mazăre şi ultima înghiţitură de cartofi, îşi puse jos cuţitul şi furculiţa, bău puţină apă şi zise:
    - Sunt sigur că amândoi veţi fi nefericiţi aflând că trebuie să plec la Londra într-o oră.
   Phaedra îşi fixă privirea pe o pată de lumină portocalie lăsată de soare pe pereţi.
   Charles întrebă:
   - Care-i problema? Agenţia a dat faliment?
   Chicoti ca o vrăjitoare pe scenă.
   - Nici vorbă de aşa ceva. Doar o mică urgenţă în legătură cu un cont al nostru. Trebuie să zbor ia Paris mâine dimineaţă.
   Phaedra rămase uimită că simte o înţepătură de dezamăgire.
   - Paris? spuse ea. Dar nu poţi...
   - Bineînţeles că pot.
    Tonul lui era condescendent.
   - Dar să nu-ţi imaginezi că n-o să mă întorc să văd ce ai de gând. Nu te-aş sfătui să începi să ai idei...
   - Idei?
   Luă paharul, văzu că e gol şi îl umplu până sus dintr-o carafă de cristal.
   - Dacă prin asta vrei să spui... continuă ea.
   - Vreau să spun că mă aştept să ai grijă de tatăl meu şi de casa lui, o întrerupse brusc Iain. Şi nu mă aştept să constat mai târziu că ai făcut drumuri inutile la bancă. Nu vreau ca tatăl meu să ajungă falit în timp ce încă este în situaţia de a-şi folosi banii.
   - Phaedra e soţia mea. Ai grijă cum vorbeşti cu ea, sări Charles.
   - A, să am grijă s-o urmăresc, replică Iain. Să nu te îndoieşti de asta. Acum, să mă scuzaţi...
   Împinse scaunul în spate şi se ridică, înclinându-se ironic spre Phaedra.
   - Îmi pare rău că nu mai pot onora masa ta excelentă. Dar ştiu că tu, mai mult decât oricine, înţelegi că afacerile sunt înaintea plăcerii.
   Phaedra se ridică şi ea.
   - Şi ce vrei să spui cu asta?
   Îşi puse mâinile în şolduri, obosită de insinuările lui prea puţin voalate şi hotărâtă să-l facă să vorbească pe şleau.
   - Nu eşti proastă, Phaedra, replică Iain. Doar că faci achiziţii, după cum văd.
   Îşi duse degetele la buze şi îi aruncă un sărut.
   - La revedere, mamă vitregă.
   Apoi, întorcându-se spre Charles, zise:
   - La revedere, tată. Mă întorc de îndată ce rezolv problema la Paris. Ai grijă de tine.
   Phaedra nu era sigură, dar se părea că el rostise ultima propoziţie cu alt ton, de parcă vorbea cu adevărat serios. Din cauza asta, ea uită să-i mai spună să nu fie un nemernic.
   În mod previzibil, Charles îi spuse că nu era nevoie să vină înapoi.
   O jumătate de oră mai târziu, Phaedra stătea la o fereastră de la etaj, uitându-se după Iain care ieşea cu maşina pe poartă şi se îndrepta spre şosea. Foarte repede, ajunse la concluzia că afacerea cu publicitatea, pe care Charles o dispreţuia atât de mult, probabil că merge remarcabil de bine. Vechea maşină Austin-Healey a lui Iain aparţinea trecutului. Acum el conducea o maşină Porsche ultimul model.

   A doua zi dimineaţă, când veni infirmiera Clemens să-l vadă pe Charles Phaedra profită de ocazie să se ducă s-o viziteze pe mama ei.
   În momentul în care sună la uşă, auzi o lovitură, apoi ceva ce putea fi un sertar trântit. Când Esther o lăsă în cele din urmă să între, nasul ei simţi miros de fum.
   Phaedra oftă.
   - Mamă, iar ai fumat, o acuză ea.
   - Ultima, răspunse imediat Esther. Nu puteam s-o arunc, nu-i aşa?
   Phaedra nu înţelegea de ce nu putea, dar ştia că nu avea rost să spună lucrul ăsta. O îngrijora fumatul mamei ei. Adesea îşi pierdea răsuflarea, promitea mereu că se lasă, dar cumva nu ajungea niciodată să facă asta. În mintea lui Esther, mâine sau săptămâna viitoare erau destul de curând.
   Phaedra o urmă afară pe balcon, unde fumul era risipit de briza proaspătă de iunie care venea dinspre sud.
   - Ce-a spus Iain? întrebă ea de îndată ce se aşezară amândouă cu câte o ceaşcă de cafea.
   Esther îşi trase fusta în jos.
   - Nu prea multe, zise ea vag. Părea cam trist.
   - E puţin cam trist. Chiar ceva mai mult. Atunci, n-a zis nimic despre căsătorie?
   - Nu. Când l-am întrebat ce părere are despre asta, a zis că speră că veţi fi amândoi fericiţi. Să-ţi spun adevărul, draga mea, am avut sentimentul că el nu era prea fericit.
   - Nu i-ai spus?
   - Să-i spun de ce te-ai căsătorit cu Charles? Nu, nu i-am spus. Mi-ai cerut-o tu. În plus... îşi îndreptă perna de la spate. O să-i fie destul de greu să facă faţă la ceea ce ai făcut tu pentru el. E mai bine să nu audă asta de la mama ta.
   - Presupun că aşa e. Dacă o să audă de la cineva, murmură Phaedra.
   Esther tuşi.
   - Ce vrei să spui?
   - Ah, mamă. A fost un porc tot timpul cât a fost acasă. Încep să mă gândesc că ar fi trebuit să-l las pe domnul Trebanian să vândă casa.
   Îşi lăsă bărbia în piept şi se uită urât la pata în formă de stea lăsată de un pescăruş venit în vizită.
   - Dacă Charles Trebanian ar fi vrut să-şi vândă casa, ar fi făcut-o, spuse Esther cu fermitate. Dacă mă întrebi pe mine, el are altceva de gând.
   Îi aruncă fiicei ei o privire greu de interpretat.
   - Ce anume, să se însoare cu mine? De ce să-i pese de aşa ceva? Nimic nu s-a schimbat, în afară de numele meu. Sunt tot îngrijitoarea lui.
    - Din câte mi-ai spus, el s-a căsătorit cu tine ca Joan şi Iain să nu aibă o bază ca să se opună voinţei lui, asta după ce a căzut de acord să-ţi lase ţie casa în loc ş-o vândă acelui Peter Sharkey care voia s-o transforme într-un hotel elegant, cu preţuri mari.
   - El a făcut toate astea. Totuşi, nu cred că ei s-ar fi opus. Lui Joan nu-i pasă de Chy an Cleth, iar Iain...
   - Iain ar fi fost prea mândru. Ştiu. Nu crezi că Charles ştie şi el de treaba asta?
   Esther luă ceaşca, sorbi gânditoare din cafea şi-o puse înapoi pe farfurioară, cu un mic zgomot.
   - Problema este că Charles a vrut întotdeauna ca lucrurile să fie absolut clare. În mintea lui, dacă se căsătorea cu tine, asta era probabil un fel de asigurare. Doar dacă...
   - Doar dacă?
   Phaedra se întinse inhalând mirosul portului, deosebit de puternic în dimineaţa aceea: peşte, alge moarte şi marea.
   - Nu ştiu, ridică din umeri Esther. Dacă tot ce voia era să-şi pedepsească aspru copiii pentru că s-au opus voinţei lui, putea să vândă Chy an Cleth şi gata. Dar n-a făcut asta.
   - Nu. N-a făcut asta, fu de acord Phaedra.
   Se uită într-o doară la ceas şi sări în picioare.
   - Vai, nu mi-am dat seama că e atât de târziu. Infirmiera o să fie gata de plecare peste câteva minute.
   O îmbrăţişă repede pe mama ei şi se întoarse să plece.

   Era gânditoare când urcă dealul repede.
    Era adevărat că Charles putea realiza totul fără să se însoare cu ea.
   Dar atunci nu ar fi avut satisfacţia de a vedea consternarea copiilor săi pentru ceea ce făcuse. Nu că ar fi obţinut prea mare satisfacţie de la Iain, iar Joan nici măcar nu ştia încă.
   Phaedra renunţă. Niciodată nu avusese rost să încerce să-i înţeleagă pe cei din familia Trebanian, iar ea nu avea să-şi piardă vremea acum. Avea destulă treabă cu îngrijirea lui Charles.
   Dacă nu i-ar plăcea atât de mult să provoace necazuri!
   Oftă şi grăbi pasul când o văzu pe infirmiera Clemens urcându-se în maşina ei.

   Trecu o săptămână şi nicio veste de la Iain, iar Phaedra începu să respire mai uşor. Apoi, Charles se simţi mai rău şi ea nu se mai îngrijoră de Iain, concentrându-şi toată energia asupra tatălui.
    Dar abia într-o dimineaţă rece, ploioasă, de la începutul lui iulie, preocuparea ei se transformă aproape în panică.
   Infirmiera sosi ca de obicei să-şi facă vizita, dar Phaedra deschise uşa înainte ca ea să sune.
   - Ah, sunt atât de bucuroasă că ai venit, strigă ea. A avut o noapte. Îngrozitoare şi e foarte slăbit în dimineaţa asta. Nici măcar nu s-a putut scula din pat.
   - Atunci e mai bine să n-o facă, spuse infirmiera Clemens, care mirosea a medicamente şi antiseptice.
   Phaedra era în urma ei când aceasta intră în dormitorul mare, întunecat, cu tapetul roz deschis, care se decolorase de-a lungul anilor. Charles refuza să schimbe tapetul pentru că demult Helen a lui fusese cea care îl alesese. Azi, aerul din cameră era greu de medicamente şi boală.
   În mijlocul patului uriaş cu patru stâlpi, trupul mic, slab, al lui Charles părea pierdut şi neînsemnat. Dar când Phaedra se apropie, văzu că ochii lui erau luminaţi de resentimente şi sclipeau de maliţiozitate pe faţa palidă, suptă.
   - Ar trebui să meargă la spital, zise infirmiera Clemens, după o scurtă examinare. Îl chem pe doctorul Polson.
   - Pe naiba! N-ai să-l suni! zise Charles aruncând flăcări din privire.
   Infirmiera se întoarse spre Phaedra pentru sprijin.
   - Doamnă Trebanian, trebuie să-l faceţi să înţeleagă...
   - Înţeleg, sări Charles, cu o voce surprinzător de puternică. Vreţi să mă duceţi în afurisitul ăla de spital ca să mă omorâţi mai repede.
   - Domnule Trebanian, vrem să vă ajutăm, nu să vă...
   - Poţi să mă ajuţi ieşind naibii din casa mea.
   - Dar, domnule Trebanian...
   Charles se luptă să se ridice într-un cot.
   - Şi să nu mă iei pe mine cu „dar”, Nancy Clemens. Nu mă poţi interna în spital împotriva voinţei mele. Phaedra, condu-o afară!
   Extenuat de scena lui de autoritate, se uită încă o dată feroce la ele şi se lăsă înapoi pe perne. Un moment sau două mai târziu, clipi, apoi închise ochii.
   - Nu te îngrijora, îi şopti Phaedra infirmierei. O să am eu grijă de el. Acum o să doarmă un timp.
   Ambele ieşiră din cameră, iar infirmiera Clemens coborî repede scara ca să-i dea un telefon doctorului Polson.
   - Doctorul o să rezolve curând problema, spuse ea plină de încredere.
   - Da, fu de acord Phaedra. Sunt sigură că o s-o rezolve.
   De îndată ce plecă infirmiera, ea ridică telefonul să sune pe cineva. Dar nu răspunse nimeni la numărul chemat. Oftă. Asta îi lăsa o singură alternativă.
   - Domnul Trebanian? repetă o voce de femeie ca un ciripit când i se făcu legătura, în sfârşit, cu secretara lui Iain.
   - Da, s-a întors, dar mi-e teamă că nu puteţi vorbi cu el. E... într-o şedinţă.
   Asta era promisiunea lui Iain că o să se intereseze de tatăl lui când se va întoarce în Anglia. Phaedra se uită cum plouă tare acum, lovind geamurile, stropii răspândindu-se ca nişte stele mari, transparente.
   - Mi-e teamă că trebuie să vorbesc cu el, zise ea. E urgent.
   - Îmi pare rău. Nu e liber. Dacă vreţi să vă lăsaţi numele.
   Phaedra reuşi să nu scrâşnească din dinţi. Femeia pe care Joan o numea „femeia-dragon, superplătită, a lui Iain” era o paznică foarte eficientă a timpului lui.
   - Sunt doamna Trebanian, mama lui vitregă.
   - Mamă vitregă! exclamă femeia. Habar n-am avut...
   Se opri brusc când cineva din cameră spuse un cuvânt pe care Phaedra nu-l mai auzise, dar al cărui înţeles era destul de clar.
   Un moment mai târziu, Iain apăru pe fir.
   - Phaedra? Ce naiba s-a întâmplat că mă suni la birou? Am o şedinţă importantă peste 5 minute, după care...
   - Cred că e mai bine s-o amâni. Tatăl tău e foarte bolnav. Ar trebui internat în spital, dar nu vrea.
   La capătul celălalt era tăcere. Când Iain vorbi din nou, tonul lui era mai liniştit, dar nu mai puţin autoritar.
   - Bineînţeles că nu o să se ducă. Cei din familia Trebanian nu mor în spitale. Aranjează imediat să aibă infirmiere permanente. Şi nici nu te gândeşti să faci economie. Mă înţelegi?
   Phaedra strânse receptorul şi rezistă dorinţei de a-l arunca de perete.
   - Sigur că înţeleg. Dar nu crezi că i-ar fi mai bine în spital?
   - Nu, dacă faci aşa cum îţi spun eu. Îngrijire bună, de asta are nevoie şi asta mă şi aştept să capete. Şi nu-mi pasă dacă acest lucru va necesita fiecare bănuţ pe care plănuiai să-l cheltuieşti pentru tine.
   - Ce?
    Phaedra luă telefonul de la ureche şi se uită la el cu lacrimi de furie în ochi.
    - Iain, îndrăzneşti să sugerezi că m-aş putea gândi să-l lipsesc pe tatăl tău de o îngrijire cumsecade, doar ca să... ca să...?
   - Ca să cheltuieşti banii lui pe lux pentru tine? Da, gândul ăsta mi-a trecut prin minte. Acum, să nu mai pierdem timpul. Tu porneşte acţiunea la Porthkelly şi eu am să vin acolo de îndată ce voi putea. Ai sunat-o pe Joan?
   Phaedra se mai lupta încă să-şi tragă respiraţia.
   Dintre toţi porcii ignoranţi, aroganţi, nesuferiţi, Iain Trebanian trebuia să ia premiul. Dar asta avea să i-o spună mai târziu. Acum nu avea timp.
   - Nu, răspunse ea cu răceală. Am încercat, dar n-am reuşit s-o găsesc. Las în seama ta să dai de ea, mai ales că ai nevoie de ceva la care să te gândeşti în afara poveştilor pe care le inventezi despre vrăjitoare rele care uneltesc împotriva tatălui tău. Pe care, întâmplător, îl iubesc. La revedere, Iain.
   Ea închise înainte ca el să poată răspunde şi se grăbi să urce să vadă ce face Charles. La naiba cu Iain. Avea pe cineva mai important la care să se gândească.
   Charles mai dormea încă. În repaos, trăsăturile lui erau mai blânde, mai puţin maliţioase, amintindu-i de binefăcătorul care o trimisese la colegiu fără să se aştepte la vreo recompensă personală. Ce păcat, ce mare păcat că nu şi-a prea arătat latura asta propriilor săi copii.
   Se aplecă deasupra patului să-i netezească părul cenuşiu căzut pe frunte.
   Doctorul Polson sosi câteva minute mai târziu. După o privire, fu de acord că, în aceste condiţii, îngrijirea specializată permanentă ar fi mai bună pentru inima pacientului decât dacă l-ar interna în spital, împotriva voinţei lui.
   După o oră, o infirmieră mică, blondă, fu instalată în camera lui Charles, iar Phaedra se duse s-o sune pe mama ei.
   - Vin imediat acolo, zise Esther.
   Se ţinu de cuvânt. Peste 10 minute, gâfâind puţin, ea era în micul vestiar de lângă hol, închizându-şi umbrela veche.
   - Vai, mamă. Nu trebuia să te grăbeşti. Mai doarme încă, protestă Phaedra.
   - Bine. În felul ăsta nu face rele, nu-i aşa? Hai să ne uităm la el.
   Esther vorbea greu, iar când Phaedra încercă să o ajute să urce scara, ea o dădu deoparte.
   - Nu sunt invalidă, protestă ea. Doar puţin înţepenită la încheieturi. Mă descurc.
   Charles deschise ochii când auzi pantofii ei greoi pe covor.
   - Esther! zâmbi slab. Am ştiut că ai să vii.
   - Bineînţeles că ai ştiut. Am fost mulţi ani alături, tu şi cu mine.
   Vocea lui Esther era neobişnuit de răguşită.
   - Aşa-i. Vino mai aproape să te pot vedea.
   Charles îi întinse mâna. Esther îşi trase nasul şi îi luă mâna cu o mişcare curioasă, tresărită.
   - Nu prea mai ai ce vedea, murmură ea lăsându-se pe scaunul de lângă pat.
   - Prostii. Tot mai eşti o femeie care arată bine. Aproape la fel de drăguţă ca infirmiera mea aici de faţă.
   Charles făcu un gest slab cu mâna liberă spre micuţa infirmieră care stătea într-un fotoliu cu un tricotaj roz în poală. Ea chicoti jenată.
   Esther clătină din cap.
   - Charles, n-ar trebui să spui lucruri pe care nu le crezi.
   - Spun adevărul, zise el. Întotdeauna am gândit aşa. Îmi pare rău, Esther. Îmi pare rău. Aş dori să-mi fi dat seama, dar era prea târziu, nu-i aşa? Tu şi cu mine, noi...
   Inspiră adânc, hârâit, şi îi lăsă mâna jos.
   Clinchetul andrelelor infirmierei rupeau tăcerea, iar Phaedra, urmărind faţa mamei ei, o văzu pe Esther că închide ochii, de parcă nu suporta să-l vadă pe vechiul ei stăpân într-o asemenea stare.
   - A adormit, mamă, şopti ea.
   Esther tresări.
   - Da. Da, ştiu.
   Deschise din nou ochii şi se uită la silueta slabă din pat.
   - Era atât de solid, de frumos, când l-am văzut prima dată...
   Nu părea că aşteaptă vreun răspuns, dar, cum nu veni niciunul, ea se aplecă şi depuse un sărut pe buzele lipsite de sânge ale bătrânului.
   El gemu încet şi zise:
   - Helen.
   Umerii lui Esther căzură, murmură ceva în şoaptă şi se ridică.
   - Nu trebuie să pleci, spuse Phaedra cu blândeţe.
   Era important să spună asta. Aici se întâmpla ceva ce ea nu înţelegea.
   - Nu, e... e-n regulă. Copiii lui au să fie curând cu el. Ai grijă de el, Phaedra. Eu...
   Esther aruncă o ultimă privire spre Charles şi ieşi din camera bolnavului.
   Phaedra aşteptă câteva momente înainte de a o urma.
   Mama ei era la jumătatea scării, ţinându-se de balustradă.
   - Mamă! Mamă, te simţi bine? întrebă Phaedra.
   Esther se întoarse spre ea. Deşi nu scotea niciun sunet, lacrimile îi curgeau în tăcere pe obraji.
   - Mamă! repetă Phaedra.
   Nu-şi amintea s-o fi văzut vreodată pe mama ei plângând.
   Esther ridică o mână, clătină din cap fără o vorbă şi continuă să coboare scara. Păşea cu grijă pe fiecare treaptă, de parcă era o femeie foarte bătrână.
   - Acum, du-te înapoi la Charles, îi spuse ea Phaedrei când ajunse în hol. Spune-i... Nu. Ai doar grijă de el. Te rog.
   Vocea ei era mai puţin sigură decât altădată, iar ceva din ea o opri pe Phaedra s-o roage să mai aştepte. O urmări, încruntată, pe mama ei mergând ţeapănă prin hol, luându-şi haina de ploaie şi umbrela din vestiar.
   Abia după ce Esther deschise uşa şi ieşi afară în ploaie, ea fu capabilă să se scuture de paralizia aceasta şi să se mişte.
   - Mamă, n-ar trebui să ieşi pe ploaia asta, ţipă ea. Cu artrita ta...
   Ajunse la uşa din faţă fără să-şi dea seama cum. Dar exact când o deschise, Fiat-ul vechi al lui Angus Cooper se opri brusc lângă poartă.
   Angus? Phaedra rămase cu gura căscată când o văzu pe mama ei închizând umbrela scuturând-o şi urcându-se în maşină, alături de vechiul ei prieten.
   Frecându-şi ochii, Phaedra se întoarse în casă.

   Vreo 3 ore mai târziu, maşina Porsche a lui Iain se opri pe aleea de prundiş.
   Când se duse să-l întâmpine, Phaedra îşi dădu seama că linia gurii ei devenise rigidă. Nu-i păsa. Iain era ultima persoană pe care voia s-o vadă sau căreia să-i vorbească.
  Din nefericire, în situaţia de faţă, nu avea de ales.
   - Cum se simte? întrebă Iain, ignorând ploaia şi sărind din Porsche cu o agilitate care ar fi fost impresionantă, dacă Phaedra ar fi fost într-o stare de spirit impresionabilă. Purta acelaşi costum de director.
   Oare şi-l scotea vreodată, se întrebă ea, sau se presupunea că era un fel de simbol al puterii? Dacă era aşa, avea efect. El arăta într-adevăr formidabil, intimida şi, da, trebuia să recunoască, era tulburător de sexy, pentru un fiu vitreg.
   - Tatăl tău nu are dureri, dar e foarte slăbit, răspunse ea rece. Doctorul Polsen zice că nu trebuie să se supere.
   Iain se uită la ea tăios şi veni spre casă, fără să-i pese de ploaia care îi curgea pe faţă.
   - Sugerezi că eu aş putea să-l enervez? întrebă el.
   - Bănuiesc că enervezi multă lume, zise Phaedra lăsându-l să treacă. Fii doar cuviincios.
   El se opri atât de aproape de ea, încât trupurile lor aproape că se atingeau. Ea simţea umezeala caldă ce emana din hainele lui.
   - Sunt întotdeauna cuviincios. Dar ai dreptate într-o privinţă, Phaedra. Mi-ar face mare plăcere să te supăr pe tine, când o să am timp.
   Cu aceasta, el se depărtă şi urcă în fugă scara.
   Phaedra, ale cărei membre deveniseră supărător de amorţite, îşi înghiţi vorbele pe care voia să i le arunce în spate. Pe moment, se gândi să-l lase singur cu tatăl lui şi cu infirmiera. Dar nu avea încredere totală în el că n-o să-l agite pe Charles, în starea de slăbiciune a soţului ei, acest lucru ar fi putut deveni dezastruos.
   În cele din urmă, îl urmă încet pe Iain, sus, în dormitor.
   Când ea intră, el era aplecat deasupra patului.
   Infirmiera îşi găsea de lucru, plină de tact, la o masă încărcată de pilule.
   Faţa lui Iain era în umbră, dar, când vorbi în cele din urmă, vocea lui era joasă şi mai puţin aspră decât de obicei.
   - Bună, tată, îl auzi Phaedra spunând. Nu trebuia să mergi atât de departe ca să-mi atragi atenţia.
   - Hm. Afurisită obrăznicie.
   Răsuflarea lui Charles era grea, dar asta nu-l opri să adauge irascibil:
   - N-ar fi trebuit să te însori niciodată cu fata aia, Rosie.
   - Probabil că n-aş fi făcut-o dacă tu nu mi-ai fi spus că nu se poate, recunoscu Iain.
   El îşi întoarse capul când Phaedra tuşi în pumn, iar când privirile lor se întâlniră, ea crezu că vede începutul unui zâmbet.
   Charles aşteptă să-şi recapete suflul, apoi mormăi:
   - Aşa a fost? Şi presupun că te-ai fi dus să lucrezi la, bancă dacă aş fi avut bunul simţ să te opresc.
   - Nu. Asta era altceva. M-a interesat întotdeauna publicitatea.
   - Zău aşa? Ei bine, o să vedem acum care dintre noi râde la urmă. Nu-i aşa? I-am lăsat totul Phaedrei, ştii asta.
   - Da, ştiu.
   Iain se uită prin cameră spre locul unde era ea, lângă uşă. Deşi privirea din ochii lui nu putea fi descifrată, o făcu să se dea cu un pas înapoi.
   - E tot ce meriţi, băiete. Ştii asta, nu-i aşa? rosti Charles răguşit.
   - Presupun că aşa este, fu de acord Iain. Ar fi trebuit să fiu cu ochii pe Phaedra.
   Se îndreptă cât era de lung.
   Phaedra mai făcu un pas înapoi şi se lovi de cadrul uşii. Ea observă zâmbetul mic, dur, de pe faţa lui Iain şi ridicarea subtil agresivă a bărbiei lui. Să-l ia naiba! Ştia că va provoca o scenă în camera de bolnav a lui Charles.
   - Hm!
   Charles părea că ştie şi el lucrul ăsta, iar ea bănuia că regretă că nu va avea ocazia să fie martor la necazul ce va rezulta inevitabil din aceste maşinaţiuni. Dar, când vorbi din nou, el păru doar obosit.
   - Da, să faci asta, băiete. Fă asta... urmăreşte-o pe tânăra Phaedra...
   Când ea se uită din nou, el adormise.
   Iain îşi băgă mâinile în buzunare, se uită la ea laconic şi zise:
   - Ei? Pe care parte din tine să-mi pun ochii mai întâi?
   Phaedra îi întoarse spatele şi coborî să se îngrijească de cină.
   Iain nu făcuse niciun zgomot şi nici nu-şi arătase în vreun fel prezenţa, dar Phaedra ştia că venise în bucătăria ei. Lăsă cartoful pe care-l curăţa şi se întoarse, văzându-l stând lângă uşă.
   Privirile lor se întâlniră într-o apreciere reciprocă, chiar înainte ca ea să se întoarcă în mod deliberat şi să revină la curăţatul cartofilor.
   - Phaedra...
   El veni în spatele ei, îi puse mâinile pe umeri şi o întoarse cu faţa spre el, fără efort.
   - Phaedra, de când e tata aşa?
   Ea îi ajungea cu capul exact sub bărbie, iar respiraţia lui aromată îi atingea părul. Phaedra înghiţi în sec şi strânse mai tare cuţitul de curăţat cartofi.
   Iain se uită la acesta, îşi înălţă o sprânceană şi îi dădu drumul.
   - Ei? întrebă el.
   Ea duse mâna la spate cu ochii în ochii lui. Cuţitul căzu cu zgomot în chiuvetă.
   - Charles e bolnav de câtva timp, răspunse ea. Ieri a început să-i fie mai rău, după cum ai fi ştiut dacă te-ai fi întors să-l vezi, aşa cum ai promis.
   Iain ridică bărbia.
   - Dacă te interesează, de la Paris m-am dus direct la New York, m-am întors aseară târziu şi intenţionam să vin aici mâine. Ai făcut cum ţi-am zis?
   - Ce mi-ai spus mie?
   Nu putu să-şi ascundă sarcasmul.
   - Da, o ignoră el. Am spus să angajezi infirmiere în permanenţă. Ai făcut asta?
   - Da. Am făcut asta. Sunt soţia lui, Iain. Îmi pasă de el. Spre deosebire de tine, eu îl îngrijesc de mai mult de 1 an. Când mi-am dat seama că n-o să accepte să se interneze în spital, bineînţeles că am aranjat să vină acasă infirmiere. Ce puteam face altceva?
   - Nu prea mult. Sper că nu ţi-a fost prea greu.
   Ura dispreţul din ochii lui. Ura insinuările lui înţepătoare, ura totul la el. Dar Charles, care fusese mentorul ei şi acum era soţul ei, zăcea bolnav şi era poate pe moarte, acolo sus. Nu era momentul, nici locul să înceapă un război verbal cu fiul lui.
   - Am fost bucuroasă s-o pot face, răspunse ea şi se întoarse cu spatele la el.
   Luă un cartof mic şi începu să-l cureţe, ştiind că el era în spatele ei. În jurul lui Iain era un fel de magnetism care nu putea fi ignorat, chiar atunci când nu se mişca sau nu vorbea. Simţi uşor mâna lui pe ceafă. Apoi, el zise ceva şi era bucuroasă că n-a putut auzi şi părăsi bucătăria fără să mai rostească o vorbă.
   Phaedra se sprijini de chiuvetă şi încercă să facă să nu mai bâzâie albinele din stomacul ei. Dar nu reuşi.
   Puse o mână pe ceafă unde o atinsese Iain şi inspiră adânc, relaxant, de vreo şase ori. Cu asta, reuşi.
   Mai târziu, când fu timpul mesei, puse o cină rece pe masa din sufragerie, încarcă o farfurie pentru ea şi se duse sus.
   - Voi doi duceţi-vă şi mâncaţi, zise ea intrând hotărâtă în camera lui Charles. Totul e pus pe masă. Am să stau eu cu soţul meu.
   Infirmiera puse jos tricotajul şi se uită plină de speranţă la Iain, care stătea lângă patul în care dormea tatăl lui.
   - Micuţa nevastă veşnic la datorie, murmură el ridicându-se şi întinzându-se. Haide, infirmieră.
   Aceasta nu avu nevoie de alt îndemn. Se ridică atât de repede, încât lucrul de mână îi căzu pe jos.
   Iain se dădu politicos la o parte să o lase să treacă înainte. Phaedra se uită după ei şi dori ca micuţa blondă să-l dispună.
   O jumătate de oră mai târziu, când se întoarseră, gura drăguţă a infirmierei era cu colţurile în jos. Iain arăta absolut plictisit.
   Phaedra aşteptă până ce el se aşeză, apoi traversă palierul spre camera care fusese întotdeauna a lui.
   Repede, până să revină, ea făcu patul. Era încă acoperit de cuvertura în negru şi roşu pe care o alesese el în adolescenţă.
   O clipă, strângând în mână materialul moale de bumbac, îşi permise să-şi amintească de el cum era atunci, nepăsător, vesel, uneori bun cu fetiţa liniştită care îl adora.
   În mod straniu viaţa şi timpul pot schimba un bărbat în rău.
   De îndată ce termină cu vasele, Phaedra se duse sus din nou, având de gând să petreacă seara cu Charles.
   Dar îl găsi pe Iain stând în continuare pe scaunul tare de lângă pat, citindu-i tatălui lui ştirile din ziar.
   Charles se uita la fiul lui cu o expresie pe care ea nu o mai văzuse înainte şi în care nu prea avea încredere. Nu era afecţiune, dar nici ostilitate absolută.
   Phaedra se încruntă. Chiar şi acum, în boala lui, avea sentimentul că Charles plănuia ceva.
   Ea ezită, întrebându-se dacă trebuia să-şi facă simţită prezenţa. Dar văzând că niciunul dintre bărbaţi nu acordă nicio atenţie paşilor ei discreţi, închise încet uşa şi plecă.
   O oră mai târziu, ea stătea în camera înghesuită, care cândva fusese biblioteca de familie Trebanian şi care acum era dedicată televizorului. Charles nu aproba ceea ce el numea „distracţie pentru cei fără minte”, dar fusese de acord că ştirile au suficientă valoare ca să permită instalarea unui televizor mic, greu de văzut, pus în cea mai puţin confortabilă cameră din casă.
   Emisiunea zilei era un reportaj despre păsări. Phaedra îl urmărea fără să-l vadă, de fapt, când Iain veni să-i spună că tatăl lui adormise. Spuse că infirmiera de noapte sugerase ca ei să folosească ocazia pentru a se odihni.
   - Da. În regulă, zise ea închizând aparatul. Ţi-am făcut patul.
   - Mulţumesc. Putea fi neplăcut dacă nu-l făceai.
   Phaedra clipi.
   - Ce vrea să însemne asta?
   - În general, că nu mă aşteptam să-l împart pe al tău.
   Ea stinse lumina, ca el să nu-i poată vedea faţa. El ar fi fost probabil încântat să vadă cât de mult dorea să-l lovească.
   - S-ar putea să te surprindă că nici eu nu aşteptam aşa ceva, spuse ea într-o doară. Nu trebuie să iei numele meu prea în serios. Poate că mama era în vremea când m-am născut mare iubitoare de mitologie greacă, ar sunt sigură că nu i-a trecut niciodată prin gând că, într-o bună zi, s-ar putea să mă mărit cu stăpânul ei. Cu siguranţă că n-ar fi pus semnul egalităţii între tatăl tău şi Teseu sau să se gândească la tine ca la Hipolit.
   - Sunt uşurat să aud asta. El a avut un sfârşit nefericit, nu-i aşa?
   - Mmm, murmură Phaedra începând să se amuze. Când a respins avansurile soţiei tatălui lui, ea s-a sinucis, ceva ce n-am de gând să fac, şi a lăsat o scrisoare în care scria că el a violat-o.
   - Şi aşa a fost?
   Vocea lui Iain era prea joasă şi prea aproape de urechea ei. Ea se grăbi să iasă în hol.
   - Nu, dar Teseu a crezut minciuna şi i-a cerut tatălui lui, Poseidon, să trimită un monstru marin care să sperie caii lui Hipolit când acesta îşi conducea carul pe malul mării. Acesta s-a sfărâmat în bucăţi. Apoi Teseu a descoperit adevărul şi tatăl şi fiul s-au împăcat. Dar era prea târziu. Hipolit a murit, totuşi.
   - Spui asta cu plăcere, observă Iain.
    Îi atinse obrazul cu mâna.
    - Numele mamei vitrege era Phaedra, după câte îmi amintesc.
   Oare simţise ceva amuzant sub rezonanţa discursului lui? Sau lipsa de somn îi dădea idei?
   - Da, zise ea. Dar totul era din vina Afroditei. Ea a făcut-o pe Phaedra să-şi dea inima lui Hipolit. Aşa că, vezi, nu e nevoie să te îngrijorezi. Ar fi nevoie de mai mult decât vraja Afroditei ca s-o facă pe mama ta vitregă să se îndrăgostească de tine.
   Ea nu-şi imaginase amuzamentul lui Iain. Chiar şi în lumina slabă a aplicelor de alamă de pe pereţi, era imposibil să-ţi scape zâmbetul lui.
   - Ah, nu e nevoie să mă conving, spuse el încet când se despărţiră sus, în capul scării. Sunt sigur că eşti prea deşteaptă ca să-ţi arunci vrăjile spre un bărbat sănătos care nu are de gând să-ţi lase averea.
   Phaedra inspiră şi numără până la 10. Apoi răspunse:
   - Noapte bună, Iain!
   Şi urcă în camera ei.
   Oricât de greu îi fusese să nu împodobească faţa aceea frumoasă cu nişte zgârieturi bine plasate, ea ştia că ar regreta dacă i-ar permite să o provoace să-şi piardă cumpătul. Probabil că exact asta voia el. Era un lux pe care nu şi-l putea permite niciunul dintre ei. Mai ales când Charles era disperat de bolnav în camera de pe palier. Iar ea nu-şi putea permite satisfacţia de a-i spune adevărul lui Iain. În actuala lui stare de spirit, asta ar provoca probabil o ceartă şi mai tulburătoare.
   O jumătate de oră mai târziu, Phaedra adormi, gândindu-se la toate lucrurile neplăcute pe care ar fi dorit să i le facă lui Iain.
   Dar visele ei nu erau deloc neplăcute.

   Era un noroc că le uitase dimineaţa, pentru că sănătatea lui Charles se deteriorase mai mult şi nu avea timp să viseze.
   Pe la jumătatea după-amiezei, când termină de curăţat după prânz, Phaedra auzi roţi scârţâind pe pietrişul aleii. Ştergându-şi mâinile de fusta albastră de bumbac, se grăbi în hol, la timp ca să vadă o femeie tânără îmbrăcată în negru, cu o haină de ploaie neagră în mână, intrând pe uşă şi oprindu-se dramatic în mijlocul camerei. Când îşi flutură mâinile, se simţi un miros de gardenii în aer.
   - Joan! exclamă Phaedra. Ai venit! Ah, sunt atât de bucuroasă că te văd.
   - Asta să fie noua doamnă Trebanian? răspunse cu un zâmbet sora lui Iain. Şi eu mă bucur că te văd. Nu mi-a venit să cred când Iain mi-a spus că te-ai măritat cu tata.
   - Nu te deranjează?
   - Bineînţeles că nu. De ce m-aş supăra? Tu eşti cea care trebuie să trăieşti cu el.
   Nu pentru mult timp, după spusele doctorului Polson.
   Phaedra încercă să zâmbească, dar nu reuşi.
   - Mulţumesc, zise ea. Eram sigură că o să simţi aşa. Oricum, e plăcut că mi-ai confirmat-o.
   Iain, care fusese cu Charles, apăru în capul scării, arătând deosebit de bine, într-un pulover negru, moale, şi pantaloni gri. Deci uneori îşi abandona costumul!
   Phaedra îl privi cu un amestec de aprobare şi iritare când coborî repede să o întâmpine pe Joan.
   Când ajunse la ultima treaptă, se opri încruntându-se.
   - Joan? În ce naiba te-ai scăldat? În Apă de Târfă?
   - Ăsta-i un mod de a-ţi saluta sora? E un parfum foarte scump şi lui Anton îi place.
   Joan clătină din cap şi o buclă rebelă scăpă din cocul ei negru. Întinse braţele.
   - Vino şi spune-mi bun-sosit, cum se cuvine. Apoi poţi să-mi spui totul! despre tata. O să se facă bine, nu-i aşa? întotdeauna se face bine.
   Iain, cu un aer resemnat, o îmbrăţişă pe sora lui, făcându-şi datoria, şi o sărută uşor pe obraz. Dar când făcu un pas înapoi, Phaedra văzu pe faţa lui pentru prima dată de ani de zile ceva asemănător cu consternarea. Imediat, ea înţelese de ce.
   - Ai spus Anton? întrebă el. Nu... nu l-ai adus cu tine?
   - N-am putut. Mai e în turneu. Şi nu e nevoie să te uiţi la mine de parcă aş avea un pistol în geantă. Anton e soţul meu şi eu ţin la el.
   - Tata nu ţine la el, zise succint Iain.
   - Ştiu că nu. A fost întotdeauna iraţional în legătură cu faptul că Anton dansează, Iain, ce face el? Nu mi-ai spus.
   - Nu mi-ai dat ocazia. Nu e bine. Du-te sus să-l vezi personal. Dar sugerez ca mai întâi să speli mirosul ăsta de pe tine. Dacă nu, o să te ameninţe că te duce într-un bordel.
   - Porcule, spuse Joan strâmbându-se la el. O să-i facă bine să miroasă ceva ce nu e medicament.
   O porni în sus pe scară, lăsându-i pe Iain şi Phaedra în hol uitându-se după ea.
   - Mă bucur că a venit, zise Phaedra. Doctorul Polson spune... spune că nu crede că mai durează mult.
   - Mult? înainte ca toate astea să fie ale tale, asta vrei să spui?
   Iain părea atât de acid şi de sfidător, încât Phaedra tresări.
   - Nu, spuse ea şi se hotărî. Nu asta voiam să spun.
   Acum sau niciodată! Cu puţin noroc, Charles va fi ocupat cu Joan câtva timp.
   - Am ceva să-ţi spun, începu ea. S-ar putea să nu vrei să asculţi...
   - Dacă îl priveşte pe tatăl meu, cu siguranţă că vreau să aud.
   - Bineînţeles că îl priveşte. Problema e...
   Făcu o pauză, căutându-şi cuvintele prin care să-i spună acestui bărbat pe care nu-l mai cunoştea că se căsătorise cu tatăl lui, nu de dragul ei, ci al lui.
   Se obligă să se uite în ochii lui.
   - M-am căsătorit cu tatăl tău...
   Fraza nu mai fu terminată. Înainte ca Phaedra să rostească vorbele, un ţipăt strangulat veni din capul scării. Câteva secunde mai târziu, Joan, cu faţa albă ca varul, se aruncă în braţele lui Iain.
   - Tata, gâfâi ea. Mai e conştient, cred. Chiar a mormăit la mine. Ştii cum face. Dar... ah, Iain... infirmiera spune...
   Iain şi Phaedra nu aşteptară să audă ce spune infirmiera. Erau deja în sus pe scară.

Capitolul 4

   Charles era treaz aşa cum spusese Joan, dar ceva se schimbase la el.
    La început, Phaedra nu era sigură despre ce era vorba. Apoi îşi dădu seama că era ceva în ochii lui. Erau mai blânzi, ceţoşi, de parcă plecase deja într-un loc unde se respira natural, încheieturile se mişcau uşor şi durerea nu mai era decât o amintire. În cameră era un miros straniu, dulceag.
   Joan, neobişnuită să-l vadă aşa pe tatăl ei, se duse la picioarele patului şi rămase acolo ţinându-se de un stâlp, uitându-se în jos la el, fără să-i vină să creadă, Iain şi Phaedra traseră nişte scaune drepte, de lemn, aşezându-se de o parte şi de alta a patului celui mare. În momentul în care se aşezară, Charles se întinse şi luă mâna dreaptă a lui Iain. Apoi, se întoarse spre Phaedra, iar când ea îi luă cealaltă mână, pielea lui era atât de subţire, că ea se temea că se va rupe.
   - Tată...
    Vocea lui Iain era aspră când se aplecă deasupra bătrânului.
    - Trebuie să te...
   Charles îşi mişcă puţin capul pe pernă.
   - Prostii. Doar un singur lucru trebuie să fac... acum.
   Ei aşteptară miraţi, iar el le trase mâinile peste pat, până ce vârfurile degetelor lor se atinseră.
   - Ia-o, şopti el.
   Niciunul dintre ei nu se mişcă.
   - Ia-o, spuse din nou Charles răguşit.
   Iain întâlni privirea ei, ridică din umeri şi îşi strânse degetele ferme în jurul palmei ei.
   Asta păru să-l satisfacă pe Charles. Oftă şi îşi lăsă braţele din nou pe pat.
   Fără voie, având resentimente faţă de senzaţia atingerii lui Iain, Phaedra studie trăsăturile triste ale bărbatului din partea cealaltă a patului. Pielea i se întunecase, dar faţa lui nu lăsa să se vadă adevăratele lui sentimente. Poate nici nu avea. Uneori, în ultima vreme, ea se întrebase dacă mai avea capacitatea de a simţi.
   Iain o strânse mai tare, dar se uită la tatăl lui şi părea că nu ştie că presiunea o durea. Dar când ea scoase un mic oftat, el se încruntă şi îi lăsă mâna pe pat, cu blândeţe.
   Jenată, nesigură de ce se întâmpla, Phaedra se întoarse spre Charles pentru un răspuns. Ce anume voia de la ea şi Iain? Arătase atât de bolnav când au intrat şi acum... Uimită, ea se aplecă în faţă să-l studieze mai bine.
   Ah, nu. Nu se putea. Cu siguranţă că nu. Clipi repede şi se uită din nou. Doamne, Dumnezeule! Nu visase...
   Charles, soţul ei presupus neajutorat, rânjea. Chiar rânjea. Niciun alt cuvânt nu putea descrie acest zâmbet triumfător de pe faţa lui suptă.
   Fusese ea oare chiar atât de proastă, încât să creadă că el va pleca cu graţie, că va aluneca paşnic într-o lume mai bună, mai blândă?
   Ea trebuia să ştie că Charles nu se va astâmpăra niciodată.
   - V-am zis, şopti el uitându-se direct la Joan, care se străduia să-i audă fiecare răsuflare. Chy an Cleth. Nu-i... a voastră. Nici... a bărbatului tău aiurit.
   Joan clătină din cap.
   - Tată, n-are importanţă. Anton nu e aici. Trebuie să te faci bine...
   - Nu.
   Charles se întoarse să se uite la Phaedra, apoi la fiul lui şi spuse slab, dar încă muşcător de clar:
   - Nu. Să fiu al naibii dacă trebuie. E de ajuns. Mă duc s-o găsesc... pe Helen. O să vedeţi. O să vedeţi toţi. Ah, da, o să...
   Inspiră adânc, tremurat, horcăi slab şi închise ochii.
   Trecură câteva minute. Nimeni nu se mişca. Privirea Phaedrei rămase fixată la mâinile soţului ei zăcând pe cuvertură cu palmele în sus. Fildeş pe alb. Erau atât de subţiri şi pline de vene...
   Se auziră paşi uşori pe covor, iar infirmiera, care stătuse neobservată în umbră, se mişcă lângă pat. Căută pulsul, apoi spuse liniştit:
   - S-a dus, îmi pare rău.
   Totuşi, nimeni nu spuse niciun cuvânt, apoi ea adăugă cu o încruntare uimită:
   - S-a dus foarte liniştit. Pare... pare chiar că zâmbeşte.
   Phaedra înţelese uimirea ei. Charles zâmbea, într-adevăr. Dar nu era zâmbetul calm, liniştit, al omului care a acceptat inevitabilul. Era zâmbetul batjocoritor, de triumf, al ”unui bărbat care a obţinut victoria finală şi care s-a bucurat de fiecare moment al luptei.
   Charles Trebanian şi-a părăsit bucuros trupul muritor, fiind convins că a câştigat.
   Dar ce anume a câştigat, Phaedra nu era încă pregătită să analizeze.

   A plouat în tot timpul slujbei din biserica veche de pe stâncă, unde generaţii din familia Trebanian au fost botezaţi, căsătoriţi şi în cele din urmă trimişi într-o lume mai fericită şi fără îndoială mai searbădă.
   După aceea, când se termină scurta ceremonie, micul grup îndoliat trecu pe la Chy an Cleth să bea un ultim pahar pentru bărbatul pe care îl cunoscuseră, dar pe care puţini îl plăcuseră.
   Angus Cooper, avocatul cu ochelari şi prieten al lui Charles, era sincer copleşit. La fel erau Esther Pendenning şi fiica ei. Ambele plângeau cu lacrimi amare.
   Era mai greu de spus cum primiseră copiii lui Charles moartea lui. Joan se uita mereu la ceas. Avea de prins un avion în seara aceea, ca să se întoarcă la soţul pe care tatăl ei îl dispreţuise atât. Iain se mişca printre oaspeţi, cu politeţe, cu faţa de piatră a unui bărbat obişnuit să trateze clienţi şi nu vedea niciun motiv ca emoţia să intervină în desfăşurarea eficientă a ceea ce el considera că pare doar o altă obligaţie socială.
   Uitându-se la el, Phaedra nu se putea hotărî dacă simţea simpatie sau iritare. Într-un fel, voia să-i aducă mângâiere, dar se părea că nu are nevoie de aşa ceva.
   Pe de altă parte, dorea foarte mult să-i zdruncine controlul de oţel şi să-l scoată din rolul dominant pe care şi-l asumase în mod automat, din momentul în care spiritul tatălui lui îi părăsise trupul.
   Iain făcuse toate aranjamentele, tratând-o pe Phaedra de parcă era doar fiica îngrijitoarei. Ea fusese prea confuză şi prea necăjită ca să-i pese prea mult. De ce să se fi supărat? Iain era un Trebanian şi se ocupa de treburile familiei Trebanian. Ea îl iubise pe tatăl lui, dar niciodată aşa cum o soţie îşi iubeşte soţul. Era drept ca Iain să se ocupe de toate. În plus, el făcea totul natural.
   Controla întotdeauna totul.
   Phaedra se duse la bucătărie pentru a mai prepara ceai, când Angus Cooper o opri în hol.
   - Mama ta se simte bine? întrebă el cu îngrijorare.
   - Dacă se simte bine?
    Phaedra se uită la bărbatul micuţ cu zâmbet dulce.
    - Da, cred că da. În condiţiile de faţă. De ce? A spus ea ceva?
   Angus clătină din cap.
   - Nu, nu. Dar când m-am oferit s-o duc acasă cu maşina, a zis că preferă să meargă pe jos. Voia să fie singură.
   Phaedra se uită prin cameră, surprinsă.
   - Mama a plecat deja? Nu mi-a zis că pleacă.
   - Părea copleşită. Nu cred că avea chef să-şi ia rămas-bun. Dar n-ar trebui să meargă pe jos, pe vremea asta.
   - Da. Fu de acord Phaedra. Adică, nu, n-ar trebui. Nu te îngrijora, domnule Cooper. Am să o sun să văd dacă a ajuns acasă cu bine.
   Angus aprobă din cap, fără să fie total satisfăcut, după cum se putea spune din felul în care i se încruntă fruntea.
   Phaedra clătină din cap. În ultima vreme se întâmplaseră atât de multe lucruri, încât ea nu observase cât de mult se învârtea Angus în jurul mamei ei. Oare era ceva între ei? Curios, dacă aşa ceva era adevărat. Ea nu şi-a imaginat niciodată...
   În acest moment, gândurile ei se opriră. Peter Sharkey, a cărui ofertă de a cumpăra Chy an Cleth a precipitat căsătoria ei cu Charles, venea spre ea cu un zâmbet larg. Credea oare că moartea lui Charles era un motiv de sărbătoare? Ea se repezi pe scară în sus, înainte ca el să apuce să-i prindă privirea.
   Cinci minute mai târziu, când îşi dădu seama că nu putea petrece toată după-amiaza îmbufnată în baia cam rece, se întoarse precaută la bucătărie. Spre uşurarea ei, Peter nu se vedea. Slavă Domnului. Nu se credea în stare să se ocupe de el azi.
   Angus vorbea cu Letty Brown, care deţinea Câinele pătat, când Phaedra intră în salon cu ceaiul. El arăta îngrijorat ca un câine care şi-a pierdut stăpâna.
   Zâmbindu-i în grabă, ea se duse imediat la telefon s-o sune pe mama ei.
   - Mamă? Te simţi bine? întrebă ea când Esther răspunse la primul apel. Angus zice...
   - Da, da, sunt bine. Nu te îngrijora, draga mea. Oricât ţin la el, Angus este uneori un pisălog bătrân. Am nevoie să fiu singură. Charles şi cu mine... ştii că ne cunoşteam de multă vreme. Mai mult de o jumătate de viaţă.
   Phaedra, auzind cum se sparge vocea mamei sale, spuse blând:
   - Desigur, înţeleg. O să te sun mâine, mamă.
   - Da, te rog.
   Esther închise, lăsând-o pe Phaedra clipind la un telefon brusc amuţit.
   - Se simte bine?
   Cu ochelarii fără ramă căzându-i pe nas, Angus veni repede să i se alăture.
   - Da, e bine, spuse Phaedra. O să fie bine. Vino şi bea un sherry, domnule Cooper.
   - Ah, nu cred, nu.
   Angus îşi strânse buzele de parcă i-ar fi oferit o cană cu rom de contrabandă.
   - Ah, dar trebuie. E exact ce ai nevoie ca să te încălzeşti.
   Phaedra îl luă de braţ şi îl conduse înapoi în salon. Nu mai adăugă: „Şi n-o să te mai agiţi”. Dar gândi asta.
   - Ei, poate, doar unul singur...
   - Bineînţeles.
   Phaedra îl duse la masa unde Iain turna băuturi.
   - Cum rezişti? o întrebă Iain după ce Angus acceptă paharul cu sherry şi se dusese să stea de vorbă cu Letty.
   Phaedra era emoţionată. Era o întrebare obişnuită, pusă liniştit, fără presiune, dar, pe moment, cel puţin, el părea că uitase că ea era Phaedra, vrăjitoarea, şi o trata ca pe o prietenă.
   - Sunt bine, îi zâmbi şi lăcrimă discret.
   Mirosul de alcool, dulceag, se simţea foarte tare în colţul acela.
   Ea era gata să se depărteze, când un bărbat înalt, cu o barbă roșie, veni şi, fără o vorbă, o strânse în braţe.
   - Bună, Lloyd! Drăguţ din partea ta că ai venit.
   Phaedra zâmbi şi se retrase cât putu de agil din îmbrăţişarea ca de urs.
   După privirea pe care i-o aruncă Iain, ea înţelese că nu era nimic drăguţ în asta.
   - Am fost bucuros să vin, spuse Lloyd. Ai fost bună cu noi. Ne-ai adus încălzitoare, ne-ai împrumutat pături. N-am fi supravieţuit în iarnă fără ele.
   Iain, cu o ridicare a sprâncenelor negre, părea să spună că nu ar fi considerat moartea de frig a lui Lloyd ca pe o mare pierdere.
   - Sunt foarte bucuroasă că am putut să vă ajut, zise Phaedra, Iain, l-ai cunoscut pe Lloyd?
   - Oficial, nu.
   Iain se concentra să toarne o băutură şi nu făcu niciun efort ca să-l salute pe celălalt bărbat.
   - Ah, bine. Atunci, Iain, află că el este Lloyd Davis. E sculptor. El şi Jade - ea e actriţă - locuiesc în cabana Portis, lângă port. Lloyd, el e Iain, fiul lui Charles.
   - Bucuros să vă cunosc, spuse Lloyd.
   - Bună.
   Iain dădu scurt din cap, dar nu se obosi să întindă mâna.
   Phaedra îl depărtă pe Lloyd. Ce era oare cu Iain? De ce se comporta ca o gorilă nesociabilă? Funeraliile au uneori un asemenea efect asupra oamenilor, ştia asta.
   Dar nu se aştepta la aşa ceva de la Iain.
   - Jade te-a căutat, spuse Lloyd, ignorând cu amabilitate duritatea gazdei. E acolo, vorbeşte cu fata aia care arată dramatic cu atâta fard.
   - E sora lui Iain, Joan.
   Phaedra îl luă pe Lloyd de cot şi îşi făcură drum spre cele două tinere femei care stăteau lângă biroul antic al lui Charles.
   Când ea privi înapoi la Iain, văzu cu uşurare că acesta făcea eforturi să fie amabil cu Angus. Slavă Domnului pentru această mică îndurare, pentru că el nu văzuse niciun motiv să se facă agreabil lui Lloyd.
   - Ah, Phay, îmi pare sincer rău! exclamă Jade când ei se apropiară.
   Phaedra fu gata să spună „Mulţumesc” când se trezi prinsă în altă îmbrăţişare ca de urs, dar de data asta era vorba de metri de material de culoarea biscuitului mirosind plăcut a lemn de santal.
   - Sincer îmi pare rău, repetă Jade. Îmi plăcea bătrânul tău. Ah, iartă-mă. Nu intenţionam să te sufoc.
   Se dădu un pas înapoi şi îşi dădu părul din ochi, lung, blond.
   Phaedra râse. Era prima oară în ziua aceea când simţea nevoia să râdă.
   Câteva minute mai târziu, când îl văzu pe Angus depărtându-se de Iain şi pornind în direcţia ei, murmură ceva în sensul că mai trebuia să aducă prăjituri de la bucătărie şi îşi făcu drum în hol.
   Angus îi era drag, dar agitaţia lui era mai mult decât putea suporta ea în ziua aceea. Se întrebă dacă mama ei simţise acelaşi lucru.
   - Phaedra!
   Vocea entuziastă a unui bărbat o asaltă tocmai când ieşea pe uşă.
   Era din nou Peter Sharkey. „Nici nu vorbeşti de lup şi lupul e deja la uşă.”
   - Mulţumesc că ai venit, îi strigă ea şi se repezi din nou pe scară.
   Peter o să creadă că are probleme cu vezica urinară, deşi asta era cea mai mică îngrijorare a ei în acea zi.
   Angus era poate un agitat, dar Peter era un rechin, după cum îi era şi numele.

   Când coborî din nou, primii oaspeţi începeau să plece.
   Ceilalţi îi urmară curând, iar într-o oră fuseseră murmurate cele mai jenate condoleanţe; Iain, Joan şi Phaedra rămaseră singuri.
   - Deci, s-a terminat, zise Joan închizând uşa după ultimul plecat.
   Nimeni nu-i răspunse. Ea se uită la ceas şi exclamă:
   - Ah, Doamne! Uite cât e ceasul. O să pierd avionul...
   - Rămâi aşa şi o să poţi zbura cu energia ta proprie, strigă Iain după ea, urcând în grabă scara.
   Zece minute mai târziu, după ce o îmbrăţişă pe Phaedra şi îl sărută pe Iain, cu ochi înceţoşaţi, ea plecă să prindă avionul, iar roţile maşinii scârţâiră pe alee.
   Phaedra aşteptă până ce maşina nu se mai văzu, apoi se duse la baie să-şi spele urmele de lacrimi din timpul zilei. Când ieşi, simţindu-se împrospătată, dar nu mai puţin nefericită şi confuză, fu surprinsă să descopere că era singură în casă.
   Bun. Iain se dusese probabil la Porthkelly ca să fie cu prietenii. Presupunând că mai avea aşa ceva. Sau poate chiar la Câinele pătat, să-şi înece durerea, deşi asta nu i se prea potrivea. Nu conta. Îi făcea bine să stea puţin timp singură şi oricum nu ştia ce să-i spună. Nu mai fuseseră singuri de la moartea lui Charles, iar problema moştenirii era o problemă neîncheiată între ei.
   Joan îi sugerase Phaedrei să-l lase pe Angus Cooper să-i spună lui Iain vestea că Chuy an Cleth era casa lui.
   - El n-o să devină arogant şi n-o să-şi umfle nările faţă de Angus, sugerase Joan. Dacă aude asta de la vechiul prieten al tatei, va trebui să-şi strunească mândria şi să fie civilizat. De fapt, cel mai bun lucru ar fi dacă Angus ar aştepta până când Iain se va întoarce în oraş. Apoi îi poate spune vestea la telefon. Probabil că o să-şi verse supărarea pe Caroline, secretara aia a lui prea bine plătită.
   Văzând înţelepciunea sfatului ei frăţesc, Phaedra zâmbise şi fusese de acord.
   Cât de liniştită era casa acum, când toată lumea plecase, de parcă şi ea îşi jelea stăpânul. Phaedra stătea la capătul scării trecându-şi mâna de-a lungul balustradei. „Doamne, ce zi a mai fost şi asta!”
   Oamenii fuseseră amabili, în aparenţă, dar ei nu-i scăpaseră privirile curioase şi şoaptele care au izbucnit din când în când în spatele măştii bunelor maniere.
   Totuşi, la fel ca şi Iain, ea ştia că majoritatea oaspeţilor considerau că se căsătorise cu Charles Trebanian doar pentru banii lui. Dar acum, în sfârşit, analiza publicului se terminase. I se ridicase o greutate de pe umeri.
   Phaedra îşi înălţă capul. Nu observase că începuse să bată vântul; acum, deodată, urla pe coş, zguduia geamurile şi sufla pe sub uşă. Ridică braţele de parcă îl putea simţi suflând printre degetele ei; brusc, ştiu ce avea de făcut.
   Poate că acolo, afară, singură cu elementele naturii, va începe să se simtă din nou umană, cum nu se simţise din ziua în care se căsătorise cu Charles.
   O haină veche de vânt atârna în vestibul. O trase peste rochia neagră cu alb şi, câteva momente mai târziu, se luptă să urce pe cărarea de deasupra stâncilor.
   Ploaia se oprise, dar vântul nu. Se învârtea în jurul capului ei, până ce fiecare ac fu desprins din părul ei lung, pe care cu atâta trudă îl ridicase în sus abia azi-dimineaţă. Fusta largă de in o lovea atât de tare peste picioare, încât înaintarea ei era lentă. N-avea importanţă, îi plăcea provocarea, avea nevoie de ea ca să-şi limpezească mintea care, în ultima vreme, fusese întristată.
   Când înconjură golful Porthkelly, înţelese exact ce înseamnă să fii „îngheţat până în măduva oaselor”. Tremurând, se mută la adăpostul unui bolovan mare, lângă marginea stâncii, şi rămase acolo ascultând tunetul valurilor care se spărgeau. Marea era teribil de înfuriată. Ținându-se de bolovanul cel mare, Phaedra se aplecă peste marginea stâncii, ca să vadă mai bine tumultul de jos.
   Aşa cum se aşteptase, natura făcea o demonstraţie spectaculoasă a puterii ei. Priveliştea mării furioase, care urla în jurul stâncii, o văzuse de multe ori înainte.
   Dar întotdeauna îi tăia respiraţia prin măreţia ei înspăimântătoare.
   Se forţă să respire, dar exact când fu gata să se retragă, privirea ei prinse ceva ce nu se potrivea cu peisajul. Phaedra înlătură părul care îi zbura pe faţă.
   Oare avea vedenii? Nu, poate că nu. Se uită din nou, iar de data asta ştiu cu siguranţă că nu era o vedenie sau o iluzie optică din cauza înserării.
   Un bărbat stătea acolo jos, printre stânci.
   Iain nu se dusese la Porthkelly. Îmbrăcat într-un pulover gros de pescar şi pantaloni vechi de catifea reiată, el stătea singur deasupra valurilor care se spărgeau, uitându-se spre mare, tot aşa cum se uitaseră probabil înaintaşii săi. Phaedrei i se păru că, într-un fel, el aparţinea acelui loc, ca o parte a naturii, a sălbăticiei furtunii.
   Directorul executiv în costum elegant părea să nu fi existat niciodată.
   Ea începu să se dea înapoi, simţindu-se o intrusă într-o lume căreia nu-i aparţinea. Dar, în acel moment, el se uită în sus şi o văzu.
   Era încă prea departe ca să-i poată citi expresia. Ea observă încordarea bruscă a umerilor lui.
   El nu se mişcă.
   Timpul trecu, valurile continuau să lovească stâncile, iar după un timp, Iain îşi relaxă poziţia rigidă şi începu să-şi facă drum spre cărarea care urca sus pe stâncă.
   Phaedra îl urmărea cu respiraţia tăiată.
   Vântul se învârtea în jurul capului lui, ridicându-i părul şi opunându-i-se la fiecare pas pe care îl făcea.
   Totuşi, el se mişca uşor, ca unul obişnuit să înfrunte elementele naturii şi să câştige. Părea un fel de zeu al furtunii, ieşit din mare, ca să o ia, pentru că era a lui.
   Doar că ea nu era a lui, trebui să-şi amintească Phaedra. Până nu demult, fusese soţia tatălui lui.
   Cărarea se termina doar la câţiva metri de locul unde stătea ea, iar când el ajunse în vârful stâncii şi veni spre ea, putu, în cele din urmă, să-i vadă ochii. Fără niciun motiv real, ea fu tentată brusc să se întoarcă şi să fugă.
   Totuşi, rămase pe loc.
   - Bună, mamă vitregă, strigă Iain pe deasupra vântului. M-ai urmărit? Mă surprinde că ai vrut să-ţi asumi riscul.
   - Nu, răspunse Phaedra, dorind ca el să nu stea atât de aproape de ea, încât să-i vadă sarea uscată de pe faţă. Nu te-am urmărit. Ce să risc?
   Vântul alese acel moment ca să-şi slăbească asaltul şi următoarele lui cuvinte fură clare şi o îngheţară.
   - Că n-aş putea rezista ocaziei de a te arunca peste margine. Tânăra văduvă, nefericită, copleşită de durere, decide să-şi pună capăt zilelor. Aş scăpa basma curată, nu crezi? Sau presupui că un juriu ar putea ţine seama că soţul putea să-ţi fie tată şi că tocmai moşteneşti o avere confortabilă?
   În fond, el nu era un zeu al furtunii. Doar un bărbat atrăgător, sexy, dar absolut obraznic.
   - Eşti cu adevărat un bastard, nu-i aşa? spuse Phaedra.
   - Eu nu ştiu de asta. Cred că mama mea era căsătorită cu tata. Mi s-a spus totuşi că sunt un peşte alunecos, un nenorocit, un rechin, un şmecher; mi-a plăcut să mi se spună că sunt golan. M-am şi bătut la şcoală din cauza asta.
   Oare râdea de ea? Doar în urmă cu câteva secunde o ameninţase că o aruncă de pe marginea stâncii. Nu, nu se putea să râdă de ea. Ori era aşa de obicei ori se răzbuna pe ea pentru faptul că moartea tatălui lui îi afectase mult mai mult decât voia să recunoască. Dacă asta era situaţia, trebuia să-şi găsească un alt mod de a se jeli. El nu era singurul căruia îi lipsea Charles. Dacă îi lipsea.
   - Nu sunt surprinsă că ţi s-a spus în multe feluri, comenta ea.
   - Nu eşti?
   Ceva în această întrebare liniştită o enervă. Înghiţi în sec şi se dădu un pas înapoi, uitând, în confuzia ei, că în spatele ei nu mai era decât marginea stâncii.
   - Phaedra!
   Strigătul lui Iain se lua la întrecere cu o nouă pală de vânt, iar braţul lui se repezi apucând-o de talie.
   - Ţi-ai pierdut minţile?
   Îşi lăsă capul în jos, până ce nasul îi ajunse lângă obrazul ei.
   - Dacă faci tot aşa, n-o să trăieşti să te bucuri de fructele muncii tatălui meu. Ce naiba e cu mintea ta?
   Phaedra decise că suportase destul. La un moment dat, în cursul acestei zile, voise chiar să-l aline pe bărbatul ăsta aspru; aproape că se decisese să-i explice imediat despre moştenire, în loc să urmeze sfatul surorii lui. Dar, acum, tot ce voia era să-i înţepe aroganţa, iar apoi să se ducă undeva în linişte, singură, unde să se poată împăca cu pierderea bărbatului la fel de imposibil care fusese soţul ei.
   - Nu mă interesează fructele muncii tatălui tău, sări ea. Dar dacă eşti atât de dornic să pui tu însuţi mâna pe ele, de ce nu m-ai lăsat pur şi simplu să cad? în urmă cu un minut, mă ameninţai că mă arunci peste stâncă.
   Iain ridică din umeri.
   - Am un curios impuls cavaleresc. Prost îndrumat, ştiu. Dar, în general, nu-mi place să fac afaceri însângerate.
   - Afaceri?
   - Mm. Mi-e teamă că nu pot să te las să păstrezi Chy an Cleth. Dar asta n-ar trebui să fie o problemă. Ai dovedit deja că poţi să fii cumpărată.
   - Ah! Cum...
   Cu întârziere, Phaedra îşi dădu seama că braţul lui Iain era în continuare în jurul taliei ei. Oare voia să spună că îşi închipuie că ea...? Nu. Nu. Nici măcar Iain nu putea gândi aşa ceva. Mai ales în ziua funeraliilor tatălui lui.
   - Te rog, ia mâinile de pe mine, spuse ea calmă, cu răceală. Mi-e teamă că greşeşti în legătură cu preţul.
   - Zău? râse el dur şi îşi trecu mâna pe cotul ei. Mă îndoiesc. Dar, de fapt, vorbeam despre casă, nu despre alte bunuri, ca să le numim aşa.
   Phaedra scrâşni din dinţi şi îşi trase cotul din strânsoarea lui.
   - Nici casa şi nici celelalte bunuri ale mele nu sunt de vânzare, îi spuse ea. Acum, dacă nu te deranjează, plec.
   Fără să aştepte răspunsul lui, începu să se grăbească înapoi pe drumul pe unde venise. Vântul, acum din spate, o izbea şi practic o împingea pe cărare.
   Iain o prinse din urmă tocmai când aluneca pe o porţiune cu iarbă udă.
   - Mai încet, îi ordonă el. O alunecare şi te duci peste margine.
   - Ceea ce ar rezolva toate problemele tale, sări Phaedra grăbind în mod deliberat pasul.
   - Ţi-am zis că-mi place să-mi rezolv problemele în felul meu, îl auzi, exact înainte ca picioarele ei să părăsească solul şi să se trezească aruncată pe umărul lui.
   - Lasă-mă jos, gâfâi ea.
    Apoi, luptându-se pentru demnitate într-o situaţie imposibilă şi nedemnă, continuă:
    - Dacă nu, te dau în judecată pentru atac.
   - Zău? În cazul ăsta poate ar trebui să fac să merite.
   Continuă să meargă pe cărare, fără să schimbe ritmul, de parcă ea nu era altceva decât o haină veche pe care a luat-o cu ei în caz că ar ploua.
   - Lasă-mă jos, te rog, repetă Phaedra cu fermitate.
   Iain se opri ca să schimbe centrul de greutate.
   - Mai spune o dată.
   - Am spus, lasă-mă jos.
   El nu se mişcă.
   - Te rog, rosti ea printre dinţi.
   - Acum e mai bine, zise el şi o lăsă repede jos. Acum ai să mergi cu un ritm normal, atentă? Sau trebuie să repetăm micul spectacol?
   Îşi dădea seama că el vorbea serios. Tot aşa cum vorbise serios în ziua aceea, în urmă cu 17 ani, când ea stătuse în vârful unei stânci foarte abrupte, visând că era Amphitrite, în timp ce marea se ridicase şi o înconjurase, Iain fusese furios şi atunci, dar o ajutase să coboare... şi ea nu se mai urcase niciodată pe stânca aia.
   Ăsta era necazul cu Iain. Avea un obicei enervant de a avea dreptate.
   - Am să merg mai încet. Nu trebuie să te îngrijorezi.
   - Nu eram îngrijorat, o asigură el.
   Merseră restul drumului până acasă în tăcere.
   Când ajunseră la Chy an Cleth, Phaedra spuse că se duce sus să se schimbe.
   - Presupun că aştepţi să-ţi pregătesc cina, adăugă ea nepoliticos.
   Iain se sprijini de un stâlp solid de stejar şi îşi încrucișă braţele.
   - Doar dacă vrei. Am avut amândoi o zi grea. Voiam să-ţi sugerez să încercăm mâncarea de la Câinele pătat. Nu e cel mai sofisticat restaurant, dar e cel mai bun pe care poate să-l ofere Porthkelly.
   Phaedra se uită la el cu îndoială.
   - Sofisticat? Nu, cu siguranţă că nu e aşa ceva. Ce părere ai de cartofi prăjiţi şi ouă, adică de masa fermierului?
   - Îndrăznesc să spun că aş supravieţui. Dar tu? Am putea merge cu maşina, la Bude, dacă preferi.
   De ce devenise amabil, aşa, deodată?
   - Vrei să iau cina cu tine?
   Ea se încruntă bănuitoare în timp ce-şi scotea haina veche.
   - Dacă vrei: Şi dacă nu te mai uiţi aşa urât la mine, de parcă aş fi o specie de gânganie deosebit de virulentă.
   Pe neaşteptate, Phaedra se surprinse că voia să râdă.
   - Gânganie? repetă ea. Da, cam aşa ceva. Dar hai să nu ne ducem la Câinele pătat. N-aş prea vrea să ies. Dacă promiţi să nu te mai porţi necuviincios, aş putea prepara nişte paste făinoase, cu sos tomat proaspăt. Şi o salată.
   - S-a făcut. În seara asta declarăm armistiţiu.
   El zâmbi, un zâmbet frumos, având în vedere de unde venea, decise Phaedra precaută. Ea observă, de asemeni, cearcănele de oboseală de sub ochii lui şi adâncirea liniilor dintre nas şi gură.
   Armistiţiul propus nu era oare mai curând o chestiune de oboseală decât o dorinţă de a se schimba?
   Fusese o săptămână lungă, dificilă. Deşi Charles murise, reuşea să-şi facă încă simţită prezenţa.
   - Mă duc să mă schimb, zise ea. Rochia mea e cam nepotrivită pentru o masă cu paste făinoase preparate în casă.
   - Ah, nu ştiu. Îmi amintesc că aveai talie şi şolduri, îmi place să văd că aveam dreptate.
   Phaedra se uită urât la el.
   - Gânganie, spuse ea şi porni în sus pe scară, fără să răspundă la chicotitul pe care-l auzi în urma ei.
   Oricum, să-l ia dracu’ pe Iain. Tocmai când începea să creadă că ar putea să-i tolereze compania, trebuia să strice totul cu înţepătura despre corpul ei. Îi plăcea, de obicei, îmbrăcămintea largă. Era mai confortabilă şi nu-i plăcea să facă reclamă curbelor ei. Nu se simţise niciodată bine cu rochii strimte pentru că i se părea că dădeau bărbaţilor idei greşite.
   În colegiu, asta i-a adus pipăieli nesolicitate. Mai târziu, încercase să-şi strunească elevii obsedaţi de hormoni. Deşi în momentele de introspecţie, se întreba dacă nu cumva folosea îmbrăcămintea ca un semn subtil de „trecerea interzisă”.
   Adevărul problemei era că, deşi ieşea uneori cu bărbaţi şi îi plăcea compania lor, nu avusese niciodată dorinţa şi fierbinţeala care le făceau pe multe dintre prietenele ei să cadă la pat cu prima pereche de pantaloni bărbăteşti atrăgători care le apărea în cale.
   Blugi, decise Phaedra, uitându-se în garderoba ei veche, Iain nu putea zice că nu sunt pe corp. Şi un pulover mare, negru, ar fi suficient.
   Iain nu spuse nimic despre aspectul ei când ea îi găsi în bibliotecă şi îi spuse că se duce să pregătească masa.
   Dar el o urmă în bucătărie, unde îşi trase un scaun şi se aşeză călare pe el, cu braţele sprijinite de spătar.
   În timp ce Phaedra se ocupa de paste şi de sosul pentru salată, el îi urmărea mişcările cu o aprobare leneşă. Cel puţin părea să aprobe. Iar ea simţea o vagă alarmă.
   După un timp, şi fără să i se ceară, el se ridică să deschidă sticla de vin pe care ea o pusese pe masa de gătit.
    - Pentru bucătăreasă, spuse ei oferindu-i un pahar.
   Phaedra aprobă din cap şi primi paharul cu recunoştinţă.
   - Vrei să mănânci în sufragerie? întrebă ea.
   - Nu în mod special. Pentru o mică cină intimă, în doi, de ce nu ne-am simţi bine în bucătărie?
   Intimă? Intimă era ultimul lucru pe care îl voia. Se uită repede la el, dar el părea absorbit în aprecierea unui şir de vase de cupru. Probabil voise să spună doar că nu avea chef de formalităţi, după această zi foarte lungă.
   Ea aruncă sare şi o frunză de dafin în apa care fierbea şi puse înăuntru pastele. Apoi turnă sosul peste salată într-un bol de lemn şi i-l dădu lui Iain cu instrucţiuni să amestece, în timp ce ea punea masa.
   El îşi înălţă uşor o sprinceană, dar făcu ceea ce îi cerea ea cu o eficienţă care o surprinse.
   - Ştii să găteşti? îl întrebă ea.
   - Doar dacă nu găsesc pe cineva care să vrea s-o facă în locul meu.
   - Îmi imaginez că, de obicei, găseşti, comentă ea sec.
   Iain era arogant, dar nu se putea nega că era atrăgător şi era bogat. Probabil că femeile stăteau la coadă la uşa lui, voind să gătească pentru el. Ea scoase din sertar un cuţit lung, zimţat, şi începu un asalt vicios asupra unei pâini franţuzeşti.
   - De obicei, da, fu el de acord. Nu totdeauna. Tu ataci întotdeauna pâinea cu atâta ferocitate?
   - Ce vrei să spui? zise ea oprindu-se din tăiat şi privind alb la el.
   - Te repezi la amărâta asta de pâine de parcă ar fi un duşman mortal. Sau iubitul tău necredincios.
   Phaedra se întoarse la pâine.
   - N-am observat, răspunse ea. Şi, dacă ai uitat, am fost căsătorită cu tatăl tău.
   - N-am uitat. Dar ce vrei să subliniezi?
   - Vreau să subliniez că nu am un iubit.
   - Mă bucur să aud lucrul ăsta. Asta nu exclude să fi avut iubiţi în trecut.
   Phaedra fu gata să-şi taie degetul când se întoarse spre el..
   - Presupun că nu. Dar, pentru informarea ta, n-a fost niciunul. Asta voiai să ştii, nu-i aşa?
   Iain zâmbi slab şi-şi întinse picioarele.
   - Nu prea-i treaba mea.
   - Aşa gândeam şi eu. Hai să mâncăm.
   Phaedra luă bolul din mâna lui Iain şi îl trânti pe masă.
   Iain îşi înălţă o sprinceană şi se ridică. Nu comentă proasta ei dispoziţie bruscă şi de îndată ce se serviră pastele, amândoi se aşezară la masă.
   Nu vorbiră mult după aceea. Phaedra nu ştia ce gândea el. Gândurile ei păreau să nu se axeze prea mult pe evenimentele din ziua aceea, ci mai curând pe referirea la existenţa unor iubiţi. Lipsa ei de experienţă nu o deranjase niciodată, dar acum, fără niciun motiv, o deranja.
   Fuseseră desigur ocazii, bărbaţi care fuseseră foarte dornici să o introducă în plăcerile dormitorului. Dar niciunul dintre ei nu-i plăcuse suficient, iar atunci când se ajungea la momentul în care sărutările caste, pe care le permitea, nu mai erau de ajuns, prietenia se termina brusc.
   Phaedra începea abia acum să aibă bănuiala că, în fundul minţii ei, fusese întotdeauna un băiat cu zâmbet alb, strălucitor, care fusese bun cu o fetiţă timidă. Oare să fie adevărat lucrul ăsta? Se uită în lichidul roşu din paharul ei. Nu, nu putea fi adevărat, pentru că băiatul curajos, care îi prinsese imaginaţia în copilărie, devenise bărbatul cinic, autocrat, care timp de o săptămână o făcuse să scrâşnească din dinţi şi să se gândească la crimă.
   - Crede-mă, cunosc acest sentiment, îl auzi pe Iain spunând încet. Dar nu te-aş sfătui să-l încerci.
   Phaedra tresări, apoi îşi dădu seama că ţinea cuţitul ca pe un pumnal.
   Ea râse puţin încordat şi îl puse jos.
   - Îmi pare rău. Visam doar.
   - Visuri periculoase, zise Iain sec. Sper că nu mă implică pe mine.
   - Nu prea. Dar tu? întrebă ea dornică să schimbe subiectul şi atacând prima temă care îi veni în gând.
   - Există cineva, special, în viaţa ta?
   Dacă el putea să pună întrebări personale, atunci o putea face şi ea.
   - Special?
    Tonul lui Iain era acid.
    - Nu. M-am asigurat de asta după Rosie. De ce? O avere a familiei Trebanian nu e suficientă pentru tine?
   Phaedra se opri cu furculiţa la jumătatea drumului.
   - Ce-ai spus?
   Iain aruncă pe masă şervetul şi se lăsă pe spătarul scaunului.
   - Îmi pare rău. Am încălcat armistiţiul nostru, nu-i aşa?
   - Cu siguranţă că l-ai încălcat.
   Ea puse cu grijă furculiţa pe farfurie. Lui nu-i părea rău deloc. Altfel n-ar fi stat lăfăindu-se acolo, zâmbind plin de siguranţă, ca un bărbat care crede că poate spune tot ce doreşte.
   - Pentru informarea ta, un singur membru al familiei Trebanian a fost. Nai mult decât suficient. Şi, fie că mă crezi, fie că nu, îi simt lipsa. El măcar era un domn.
   - Iar eu nu sunt. Ai probabil dreptate. Ar ajuta dacă ţi-aş face complimente pentru felul cum găteşti?
   - Ştiu că sunt o bucătăreasă bună.
   Phaedra zâmbi cu răceală şi se prefăcu a se concentra asupra pastelor făinoase.. Când îşi ridică din nou privirea, Iain o urmărea, cu ochii micşoraţi, de parcă nu ştia ce să creadă despre ea.
   Nici ea nu ştia ce să creadă despre el. Să fie oare asprimea lui un scut pentru ceva mai profund, un haos interior pe care voia să-l ţină în sinea lui? Îl jelea oare cu adevărat pe tatăl lui tot atât cât şi ea?
   - E straniu fără el, nu-i aşa? spuse ea, oferindu-i o deschidere. Mă tot aştept să aud cum bate cu bastonul în podea.
   - Da, trebuie timp ca să te obişnuieşti, răspunse Iain fără nuanţe, lăsând-o pe Phaedra în întuneric la fel ca şi înainte.
   - Îi simţi lipsa?
   Poate că el va răspunde la o întrebare directă.
   Iain îşi mângâie maxilarul fără să-şi dea seama că atrăgea atenţia asupra bărbii crescute.
   - Dacă îmi lipseşte? Eu nu prea m-aş exprima astfel.
   - Dar cum te-ai exprima?
   - Era tatăl meu. M-am luptat atâţia ani ca să am controlul asupra vieţii mele, încât presupun că devenise un fel de obicei. Făcu o pauză apoi continuă fără emoţie vizibilă: E greu să cred că toate astea s-au terminat.
   „Doar atât va admite, că tatăl lui conta pentru el”, îşi dădu seama Phaedra cu un val de compasiune.
   - El te-a iubit, spuse ea. În felul lui propriu.
   Un colţ al gurii lui Iain se lăsă în jos.
   - Presupun că da. Din nefericire, felul lui nu era şi al meu. El credea că dragostea îi dădea dreptul să conducă vieţi. Se pare că mamei mele nu-i păsa. Mie da. Joan ocolea lucrurile, prefăcându-se că face aşa cum spune el, apoi făcea exact aşa cum îi plăcea ei. Eu nu puteam face aşa.
   - Nu voiai, vrei să spui, comentă Phaedra. Eşti la fel de încăpăţânat cum era el.
   Iain îşi înclină capul.
   - Aşa-i cum spui. Nu voiam. Înţeleg că a avut mai mult noroc cu tine.
   - Ce? se încruntă ea. Nu înţeleg.
   Iain ridică mâna dreaptă şi o învârti într-un semicerc, prin cameră.
   - Toate astea. Casa. Răsplata pentru obedienţa ta, îmi imaginez.
   - Atunci, îţi imaginezi greşit. La naiba, Iain...
   Se opri. Nu. N-o să apuce momeala lui. Şi nici n-o să-i spună adevărul. Nu acum, când stătea acolo, batjocoritor, sfidător şi cinic. În plus, orice ar fi spus, n-ar fi dus decât la alte disensiuni pentru o singură seară. Mai bine să lase pe seama lui Angus Cooper. El era bun să se ocupe de clienţi irascibili.
   - Da?
    Iain îşi înălţă o sprânceană.
    - Ce spuneai?
   - Nimic. Am să spăl vasele, acum. Poţi să mă ajuţi, dacă vrei.
   El nu se obosi să răspundă, dar, când ea se ridică să ducă vasele la chiuvetă, el o ajută să cureţe masa. Când ea puse farfuriile curate să se scurgă, el luă un şervet şi începu să le şteargă.
   Deşi precis avea acasă o maşină de spălat vase, pe care Charles o considerase o invenţie diabolică, Iain putea fi de ajutor când asta îi convenea.
   Făcea treaba cu o mască supărăcioasă, într-o tăcere necomunicativă. Poate că ăsta era felul lui obişnuit de a lucra.
   „Cum ar fi să lucrezi pentru el?” se întrebă ea, apoi se gândi că nu era dornică să afle.
   Abia după ce ultima farfurie fu pusă la loc, el îi spuse un „noapte bună” cu răceală şi se îndreptă spre hol; îşi dădu seama cât de tăcută devenise casa din nou. Când podeaua scârţâi în urma ei, ea tresări, iar în momentul următor deveni conştientă de un lucru.
   Era singură în casă cu Iain. Nici Charles, nici infirmiera, nici Joan. Nu că Iain ar profita, desigur. Dar era ceva atât de uluitor de intim în legătură cu acest aranjament, încât ar fi dat orice să-l evite.
   Ea se întoarse, simţind prezenţa lui în urma ei.
   El zâmbea, un zâmbet lent, tachinator, care îi spunea că el îşi dădea seama de situaţie la fel ca şi ea; deosebirea era că lui nu-i păsa.
   - Nu, spuse el clătinând uşor din cap. Nu trebuie să te îngrijorezi. Nici n-aş visa aşa ceva, mamă vitregă.
   Phaedra îşi ridică bărbia.
   - Nici eu. Dar s-au întâmplat atât de multe, încât nici măcar nu m-am gândit la asta.
   Nu pentru prima dată era recunoscătoare că nu avea obiceiul să roşească.
   - La ce nu te-ai gândit? întrebă el lungind vorbele.
   - Joan a plecat. Trebuia să-i spun mamei să rămână, răspunse ea. Dar e prea târziu acum. Probabil că s-a culcat.
   - Aşa cum o să facem şi noi în curând.
   Phaedra înghiţi în sec şi el adăugă;
   - Mamă vitregă, ştiu că ai o părere proastă despre mine, apropo, e reciprocă, dar nu am intenţia s-o seduc pe văduva tatălui meu în noaptea funeraliilor lui: „Asta înseamnă la el armistiţiu.”
   - Nu despre asta era vorba, începu ea cu indignare.
   - Ah. Cu siguranţă că n-o să-mi spui că te preocupă convenienţele. Draga mea Phaedra, noi nu suntem o pereche de adolescenţi şi nu suntem în secolul al XIX-lea. Îţi imaginezi că o să-i pese cuiva?
   - Mama mea...
   - N-o să creadă nimic despre treaba asta. Ea are încredere în mine. Şi presupun că are încredere şi în tine, deşi trebuie să recunosc că nu ştiu de ce.
   Phaedra apucă strâns balustrada. Ca de obicei, senzaţia stejarului neted sub degete o calma. Va cânta el oare, pe alt ton, când va afla de intenţiile ei în privinţa moştenirii? Iar dacă adevărul îl va face să se simtă vinovat, ei bine, aşa şi trebuie. Deşi regretele şi vinovăţia nu erau sentimente pe care să le asocieze cu Iain...
   - Noapte bună, zise ea din nou. Sper să nu te ţină treaz conştiinţa.
   El râse.
   - De ce ar trebui s-o facă? Noapte bună, Phaedra. Sper să te bucuri de tot somnul pe care îl meriţi.
   Nedorind să răspundă şi având prea puţine opţiuni în această situaţie absurdă, Phaedra se îndreptă spre sanctuarul camerei ei. Se săturase de Iain. Poate că mâine dimineaţă va găsi un mod de a-l pune la punct.
   Dar a doua zi dimineaţă, când se duse cu ochii ceţoşi în bucătărie să pregătească micul dejun, găsi un bilet în mijlocul mesei. Era de la Iain şi o informa, sec, că se trezise devreme şi se întorsese la Londra.

Capitolul 5

   Iain citea o analiză statistică în legătură cu o viitoare prezentare publicitară a unui nou client, când Angus Cooper sună şi aruncă o a doua bombă.
   El ascultă cu grijă, apoi luă un coupe-papiers aurit, în formă de sabie şi îl înfipse în sugativă, de parcă ar fi vrut să ucidă pe cineva.
   - Mulţumesc, zise. Comunică-i Phaedrei că voi fi mâine acolo.
   Angus închise telefonul cu un murmur de uşurare, Iain scoase cuţitul din sugativă şi strânse degetele în jurul minerului.
   - Toate manevrele şi şmecheriile astea! Ce naiba are de gând de data asta?
   - M-aţi chemat?
   Capul roşcat al secretarei se ivi în uşă.
   - Nu.
   Iain îi făcu semn să plece. De îndată ce fu din nou singur, lăsă cuţitul din mână şi împinse scaunul înapoi, apucând braţele moi, de piele, ale acestuia şi se uită îmbufnat la un nod din panelajul peretelui. Analiza statistică putea aştepta. Acum trebuia să decidă următoarea lui mişcare în acest incredibil joc al minţii în care se găsea angajat cu Phaedra.
   Ce avea de gând? Ultima ei mişcare nu avea niciun sens. Oamenii, în special oamenii care nu au mulţi bani, nu aruncă o moştenire pe nimic. Deci, era de presupus că doamna voia ceva în schimb.
   Iain împinse scaunul mai înapoi, îşi propti un picior pe marginea biroului şi îşi sprijini bărbia în palmă. De ce? De ce făcea Phaedra aceste jocuri stupide? Să fie oare o femeie echilibrată, inteligentă sau o manipulatoare şireată? Închise ochii împotriva luminii strălucitoare a lămpii de deasupra biroului.
   Phaedra! Un nume blând din mitologie, numele unei visătoare, al unei amante. Dar Phaedra asta modernă, care fusese cândva una dintre puţinele persoane în care avusese încredere, trecuse clar dincolo de vise. Ce-ar putea oare să vrea...?
   Doamne, Dumnezeule! Iain lăsă piciorul din nou jos, pe covor, şi se ridică. Oare asta să fie? Oare asta voia de la el? Asta trebuia să fie. Ce altceva nu avea încă? Luă cuţitul pentru hârtie şi îl îndreptă spre ficusul pe care secretara lui îl îngrijea cu devotament în fiecare dimineaţă. Abia după ce îşi dădu seama că era gata să înjunghie planta în inimă, lăsă arma jos pe birou.
   Nu era de mirare că mica vrăjitoare era dornică să-i întoarcă viaţa pe dos. Ea ştia ce voia şi avea intenţia să obţină ce voia.
   Iain clătină din cap, iar buzele i se curbară într-o admirație fără voie. Era o adversară valoroasă. Una dintre cele mai bune din câte întâlnise în ultimii câţiva ani. Din păcate pentru ea, el învăţase în mod dur să descopere viclenia şi manevrele atunci când le vedea.
   Phaedra şi Rosie se asemănau.
   Cineva în biroul secretarei chicoti, Iain se încruntă.
   Phaedra chicotise aşa cândva. Era un sunet care îl făcea să zâmbească.
   Se întoarse să studieze datele statistice.

   La 11 şi jumătate dimineaţa, când sună soneria, Phaedra ştiu cine putea fi.
   Angus Cooper îi telefonase deja ca să-i transmită mesajul lui Iain. El menţionase, de asemenea, că nu avusese loc nicio explozie.
   - A primit vestea calm, a spus Angus surprins şi uşurat.
   Phaedra rămăsese indiferentă. Ea ştia cât de maestru era Iain în a.şi ascunde adevăratele sentimente.
   Soneria sună din nou. Stoarse puţin rufa din chiuvetă şi se duse să răspundă, cu inima bătându-i tare în piept.
   - Bună, Phaedra, spuse bărbatul de la intrare şi îi zâmbi. Ce mai faci? Ţi-ai revenit după recenta pierdere, sunt convins.
   La naiba! Nu era Iain, ci Peter Sharkey, care voia să transforme Chy an Cleth într-un hotel. Era destul de rău că Iain avea să apară în orice moment la uşa ei, dar să-i mai găsească şi pe Peter amestecat în treaba asta!
   Inima ei îşi reluă ritmul normal.
   - Bună, Peter, răspunse ea fără entuziasm.
   La ce bun să-i explice unui bărbat ca Peter Sharkey că nu-ţi revii după pierderea unui soţ în mai puţin de o lună? Nici măcar atunci când soţul acela fusese mai mult un tată decât un partener.
   - Pot să intru? Aş vrea să stau de vorbă cu tine.
   Zâmbetul lui deveni absolut rugător.
   Phaedra oftă. Nu-i plăcea Peter. Nu arăta rău, într-un fel, dar nu se obişnuise niciodată cu obiceiul lui de a vorbi de parcă tocmai îşi unsese vocea cu ulei. Nu suporta felul lui de a se uita la cineva, studiindu-l, de parcă l-ar fi evaluat. În acest moment, o evalua pe ea.
   Ea se dădu fără voie la o parte şi îl lăsă să între.
   - Despre ce vrei să-mi vorbeşti?
   - Despre casa asta.
   El intră pe lângă ea în hol. Phaedra aşteptă, fără să închidă uşa.
   - Ce-i cu casa?
   - Nu e prea mare doar pentru tine?
   - Poate.
   Nu era treaba lui Peter că asta nu mai era casa ei.
   - Aşa gândeam şi eu, zise el zâmbind larg. Ştii, desigur, că am avut unele succese în a investi în proprietăţi locale, transformându-le în concerne profitabile.
   - Transformându-le în monstruozităţi moderne, îngrozitoare, vrei să spui. Biblioteca era o construcţie veche, frumoasă, până când ai cumpărat-o tu şi ai transformat-o într-un magazin nenorocit. Iar vechea poştă...
   - Ei, ei! Phaedra, zise el ridicând mâna, nu poţi opri progresul.
   - Depinde ce numeşti progres.
   Peter îşi drese glasul.
   - Da, păi... uite, chestiunea este că îmi închipui cum Chy an Cleth, cu câteva renovări, ar putea deveni un mic hotel plin de succes. Exclusiv. Genul care atrage turişti bogaţi, cărora le place un loc care are personalitate, dar şi toate condiţiile moderne. De exemplu, aş fi înclinat să las scara interioară aşa cum este...
   - O să laşi totul aşa cum este, nu vând.
   - Ei, Phaedra, fii rezonabilă...
   - Sunt rezonabilă. Şi dacă asta-i tot ce ai să-mi spui, îţi pierzi timpul.
   Peter clătină din cap cu un aer exagerat de reproş.
   - De parcă asta ar fi tot ce pot să spun unei femei drăguţe ca tine! Nu vrei să oferi unui vechi prieten o ceaşcă de cafea?
   Peter nu era un prieten vechi. La un moment dat, merseseră la aceeaşi şcoală locală, dar el o tachinase că vine „din casa cea mare” la fel cum făcuseră şi ceilalţi copii. Phaedra se uită la el posomorită. Pe de altă parte, mama ei o crescuse în spiritul ospitalităţii...
   - De ce? Nu avem prea multe de discutat, Peter.
   Peter îşi mângâie părul pieptănat cu grijă.
   - De fapt, e ceva ce-aş vrea să discut. N-o să dureze mult. O ceaşcă de cafea rapidă şi am plecat.
   Phaedra oftă.
   - În regulă. Dar să nu discuţi despre Chy an Cleth.
   - Bineînţeles că nu. Asta te implică pe tine, nu casa.
   Ah, Doamne! Phaedra împinse uşa cu piciorul. Nici asta nu suna mai bine. Dar acum intrase în horă.
   - O s-o bem la bucătărie, zise ea luând-o înainte, fără să o intereseze dacă el venea după ea. Dar el venea.
   - N-aş vrea să-ţi fac greutăţi, spuse el urmând-o atât de aproape, încât mirosul loţiunii lui o făcu să strănute.
   „Mincinosul! se gândi Phaedra. Puţin îi pasă.”
   Peter se aşeză la masă, mişcându-şi fundul bine căptuşit de parcă se instala pentru o discuţie lungă, intimă. O clipă, Phaedra îşi aminti de seara în care ea şi Iain luaseră cina în această bucătărie. Dar Peter nu putea fi comparat cu Iain.
   Zece minute mai târziu, ea puse cafetiera pe masă, două ceşti de ceramică, lapte şi zahăr şi îşi trase, fără chef, un scaun.
   - Bună fată!
   Privirea lui Peter se aşeză fără jenă pe umflătura sânilor ei plini, pe care nicio bluză de bumbac, oricât de largă, nu-i putea ascunde.
   - Nu sunt o „fată”, sări Phaedra aruncându-şi părul peste umăr.
   - Ah, spuneam...
   Peter se opri când uşa din faţă se trânti şi paşi grei răsunară în hol. Câteva secunde mai târziu, se auzi o voce bărbătească înjurând.

...................................................