„Când nu poți controla ce se întâmplă, controlează felul în care răspunzi.”
                              Buddha

O fată singură, Lilian Peake

1-3 

CAPITOLUL 1

       Lorraine se aplecă să aranjeze patul în camera de oaspeți.

  - Mamă, chiar nu înțeleg de ce avem nevoie să primim un chiriaș, spuse ea.

   Doamna Ferrers păru destul de șocată.

   - Dar, draga mea, nu avem nevoie. Datorită salariului tău și de când lucrez și eu, nu mai avem griji materiale.

   Lorraine o privi pe mama sa, în timp ce aceasta aranja așternuturile. În părul ei blond nu mai exista niciun fir alb și era fardată discret.

   Lorraine nu aproba încercările de întinerire ale mamei sale. Oare o asemenea luptă nu era pierdută dinainte? Ar fi vrut ca femeia pe care o avea în față să-și accepte vârsta, fără a încerca să trișeze.

   - Trebuie să am grijă de aparențe, spunea doamna Ferrers când fiica ei aborda acest subiect. La vârsta mea, o femeie care lucrează trebuie să facă o impresie bună.

   Ar fi trebuit să adauge:

   - Sunt văduvă... Cine știe ce-mi rezervă viitorul?

   Tatăl Lorrainei decedase cu 5 ani în urmă, suferind de o boală de inimă. Doamna Ferrers își revenise cu greu după această pierdere, dar acum își regăsise energia și optimismul.

   Beryl Ferrers privi cu un aer nu prea mulțumit hainele triste ale fiicei sale: o fustă de culoare maro, o bluză albă prost croită și o jachetă gri, veche.

   - Lorraine, n-ai putea să te îmbraci măcar o dată cu mai multă grijă? Ce-ar fi să te și fardezi puțin? întrebă ea, uitându-se la ceas. Trebuie să sosească dintr-o clipă în alta!

   Lorraine încruntă sprâncenele.

   - De ce aș face vreun efort pentru el?

   Știa că, pentru nimic în lume, mama ei n-ar fi acceptat să poarte lucrurile cu care era ea îmbrăcată în clipa aceea.

   - Și în plus, ai și o siluetă drăguță, draga mea, continuă Beryl. Degeaba încerci s-o ascunzi sub puloverele astea largi... De fapt, ai moștenit caracterului tatălui tău, care era un bărbat foarte serios. La tine însă, acest caracter se transformă într-o atitudine gravă. Ar trebui să mai ieși puțin din carapacea ta de gheață! Până și figura ta este prea severă!

   Adăugă apoi, în timp ce aranja un buchet de flori pe masă:

   - Se pare că nu ești prea mulțumită de instalarea lui Alan la noi.

   - Știi bine ce părere am despre ziariști!

   - Dar este fiul lui Nancy Darby! Când mama lui mi-a telefonat și mi-a spus că el vine să lucreze la ziarul local, m-am gândit imediat să-i propun să stea la noi...

   Se opri și arboră un aer gânditor.

   - Îl văd pe Alan copil... Era un băiețel liniștit, nu prea vorbăreț... Ultima dată când m-am întâlnit cu Nancy, mi-a spus că el s-a schimbat mult.

   - E însurat?

   - Nu. Deși trebuie să aibă peste 30 de ani. Nancy spune că fiul ei are foarte mare succes la fete...

   În clipa aceea se auzi soneria de la ușă.

   - El este! exclamă Beryl. Vrei să deschizi tu, Lorrie? Eu mă duc să mă fac prezentabilă.

   Lorraine coborî scara fără să se grăbească. Era deodată conștientă de ținuta sa ștearsă și-i părea rău că n-o ascultase pe mama ei. Acum însă era prea târziu. Nu va putea să-l impresioneze pe bărbatul a cărui siluetă se zărea prin ușa de sticlă.

   „Ei la urma urmelor, nu e decât un ziarist! Și ce este un ziarist dacă nu un tip demn de dispreț?” se gândi ea.

   Deschise deși ușa, cu acest gând disprețuitor, dar nu-l invită imediat înăuntru pe noul venit. Alan Darby avu astfel timp să o măsoare din cap până-n picioare. Tânăra avea impresia că el o cântărea.

   În sfârșit, ea spuse fără niciun pic de amabilitate:

   - Vă conduc în camera dumneavoastră, domnule Darby. Sunteți amabil să mă urmați?

   În timp ce urca scara înaintea acestui bărbat înalt și brunet, regreta din nou că nu-și schimbase măcar ciorapii țesuți.

   Doamna Ferrers îi aștepta în hol și-și primi chiriașul cu căldură. Cei doi își strânseră mâinile zâmbind.

   Lorraine stătea deoparte. Nu-și va schimba părerea pe care o avea despre ziariști doar pentru că acesta era fiul uneia dintre prietenele mamei sale. Toți ziariștii erau la fel... Instabili, bețivi, desfrânați și total nepăsători față de ceilalți.

   Lorraine era nevoită să recunoască faptul că acest Alan Darby era foarte seducător. Asta însă nu-l împiedica să fie ca toți ceilalți, dacă nu chiar mai rău.

   „Are mare succes la fete”, spusese mama ei.

   Își mușcă buzele furioasă, amintindu-și felul în care el o măsurase în pragul ușii. Ai fi zis că o evalua și apoi o respingea, ca și cum ar fi fost nedemnă de el.

   Ei bine, nu se va lăsa tratată în felul acesta de un simplu ziarist! își promise ea, în timp ce cobora pentru a pune masa. Nu era ea profesoară de engleză la școala de fete Walkley?

   O auzi pe mama ei invitându-l pe ziarist să ia masa cu ele.

   - Vei lua cina cu noi în seara asta, Alan. Pe urmă, cred că preferi să iei masa la tine în cameră.

   „Din fericire!” mormăi Lorraine, punând încă un tacâm.

   Mama ei veni peste puțin timp în bucătărie.

   - Chiar că este un băiat încântător! spuse ea.

   Pe buzele Lorrainei se ivi un zâmbet înghețat. Mama ei nu vedea decât partea bună a oamenilor sau a lucrurilor.

   - Sper că te vei înțelege bine cu el, Lorraine, continuă doamna Ferrers. Fă un efort ca să-mi faci mie pe plac. Hai, du-te și măcar fardează-te puțin!

   Tânăra se duse în camera ei fără să protesteze. Își perie părul și-l prinse cu o panglică neagră, apoi se pudră ușor. Puse mâna pe ruj, dar ezită. Nu, nu-și va consuma rujul pentru domnul Alan Darby.

   Acesta din urmă se afla deja în sufragerie. Cu mâinile în buzunare, părea să se simtă perfect în largul său.

   - Puteați să stați jos în salon, domnule Darby, spuse Lorraine. Avem fotolii confortabile acolo.

   - Mă simt bine și în picioare. Am stat destul jos în tren.

   - Veniți de la Londra, domnule Darby?

   - Da, domnișoară Ferrers.

   Lorraine îi aruncă o privire suspicioasă. Avea impresia că el își bătea joc de ea. În clipa aceea, în sufragerie își făcu apariția doamna Ferrers.

   - O, Doamne! Nu mai fiți atât de convenționali și spuneți-vă pe numele mic. Alan, ea este fiica mea, Lorraine - Lorrie pentru mine.

   - Numai prietenilor mei le spun pe numele mic, zise tânăra, îndreptându-se spre bucătărie.

   Doamna Ferrers încercă să o scuze pe fiica sa:

   - Nici ea nu crede ce spune. N-o asculta...

   Lorraine aduse ceainicul și fu nevoită să se așeze în fața chiriașului lor. În timpul mesei încercă să evite privirea acestuia, dar avu totuși timp să-l studieze. Avea părul atât de închis încât părea negru, iar maxilarul lui era pătrat.

   La sfârșitul mesei, tânărul își aprinse o țigară și o privi pe Lorraine prin fum. Ea îi arătă un chip de marmură, la fel de lipsit de expresie ca o mască.

   Beryl Ferrers vorbea cu Alan despre meseria de ziarist. Lorraine profită de o pauză în conversația lor și spuse:

   - Acum va trebui să fim foarte atente ce vorbim. Un ziarist în casă este ca și cum pereții ar avea urechi. Înseamnă de fapt să ai un spion în casă.

   Prin ochii gri ai tânărului trecu un fulger, dar el se stăpâni și nu-și manifestă în niciun fel mânia. Se mulțumi doar să spună:

   - Domnișoara Ferrers a cunoscut desigur mulți ziariști.

   - Ziariști? se miră Beryl. Dar n-ai avut niciun prieten ziarist, Lorrie.

   - Ăă.... nu... nu tocmai, bâigui tânăra, înroșindu-se.

   Adăugă apoi zâmbind:

   - Slavă Cerului! Mi-a ajuns cititul ziarelor pentru a-mi face o părere.

   Se sprijini de scaun și-l privi drept în ochi pe Alan.

   - Vedeți dumneavoastră, domnule Darby, îmi pierd cea mai mare parte a timpului la cursuri încercând să repar ceea ce strică ziariștii.

   Continuă apoi, fără a se lăsa impresionată de privirea glacială a interlocutorului său:

   - Ziariștii scriu într-un mod lamentabil! Din cauza lor, frumoasa noastră limbă engleză riscă să se degradeze complet.

   - Lorrie! exclamă Beryl. Cum poți să vorbești în felul acesta?

   Se întoarse apoi spre oaspete.

   - Nu da importanță vorbelor ei, Alan! E profesoară de engleză într-o școală din oraș... și, între noi fie vorba, școala nu este prea de soi. Directoarea este în vârstă și metodele sale încep să fie învechite. Ar cam fi timpul să iasă la pensie.

   - Mă întreb dacă numai directoarea este responsabilă de această stare de fapt, spuse Alan examinând chipul Lorrainei. Domnișoară Ferrers, criticile dumneavoastră mi se par meschine și fără o bază solidă, deoarece majoritatea oamenilor adoră să citească aceste ziare, scrise într-un „mod lamentabil”.

   Scutură scrumul și continuă:

   - Încercați să nu mai judecați lumea numai după părerea dumneavoastră, spuse el cu dispreț. Scrierile ziariștilor se adresează tuturor, nu numai celor cu o cultură superioară, ca a dumneavoastră. Deschideți bine ochii, priviți în jur și veți constata că există foarte mulți oameni simpli care vor să li se explice ceea ce se petrece în lume prin cuvinte uzuale.

   Lorraine roși din nou.

   - Se vede că nu vorbim aceeași limbă, domnule Darby. Prin urmare...

   El îi tăie vorba.

   - Degeaba vă închideți într-un turn de fildeș și încercați să ignorați schimbările care se petrec în jurul dumneavoastră. Limba engleză nu este o limbă moartă. Nu puteți să scrieți sau să vorbiți așa cum se făcea acum 100 sau 200 de ani. În calitate de profesor, ar trebui să știți acest lucru.

   Lorraine începu să strângă masa.

   - Nu ajungem nicăieri cu discuția asta.

   Tonul vocii ei deveni aproape ascuțit când adăugă:

   - Părerea mea este că ziariștii sunt niște angajați complet lipsiți de experiență și plătiți mult prea bine. Un gunoier este de 100 de ori mai util decât un ziarist. Cel puțin, gunoierii fac curat, nu mizerie!

   Spunând aceste cuvinte, Lorraine se îndreptă spre bucătărie. Avusese ultimul cuvânt, dar nu era deloc mândră de acest lucru. Avea impresia că se rănise la fel de tare cât îl rănise pe dușmanul ei.

   A doua zi, duminică, Lorraine și mama ei se treziră mai devreme ca de obicei. Tânăra pregăti micul dejun al chiriașului lor și i-l duse pe o tavă.

   Alan Darby se trezise deja. El îi deschise ușa și-i zâmbi în timp ce ea punea tava pe masă.

   - Mama m-a rugat să vă spun să nu ezitați să cereți dacă aveți nevoie de ceva, recită ea ca un papagal.

   Tânărul întoarse capul, după ce-i aruncă o privire destul de ciudată.

   - Da? Și tu îmi vei aduce tot ce voi dori?

   Acum o măsură din nou din cap până-n picioare.

   - Pentru că, adăugă el fără s-o scape din ochi, am nevoie de o secretară, de cineva care să facă anumite cercetări și de asemenea, de cineva care să răspundă la telefon. Și nu trebuie să uit nici toate acele sarcini mărunte, și anume cusut nasturilor, spălatul rufelor... printre altele! adăugă el, o luminiță ironică jucându-i în ochi. M-am gândit adesea să mă însor, dar, din fericire, am avut destulă minte pentru a nu face o asemenea prostie.

   Pe buzele Lorrainei se ivi un zâmbet înțepat, și chipul lui Alan se întunecă. Făcuse un mic efort, dar probabil considera disperat cazul tinerei din fața lui.

   - Mulțumesc pentru micul dejun, spuse el, întorcându-i spatele.

   Tânăra avu impresia că era o școlăriță dată afară din clasă. Coborî și începu să-și pregătească niște cursuri. A doua zi se ducea la școală.

   - La ce oră vine Hugh? o întrebă mama ei, în timp ce spălau vasele.

   - Ca de obicei, pe la 3.

   - Și ieșiți în oraș?

   - Nu cred. N-aș prea vrea... Mâine încep școala și niciodată nu-mi place prima zi după vacanță.

   Își perie apoi părul și-l prinse într-un coc, cu ajutorul unei panglicuțe. Își puse o altă fustă și o bluză proaspăt călcată și se dădu chiar cu puțin ruj.

   Pentru prima dată îi displăcu imaginea pe care i-o arăta oglinda. Lipsea ceva: însuflețirea, viața, farmecul... Mama ei avea dreptate când spunea că avea o figură prea severă, dar fardurile nu puteau înlocui flacăra interioară care-i lipsea din suflet.

   Ar fi trebuit să fie fericită că-l vedea pe Hugh. Ochii ei ar fi trebuit să strălucească, obrajii să fie colorați. Hugh era un tânăr blond, seducător și simpatic, dar bătăile inimii Lorrainei nu se accentuaseră niciodată când era sărutată de el - ceea ce, la drept vorbind, nu se întâmpla prea des.

   Alan pălăvrăgea în bucătărie cu doamna Ferrers. Ei îi adresă un zâmbet Lorrainei, ca și cum ar fi încercat să facă pace, dar ea nu-l băgă în seamă.

   - Când va veni Hugh, îi spuse ea mamei sale, ne vom duce să stăm în grădină.

   Beryl clătină din cap.

   - Hugh este prietenul ei, îi explică ea lui Alan. E profesor la aceeași școală.

   - E tot profesor de engleză? Îți împărtășește părerea în privința ziariștilor?

   - Nu, răspunse cu mândrie tânăra. Este profesor de chimie.

   - A, poate că vede lucrurile din alt unghi... A fi profesor e o meserie respectabilă, dar plictisitoare și monotonă. Profesând-o, poți să-ți pierzi toată substanța vitală. De fapt, majoritatea profesorilor devin niște oameni plictisitori, pretențioși și pedanți.

   Lorraine sări de parcă luase foc. Până acum ea fusese cea care-l provocase și nu se aștepta deloc la o răsturnare de situație.

   - Ce ai împotriva profesorilor?

   - Am avut ocazia să cunosc mulți profesori. Oare nu ești chiar una dintre aceste persoane? Dar nu vei fi tu cea care îmi va schimba părerea despre personalul didactic, ba dimpotrivă!

   Ochii tinerei fulgerară.

   - Hai, calmează-te, Lorrie! oftă mama ei. Alan glumește.

   După plecarea ziaristului, Beryl se întoarse spre fiica sa.

   - N-ar fi trebuit să-i vorbești în felul acesta, draga mea. Nu uita că este oaspetele nostru!

   - Chiriașul nostru! o corectă Lorraine.

   - Și este un băiat atât de fermecător...

   - Un băiat! exclamă tânăra.

   Termenul nu se potrivea deloc cu acest tip cinic. Ridicând din umeri, Lorraine ieși din grădină și deschise două șezlonguri. Hugh i se alătură nu după mult timp și o sărută pe obraji.

   - Bună, Lorraine. Am făcut cunoștință cu chiriașul vostru și am stat câteva minute de vorbă cu el. Este simpatic...

   - Ai stat de vorbă cu el? Ce-ați putut voi discuta?

   - O mulțime de lucruri...

   - Mie nu-mi place de acest tip.

   - Mă uimești. Mi se pare inteligent - pentru un ziarist.

   - Evident, a știut să-ți cucerească încrederea. Ziariștii se pricep foarte bine la asta... Au arta de a scotoci peste tot și de a dezgropa ceea ce ar trebui să rămână ascuns.

   Hugh îi făcu semne disperate pentru a-i da de înțeles să tacă. Tânăra ridică privirea și tresări când îl văzu pe Alan în spatele ei. Acesta îi întinse lucrul ei de mână.

   - M-a rugat mama ta să-ți aduc asta.

   - Mulțumesc.

   Se simțea încurcată. Și totuși, până acum nu-l menajase deloc pe ziarist.

   - Ia loc, Alan! îi propuse Hugh, ridicându-se. Mă duc să mai caut un șezlong.

   - Mulțumesc, Hugh, dar n-aș dori să vă întrerup discuția liniștită.

   În tonul lui se citea sarcasm. Lorraine îl urmări cum se depărta.

   - Alan? Hugh? Vă spuneți deja pe nume? se miră ea.

   - De ce nu? răspunse Hugh. De fapt, chiar Alan a sugerat acest lucru.

   Auzind acestea, Lorraine deveni geloasă. Totuși, dacă ar fi vrut, și ea i-ar fi putut spune ziaristului pe numele mic.

   În seara aceea, când se duse la culcare, mama ei stătea pe hol cu Alan. Beryl dădea dovadă de o admirație amestecată cu respect pentru ziarist, căci tocmai aflase că acesta lucrase până atunci pentru unul dintre cele mai importante cotidiene londoneze.

   - Va fi o mare schimbare pentru tine să lucrezi în redacția unui ziar regional.

   - Cu siguranță, dar acest post nou reprezintă o promovare, deoarece este pe o treaptă superioară față de cum am lucrat până acum. Și, în plus, îmi face plăcere să privesc lucrurile dintr-un unghi diferit. Trec de la scara națională la cea locală.

   Lorraine se opri în fața ușii de la baie.

   - „Scara locală”, repetă ea. Ce ton disprețuitor, domnule Darby! Pretindeți că ați beneficiat de o promovare, dar mie mi se pare că ați regresat... Din ce motiv ați plecat de la ziarul londonez? Ce vi se cerea vă depășea capacitățile?

   Ziaristul se înroși de furie.

   - Sunt sigur că nu m-am crede dacă ți-al spune că acolo ambianța era infernală și că nu o puteam suporta.

   Lorraine îi adresă un zâmbet binevoitor.

   - Da, îmi pot imagina foarte bine acea ambianță....

   El o privi fix și tânăra își aminti deodată că neglijeul pe care-l purta era aproape transparent, așa încât se închise repede în baie. Când ieși de acolo, puțin mai târziu, Alan și mama ei se aflau tot pe hol. Le ură noapte bună, dar primi răspuns numai din partea mamei sale.

   După vacanța cea mare, Lorrainei i se părea dificil să intre din nou în rutina școlii. În prima zi de școală, se întâlni pe coridor cu prietena ei, Ann.

   - Am înțeles că ai un locatar? o întrebă aceasta.

   - Nu e un locatar, ci un chiriaș.

   Lângă ele apăru deodată Hugh.

   - Nu știu ce are Lorraine cu bietul Alan, care mie mi se pare foarte simpatic...

   - Îl uram chiar înainte de a-l cunoaște - din principiu - i-o tăie prietena lui. Acum știu că este un tip încăpățânat și foarte plin de el.

   - Cu toate astea, aș dori să-l cunosc și eu, spuse Ann, ștergându-și ochelarii. Cred că sunt mai mare ca vârstă decât el... dar cine știe? În orice caz, Hugh, poți să stai liniștit că nu-ți va deveni rival.

   Hugh izbucni în râs.

   - Așa e, nu e deloc genul Lorrainei.

   După ce-și privi cu atenție prietena, el adăugă:

   - De fapt, cred că nici Lorraine nu este genul lui de femeie.

   Această idee nu-i plăcu deloc celei în cauză.

   - De ce, mă rog?

   - Cred că lui Alan Darby îi plac fetele mai... mai sofisticate, mai... mai....

   - Rafinate? sugeră Lorraine.

   - Da.

   Conversația aceasta, deși scurtă, îi deschise tinerei orizonturi noi. Se întrebă dacă nu cumva Hugh vorbise puțin și pentru el.

   Ann încercă, îndemânatică, să schimbe subiectul.

   - Am impresia că am intrat pe un teren alunecos și, în orice caz, se apropie începerea primei ore.

   Lorraine își repetă toată ziua vorbele lui Hugh, care veneau în completare la ceea ce spunea și mama ei. Beryl îi reproșa atitudinea severă și o sfătuia să se mai dezghețe puțin.

   În seara aceea, tânăra se opri ceva mai mult în fața oglinzii.

   - Am doar 26 de ani, dar par mult mai în vârstă, oftă ea, privindu-și chipul nemachiat și părul șaten pieptănat la spate.

   Se analiză fără milă. Avea sprâncenele frumos conturate, o gură drăguță, nasul fin și 2 ochi albaștri tiviți de gene lungi. Privirea ei era însă lipsită de expresie și vioiciune.

   Se duse în camera mamei sale care nu era acasă și împrumută trusa de farduri. Nu era obișnuită să umble cu acestea, dar era îndemânatică și rezultatul final o lăsă cu gura căscată. Hainele pe care le purta nu se potriveau deloc cu noul ei chip. Își promise că-și va cumpăra a doua zi câteva toalete la modă.

   Dacă se purta așa, era din cauza remarcilor lui Hugh, încercă ea să se convingă. Transformarea ei nu avea nimic de-a face cu prezența acelui intrus sub acoperișul lor.

   - O, Lorrie, draga mea, ce drăguță ești așa! exclamă doamna Ferrers când se întoarse. Ai luat de la mine trusa de farduri? Bine ai făcut. Îmi pare rău că nu e și Alan aici să te  vadă! Chiar mai ieri spunea că...

   Lorraine nu avea chef să audă din gura mamei sale cuvintele pe care le spusese ziaristul cu privire la persoana ei. Alergă deci în baie, mormăind:

   - Mă duc să mă spăl pe față!

   - Cum vrei, draga mea, oftă mama ei. Nu ezita însă să te folosești de produsele mele de machiaj oricând dorești.

   Când se întoarse Alan, Lorraine era deja în pat și-l auzi pălăvrăgind cu mama sa. Își auzi deodată numele menționat de mama ei, dar nu putu să asculte restul conversației, deoarece doamna Ferrers începuse să vorbească încet. Ghici că lui i se poveste încercarea ei de fardare și acest lucru o înfurie teribil. Când Alan izbucni în râs, ei îi veni să plângă.

   „Nu mă voi farda niciodată!” își promise ea. „Nu mă voi mai da niciodată cu ruj!”

   Deși își făcuse aceste promisiuni, folosi din nou fardurile mamei sale în ziua când Hugh veni în vizită. Era îmbrăcată cu o pereche de pantaloni noi și o bluză roz, fără mâneci.

   Hugh o privi cu ochii măriți, ca și cum atunci o vedea pentru prima dată.

   - Nu arăți ca de obicei! exclamă el. Ce ai făcut?

   - Nimic, mormăi ea, întorcând capul în altă parte.

   Nu se simțea prea în largul ei. Cu un gest brusc, luă lucrul de mână și se prăbuși într-un fotoliu.

   Hugh se așeză și el și deschise un ziar.

   - M-am întâlnit din întâmplare cu Alan în oraș. Am stat puțin de vorbă și am aflat că are de vânzare un radio cu tranzistori, care m-am interesa. Este acasă?

   - Nu. Aproape niciodată nu stă acasă seara. Nu l-am văzut de câteva zile.

   Îi oferi o ceașcă de ceai lui Hugh, apoi începu să tricoteze. În general, în felul acesta liniștit își petreceau ei serile.

   Totuși, Lorraine remarcă faptul că, în seara aceea, Hugh părea să o privească altfel decât ca pe o simplă mobilă. De fiecare dată însă, când era privită, ea întorcea capul în altă parte, jenată.

   Ușa de la intrare se deschise.

   - Trebuie să fie mama, spuse Lorraine.

   Hugh ieși totuși din cameră și tânăra îl auzi salutându-l pe Alan, apoi invitându-l să intre în salon.

   „Măcar ar fi trebuit să mă  întrebe dacă-mi facă plăcere!” își spuse ea, supărată.

   - Mai ai puțin ceai și pentru Alan? întrebă  Hugh.

   Lorraine lăsă o clipă lucrul și se ridică.

   - Luați loc, domnule Darby! spuse ea pe un ton glacial.

   - Ești prea amabilă! răspunse el cu ironie..

   Tânăra se duse să aducă încă o ceașcă. Atunci când se întoarse în salon, Alan și Hugh erau așezați unul lângă altul pe canapea. Ea îi oferi ceașca de ceai noului venit.

   - Doriți zahăr, domnule Darby?

   - Da, vreau și niște zahăr, te rog! Mai mult și mereu zahăr!

   Lorraine ghici că el vorba mai degrabă la figurat decât la propriu. Își luă lucrul de mână și se forță să pară naturală.

   - Deci, îi spuse Alan lui Hugh, ești profesor de chimie. Îți place meseria asta?

   - Da, dar mi-ar face plăcere să o exercit într-o școală mixtă. Câteodată sunt sătul până peste cap de fetele alea!

   - Mie niciodată nu mi-ar trece prin cap să mă plâng că în jurul meu se află prea multe fete! exclamă Alan râzând.

   Lorraine își aminti de cuvintele mamei sale: „are un mare succes la fete”.

   - Și ție, domnișoară Ferrers, îți place meseria pe care o exerciți?

   - Eu am ales această meserie, domnule Darby. Îmi place rutina, regularitatea...

   - O viață aranjată cu grijă, lipsită de surprize sau neprevăzut, continuă ziaristul în locul ei.

   Lorraine sări furioasă.

   - Ce știți despre învățământ? Nimic. Noi ne chinuim să-i învățăm pe copii lucruri care le vor fi de ajutor mai târziu. Profesorii nu caută în pubele pentru a scoate de acolo ceea ce este mai dezgustător, așa cum fac ziariștii!

   Alan zâmbea, dar era un zâmbet complet lipsit de căldură.

   - Ca întotdeauna, criticile tale sunt nefondate. Judeci fără să fii în cunoștință de cauză.

   Alan continuă, fără a-i lăsa timp să protesteze:

   - Atitudinea ta față de presă nu mă miră absolut deloc: mulți oameni îți împărtășesc ideile. Însă, în calitate de profesor de engleză, ar trebui să știi că un reportaj nu este o compoziție literară. Un ziarist trebuie să știe să analizeze evenimentele de actualitate și să prevadă consecințele acestora.

   - Deci ziaristul încearcă să ghicească astăzi ce se va întâmpla mâine?

   - Cam așa ceva, încuviință Alan.

   - Ați reușit să-l convingeți pe Hugh, dar pe mine nu mă veți convinge, declară Lorraine, supărată că-și vedea colegul trecând de partea inamicului. Părerea mea este că ziariștii fac din țânțar armăsar, cu alte cuvinte, își înșală cititorii.

   Alan clătină compătimitor din cap.

   - Îi deplâng pe elevii care au un profesor ca tine, prost informat și cu idei denaturate.

   Hugh încercă să destindă atmosfera, glumind.

   - Ai grijă, Alan! Dacă o ții tot așa, s-ar putea ca Lorraine să-ți arunce cu ceva în cap.

   - M-ar mira. N-ar fi în stare să facă un astfel de gest; are prea multă stăpânire de sine!

   - Ei, se vede treaba că vă înțelegeți ca șoarecele și pisica! oftă Hugh. Cred că ar fi mai bine să schimbăm subiectul. Alan, ce-ar fi să-mi arăți radioul acela?

   - Desigur. Vii până la mine în cameră?

   Hugh îl urmă fără să se lase rugat. Se părea că de-abia aștepta să scape de atmosfera apăsătoare care domnea în salon.

   Lorraine rămase singură. Dacă nu ar fi fost atât de furioasă ar fi plâns, devenind astfel și mai ridicolă.

   Hugh coborî după puțin timp, cu aparatul de radio și-i ură noapte bună Lorrainei, cu un aer absent. Tânăra îl însoți până la ușă. Tocmai se întorcea în salon când îl auzi pe Alan strigând-o cu blândețe.

   - Lorraine, urăsc certurile, mai ales în familie! Ce-ar fi să facem pace?

   Cum îndrăznea să spună că făcea parte din familie? Lorraine nu luă în seamă mâna care i se întindea.

   - Noapte bună, domnule Darby, spuse ea, întorcându-i spatele.

CAPITOLUL 2

   Începând din acel moment, Lorraine și Alan se ignorară complet.

   Tânăra începu din nou să se îmbrace simplu și să-și pieptene părul pe spate, cu mai multă austeritate decât înainte.

   În cursul unei după-amiezi, îmbrăcată cu un hanorac vechi, ieși să se plimbe cu Ann.

   - Deci, unde este faimosul tău locatar? o întrebă aceasta din urmă când veni să o ia.

   - Chiriaș, Ann! Nu locatar! Închipuie-ți că-și imaginează că face parte din familie! Și mama care este atât de amabilă cu el! Eu însă îl evit. Dacă intră în salon să bea un ceai cu mama, mă grăbesc să mă închid în camera mea!

   - Cred că este foarte antipatic dacă te comporți așa! Există vreo femeie în viața lui?

   Curios,dar această întrebare o deranjă pe Lorraine.

   - O, probabil că sunt cu zecile! răspunse ea, ridicând din umeri.

   Acea zi de septembrie era teribil de frumoasă. Cele două tinere luară un autobuz, care le duse la intrarea unui parc de la marginea orașului.

   Hoinăriră pe alei, apoi urcară dealul de pe care aveau cea mai frumoasă vedere a împrejurimilor. Lorraine venea adesea să viseze pe vârful acestui deal. Aici avea un sentiment de adâncă liniște sufletească și i se părea că toate grijile ei se evaporau.

   Se apropiară câteva persoane ieșite la plimbare. Deodată, tânăra tresări și privi în jur.

   - Ia uite-l! exclamă ea agitată. Unde aș putea să mă ascund?

   - De ce vrei să te ascunzi? întrebă Ann, mirată. E periculos?

   Era prea târziu: Alan Darby tocmai o recunoscuse și se opri în fața ei.

   - Bună ziua, domnișoară Ferrers.

   Trecuseră mai multe zile de când cei doi nu mai schimbaseră niciun cuvânt. Lorraine făcu prezentările și Ann îi zâmbi noului venit.

   - Din câte știu, sunteți ziarist?

   - Da, una dintre cele mai rele specii! Sunt convins că domnișoara Ferrers v-a vorbit despre mine folosind cuvinte prea puțin amabile. Dacă în fața mea nu-și măsoară cuvintele, darămite în spatele meu...

   - Chiar credeți că vorbesc despre dumneavoastră, domnule Darby? Câtă infatuare!

   Ann era vrăjită. Când Alan o întrebă dacă era tot profesoară, ea încuviință.

   - Da, și din păcate, de cam mult timp! Cred că am devenit o cauză pierdută.

   Se întoarse apoi spre prietena ei.

   - Ai grijă, Lorraine, schimbă-ți meseria până nu este prea târziu!

   - Deja este prea târziu! răspunse tânăra. Întreabă-l pe domnul Darcy ce părere are despre mine. Mă găsește prea plictisitoare, pretențioasă și pedantă!

   - Ai o memorie foarte bună, domnișoară Ferrers!

   - Cuvintele care te rănesc nu se uită prea ușor!

   Lorraine roși: tocmai se dăduse de gol. Pesemne că Alan remarcase acest lucru, căci în ochi îi străluci o luminiță de triumf. Tânăra îl ura mai tare ca niciodată.

   Alan și Ann vorbeau despre arta modernă. Ziaristul o invită la vernisajul unei expoziții care urma să aibă loc în oraș.

   - Am primit invitații și mi-ar face plăcere dacă m-ați însoți.

   Ann se întoarse ezitând spre prietena ei.

   - Și mie mi-ar face plăcere, domnul Darby, îl asigură ea, dar... n-ați prefera să o luați pe Lorraine?

   - Sigur că nu! exclamă el. N-am chef să petrec o seară certându-mă cu prietena dumneavoastră! Nu, voi fi mulțumit  să vă am alături și dacă doriți, am putea cina împreună...

   Enumeră apoi câteva restaurante și se opri asupra unuia care avea o reputație deosebită. Ann, încântată, îi mulțumi călduros. După ce hotărâră ora la care să se întâlnească, ziaristul plecă, fără să-i adreseze măcar o privire Lorrainei.

   - Ca să vezi! exclamă Ann după puțin timp. De ce mi-ai spus toate minciunile alea despre el? E un tip minunat. Când mă gândesc că mi-a făcut curte, mie, chiar dacă am vârsta pe care o am și port ochelari.

   - Ești mai tânără decât el, Ann! N-ai decât 33 de ani, iar el are 36.

   - Cred că toate femeile sunt nebune după el, dar pe mine m-a invitat1 O, trebuie să-mi iau o rochie nouă pentru ocazia asta!

   Lorraine avea un nod în gât.

   „Doar n-oi fi geloasă!” își spuse. „Acest Alan Darby nu simte nimic pentru mine, absolut nimic!”

   Cu toate acestea, nu reuși să aprecieze restul plimbării. Nu se putea abține să nu caute din ochi o siluetă înaltă pe aleile parcului. Oare nu era ridicolă? În realitate, era fericită că Alan le părăsise, fără să încerce să le însoțească în plimbarea lor.

   În timp ce mama ei pregătea prânzul de duminică, Lorraine își puse la punct cursul pe care urma să-l țină la un colegiu tehnic, luni seara. Trecuseră deja 2 ani de când ținea un curs pe săptămână la acest colegiu, a cărui ambianță o aprecia mult mai mult decât pe cea din școala de fete.

   De obicei, Alan lua prânzul singur, în camera lui, dar în ziua aceea doamna Ferrers îl invitase să li se alăture. El acceptase fără să se lase rugat.

   Din fericire, Beryl Ferrers era foarte vorbăreață, așa încât Lorraine nu fu obligată să se amestece în conversație.

   Doamna Ferrers se întoarse deodată spre ea.

   - Ți-am spus că după-amiază mă duc să mă plimb cu James?

   James Cornish, șeful mamei sale, era văduv și de câtva timp cei doi ieșeau adesea împreună.

   „Numai de mine nu se interesează nimeni!” se gândi Lorraine cu amărăciune. „Până și Ann iese cu Alan Darby... O, desigur, eu îl am pe Hugh...”

   - Rămâi acasă în după-amiaza asta, Alan? întrebă Beryl.

   - Nu, trebuie să fac o vizită...

   Lorraine avea chef să-și pună un costum de baie și să se ducă în grădină. Așteptă plecarea lui Alan, pentru a-și pune costumul roșu nou-nouț. Ezită puțin, privind imaginea din oglindă, căci nu mai purtase niciodată un costum de baie atât de îndrăzneț. Dar de ce ezita? Era soare și nimeni nu o vedea.

   - Mamă, costumul meu e destul de cuviincios? întrebă ea, înainte de a se hotărî să iasă.

   - Sigur că da, draga mea! Nu mai fi atât de timidă! Crezi că alte fete se codesc atâta să-și pună un costum de baie? Ai un trup minunat și dacă ai avea puțină grijă de aparențe, ai fi într-adevăr teribil de frumoasă!

   Tânăra își sărută mama.

   - Ce drăguță ești! Cred însă că te orbește dragostea de mamă.

   - Îți spun adevărul, Lorrie!

   - Și tu, mamă, ești frumoasă. Unde te scoate James Cornish?

   Doamna Ferrers îi dădu un răspuns vag.

   - Să nu mă aștepți la ceai! adăugă ea, înainte de a pleca.

   Lorraine întinse o pătură pe iarbă și se lungi pe ea. Pesemne că adormise, căci se trezi tresărind când auzi o ușă deschizându-se. Probabil zgomotul venea de la o casă vecină, își spuse ea, punându-și ochelarii și deschizând o carte.

   Se simți deodată privită și ridică ochii. Alan Darby stătea chiar în fața ei. Lorraine își scoase pentru o clipă ochelarii de soare, dar și-i puse imediat la loc. Nu dorea ca ziaristul să-i vadă ochii, deoarece aceștia ar fi trădat-o. Sentimentele sale erau atât de puternice încât o speriau.

   Liniștea era apăsătoare. De ce nu pleca? De ce nu spunea nimic?

   - Credeam... credeam că ați plecat, domnule Darby, bâigui ea în cele din urmă.

   - M-am întors deja.

   Pe buzele lui apăru un zâmbet ușor.

   - În ținuta asta, nu pari deloc profesorul plictisitor, pretențios și pedant...

   Se așeză apoi pe un șezlong și întoarse paginile unei cărți.

   - Sper că nu te deranjez. Mama ta mi-a dat voie să stau în grădină oricând doresc.

   - În cazul acesta, nu v-aș putea împiedica, chiar dacă aș dori acest lucru... deoarece sunteți oaspetele mamei, nu al meu.

   Degetele lui se crispară timp de o clipă, apoi tânărul se destinse. Își scosese haina și-și desfăcuse cravata. Cămașa îi era descheiată până la curea.

   În tot restul după-amiezii, el nu mai scoase niciun cuvânt.

   Lorraine încercă să-și vadă de lectura sa, dar cuvintele păreau să-i danseze în fața ochilor. Degeaba citea și recitea frazele, acestea păreau să nu aibă niciun înțeles.

   Din când în când, tânăra arunca o privire spre chiriașul său. Trebuia să recunoască faptul că el nu părea deloc un ziarist, așa cum își făcuse ea părerea despre aceștia: bețivi și lăudăroși. Ar fi spus despre el că este un intelectual. „Un băiețel liniștit”, spusese mama ei. Acest băiețel liniștit, devenise un bărbat liniștit, conform opiniei Lorrainei.

   Toate resentimentele și ideile sale preconcepute începuseră să se risipească. Nu mai știe prea bine nici măcar unde se afla și o speria ce se întâmpla cu ea. Reușea cu greu să-și pună ordine în gânduri.

   Se ridică deodată și-și luă cartea și pătura. Alan o privea și tulburarea ei se accentuă. Inima îi bătea mai-mai să-i spargă pieptul. Începu să alerge, să se depărteze de grădină, de el, și mai ales de ea însăși.

   Câteva zile mai târziu, Lorraine tocmai corecta niște lucrări când se auzi soneria de la ușă.

   Era Hugh. Vizita lui o surprinse.

   - O, îmi pare rău, Hugh, n-am știut că vii astăzi; cred că am uitat.

   - Alan m-a invitat în seara asta. Nu știi?

   - De unde să știu? Nu mă privește viața lui particulară.

   - Ei, hai, nu te supăra!

   Lorraine se simți puțin jenată.

   - Nu mă supăr, mormăi ea. Du-te la el, pesemne te așteaptă.

   Se întoarse apoi în sufragerie și-și reluă lucrul, când se auzi din nou soneria.

   - Bună seara, mă numesc Margot French și lucrez împreună cu Alan, spuse tânăra căreia îi deschise ușa. Cred că sunteți domnișoara Ferrers. Mi-a vorbit despre dumneavoastră...

   După expresia întipărită pe fața vizitatoarei, Lorraine nu-i fu greu să-și imagineze ce-i spusese Alan.

   - Puteți urca la primul etaj, domnișoară, spuse ea. Domnul Darby mai are un musafir.

   - Știu, zise tânăra. E unul dintre prietenii lui cu care dorește să-mi facă cunoștință.

   Lorraine deschise gura, apoi o închise. Tânăra era deja pe scară. Se întoarse la locul ei, dar era furioasă. Cum adică, Alan organizase o mică reuniune și pe ea n-o invitase? Se simțea teribil de singură, de neglijată, ignorată, în timp ce, de la primul etaj, ajungeau până la ea râsetele voioase și frânturi dintr-o conversație animată. Paharele se ciocneau, iar fumul de țigară se răspândea pe scară.

   Acea Margot French era încântătoare și Lorraine nu putea să nege acest lucru. Era slăbuță și extrem de elegantă, având pe umeri o pelerină negru cu alb și pe cap o pălărie cu boruri largi. În plus, știa cum să se fardeze pentru a-și pune chipul în valoare.

   Nu după mult timp, se întoarse și Beryl Ferrers acasă.

   - Mă duc să fac niște cafea pentru musafirii lui Alan, se hotărî ea.

   - Nu conta pe mine să le-o duc! o atenționă Lorraine.

   - Draga mea, nu mai fi atât de încăpățânată! Dacă ai fi puțin mai drăguță cu Alan...

   Ceea ce citi pe chipul fiicei ei o împiedică să spună mai multe. Duse deci cafeaua chiar ea și petrecu restul serii în camera ziaristului, în compania invitaților acestuia.

   La căderea nopții, Lorraine îl văzu pe fereastră pe Hugh plecând împreună cu Margot. Amândoi râdeau și tânărul o luase pe după umeri.

   Când se întoarse, întâlni privirea lui Alan, care stătea în ușa salonului.

   - E drăguță Margot, nu-i așa? Ar trebui să fii foarte atentă, căci s-ar putea ca Hugh să se îndrăgostească repede de ea.

   Lorraine inspiră adânc.

   - Nu-mi.... nu-mi pasă! N-are decât să mi-l sufle... asta va dovedi doar că Hugh nu a ținut cu adevărat la mine.

   Spunând aceste cuvinte, se încuie în sufragerie și izbucni în hohote de plâns, dar nu din cauza lui Hugh plângea...

   Nu după mult timp, Alan își cumpără o mașină, lungă și puternică, de culoare crem. Ann o încercă prima, când Alan o duse la vernisajul la care o invitase.

   Lorraine își întâlni prietene pe hol.

   - Lorraine, ce părere ai despre noua mea rochie? o întrebă Ann, făcând o piruetă ca un manechin.

   Adăugă apoi, pe un ton ceva mai scăzut:

   - Alan m-a dus într-un restaurant nemaipomenit și pe urmă m-a invitat să beau un pahar la el acasă, pentru ca seara să se termine perfect. Vii cu noi?

   - N-am fost invitată, replică sec Lorraine.

   Se întoarse în salon pentru a se uita la un film la televizor, dar nu era capabilă să urmărească acțiunea.

   Înțelegea planul diabolic al lui Alan: cu sadism, îi va lua, rând pe rând, toți prietenii!

   Cu ochii plini de lacrimi, îi ură noapte bună mamei sale, apoi se duse la culcare. Nici măcar nu auzi plecarea lui Ann.

   A doua zi, aceasta din urmă îi povesti în detaliu seara petrecută în compania lui Alan, seară extrem de reușită.

   - E un bărbat pasionant! o asigură ea. Ar trebui să-i ceri să-ți vorbească despre meseria lui. Ai citit ziarul lui?

   - Sigur că nu! Doar n-o să mă cobor atât de mult încât să citesc o asemenea fițuică!

   - Fițuica asta s-a schimbat mult de când se ocupă Alan de ea! Știi că-i va apărea fotografia în ediția de azi?

   Ann făcu o pauză, apoi adăugă:

   - M-a invitat din nou să ies cu el.

   Expresia care se întipări pe fața prietenei sale o făcu să ezite.

   - Te deranjează chestia asta, Lorraine?

   Cea întrebată se strădui să zâmbească. Avea totuși impresia că primise o lovitură.

   - Nu mă deranjează deloc, Ann! Distrează-te în compania lui dacă asta îți face plăcere!

   - Are 4 invitații pentru o expoziție de material audio-vizual, care va avea loc Londra. I-a propus una lui Hugh, care este pasionat de radiouri, și are de gând să-și invite și o prietenă, Margot, parcă....

   Lorraine reuși să-și ascundă durerea și mânia, dar în cea după-amiază nu se arătă deloc răbdătoare cu elevele sale, pe care le pedepsi și pentru cele mai mici greșeli.

   În drum spre casă, cumpără un exemplar din ziarul lui Alan. Ajunsă în camera sa, îl răsfoi rapid, până când descoperi fotografia ziaristului. Puse mâna pe o foarfecă și decupă această fotografie. Tocmai se pregătea s-o facă bucățele când ochii îi căzură fără să vrea pe imaginea tipărită. În poză se afla acel bărbat liniștit, care stătuse alături de ea în grădină. Furia ei se risipi brusc și, în loc să rupă fotografia, o băgă într-un sertar.

   Lorraine și mama ei își împărțeau în mod echitabil sarcinile menajere, dar până acum, Lorraine reușise întotdeauna să evite de a face curat în camera chiriașului lor.

   În seara aceea însă, deoarece mama ei era absentă, se văzu nevoită s-o înlocuiască. Spera ca Alan să fie plecat de acasă, dar din nefericire, el răspunse când auzi bătaia în ușă.

   Lorraine împinse ușa, având aspiratorul în mână.

   - Vă deranjez? Dacă da, mă întorc mai târziu.

   - Nu mă deranjezi deloc. Fă ce ai de făcut.

   Tânăra privi împrejurul ei.

   - Nu e chiar atâta dezordine cum îmi închipuiam! remarcă ea.

   - La ce te așteptai? Să găsești sticle goale de whisky, scrumiere care dau pe afară și o jumătate de duzină de femei întinse pe covor?

   - Da.

   - Îmi pare rău că te-am dezamăgit. Data viitoare voi face în așa fel încât să găsești toate astea și ceva în plus. Da, data viitoare voi aduce aici o armată de femei!

   - Pentru o persoană ca dumneavoastră, n-ar trebui să fie prea dificil.

   - O, da, agenda mea este plină de adrese! Știi ce fac eu cu femeile? Le las să intre în grădina mea secretă pe o portiță. Le las timp să înflorească și le arunc afară din grădină, ca pe niște buruieni!

   El îi pândi reacția cu un aer batjocoritor.

   - O voi preveni pe Ann de ceea ce o așteaptă.

   - Pe Ann? De ce? Doar mă înțeleg perfect cu Ann.

   Lorraine ezită o clipă, apoi întrebă:

   - Și... ce-ați face cu o persoană de genul meu?

   - Cu tine? Nici măcar nu te voi lăsa să pătrunzi în grădina mea.

   În seara următoare, Hugh veni să o vadă pe Lorraine.

   Seara se petrecu ca de obicei: tânăra tricota, în timp ce Hugh citea ziarele. Vorbeau încontinuu, dar Lorraine este conștientă de lipsa de spontaneitate care domnea în conversația lor. Îl revăzu pe Hugh râzând fără constrângeri împreună cu Margot...

   Înțelese atunci că între Hugh și ea se terminase totul. De fapt, fusese vreodată ceva între ei? Lăsă lucrul și-i spuse și lui, în câteva propoziții. Vorbea privind în jos, simțindu-se umilită că trebuia să-și recunoască eșecul.

   Hugh nu încercă să-și ascundă ușurarea. Se despărțiră buni prieteni, strângându-și mâinile cu căldură. Și totuși, aceasta era o ruptură.

   Cineva bătu la ușă și Alan își făcu apariția.

   - A, scuză-mă... Mi s-a părut că am auzit vocea lui Hugh.

   - Tocmai a plecat, răspunse ea cu voce inexpresivă.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă Alan, încruntând sprâncenele. V-ați certat cumva?

   - Nu. Suntem în continuare prieteni, dar atât, prieteni.

   Tânărul se așeză lângă ea și o privi cu atenție.

   - De fiecare dată când Hugh venea la tine, începeai să tricotezi. Niciodată nu i-ai arătat puțină căldură, puțin interes. Aș fi vrut să vezi chipul lui Hugh când stătea de vorbă cu Margot. Părea că renaște!

   - Nu e nevoie să răsuciți cuțitul în rană, oftă Lorraine, reluându-și lucrul.

   - Iată-te singură acum! spuse Alan, triumfând. Absolut singură...

   - Da! strigă ea, gata să izbucnească în plâns. Nu asta ați vrut? Ei bine, ați reușit! Acum vă rog să mă lăsați în pace!

CAPITOLUL 3

   Beryl ieșea din ce în ce mai des cu șeful ei, James Cornish.

   - I-ar plăcea să te cunoască, Lorrie, îi spuse ea într-o zi fiicei sale.

   Ezită apoi câteva clipe, înainte de a adăuga:

   - Te deranjează faptul că mă văd des cu el?

   - Din contră, mamă, mă bucură foarte mult! o asigură Lorraine, sărutând-o. Va trebui cumva să-mi caut în curând un apartament?

   - Lorrie, nu vorbi prostii. Știi că poți să stai mereu aici.

   Tânăra se gândea însă că, dacă mama ei urma să se căsătorească, nu ar fi de dorit să stea toți în aceeași casă.

   Se simțea din ce în ce mai singură și se refugia în munca sa. Continua să predea acel curs la colegiul tehnic, o seară pe săptămână.

   Într-o zi, în timp ce traversa un cordiror pentru a se duce în clasă, îl zări pe Alan Darby, care stătea pe locul profesorului în fața mai multor rânduri de elevi atenți. Aruncă o privire în direcția tablei și înțelese imediat că el preda un curs de engleză.

   Abia se abținu să nu împingă ușa de sticlă și să nu-l acuze că era un impostor. Cum îndrăznea să facă asta? Lorraine se simți mânioasă și indignată.

   Cum adică, bărbatul acesta care nu era în stare să facă diferența între engleza literară și argou reușise să se angajeze pe post de profesor?! Cu siguranță că nu avea nicio diplomă care să-i dea dreptul să profeseze! Cu siguranță că abuzase de încrederea directorului!

   Numai buna cuviință o împiedică să facă imediat scandal. Îl întâlni o oră mai târziu în cancelarie. Alan tocmai semnase condica și i-o întinse și ei.

   Părea surprins s-o întâlnească într-un colegiu tehnic, neștiind că și ea ținea cursuri aici. Lorraine se gândi însă că el era și jenat datorită faptului că înșelăciunea lui ieșea la iveală.

   - Bună seara, domnișoară Ferrers, îi spuse el, pe un ton foarte natural.

   - Bună seara, domnule Darby.

   - Vrei să te conduc acasă cu mașina? îi propuse el.

   Nu-i oferea nicio explicație, nu se scuza. Această atitudine obraznică mări furia Lorrainei, care era cât pe-aci să refuze, dar se răzgândi.

   - Mi-ar face plăcere, vă mulțumesc.

   Alan ridică o sprânceană, în timp ce pe buze i se întipărea un zâmbet ușor.

   Se îndreptară tăcuți spre parcare și tot fără să scoată un cuvânt parcurseră drumul spre casă.

   În holul casei, Alan se hotărî în sfârșit să vorbească.

   - Domnișoară Ferrers, tăcerea ta spune multe. Ce-am mai făcut de te deranjează? Ce crimă am comis?

   - Crimă? Ați găsit cuvântul potrivit, domnule Darby.

   Îl privi drept în ochi, fericită că putea în sfârșit să-și descarce nervii.

   - Aș dori să știu, domnule Darby, dacă direcțiunea colegiului știe că a dat o clasă pe mâinile unui impostor. Nu aveți nicio calificare, așa încât, cum ați îndrăznit să pretindeți că puteți preda? Cum e posibil ca un ziarist cu un nivel literar foarte scăzut să aibă pretenția să predea engleza? E o nebunie!

   În privirea lui Alan se citea sfidare, dar și amuzament.

   - Un ziarist care nu este capabil să pronunțe corect o frază? Un ziarist a cărui principală grijă este să deterioreze limba? Asta vrei să spui? întrebă el, batjocoritor.

   - Exact.

   - Și ce ai de gând să faci? Să mă denunți?

   Tonul lui era răutăcios, dar deodată el spuse, ceva mai potolit:

   - Ești o viperă mică! Nu am alte cuvinte pentru tine!

   Lorraine ridică privirea. El o privea, cu niște ochi strălucitori, ca o pisică pregătindu-se să mănânce un șoricel.

   - Ei bine, n-ai decât să mă denunți! Aș fi tare curios să văd reacția directorului!

   Îi întoarse apoi spatele și începu să urce treptele. Se întoarse deodată și o ajunse în hol.

   - Dă-mi voie să te scutesc de o grijă...

   - Îi veți... îi veți spune chiar dumneavoastră? Vă veți da demisia?

   - Sigur că nu.

   O luă de braț și o trase la lumină. Părea din nou pisica ce urma să se joace cu șoarecele. Își frecă mâinile cu un aer satisfăcut.

   - Îți voi spune ceva, domnișoară. Sunt mai calificat decât tine să predau.

   Lorraine deschise gura, gata să protesteze, dar el nu-i lăsă timp să scoată vreun cuvânt.

   - Am absolvit Oxfordul, draga mea.

   Zâmbetul lui răutăcios i se păru diabolic Lorrainei.

   - Da, poți să roșești! exclamă ea. Tocmai pentru a-ți vedea reacția te-am tras la lumină.

   Lorraine încercă să bâiguie o scuză, dar el îi tăie vorba:

   - De când am venit în această casă, m-ai insultat tot timpul și m-ai disprețuit de la înălțimea superiorității tale. Acum ar trebui să te târăști în genunchi în fața mea și să cerșești îndurare.

   - Dar de ce... de ce... bâigui Lorraine.

   - De ce n-am spus nimic? Deoarece în profesia mea - jurnalismul, da - nu e e dorit să te lauzi cu diplomele literare. Nu vreau să par un pretențios.

   - Dar de ce, cu atâtea diplome... continuă Lorraine.

   - ... am devenit ziarist? termină el. Îți voi explica.

   Își aprinse o țigară cu gesturi teribil de încete. Lorraine îl privea. Abia îi venea să creadă ceea ce auzise.

   - După ce am terminat Oxfordul am început să predau. Timp de 2 ani, am stat pe scaunul profesorului în fața unor copii turbulenți și n-am putut suporta rutina, atmosfera sufocantă și spiritul îngust al colegilor mei... niște persoane ca tine, domnișoară Ferrers. Oameni care nu ezită să se bage în niște subiecte despre care nu știu absolut nimic! Oameni care refuză să renunțe la ochelarii de cal și să caște bine ochii la ceea ce se petrece în jurul lor.

   Alan se sprijini de balustrada scării și o privi cu niște ochi micșorați.

   - Într-o zi, îți voi da o lecție, domnișoară! Te voi învăța să predai engleza secolului nostru. Ar trebui să asiști la câteva din cursurile pe care le fac în acel colegiu tehnic. Poate că asta va deschide orizonturi noi... nu numai pentru tine, ci pentru a-ți îmbunătăți metodele de predare.

   Zicând aceste cuvinte, urcă scara din 4 în 4 trepte. Lorraine rămase sprijinită de perete, uluită și amețită.

   A doua zi, Lorraine și Ann mâncară împreună câte un sendviș.

   - Ce-ți mai face inima? o întrebă Lorraine pe prietena sa.

   - Inima mea? O, bate foarte normal!

   - Ar fi trebuit să spun: cum mai stai cu poveștile de inimă? preciză Lorraine.

   - Ce povești? Și cu cine?

   - Cu Alan Darby, normal.

   Ann izbucni în râs.

   - Sper că nu vorbești serios! Între noi nu e nimic! Nimic, nimic, absolut nimic!

   - Și totuși, el mi-a spus că vă înțelegeți foarte bine.

   Ann încruntă sprâncenele.

   - Eu nu sunt prea sigură de asta. Cred însă că știu de ce a spus așa ceva.

   - Sunteți doar prieteni buni? insistă Lorraine.

   - Nici măcar.

   - Atunci, de ce te-a invitat să ieși cu el?

   Ann luă o gură din sendvișul său și începu să vorbească cu gura plină, scuturând în același timp firmiturile ce-i căzuseră pe fustă.

   - Am impresia că se folosește de mine pentru a atrage atenția alteia...

   - Margot French?

   - Poate...

   Acest răspuns evaziv nu o mulțumi pe Lorraine, care continuă să-și chestioneze prietena:

   - Iese cu tine pentru a o face geloasă pe Margot?

   Ann îi aruncă o privire scurtă.

   - Poate... repetă ea.

   Urmă o clipă de liniște.

   - Apropo, spuse deodată Ann. Știi că mâine trebuie să ne ducem să vizităm o expoziție de material audio-vizual la Londra. Va merge Alan, desigur, Hugh și acea drăguță Margot French. Alan și Hugh se vor certa cu siguranță pe Margot, iar eu voi rămâne celui învins.

   - Și te deranjează?

   - Mă distrează! Privesc toate astea de la distanță, fără să mă simt implicată cu adevărat. Știi că nu țin neapărat să mă căsătoresc. N-aș avea destulă răbdare să suport tot timpul un bărbat lângă mine. Îmi voi cumpăra totuși o rochie nouă pentru această ocazie; nu vreau să par un nimic pe lângă Margot.

   O pivi apoi cu atenție pe prietena sa.

   - Și tu, Lorraine, ar trebui să-ți cumperi o rochie nouă. Încearcă să devii puțin mai elegantă - ăsta e sfatul unei prietene!

   - Poate că ai dreptate...

   - Nu mai pierde timpul, Lorraine. Dacă vei continua să nu acorzi nicio atenție aspectului tău exterior, ai putea să regreți acest lucru toată viața...

   În seara aceea, Lorraine îl cunoscu în sfârșit pe James Cornish. Era un tip de vreo 50 de ani, cu siluetă zveltă și părul grizonat. Era foarte prietenos și Lorrainei nu-i fu greu să-și dea seama de ce o atrăgea atât de mult pe mama sa.

   James ținu neapărat s-o sărute pe obraji, apoi o luă pe Beryl pe după umeri.

   - Cred că ești foarte mândră de fiica ta! spuse el, zâmbind.

   Cei 2 plecară nu după mult timp. Păreau să se înțeleagă perfect.

   Lorraine rămase singură și un val de tristețe o copleși cu atâta intensitate încât se clătină.

   A doua zi de dimineață, Ann sosi prima pentru a pleca împreună cu Alan și cu ceilalți la Londra, și-i arătă prietenei sale costumul pe care și-l luase, de culoare albastru-deschis.

   - Ți-ai luat și pantofi noi? întrebă Lorraine.

   - Da! Și mănuși, și poșetă... Of, Lorraine, trebuie neapărat să devii și tu cochetă! Ești pământie din cap până-n picioare. Și de ce-ți strângi mereu părul? Lasă-l să cadă liber!

   Lorraine strânse din buze.

   - Nu! Îmi voi strânge în continuare părul... De fapt, poți să-mi spui pentru cine ar trebui să fac atâtea eforturi de cochetărie?

   - Ai fi surprinsă dacă ți-aș spune, murmură Ann în timp ce urca pe scară.

   Margot sosi și ea peste puțin timp, urmată de Hugh. Cei 4 tineri se întâlniră în camera lui Alan. Lorraine îi auzi râzând și glumind.

   Coborâră după o jumătate de oră. Margot mergea în frunte, îmbrăcată în verde cu alb și având pe cap o imensă pălărie albă. Ea îl luă pe Hugh de mână și în spatele lor se iviră Alan cu Ann.

   Lorraine rămase în hol. Alan se opri în fața ei și-i întinse o carte despre predarea englezei moderne.

   - Cred că te-ar putea interesa așa ceva...

   Ea îi mulțumi. Înțelesese el oare că era sinceră? Probabil că da, deoarece îi zâmbi aproape cu bunătate.

   Lorraine se așeză la fereastră pentru a-i vedea plecând. Margot se băgase între Hugh și Alan și-i ținea de mână pe amândoi. Ce sigură era de sine și de farmecul ei, își spuse Lorraine, neputându-se împiedica s-o admire.

   În comparație cu Margot, se simțea stângace și lipsită de farmec. Niciun bărbat nu se va îndrăgosti vreodată de ea.

   În după-amiaza aceea, se duse prin magazine, hotărâtă să cheltuiască o parte din economii pentru a-și reînnoi garderoba.

   A doua zi, duminică, hotărî să se plimbe în parc. Era îmbrăcată cu niște pantaloni noi și o jachetă de lână croșetată, de asemenea nouă.

   - Draga mea, ce elegantă ești! îi spuse mama sa. De unde ai cumpărat astea?

   Lorraine îi spuse numele magazinului.

   - Ei bine, văd că te duc la cele mai bune magazine! exclamă Beryl. Mă bucură acest lucru; era și timpul să-ți iei niște haine drăguțe!

   - De fapt, Ann m-a îndemnat să fac asta, mărturisi Lorraine. M-a făcut să-mi fie rușine de vechime mele fuste... Acum însă, am rămas aproape fără niciun ban!

   La primul etaj se deschise o ușă. Pesemne că Alan auzise discuția, dar Lorrainei puțin îi păsa.

   - La revedere, mamă! Distracție plăcută în compania lui James!

   În parc nu era prea multă lume. Lorraine urcă dealul și admiră panorama ce se desfășura în fața ochilor săi. Se vedea până la câțiva kilometri.

   Pe cer bâzâia un avion, iar zgomotul motorului său părea să-i spună Lorrainei: „Ești singură... ești singură... pentru tot restul  vieții”.

   Era nevoită să accepte acest lucru, chiar dacă în adâncul sufletului o durea teribil. Ann părea să se înțeleagă perfect cu singurătatea ei, așa încât de ce ea n-ar reuși?

   „Între noi există însă o diferență, se gândi Lorraine. Eu sunt îndrăgostită...” Constatarea această bruscă avu efectul unui șoc asupra ei. Dar oare nu mai existaseră femei îndrăgostite fără speranță, la fel ca ea? Și ele se resemnaseră, așa cum trebuia și ea să se resemneze.

   Era sfârșitul lunii octombrie. Soarele era pe cer, dar era răcoare. Lorraine se așeză la poalele unui copac deja desfrunzit. Își încrucișă brațele și-și ascunse fața în scobitura făcută de acestea.

   Nu după mult timp, auzi zgomot de pași. Cineva se apropia de ea.

   - Domnișoară Ferrers?

   Vocea asta... Nu, era imposibil! Ridică ochii și întâlni privirea gravă a lui Alan Darby.

   - E frumos, nu-i așa? întrebă el. Este chiar cald, având în vedere în ce anotimp ne aflăm...

   Lorraine se înfioră și se mulțumi să încuviințeze din cap, fără să spună nimic. Avea atâta nevoie să fie singură! De ce trebuia ca el să fie acolo? De ce tocmai el?

   Alan se așeză lângă ea și se sprijini într-un cot. Lorraine se depărtă puțin și începu să smulgă fire de iarbă, cu niște gesturi nervoase. Limba îi paralizase... Simți mai acut ca niciodată cât era de stângace, de neîndemânatică și imposibilitatea de a comunica cu alții, în special cu persoane de sex opus. Spre deosebire de alte fete, habar n-avea să vorbească vrute și nevrute, să râdă și să glumească. Nu era capabilă să rețină atenția unui bărbat... deoarece nu avea nimic de oferit.

   - De ce te comporți de parcă aș fi invizibil? întrebă deodată Alan.

   Lorraine se întoarse spre el.

   - Cum adică?

   - În această clipă nu suntem în război, așa că de ce stai așa tăcută?

   Ea clătină din cap.

   - N-am... n-am ce să vă spun.

   - Stai puțin, să-mi bat eu capul în căutarea unui subiect de conversație. De obicei, eu sunt cel care tace... Să vedem: ai început să citești cartea pe care și-am împrumutat-o?

   - Am citit-o.

   - De la cap la coadă?

   - N-am avut altceva de făcut! răspunse ea, în defensivă.

   - Ai rămas singură toată ziua?

   - Am fost să fac niște cumpărături..

   Nu-i povesti însă că folosise banii strânși cu atâta greutate de-a lungul anilor, pentru a-și reînnoi garderoba.

   - Și ce părere ai despre ea?

   - Mi-a plăcut mult.

   - Foarte bine... Vom vorbi despre asta în una din zilele viitoare.

   Lorraine era convinsă că ziua aceea nu va sosi niciodată. Persoana ei nu reprezenta nimic pentru Alan. Oare nu-i spusese el cu dispreț: „Nici măcar nu te-aș lăsa să intri în grădina mea”?

   Cei doi tineri rămaseră tăcuți.

   - E rândul tău, îi spuse Alan la un moment dat.

   Ea îl privi cu un aer întrebător.

   - E rândul tău să vorbești, preciză el.

   - A, da? spuse ea râzând. Ei bine... V-a plăcut acea expoziție cu material audio-vizual?

   - Foarte mult, mulțumesc. Ann era epuizată de atâta stat în picioare în fața standurilor. Spunea că picioarele ei sunt varză...

   Lorraine începu să râdă.

   - O și aud plângându-se! Și Margot?

   - O, Margot se interesa despre toate, ca întotdeauna.. Entuziasmul ei e contagios. Știi, în viață primești mult dacă oferi mult...

   „Eu nu am nimic de oferit, se gândi Lorraine. De aceea nici nu primesc nimic.”

   - Peste zi, am schimbat partenera cu Hugh, continuă Alan.

   - Presupun că e mai bine să schimbi partenera decât să schimbi soția... murmură Lorraine.

   - Tu dacă ai fi măritată, nu ți-ai părăsi niciodată bărbatul? întrebă el, ridicând o sprânceană.

   - Sigur că dacă aș fi măritată nu mi-aș părăsi niciodată soțul, îl asigură ea. Această problemă nu se pune însă, deoarece probabil că nu mă voi mărita niciodată. Voi ajunge fată bătrână...

  Alan se ridică și-i întinse mâna pentru a o ajuta să se ridice. Mâinile lui rămaseră pe umerii ei, în timp ce tânărul îi privea cu atenție chipul nefardat. Deodată, cu o mișcare bruscă, desfăcu panglica ce ținea legat părul Lorrainei și acesta căzu imediat pe umerii tinerei.

   Nervoasă, ea dori să-l dea imediat pe spate, dar el o împiedică.

   Băgă apoi panglica în buzunar.

   - Lasă-l așa!

   - Dați-mi panglica!

   - Pentru nimic în lume! De ce vrei neapărat să te urâțești?

   Cei 2 coborâră dealul fără să mai scoată vreo vorbă.

   - Nu ești o moară stricată, remarcă Alan.

   - Dacă nu vă convine compania mea, nu sunteți obligat să mergeți alături de mine. Nu eu v-am invitat aici!

   - O, la, la! Ce arțăgoasă suntem!

   - Îmi cer scuze. Eu nu știu să vrăjesc bărbații cu conversația, ca Margot.

   Alan nu răspunse. Lorraine nu se uita la el, dar ghicea că zâmbea și asta o înfurie și mai tare.

   - Pesemne ați uitat că nu sunt decât un profesor plictisitor, pretențios și...

   Tânărul îi puse mâna la gură, împiedicând-o să spună mai multe. Puțin a lipsit ca ea să nu-l muște, într-atât era de furioasă. În loc de asta însă, se eliberă și o luă la fugă.

   Abia intrase în camera ei, că începu imediat să caute o altă panglică. Găsi una roșie și-și prise părul, strângându-l mai tare decât de obicei.

   Se așeză apoi pe pat și încercă să-și adune gândurile. Ce se întâmpla oare cu ea? Sentimentul de liniște sufletească pe care-l avusese pe deal, înainte de venirea lui Alan, o părăsise de tot acum.

   Puțin mai târziu, se întâlni cu ziaristul pe hol. Alan remarcă imediat că ea își strânsese părul. Lorraine ridică mâna, dar era prea târziu: Alan desfăcuse deja panglica și o agita ca pe un trofeu.

   - Voi găsi alta! mormăi Lorraine.

   - O voi desface și pe aceea!

   - Îmi voi face un coc prins cu o grămadă de agrafe...

   - Voi avea plăcerea să le scot una câte una!

   - Și chiar credeți că vă voi lăsa să faceți asta?

   - Vei fi nevoită: am o metodă foarte bună.

   Pe buzele lui apăruse un zâmbet răutăcios. Lorraine fierbea de mânie. Se aruncă deodată asupra lui și începu să-l lovească cu pumnii. Alan o prinse de încheieturile mâinilor, ținând-o la distanță și începu să râdă. Lorraine încercă să scape, dar el era mult mai puternic.

   Tânăra reuși în cele din urmă să-și potolească mânia și Alan îi dădu drumul. Violența pasiunii pe care reușise acest bărbat să o trezească în sufletul ei o înspăimânta.

   Mormăind o scuză, Lorraine coborî pe scară, în timp ce ziaristul intra în camera lui, ținând în continuare panglica în mână.

CAPITOLUL 4

   Lorraine tocmai corecta niște lucrări în sufragerie când Alan își făcu apariția.

   - Ești ocupată?

   - Nu se vede? replică ea.

   - Nu sunt primit cu prea mare entuziasm...

   Se aplecă apoi peste umărul ei și citi lucrarea pe care Lorraine o avea în față, mângâind-o în același timp pe păr. Ea abandonase bătălia și-și lăsase părul să-i cadă natural pe umeri.

   Lorraine respinse cu violență mâna ziaristului, care începu să râdă. Relația dintre ei se schimbase puțin. Alan nu mai încerca să-i îndepărteze de ea prietenii.

   „Acum mă chinuiește de câte ori se ivește ocazia” se gândi ea.

   Dar oare nu era o tortură simplul fapt că-l simțea atât de aproape? Prezența lui trezea în ea sentimente atât de noi. Habar n-avea cum trebuia să reacționeze și, în cea mai mare parte a timpului, era nervoasă și iritabilă.

   - Ai dat o notă bună pentru această lucrare, remarcă el.

   - O merită.

   - Cine a scris-o?

   - Una din elevele mele.

   Lorraine numi eleva și Alan puse mâna pe un creion de culoare roșie. Tăie apoi câteva cuvinte și vreo 2-3 fraze.

   - În locul tău, i-aș da lucrarea și i-aș spune să o refacă. E foarte, foarte proastă!

   Mâinile Lorrainei tremurau.

   - Uitați-vă ce ați făcut pe lucrarea asta! exclamă ea indignată. De ce vă băgați unde nu vă fierbe oala?

   În loc să se simtă jignit, Alan se așeză lângă ea.

   - Arată-mi încă o lucrare.

   - Nu. Eu trebuie să le corectez. Nu aveți dreptul să puneți mâna pe ele!

   - Îți promit că nu voi mai scrie nimic pe ea! Hai, lasă-mă să citesc câteva lucrări! Au trecut câțiva ani buni de când n-am mai citit divagațiile unor adolescenți, spuse el întinzând mâna. Te rog... Am promis că nu voi mai folosi creionul roșu, oricât de mare ar fi tentația.

   Lorraine îi înmână fără prea mare entuziasm teancul de lucrări și se dădu puțin înapoi, dar el se apropie de ea. Brațul lui îl atingea pe cel al Lorrainei. Neputând să suporte această apropiere, ea începu să se retragă milimetru cu milimetru. Atunci, piciorul lui Alan îi imobiliză scaunul, obligând-o astfel să rămână lângă el.

   - Calmează-te! îi ordonă el. Nu mă pot concentra dacă te agiți în halul ăsta.

   Citi apoi primele rânduri dintr-o lucrare și clătină din cap.

   - Foarte bine.

   Întoarse pagina și privirea îi căzu pe nota proastă acordată de Lorraine.

   - Cred că ți-ai pierdut mințile! Lucrarea asta este excelentă!

   - Excelentă? E îngrozitoare! Gramatica nu prea este respectată și există chiar cuvinte de argou!

   - Limbajul acesta este unul modern! Este limbajul pe care-l auzi mereu în jurul tău.. Dar din păcate, tu ești prea surdă pentru a-l auzi.

   - O dizertație trebuie realizată într-o engleză corectă!

   - Îți repet: lucrarea asta este bună. Nu are nimic emfatic și este scrisă într-un mod original. Fata care a realizat această lucrare a reușit să nu se lase intoxicată de metodele tale învechite de predare.

   Alan puse mâna pe o altă lucrare.

   - Expunerea faptelor este incorectă! Și totuși, acest lucru este de o importanță fundamentală: e una dintre primele reguli ale jurnalismului.

   - Pentru o dizertație, acest lucru nu prea contează.

   - Fals! Ca să-și facă o opinie corectă, elevele trebuie să cunoască clar faptele.

   Lorraine clătină din cap oftând.

   - Dacă îmi schimb modul de predare, părinții lor mă vor acuza că sunt prea modernă și că le provoc. Risc să am mari neplăceri.

   Alan lăsă în sfârșit teancul de lucrări.

   - Acum știu ce doream să aflu: ca profesor ești o nulitate! Da, cunoști toate regulile și le aplici tot timpul, dar nu ești capabilă să privești pe deasupra barierelor rigide pe care le consideri de netrecut. Din cauza unor oameni ca tine am părăsit eu învățământul. Nu mai puteam suporta mințile înguste!

   Lorraine bătu cu pumnul în masă.

   - Când aveți de gând să mă lăsați în pace?

   El zâmbi.

   - Când voi termina... Ia te uită, un articol!

   Puse mâna pe câteva pagini și rânji când citi numele autorului.

   - Un articol semnat chiar de profesoara de engleză! Trebuie să fie interesant! spuse el, frecându-și mâinile.

   - Sunt redactor șef al ziarului școlii...

   Lorraine dori să-i ia foile din mână.

   - Tu? Redactor șef? Ce glumă bună.

   - Nu v-am dat voie să citiți asta! exclamă tânăra.

   - Nici nu trebuia.

   Lorraine își ținu respirația în timp ce ziaristul citea rândurile. În sfârșit, el puse foile deoparte.

   - Deci? întrebă Lorraine, pe un ton puțin îngrijorat. E.. îngrozitor?

   - Da, oftă el. Dar nici nu mă așteptam la altceva. Totuși, unele idei sunt bune, mai spuse el, punând mâna pe creion. Îmi dai voie să-ți corectez articolul?

   Tânăra dădu afirmativ din cap. Ziaristul tăia repede cuvintele, modifica ordinea frazelor sau le scurta. Lorraine se uita la el, având impresia că asistă la o operație chirurgicală.

   În sfârșit, Alan îi înmână articolul corectat. Acesta era de nerecunoscut, dar Lorraine recunoscu cinstit că se ameliorase.

   - Nu-mi porți pică? întrebă Alan, batjocoritor, ridicându-se apoi și îndreptându-se spre ușă. Mai bine plec: e mai prudent. N-aș dori să fiu luat din nou la bătaie cu pumnii.

   Lorraine trebuia să se ducă la Ann, pentru a o ajuta să aranjeze tivul unei rochii. Beryl o privi pe fiica ei cu un aer aprobator.

   - Lucrurile astea te prind foarte bine, draga mea. Întotdeauna ți-am spus că ai siluetă frumoasă. Puloverul ăsta o pune în valoare. Ia și trusa mea de farduri, spuse ea întinzându-i-o fără să aștepte răspunsul.

   Lorraine se dădu cu puțin fard și cu rimel, apoi cu ruj. Era îmbrăcată cu o fustă scurtă de lână și un pulover alb, cu guler întors.

   Beryl auzi ușa lui Alan deschizându-se și-l strigă:

   - Alan, vino să vezi cât e de drăguță Lorraine!

   - Nu, mamă! protestă Lorraine.

   Era însă prea târziu. Alan tocmai apăruse în prag. El o privi fără grabă - așa cum o examinase când se văzuseră rima dată.

   Lorraine roși puternic.

   - O adevărată metamorfoză... murmură el. Pleci undeva?

   - Se duce la Ann, răspunse Beryl în locul fiicei sale.

   - Sărut-o din partea mea, spuse ziaristul.

.......................................