....................................................
2-4
- Dar în viitor? Nimeni nu-ți poate cere să nu ai grijă și de tine, insistă ea.
...................................................- Dar în viitor? Nimeni nu-ți poate cere să nu ai grijă și de tine, insistă ea.
- Poate că nu va fi mereu așa. Numai câteva luni, până terminăm ce avem de făcut: copilul tău să fie moștenitorul legal al lui Scott. După ce te vei întrema în urma nașterii, vei fi liberă să pleci. Nu voi încerca să te opresc. Tot ce-ți cer este ca mama mea să aibă acces la nepotul ei.
- Din câte înțeleg, înseamnă că de acum și până la nașterea copilului ne vom preface că suntem căsătoriți. Apoi, după câteva luni, ne vom despărți, probabil, pentru a doua oară.
- Da.
- Putem oare s-o facem?
- Nu văd de ce nu. Trebuie să întocmim bine strategia, astfel încât totul să pară verosimil.
- Jake, nu doresc banii tăi, dar vreau un tată pentru copilul meu. Este tot ce doresc pe lumea asta, chiar dacă numai de formă.
Jake observă o umbră pe fața ei.
- De ce e mult mai important să ai un tată pentru copil decât să fii în siguranță financiară? În ziua de azi nu mai e un stigmat să ai doar un singur părinte. Acesta e un fapt de viață acceptat.
- Pentru mine nu este, se împotrivi ea. Nu-mi pasă ce este la modă, dar urăsc gândul că va fi nelegitim. Eu știu că înseamnă asta.
- Să înțeleg că tu ești copil nelegitim?
- Da.
- Nu ți-ai cunoscut tatăl?
- Nu. Dacă nici mama nu știa care dintre iubiții ei era...?
- Doamne, exclamă Jake. Kelly, tu înaintea tuturor trebuie să înțelegi de ce e necesar să ne ducem planul la îndeplinire.
Așteptă un răspuns, dar ea rămase tăcută.
- Ești de acord, Kelly?
- Faci asta pentru amândoi?
O respirație sufocantă îi apăsa pieptul. Ezită, neștiind ce să facă, atât era de disperată și confuză.
- Kelly?
- Da... da. Am s-o fac.
Cuvintele-i tremurară pe buze, într-un șuierat sacadat.
- Doamne, nu vei regreta! Îți promit.
O sărută pe buze, apoi, atent la expresia ei șocată, se ridică.
- Până după-amiază, stai liniștită! Eu am de rezolvat niște probleme, după care vin înapoi, te iar cu mașina și te duc la serviciu la ora...
- Șapte.
- Bine, la 7. Ne vedem mai târziu.
Zâmbi și se îndreptă spre ușă. La un moment dat se opri.
- Kelly!
Așteptă până când ea se uită în ochii lui.
- Îți mulțumesc.
Închise ușa în urma lui, lăsând-o pe Kelly uimită.
Ce om era?! Pătrunsese în viața ei, răscolise peste tot și acum îi mulțumea. Clătină din cap nedumerită.
În seara aceea cântă cu un lirism care nu o caracteriza, degetele ușoare zburând deasupra claviaturii.
Zâmbetul îi era mai luminos ca niciodată și ochii poposeau adesea la bărbatul așezat la masa de lângă pian. Era oare adevărat? Bărbatul acesta intrase în viața ei și-i dizolvase cu o ușurință de necrezut toate necazurile. Jake. Era el oare o ființă vie, adevărată? Privi înspre masa lui. Da. Era un om în carne și oare. Zâmbea... Zâmbetul lui de răspuns îi făcea inima să-i bată mai repede.
În timpul obișnuitei conversații cu clienții, Nick se opri la masa lui Jake. Asculta ce-i spunea Jake.
Kelly observă că Nick avea o expresie de uimire. Trăsese un scaun liber și se așezase pentru o conversație mai îndelungată.
În următoarele 15 minute, timp în care cântă neîncetat, Kelly se întrebă ce putuseră găsi interesant de vorbit cei doi bărbați. În cele din urmă, Nick se ridică, îi întinse mâna lui Jake, îl bătu pe umăr și trecu mai departe, la alt client.
Kelly mai cântă câteva cântece și conversă cu niște clienți. Părea să nu-și mai poată desprinde privirea uimită de la masa lui Jake.
- Kelly!
- O, bună, Nick! Nu observasem că ești aici.
- Poți să vii pentru câteva secunde în biroul meu?
- Acum?
Nick se uită la ceas.
- Să zicem, la 10 fix. Peste 10 minute.
- Bine.
Kelly era foarte curioasă. Mai avea o oră de cântat. Niciodată până acum n-o mai întrerupsese.
În următoarele 10 minute cântă mecanic, fără să se concentreze la muzică. Făcu greșeală după greșeală. Când timpul trecu și termină cântecul, privi din nou spre masa lui Jake. O cuprinse o teamă ciudată și-o străbătu o durere de neînțeles, când văzu scaunul gol. Toate speranțele ei abia înfiripate s-au năruit într-o clipă.
Oare nehotărârea ei îl determinase să plece? El îi oferise atât de mult și-i ceruse atât de puțin, iar ea, ca o nebună, ezitase. Oare nu fusese de ajuns aprobarea ei tacită? Dumnezele bun, ce va face acum? Obișnuita ei slăbiciune, absentă astă seară, o cuprinse din nou, ca-ntr-o mantie.
Se ridică de pe scaun și, fără să închidă pianul, își făcu loc printre mese spre ușa biroului lui Nick. Ciocăni ușor și așteptă.
- Intră!
- Nick, s-a întâmplat ceva?
Se opri brusc. Nick era la birou, dar atenția ei fu atrasă de Jake, care stătea așezat cu nepăsare pe un scaun de lângă fereastră. Sufletul i se umplu de bucurie și inima începu să-i bată cu putere.
- Intră, Kelly! spuse Nick. Închide ușa!
Privea când la Kelly, când la Jake.
- Știu toată povestea, Kelly.
Nick îi vorbea fără menajamente, dar politicos.
- Jake mi-a explicat situația. Soluția lui pare bună, dar, dacă nu este ce dorești tu, eu te ajut cât am să pot!
- Mulțumesc, Nick! Ai fost întotdeauna atât de bun. Sunt de acord cu planul lui Jake. Pare a fi cea mai bună soluție, atât pentru copil, cât și pentru mine.
Kelly se strădui să nu privească spre Jake în timp ce vorbea. Se întrebă de ce nu scoate nicio vorbă. De ce stătea în penumbră, urmărind-o cu o asemenea atenție?
- Kelly, ești sigură că-i ceea ce dorești? Ai grijă să nu faci un pas greșit, pe care să-l regreți apoi, insistă Nick.
Își ridică privirea și se uită la Nick, pentru prima oară. Vocea ei arăta mai mult convingere decât simțea.
- Sunt sigură.
- Bine,
Nick își puse mâinile pe birou.
- O să-mi lipsești, copilă. Dă-mi din când în când câte-o veste, iar dacă ai nevoie vreodată de ceva, strigă și-am să fiu acolo.
Se ridică și-i zâmbi încurajator.
- Mai sună când și când, seara! Jake spune că mâine trebuie să pleci.
- Nu pot pleca așa... trebuie mai întâi să-mi găsești un înlocuitor.
- Am găsit deja. Niciodată nu va fi de valoarea lui Kelly O`Brian, dar cântărețe de duzină sunt o mulțime, o știi foarte bine.
- Dar...
- Fără comentarii, Kelly, străbătu camera vocea lui Jake. Ia-ți haina! Plecăm.
- Nu pot pleca acum, spuse ea. Trebuie să-mi iau rămas bun de la oameni. Nu pot pleca fără nicio vorbă.
- Cât o să-ți ia? O jumătate de oră-ți ajunge?
- Nu. Mike nu vine înainte de ora 11. Până atunci nu pot pleca.
- Bine, te aștept în mașină.
După o scurtă strângere de mână cu Nick, Jake ieși fără să spună un cuvânt.
Era trecut bine de 11 când sosi Kelly la mașina lui Jake. Mike o reținuse mai mult decât se așteptase. A chestionat-o despre tot și despre toate. Îi era teamă să nu facă vreo greșeală. Din cauza lui Scott, Mike nu-i prea simpatiza pe cei doi Caldwell. Deși nu încercase să-i schimbe hotărârea, îi arătă totuși că are mari rezerve în ce-l privește pe Jake. Cu blândețe, așa cum îi era felul, îi aminti că el și Kathleen o vor ajuta ori de cât ori va avea nevoie.
Kelly îl îmbrățișă cu sentimentul că așa trebuie să fie când ai un frate. Îl sărută pe obraz printre lacrimi și-l părăsi pentru a se întâlni cu Jake.
Atitudinea lui stranie și detașată o determină să reziste impulsului de a i-l prezenta pe Mike. Reținerea lui Mike ar fi fost și mai accentuată dacă l-ar fi cunoscut pe străinul aceste morocănos.
Solemn, fără să vorbească, Jake îi deschise ușa mașinii.
Drumul până la ea acasă era scurt, dar tăcerea îl făcu interminabil. Jake era insuportabil. Când o condusese la muncă, mai devreme, fusese bine dispus, glumise și o destinsese. Acum era schimbat radical. De ce?
- Îți poate fi tată, fulgeră Jake tăcerea cu vocea lui tăioasă.
- Nick?
- Nu. Mike, șuieră el fără să-și ia ochii de la drum.
- Da. E-adevărat. Însă în cazul acesta, nevasta lui îmi poate fi mamă.
Se înșela sau expresia până atunci întunecată a lui Jake s-a luminat deodată?
Prea obosită să se mai gândească și la asta, Kelly închise ochii și-și lăsă capul pe spătarul scaunului.
- Ți-e somn?
- Puțin.
- La ce te gândești, Kelly?
Se așeză mai bine și, nedorind să-și împartă gândurile cu el, își drese vocea ca s-o facă mai plăcută:
- Oh, la nimic și la de toate.
Ajunși în fața casei în care locuia, mașina s-a oprit, dar Jake n-a coborât imediat. Nici Kelly nu s-a mișcat. Aștepta un îndemn din partea lui.
- Spune-mi, Kelly, ce te nemulțumește?
- Nu știu.
Ea își lăsă capul în jos, simțindu-se îngrozitor de prost.
Jake se uită la ea părând că vrea s-o pătrundă cu privirea.
Kelly se străduia fără succes să-și ascundă agitația, dar încruntarea lui Jake era departe de-a o încuraja.
- Trebuie să stăm de vorbă, nu-i așa?
- Da. Cred că da.
Ieșiră din mașină și, până să-și dea ea seama, Jake era deja în capul scărilor din hol. El se uită la lift, iar ea-și zâmbi în sinea ei.
- Mai bine pe scări, dar mergi tu înainte și trage-mă și pe mine.
El îi luă brațul ca s-o conducă pe scări.
Urcară primele etaje alături, dar la al treilea, ea-și încetini vizibil urcușul așa că Jake o luă în brațe.
- Jake, lasă-mă jos!
- Nu.
- Nu se poate să mă duci în brațe!
- Dar te duc deja.
- E ridicol. Pot să merg singură. Știi doar.
- Mai bine taci și-admiră mâzgăliturile de pe pereți.
O privi zâmbind, în timp ce o purta cu ușurință.
Chiar și o femeie atât de încăpățânată ca ea putea s-admită că era bine să fii purtată în brațele unui bărbat puternic. Oftă și, relaxată, își lăsă capul pe umărul lui. Bătăile inimii sale îi răsunau în urechi.
- Ești soție cu adevărat, Kelly Caldwell.
O străbătu un fior de plăcere. Nu din cauza cuvintelor sau pentru c-o numise pentru prima dată Kelly Caldwell, ci pentru admirația din vocea lui.
Jake urca scările câte două deodată, greutatea ei fiind neglijabilă în brațele lui.
Pentru o clipă, Kelly și-ar fi dorit ca primul ajuns în viața ei dintre cei doi gemeni să fi fost cel puternic, nu cel slab. Goni însă repede gândul, dându-și seama că-i producea amărăciune. Trebuie să învețe să evite trecutul. Acum trebuia să privească numai către viitor și către perspectivele lui.
Pentru o clipă, Kelly și-ar fi dorit ca primul ajuns în viața ei dintre cei doi gemeni să fi fost cel puternic, nu cel slab. Goni însă repede gândul, dându-și seama că-i producea amărăciune. Trebuie să învețe să evite trecutul. Acum trebuia să privească numai către viitor și către perspectivele lui.
- Ai cheia-n poșetă?
Adâncită în propriile gânduri, Kelly fu surprinsă de constatarea că ajunseseră în fața ușii.
- Dacă mă lași jos, o găsesc.
- Nu-i nevoie. Pot să deschid ușa și cu tine în brațe, numai dă-mi cheia.
Ea i-o dădu, iar el deschise ușa dintr-o singură mișcare, cu o ușurință care-o uimi.
- N-am reușit asemenea performanță niciodată.
- Ce anume?
- Să deschid ușa de la prima încercare. Trebuia s-o fac de cel puțin 3 ori.
El o trecu peste prag și închise ușa cu umărul.
- De acum înainte n-o să-ți mai faci niciodată probleme din cauza unei broaște de ușă capricioasă.
Păși în camera întunecoasă ca o felină și o lăsă pe canapea. Apoi aprinse lumina, care umplu discret încăperea.
- Lasă-mă să-ți scot haina! Vrei să vorbim acum, sau vrei mai bine să faci întâi un duș și să te schimbi?
Remarcă zâmbetul ei ușor care-i înflori pe buze.
- De ce zâmbești? Am spus ceva caraghios?
- Mă gândeam dacă de fiecare dată de acum înainte te voi vedea cu aceiași ochi cu care te-am văzut după ce m-ai obligat să fac duș data trecută.
- Nu te-am obligat decât o singură dată și am făcut-o ca să te mai dezgheți. Îți amintești?
Ochii lui scăpărau.
Își aranjă haina pe un scaun și se așeza în fața ei. Era solemn.
- A fost plăcut, nu-i așa? Dar mai devreme am fost tracasați amândoi, așa-i? zise el.
- Da. Cred c-așa e. Nu pot să-nțeleg ce s-a-ntâmplat.
- Eu cred că-nțeleg.
Kelly se uită la el întrebătoare. Nu avea nici cea mai vagă idee.
- Noi nu comunicăm, Kelly. Dacă vrem ca treaba să meargă, trebuie să comunicăm unul cu altul.
- Și cum putem face asta?
- Fiind absolut deschiși, întrebând atunci când nu înțelegem și răspunzându-i celuilalt cinstit.
- Crezi că e posibil să fim onești când toată relația noastră se bazează pe o minciună? întrebă ea.
- În sensul strict al cuvântului nu este o minciună. Certificatul de căsătorie stă dovadă.
- Dar mai e ceva ce nu poate fi uitat niciodată.
- Șșșt! Nu te gândi la asta! Lasă trecutul acolo unde este și trăiește prezentul.
Îi atinse gâtul unde buclele se revărsau într-o cascadă aurie.
- Să începem din noaptea asta.
Ea ezită, neștiind cum să înceapă. Își dădea seama că el are dreptate, dar nu era deloc ușor. Erau câteva adevăruri cărora niciunul nu le putea face față.
- Kelly, nu-ți fie teamă! Nu există nimic pe lumea asta să nu-mi poți cere ori spune.
Ea privi în gol și-i spuse în șoaptă:
- N-am nimic deosebit să-ți spun. A fost... un sentiment... ceva... nu știu... am simți ceva în plus față de tine.
- Ce-ai simțit?
- Apropierea. Fără tine totul pare îndepărtat și rece. Ar fi doar un singur motiv să...
- Ce motiv?
- M-am gândit - acum îl privea - că te-ai răzgândit în ceea ce mă privește.
- Înțeleg.
Începu să-mi maseze gâtul.
- Am fost în contratimp. Am simțit-o și eu în seara asta. M-am temut că te-ai răzgândit. Mi s-a părut că nu mai ai nevoie de mine atâta vreme cât îi ai pe Nick și pe Mike.
- Eu nu m-am răzgândit, spuse ea încet.
- Nici eu.
Încetă s-o maseze și-o mângâie pe păr.
- Acum, că am pus toate lucrurile la punct, du-te să-ți faci dușul. Eu o să pregătesc o cafea și niște sandvișuri.
Ea râse, iar el îi zâmbi.
- Îmi place să te văd râzând, Kelly. Voi avea grijă s-o faci cât mai des... Și-acum la treabă. Avem o mulțime de planuri de făcut.
Capitolul 4
- Gata? N-ai uitat nimic?
- Nimic. Când ești tu gata, sunt și eu.
Jake zâmbi mulțumit privind-o cum se întindea pe scaunul moale și confortabil al mașinii.
În seara precedentă fusese surprinsă când el insistase să se culce devreme ca să suporte mai ușor oboseala drumului. Hotărât și fără să țină seama de proteste ele, îi trăsese canapeaua și-a aranjase cearceafurile și pernele. Îi potolise protestele cu o privire poruncitoare și cu amenințarea că o va dezbrăca el dacă nu va face așa cum i se cere.
- Mă silești? răspunse ea.
- Nu mă întârâta, că s-ar putea ca dezbrăcatul pentru noapte al doamnelor micuțe și grăsuțe să devină distracția mea favorită.
Ea s-a îmbrăcat și s-a refugiat în baie cu pijamaua sub braț, în timp ce râsul lui blând o urmări și-i alungă mânia.
Avusese dreptate: în ziua aceasta zbuciumată, surplusul de odihnă o ajutase să se mențină în formă, făcând-o mai curând veselă decât obositoare.
Începuseră dimineața devreme, cu un tur de cumpărături și terminaseră în cămăruța ei, unde Jake o obligase să se așeze și să-l îndrume cum să-i împacheteze lucrurile. La indicațiile ei, separă totul în două categorii: una pe care urma s-o ia cu ei, cealaltă, pentru a fi trimisă prin poștă mai târziu.
Kelly fu surprinsă de numărul mic de lucruri. În afară de câte ceva de îmbrăcat, de niște suveniruri, de cărți și partituri, nu avea nimic altceva. Ar fi vrut să ia cu ea bucățele din Atlanta, amintiri, și bune și rele și, mai ales, dragostea celor câtorva prieteni de nădejde.
Era prima zi dintr-o viață nouă și dorea s-o clădească pentru copilul ei nenăscut.
Se făcuse timpul de plecare. Îi zâmbi lui Jake, în timp ce el părăsea parcarea și se încadra pe șosea. Traficul era normal; ora aglomerației trecuse.
- Nu fi tristă! spuse Jake, nelăsându-se păcălit de zâmbetul ei.
O atinse pe obraji cu gingășie.
- Te vei întoarce înainte de a ți se face dor. Ține minte! I-am promis lui Kathleen că te voi aduce în vizită imediat ce vei fi atât de întremată încât să poți suporta călătoria.
În ochii ei străluci o rază de plăcere când își aminti de vizita de după-amiază făcută familiei Cannon. Când a aflat Jake cât de drăguț fuseseră cu ea, a insistat să-i cunoască și să le mulțumească.
Kathleen și Jake s-au plăcut imediat. Mike l-a acceptat mai greu pe acest nou Caldwell din viața lui Kelly, dar acum era pe cale să-i devină prieten.
- L-ai sunat pe Nick?
Întrebarea o smulse din amintiri plăcute.
- Da.
Zâmbetul lui Kelly se prelungi, cu toate că gura-i tremura de efort. Ar fi vrut să-l uite pe Nick, prietenul, îndrumătorul, apărătorul ei. Astăzi fusese nepoliticos, dar știa că doar pentru a-și ascunde amărăciunea.
- Da, am vorbit cu Nick. Ne urează noroc.
Kelly se opri aici, rămânând cu privirea pierdută.
Cu toată dorința lui de a opri mașina și de-a o îmbrățișa ca s-o consoleze, Jake îi îngădui acest moment de singurătate în care să-și ia rămas bun de la toți cei la care ținuse. O urmărea însă discret, chiar și în zonele cele mai populate ale orașului, înțesate de magazinele cele mai elegante și mai scumpe, unde trebuia să fie mai atent. Observă că pe buze-i înflorea un zâmbet timid.
- E mai bine?
Îi spunea astfel că o înțelegea și că o ocrotea.
- Mult mai bine. Mulțumesc.
Se șterse în felul acesta și ultima urmă de amărăciune.
Dimineața și-o petrecură alegând îmbrăcăminte și accesorii. Jake nu ținea cont de observațiile ei asupra calității prea fine sau a prețului prea mare al cumpărăturilor.
Privindu-l, ea se bucura să-i sesizeze farmecul deosebit, chiar dacă părerile lor nu concordau mereu.
- Niciodată n-a fost atât de norocoasă.
- Ai spus ceva, dragostea mea?
Ea râse.
- Am spus că vânzătoarea n-a avut niciodată atâta noroc ca acum. Ai fermecat-o și ți-ar fi put totul la picioare în 5 minute. Dacă i-ai fi cerut cea mai de jos cărămidă, ar fi întors clădirea pe dos ca să ți-o dea.
- Bun de plată, ricană el. Așteaptă o clipă! Mă-ntorc imediat...
Când se întoarse era însoțit de doi tineri care cărau cutii peste cutii învelite în staniol cu emblema magazinului.
- Jake, ce-i cu toate astea? Doar n-ai cumpărat atât de multe. Trebuie să fie o greșeală, zise Kelly surprinsă și minunată deopotrivă, în timp ce așeza pachetele pe bancheta din spate.
- Nu-i nicio greșeală. Am adăugat câteva lucruri de care am crezut că vei avea nevoie, răspunse el fericit.
Plăti oamenii și se urcă în mașină.
- Ce lucruri? Ai cumpărat deja mult mai mult decât pot eu purta vreodată.
- Ah, Kelly, ce tur de cumpărături este complet fără surprize? Când ajungem pe insulă, vei vedea ce-am cumpărat și poate c-ai să probezi unele dintre ele.
Zâmbi cu înțeles în timp ce conducea mașina spre fluxul poluat al traficului.
Kelly își dădu seama că i se relevase o nouă latură a personalității lui.
Bărbatul solemn, serios, care o urmărise în cămăruța ei strâmtă se transformase într-o persoană veselă, ironică și care se gândise să o surprindă cu purtarea lui de puștan. S-a insinuat în viața ei și i-a redat cu încăpățânare încrederea într-o zi mai bună.
Dorința bruscă de a-l atinge o făcea să tremure. Voia să-i afle suplețea părului și căldura pielii, însă, de îndată ce simți această dorință, se gândi cu disperare cum să și-o stăpânească.
Privi în altă parte, strânse din pumni și se socoti o proastă. N-avea voie să-și piardă cumpătul în tot acest aranjament cauzat de bunătatea lui.
Era drăguț și drăgăstos, dar nu trebuia să uite niciodată că făcea asta din grijă pentru copil. Copilul fratelui său.
- Kelly, tremuri. Se-ntâmplă ceva? Te simți rău?
Cuvintele lui erau atât de dulci și ar fi dorit ca interesul lui să fi fost cu adevărat sincer.
- Mă simt bine. La urma urmei, n-am nicio grijă pe lume. Uiți că noi, femeile gravide, suntem dificile? Este dreptul nostru, nu mă băga în seamă, chiar dacă sunt din când în când ursuză.
- E destul de greu să nu te bag în seamă, dar aș vrea mai degrabă să te văd zâmbind, fiindcă m-am îndrăgostit de gropițele tale din obraji.
Ea râse cu toate că inima i se făcuse mică la vorbele lui calde. Nu era decât o glumă.
Nu trebuie să uite! Nu trebuie să se lase niciodată descoperită sau să procedeze ca o proastă! O dată a fost destul. Ce-o fi găsit atât de atrăgător la bărbații Caldwell? Pe primul dorise să-l protejeze. Pe-aceasta îl dorea pur și simplu.
- O, nu!
Îngrozită de posibilele consecințe ale gândurilor ei, nu-și dădu seama că vorbise cu glas tare.
- Kelly, ești palidă ca o fantomă.
Jake trase grăbit mașina la marginea drumului. O luă în brațe, sprijinindu-i capul de pieptul său.
Kelly inspira aerul pe care-l expira el. Aici dorea să fie mereu: în brațele acestui bărbat. O cuprinse o rușine îngrozitoare. Ce fel de femeie era ea? Însărcinată cu copilul altuia, îl dorea pe acesta. Ea, care nu cunoscuse niciodată cu adevărat dorința, o regăsea în atingerea lui.
- Tremuri.
Respirația lui Jake cădea fierbinte pe obrazul ei.
- Ești bolnavă? Te doare ceva?
- Nu, Jake. Lasă-mă!
Se desprinse de el.
- Am avut așa, dintr-odată, rău de mașină.
Minciuna parcă o ardea pe limbă.
- Vrei să poposim undeva peste noapte?
Intenționă s-o apropie de el, dar se opri amintindu-și că nu-i primise cu plăcere atingerea.
- O să treacă. Cine știe? O fi din cauza tensiunii.
- Ai obosit și-i vina mea. Trebuia să așteptăm până mâine, dar am fost nerăbdător. La dracu! Ne oprim la primul motel.
- Nu! sări ea ca arsă. Mergem înainte.
Vinovăția minciunii o hotărî și mai mult să nu-i strice planurile.
- Ești sigură, Kelly?
- Fără-ndoială. Mă-ntind și dorm puțin și-o să fie totul minunat.
Pentru a dovedi acest lucru, apăsă un buton și ca prin farmec scaunul ei se rabată.
Jake își luă haina de pe bancheta din spate.
- Pune asta pe tine, ca să nu-ți fie frig, îi zise și-o înveli cu atenție.
Kelly se hotărî să nu deschidă ochii pentru ca el să nu-și dea seama de frământarea ei. Îl auzi cum șoptește:
- Somn ușor, scumpa mea Kelly!
Intenționase doar să se prefac, dar drumul fiind neted și mașina, confortabilă, căzu într-un somn adânc.
Când o simți respirând ușor și egal, Jake se liniști. Paloarea ei îl înspăimântase, dar îl îngrijoră mai mult propria lui reacție. Kelly îl făcuse să trăiască, încă de la început, emoții contradictorii: mânie și milă, apoi nepăsare, combinată cu interes, iar acum respect pentru lupta ei cu o afecțiune puternică și cu dorința lui arzătoare care creștea la fiecare respirație.
Pentru o clipă, uită ceea ce nu trebuia să uite niciodată: legal sau nu, în cuvinte, gânduri și dorințe, Kelly fusese soția fratelui său și îi purta copilul. Îl iubise pe Scott și era prea devreme, iar mâhnirea prea copleșitoare ca ea să simtă pentru el altceva decât recunoștință.
Jake se strâmbă. Recunoștința era ultimul lucru pe care-l voia de la ea. Voia mai mult, mult mai mult. Trebuia să nu se grăbească, să-i dea timp de gândire și, în același timp, să-și controleze propriile sentimente.
Se gândi la viitor, la acele momente când, în ochii lumii, va trebui s-o atingă, s-o sărute. Știa că vor veni și clipele acelea. Chiar și acum, când respira adânc pe scaunul de lângă el, era plin de dorința de-a o atinge.
Fără să-și dea seama, își luă mâna dreaptă de pe volan și-i atinse obrazul cald, dar și-o retrase vinovat când o simți că se mișcă.
„Nechibzuitule” își spuse „te comporți ca un adolescent care-și pierde timpul c-o facă care abia te-a cunoscut!”
Se concentră asupra drumului lung spre Kiwah, insula preferată aflată în apropierea casei lui de la Charleston. În acest paradis pentru îndrăgostiți își va petrece două săptămâni cu Kelly.
Va fi așa cum plănuiseră, o perioadă de acomodare unul cu celălalt și de cunoaștere reciprocă pentru ca planul lor să fie cât mai credibil. Dacă va fi alături de ea în fiecare zi, se va putea oare limita la prietenie sau va dori, ca și acum, s-o țină în brațe mereu?
Dorind cu înverșunare să nu se mai gândească la asta, își concentră întreaga atenție asupra drumului.
Niciodată cele 300 de mile de la Atlanta la insulă nu i se părură mai lungi. Pe toată această distanță Kelly continuă să doarmă. Știind că are nevoie de odihnă, șofă cu grijă. O privi deseori cu un amestec de tandrețe, grijă și respect.
Trecuse de mult miezul nopții când intră pe porțile păzite ale insulei. Opri mașina în fața unei vilișoare cu acoperiș cenușiu situată la capătul unei alei înguste, ceva mai departe de celelalte case de pe țărm.
- Kelly, am ajuns acasă!
O atinse ușor ca s-o trezească. Ea tresări și deschise ochii, dar era pe jumătate adormită. O purtă pe scări până înăuntru, apoi se întoarse la mașină după bagaje. O ajută să se îmbrace de noapte, reprimându-și dorința în fața frumuseții ei.
Ea adormi din nou imediat ce el părăsi camera.
Când soarele pătrunse printre jaluzele, în cameră intră, odată cu el, și murmurul valurilor.
Kelly îl auzi ca prin vis. Era la fel de odihnitor ca foșnetul vântului printre pini.
- Marea!
Kelly dădu la o parte pledul cu care era învelită și, fără să-și dea seama că era desculță, zbură spre uși, deschizându-le nerăbdătoare. De pe balconașul dormitorului ei, admiră soarele răsărind din mare. O adiere caldă venea dinspre țărm, mângâindu-i pe cei câțiva oameni de pe plajă și pe tineri care făceau jogging.
Kelly avea 25 de ani, dar nu văzuse încă marea. O visase, o văzuse în fotografii, dar cu toată imaginația ei bogată, nu se așteptase să se afle vreodată în fața ei, să-i soarbă frumusețea, să se lase mângâiată de briza ei. Zgomotul valurilor era ca o melodie minunată.
- Bună dimineața!
Vocea liniștită din spatele ei o surprinse.
Se întoarse și îl descoperi pe Jake cu rochia ei în mână.
- Bună dimineața, Jake!
Un zâmbet îi juca pe buze.
- Nu-i așa că-i o zi minunată?
- Minunată, o aprobă el, sorbind-o din priviri.
Deodată, Kelly își dădu seama cum era îmbrăcată. Toate încercările ei de până acum de a-și ascunde sarcina deveniseră zadarnice. Și asta din cauza lui Jake. Cămașa de mătase pe care-o purta punea în evidență ceea ce ascunsese luni de zile.
- N-am știut... Eu...
- Sst! N-are nicio importanță, draga mea. N-are rost să-ți fie rușine! Eu te-am îmbrăcat azi-noapte.
Un zâmbet ușor îi apăru în colțul gurii, în timp ce privea linia frumos arcuită a sânilor ei.
- Pune asta pe tine! Îmi place priveliștea, dar prefer să n-o împart cu nimeni.
O ajută să îmbrace rochia.
Ea refuză cu încăpățânare să-i întâlnească privirea sau să-i vorbească. Cu atât mai mult să admită farmecul trupului ei, care-l făcuse să vorbească așa. Respinse tot ce era legat de privirea lui masculină.
- E frumoasă marea?
- E fermecătoare. Cred c-aș putea sta veșnic la țărmul ei, ascultându-i murmurul minunat.
În starea ei confuză, cuvintele erau mult mai poetice decât își dorise. El fu impresionat de elocința ei și aceasta o inhibă din nou.
- De ce n-am lua micul dejun aici, pe balcon? spuse el. Aerul de mare face poftă de mâncare, iar tu, doamna mea dragă, trebuie să mănânci mai mult.
- Mi-ar plăcea, cu atât mai mult cu cât se pare că ai dreptate. Sunt copleșită.
- Dorința ta e poruncă pentru mine. Chiar sunt pregătit pentru o astfel de ocazie.
Kelly râse și se așeză pe locul oferit. Jake aduse o tavă încărcată, apoi se așeză lângă ea și mâncară împreună cu poftă.
- Nu mai pot nici măcar o înghițitură, spuse Kelly, rezemându-se de spătarul scaunul. În ritmul ăsta, curând mă voi rostogoli, în loc să merg.
- Nu ți-ar strica să te-ngrași puțin. Asta nu înseamnă să depășești măsura. Dacă te îmbraci cu ceva mai puțin provocator, te iau la o plimbare pe țărm.
Zâmbetul lui era plin de simpatie, iar privirea i se opri pe rochia elegantă pe care Kelly se străduia s-o strângă pe corp.
Nu era convinsă că va reuși să oprească soarele în tentativa lui de a-i pătrunde prin țesătură.
- Mi-ar face plăcere să ne plimbăm puțin, dar aș vrea mai întâi să arunc o privire prin marea mea garderobă. Totul e atât de frumos!
- Începusem să cred c-ai uitat.
- Jake! strigă ea deodată, foarte serioasă. N-am să uit niciodată cât de bun ai fost cu mine. Niciodată.
- Am glumit, draga mea.
Îi acoperi mâinile cu palmele sale.
- E atât de ușor să fie cineva bun cu tine. Vrei atât de puțin și te bucuri de fiecare dată. Acum du-te și îmbracă-te până strâng aici. După aceea, vom despacheta.
Ceva mai târziu, Kelly stătea aplecată peste un munte de cutii. Pe scaune și pe pat, peste tot în cameră, erau ambalaje de toate culorile și mărimile.
Jake o privea amuzat. Arăta ca un copil bucurându-se de cadourile de Crăciun. În pachetele surpriză găsi lucruri fine: o rochie elegantă de seară, o rochie de casă din mătase, brățări, coliere și cercei ca accesorii pentru amândouă toaletele.
Mai rămăsese o singură cutie. Kelly desfăcu ambalajul.
Ascunsă în foiță, era o rochie neglije cu fir de aur, brodată cu dantelă bej.
- E cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată!
O scoase cu grijă din cutie și netezi locul unde era marca producătorului.
- Mi-a amintit de părul tău.
Ochii ei străluceau de fericire și de dragoste. Lui Jake i se păru că au aceeași culoare cu rochie.
- Cum să-ți mulțumesc?
- Un sărut de soție este de ajuns, răspunse el zâmbind.
Kelly se aruncă în brațele care-o așteptau larg deschise. Finețea de catifea a buzelor ei întâlni buzele lui cu o repeziciune neplanificată.
Mai întâi reținut, apoi înaintând cu prudență, Jake o strânse în brațe și-o sărută lung. Trăgând-o spre el cu tandrețe, simți cum i se răscolesc toate simțurile. Cu un geamăt ușor, ea acceptă prima atingere timidă a limbii lui, ce începuse să-i exploreze gura. În timp ce degetele ei se îngropau în valurile părului lui, mâna lui alunecă ușor de pe brațul ei de-a lungul trupului, spre sâni. Le cuprinse rotunjimea în palmă. Continuă alunecarea pe talie, dar se opri brusc și se retrase când simți proeminența sarcinii.
- Iartă-mă, Kelly! Nu mi-am dat seama, n-am vrut să se întâmple.
- Jake... Eu...
Se bâlbâie. Tremura toată și inima-i bătea să-i spargă pieptul. Ca o nebună, se lipi de el și-l determină să răspundă. Flacăra de bucurie care ardea în ea se stinse într-un val de rușine. Cu siguranță că o găsește dezgustătoare.
Când li se întâlniră privirile, îi cercetă chipul cu atenție, dar nu putu să citească nimic pe expresia lui atent controlată.
- Îmi pare rău, n-am vrut.
- Sst!
Îi puse degetele pe buze, sugrumându-i cuvintele.
- Să uităm ce s-a întâmplat! Consider-o o greșeală a amândurora.
- Dar eu...
- Taci, Kelly!
- Ajută-mă să strâng aici și mergem la plimbare.
Făcură ordine în liniște, fiecare cufundat în gândurile sale, fiecare retrăind frumusețea clipelor care poate că nu se vor mai repeta niciodată. În scurt timp camera era aranjată.
Când ea-și punea pe umeraș ultima rochie, el termină de strâns ultima cutie.
- Ești destul de gros îmbrăcată? întrebă el arătând spre treningul auriu de catifea pe care și-l pusese.
- E bine așa, Jake!
Ezită.
- Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut.
- Nu-mi mulțumi!
Vorbise tăios, dar își luă seama imediat, văzând că o umbră de durere îi străbătu chipul. Își îmblânzi pe dată tonul:
- Hai, Rază-de-Soare, să facem puțină mișcare!
Cu o nepăsare voită o cuprinse cu brațul pe după umeri și-o conduse spre țărmul strălucitor. Briza ușoară îi răsfira părul, dându-i înfățișarea zburlită a unui copil.
La început a pășit amărâtă alături de el, apoi încântarea de a vedea marea o făcu să depășească supărarea. Se minuna în sinea ei de frumusețea întinderii de apă. Se opri pe țărm, urmărind un val, apoi se retrase repede spre nisipul uscat, râzând în aerul sărat.
- Atenție! strigă Jake, atunci când un nou val era cât pe-aci s-o ude.
O urmărea duios jucându-se cu fiecare nou val ce mătura plaja, înaintând în apă și retrăgându-se în pași de dans pe nisipul ud pe care lăsa urme mici.
- Privește ce frumoasă e!
Ridică o scoică rotundă și-i întinse comoara s-o admire și el.
- Este o scoică veche, măturată de valuri timp îndelungat.
O luă în mână.
- E spartă și urâtă și aproape înnegrită de atâta stat în nisip. Există și altele mai mari și mai frumoase pe plajă, unele chiar acum aduse de valuri. Când o să fie cald, am să-ți arăt cum să le cauți și să le găsești.
- Vreau s-o păstrez pe asta, spuse ea hotărâtă. E prima scoică din viața mea.
Surprins din nou de bucuria ei față de lucrurile simple, el îi zâmbi cu drag.
- Scumpa mea, poți să păstrezi toate scoicile pe care le găsești. Așteaptă aici. Îți aduc o geantă și apoi pornim la o adevărată vânătoare de scoici.
Până ca ea să-i răspundă, el era deja departe.
La întoarcere, îi admiră, ca întotdeauna, jocul de raze din păr. Linia mușchilor puternici care îi conturau cămașa era minunată ca și suplețea șoldurilor înguste, strânse în pantalonii mulați pe corp. Înalt, suplu, cu respirația tăiată de alergătură, el se opri la un pas de ea.
Când îl văzu alergând pe nisip cu o grație atletică rară, îi jucă pe buze un zâmbet. Ar fi râs dacă i-ar fi spus că-l găsește magnific.
Timp de o oră, se plimbară pe malul însorit și comoara din geantă creștea văzând cu ochii. Nicio scoică nu era prea mică sau prea urâtă pentru Kelly.
Jake o urmărea cu atenție ca să observe dacă nu obosește, dar entuziasmul ei era inepuizabil. Când îi propuse să se odihnească, fața ei se întunecă, însă doar pentru un moment, până ce i-a promis că a doua zi se vor plimba în direcția opusă.
În timp ce se întorceau spre casă ținându-se de mână, Jake i-a admirat purpura de sănătate din obraji și noua suplețe a pașilor. Soarele târziu de octombrie i-a rumenit fața cu o culoare blândă. Câteva zile pe țărm și va semăna cu un bujor plin de sănătate.
Totul era perfect, mai puțin grija sâcâitoare pricinuită de dimensiunea prea mică a sarcinii.
- Kelly!
- Hm?
I se adresase tocmai când mai găsise în nisip o scoică pentru colecția ei.
- Vreau să-ți propun să consulți cât mai curând un ginecolog, la Charleston.
- Trebuie să consult un doctor, dar nu e nicio grabă. Mă simt bine, doar știi.
- Pentru liniștea mea, aș vrea să te vadă un prieten de-al meu. Curând.
- Bine, Jake, dacă asta te liniștește.
- Mă liniștește.
- Atunci mergem când spui tu.
- Îl sun în seara aceasta.
Îi zâmbi cu o strălucire nouă și mult mai liniștită.
După plimbare, la insistențele lui, acceptă să tragă un pui de somn, nu înainte de a-și alinia scoicile într-un lung șir pe balcon. Mai făcu o ultimă încercare de a-l convinge că nu este obosită și că n-are nevoie de odihnă, dar el nu o ascultă.
- Nici nu-ți dai seama cât de obositor este mersul pe nisip. Întinde-te numai câteva minute! Dacă nu poți dormi, măcar odihnește-te!
- OK, bâibâi ea. Dar numai fiindcă insiști tu. Să știi că n-am să pot dormi.
Kelly intenționase doar să stea întinsă, dar sunetul ritmic al valurilor o legănă până adormi adânc.
Asigurându-se că încetase orice mișcare în camera e, Jake intră în vârful picioarelor. Se aplecă deasupra ei, o acoperi cu o pătură ușoară și-i luă cu grijă un fir de nisip de pe mâna cu care-și acoperise fața.
Privind-o așa cum era, se gândi că ar fi mândru să nască o fetiță care să-i semene leit... și ca acest copil să fie al lui.
Expresia feței lui se înnegură. Cu toate că nu-și putea explica sentimentele puternice pe care le trezea Kelly în el, era îngrozit că ar putea-o pierde.
„Nu!”, murmură el.
O privi cu dorință pe femeia adormită, oprindu-și ochii pe pieptul care se ridica și se cobora în respirația adâncă, liniștită. După un timp, părăsi camera.
Kelly dormi 3 ore și se sculă reconfortată. Cum era prea târziu pentru prânz, s-au hotărât să ia cina mai devreme și apoi să se plimbe din nou pe plajă în lumina lunii.
- Dar, bagă de seamă, Kelly, mergem numai dacă te vei îmbrăca adecvat. Nu vreau să-ți fie frig.
Ea zâmbi și continuă să spele salata fragedă, gândindu-se la plimbarea de mai târziu.
Fără să bănuiască nimic, Jake puse din nou masa pe balcon pentru că-i plăcea ei acolo. La lumina lumânărilor adăpostite de un abajur o hrăni cu creveți picanți, salată verde și fructe proaspete.
- Te rog, Jake! Nu mai pot. E delicios, dar nu mai pot mânca nici măcar o fărâmitură.
- Nici măcar o bucățică de ciocolată?
- Ești imposibil, Jason Caldwell! Cum mă poți îndopa așa? Cineva trebuie să-ți fi spus că ciocolata e slăbiciunea mea. Singura mea slăbiciune în afară de tine.
- Kathleen e vinovată. Ea mi-a spus.
- Hai la plimbare! Apoi, cine știe, mai găsim un locșor pentru o bucățică de ciocolată.
Jake își dădu seama că pierduse și râse puternic. Era atât de fericit! Încă o dată Kelly trebui să recunoască admirația și iubirea ei. Pentru râs, evident.
- Ai câștigat, Rază-de-Soare, așa că ia-ți jacheta! O clipă, să pun astea-n chiuvetă!
Aerul nopții era parfumat, iar ei mergeau braț la braț prin nisipul dens. Mareea trecuse și țărmul era pustiu. Cerul era atât de senin încât stelele păreau a străluci mai puternic ca oricând.
- O, Doamne! exclamă Kelly, stelele par atât de aproape! Poți să le atingi cu mâna!
Jake zâmbi și o conduse pe lângă un buștean. Kelly nu-l observase, având ochii pironiți în cer cu aceeași satisfacție cu care dimineața privise nisipul. Briza ușoară de dimineață se transformase într-un vânt uscat și puternic. O luă pe după umeri și-o trase mai aproape de el.
Un timp, au mers alături în tăcere, fără a simți nevoia să vorbească.
- Jake! spuse deodată Kelly.
- Poftim.
- De ce-mi spui Rază-de-Soare?
- Din mai multe motive.
Era deosebit de liniștit și de stăpânit. Când Kelly fu aproape convinsă că nu va mai spune nimic, el continuă încet:
- Poate fiindcă părul tău este ca soarele dimineții, iar, când ești fericită, strălucești ca o rază de lumină. Mai degrabă însă din cauza zâmbetului tău, care are căldura unei zile de vară. Mai bine de-atât nu-ți pot explica. Pentru mine ești ca o rază de soare.
Kelly se opri în loc. O rază de lună transformă în diamante lacrimile neșterse din ochii ei.
- Acesta este cel mai frumos lucru pe care l-am auzit vreodată. Nimeni nu mi-a spus niciodată ceva măcar pe jumătate atât de frumos.
- Nimeni?
Ea răspunse dând din cap, incapabilă să rostească măcar un cuvânt.
- Înseamnă că Scott era mai prost decât îmi imaginam.
- Tu nu înțelegi nimic atunci când e vorba de Scott.
- Nu! Nu mai vreau să aud de el, Kelly. Acum e momentul nostru. Avem aceste săptămâni în față ca să ne obișnuim unul cu celălalt. Uită-l pe Scott! Nu trebuie să ne mai gândim decât la noi doi și la copil.
Îi șterse lacrimile cu batista lui.
Când ea-l privi din nou cu un zâmbet tremurător, el o sărută ușor și o îmbrățișă mângâind-o.
- Acum e mai bine. Zâmbește, să-ți văd gropițele!
Zilele următoare trecură exact la fel.
Se plimbau pe plajă dimineața și noaptea. După-amiaza, ea obișnuia să ceară suspendarea somnului, dar Jake insista de fiecare dată cu severitate prefăcută și, în cele din urmă, izbutea s-o convingă să doarmă.
Cele mai frumoase clipe din fiecare zi rămâneau, totuși, pentru amândoi, serile petrecute în conversații lungi și fascinante, care le permiteau să se cunoască mai bine.
- Kelly, îi spuse Jake pe când îi aranja șalul pe umeri, ești sigură că-ți va ține destul de cald?
- Sigură.
Îi atinse obrazul fără să-și dea seama. Respirația lui se acceleră și-o strânse puternic. Uimită, Kelly îl privi drept în ochi, însă nu fu în stare să citească nimic pe fața congestionată.
Privirile lor se întâlniră și se întrepătrunseră, făcând-o să-și dea seama de grija lui caldă. Își umezi buzele uscate cu vârful limbii.
- E bine. Mulțumesc pentru șal.
El își îndepărtă mâna și se așeză lângă ea, pe unul din scaunele apropiate aflate pe terasa unde Kelly prefera să stea seară de seară și să privească apusul.
- E ciudat că n-ai mai văzut marea până acum, zise Jake, bucurându-se de bucuria pe care i-o citea pe față.
- Nu-i deloc ciudat, îl contrazise ea cu o clătinare ușoară din cap. N-am avut nici timp, nici bani.
- Spune-mi cum a fost copilăria ta, Kelly?
- Nu-i o poveste prea interesantă, spuse ea. Sunt sigură că am putea găsi alt subiect, mai interesant, de vorbit.
- Aș vrea să știu, insistă el cu blândețe.
Kelly se întoarse cu fața spre el, încercând să-i înțeleagă privirea. Nu reuși să-i deslușească decât liniile ferme și hotărâte ale profilului. Îl văzu ducându-și la buze una dintre puținele țigări pe care le fuma. Așteptă în lumina lunii, gândindu-se de unde să înceapă.
- E straniu, spuse ea, zâmbind cu tristețe. Sunt numai câteva lucruri de spus, dar nu știu de unde să-ncep.
- Mai trăiește mama ta?
- Nu știu.
Încercă să pareze, dar se vedea pe chipul ei o durere.
- M-a lăsat la mătușa Emily, când aveam 6 ani. A mai venit de câteva ori, din ce în ce mai rar, până când, în cele din urmă, n-a mai venit deloc.
- Cât timp ai stat cu mătușa ta?
- A murit când aveam 18 ani. A fost o femeie minunată. Dacă n-aș fi avut-o pe ea, probabil că aș fi ajuns la un cămin de copii.
- Ai fost fericită cu ea?
- Da. Mă simt și acum vinovată c-am fost o povară pe capul ei. Era atât de bătrână... Era sora bunicii.
Jake o aprobă.
- Ce-ai făcut după ce a murit?
- Viața mea nu s-a schimbat prea mult.
Vocea ei deveni mai hotărâtă.
- Mai însingurată da, însă nu prea mult diferită.
Jake urmări umbra de pe fața ei, în timp ce luna începea să se ridice pe cer. Nu era autocompasiune, chiar dacă vorbea de o viață însingurată și pustie; erau doar amintiri dureroase. Observă tăria și curajul care transformaseră fata de 18 ani în femeia de acum. Rămase tăcut și-o uscăciune ciudată îi cuprinse gâtlejul.
- Cu banii obținuți din vânzarea casei mi-am putut continua studiile. Nu erau însă de ajuns, așa că în același timp am muncit. Cheltuiam numai strictul necesar.
- Îmi imaginez eu cam la ce preț ai vândut casa.
- A fost un început, bun și-acela, zise ea privind pierdută apa în care razele lunii străluceau ca niște diamante. Nick m-a angajat să cânt la pian. Cu salariul mi-am plătit un apartament modest într-un cartier ieftin și m-am descurcat.
- Am văzut eu cum.
Simțea cum crește revolta în el aflând de greutățile prin care trecuse. Vocea lui deveni răgușită și gravă.
- Trebuie să-ți fi fost tare greu singură încercând să faci carieră și să-ți termini școala.
Ea râse.
- Mă flatezi. Nu e nici pe departe vorba de carieră. Nick ar fi putut găsi oricând un pianist mult mai bun.
- Din punct de vedere tehnic, poate. Dar nimeni n-ar fi avut căldura ta, nici capacitatea ta de-a pune suflet în muzică.
- Acum chiar mă flatezi, dar îți mulțumesc.
Kelly se rezemă de spătarul scaunului pliant cu dungi mov și verzi și ascultă cum valurile se spărgeau de nisip.
- Am avut o viață bună, Jake. N-am fost bogate, e-adevărat, dar am avut tot ce ne-a trebuit. Mătușa Emily făcea tot ce putea ca să nu simtă lipsa mamei. Am avut și câțiva prieteni buni: Nick, Mike cu Kathleen.
- Dar ei sunt mult mai în vârstă... N-ai avut prieteni de-o seamă cu tine? Prietene?
Vocea lui continua să fie insinuantă.
- Ai avut desigur, și prieteni.
- N-nu!
Clătină din cap, șovăind pentru prima dată.
- Până la Scott, niciunul.
Jake se ridică roșu tot.
- E târziu și-i momentul să-ți iei paharul cu lapte de dinainte de culcare, așa cum ai promis.
Kelly încercă din nou să-i citească expresia feței, dar nu văzu nimic pe chipul său. Îl prinse de mâna întinsă, se ridică grațios și se lăsă condusă în cameră.
Își băuse paharul cu lapte și tocmai se băga în pat, când Jake ciocăni la ușă.
- Putem să mai schimbăm câteva cuvinte?
- Sigur. Intră!
Stătea în pat, sprijinindu-se de perne și-i făcu loc alături de ea.
- Te-ar deranja dacă am scurta perioada de ședere aici? Aș mai avea ceva treabă la Charleston și-apoi... vreau să te vadă un doctor.
- Nicio problemă. Putem pleca oricând. Mi-am dat seama că ai pierdut cu mine un timp prețios. Nu pot fi atât de egoistă.
- Tu nu poți fi niciodată egoistă. Nu cred că știi despre ce e vorba.
O luă de mână și-i mângâie încheietura cu degetul mare.
- Noapte bună! Mai stăm aici și mâine. Va fi o zi deosebită. Ce-ai zice de un picnic? Am putea găsi un locșor plăcut numai pentru noi doi.
- Mi-ar plăcea, murmură ea emoționată.
Era obosită, dar era o oboseală plăcută, deloc chinuitoare ori dureroasă, cum era aceea de la Atlanta.
Jake rămase tăcut până când pleoapele ei clipiră de câteva ori înainte de a se închide de tot. Cu o mână ușoară îi trase cearceaful pe pieptul și-i aranjă buclele.
- Somn ușor, Kelly! De-acum nu mai trebuie să înfrunți lumea. Sunt aici.
Kelly mai mult intui, decât simți ridicarea lui de pe pat. O clipă crezu că a simțit pe frunte atingerea fierbinte și vibrantă a gurii lui.
În timp ce ușa se închidea ușor în urma lui, ultimul ei gând fu acela că el refuzase încă o dată s-o lase să-i vorbească de Scott.
Capitolul 5
Ultima lor zi pe insulă se anunța deosebit de frumoasă, senină și strălucitoare.
Când Jake veni s-o trezească, Kelly se afla deja pe balconaș.
- În dimineața asta ești o ciocârlie.
Se-ntoarse spre el și-i văzu-n păr câțiva stropi sclipitori în razele de soare. Făcuse duș și, ca de obicei, își pieptănase părul ondulat pe spate, netezindu-l. Încăpățânate, buclele nu voiau să se supună și părul se răsfira în șuvițe pe frunte.
Kelly dori să-și treacă degetele prin părul lui ud, în buclele pe care le cunoștea atât de bine. Rușinată de gândurile ei prostești, se întoarse repede și-și aținti privirea pe întinderea mării mereu în schimbare.
- M-am trezit mai devreme. N-am mai putut dormi. Era penultima noastră noapte aici. N-am să uit niciodată săptămâna asta.
Urmărindu-și gândul, nu observă că privirea ei îl tulburase, topindu-i aproape hotărârea de-a n-o lua în brațe.
- Te poți întoarce oricând, Kelly. Ori de câte ori vrei. E mai puțin de o oră de mers cu mașina până aici! E ușor de venit.
- Mi-ar plăcea.
- Ți-ar face bine să te plimbi pe aici când eu voi fi la birou. Mișcarea ți-ar face poftă de mâncare.
- Poftă de mâncare? Dumnezeule, Jake, dacă mai mănânc mult, explodez.
- Dar ești atât de mică!
- Oh, Jake, când ai să te convingi că sunt perfect sănătoasă? zise ea dând din cap cu îngăduință, în același timp.
- Ești prea mică, insistă el cu încăpățânare. Nu e normal.
- OK. Dacă asta te face să te simți mai bine, voi veni aici mai des. Mă voi plimba și voi mânca până mă vei implora să mă opresc. Ce greutate ți-ar plăcea să am? O sută sau 150 de kilograme?
- Nu-i de râs, Kelly. Mă înnebunește că îngrijorarea mea te distrează.
Pentru prima dată Kelly își dădu seama cât de profund motivată era preocuparea lui. Uitase că ea era singura legătură cu fratele pe care-l pierduse. Copilul ei era, într-un fel, continuarea lui Scott.
Îi atinse mâinile cu un sentiment de remușcare, dorindu-și să-l împace. Inima îi tresări, când el se trase la o parte, întunecat și supărat.
- Nu te înfuria, Jake! Îmi pare rău că te-am necăjit. De-acum înainte n-am s-o mai fac. Am să vin aici ori de cât ori voi putea.
- Promite-mi că n-ai să vii singură! Să vii cu mama sau cu Lydia!
- N-aș vrea să le-ncurc programul. Pot la fel de bine să vin singură.
- Nu! Singură, nu! Promite-mi, Kelly.
- E o prostie, Jake!
Era o ceartă blândă, ca un duel.
- Dacă asta te face să te simți mai bine, îți promit.
- Mă face.
Vocea lui era blândă acum, aproape un alint.
- Mulțumesc!
Kelly râse, dându-și seama că, de data asta, ea fusese cea învinsă.
- Ești un pungaș!
Îl privi și râsul i se opri la fel de brusc pe cât începuse. Era ceba în ochii lui, ceva inexplicabil, ceva care-i pătrundea în suflet și se cerea înțeles. Putea fi oare tandrețe?
Se întoarse sperând să-și poată ascunde roșeața care-i cuprinsese obrajii. Mototoli foaia de hârtie pe care se jucare trăgând linii.
- Îmi place marea mai mult decât orice.
- Am observat.
- Ești fermecător.
Nu-i spuse că marea nu va mai avea același farmec în lipsa lui.
El se ridică, iar ea-și aranjă o buclă după ureche.
- Îmbracă-te! Avem o zi încărcată. Vom lua micul dejun la Jasmine Porch, apoi ne oprim la târgul obiectelor de pai. O să-ți placă.
Jake avusese dreptate. Fusese cucerită și de restaurant și de târg. Admirase iarba unduită-n vânt și-i plăcuseră nespus coșurile delicate. Jake a convins-o să aleagă unul pentru ea și altele două pentru mama lui și pentru Lydia.
- Ce facem acum? o întrebă el după ce duseră cumpărăturile la mașină. Ne mai plimbăm sau vrei să mai vezi și altceva pe insulă?
- Insula, răspunse ea prompt. Vreau să văd dacă e toată atât de frumoasă.
- Așadar, să vizităm insula!
Atât cât mai rămăsese din dimineață și o parte a după-amiezei explorară insula Kiawah.
Jake conducea încet pe drumurile șerpuitoare, găsind mereu alte și alte priveliști încântătoare în locuri pe care și el acum le descoperea datorită lui Kelly.
La ora 1 fix, când hotărâră să mănânce, opriră lângă un lac liniștit și limpede. Pe o bancă de sub coroana unui stejar bătrân înfulecară mâncarea adusă de-acasă. După ce-au golit coșulețul de picnic, s-au lungit mulțumiți unul lângă celălalt.
Razele de soare luceau voios printre frunze și gândurile lui Kelly zburară la zilele pline de căldură și veselie. Nici măcar în copilărie nu fusese atât de lipsită de griji.
Învățând-o că necazurile împărțite sunt mai ușor de suportat, Jake preluase pe umerii lui problemele ei. O ocrotea cu blândețe, răsfățând-o și râzând, iar ea se bucura de starea aceasta de liniște. Profitând de rara plăcere de a-l privi neobservată, ea-l studie.
El nu se mișca, doar firul de iarbă dintre buze îi tremura ușor pe când el stătea întins cu brațele sub cap. Cu toate că-l privea cu atenție, nu-și dădu seama că el o privea pe sub gene, nici că respirația lui se accelera ca într-un joc al unei seducătoare inocente, în timp ce îi atingea ușor buzele cu vârful degetului arătător.
Suspinul ce-i stătea pe buze se transformă într-un strigăt de surpriză atunci când, pe neașteptate, se simți împinsă din spate.
- Vrei să ne jucăm, nu? spuse Jake cu o ferocitatea jucată. Hai să ne jucăm așa! și-o incită cu săruturi mici, mai suave decât o șoaptă, apăsând-o și mângâind-o senzual, până când buzele ei răspunseră cu dorință în așteptarea dăruirii totale care nu venise încă. Știi că ești irezistibilă? murmură el în timp ce-i mângâia părul și un zâmbet straniu îi apăru pe buze. Probabil că e un noroc pentru așa-numitul sex tare, pe care tu nu-l cunoști, adăugă el râzând.
Avea o fire luminoasă, dar de această dată i se citi pe față o seriozitate deplină, lăsând-o pe Kelly în încurcătură.
Stătea în continuare lungit, cu aceeași eleganță studiată, apărându-și ochii cu brațele. Kelly urmărea ritmul regulat și adânc al respirației lui după ridicarea și coborârea pieptului. Era calm și părea fericit.
„Oare există cu adevărat?” se întrebă ea.
Cu toate că purta în pântece un copil, acela era copilul singurătății. Kelly nu știa nimic despre felul în care se consumă pasiunea în dragoste, nerecunoscând-o nici în propriile emoții, nici în ochii bărbatului care o urmărea calm.
Aștepta să îi vorbească, pentru că tot începuse s-o tachineze. Apucându-se de față cu mâinile reci ca gheața, încercă cu disperare să-și gonească din minte replicile nebunești și să se rezuma la gânduri mai înțelepte.
- Povestește-mi despre familia ta! spuse ea. Poate știind câte ceva, mâine n-o să mă mai tem ca acum.
- N-ai motive să te temi, Kelly.
Se întoarse pe spate și-și sprijini capul în mâini.
- Te vei întâlni doar cu trei oameni și-ți vor plăcea. Niciunul nu e un balaur care trăiește la castel.
- Te-aș ruga, totuși, să-mi spui, insistă ea.
- Bine. Mai întâi e mama. E-o fire deschisă. E scundă, cu părul roșcat și plină de dorința de a se întrece cu alții. În afară de familie, singura ei pasiune sunt florile. Lydia este în egală măsură drăguță și întunecată. Este cea mai politicoasă persoană pe care am întâlnit-o vreodată.
Jake ezită.
- De 2 ani de zile stă într-un scaun cu rotile.
Kelly se înfioră.
- Ce s-a întâmplat?
- Nu știu exact. Știu doar că s-a întâmplat mai mult decât mi s-a spus. Venea într-o seară acasă împreună cu Scott. Mașina lor a fost lovită de o altă mașină și ea a fost accidentată grav. Scott n-a pățit nimic, dar ea n-a mai mers de atunci. Picioarele rupte nu s-au mai vindecat.
Kelly nu știa ce să spună - ce-ar fi putut spune? - așa că rămase tăcută așteptând ca negura din ochii lui Jake să se risipească.
- Lydia este minunată, spuse el, în cele din urmă. Sunt sigur că te va încânta compania ei. Ultimul, însă nu cel din urmă, este Monroe.
- Monroe?
- Da. Majordomul. Dar nu numai atât. Este un adevărat membru al familiei, nu un servitor. O însoțește întotdeauna pe mama la un pas în urma ei.
O atinse pe Kelly.
- Nu-ți face griji! Sunt oameni drăguți și, dacă ceva nu va fi așa cum trebuie, eu voi fi acolo.
Promisiunea lui o emoționă.
- Îți mulțumesc, Jake. O să mă străduiesc să nu te fac de rușine.
- Știu.
Rămase tăcut o bucată de vreme, urmărind-o cum privea valurile care înfiorau apa lacului. Apoi spuse:
- Ai vreo nelămurire în legătură cu scenariul nostru?
- Cred că da.
Se ridică și-și strânse umerii.
- Scott și cu mine.
- Nu Scott!
Cuvintele explodară cu o violență neașteptată și el se ridică în picioare.
Kelly îl privi înmărmurită. Târziu de tot și-a dat seama ce spusese.
- Îmi pare rău, murmură ea.
- Kelly, spuse el politicos, fără mânie. N-ai voie să faci o asemenea gafă! Trebuie să fii foarte atentă! Prea mulți oameni vor fi răniți dacă facem o mișcare greșită. Te rog, încearcă! Poți s-o faci pentru mine?
Ea se cuprinse cu brațele peste umeri și, după o perioadă de tăcere, își trase respirația și începu să spună:
- În decembrie trecut, când mama ta a fost bolnavă, ți-ai petrecut 3 săptămâni căutându-l pe Scott. În prima dintre ele m-ai cunoscut pe mine. Ne-am căsătorit fără să ne gândim prea mult, aproape imediat. Apoi ne-am certat și ne-am despărțit. Din cauză că mama tata era bolnavă, nu i-ai spus nimic. În martie m-ai reîntâlnit și am rămas însărcinată. Acum, din cauza copilului, am hotărât să încercăm din nou. De altfel, rămăsesem foarte îndrăgostiți unul de celălalt.
Se opri, desfăcându-și ușor brațele.
- Ceea ce niciodată...
Își trecu cu disperare mâinile prin părul răsfirat în bătaia vântului.
- Jake, n-o să ne creadă nimeni! Nu pot memora datele și nici să mint cu nonșalanță nu pot. Lasă-mă să plec! Nimeni nu va suferi dacă nu se va ști de copil. N-am să le spun niciodată, îți jur!
- Taci!
O apropie de el.
- Nu trebuie să ții minte datele exacte din martie. Am fost mai mult timp plecat de acasă, așa că nimeni nu ne poate prinde cu asta. Și-apoi, trebuie luați toți în considerare, nu numai familia mea, îi spuse el privind-o în ochi. Adică tu și copilul. Ai uitat? Va fi o Caldwell și voi fi mândru de ea. N-o să vă ascundeți în colțuri întunecoase trăind o existență însingurată și sărăcăcioasă! Va crește în căldură și siguranță, înconjurată de o familie iubitoare. N-am să mai las pe nimeni să mai sufere vreodată: nici pe mama, nici pe Lydia, nici pe tine, mai cu seamă pe tine. Și n-am să las ca viața acestui copil să fie marcată de greșelile unui iresponsabil. Ea va fi fiica mea.
- Fiica ta?
Vocea ei tremura din nou.
- Da, fiica mea.
- Ți-a trecut prin minte că fiica aceasta ar putea fi un fiu?
- Deloc. Exclus! Am comandat o fiică.
Ea zâmbi, iar el îi întoarse zâmbetul. Kelly căpătă siguranță și, la rugămintea lui de a continua, își urmă firul mai stăpână pe ea.
- Ne-am împăcat din nou. De data aceasta, definitiv. Suntem foarte îndrăgostiți și am fost întotdeauna, cu toate deosebirile dintre noi. Acum așteptăm cu nerăbdare să se nască fetița noastră.
- Perfect! Știam că vei reuși.
O sărută pe frunte cu drag, trăgând-o ușor aproape de el. Cu capul sprijinit pe pieptul lui, auzindu-i bătăile inimii, Kelly simți iradiind din el o tensiune stranie.
- Mai e ceva, zise el, grav. A mai fost o femeie. Este doar... La dracu! N-aș comite niciodată un adulter, nu în cunoștință de cauză. Am...
Kelly se desprinse din îmbrățișarea lui și îl privi în ochi.
- Jake, te înțeleg.
Îl atinse ușor pe umăr.
- N-a fost un adulter în adevăratul sens al cuvântului. Oricum, nu asta mă macină pe mine acum.
- Trecutul este sub control și-ți promit că nu va mai fi nimeni altcineva în viața mea.
- Nu-și pot cere asta.
- Ba da, îmi poți cere, Kelly. Acum ești soția mea și-mi poți cere fidelitate.
Îi zâmbi.
- Mai mult, nimeni nu mai are dreptul să te înșele.
Fața lui Kelly se îmbujoră la observația lui.
Zâmbetul lui se stinse și ea își dădu seama că mai era ceva. Așteptă răbdătoare până când el începu să vorbească din nou.
- Mai e ceva de adăugat, scumpa mea. Ca să fiu mai convingător, va trebui să împărțim aceeași cameră și... același pat.
- Oh, nu!
Se îndepărtă îngrozită.
- Îmi pare rău, dar nu este altă soluție.
Pentru un timp, ea rămase nemișcată. El o văzu cum întoarce lucrurile pe toate fețele, gândindu-se la fiecare aspect.
- Ai dreptate, murmură ea.
- Dacă vrem să convingem pe cineva cât suntem de îndrăgostiți unul de altul, n-avem de ales și trebuie să împărțim aceeași cameră.
- Și același pat?
- Da. Îmi voi juca rolul de îndrăgostit cât voi putea mai bine. Dar numai în public, nu și în dormitor. Te voi îmbrățișa și te voi săruta câteodată, dar niciodată când vom fi singuri.
Jake se opri cu fața imobilă. Apoi murmură abia auzit:
- Doar dacă nu vei dori tu.
- Înțeleg ce trebuie să faci, spuse ea zâmbind și ignorând cu bună știință dorința exprimată în ultimele lui cuvinte. Te voi ajuta să faci pe îndrăgostitul cu mine.
- Atinge-mă și uită-te la mine cu zâmbetul acela cald al tău! Caută-mă pretutindeni! Arată-le celor ce ne privesc cât de mult mă iubești!
O privea fără să se miște, încercând să ghicească efectul cuvintelor lui. Stătea liniștit lăsând-o să se mire de ceea ce voia de la ea.
- Voi face tot ce pot. N-am fost niciodată actriță, dar voi încerca.
Kelly începuse să-și dea seama că putea face toate aceste lucruri fără efort. Gândul că trebuia s-o facă pe îndrăgostita cu Jake o domina.
În timp ce Jake o ajuta să se așeze comod în mașină, Kelly simți că-și recapătă încrederea în sine. Și-a exprimat dorința de a face, cu un Jeep Safari, o excursie pe insulă, dar Jake îi răspunse răspicat că ar fi fost prea mare oboseala pentru situația în care se afla. Îi acceptă obiecția cu grație și în schimbul promisiunii că se va odihni până seara. O invită să ia masa și să danseze la han.
Refăcută după somn, se pregătea de plecare, convinsă că noaptea aceasta va fi una din cele pe care nu le va uita niciodată.
Așezați la o masă retrasă, au discutat îndelung și au râs. Ei i se părea că o atinge tot timpul. De câte ori mâna ei se odihnea pe masă, el îi lua degetele cuprinzându-le în palma sa. Când i-a rămas puțin sos de creveți pe buze, el i-a îndepărtat cu șervetul de in alb. O dată, în exuberanța care-i domina, a sărutat-o ușor și tandru pe buze.
N-aveau ochi decât unul pentru celălalt, până când o voce binevoitoare îi întrerupse:
- Bine, bine, Jake Caldwell, nu te-am mai văzut aici de luni de zile!
Bărbatul care vorbea i se adresase lui Jake, dar privirea îi era îndreptată numai spre Kelly.
- Cine poate fi doamna aceasta drăguță?
Jake se ridică și îi întinse mâna bărbatului care le vorbise.
- Am plăcerea să ți-o prezint pe soția mea, Kelly. Kelly, el este Howard Norris.
- Îmi pare bine, domnule Norris.
Kelly îi strânse timidă mâna și se simți strânsă cu putere și simpatie.
- Jake, ești nemaipomenit! N-am știut că te-ai însurat! Când s-a petrecut fericitul eveniment?
Ochii lui iscoditori observară semnele sarcinii.
- N-ai auzit?
Nemulțumirea lui Jake, până acum nemanifestată, ieși la iveală fără însă a fi observată de intrus.
- Cred că ai dormit, Howard. Credeam că nu-ți scapă nimic din ce se întâmplă aici sau la Charleston. Kelly și cu mine ne-am căsătorit în decembrie trecut, nu-i așa, dragă?
Jake îi contură linia buzelor cu degetul mare. Ea își lăsă capul în palma lui. Stăpânindu-și bătăile nestăvilite ale inimii, jucă pentru prima dată rolul care exprima acum adevărul.
Buzele i se lipiră de degetele lui și ochii i se scufundară cu dragoste în privirea lui, de față cu toată lumea. Gura îi mângâie mâna și vocea-i era doar ceva mai mult decât o șoaptă abia auzită.
- Da, așa este, dar ne simțim de parcă ne-am fi întâlnit abia săptămâna trecută.
Lui Jake i se opri respirația; apoi, la exclamația de mirare a lui Howard, se relaxă. Întorcându-se spre Kelly, îi făcu semn cu ochiul.
- Rămâi cu noi, Howard? spuse Jake.
- Nu, Jake. Cum aș putea să vă deranjez? Și în afară de aceasta, dacă aș avea o mică doamnă care să se uite la mine așa cum te privește cea de aici, aș păstra-o numai pentru mine. Voi face însă un raid de control.
Howard porni mai departe, iar Jake se așeză. Duse mâna rece a lui Kelly la buze. Sărutându-i degetele, murmură cu pasiune:
- Tu, scumpa mea Kelly, ai devenit subiectul celei mai cunoscut bârfe din Charleston.
Râsul lor atrase atenția celor aflați la alte mese și toți văzură cum bărbatul chipeș stă mână în mână cu femeia frumoasă pe care o iubește.
- Arăt bine?
- Da, Kelly.
- Ești sigur că pantofii sunt potriviți?
- Da, Kelly.
- N-am părul zburlit?
- Nu, Kelly.
- Ești sigur că rujul nu e țipător?
- Da, Kelly.
- Nu o să-ți fie rușine cu mine?
Era o ploaie de întrebări și Jake se opri brusc în mijlocul străzii. Nu observă semnalul polițistului. Se întoarse spre Kelly, cu o licărire în ochi.
- Jake, n-ai voie să oprești în mijlocul străzii! Ce faci?
- Asta.
O apucă de umeri și-o trase spre el, sărutând-o așa cum își imaginase ea în toate visurile: dulce, insistent, grăbit. Degetele îi răvășiră părul.
Era se oferi fără să se gândească prea mult. Cuvintele erau de prisos. Îl înlănțui cu brațele, când un claxon insistent îi forță să plece mai departe. Își căută în poșetă pieptenele și începu să-și aranjeze coafura.
- Nu!
Mâna lui o opri.
- Părul meu...
- Lasă-l!
- Dar...
- Lasă-l, repetă el ușor. Pantofii sunt tocmai potriviți, părul este... părul nu este zburlit, rujul nu e țipător și arăți exact ca o femeie care tocmai a fost sărutată pasional de un bărbat nebun după ea. Deci, n-am de ce să-mi fie rușine cu tine. Și nu-mi va fi niciodată.
Claxonul sună din nou, de data aceasta parcă scuzându-se. Jake îi aruncă lui Kelly o privire care-i tăie respirația.
- Asta-i situația, draga mea. Poate vm avea prilejul să continuăm mai târziu.
Individul claxonă insistent, nelăsând-o pe Kelly să răspundă.
Ea își ascunse în tăcere frământările sufletului sufletului rănit, sigură că acel claxon o salvase de a îngăima ceva ca o proastă. Căută din nou pieptenul, neputând să creadă că Jake a fost atât de familiar cu ea într-o situație ca aceasta.
- Nu-i nevoie.
Ochii lui o priviră atent fără să omită nicio buclă.
- Arăți ca o femeie îndrăgostită. Vreau să le arăt și lor asta. În aceasta va consta puterea farsei pe care am pregătit-o.
Satisfăcut că ea este de acord, își îndreptă întreaga atenție asupra drumului șerpuit și îngust.
Inima lui Kelly bătea să-i spargă pieptul. Se întâmplase ceva deosebit. Se jucase prima scenă din piesa lor. El se jucase, iar ea uitase de asta. Crezuse totul, ca un copil care e convins că toate podoabele de Crăciun sunt adevărate.
Va putea oare trece peste aceasta? Își va putea juca rolul? Va putea pleca atunci când piesa se va fi terminat?
Da, își spuse hotărâtă. Va putea. Trebuie să poată. Pentru copil. Își strânse umerii pregătindu-se sufletește pentru zilele și lunile următoare. Ar fi putut deveni o actriță ratată, dar acum rolul ei se schimbase. Nu-și va mai juca rolul doar de ochii lumii. Acum Jake era cel ce trebuia convins. Va trebui să facă în așa fel încât să n-o suspecteze niciodată că nu joacă cinstit. Dimpotrivă, va trebui să-l convingă că-l iubește cu adevărat, cu o dragoste adâncă, așa cum n-a mai simțit până acum.
- Kelly, dacă te uiți în sus, vei vedea ceea ce eu consider că este unul dintre cele mai frumoase locuri din lume.
Cuvintele lui o făcură să-și ridice privirea de pe mâinile pe care le încleștase pe genunchi.
Jake încetini mersul, ca ea să poată citi deasupra porții de metal masiv inscripția Caldwell House.
În capătul lungii alei străjuite de stejari bătrâni, zări o reședință impunătoare, cu un portic în stil paladian și ea flancată de stejari. Presărate de-a lungul aleii erau camelii, azalee, iasomie și straturi de flori felurite, care parfumau aerul. Moscul spaniol își întorsese grațios 3 ramuri care fremătau în vânt. Era o minune.
- Vino, visătoareo! A sosit clipa.
Oprise mașina și stătea lângă ea, cu mâna întinsă ca s-o ajute să se ridice de pe banchetă.
- Nu-ți fie teamă!
- Jake, Jake!
O siluetă mică și colorată se rostogoli pe alee și se opri în brațele lui Jake.
Tot ceea ce reținuse Kelly era o pălărie de pai turtită pe un păr roșcat, niște genunchi murdari de pământ și niște pantaloni verzi.
- Nu mai e, Jake, nu mai e!
Fața ridată îi era înlăcrimată și plină de praf. Îi spuse suspinând adânc:
- Horațio nu mai e!
- Ssst! Nu plânge! Te îmbolnăvești.
Jake îi aranjă pălăria caraghioasă și-i șterse lacrimile.
Depășind starea de șoc și confuzie, Kelly privi cu drag spre femeia drăguță și ciudată. Îl văzu pe Jake netezindu-i duios părul zburlit. Avu impresia că se află în fața unei siluete foarte drepte, foarte corect îmbrăcată în alb și negru, care parcă făcea parte din peisaj. Doar coșul uriaș cu unelte de grădinărit distona cu perfecțiunea îmbrăcăminții și a comportamentului.
- Ce s-a întâmplat, mamă?
Jake își șterse torentul care-i udase cămașa.
- L-a mâncat blestemata de pisică.
Complet confuză și neajutorată, Kelly se întoarse spre bărbatul care aștepta liniștit la câțiva pași depărtare.
- Sunt Monroe, doamnă.
Făcu o plecăciune.
- La serviciile dumneavoastră. Horațio era orhideea premiată a doamnei.
Fără a-i veni să creadă, Kelly se uită la el și expresia feței lui arăta că nu era deloc neobișnuit ca mama lui Jake să plângă pentru o floare mâncată de pisică.
- De ce a mâncat-o, mamă?
- Nebuna, a crezut că este... Aș fi vrut să fie arsenic. Doi ani am îngrijit-o cu cea mai mare atenție și, tocmai când îmbobocise... Bună, draga mea! Trebuie să fii Kelly.
Kelly era total derutată.
- Da... eu... da...
Se simți strânsă în brațele mici, dar surprinzător de puternice. Un parfum de flori o învălui toată și îmbrățișă dintr-o chemare neștiută, trupul slăbuț. Ar fi fost într-adevăr foarte greu să nu răspunzi unei asemenea exuberanțe.
Era evident că tot ce simțea femeia aceasta dinamică și roșcată era foarte intens și copleșitor.
Era evident că tot ce simțea femeia aceasta dinamică și roșcată era foarte intens și copleșitor.
- Acum lasă-mă să te privesc!
O așeză pe Kelly în fața ei și ochii înțelepți îi examinară fața tânără. Apoi dădu din cap satisfăcută de impresia pe care i-o făcea.
- Da, ești exact cum a spus Jake: foarte frumoasă.
- Vă mulțumesc, doamnă Caldwell.
- Nu, nu, nu! Spune-mi Lily, dragă!
Lily? Fața lui Kelly arăta confuzia. Abia vizibilă, dar ochilor pătrunzători ai lui Lily nu le scăpa nimic.
- Presupun că Jake ți-a spus că mă cheamă Victoria.
Se opri un moment, apoi continuă:
- Acesta este numele din actul de identitate dar cu mulți ani în urmă, soțul meu a observat că semăn cu un crin care-i aduce fericirea.
Doamna Caldwell - sau Lily - vorbea de parcă se aștepta ca tânăra femeie să înțeleagă exact ce intenționa să spună. Kelly însă n-ar fi admis nici în ruptul capului că era tulburată, dar n-o înțelegea pe isteața Lily.
- Nu cunoști limbajul florilor, Kelly?
- Nu! Mă tem că nu.
- A! Atunci trebuie să știi că fiecare floare poartă un mesaj și fiecare dintre noi este reprezentat de o floare.
Lily o studie pe Kelly cu atenție, pătrunzând adânc în secretele ochilor ei.
- Cred că acum ești o crizantemă galbenă. Vei fi întotdeauna crizantemă, dar culoarea ți se va schimba curând.
Era o remarcă enigmatică, însă Kelly nu găsi de cuviință să creară explicații. Cel puțin pe moment.
- Știai că Jake este cedru?
- Mamă, sunt sigur că este fascinată de florile tale, dar poate c-ar fi mai bine să-ți continui educația cu ea altă dată. Este foarte obosită și trebuie luat în considerație și copilul. Știi doar.
- Dumnezeule! Iartă-mă, draga mea!
Mângâie obrazul lui Kelly cu o mână aspră.
- Nu mă gândesc decât la mine. Desigur, trebuie să fii obosită și copilul trebuie să aibă parte de toată îngrijirea pe care i-o putem da.
- Fetiță, zise Jake.
- A, ați și decis deja?
- Da. Copilul nostru va fi o fetiță care va semăna aidoma cu mama sa.
Ochii lui Jake se opriră pe gura ce exprima uimirea. Nu mai lipsea decât foarte puțin s-o ia în brațe.Dacă ea ar fi făcut un pas, ar fi simțit îmbrățișarea lui. Putea s-o facă? Avea dreptul?
Kelly ezită, nesigură și clipa fermecată se spulberă. Jake nu se întoarse și Kelly se simți părăsită. Se lupta cu mândria din inima ei, amintindu-și de fapt că privirea aceea pătrunzătoare nu-i era adresat, Era o părticică bine calculată din planul lui. Nu însemna nimic. Nu trebuia să uite asta!
- Așadar, va fi fetiță.
Lily acceptă părerea lui Jake ca pe un fapt deja produs, ca și cum copilașul n-ar fi îndrăznit să fie băiat.
- Mamă! o chemă Jake politicos.
- Oh, da. Kelly trebuie să se odihnească. Jake, ia-i bagajul, iar Monroe va... Unde este omul ăsta? E așa de enervant! Niciodată nu-i în preajmă, când ai nevoie de el! Monroe, unde-ai dispărut?
- Aici, doamnă.
- Bine. Nu mai sta aici! Arată-i doamnei Caldwell camera ei.
- Da, doamnă.
Se întoarse spre Kelly încă o dată, cu o plecăciune perfectă.
- Dacă binevoiți, vă rog, doamnă Caldwell!
Kelly nu avea de ales. Trebuia să-l urmeze.
Monroe pusese un fel de întrebare, dar ea îl suspecta că-i dăduse o comandă, chiar dacă o făcuse liniștit și politicos. Era prea obosită și aștepta confortul unui pat moale, fiind frântă de ziua lungă, de masa târzie din ajun și de îngrijorarea pe care i-o produsese această întâlnire. Nu-i spuse nimic lui Jake, urmărindu-i doar din privire aprobarea.
Îi zâmbi cald, apoi îl urmă pe Monroe.
Nu-și dădu seama că bătrânul își potrivea pașii după mersul ei obosit, nici că, după umerii ei căzuți, Jake ar putea sesiza cât este de ostenită. Sigur era însă că el nu știa că ea se acuza pentru prostia de a-i fi promis, cu o zi înainte, că va participa la tot ce-i va propune.
Jake n-o putea refuza pe Kelly, indiferent ce-ar fi crezut el într-un moment sau altul. Simți cum pieptul îi este străbătut de un fior de plăcere când se gândi cât de fermecătoare fusese în bucuria ei inocentă la vederea insulei și a mării. O urmări cu privirea până când ușile grele se închiseră în urma ei și abia apoi avu grijă de bagaje.
Lily stătea alături de el privindu-și fiul înalt și mândru cu un zâmbet pe buze.
Monroe o lăsă pe Kelly să se obișnuiască cu grandoarea casei.
Ea aruncă priviri admirative spre scările duble care se despărțeau în două. Erau străjuite de plante agățătoare, provenite din sud, pe cât de rare, pe atât de frumoase. Kelly, oricât de obosită ar fi fost, putea să-și dea seama că se află într-o casă încântătoare.
După ce urcase scările elegante din lemn lăcuit, îi veni să râdă că mai ieri tapetul avea drept corespondent pereții mâzgăliți.
- Doamnă Caldwell, este ceva în neregulă?
- Totul e minunat. Mulțumesc, Monroe.
Îi zâmbi, alungându-și tensiunea de pe față. Totuși nimic nu-i putea ascunde slăbiciunea.
- Dacă doamna dorește să se odihnească, pot să-i aranjez patul.
Era din nou un ordin mascat, deghizat abil într-o sugestie.
- Mulțumesc, Monroe. Cred că da.
Zâmbind încă, îl urmă pe tiranul politicos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu