Însoțitoarea de zbor, Chris Bohjalian

1- 7
Partea întâi
PREGĂTIȚI-VĂ PENTRU IMPACT
Capitolul unu

         Primul lucru de care deveni conștientă fu mirosul de șampon de hotel, o aromă din Orientul Mijlociu care-i aducea aminte de anason, iar apoi - când deschise ochii - de felul în care lumina de la geam era diferită de lumina din camerele de hotel în care era cazat de obicei echipajul.

    Soarele de dimineață strălucea desenând o linie subțire din tavan până-n podea, în locul în care draperiile, deși groase, nu se întâlneau, și albind o fâșie de covor. Femeia clipi, nu din cauza luminii, ci a înțepăturilor dureroase din ochi. Avea nevoie de apă, dar i-ar fi trebuit un tsunami ca să poată alunga mahmureala ce o aștepta. Avea nevoie de Advil, dar, din păcate, pastilele roșii pe care le înghițea ca pe bomboanele M&M în astfel de momente erau acum departe de ea. Se aflau în geanta cu medicamente din camera ei de hotel. Din hotelul ei.
   Și acesta clar nu era hotelul ei. Era al lui. Se întorsese aici?
   Aparent, da. Era sigură că plecase. Crezuse că se întorsese la hotelul mult mai modest oferit de compania ei aeriană. Cel puțin acesta fusese planul ei. La urma urmei, avea un avion de prins în dimineața aceasta.
   Mintea ei începu încet să descifreze întrebările la care trebuia să răspundă când se răsuci în pat, principala întrebare fiind și cea mai banală: cât era ceasul? Se pare că ceasul era pe partea lui, pentru că pe a ei sigur nu era. Pe noptiera ei se aflau telefonul și o scrumieră din porțelan cu bombonele, curmale și trei cubulețe perfecte de rahat turcesc, fiecare pe un bețișor argintiu de mărimea unei scobitori.
   Timpul conta, pentru că trebuia să fie în holul hotelului corect - al hotelului ei - alături de restul echipajului până la ora 11 și un sfert, ca să urce cu toții în mașina care-i ducea la aeroport și apoi în avionul spre Paris. Orice altceva, inclusiv cum avea să-și găsească curajul să-și dea picioarele jos din pat și să se ridice - o sarcină care, având în vedere felul în care se simțea, ar fi necesitat curajul unui gimnast participant la Jocurile Olimpice - era pe locul doi. Inspiră și expiră încet pe nas, sunetul fiind un șuierat jos, de data aceasta inhalând un miros mai pronunțat decât cel de anason: mirosul sexului.
    Într-adevăr, camera avea mirosul puternic și de neconfundat de șampon de hotel scump, dar putea să se simtă și pe ea și putea să-l simtă și pe el, secrețiile evidente ale nopții anterioare. El era încă acolo, dormind fără să scoată nici măcar un sunet, și avea să-l vadă odată ce se întorcea. Odată ce se ridica în capul oaselor.
   Of, măcar dacă l-ar fi adus la ea în cameră. Dar, la cină, bărbatul îi dăduse cheia lui de la cameră, spunându-i că se va întoarce până la nouă și rugând-o să-l aștepte acolo. Așa făcuse. Camera lui era... un apartament. Era imens, decorat impecabil și mai mare decât apartamentul ei din Manhattan. Măsuța de cafea din camera de zi era incrustată cu sidef și avea lemnul atât de lustruit încât reflecta lumina ca o lună plină. În bar era o sticlă de whisky - acesta era un bar adevărat, nu un minibar sau un frigider de cămin cu câteva doze de Coca-Cola Zero pe un raft în rest gol - care poate costa mai mult decât întreținerea pe o lună a apartamentului ei din New York.
   Închise ochii de rușine, dezgustată. Încercă să-și aducă aminte că asta era ea, de fapt - așa era ea - și s-o lase mai moale, măcar puțin, cu ura de sine. Nu se distraseră noaptea trecută? Bineînțeles că se distraseră. Cel puțin așa presupunea. Când deschisese ochii prima dată, sperase o clipă că leșinase de beție, dar nu, era clar că se îmbătase atât de tare încât își pierduse memoria. Din nou. Diferența nu stătea în semantică. Le trăise pe amândouă. Pierderea cunoștinței din cauza băuturii era mai mult umilitoare atunci când se întâmpla: ea era femeia cu fața ascunsă pe jumătate în pernele aruncate pe canapea, inconștientă de petrecerea care continua fără ea. Pierderea memoriei din cauza beției era mai mult stânjenitoare a doua zi dimineața, când se trezea în paturi străine cu bărbați străini, și nu avea idee cum ajunsese acolo. Putea să-și aducă aminte de camera aceasta de hotel și de acest bărbat, și acesta era un semn bun, dar clar erau niște goluri mari în memoria ei. Ultimul lucru pe care și-l aducea aminte era că plecase.
    Din ce își amintea, era îmbrăcată și pleca din apartamentul lui, iar el era îmbrăcat într-unul din halatele acelea superbe de hotel, cu dungi albe și negre de zebră la exterior și tricot plușat la interior, făcând glume despre sticla spartă de Stolichnaya, ale cărei cioburi nu apucaseră încă să le strângă. El mormăise că avea să se ocupe el a doua zi de votca vărsată și de cioburile ca niște pumnale.
   Și totuși iat-o aici. Înapoi în patul lui.
   Oftă încet, cu grijă, ca să nu-și înrăutățească durerea de cap ce o păștea. În cele din urmă, ridică capul și simți un val de greață în timp ce camera se învârtea. Instantaneu, se trânti la loc în brațele pufoase și generoase ale pernei.
   În avion, bărbatul mirosise a parfum, ceva lemnos care ei îi plăcuse, iar el îi spusese că este rusesc. Îi plăceau rușii, zisese el. Da, era american, un băiat din sud, glumise el, dar avea ascendență rusă și încă simțea că are suflet rusesc. Pușkin. Evgheni Oneghin. Ceva legat de scânteierile unei inimi goale. Rușii turnau bani cu găleata în fondul lui de investiții, anunțase el zâmbind larg - și era un zâmbet sincer, nu se dădea mare, arăta foarte copilăros - iar oligarhii nebuni erau ca niște unchi pentru el. În mâinile lui, aceștia erau ca niște ursuleți de pluș, nu ca niște urși adevărați din Rusia.
   Nu-i mai simțea mirosul de parfum acum, dar își aduse aminte că făcuseră duș împreună. Baia avea un duș mare, în stil elefant, cu marmură în dungi alb și negru, plus o banchetă de marmură, pe care el stătuse și o trăsese în poala lui în timp ce o spălase pe cap cu șampon de anason.
   Îl chema Alexander Sokolov și era probabil cu 7 sau 8 ani mai tânăr decât ea: avea puțin peste 30 de ani, ghici ea. Îi plăcea să i se spună Alex, pentru că Al suna prea american. Într-o lume perfectă, mărturisise el, i s-ar fi spus Aleksandr, pentru că suna rusește. Dar când începuse să lucreze, șefii lui sugeraseră să folosească numele Alex: era neutru la nivel internațional, ceea ce era important, având în vedere că petrecea mult timp în străinătate.
   Crescuse în Virginia, deși nu avea nicio urmă de accent din sud, și locuia acum în Upper West Side din Manhattan și administra un fond de investiții pentru Unisphere Capital. Era pasionat de matematică, acesta fiind, potrivit lui, secretul succesului său, și motivul pentru care fondul dădea rezultate care mulțumeau pe toată lumea, de pe ambele maluri ale Atlanticului. Era evident că-i plăcea serviciul său, deși insista că erau puține lucruri mai plictisitoare decât să te ocupi de banii altora, așa că mai mult voia să vorbească despre ce făcea ea. Să afle „poveștile ei de război”. Era complet fascinat.
   Ocupase locul 2C în drumul spre Dubai și nu dormise prea mult în avion - sau chiar deloc. Lucrase pe laptop, se uitase la filme și flirtase cu ea. El ajunsese s-o cunoască mult mai bine decât îl cunoscuse ea. Înainte să aterizeze, căzuseră de comun acord să meargă să tragă un pui de somn și apoi să se vadă ca să ia cina împreună. Se vor întâlni în holul de la intrarea hotelului său.
   Amândoi știau că cina avea să fie doar un preludiu. Îi rosti numele în gând din nou înainte să se întoarcă și să se confrunte cu durerea puternică. Să se privească față în față. Încă o dată se gândi la cât de mult arak băuse azi-noapte. O dovadă de 120 de dolari.
   Lichidul limpede căpătase culoarea laptelui cu apă când adăugaseră gheață. Și apoi urmase și votca, Stolichnaya, pe care o adusese prietena lui ulterior. Mai băuse arak înainte; îl consuma de fiecare dată când zbura la Beirut, Istanbul sau Dubai. Dar mai băuse vreodată atât de mult? Își spuse că nu, dar se păcălea singură. Mai băuse. Bineînțeles. Într-o zi avea să fie descoperită de compania aeriană; într-o zi avea să zboare prea aproape de soare și să pice testul de alcoolemie, și acela avea să fie începutul sfârșitului.
   Începutul sfârșitului oricărui lucru din viața ei. Avea să calce pe urmele tatălui său, și știa unde duceau toate acestea.
   Nu, nu erau exact urmele tatălui ei, pentru că el era bărbat și ea era femeie. Știa cum stătea treaba cu femeile și bărbații versus alcoolul: nici bărbații, nici femeile nu terminau cu bine decât foarte rar, dar femeile erau cele care ajungeau să fie violate.
   Oftă. Mare păcat că avionul nu zbura spre Riad. Minibarurile hotelurilor din Arabia Saudită nici măcar nu aveau alcool. Ar fi trebuit să poarte abaya, care-i acoperea gleznele. Nu ar fi fost niciodată singură afară, așa că în niciun caz nu ar fi agățat bărbați.
   Nu s-ar fi întâlnit cu ei în holurile hotelurilor. Niciodată.
   Se gândi că poate ar fi fost bine acum dacă Alex nu ar fi răspuns la apelul din partea prietenei sale și nu ar fi pus-o să se îmbrace.
   Femeia - Cassie credea că o cheamă Miranda, dar chiar dacă acesta nu fusese unul dintre lucrurile pe care le uitase, memoria ei încă era a naibii de încețoșată - sunase exact după ce ieșiseră de la duș, curați, relaxați după sex, și încă puțin beți, și anunțase că a doua zi avea să fie la aceleași ședințe cu Alex. Poate că avusese ceva de-a face și cu proprietățile imobiliare din Dubai, dar Cassie nu era sigură de unde prinsese ideea asta.
   Când Miranda ajunsese în apartament, era clar că ea și Alex aveau un trecut foarte scurt, și, de fapt, se vedeau pentru prima dată. Și totuși, aveau un trecut care depășea domeniul muncii: părea că au prieteni comuni și cunoștințe de afaceri în domeniul construcțiilor peste tot în acest oraș de la malul mării, care arăta desprins parcă dintr-o povestire științifico-fantastică. Era de-o seamă cu el, avea ochi căprui închis și păr roșcat închis, pe care-l ținea prins într-o coafură franțuzească impecabilă. Purta pantaloni de costum negri și largi și o tunică elegantă, dar nu scumpă, în roșu și negru. Și cu siguranță ținea la băutură.
    Cei trei stătuseră în somptuoasa cameră de zi a apartamentului timp de o oră, sau poate puțin mai mult, în timp ce băură votca adusă de Miranda. Lui Cassie îi trecuse prin cap că probabil era un fel de sex în trei aranjat, și deși ea nu avea de gând să inițieze asta, știa că ar fi fost de acord dacă Alex și Miranda ar fi propus-o. Era ceva la acea atmosferă - băutura, tachinarea, apartamentul - ce o excita din nou. Alex și Miranda stăteau pe scaune în capetele opuse ale măsuței elegante de cafea, iar ea stătea singură pe canapea, și, într-un fel anume, faptul că stăteau toți trei la un metru distanță unul de celălalt făcea ca atmosfera să fie și mai încinsă.
   Dar, până la urmă, nu fusese vorba de sex în trei. Miranda plecase, pupându-i pe amândoi în aer în dreptul obrajilor înainte ca Alex să închidă ușa în urma ei. Dar Miranda nici nu apucase să ajungă la liftul din capătul coridorului că Alex o și dezbrăcase din nou pe Cassie, apoi se dezbrăcase și el, și făcuseră dragoste din nou, de data aceasta în dormitor, în acel pat magnific cu tăblie masivă în formă de arcă arăbească.
   Dar apoi se îmbrăcase. Sigur se îmbrăcase. Știa că făcuse asta.
   Avea de gând să se întoarcă la hotelul oferit de compania aeriană.
   Nu-și luase la revedere de la el la ieșirea din apartamentul lui? Nu ajunsese chiar până la lift, oriunde o fi fost acela?
   Poate. Poate că nu.
   Chiar nu mai conta, pentru că era clar că se întorsese în camera lui și se urcase la loc în patul lui.
   Presupunând, desigur, că plecase totuși. Poate că-și aducea aminte că mersese singură de la restaurant până în camera lui de hotel după cină, când Alex îi spusese că are o scurtă întâlnire cu un investitor. Îi spusese că vrea s-o găsească dezbrăcată în camera lui când va ajunge. Ea îi făcuse pe plac.
   Și acum, iat-o aici, din nou dezbrăcată.
   În cele din urmă, trase aer în piept, strâmbându-se din cauza înțepăturilor din ochi, și se întoarse la 180 de grade în pat, cu fața spre Alex.
   Și iată-l și pe el. O fracțiune de secundă, mintea ei înregistra doar faptul că ceva era în neregulă. Poate din cauza corpului complet nemișcat, dar poate și din cauza senzației de rece pe care o ai la atingerea unui amfibian. Apoi văzu sânge. Văzu pata mare roșie de pe pernă și o baltă lucioasă, încă umedă, pe așternuturile albe ca zăpada. Stătea întins pe spate. Îi văzu gâtul, tăietura roșie care se întindea dintr-o parte în alta, și zări cum sângele țâșnise pe pieptul său și pe bărbie, mânjindu-i barba scurtă de culoarea mierii.
   Din reflex, în ciuda durerii, aruncă așternuturile și sări din pat, retrăgându-se spre draperiile de la geam. Stând acolo, își puse brațele în jurul pieptului de parcă ar fi avut pe ea o cămașă de forță și în acel moment observă că era sânge și pe ea. Pe părul și pe umărul ei. Pe mâinile ei. (Mai târziu, când se va afla în lift, va presupune că singurul motiv pentru care nu țipase fusese datorită instinctului de supraviețuire. Judecând după felul în care-i pulsa capul, sunetul urletului ei disperat și panicat ar fi omorât-o.)
   Mai văzuse vreodată atât de mult sânge? Nu al unui om. Poate că văzuse sângele unei căprioare, când era mică și locuia în Kentucky.
   Dar nu al unei persoane. Niciodată.
   Dincolo de corp, pe cealaltă parte a patului, se afla ceasul. Un ceas digital. Era ora 9:51. Avea mai puțin de 90 de minute ca să ajungă la recepția celuilalt hotel și să se pregătească să plece spre aeroport, să facă drumul înapoi spre Paris și apoi, mâine, să se întoarcă acasă, pe aeroportul JFK.
   Cu spatele lipit de draperii, se strânse mai întâi ghem ca un jucător de baseball care se pregătește să prindă mingea și apoi se așeză pe podea. Încercă să se concentreze, să ia decizii. Mintea ei nu făcu decât să încetinească atunci când observă cioburile de sticlă de pe jos, o constelație pe covor între piciorul patului și comoda elegantă pe care stătea televizorul.
    Cândva, fusese sticla de Stolichnaya pe care o adusese Miranda; acum rămăseseră niște fâșii și fragmente triunghiulare care aproape că arătau frumos, deși gâtul sticlei încă era atașat de o parte a ei care rămăsese cu o margine zimțată. Și apoi, când își dădu seama ce ar putea însemna asta, simți cum i se face greață. O luă la fugă spre baie cu mâinile la gură, de parcă degetele ei ar fi putut s-o ajute cu ceva ca să nu dea drumul unei cascade care sfida gravitația, și ajunse la vasul de toaletă. Abia dacă apucă să ajungă.
   Stătu cu spatele sprijinit de bideu, cu fața la duș și privi duzele din tavan și legănarea pereților. Începu să-și facă în minte o listă cu tot ce-și putea aminti de noaptea trecută, dar își dădu curând seama că erau multe lucruri dincolo de cortina aceea de arak, votcă și orice altceva mai băuseră noaptea trecută. Încercă să-și imagineze ce ar fi putut s-o determine să ia o sticlă spartă și să taie gâtul bărbatului ca și cum ea și tatăl ei ar fi tăiat gâtului unei căprioare. Nu era vreo scandalagioaică atunci când se lua la bătaie într-un bar. Nu rănise niciodată pe nimeni - cel puțin nu fizic. Dar comportamentul ei atunci când bea, atunci când își îneca rațiunea în tequila și gin, era legendar.
    În teorie, exista o primă dată pentru toate, deși pentru ea nu avea nicio logică să-l fi omorât. Din ce-i spuseseră oamenii, când era moartă de beată, făcea lucruri degradante, făcea remarci sarcastice și (câteodată) se expunea pericolului. Dar nu fusese niciodată violentă.
   Își dădu seama că primul lucru pe care trebuia să-l facă era să se asigure că semnul „Nu deranjați” era pus pe ușa camerei. Trebuia să le țină departe pe cameriste, până își dădea seama ce naiba să facă.
   Clipi. Clipi din nou. Era mirată de cât de repede cadavrul lui Alex Sokolov o trezise de-a binelea și făcuse ca durerea unei noi mahmureli tectonice și regretul unei alte nopți de sex cu un necunoscut să pară mai degrabă ceva lipsit de importanță.

   Se holbă o clipă la telefonul fix din camera de zi a apartamentului și la butonul cu care suna la recepție. Până la urmă, nu ridică receptorul.
   În schimb, făcu un duș. Se șamponă ca să scape de sângele din păr și își frecă umărul și mâinile de parcă ar fi avut smoală pe ele. Nu știa care erau detaliile despre pedeapsa cu moartea în Emiratele Arabe Unite, dar presupunea că era o pedeapsă mai civilizată decât în țara vecină, Arabia Saudită. (Avea o impresie vagă în urma știrilor de la televizor că decapitările în public erau aproape la fel de populare ca fotbalul în Arabia Saudită.) Dar nu voia să afle.
   De fapt, avea două opțiuni: ori chema pe cineva în clipa în care ieșea din duș, ori nu chema pe nimeni. Ori avea să rămână aici mult timp - foarte mult timp - ori avea să plece spre Franța în câteva ore.
   Cuvintele îi răsunau în minte: foarte mult timp. Dumnezeule, își aduse aminte de o biată studentă americană care stătuse câțiva ani într-o închisoare din Italia în așteptarea procesului pentru o crimă pe care ea jura că nu o comisese. Se cutremură gândindu-se ce o aștepta aici în Orientul Mijlociu, mai ales pentru că presupunea că nimeni nu ar crede că intrase altcineva în apartament, aproape că îl decapitase pe Alex Sokolov și pe ea o lăsase în viață. Și dacă ar fi ales prima opțiune, să-i alerteze pe oameni că era un cadavru în patul în care dormise ea, trebuia să sune la recepție sau la compania aeriană?
   Să sune la ambasada americană?
   Alegerea depindea, pe de o parte, de posibilitatea ca ea să-l fi omorât pe acest tânăr manager al unui fond de investiții. În ciuda dovezilor, o parte din ea - cea mai mare parte din ea - credea sincer că nu ea fusese. Cu siguranță făcuse alte lucruri nebunești la beție; când era moartă de beată încât nu-și mai putea aduce aminte nimic.
   Auzise a doua zi tot ce spusese noaptea trecută. Auzise ziua următoare ce făcuse noaptea trecută. Uneori, auzea când revenea într-un bar anume.
   Ai făcut un karaoke extrem de provocator - fără muzică, Cassie, fără muzică! Nu era niciun aparat de karaoke! - în timp ce stăteai pe un scaun într-un colț.
   O, Dumnezeule, ai căzut în nas atât de tare în toaletă! Cum de nu ți l-ai rupt?
   Ți-ai dat jos hainele și ai încercat să-l determini pe barman să facă yoga dezbrăcat cu tine.
   Dintr-un noroc chior, nu se alesese până acum cu nicio amendă pentru condus sub influența băuturilor alcoolice, nu comisese nicio crimă și niciun delict, așa că încă îi era permis să zboare. Se gândi încă o dată la tatăl ei. În timp ce se ștergea - repede și cu asprime - își aduse aminte de bărbații și de greșelile făcute în trecut, și numără încă o dată toate țările diferite în care se culcase cu străini și se trezise vai de capul ei în paturi necunoscute. Chiar și acum, probabil că nu era nimeni din echipaj care să se întrebe de ce nu era cu ei la hotelul lor. Prea puțini o cunoșteau, dar cei mai mulți cunoșteau și alte persoane exact ca ea. Comportamentul ei o fi fost extrem, dar nu era ieșit din comun.
   Dacă nu ea tăiase gâtul unui bărbat care îi spălase părul cu tandrețe în duș, presupuse că ar fi extrem de recunoscătoare că oricine o fi făcut-o nu se deranjase s-o omoare și pe ea. Și asta, în schimb, sugera ori respect față de viața umană, ori dezgust față de o victimă colaterală, care nu părea să se potrivească brutalității cu care el (sau ea, sau ei) îl omorâse pe partenerul ei beat de noaptea trecută.
   Ar putea însemna și că i se înscena asta. Cineva - probabil chiar acea femeie care venise la ei în cameră ca să bea împreună - voia ca ea să fie învinovățită pentru crima aceasta.
   Două gânduri îi trecură prin minte și nu era sigură dacă să le considere paranoice sau straniu de lucide pentru mintea ei: primul era că nu îl omorâse ea pe Sokolov, dar amprentele ei erau, fără nicio îndoială, pe gâtul lui și pe sticla spartă. Al doilea era noțiunea că nu arakul o afectase atât de tare: fusese drogată. Fuseseră drogați amândoi. Poate fusese votca din sticla pe care o adusese Miranda.
   Femeia susținuse că o adusese pentru că nu era sigură dacă minibarurile hotelului Royal Phoenician aveau băuturi alcoolice; în Dubai, unele minibaruri din hoteluri aveau, altele nu. Poate că darul nu însemnase nimic mai mult, fusese doar un dar; sau poate că nu.
   Se liniști puțin gândindu-se la faptul că nimeni dintre cunoscuții ei nu avea habar că ea era aici, în camera 511, la hotelul Royal Phoenician. Sigur, Megan și Shane o văzuseră flirtând cu Alex de pe locul 2C, dar nu le spusese niciodată celor doi însoțitori de zbor că avea de gând să se vadă cu el. Ea și Alex fuseseră discreți când discutaseră unde și când se vor întâlni. Nu-i dăduse numărul ei de telefon pentru că nu i-l ceruse - ceea ce însemna că nu era nimic despre ea în telefonul lui.
   Era numai Miranda.
   Dar Miranda știa multe. Miranda știa că era însoțitoare de zbor. Miranda știa cum o cheamă - cel puțin numele mic. Cassie bănui că Miranda ar fi cea care va suna la hotel când Alex va lipsi de la ședința la care trebuia să ajungă și nici nu va răspunde la telefon.
   În cele din urmă, își spuse că sigur făcea lucruri discutabile când se îmbăta, dar tăierea gâtului oamenilor nu se număra printre ele.
   Cel puțin nu credea asta. Dar nici nu avea de gând să muște momeala și să sune la recepție. Urma să plece cât mai departe de Dubai și de Peninsula Arabică și să se confrunte cu acuzațiile Mirandei - și, da, cu propria ei vină – când se va întoarce în Statele Unite.
   Așa că puse săpunul și buretele pe care le folosise la duș în geanta ei de umăr. Avea să ia și prosopul, deși se gândi că ADN-ul ei era peste tot pe așternuturi. Cu toate acestea, după ce se îmbrăcă, frecă cu buretele tot ce-și putea aminti că atinsese în dormitor, baie, camera de zi, sperând să-și elimine amprentele. Șterse paharele, minibarul și sticlele - toate sticlele goale. Telecomanda de la home cinema. Apoi, pentru că cea mai mare parte a nopții trecute era în ceață, cu goluri negre pe alocuri, șterse tot ce credea că ar fi putut să atingă. Mânerele de la cameră și de la dulapuri, umerașele, cealaltă tăblie a patului. Plus frumoasa tăblie de la capul patului.
   După ce termină, culese toate cioburile pe care reuși să le găsească. Privi o clipă marginea zimțată a sticlei. Ar fi putut chestia asta să-i taie gâtul lui Alex Sokolov cu precizia unui bisturiu? Nu avea nici cea mai mică idee. Așa că o luă și pe ea și o înfășură în prosop.
   Trase draperiile și clipi privind soarele și apa albastră și plată care era la câteva clădiri mai încolo. Deși camera lor era doar la etajul cinci, holul de la intrarea hotelului era la fel de înalt ca un cazinou, și avuseseră o priveliște neobstrucționată la marea albastră.
   Își propuse că, atunci când avea să ajungă cu bine în Statele Unite - presupunând că avea să reușească - va discuta cu un avocat. Va face lucrurile pe rând. Cel mai important acum era să se întoarcă la hotelul ei, să inventeze un bărbat cu care petrecuse noaptea, în cazul în care o întreba cineva, și să ajungă în holul hotelului ei până la unsprezece și un sfert. Presimțea că nu va putea să respire ușurată până când avionul nu se va ridica de pe pistă. Nu, în adâncul ei, știa că nu avea să se relaxeze nici atunci. Cel puțin nu de tot. Dintre toate lucrurile oribile pe care le făcuse când fusese beată, nimic nu era mai rău decât faptul că lăsase în urma ei un corp care sângerase până la moarte.
   Și, spre stupoarea ei, făcea asta trează.

   Lăsă semnul cu „Nu deranjați” atârnat de clanța ușii cu panglica sa aurie elegantă, astfel încât corpul lui Alex să rămână nedescoperit cât mai mult timp posibil, și rămase pe loc o clipă încercând să-și aducă aminte unde naiba era liftul.
    Hotelul era enorm, cu coridoare care păreau că șerpuiesc în toate direcțiile. În cele din urmă, porni, mergând repede pe holurile pustii, și ajunse la lifturi. Liftul părea că nu mai ajunge, dar se liniști singură spunându-și că timpul trecea încet pentru că era agitată. Nu, nu agitată: era îngrozită. Se calmă gândindu-se că ar putea să-i povestească recepționerului ce se întâmplase și să le spună - să insiste - că ea nu făcuse nimic rău. La urma urmei, în momentul de față, nu făcuse nimic irevocabil: pur și simplu, se urca în lift (care era și el gol, un semn bun). Apoi traversă holul magnific de la intrare cu palmieri și covoare orientale și umbrare maure opulente (și, da, camere de supraveghere), fața ei fiind ascunsă în spatele ochelarilor și eșarfei pe care o cumpărase ieri înainte să plece din aeroportul din Dubai, și se trezi că traversează șirul de magazine din interiorul hotelului. Magazinul de încălțăminte Christian Louboutin. Cel care nu vindea decât eșarfe Hermes. Un butic elegant cu obiecte de artă și mărunțișuri.
   Își aduse aminte acum, imaginile fiind ca prin ceață, că intrase în toate trei. Se întâmplase după cină, când era în drum spre lift. Când îl așteptase pe Alex să se întoarcă de la întâlnirea sa. În unul dintre magazine văzuse o eșarfă cu imprimeu de leopard - sclipitoare, cu pete negre și galbene și mărgele aurii pe margine - pe care și-ar fi dorit-o, dar știa că nu și-o permite.
   Mergea și mai repede, evitând contactul vizual cu oricine, ignorându-i pe portar, pe valeți și pe ospătarii care-i ofereau ceai, iar apoi ieși din nou afară, în deșertul torid, trecând pe lângă fântânile hotelului ce încadrau două piscine gemene. Aproape că se urcă într-un taxi, dar se opri. De ce să ofere cuiva dovezi în plus că fusese în acest hotel, de vreme ce se hotărâse să plece fără să anunțe crima?
   Era afară. Pleca. Și cu fiecare pas pe care-l făcea, ideea de a se întoarce devenea și mai problematică - dacă nu chiar imposibilă - pentru că fiecare pas o făcea să treacă de la nevinovăție la vinovăție.
   Confirma acuzațiile pe care acea Miranda sigur avea să le facă.
   Se uită la ceas: ghici că are de mers 10 minute până la hotelul ei, ceea ce i-ar oferi apoi 15 minute să se schimbe în uniformă și să coboare în holul hotelului. Poate chiar 20, pentru că evident că echipajul n-ar fi plecat fără ea. Începu să-i scrie un mesaj lui Megan, prin care s-o anunțe că era pe drum, dar apoi se opri. Mesajele lăsau o urmă. O clipă, se mai liniști, dându-și seama că Megan nu-i dăduse mesaj, dar apoi o revelație o lovi din plin: dispărea în orașe străine, chiar și aici în Orientul Mijlociu, atât de frecvent încât Megan, persoana cu care zburase cel mai mult de-a lungul anilor, nu părea deloc îngrijorată de absența ei.
   Dumnezeule, era un dezastru. Un dezastru absolut.
   Și totuși înaintă pentru că, la fel ca avioanele în care petrecuse atât de mult timp din viața sa, aceea era singura direcție care-i permitea să supraviețuiască. Se concentră. O luă la dreapta, spre marele rond al hotelului. Aruncă o ultimă privire palmierilor, fântânilor și șirului lung de mașini de oraș cu geamuri blindate și porni spre hotelul mai puțin opulent al companiei aeriene. Oftă.
    Luase o decizie - încă o decizie proastă într-o viață plină de astfel de decizii - și nu mai avea cum să dea înapoi.

Capitolul doi

   - Ai putea face filme științifico-fantastice aici. Filme nebunești. Imaginează-ți că îi oferi un asemenea decor unui producător de filme ca Tarkovski. Privești pe geam de la etajul 99 al Burj Khalifa, mai ales dimineața când totul este învăluit în ceață. Vârfurile clădirilor sunt deasupra norilor. Acoperișurile înalte sunt în nori - chiar în nori. Ies din ceață. Cele mai noi și cele mai bune clădiri din orașul ăsta? Crede-mă, au fost construite pentru marțieni.
   Elena dădu din cap. Văzuse destule poze cu Dubai înainte să ajungă și vizionase ore întregi de filmulețe. Avusese loc la geam pe timpul zborului și, deși nu reușise să zărească acele porturi enorme create de om ce aveau formă de palmieri, în timp ce avionul ateriza, atunci când se apropiaseră de pistă, se bucurase de zgârie-norii în stil Blade Runner. Până și acest bar de hotel era alcătuit dintr-o serie de coloane negre futuriste, obeliscuri de sticlă și candelabre care atârnau din tavan ca niște țurțuri subțiri. Nu mai văzuse scaune de bar atât de înalte până acum.
    Dubai era o lume verticală între platitudinea nisipului și cea a apei, un avanpost avangardist situat peste Golful Persic față de Iran. Era total diferit de Gaziantep, orașul turcesc în care-și petrecuse aproape toată luna trecută urmărindu-și prada. Anumite părți din acel oraș încă păreau a fi niște secvențe proaste dintr-un film turnat în Orientul Mijlociu în timpul Primului Război Mondial. Aproape că se aștepta să-l vadă pe Peter O’Toole în costumul său de Lawrence al Arabiei traversând o piață.
   - Cum a mers ședința? îl întrebă ea pe Viktor.
   Tocmai se întorsese de la NovaSkies.
   - Au o dronă care vânează drone, anunță el, fără să-i răspundă neapărat la întrebare.
   Elena nu putea să-și dea seama dacă era disprețuitor față de ceea ce văzuse sau dacă încă mai reflecta asupra opțiunilor Siriei. Apoi o întrebă:
   - A fost vreo problemă cu calculatorul lui Alex?
   Purta un costum negru și o cămașă albă simplă cu cravată. În bar era aer condiționat - erau clar peste 38 de grade Celsius afară, dar înăuntru doar 18 - dar pe el păruse să nu-l deranjeze deloc căldura până să intre aici. Ea aproape că se ofilise. Dar, de fapt, se topea încă din clipa când ieșise din terminalul aeroportului.
   - Niciuna, răspunse ea, întinzându-i un stick de memorie care arăta ca un tub minuscul de pastă de dinți, genul care era purtat într-o trusă de călătorie cu avionul. Polițiștii din Dubai sunt buni. O să presupună că a fost un investitor supărat. Știu că avem tendința să exagerăm.
   - Tu ești o investitoare supărată. Cel puțin ar trebui să fii. Fura și de la tine.
   - Știu.
   Elena bea acum ceai cu gheață din cauza sticlei de Stolichnaya - pe care trebuise să o bea noaptea trecută cu americanii ăia idioți.
   Dar, în orice caz, ea bea rar alcool la masa de prânz. Viktor savura un cocktail făcut cu rachiu de secară și bitter arăbesc. Barul se afla la primul etaj. Femeia privi soarele de prânz.
   - Da, polițiștii din Dubai sunt buni, foarte buni, repetă el sumbru. Excelenți, serios. La fel și forțele de securitate. Mă gândeam la povestea aia de acum câțiva ani, când liderul Hamas a fost omorât în camera sa de hotel.
   Ea dădu din cap. Știa povestea; cu toții o știau. Autoritățile din Dubai reușiseră să-i găsească pe executanți cu ajutorul camerelor plasate în tot orașul. Îi urmăriseră de la aeroport până la clubul de tenis, unde fusese locul lor de întâlnire, și apoi până la hotelul în care îl executaseră pe comandantul militar. Mossadul era responsabil, bineînțeles - și cei din Dubai fuseseră atât de furioși că nimeni nu le spusese de crima ce urma să aibă loc, încât deconspiraseră toți agenții. Făcuseră publice înregistrările camerelor de supraveghere și îi deconspiraseră pe toți.
   - Au trecut mai mulți ani de atunci. Probabil în jur de 10. Eu eram încă în facultate, îl corectă ea.
   - Sigur că da. Bineînțeles. Tatăl tău era încă în viață, spuse el și-i aruncă un zâmbet cu o ușoară urmă de răutate.
   Nu era crud în mod direct, ci mai de grabă ranchiunos: nu-i plăcea să fie corectat. Știa cât de mult își iubise tatăl și faptul că îi aducea aminte de moartea lui era o mică mustrare. Dar după ce își spuse punctul de vedere, expresia lui se schimbă:
   - Și Alex dormea?
   - Da. Picase lat din cauza băuturii mai degrabă.
   - Nu l-ai împușcat?
   - Adusesem pistolul de calibrul 22 și un amortizor de zgomot, dar nu, până la urmă, nu l-am împușcat. Am considerat că nu are rost să risc și să fac vreun zgomot. Și îmi închipui că lucrul ăsta va fi văzut în unele cercuri drept un exemplu de justiție arabă - și un mesaj mai dramatic.
   El se șterse la gură cu dosul palmei și apoi se uită la ceas.
   - Nu-mi place dramatismul.
   Într-un fel, știa și ea asta. De aceea nu îi spusese încă despre însoțitoarea de bord. Avusese de gând să-i povestească, dar nu putea să decidă acum când o s-o facă. La urma urmei, femeia aia fusese beată moartă; abia dacă avea să-și aducă aminte ceva despre noaptea de amor petrecută cu Sokolov. În plus, cui ar fi putut să spună? Și de ce să spună? Când femeia anunțase că avea de gând să plece - să se întoarcă la ea în hotel - pentru că avea de prins un avion spre Paris dimineața următoare, Elena decisese să mai aștepte. Avea să plece și ea și să se întoarcă mai târziu ca să se ocupe de Sokolov. Era cel puțin la fel de beat ca noua lui cunoștință, așa că fusese ușor să-i ia una din chei de pe noptieră și să și-o bage în poșetă.
  - Am fost eficientă, susținu ea. Nu-ți face griji.
   Îl privi pe barman cum amestecă lichiorul de ciocolată și zmeura, și încercă să-și dea seama pentru cine era acea băutură ușoară.
   Decise că probabil clienta era americanca aceea blondă, care avea alături un bărbat de două ori mai în vârstă decât ea. Peste o secundă, văzu că avusese dreptate.
   - Ba îmi fac griji. Și tu ar trebui să-ți faci. Atunci când încetăm să ne mai facem griji, devenim neglijenți și se întâmplă lucruri rele.
   Elena ura când îi făcea morală, dar nu avusese niciodată logică să încerce să se apere în fața unui bărbat ca Viktor - mai ales după un comentariu care fusese al naibii de inofensiv după standardele lui. El era capabil de chestii mult mai rele. Împlinise 18 ani când era în Spetsnaz, forțele armate speciale sovietice, în Afghanistan în anii ’80, și se dovedise a fi foarte priceput în a-i convinge pe mujahedini să vorbească. Tatăl ei îi explicase că, adesea, în locuri precum Kunduz și Faizabad, superiorii lui Viktor nu avuseseră de ales decât să se uite în altă parte: obținea rezultate, dar metodele lui aduceau aminte de subsolul din Lubianka din anii ’50. Astăzi, era unul dintre cei care nu dădeau doi bani pe Convenția Armelor Chimice și care dădea din umeri nepăsător când auzea de copiii morți din Khan Sheikhoun. Înainte să se întoarcă în Dubai, fusese în Damasc.
   În plus, era foarte posibil ca ea să fi fost neglijentă - deși nu în felul sugerat de el. Adevărul era că, atunci când descoperise că Sokolov avea companie, pur și simplu, nu putuse s-o execute și pe patetica aia de însoțitoare de bord beată care se nimerise să fie în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Ea nu făcea lucruri de genul ăsta; ea nu era așa. În plus, acea decizie urma să aibă consecințe.
   - Ai dreptate, recunoscu ea, spăsită. Știu că ai.
   - Deci Alex băuse când te-ai întâlnit cu el. Îmi închipui că nu ți-a făcut o primă impresie prea bună.
   - Nu, nu chiar.
   Viktor zâmbi puțin.
   - Nu îți plac bețivii dezordonați.
   - Nu, răspunse ea. Nu-mi place dezordinea, punct.

Capitolul trei

   Cassie cumpără un flacon de Advil de la o farmacie în drum spre hotelul său și înghiți 3 pastile fără apă. Nu voia să aștepte până când ajungea în cameră ca să ia pastilele.
    Aruncă buretele și săpunul de la hotel într-un coș de gunoi din colț. În altul aruncă prosopul și ce mai rămăsese din sticla de Stolichnaya. Dar apoi își dădu seama că fundul genții ei de umăr era încă plin de cioburi, mai mari sau mai mici. Căptușeala avea, fără îndoială, urme din ADN-ul lui Sokolov. Geanta în sine era o dovadă. Așa că își scoase portofelul și pașaportul, cheile de la apartament și telefonul. Peria de păr. Își recuperă fondul de ten și rimelul, și se panică puțin când scotoci prin geantă și nu-și putu găsi rujul. Dar nu putea să se mai concentreze pe asta acum, era prea târziu. Evident că nu se va mai întoarce în apartament ca să vadă dacă-l lăsase cumva acolo. Apoi aruncă tot ce luase în punga de plastic de la farmacie. După încă un cvartal, aruncă și geanta de umăr într-un al treilea coș de gunoi.
   În timp ce mergea, își dorea să fie una dintre femeile acelea care purtau abaya și cărora nu li se vedeau decât ochii. Se gândi că s-ar topi de tot în căldura asta nebună de deșert; se întrebă dacă s-ar lichefia ca o înghețată pe băț.
   Abia ce ajunsese în camera ei de hotel - își dăduse jos eșarfa și ochelarii de soare și își urcase valiza pe unul dintre cele două paturi ca să înceapă să-și facă bagajele, dar asta fusese tot - când ciocăni cineva la ușă și inima i se opri. Asta era: agenții de securitate ai hotelului. Poliția din Dubai. Cineva de la ambasada americană. Dar când privi pe vizor era doar Megan, însoțitoarea de zbor fiind deja îmbrăcată cu uniforma.
    Cassie era ușurată, dar simți un junghi: așa avea să se simtă tot restul vieții ei de fiecare dată când îi va bate cineva la ușă sau când îi va suna telefonul? Se gândi din nou că poate ar trebui să se întoarcă în camera 511 de la hotelul Royal Phoenician și să dea restart.
   Dar nu făcu asta. Deschise ușa și Megan se holbă la ea ceva timp, analizând-o, înainte să treacă pe lângă ea. Înăuntru, femeia se sprijini de șifonier, studiind-o din nou. Apoi zâmbi puțin.
   - Știi, Cassie, mă cam așteptam să arăți mai rău, spuse Megan. Pot să te întreb unde ai fost? Pot să îndrăznesc să te întreb? Chiar începusem să-mi fac griji.
   Cassie dădu din umeri indiferentă și băgă eșarfa în buzunarul de la valiză. Se descălță de pantofii cu toc. Dumnezeule, ce spunea asta despre ea, faptul că încă mai purta tocuri, deși avea de gând (sau cel puțin se aștepta) să se facă mangă? De câte ori combinația dintre sangria și pantofi decupați la spate nu transformase niște trepte în muntele Everest?
   - Serios? întrebă ea, încercând să o calmeze pe Megan.
   Se dezbrăcă de fustă și începu să se descheie la bluză.
   - De ce ți-ai făcut griji?
   În loc să răspundă, Megan întrebă:
   - Ai fost cu tipul ăla tânăr din avionul de ieri?
   Observă că Megan folosise cuvântul „tânăr”. Era tânăr.
   Cel puțin fusese. Megan avea 51 de ani, era cu 12 ani mai în vârstă decât Cassie și era cel puțin cu un deceniu și jumătate - probabil chiar două decenii - mai bătrână decât Alex Sokolov.
   - Știi la cine mă refer, insistă femeia. La tipul de la 2C.
   Cassie nu putea risca să aibă contact vizual de teamă că ochii ar trăda-o. Așa că își împachetă bluza, făcând-o sul pe pat și presând-o ca să scoată aerul, și o puse în partea valizei care era pentru hainele murdare.
   - 2C? Dumnezeule, nu. Nu a zis că lucrează cu fonduri de investiții? Sună destul de plictisitor. Nu e chiar genul meu.
   - Bogații nu sunt genul tău?
   - Nu am nicio problemă cu oamenii bogați. Dar tipii ăștia nu sunt niște masculi alfa nebuni?
   - Voi doi ați avut o conversație destul de serioasă - mai ales înainte de aterizare.
   Se așeză pe patul pe care trăsese un pui de somn ieri după-amiază ca să își ia pe ea dresul negru impus de compania aeriană.
   - N-a fost chiar așa, spuse ea pe un ton relaxat.
   - Deci nu ai fost cu el?
   - Ți-am spus că nu.
   - Ești mahmură?
   - Aș da din cap, dar m-ar durea prea tare. Da.
   - O să fii bine?
   - Bineînțeles.
   Cassie se ridică, își aranjă dresul și se aplecă ușor, căutându-și uniforma în valiză. Când se ridică, se ridică încet, sperând să evite (sau cel puțin să amelioreze) valul de greață care tindea să acompanieze mișcările din cap în astfel de momente.
   - Vrei o aspirină?
   - E OK. Am avut câteva la mine.
   - Sigur că ai avut. Pot să te întreb ceva?
   - Cu cine am fost dacă nu cu tipul din avion?
   - Nu. Nu aveam de gând să te întreb asta.
   Ea așteptă.
   - De ce? întrebă Megan. De ce-ți faci mereu asta? Într-o zi o să ajungi să fii omorâtă. Știu că Dubai este un loc sigur, înțeleg. Dar totuși suntem în Orientul Mijlociu. Ești femeie. Nu suntem la Paris și nici la New York.
   Se așeză pe pat, privind-o pe Cassie cum își ia pe ea uniforma formată dintr-o rochie neagră cu dungi subțiri roșii și albastre.
   Cuvântul „omorâtă” îi răsuna în minte într-un fel care o făcea să se cutremure. Când mai văzuse un cadavru în afară de dimineața aceasta? La înmormântări. Nu la înmormântarea tatălui ei, pentru că accidentul de mașină necesitase un coșciug închis. Ci la a mamei ei. Și la înmormântările bunicilor, care muriseră și aleseseră să nu fie incinerați.
    Își aduse aminte de gâtul lui Alex Sokolov. Se gândi că avusese ochii închiși, pentru că altfel și-ar fi adus aminte dacă ar fi fost deschiși, dar asta nu diminua deloc violența morții sale.
   - Sunt bine, minți ea. Sunt bine.
   Spera că dacă o spune de două ori, o să se adeverească.
   - Ba nu ești bine, spuse Megan, privind-o cu scepticism. Oamenii care sunt bine nu...
   - Nu ce? se răsti ea, cele două silabe fiind aruncate cu severitate și în defensivă.
   Tonul ei o surprinse.
   - Cu ce am greșit mai exact?
   Megan se aplecă în față, cu mâinile pe genunchi, întrebându-se ce să spună. Cassie nu putea să decidă dacă prietena ei - nu, era, de fapt, o cunoștință de la serviciu, „prietenă” ar fi sugerat că erau mult mai apropiate decât erau, de fapt – avea să înceapă cu partea cu băutul sau cu sexul.
    Când rămase tăcută, Cassie îi spuse:
   - Nu mă judeca. Vorbesc serios. Ai un soț minunat și doi copii adorabili...
   - Au 16 și 13 ani. Nu mai sunt adorabili de câțiva ani, zise Megan, oferindu-i un fel de împăcare.
   - Dar viața mea nu e viața ta. Alegerile mele nu sunt ale tale.
   - Știu asta. Și înțeleg. Dar asigură-mă: ești trează sută la sută?
   - Da. Normal că sunt.
   - Bine, atunci o să mușc momeala. Cine a fost? Cu cine ai fost?
   - Un tip pe care l-am întâlnit la bar.
   - Nu te-am văzut coborând.
   Deși camera lui Megan era lângă a ei, Cassie era sigură că însoțitoarea de zbor dormea atunci când ea plecase de la hotel seara trecută. Un mic subterfugiu avea să fie de ajuns.
   - Ne-am întâlnit rapid și am plecat repede de acolo. Ne-am dus la hotelul lui. Tu ce ai făcut?
   Se întinse să-și scoată eșarfa și cureaua din valiză.
   - Am luat cina cu Shane, Victoria și Jada. Am fost la un restaurant japonez pe care-l știe Shane. A fost drăguț. Apoi ne-am întors cu toții în camerele noastre și ne-am culcat. Ne-am odihnit, explică Megan.
   Cassie simțea că femeia nu-și dorise ca replica să sune pios, dar acele ultime trei cuvinte o deranjară.
   - Bine, spuse ea simplu.
   Începu să-și lege eșarfa la gât, dar se opri. Nu putea să nu-și aducă aminte de tăietura de pe gâtul lui Alex Sokolov. Se cutremură puțin din pricina vulnerabilității clare a gâtului.
   Megan observă tremurul ei involuntar și-l interpretă greșit. Se ridică în picioare și o luă de mâini.
   - Fă-ți o favoare, începu ea.
   Cassie nu zise nimic, dar simți cum începe să se enerveze, pregătită să-i dea o replică lui Megan dacă spune ceva - orice - moralizator.
   - Ia-o de la început, spuse colega ei, pe un ton blând și mămos. Îmbracă-te din nou, asta vreau să spun. Ia-ți lenjerie curată de data asta. O să mă asigur că nu pleacă dubița.
   Apoi îi dădu drumul la mâini și plecă, lăsând-o singură în camera de hotel.

   Stewart, secundul, pălăvrăgea de zor în primul rând al dubiței în timp ce-și croiau drum prin traficul din Dubai spre aeroport.
    Cassie ar fi preferat ca aerul condiționat să fie dat puțin mai tare ca să nu-i mai fie greață, dar nu voia să atragă atenția asupra ei mai mult decât era necesar. Avionul lor pleca abia peste două ore, dar, pentru orice eventualitate, se gândi că ar trebui să se asigure că are Dramamine în trusa ei înainte să se urce la bord.
   - Țineți minte, suntem în Frankfurt, și știm cu toții cum se fac controalele aici, în stil, ei bine, german, spunea pilotul secund.
   Se întorsese ca să îl poată auzi toți. Duba avea 14 locuri, inclusiv cel al șoferului, și fiecare loc în afară de al lui era ocupat de un membru al echipajului. Ea stătea în ultimul rând, lângă Megan și Shane, cât mai lipită de geamul din colț.
   Căpitanul, deși el și familia sa locuiseră dintotdeauna în vestul mijlociu, avea ascendență germană, și Cassie se întrebă dacă secundul se distra pe seama lui sau dacă germana chiar avea o relevanță pentru istorisirea sa. Era prima dată când zbura cu Stewart, așa că nu avea habar. Știa doar că era foarte vorbăreț.
   - Și asta ce ar trebui să însemne mai exact? întrebă căpitanul, pe un ton binedispus.
   Avea în jur de 55 de ani, început de chelie, dar încă arăta bine și chipeș într-un stil clasic. Probabil că zburase cu el de peste 10 ori în ultimii 5 ani, de când se mutase pe cursele internaționale, și se bucura să vadă pasagerii dând din cap aprobatori când aruncau o privire în cabina de zbor și vedeau piloți ca el.
   - E treabă serioasă, răspunse Stewart. Nu poți să te joci. Și avionul se află la sol acum. Vorbim despre British Airways, așa că indicativul de apel este Speedbird. Controlorii de trafic aerian dirijează avionul spre poarta A17. Dar avionul? Se oprește. Se oprește de tot. Așa că turnul de control spune: „Speedbird, ai vreo problemă, nu poți să găsești poarta?” Și Speedbird răspunde: „O caut acum”.
   - Vai, îmi dau seama unde duce asta, zise căpitanul, chicotind.
   - Da. Cei de la sol nu mai pot, sunt extrem de nerăbdători. Întreabă: „Speedbird, chiar n-ai mai fost niciodată în Frankfurt?” Și apoi căpitanul de pe Speedbird răspunde, pe o voce britanică rece: „Ba da. De două ori. Dar am fost în 1944, așa că nu am aterizat”.
   Megan și Shane râseră amândoi din politețe. Megan chiar dădu din cap puțin știutoare. Dar căpitanul, care fusese în Forțele Aeriene, clătină din cap și întrebă:
   - În ce sitcom anulat ai auzit gluma asta antică?
   - Ți se pare că e răsuflată?
   - Da. Cred că e... răsuflată. Și mai bătrână decât nisipul.
   - Eu nu o știu, se băgă Megan, și începu să povestească despre un prieten german care zburase cu Lufthansa, dar tot ce simțea Cassie acum era nerăbdarea controlorului german, real sau imaginat, din turnul de control.
   Mașina se mișca foarte încet. Nimeni nu părea prea alarmat, pentru că avionul nu avea să plece fără ei, și, în cele din urmă, probabil că vor ajunge la aeroport și vor mai avea suficient timp de pierdut. Dar cu cât stăteau mai mult în trafic, cu atât era mai probabil să se afle încă în Dubai când va fi descoperit cadavrul lui Sokolov.
    Acel semn cu „Nu deranjați” îi făcuse rost doar de câteva ore, nu mai mult. Probabil că lumea - inclusiv Miranda - îi dăduse mesaje bărbatului timp de 90 de minute, întrebându-se de ce nu se afla la ședință. În orice clipă, ar putea trimite paznicii de la hotel sus la el în cameră ca să deschidă ușa.
   Privi pe geam și văzu o mașină de poliție - unul dintre noile Lamborghiniuri ale forțelor de ordine - blocată în trafic lângă ei.
   Polițiștii purtau berete de un verde închis și cămăși verde deschis cu mânecă scurtă. Șoferul ridică privirea și o văzu. Era un tânăr cu mustață groasă. Duse o mână la beretă și zâmbi într-un fel care lui Cassie i se păru mai mult cavaleresc, nu părea să flirteze. Ea îi făcu puțin cu mâna, dar se bucură că purta ochelari și eșarfă. Își spuse că probabil încă putea să se mai întoarcă la hotel. Chiar și acum. Poate că nu era prea târziu, și în mintea ei se auzi țipând spre șofer să oprească mașina și rugându-l s-o lase să coboare.
   Deși asta ar fi presupus că nu ea îl omorâse pe Sokolov. Nu credea că făcuse asta - nu era genul ăsta de om - dar cine ar fi putut să o facă? Îndoielile se amplificaseră în mintea ei în ultimele două ore ca un balon care se umfla.
   Așa că nu zise nimic, duba avansă câțiva centimetri, la fel și mașina de poliție, Stewart continuă să turuie, iar alte conversații mărunte începură să se nască printre membrii echipajului.
   - Mai avem nevoie de piloți de bombardiere? Presupun că le mai folosim, nu? Dar nu provocăm cele mai multe daune cu ajutorul dronelor? se întrebă Shane.
   - Întreab-o pe Cassie, murmură Megan. Cumnatul ei lucrează în armată.
   - Serios? Face parte din forțele aeriene? Lucrează cu drone? Ador dronele. Mi se pare atât de interesant când e o dronă la nuntă!
   - El nu are nimic de-a face cu dronele, cel puțin din câte știu eu, răspunse Cassie. Este în Armata Terestră, nu în Forțele Aeriene.
   - A? Unde este detașat? În America sau în străinătate?
   - În prezent este exact în locul în care am crescut eu și sora mea: Kentucky. Așa s-au întâlnit. E maior la Blue Grass Army Depot.
   - Sună aproape idilic, zise Jada.
   - Nu! E o clădire veche în care se produceau arme chimice, o corectă Cassie.
   - Un inginer într-o fabrică de arme chimice? Sună înfricoșător, murmură Shane.
   - Cred că ajută la supravegherea eliminării lucrurilor care sunt înfricoșătoare. Rezervele noastre, răspunse ea, dar adevărul era că nici ea nu știa.
   Nu vorbeau despre asta. Din câte știa ea, supraveghea producția de gaz sarin. Apoi, exact când traficul începu să se miște, auzi sirenele. Cu toții le auziră.
   - Nu e de bine, zise Stewart.
   - Mașini de pompieri? întrebă unul dintre însoțitorii cu care Cassie zbura pentru prima dată.
   Nu apucase să-l cunoască deloc în cele două curse pe care le avuseseră împreună pentru că lucra la clasa economică, iar ea la clasa întâi.
   - Nu, spuse șoferul. Sunt sirene de poliție.
   Aproape ca la un semnal, mașina de poliție de lângă ei își aprinse luminile și încercă să iasă din aglomerație și să întoarcă.
   - Sunt la sud de noi. Pe Jumeirah.
   Cassie simți cum se înroșește, pentru că hotelul Royal Phoenician era pe Jumeirah, și trebui să se liniștească spunându-și că Jumeirah era o stradă principală din oraș și șoferul făcea doar o speculație. Nu știau decât faptul că sirenele se îndreptau spre o destinație din spatele lor.
   - Cred că n-ar fi trebuit să las o cutie cu steagul ISIS și un ceas cu bombă în hol, spuse Stewart.
   - Eu n-aș face astfel de glume, Stewart, îl certă Jada cu reproș și puțin îngrozită.
   Însoțitoarea de zbor avea un chip frumos, care acum trăda doar îngrijorare.
   - Mai ales nu în vremurile astea și cu siguranță nu aici - și nu dacă vrei ca vreunul dintre noi să fie prietenul tău.
   - E prea devreme pentru asta? întrebă Stewart.
   - E prea lipsit de tact. Prea jignitor. Prea prostesc.
   Megan se întoarse spre ea și-i șopti:
   - Ți-ai uitat geanta?
   Cassie se frecă la ochi. Nu putea să spună că o pierduse: încă mai avea pașaportul, portofelul și telefonul.
   - E o poveste lungă.
   - Spune-mi.
   - Am vărsat vin roșu pe ea. Așa că am aruncat-o.
   - Ai aruncat-o?
   - Da.
   - Unde?
   - Mai contează? Las-o baltă.
   - Ești bine?
   Ea dădu din cap.
   - Bineînțeles. De ce?
   - Te-ai răstit la mine.
   - Îmi pare rău.
   - Și pari puțin transpirată.
   - Sunt bine.
   Cu toate acestea, fu ușurată când Megan strigă spre partea din față a dubei și îl rugă pe șofer dacă poate să dea mai mult aer în spate.

   Traficul nu era prea grozav nici pe Sheikh Zayed, autostrada, chiar când difuzoarele de pe minarete începură să răsune, muezinul îndrumându-i pe oameni să spună rugăciunea de prânz.
    Când ajunseră la aeroport, trebuiră să se ducă direct la avion. Totul era gata și, aproape în mod miraculos, tot mai aveau șansa să decoleze la timp. Megan era șefa echipajului cursa aceasta, iar Shane era comisarul de navă. Încă o dată, Cassie avea să fie la clasa întâi. Tura ei de iulie avea ambele avantaje, atât ruta (Paris, Dubai), cât și clasa (întâi). Ofițerul de zbor, un american robust într-un hanorac simplu cu un loc în ultimul rând de la clasa întâi, părea să o privească în timp ce se așeza, dar Cassie trase aer în piept și-și spune că era doar paranoică.
   Prezentarea despre siguranța în timpul zborului era un filmuleț, dar ea tot trebuia să rămână în alertă în fața rândului ca să îndemne pasagerii să fie atenți. La această clasă, nimeni nu era niciodată atent.
   Unii nici măcar nu-și dădeau jos căștile de la urechi sau nu-și ridicau privirile din tablete și ziare. Nu pentru că ar fi zburat în mod frecvent și știau cum stă treaba, ci pentru că exista o anume nepăsare care îi determina să nu se uite: dacă ridicai privirea sau ascultai, ori îți era teamă de zbor, ori erai pentru prima dată la zece mii de metri în aer. Erai începător.
   Dădu să se întoarcă spre bucătărie în timp ce filmulețul exagerat de vesel continua să ruleze, dar i se prinse tocul de banda de fixare a mochetei și se împiedică. Un om de afaceri saudit, îmbrăcat într-o robă albă ca zăpada, o prinse cu brațul stâng înainte să cadă.
   - Mulțumesc, spuse ea.
   Se rușină. Nu-și aducea aminte să se fi împiedicat vreodată în avion când încă erau parcați. Alta era să-ți pierzi echilibrul când zburai și erau turbulențe. Dar la sol? Asta era ceva nou.
   - A fost ceva neașteptat.
   - Mă bucur că v-am putut ajuta, îi spuse el.
   Bărbatul îi afișă un zâmbet larg și imens. Își aranjă gutra care îi acoperea gâtul și părul, iqal-ul său fiind un cerc negru și gros. Apoi se întoarse la revista de afaceri pe care o citea.
   Când Cassie își reveni, cabina piloților și bucătăria fiind în spatele ei, singura persoană care o privea era ofițerul de zbor. Se întrebă dacă putea să-i simtă frica, la fel cum o simte un leu.

   Fură reținuți la poartă și nu reușiră să decoleze la timp.
    Cassie nu mai văzuse o linie atât de lungă pe pistă, dar minutele treceau. Apoi căpitanul anunță echipajul și pasagerii despre motivul întârzierii: furtună în estul Mediteranei și sudul Europei. Probabil că aveau să stea aici o jumătate de oră. Încercă să creadă că acesta era motivul, că tot ceea ce-i ținea pe loc era vremea. Neliniștea ei creștea din ce în ce mai mult. Și totuși, își făcu treaba.
    Ea și Megan serviră băuturi la clasa întâi, iar apoi serviră mixuri de alune pe care le încălziseră în cuptor. Pasagerii de la clasa economică nu puteau decât să sufere în liniște și să se agite pentru că urmau să piardă următorul avion din aeroportul Charles de Gaulle.
   Cassie se uita din când în când pe geam, aproape așteptându-se să vadă mașini de poliție venind spre avion din tunelurile care o luau pe sub aeroport. Se oprea în fața ușii clasei întâi, de teamă că va fi cineva dincolo de ea care să-i facă semn să o deschidă, să o deschidă chiar acum - în mintea ei îl vedea pe căpitan cum se ridică în cabină, dă din cap și-i acordă permisiunea - pentru că paznicii de la aeroport aveau să ia pe cineva din avion.
   Ocazional, își verifica telefonul să vadă dacă apăruseră știri noi despre managerul unui fond de investiții din America ce fusese găsit mort într-o cameră de hotel din Dubai, dar se pare că nu era nimic pe Twitter și nici pe site-urile de știri - cel puțin nu pe site-urile în engleză pe care putea să le caute pe Google și pe care putea să le citească.
   În cele din urmă, scara de urcare în avion fu retrasă și Stewart le dădu instrucțiuni să se asigure că erau pregătiți pentru decolare. Le spuse că era timpul ca pasagerii să-și pună centurile de siguranță.
   Avionul începu să ruleze pe pistă, apoi Cassie simți zdruncinătura care-i confirma că roțile avionului mai aveau puțin și se vor desprinde de sol. Și iată-i. Luau altitudine, erau în aer și părăseau Dubaiul. Lăsau încă o dată în urma lor stațiunea de schi la interior, porturile de agrement masive în formă de palmieri, ce puteau fi văzute din spațiu, și cerul străbătut de turnuri futuriste în formă de ace. Automatele care vindeau aur. Se ridicau deasupra rândurilor infinite de stații de petrol și platforme petroliere marine - din cer arătau ca niște furnici negre muncitoare lipite într-un loc - și apoi deșertul, infinit și plat, care se desfășura în valuri și dâmburi spre orizontul vestic.
   Și odată cu asta, sosiră lacrimile. Erau la fel de neașteptate precum erau de neoprit și le lăsă să-i curgă pe față și să-i mânjească rimelul.
   Plânse în tăcere, conștientă că niciun pasager nu avea cum s-o vadă aici pe strapontina ei. Megan ar fi putut să-i arunce o privire și să vadă ce dezastru total ajunsese să fie, dar Megan zburase de suficiente ori cu ea încât să știe că avea să se mobilizeze. Plânsese, se gândi ea, pentru că era extrem de ușurată: părăsea Peninsula Arabică, unde era deja destul de greu să fii femeie și unde probabil ar fi fost un dezastru să fii o femeie despre care bărbații ar fi crezut că aproape decapitase un biet manager din domeniul financiar în urma unei crize de nebunie alimentate de arak, după ce făcuse sex cu el.
   Dar își dădu seama că plângea mai mult de suferință, de tristețe și din cauza morții lui. Acum că instinctul de supraviețuire care o adusese atât de departe începea să se diminueze, se gândi la bărbatul pe care-l lăsase în urmă, și pentru prima dată - șocul evaporându-se precum ceața dimineții de care-și aducea aminte, atunci când soarele se ridica deasupra munților Cumberland - începu să simtă disperarea, care mergea mână în mână cu doliul simțit la pierderea unei persoane apropiate.
  Trecu în revistă puținele informații pe care le știa despre viața personală a lui Alex: era singur la părinți. Părinții lui din Charlottesville începeau să cocheteze cu ideea de a ieși la pensie, deși încă mai aveau până ajungeau la vârsta de pensionare. (Dumnezeule, asta îi aduse aminte de cât de tânăr era: părinții lui nici măcar nu ieșiseră la pensie.) Îi povestise că se ocupa de fond de aproape 4 ani - așa îi spunea el, „fond” - și înainte de asta lucrase pentru Goldman Sachs. Dar lucrase în domeniul financiar încă de când terminase un masterat în matematică - ceva despre cuantificare și ceva despre finanțe - în Durham. (Așa cum îi spusese numele angajatorului său numai când ea îl întrebase, zicând „Duke” când ea ceruse mai multe detalii.) Prefera Tolstoi și Turgheniev în defavoarea lui Dostoievski, dar o încuraja să îi recitească pe toți „ca adult, și nu ca student care stătea treaz toată noaptea ca să termine cartea”.
   Nu doar că rezervase o masă pentru doi la un bistro franțuzesc, la câteva sute de metri de hotelul său, ci îl plătise pe șeful de sală ca să fie așezați într-un colț și să nu mai fie nimeni la masa de lângă ei.
    La început, Cassie văzuse acest lucru ca pe un gest tipic unui mascul pretențios și plin de el, dar în timp ce se apropiau de masă îi șoptise la ureche că vedea romantismul ca pe o chestiune complet privată, și voia să îi dea dovadă de romantism în acea noapte.
   Mai târziu, primise o notă de plată care însuma cât ar fi cheltuit ea pe trei nopți în Paris și Dubai; era mai mult decât cheltuia ea pe aprovizionare timp de câteva luni de zile. Alex comandase blanquette de veau și ea coq au vin, glumind că, după tot arakul pe care îl consumaseră, era de înțeles ca ea să comande pui cu vin (deși, desigur, el îi adusese aminte că alcoolul era gătit și nu mai avea efect). Mâncaseră cu poftă, savurând izolarea de restul clienților și nu se grăbiseră deloc. Terminaseră o sticlă de vin și tot mai comandaseră arak. Și în ciuda faptului că băuseră atât de mult, niciunul nu pierduse din vedere faptul că se aflau în Dubai.
   Amândoi mai fuseseră aici înainte și știau că pedepsele pentru beție în public nu erau deloc frumoase. Cei doi erau departe de a fi gălăgioși. Flirtau în micul lor alcov, dar nu se atingeau. El își menținea vocea joasă în timp ce-i spunea ce lucruri voia să-i facă în camera de hotel, odată ce avea să i se alăture acolo. Îi strecurase cheia de la cameră pe sub fața de masă și ea se cutremurase ușor când degetele li se atinseseră.
   Când poliția îi va urmări cardul de credit și va descoperi că fusese folosit în restaurant, oamenii își vor aduce aminte că fusese acolo cu o femeie care, cel mai probabil, era americancă, deoarece amândoi vorbiseră engleza americană. Cineva s-ar putea să-și aducă aminte că era mai bătrână decât el. Dar ieșiseră oare în evidență? Puțin, da, deoarece comandaseră arak și apoi vin, și apoi iar arak. Dar era încrezătoare că cel puțin jumătate, dacă nu chiar două treimi, din clienții restaurantului erau occidentali. Nu provocaseră nicio scenă.
   Își aduse aminte că îi plăcea fotbalul american, și că jucase în facultate. Îi plăcea squash și mai mult, și încă juca.
   Noțiunea că și el era un alcoolic - cel puțin pentru o noapte - o făcu să simtă o durere adâncă și tristă în inimă. Toți cei care beau la fel ca ea aveau un motiv anume, presupunea ea, și niciodată nu-l presase să i-l spună pe al lui. Avea unul? Acum nu mai avea cum să afle. Cu siguranță, el nu se întrebase niciodată care era durerea ei sufletească.
   Fuma. Nu mai sărutase de ceva timp un bărbat care fuma, și cu Alex nu fusese ca și cum ar săruta o scrumieră. Fusese decadent în cel mai frumos sens al cuvântului. Îi spusese că fuma numai când călătorea în străinătate.
   În camera lui de hotel, începuseră să facă dragoste pe pat imediat ce el se întorsese, peste așternuturile roșii, iar mai apoi o dusese la duș. Ea fusese surprinsă, nesigură dacă ar fi trebuit să fie uimită de voința sa extraordinară în acel moment sau insultată într-un fel, lucru pe care nu prea ar fi vrut să-l analizeze, dar făcuse cum voise el și se bucurase de asta. Făcuseră dragoste acolo, unde ea stătuse cu genunchii pe banca de marmură, iar el își trecuse mâinile pe corpul ei, printre picioarele ei, iar apoi o spălase pe cap.
   Și acea amintire o făcu să-și înăbușe un mic suspin perceptibil.

   - Vai de mine, plângi, șopti Megan, tonul ei fiind pe jumătate îngrijorat, pe jumătate enervat. Pot să te ajut cu ceva?
   - Nu.
   - Atunci care e problema?
   Cassie adulmecă și-și șterse fața cu palmele.
   - Nu știu, minți ea. Jur că nu știu. Dar sunt bine. Sau o să fiu bine.
   După aceea, sosise Miranda. Apoi Miranda plecase, și Cassie intenționase să plece și ea. Dar Alex o trăsese înapoi în dormitorul superb, unde făcuseră dragoste din nou. Terminaseră sticluța de arak pe care o găsiseră în minibar. (Cel puțin atunci crezuse că o terminaseră; când ștersese paharul de sticlă albastră cu buretele de dimineață, simțise puțin lichid pe fundul sticlei.) Apoi reveniseră la votcă. Dintr-un motiv oarecare, bărbatul se chinuise să-i deșurubeze dopul și, din greșeală, spărsese sticla de noptieră. (Sau o lovise intenționat din cauza frustrării?) Dar în loc să curețe mizeria, amândoi râseseră. Ea crezuse că se îmbrăcase ca să plece. Dar amintirea nu era doar încețoșată, pur și simplu, lipsea.
   Fusese dezbrăcată când se trezise. Ce naiba se întâmplase cu intenția ei de a se îmbrăca la loc cu fusta și bluza și de a se întoarce la hotel?
   Dumnezeule, era la fel ca multele dăți când se trezise dezbrăcată și mahmură în pat alături de un tip, cu cea mai vagă idee legată de cum ajunsese acolo - doar că, de data aceasta, tipul era mort.
   Analiză întreaga situație încă o dată, încercând să găsească o logică legat de ceea ce făcuse. Ceea ce ar fi putut să facă. Oare el o atacase și ea se apărase? E posibil, dar nu plauzibil. Făcuseră sex de două ori. Din câte își aducea ea aminte. Dar nu înseamnă nu, totuși.
   Dacă era leșinată din cauza băuturii, nu însemna că era de acord să facă sex. Dacă asta se ascundea, de fapt, în spatele negurii: încercase să facă sex cu ea și se opusese? Erau beți, erau beți amândoi. El era deasupra ei, nu voia să se oprească, iar ea îl lovea în cap, peste față, pe spate. Ea încerca să-l zgârie, și el devenea din ce în ce mai furios și mai violent. Văzuse cioburile rămase din sticla de votcă Stolichnaya.
   Poate erau și pe noptieră niște cioburi. Se întinsese după unul - poate acea bucată mare și zimțată, apucând gâtul sticlei ca pe un cuțit - și-l tăiase. Îi tăiase gâtul. În mintea sa văzu mișcarea mâinii și sângele care țâșnea din rană.
   Și apoi se culcase la loc.
   Își dori să se fi uitat mai bine la cadavru de dimineață. Dar nu făcuse asta. Văzuse gâtul lui Alex și asta fusese de ajuns. Îi văzuse ochii închiși, dar în rest nu îi analizase capul, spatele și nici brațele. Chiar nu știa unde altundeva ar fi putut să-l înjunghie.
   Și totuși, când se gândi mai bine la antecedentele ei, pur și simplu, nu avea logică să-l fi atacat dacă încercase încă o dată să facă sex cu ea. O parte din viața ei era - Dumnezeule - sexul de care nu-și mai aducea aminte. Se întâmpla. Știa asta din cauza prea multelor dimineți cu prea mulți tipi ciudați. Bănui (și ideea aceasta o făcu să i se întoarcă stomacul pe dos) că cel mai probabil ar fi permis să fie violată.
   Să. Fie. Violată. Caracterul groaznic al acelei expresii o făcu să geamă încet.
   Dar chiar dacă nu-l omorâse pe Alex Sokolov, își luase tălpășița de acolo. Acesta era un adevăr. Bietul tip avea părinți și prieteni, și sângerase până la moarte lângă ea în pat. Și ea îl lăsase așa.
   - Nu ești bine, murmură Megan. De data asta e altfel față de, știi tu, celelalte aventuri ale tale. S-a întâmplat ceva.
   - Nu s-a întâmplat nimic.
   - Oamenii nu plâng din nimic.
   Dar apoi se auzi zgomotul avionului, care urcase la o altitudine de peste trei mii de metri, și nu mai putea să plângă. Trebuia să lucreze. Trebuia să se spele pe față și să-și aplice din nou machiajul.
    Își desfăcu centura și se ridică, hotărâtă să fie la fel de fermecătoare și de eficientă ca întotdeauna.
   Și totuși, în timp ce se privi în oglinda mică din baia minusculă, în timp ce-și privi ridurile care i se ascundeau pe sub ochi, ridurile din dreptul ochilor pe care le acoperea cu măiestrie, observând că albastrul irisului ei părea mai puțin scânteietor decât atunci când era tânără - deși erau înconjurate de liniile roșii ale mahmurelii - simți cum îi vine din nou să plângă. Își aduse aminte ce-i spusese tatăl ei când era mică: îngropi mortul și mergi mai departe.
    Se întâmplase cu câțiva ani înainte ca tatăl ei să fie atât de beat încât intrase cu Dodge-ul Colt într-un stâlp de telefon, având-o pe fiica lui cea mică pe bancheta din spate; cu mult timp înainte ca el să fi murit într-un accident produs de el (cel puțin ea presupusese că fusese un accident) și să fi omorât niște adolescenți care se întorceau acasă cu mașina din Lexington pe banda corectă, când el - beat din nou - se aflase pe cea greșită. La vremea respectivă, când îi dăduse sfatul, ea avea 8 ani și nu-i fusese permis, așa cum sperase, să treacă la următorul nivel la cursurile de balet alături de două dintre prietenele ei. Profesoara considerase că nu era pregătită încă.
   Tatăl ei încercase s-o consoleze. Ei bine, spunea el, uneori, trebuie să îngropi mortul și să mergi mai departe.
   Tatăl ei, vai de el, nu urmase niciodată acel sfat. După ce soția lui - mama ei - murise, începuse să bea și mai mult. Iar Cassie nici nu uitase, nici nu trecuse peste sfatul pe care i-l oferise el în clasa a treia.
   Avea să se gândească la acesta la vârsta de 15 ani, când mama ei avea să moară, și la vârsta de 19 ani, când tatăl ei avea să moară, și adesea când avea să-și ia rămas-bun de la bărbații pe care îi sedusese sau care o seduseseră, mai ales în acele dăți când avea să fie prea beată încât să mai insiste ca ei să folosească unul dintre prezervativele pe care le purta la ea oriunde se ducea.
   Adevărul era că nu era nimic ușor la sexul întâmplător. Când funcționa bine, era intens. Când nu funcționa, era, pur și simplu, nesatisfăcător. În orice caz, lăsa cicatrici, unele care erau asemănătoare cu cicatricile amneziei, dar altele care erau diferite: sentimentul de încălcare a legii era destul de estompat, dar ura de sine putea să fie feroce. (Odată împărtășise înțelepciunea tatălui ei cu un străin. Era dimineața de după, și fuseseră amândoi de acord că noaptea trecută fusese o greșeală groaznică, făcută la beție. Poate că ar fi devenit prieteni și nu ar fi trebuit să facă niciodată sex împreună. El, în schimb, observase că, deși sfatul fusese unul sumbru și nepotrivit, te cam puteai aștepta la așa ceva din partea unui tată care-și numise fiica cea mare Cassandra.)
   De asemenea, nu mai fusese nimic lejer nici în cazul băutelor ei, și nu mai fusese de câțiva ani.
   Se auzi un ciocănit la ușă și apoi vocea lui Megan.
   - Cassie, urăsc să te bat la cap, dar ori ești bine și poți să lucrezi cursa aceasta, ori nu. Este ultima dată când te întreb.
   Cassie își imagină că așa suna Megan când își îmboldea fiicele să se comporte cum trebuie. Colega ei avea copii frumoși și un soț care era consultant pe management în Washington, plus o casă minunată în nordul Virginiei. Femeia le avea pe toate, chiar le avea.
   - Cassie?
   Se ridică în picioare în baie.
   - Ies imediat, anunță ea. O să fiu pregătită să-i dau bice.
   Apoi își dădu cu rimel și cu noul ruj pe care-l cumpărase de la aeroport. Se numea Landing lips. Se mișcă rapid, dar cu grijă.
   Nuanța era similară cu a celui pe care îl pierduse în Dubai. Apoi ieși afară, făcându-și promisiunea că dacă totul avea să fie bine, în cele din urmă, nu va mai bea niciodată. Niciodată în viața ei.
    Își făcea o astfel de promisiune cam în fiecare lună, dar de data aceasta - de data aceasta - își spuse că avea să se țină de ea.

Capitolul patru

   Elena bănuia că unul dintre motivele pentru care era bună în ceea ce făcea era simpla realitate: nu era nici frumoasă, nici urâtă.
    Putea să fie frumoasă când se gătea și se machia cum trebuie - așa că încerca să le facă pe amândouă - dar obiectivul era să nu iasă în evidență. Avea o înălțime de 1,62 m, ochi căprui închis și păr șaten, pe care-l ținea desfăcut, cu cărare la mijloc atunci când nu lucra și într-un coc franțuzesc atunci când lucra. Purta rar ochelari de soare în America și Rusia, deoarece considera că ochelarii de soare te făceau să ieși mai mult în evidență. Își dădu seama aici în Dubai că era valabil opusul: occidentalii care nu purtau ochelarii de soare erau cei mai memorabili, așa că își cumpără o pereche după ce ateriză și o a doua pereche de la unul dintre magazinele hotelului, după ce-și termină ceaiul cu gheață, băut alături de Viktor.
   Traversă piața, cu eșarfa strânsă bine pe cap, fiind anonimul perfect. Zăbovi pe un rând îngust unde se vindeau condimente, nesigură dacă mirosul cel mai apropiat de ea era cel de chimion sau cel al vânzătorului. Elena nu prea gătea, dar folosise chimion destul de des încât să știe că mirosul acela urât nu era de la el.
    Bărbatul stătea în fața unui bufet lung cu recipiente în culori fosforescente, cu șofran și curry. Pe rafturile din spatele lui erau replici mici de sticlă ale celor mai proeminente clădiri noi din Dubai, fiecare fiind de mărimea unei piese de șah. Îi plăcuse șahul când era mică. Jucase și la școală, și acasă, cu tatăl ei, până când fusese trimisă la școală în Elveția. Era destul de bună. Pe lângă clădirile minuscule erau și o varietate de narghilele decorate, de culoarea oceanului.
   Aprecia felul în care piața părea să satisfacă și localnicii, și turiștii, deși își putea imagina turiștii ducând acasă condimente, dar și un suvenir cu Burj al-Arab, faimosul hotel din Dubai care arăta ca o velă gigantică, de cincizeci și șase de etaje. Se gândi la Piața Orientală din apropierea apartamentului pe care îl avusese când locuise în Washington, cu câțiva ani în urmă, și la faptul că puteai găsi fructe indigene proaspete, precum și prespapier-uri sub forma unor monumente din Washington și globuri de sticlă cu Casa Albă peste care ningea dacă le agitai.
   Acum, ridică privirea pentru că vânzătorul de condimente o întreba dacă vorbește engleză. Ea dădu din cap și zâmbi.
   - Ce v-ar plăcea? întrebă el.
   Era un bărbat mai în vârstă, cu o barbă scurtă și grizonantă. Purta o thobe impecabilă: la fel de albă ca florile de cireș, fără nicio pată, în ciuda condimentelor care-l înconjurau.
   Nu voia nimic, cel puțin nu azi. Apartamentul pe care i-l dăduseră avea o bucătărie curată, dar încă nu știa cât timp avea să petreacă în Dubai. O săptămână sau două, se aștepta ea, dar următoarele zile vor decide. Voiau să fie siguri că nu vor exista repercusiuni legate de Alex Sokolov, de care va trebui să se ocupe ea.
   Dumnezeule, se gândi ea, dacă ar ști ei de însoțitoarea de bord!
   Simți o neliniște adâncă - aproape panică - când își imagină posibilele repercusiuni ale deciziei ei de a nu omorî și femeia. Inspiră ca să se calmeze. Ca să le pună pe toate la locul lor. Așa funcționa ea.
   Era capabilă să se concentreze foarte bine pe o problemă și să gândească cu mulți pași înainte. De aceea fusese o jucătoare de șah atât de capabilă. Putea să privească în viitor până în momentul în care devenea premoniție. Dar mintea ei putea și să despartă și să cucerească, punând deoparte lucrurile minore de care s-ar putea să aibă nevoie într-o zi, în timp ce-și pune temerile care ar putea s-o paralizeze în spatele unui paravan de protecție.
   - Vă rog, spuse vânzătorul către ea, o femeie frumoasă ca dumneavoastră? În mod sigur există ceva ce vă doriți.
   Se uită la el și apoi la marfa lui. După părerea ei, adevărata distracție într-un loc ca piața nu era neapărat cât de proaspăt era totul, ci partea cu negocierea. Era ca un fel de diplomație cu mize mici. Elena iubea asta. Avea doar 30 de ani - îi împlinise de curând - dar petrecuse destul timp în orașe din Orientul Mijlociu încât să se obișnuiască cu tocmeala necesară pentru a cumpăra o bucată de halloumi, de exemplu. Așa că probabil va cumpăra totuși ceva.
   Dar apoi îi vibră telefonul. Îi mulțumi vânzătorului și se întoarse ca să citească mesajul. Era de la Viktor.
    Îi fusese, într-adevăr, simțită lipsa lui Alex Sokolov la ședința cu investitorii din Rusia. Îl sunaseră și pe telefonul mobil, și la hotel, și-i lăsaseră mesaje. Majoritatea oamenilor din încăperea aceea nu aveau idee de ce nu se afla acolo, dar erau câțiva care știau, și erau recunoscători pentru asta.
   Îi acceptă laudele, dar nu zâmbi. Știa că deși era competentă - nu, era mai mult de atât. (ca să folosească o expresie a unei colege din facultate care-i plăcea), avea aptitudini trăsnite - în domeniul ei primeai foarte rar o a doua șansă. Mai ales când venea vorba de oamenii ăștia. Oamenii tatălui ei. Știa adevărul despre ceea ce-i făcuseră. Era conștientă că nu era de neînlocuit. Ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit era să se numere și ea printre cei vânați.
   Dar mesajul lui Viktor o liniștise. Chiar folosise cuvântul „recunoscători”. Așa că se întoarse spre vânzător și arătă spre o eșarfă frumoasă, luminiscentă, în culori minunate, care îi aminti de pelerina de vis a lui Iosif.
   - Cât costă? întrebă ea.
   El îi spuse. Elena pufni și-și dădu ochii peste cap, iar el îi oferi un al doilea preț. Și începură să negocieze.

Capitolul cinci

   În clipa în care aterizaseră pe aeroportul Charles de Gaulle și avionul rula spre poarta lor, Cassie se uită pe telefon să vadă dacă apăruse vreo știre din Dubai. Nu găsi niciuna.
    Era posibil - deși foarte improbabil, se gândea ea - ca Alex să nu fi fost descoperit încă. Era aproape ora 8 și jumătate în Emiratele Unite. În cazul în care cadavrul lui (Dumnezeule, ce cuvânt oribil) era încă în pat, acolo unde-l lăsase ea, asta ar fi însemnat că personalul pentru curățenie de la hotelul Royal Phoenician respectase indicatorul cu „Nu deranjați”, așa că nu intrase nimeni să facă curat și să schimbe așternuturile. Oricine o fi fost persoana care trebuia să aducă fructe proaspete și fursecuri maamoul în acea după-amiază văzuse semnul și se întorsese în bucătăria hotelului, fără să intre în apartament. Asta însemna că nici Miranda, nici vreun alt colaborator nu-l căutase și nu se întrebase - cel puțin nu în mod serios - ce era cu absența sa ciudată și inexplicabilă.
   În cele din urmă, concluzionă că până în momentul de față rămășițele în descompunere ale lui Alex Sokolov fuseseră găsite cu siguranță. Trebuie să fi fost găsite. În mintea ei, în vreme ce le mulțumea pasagerilor în timp ce aceștia debarcau, văzu echipa de criminaliști care cerceta camera, cadavrul luat din patul cu așternuturi roșii.
   În mod normal, ar fi considerat că „zeii programului” erau buni cu ea, deoarece compania aeriană trebuia să le ofere 10 ore de odihnă. Dar avuseseră 21 de ore în Dubai, și urmau să aibă aproape 15 aici, în Franța. În schimb acum, durata aceasta nu făcea decât să-i crească anxietatea.
    Voia să se întoarcă în Statele Unite. Voia să se întoarcă în apartamentul ei de pe 27th Street din Manhattan. Voia să fie sigură că va putea apela la avocați americani, dacă se va ajunge la asta.
   Treisprezece dintre membrii echipajului mai aveau o cursă împreună, întoarcerea pe aeroportul JFK mâine-dimineață, și apoi aveau să se despartă. Drumurile lor s-ar putea să se întâlnească din nou în combinații diferite, mai ales drumurile ei, ale lui Megan și Shane, pentru că se simțeau bine și ocazional își potriveau programul astfel încât să poată zbura împreună, dar acest aranjament special de piloți și însoțitori de zbor nu va mai fi niciodată posibil.
    Compania aeriană avea aproape o mie două sute de însoțitori de zbor care locuiau în New York, fiecare dintre ei cerând în fiecare lună o rută și o clasă, și, cumva, ea, Megan și Shane nimeriseră toți în avionul spre Paris - deși, de data aceasta, cu destinația finală Dubai. Cu două nopți în urmă, în Orient, cei trei dormiseră până târziu dimineața și apoi petrecuseră o după-amiază și o seară plăcute la un bistro, și apoi merseseră într-un club de noapte cu hipsteri de două ori mai tineri decât ei, lângă Bastilia.
   Noaptea aceea fusese mult mai lungă decât aceasta. Cassie băuse în acea seară, dar nu în exces, și nu se despărțise de prietenii ei.
   Își dădu seama că nu ar trebui să revină în Dubai, cel puțin nu în viitorul apropiat. Probabil niciodată chiar. Nu era în programul ei pentru luna viitoare, și cu siguranță nu avea să aplice pentru Dubai în luna septembrie.
   - Nu cred că va ieși nimeni în oraș de data asta, spunea Megan, în timp ce pătrundeau în aglomerație.
   În noaptea aceasta, compania aeriană îi cazase la un hotel al aeroportului, deoarece dura prea mult să intri și să ieși din Paris și noaptea era prea scurtă.
   - Dar este un restaurant destul de drăguț în apropiere de hotel, la care putem merge pe jos. Se numește Brasserie nu știu cum. În fine, câțiva dintre noi ne vedem la recepție la ora 7. Vrei să vii cu noi?
   - Nu. Cred că o să mă odihnesc, spuse Cassie.
   - Așa ar trebui, fu de acord Megan. Stai și tu liniștită măcar o dată. Să dormi.
   Trecură pe lângă un butic Hermes, și-și aduse aminte de eșarfa cu imprimeu de leopard pe care o văzuse într-un magazin noaptea trecută la hotelul Royal Phoenician. Se gândi la gâtul său; se gândi la gâtul lui. Al lui Alex.
   - Răsfață-te. Să-ți comanzi ceva ușor prin room service. Să mănânci desert mai întâi, continuă Megan.
   - Da, cred că asta ar trebui să fac.
   - Vai, nu știi cât de bine este pentru o mamă cu două adolescente nebune să aibă parte din când în când de o seară singură într-o cameră de hotel. S-ar putea să nu ies nici eu. Cred că o să vorbesc pe Skype cu Vaughn și apoi mă culc, spuse ea.
   Cassie dădu din cap politicoasă. Îl întâlnise pe soțul lui Megan de câteva ori. Părea destul de drăguț. Își aducea aminte mai mult de glumele pe care le făcea pe seama faptului că era consultant.
   Ai nevoie doar de două lucruri ca să fii consultant: să fii concediat. Și cărți de vizită.
   Vrei să știi care este definiția unui consultant? Un tip care îți cere cu împrumut ceasul ca să-ți spună ce oră este.
   Dar de când familia se mutase în Maryland, lucrase mai mult pentru contractori din departamentul apărării, astfel încât Cassie bănuia că era mult mai competent decât sugera caracterul lui autodenigrant. Iar glumele lui nu fuseseră în niciun caz mai rele decât cele spuse de secundul cu care zbura în săptămâna aceea. În acel moment, Stewart îl încânta pe căpitan cu o altă povestioară care era, inevitabil, puțin cam răsuflată.
   - Să-l saluți din partea mea, îi spuse lui Megan.
   - Așa o să fac. Iar tu să te odihnești.
   Cassie încuviință din cap. Știa că va fi tentată să comande un pahar cu vin, dar era și încrezătoare că va putea să reziste: își aduse aminte că avea tendința să bea mai multe zile la rând (și, da, să facă sex mai multe zile la rând), dar nu era o bețivă ca tatăl ei. Desigur, acesta era mottoul tuturor alcoolicilor fără șanse de recuperare: Nu sunt chiar un bețiv. Dar ea nu era. Petrecea multe nopți fără să bea.
   Nu jurase cu numai câteva ore în urmă că nu va mai bea niciodată?
   Așa făcuse.
   După nici 5 minute, se apropiară de ieșirea de lângă cozile de oameni care așteptau să fie verificați și de scara ce cobora către trotuarul din exteriorul clădirii aeroportului, unde aveau să aștepte mașina care îi ducea la hotel, când Jada se opri și-i dădu lui Megan telefonul ei. Întregul echipaj se opri alături de ea ca o herghelie de gazele în alertă.
   - Îl recunoști? întrebă Jada.
   Megan mări poza cu degetul arătător și cel mare.
   - O, Dumnezeule, șopti ea, puțin uimită. Wow. A fost cu noi în cursa dinspre Paris spre Dubai.
   - Exact.
   Megan îi întinse telefonul lui Cassie, dar nu scoase niciun cuvânt.
   Se uită lung la poză, senzația avută fiind una dintre acele experiențe în care parcă ieși din propriul corp - reacționând în același timp și visceral, și conștientă că era privită de Megan, așa că trebuia să joace un rol. Iată-l. Amantul ei de noaptea trecută.
    Știrea despre el era publicată pe un site pe care intrau cu toții adesea și care-i ajuta pe cei care călătoreau în afara SUA să fie informați cu privire la criminalitatea la nivel internațional, un fel de versiune tabloidă a site-ului de sfaturi pentru călătorie al Departamentului de Stat. Era scurt și la obiect: avusese loc o crimă înfricoșătoare în hotelul Royal Phoenician din Dubai. Victimei, un manager al unui fond de investiții din Statele Unite care se numea Alex Sokolov, i se tăiase gâtul în camera sa de hotel. Fusese găsit pe la jumătatea după-amiezii, după ce ratase o ședință la care fusese așteptat. În cele din urmă, paznicii ignoraseră semnul cu „Nu deranjați” și intraseră în apartament. Nu mai erau alte nume în reportaj, așa că nu fu menționată nicio femeie cu numele Miranda.
   - Îmi pare atât de rău, spuse Cassie, sperând că șocul provocat de vederea știrii cu cadavrul lui Alex Sokolov avea să fie pus de Megan și de echipaj pe seama crimei - că bietul bărbat fusese omorât.
   Derulă în josul articolului puțin și află că autoritățile nu aveau încă un suspect. Un oficial din domeniul turismului insista că acesta era un caz izolat și că turiștii nu trebuie să se alarmeze, dar un căpitan de poliție părea să nu fie de acord, susținând că încă nu eliminaseră jaful dintre motivele posibile.
   Megan luă telefonul și i-l dădu înapoi Jadei, iar ea i-l dădu lui Stewart și căpitanului. Era interesant pentru toți faptul că un pasager din avionul lor fusese omorât. Apoi Megan se apropie de Cassie și-i șopti:
   - Jură-mi că nu știi nimic legat de asta.
   - Sigur că nu. De ce aș ști?
   Spera că tonul pe care răspunsese denota faptul că se simțea jignită de întrebare.
   - Bine. Doar că voi doi ați vorbit mult în drumul spre Dubai. Și apoi ai părut să nu fii în apele tale și ai fost atât de ciudată în drum spre aeroport azi-dimineață. Și când am decolat ai început să plângi.
   Ea clătină din cap.
   - A, presupun că sunt tristă pentru că tânărul acela e mort. Părea un tip de treabă. Dar ultima dată când l-am văzut a fost când am coborât din avion ieri după-amiază.
   Grupul începu să avanseze și ea porni alături de ei. În sinea ei se temea că fiecare minciună avea s-o îngroape și mai adânc în mizeria asta. Dar își spunea, totodată, că era mult prea târziu să înceapă să spună adevărul.

   Cassie stătea pe o parte a patului din camera ei de hotel, în întuneric, îmbrăcată doar cu un halat alb din tricot plușat pe care îl găsise în șifonier.
    Ascultă sunetele pașilor și ale rolelor valizelor de pe hol, tresărind de fiecare dată când auzea o ușă cum se izbește sau o încuietoare cum se închide. Încercă încă o dată să-și aducă aminte de detaliile lipsă ale nopții trecute, dar nu reuși. Încercă să-și aducă aminte de fiecare cuvânt pe care i-l spusese Mirandei. Dar mare parte din acea conversație existase în negura care ascundea evenimentele, bărbații, barurile și paturile din toate nopțile petrecute astfel, de-a lungul multor ani.
   La un moment dat, se gândi s-o sune pe sora ei, din Kentucky. Să-i pună câteva întrebări inofensive despre nepotul sau nepoata ei. Despre cumnatul său.
   Ea și sora sa vorbeau rar despre părinții lor, pentru că, inevitabil, ar fi ajuns să se certe și să se rănească reciproc. Era atât de multă ură și atât de multă suferință, și avuseseră niște reacții atât de diferite și de unice față de părinții lor, așa cum erau fulgii de zăpadă. Nu mai erau apropiate și probabil nu vor mai fi niciodată, dar Rosemary avea nevoie ca sora sa, Cassie, să fie cel puțin la periferia vieții sale de familie, pentru a-și satisface nevoia de normalitate.
    Ocazional, Rosemary și soțul ei, Dennis, și cei doi copii ai lor plecau din Kentucky cu avionul și veneau să petreacă un weekend într-un hotel ieftin din Westchester, iar apoi luau trenul sau o mașină închiriată până în oraș, sâmbăta sau duminica. Rosemary era contabilă în Lexington. Dennis lucra la baza militară din Richmond. Uneori, cu ocazia acestor vizite de familie, Cassie avea șansa unei scurte întrevederi cu nepotul sau nepoata ei. I se permitea să o ducă pe Jessica la American Girl Store sau pe Tim la Metropolitan Museum.
   De câteva ori, chiar reușise să-i ducă pe copii să ia prânzul, numai ei trei, în restaurante pe care ei le adoraseră - genul de locuri în care erau ospătari și ospătărițe tineri cântând melodii din filmele de desene animate sau zona de luat masa era decorată ca o casă bântuită. Cassie prețuia acele ore: nu putea să-și imagineze că va avea vreodată copii, o realitate pe care unele nopți solitare i-o aduceau în prim-plan, așa că simțea lipsa unui fiu sau a unei fiice.
   Dar, de obicei, când familia surorii sale venea în New York, petrecea timpul cu toți împreună, și părinți, și copii. Toți cinci urcau până în vârful Empire State Building sau al Statuii Libertății. Mergeau pe Yankee Stadium, când jucau Royals, ca să poată scanda împotriva echipei Evil Empire.
   Acele weekenduri erau lipsite de alcool, deoarece Rosemary nu bea și nu voia să-și vadă sora bând. Erau atât de diferite.

   Faptul că nu-i lăsase niciodată pe copii singuri cu Cassie în apartamentul ei spunea foarte multe despre ce gândea Rosemary în legătură cu sora sa.
    Se oferise să aibă grijă de ei de nenumărate ori pentru ca Rosemary și Dennis să se poată bucura de o noapte singuri. Să meargă să vadă un musical, de exemplu, care să nu fie făcut de Disney. Să se bucure de un restaurant unde toaletele nu aveau plăcuțe cu „Vrăjitori” și „Vrăjitoare”. Dar sora ei o refuzase întotdeauna. Spunea că ea și Dennis vor să petreacă timp cu copiii.
   Însă Cassie știa că adevărul era că Rosemary nu avea încredere în ea pe timp de noapte. Erau momentele când tatăl lor, adesea (dar nu întotdeauna), intra în buclucuri, și erau momentele în care Cassie părea să provoace suferințele cele mai mari – atât ei, cât și celorlalți.
   Așa că nu-i dădu mesaj surorii sale. Chiar nu avea rost. Nu ridică nici măcar o dată mâna spre telefonul care stătea la încărcat pe noptieră. Se temea că nevoia de a-l căuta pe Google pe Alex Sokolov ar fi irezistibilă, și acum, știind că fusese descoperit cadavrul său și că începuse investigația, își dorea să se delimiteze de orice știre. Se temea că orice ar fi aflat ar fi făcut-o să se simtă și mai rău. Sau o va speria, simțind cum i se strânge ștreangul în jurul gâtului, sau îi va spori sentimentul de vină pentru că nu spusese nimănui că îl găsise mort și că, pur și simplu, lăsase cadavrul în urma ei.
    În acea noapte se dădu jos din pat numai când avu nevoie să bea apă sau să meargă la toaletă.

   Se trezi în aerul dens al rămășițelor vagi ale unui vis.
    În cameră era liniște, cu excepția bâzâitului aerului rece suflat de aparatul de aer condiționat, și detaliile visului dispărură. Îl visase pe tatăl său, știa clar asta, și visase tabăra de vânătoare. Dar asta era tot ce-și aducea aminte.
   Se frecă la ochi. Mersese împreună cu el și cu unul dintre puținii lui prieteni, timp de două sezoane, la vânătoare, chiar dacă asta însemnase să lipsească de la cursurile de dans. Tabăra se afla în munții Cumberland și aparținea acelui prieten, un tâmplar care avea o fiică aproape de-o seamă cu ea. Venise și ea. O chema Kafly și mergea la altă școală. Tabăra era, de fapt, o remorcă cu instalația sanitară dezafectată, așa că tâmplarul trebuise să construiască o toaletă. O toaletă eco, de compostare. Acele două weekenduri de noiembrie, la distanță de un an, fuseseră cândva incredibil de benefice și incredibil de insalubre. Tații se consideraseră progresiști și înțelepți: își aduceau fiicele în tabăra de vânat căprioare. Le trimiseseră să facă cursuri de siguranță în timpul vânătorii și apoi perfecționaseră ceea ce le învățaseră instructorii despre armele de foc.
    Dar bărbații se îmbătau și cădeau lați în fiecare noapte, iar apoi în fiecare zi mergeau toți patru la nesfârșit prin frigul din pădure.
   Nu ninsese în niciun an, slavă cerului, dar asta însemna că nici nu erau poteci.
   În al doilea an, Cassie rănise o căprioară în loc să o omoare imediat, ceea ce o făcuse să plângă în hohote din cauza remușcărilor.
   Inevitabil murise, dar murise încet, într-un mod groaznic. Fusese într-o stare atât de deplorabilă, încât tatăl ei nu putuse s-o lase apoi să urmărească animalul ca să-l omoare.
   Iar Karly? Karly nu voia decât să bea cu tatăl ei și cu tatăl lui Cassie în acele weekenduri, deși adulții nu voiau s-o lase pentru că fetele erau abia la gimnaziu pe atunci. Turuia de zor despre cât de mult iubea spuma și acidul berii la doză și spunea că atunci când desfăcea o doză, simțea o mare plăcere. Îi șoptea lui Cassie că se înfierbânta toată.
   Când Cassie se dădu, în sfârșit, jos din pat, își frecă din reflex umărul drept unde ținuse pușca în acea zi în pădure, când sufletul ei fusese rănit mai tare decât pielea. De atunci nu mai pusese mâna pe o armă.

........................................