Însoțitoarea de zbor, Chris Bohjalian

 ........................................

3-7

         Duse mâna aproape disperată spre pahar și, în graba ei, în timp ce-l trecu din mâna stângă în mâna dreaptă, reuși să-l lovească de suportul de porțelan pentru săpun, încastrat în faianța de pe perete, spărgând paharul și vărsând tot vinul în apă.

    Bulele de săpun dispăruseră de mult, așa că acum privi, complet nemișcată, cum vinul roșu se împrăștie și apoi se disipă, lăsând apa și cioburile de sticlă - dintre care o parte aterizaseră pe coapsa ei, o parte pe abdomen și unele se duseseră la fund, unde le putea simți ca pe niște ace sau ca pe nisipul aspru - într-o nuanță de roz deschis, aproape liniștitoare.
   Numai când începu să strângă cu grijă cioburile de pe corpul său observă două tăieturi mari pe mână.

Capitolul nouă

   Elena urmărea șase marinari americani râzând și hoinărind pe trotuar, în dreptul ferestrei lui Viktor de la etajul 5 - ultimul etaj - din clădirea mică de birouri, și își dădu imediat seama că se pierduseră.
    În cartierul acesta din Dubai se aflau un templu Sikh, o biserică ortodoxă coptă, o parohie ortodoxă greacă și centrul evanghelic. Erau și cabinete stomatologice, și birouri de contabili. Nu erau magazine de aur și bijuterii sau de electronice, de care erau atrași de obicei marinarii la nord de port, spre Mina Jebel Ali.
   Grupul de nave de luptă trebuia să sosească mâine, așa că poimâine orașul avea să fie plin de marinari, atât bărbați, cât și femei.
   Se întoarse cu spatele la fereastră și se sprijini de bufetul scund.
   Biroul lui Viktor era un amalgam de obiecte din secolele al nouăsprezecelea și al douăzeci și unulea. Pe pereți erau lambriuri de lemn închis la culoare, iar pe o măsuță era o tavă de argint cu pahare de coniac din cristal și cu blazon, șoimul cu două capete, dar era și un panou rabatabil pentru conferințe video și un calculator cu ecran tactil, pe un birou confecționat din crom și lemn de nuc.
   - Nu era acolo. Am curățat toată camera, îi spuse lui, sperând că nu suna ca și cum era în defensivă.
   Ea doar prezenta faptele. Din păcate, situația nu arăta prea bine și era posibil să scape complet de sub control. Întotdeauna ai o viziune mai clară când privești în perspectivă, dar Elena știa acum că făcuse o greșeală extraordinară. Ar fi fost groaznic, dar poate că ar fi trebuit s-o omoare pe însoțitoarea de zbor care era cu Alex atunci când avusese ocazia - când intrase în cameră și descoperise că Alex adusese cu el o mică dulceață de la compania aeriană. Dacă ar fi vrut, ar fi putut să facă să pară că fusese o crimă plus sinucidere. O crimă pasională. Ar fi putut să lase cuțitul acolo.
   Dar Elena nu făcuse asta, deoarece această însoțitoare de zbor nu era genul ei de joc. Ea nu omora martorii. Nu omora oameni nevinovați.
   Iar Viktor era furios acum. Cunoștea acea privire. Semăna cu tatăl ei, în momentele când simțea că cineva dăduse greș: nu tuna și fulgera, nu-și vărsa oful și nu făcea scandal. El clocotea. Era mult mai tulburător așa. Dar implicațiile pentru persoana care o dăduse-n bară? Erau la fel de mortale.
   - A, te cred. Te cred că ai curățat camera. Dar pozele de pe site-urile de știri sunt clare. Le-ai văzut și tu, Elena. Femeia aceea a fost sigur la hotel dimineața și purta aceleași haine de noaptea trecută, îi aduse aminte Viktor. Alex nu ți-a zis că are companie când te-a sunat?
   - Nu. Nu m-aș fi dus în camera lui dacă aș fi știut asta.
   Viktor se gândi puțin la asta.
   - O mai fi făcut asta în trecut?
   - Dacă da, mie nu mi-a zis nimeni. Nu a fost niciodată momeală într-o capcană.
   - Asta așa e.
   Îi auzi pe marinarii de pe stradă râzând puțin prea tare. Dacă mecanismul de închidere al ferestrei nu ar fi fost atât de complicat, l-ar fi deschis și le-ar fi arătat direcția spre magazinele pe care le căutau.
   - Uite, aproape că am rezolvat. Chiar am făcut asta. Dar nu am vrut să risc un scandal. N-am vrut să risc să fac zgomot. Doi oameni? Cine știe ce ar fi putut merge prost? Femeia a zis că se va întoarce la ea în hotel pentru că avea cursă a doua zi, așa că am decis să o aștept să plece.
   - Și apoi te-ai întors în apartamentul lui Alex, murmură Viktor.
   - Da.
   El oftă și ea simți un val de neliniște. Deveni și mai puternic când el spuse:
   - E evident că ar fi fost mai bine să-ți asumi riscul, Elena. Dacă era atât de beat cum ai susținut tu, cine știe ce i-a spus. Cine știe ce a aflat.
   - Nu cred că trebuie să ne facem griji, încercă ea să-l liniștească, dar îi simțea dezaprobarea.
   Știa că o încurcase rău.
   - Ba îmi fac griji. Și sincer să fiu...
   Făcu o pauză, permițând momentului să devină mai amenințător, în timp ce se prefăcea că-și caută cuvintele potrivite.
   - ...sunt contrariat de faptul că nu mi-ai spus, încă de la început, că a fost cineva cu el.
   - Ar fi trebuit să-ți spun, recunoscu ea. Știu.
   - Da. Ar fi trebuit.
   - Îmi pare rău.
   - Deci ce ai aflat? Când te-ai întors în camera lui de hotel? întrebă el.
   - Alex era deja adormit în pat. Se stinsese ca o lumânare. Apartamentul arăta mai rău față de cum arăta când trecusem eu pe acolo cu o seară înainte. Ambele camere. Era multă mizerie. El sau femeia aia idioată au reușit să spargă sticla de votcă pe care o adusesem eu, și unul dintre paharele hotelului.
   - Asta s-a întâmplat după ce ai plecat tu.
   - Exact.
   - Dar sigur nu a fost prezentă când te-ai ocupat de domnul Sokolov.
   - Sunt sigură de asta.
   - Deci se pare că, într-adevăr, s-a întors în camera lui după aceea și l-a găsit mort, concluzionă Viktor.
   - Dar nu a sunat la recepție și nici la ambasadă. Pur și simplu, a... ce a făcut? A găsit cadavrul și nu a făcut nimic? A petrecut noaptea cu un cadavru?
   El îi aruncă un zâmbet într-o parte, întunecat, dar nu spuse nimic.
   - Apartamentul era destul de mare, îi explică ea, dar știa că se agăța puțin disperată de ceva ca să nu se scufunde în nisipuri mișcătoare. Poate că doar s-a întors în camera de zi. Poate că a uitat ceva în camera de zi și nici nu s-a uitat în dormitor.
   Viktor își strânse brațele la piept dezaprobator și se lăsă pe spătarul scaunului.
   - Doar nu crezi asta. Camerele de supraveghere sugerează că a fost acolo toată noaptea. Știa că era mort. A văzut cadavrul.
   - În acest caz, o fi posibil să creadă că l-a omorât chiar ea? întrebă Elena, gândind cu voce tare.
   - Of, haide.
   - Vorbesc serios. Însoțitoarea asta de zbor mi s-a părut genul de petrecăreață înrăită. Îmi aducea aminte de Chandelier.
   - Presupun că ăsta e un club în care te poți droga?
   - E un cântec pop. Îl cântă Sia. Nu aș fi surprinsă că are probleme serioase cu memoria atunci când bea.
   El își împreună degetele.
   - Cred că e posibil.
   - Deci poate că o să fie în favoarea noastră. N-ar trebui să le ia mult timp polițiștilor să-și dea seama că a fost în cameră cu Alex și o vor acuza pe ea. Am impresia că femeia aia e o catastrofă și că îi lipsește simțul realității.
   - Poate. Dar e complicat. Am vorbit cu avocatul nostru de aici.
   Ea așteptă.
   - Alex nu era cetățean al Emiratelor Arabe Unite, continuă el. Era american. Va fi nevoie de multă muncă pentru a o aduce pe această femeie înapoi în Dubai și pentru a fi supusă unui proces, iar autoritățile de aici nu sunt foarte interesate de acest caz.
   Afară, unul dintre marinari țipă ceva din cauza frustrării cauzate de faptul că se rătăcise, iar telefonul nu-i era de niciun ajutor. Elena își dădu seama că și ei băuseră. Cum se face că rușii se aleseseră cu reputația de bețivani?
   - Există vreo șansă să fie judecată în SUA?
   - Numai dacă cineva crede că moartea lui Alex a fost un act de terorism, răspunse el, apoi pufni. Îți poți închipui așa ceva? O stewardesă teroristă?
   - Însoțitoare de zbor, îl corectă ea din reflex.
   Urmă o pauză lungă și apoi el ridică o sprânceană.
   - Însoțitoare de zbor, repetă el, în cele din urmă.
   - Nimeni nu o să vadă moartea lui ca pe un act de terorism, spuse ea. Nimeni nu o să o considere pe această însoțitoare de zbor ca fiind o teroristă.
   - Sunt de acord. Dar e în regulă. Adevărul e că un proces nu va fi în beneficiul nimănui. Nu al nostru. Nu al lor. Și, sincer vorbind, Elena, nu al tău.
   - Înțeleg.
   Nu mai putea suporta zarva de afară. Jură că după ce se va termina întâlnirea asta, va coborî imediat și le va spune marinarilor încotro s-o ia.
   - Nu sunt sigur că înțelegi. Problema este, așa cum ai precizat foarte clar atunci când l-ai văzut pe Sokolov, că era beat. Mangă. Sunt sigur că raportul toxicologic va confirma acest lucru. Dumnezeu știe ce o fi povestit. Cred că trebuie să mergem mai departe și să presupunem că a spus ceva - că i-a spus ei ceva. Tu însăți ai spus că e o bețivă iresponsabilă.
   Elena știa că urma asta, dar tot avea inima grea.
   - Femeia asta are familie? întrebă ea.
   - Dintr-odată ai conștiință, Elena Orlov?
   - Vreau doar să înțeleg cu ce avem de-a face, spuse ea.
   - Nu. Nu are copii și nici soț. Nici măcar un fost soț. Ar trebui să-ți fie foarte ușor să rezolvi treaba asta. Ar trebui să aibă un accident. Un accident îngrozitor, neprevăzut, dar extrem de realist.
   - Eu chiar...
   - Tu chiar ce?
   - Chiar mă simt prost. Nu a greșit cu nimic. E doar o bețivană jalnică, ce a ajuns în pat cu bărbatul greșit, în noaptea greșită.
   - E periculoasă, îi aminti Viktor.
   - Poate.
   - Poate? Ar fi trebuit să te ocupi de amândoi când i-ai găsit împreună. Știi asta. Știi că așa ar fi trebuit. Și pe lângă asta...
   - Pe lângă asta ce?
   - Te-a văzut, Elena. Te-a văzut. Fii realistă: una dintre voi trebuie să moară.
   Bărbatul ridică din umeri.
   - Cred că tu alegi.

Capitolul zece

   Tăieturile arătau mult mai rău decât erau de fapt, se gândi Cassie.
   Apoi decise că nu avea nevoie de copci. În cele din urmă, stând dezbrăcată în dreptul chiuvetei din baie, trezită din beție de pozele cu ea pe care le văzuse pe telefon, își tamponă cu un prosopel umed fiecare rană până când sângerarea încetini. Apoi presă câteva discuri demachiante pe răni și le prinse cu niște bandă adezivă pe care o înfășură în jurul mâinii stângi, de parcă ar fi fost o mumie. Arăta ca un copil de grădiniță care încercase să acorde primul ajutor. Mâine-dimineață va cumpăra niște leucoplast.
   Își puse cămașa de noapte și încercă să se convingă că restul echipajului nu căuta articole despre Alex Sokolov la fel ca ea, așa că poate nu vor vedea niciodată pozele cu ea la hotelul Royal Phoenician din Dubai. Dar nu reuși să se convingă de acest lucru.
   Bineînțeles că îl căutau și ei pe Google: fusese în zborul lor. Fusese la clasa la care servise ea, Megan și Jade. Se întinse în pat așteptând ca luminile Empire State Building - turnul era alb în noaptea aceasta - să strălucească.
   În cele din urmă, cineva din echipaj va vedea pozele. Fără îndoială, până acum, pozele neclare fuseseră trimise și celor de la sediul FBI din SUA și era inevitabil ca, în cele din urmă, anchetatorii să încerce să afle dacă femeia de lângă el fusese în avion. Mai întâi vor trece în revistă prietenii, cunoștințele, clienții și angajații de la hotel, dar apoi vor reveni asupra zborului cu avionul. Lângă cine stătuse? Pe cine văzuse? Vor întreba echipajul (Aveau s-o întrebe pe ea!) dacă recunoșteau persoana care mergea alături de bărbatul mort.
   Ce avea s-o dea de gol până la urmă, eșarfa? Ochelarii de soare? Forma tăioasă a nasului ei acvilin?
   De dimineață se hotărâse să-l sune pe Derek Mayes ca să-i spună că, într-adevăr, avea nevoie de avocata pe care o chema Ani. Îi va telefona, dar nu strica dacă o suna și Derek. Se pare că nu va mai sta să-și facă manichiura.
    Va cumpăra leucoplast și-și va face rost de un avocat. Venise timpul.

   Dimineață, sună la biroul Unisphere din Dubai. Era ora 7 dimineața la New York, deci ora 3 după-amiaza în Dubai.
    În mintea ei, văzu holurile hotelurilor și coridoarele din aeroporturi unde se foloseau ceasuri antice pentru a afișa ora în, de exemplu, Tokio, Moscova și LA. Planul ei, deși unul nu prea grozav, era să afle mai întâi dacă femeia aceea era, de fapt, angajată acolo. Dacă da, Cassie va cere să stea de vorbă cu ea, susținând că e o expatriată din America, care se gândește să-și mute niște proprietăți la compania Unisphere și că dorește o programare.
   Angajata ori va fi de acord să se întâlnească cu ea, dacă e un fel de manager financiar, ori o va direcționa spre persoana potrivită, dacă nu este. Cassie plănuia să se prezinte cu numele Jane Brown, deoarece căutase când era mică numele familiei ei într-o carte de telefoane din Kentucky, dorind să-l vadă scris pe hârtie, și văzuse coloane întregi cu Brown.
   Recepționera vorbea o engleză fără nicio urmă de accent, iar Cassie ceru să vorbească cu Miranda.
   - Miranda, rosti femeia prelung, așteptându-se să-i fie oferit și numele de familie.
   Dar Cassie nu făcu asta. Va aștepta. Așa că recepționera continuă:
   - Care este numele de familie al Mirandei, vă rog?
   - Sinceră să fiu, nu sunt sigură. Ne-am întâlnit la o petrecere weekendul trecut.
   - Acesta e un sediu mic. Nu cred că avem nicio Miranda aici, continuă femeia. E posibil să lucreze pentru altă firmă?
   - Da, fu de acord Cassie, și apoi închise cât de repede putu.

   În timp ce Ani Mouradian o conduse de pe hol până într-o sală de ședințe, Cassie se miră cum naiba crezuse Derek Mayes că ea își poate permite o astfel de avocată.
    Biroul se afla la etajul din mijloc al Seagram Building, o clădire emblematică din zona Park Avenue între 52nd și 53rdAvenue. Nu era sigură dacă să râdă sau să plângă. O parte din ea vedea locația firmei la care lucra Ani ca pe încă o mică glumă oribilă pe care i-o făcea universul: să o trimită pe fiica unui bețiv, care recunoștea, la rândul ei, că bea prea mult, într-o clădire botezată după un renumit producător de băuturi alcoolice.
   Zona recepției nu avea deloc geamuri, dar canapelele erau moi și adânci, iar lambriurile erau din lemn de mahon, care și-ar fi avut locul într-o bibliotecă englezească sau un club universitar. Aproape că-și vedea reflexia în suprafața dată cu lac. Dar firma ocupa colțul de nord-vest al clădirii, așa că majoritatea birourilor care se întindeau de-a lungul pereților exteriori erau scăldate în lumina dimineții.
   - Câți oameni lucrează aici? o întrebă ea pe Ani.
   - Nu suntem o firmă prea mare. Cred că dacă pun la socoteală juriștii și asistenții, suntem în jur de șaizeci.
   - Știi că eu sunt doar însoțitoare de zbor.
   - Ce vrei să spui cu asta?
   - Probabil nu-mi permit să te plătesc. Nu știu la ce s-a gândit Derek.
   - Toată lumea crede că viața ta este plină de farmec, spuse avocata, conducând-o într-o cameră mică de conferințe.
   Închise ușa în urma ei. Masa era rotundă și modernă, și nu ar fi avut loc mai mult de patru oameni. Pereții aveau rafturi albe pline cu cărți de drept.
   - Nu este chiar așa. Derek Mayes este unchiul meu. Te rog, ia loc.
   Cassie se așeză. Ani ocupă locul de lângă ea. Cassie ghici că Ani era cu zece ani mai tânără decât ea. Totuși, era ușurată pentru că se gândi că o persoană tânără câștigă mai puțin pe oră; dar în același timp era neliniștită deoarece simțea că are nevoie de tot ajutorul și de toată experiența pe care putea să le obțină. Știa că prefera piloții mai în vârstă în defavoarea celor mai tineri. Un pilot nou era la fel de competent ca unul cu experiență dacă zborul era liniștit. Dar când ceva mergea extrem de prost - atunci când motoarele încetineau când traversai o furtună de zăpadă sau când gâștele îți înfundau motoarele la decolare - aveai nevoie de toată experiența posibilă.
   Toți cei care zburau cu avionul știau că motivul pentru care cursa US Airways 1549 aterizase cu bine în râul Hudson, într-o după-amiază de ianuarie din anul 2009, fusese faptul că pilotul Sully Sullenberger era un fost pilot militar cu sânge-rece, care mai avea puțin și îndeplinea 58 de ani când o coliziune cu niște păsări îi distrusese ambele motoare ale Airbusului. Tipul avea păr cărunt. Avea ani și ani (și ani) de zbor în spate.
   - Ești sigură că nu dorești cafea? întrebă Ani.
   - Sunt sigură. Recepționera mi-a oferit, dar nu vreau.
   - Ce ai pățit la mână?
   - Am scăpat un pahar. Nu e mare lucru.
   Ani zâmbi misterios, iar Cassie nu putu să-i citească nimic pe față. Nu o credea?
   Avocata avea păr negru, care-i cădea peste umeri, ochi negri și sprâncene negre și foarte subțiri. Era suplă - aproape slabă - și purta un costum gri impecabil. Bluza ei avea o nuanță subtilă de roz.
   - Deci, spuse ea după câteva secunde, ne ocupăm cu multe lucruri aici. Unii dintre noi sunt specializați în dreptul muncitoresc. Dreptul muncii, negocierea colectivă.
   - Aveți niște condiții destul de bune pentru niște avocați ai sindicatului.
   Ea chicoti.
   - Ce te face să crezi că reprezentăm sindicatul?
   - Păi, unchiul tău.
   - Te tachinez doar, o întrerupse Ani. Dar, da, firma câștigă sume importante de bani reprezentând sindicatul Fortune 500. O parte din timp lucrez pentru o companie de petrol. De asemenea, apărăm inculpații și în cazuri de infracțiuni, mai ales fraude. Din câte am înțeles, unchiul meu crede că ai nevoie de puțin ajutor.
   Cassie se întrebă cât de mult știa, de fapt, unchiul femeii. Avea o presimțire că acesta bănuia mai multe decât lăsase să se înțeleagă la micul dejun.
   - Da.
   - Continuă.
   - Sunt curioasă: de care dintre cunoștințele tale crede el că am nevoie?
   Avocata clătină din cap.
   - N-am idee. Unchiul meu împarte cărțile mele de vizită la fel cum împarte Iepurașul de Paște jeleuri. Eu sunt fiica pe care nu a avut-o niciodată. Tu m-ai sunat în dimineața aceasta. Să începem cu asta.
   Cassie aruncă o privire spre fâșiile de leucoplast de pe mâna stângă. Avea 5 fâșii puse peste două tăieturi. O făceau să pară demnă de milă sau stupidă.
   - Probabil crezi că am un litigiu de muncă cu compania aeriană.
   - Nu cred nimic.
   - Unchiul tău ți-a povestit despre FBI?
   - A zis că agenții s-au întâlnit cu echipajul după un zbor în care ai fost și tu. Asta e tot.
   Cassie se uită la cărțile care erau dincolo de umărul lui Ani. Erau frumoase, cu coperțile îmbrăcate în piele de culoarea șeii de călărie și litere aurii precum epoleții unui general. Înăuntrul lor știa că erau pagini și pagini care puteau înlocui pastilele cu melatonină pe care le lua ocazional când se lupta cu diferențele de fus orar. În spatele ei, de ambele părți ale ușii, se auzea o conversație îndepărtată, care părea că se aude de foarte departe. Auzi ceea ce crezu că era un copiator. Se gândi la cele două fotografii cu ea care circulau în mediul online și se gândi încă o dată la cadavrul lui Sokolov din pat.
   Îl văzu din locul în care se prăbușise mahmură pe podeaua acoperită de covorul luxuriant, sub draperiile camerei de hotel. Probabil că aceasta era ultima ei șansă. Așa că vorbi.
   - Te-am sunat pentru că zilele trecute m-am trezit într-o cameră de hotel la foarte mare distanță de aici, iar bărbatul de lângă mine era mort.
   Simplu ca bună ziua.
   Ani ridică una dintre sprâncenele ei impecabile, dar nu rosti niciun cuvânt. Și astfel, Cassie reveni la clipa în care se prăbușise totul, începând cu zborul de la Paris spre Dubai de săptămâna trecută, când îl întâlnise prima dată pe Sokolov și terminând cu paharul de vin spart de noaptea trecută, într-o cadă din cartierul Murray Hill. Îi povesti despre Miranda. Îi arătă cele două poze făcute de camerele de supraveghere care apăreau la știrile din Dubai.
   Recunoscu că încercase să-și șteargă amprentele din apartament cât mai bine, înainte să plece, dar spuse că s-ar putea să-și fi uitat un ruj și un balsam de buze într-una din camere. Din când în când, Ani o mai întrerupea cu câte o întrebare, dar niciuna nu părea s-o judece, iar uneori îi cerea să se oprească pentru a putea nota o idee mai lungă pe hârtia galbenă din poala ei.
   După ce Cassie termină, spuse:
   - Sincer, nu-ți pot spune cât de mare este încurcătura în care te afli - presupunând că nu l-ai omorât pe acest bărbat.
   - Așa este. Ei bine, aproape. Sunt destul de sigură că nu l-am omorât, dar nu sunt sută la sută sigură.
   - Nu ești sută la sută sigură? întrebă Ani, citindu-i-se surprinderea pe chip.
   - Exact. Nu pot fi complet sigură, recunoscu Cassie și apoi îi explică tendința ei de a bea și de a se cufunda, uneori, în țara nimănui, unde nu exista nicio amintire.
   - Și mai era și sticla, spuse ea după ce termină.
   - Sticla?
   - Dimineața, am găsit o sticlă spartă de votcă Stolichnaya. Îmi aduc aminte vag că am spart-o noaptea trecută. Era sticla de votcă pe care a adus-o pe Miranda. Alex s-a chinuit să desfacă dopul. În fine, umărul - știi, gâtul și umărul sticlei - erau intacte. Oarecum. Partea de sus a sticlei era ca o armă și era exact lângă pat. Am luat toate cioburile pe care le-am putut găsi și le-am aruncat după ce am plecat de la hotel.
   - Deci vrei să-mi spui că s-ar putea să-l fi omorât tu? Ai folosit sticla spartă ca pe o armă și i-ai tăiat gâtul?
   Vorbea pe o voce neutră.
   - Uite cum stă treaba, murmură Cassie.
   Își aduse aminte că de fiecare dată când oamenii aveau ceva extrem de ridicol de explicat, întotdeauna păreau să înceapă cu „E complicat”. Se calmă, știind că nu începuse cu aceste două cuvinte.
   - Nu sunt violentă atunci când mă îmbăt rău. Nu mi s-a spus niciodată că aș fi rănit pe cineva. Poate că fac lucruri prostești care îmi pun viața în pericol, dar nu atac oameni. Dacă, la un moment dat în acea noapte, Alex a încercat să facă sex cu mine din nou, nu cred că l-aș fi oprit. Probabil mi s-a mai întâmplat și înainte. Adică știu că s-a întâmplat.
   - Bărbații au făcut sex cu tine fără să le dai consimțământul.
   Ea dădu din cap.
   - Uite, știu că nu e o zonă gri. Știu că atunci când sunt atât de beată nu mai am puterea să spun nu. Sau, îmi pare rău să spun asta, nu-mi mai pasă.
   - Ai dreptate, nu e o zonă gri. Este viol.
   - Dar nu cred că Alex ar fi putut să încerce să mă violeze. Ori am fost eu prea beată așa încât nu mi-am dat seama...
   - Ăsta nu e consimțământ, Cassie!
   - Lasă-mă să termin. Te rog. Ori am fost prea beată, încât nu mi-am mai dat seama de ce se întâmplă, ori mi-a convenit orice se întâmpla. Dar dacă i-aș fi cerut lui Alex să se oprească, cred că s-ar fi oprit. Era un bărbat foarte blând. Adică, m-a spălat pe cap când făceam duș. Așa că de ce să fi luat o sticlă spartă și să mă lupt cu el?
   - E posibil să-l fi omorât când dormea? Aici vrei să ajungi?
   - E posibil, dar...
   - Dar...
   - Dar nu prea cred, zise Cassie. Eu nu sunt așa. Și de când s-a întâmplat, m-am gândit mult la asta. Și...
   - Continuă.
   - Și am crezut că am plecat. Am această amintire cum că am plecat și e destul de clară.
   - Că ai plecat din camera de hotel.
   - Da. Din apartamentul lui.
   - Dar te-ai trezit lângă el în pat.
   - Când am o pierdere de memorie, rămân goluri în amintiri. La început am crezut că urma să plec odată cu Miranda. Să mă întorc la hotelul companiei aeriene. Când Miranda era acolo, eu eram îmbrăcată. Evident.
   - Evident, repetă Ani, dar cu o notă de sarcasm.
   - Dar nu am plecat. Miranda a plecat și eu nu m-am dus cu ea. Am rămas. Și apoi eu și Alex ne-am îndreptat spre dormitor și am făcut dragoste. Dar după asta m-am îmbrăcat. Știu că m-am îmbrăcat. Sau cel puțin asta cred. Am amintirea aceasta în care eram la ușa camerei de hotel și-mi luam la revedere de la el. Vorbesc serios.
   - Vreau doar să confirm: ai fost acolo când a spart sticla de votcă?
   - Da.
   - Deci crezi că ar fi putut fi această Miranda?
   - Cea care l-a omorât? Mi-a trecut prin cap, răspunse Cassie. E prima dată când vorbesc despre aceste lucruri, așa că e aproape ca și cum aș gândi cu voce tare. Încerc să-mi dau seama ce s-a întâmplat. Cred că e posibil. Am plecat. Miranda s-a întors. Apoi m-am întors eu.
   - Și ai fost atât de beată încât nu ai observat că Alex era mort?
   - Era întuneric în cameră. Probabil.
   - Când Miranda a ajuns în apartament, a bătut la ușă?
   - Da. De ce?
   - Mă întrebam dacă avea cheie. Dar chiar dacă nu avea una, putea să fure o cheie în timp ce voi trei dădeați o mică petrecere.
   Cassie nu se gândise la asta, dar sigur așa s-ar fi explicat cum de cineva intrase în cameră.
   - Dar, continuă Ani, dacă Alex știa că e Miranda, femeia nu avea nevoie de cheie. O lăsa, pur și simplu, să intre. Cât timp crezi că ai fost plecată?
   - Dacă am fost plecată? N-am habar.
   - De ce te-ai fi întors?
   - Probabil am uitat ceva în cameră și m-am întors după acel obiect. Mi s-a mai întâmplat și înainte.
   Ani privi în jos spre notițe și apoi spuse:
   - E posibil să fi fost și cineva care lucra la hotel sau care știa pe cineva care lucra la hotel.
   - Da. Sunt de acord că e o posibilitate.
   - Și deși eu, personal, nu am nicio idee cum poți să intri într-o cameră de hotel încuiată, sunt sigură că există metode.
   - Așa cred.
   - Tipul acesta ți-a spus că a lucrat pentru Goldman Sachs și acum se ocupa de un fond de investiții. Ce altceva a mai zis despre slujba sa?
   - Nimic.
   - De ce se afla în Dubai?
   - Pentru întâlniri, răspunse Cassie.
   - Despre?
   - Nu a zis. Nu știu decât ce am citit online, ceea ce nu e mare lucru.
   Avocata se aplecă în față.
   - Era bărbat. Un bărbat tânăr. De vârsta mea. Când bărbații de vârsta mea se dau la mine, întotdeauna vorbesc despre serviciu. E acea atitudine de bărbat alfa, pentru a-mi arăta cât de importanți sunt. Deci, gândește-te bine: sigur a spus ceva.
   - Chiar nu a spus.
   - Și nu l-ai întrebat?
   - Nu.
   - Ei bine, faptul că nu a vorbit despre serviciu spune și asta ceva. Poate sugerează că avea ceva de ascuns.
   - Poate. Unchiul tău crede că ar fi putut fi spion pentru vreo țară.
   Ani zâmbi.
   - Unchiul meu adoră poveștile cu spioni. Deci spune-mi: despre ce ați vorbit voi doi?
   - Am vorbit despre serviciul meu. Părea foarte interesat de ceea ce fac. De curse. De nebunia pasagerilor. Părea să-l distreze istorioarele mele.
   - Altceva?
   - Am vorbit despre faptul că eu am crescut în Kentucky și el în Virginia. Am vorbit despre mâncare. Despre băutură. Dar...
   - Continuă.
   - Amândoi ne-am pilit destul de repede. Nu că nu suntem rezistenți la alcool. Dar am băut mult prea mult, continuă Cassie.
   Sunase la fel de sordid și de declarativ ca întotdeauna.
   - Dar când a venit Miranda? Ce ați discutat toți trei atunci?
   - Nu prea îmi mai aduc aminte. Era târziu.
   - Care crezi că era motivul pentru care venise?
   - Când a ajuns prima dată? Am presupus că ea și Alex lucrau împreună, sau că el se ocupa de banii ei. Am presupus că sunt prieteni.
   - Iartă-mă, dar ce fel de prieteni? Erau iubiți? Foști iubiți?
   Pentru o clipă, Cassie se uită în jos la masă, în timp ce răspunse, pentru că îi era din ce în ce mai greu să mențină contactul vizual cu avocata.
   - La început așa am crezut. Am presupus că venise ca să facem sex în trei.
   - Voi trei, zise Ani pe un ton egal.
   - Cred că da.
   - Dar nu ați făcut?
   - Nu. Nici nu a venit vorba de asta. I-a adus o sticlă de votcă, am băut împreună și mai mult ei doi au vorbit. Nu prea am fost atentă la ei.
   - Au vorbit despre serviciul lui? Sau despre al ei cumva?
   - Îmi aduc aminte că au menționat o ședință la care urma să participe amândoi a doua zi, dimineață. Atâta tot. Dimineața târziu, cred. Trebuiau să participe și alți oameni la această ședință.
   - Cine?
   - Investitori din Dubai, cred. Cred că urma să aibă loc în centrul orașului. Dar mi s-a părut și că nu se cunoșteau prea bine. Poate că era prima dată când se întâlneau. Cred că ar fi putut fi fiica cuiva.
   - Cineva pe care îl cunoștea.
   - Sau o persoană importantă din viața lui. Dar vă spun un lucru clar: în dimineața aceasta am aflat că dacă Miranda lucrează, într-adevăr, pentru compania Unisphere, nu lucrează la biroul lor din Dubai.
   - Și cum de știi asta?
   - I-am sunat.
   - În Dubai?
   - Da, răspunse Cassie și-i povesti mica ei conversație cu recepționera.
   Ani oftă adânc. Din toți rărunchii. Cassie cunoștea bine acea răsuflare: era Oftatul Judecății.
   - Bine, spuse ea, până la urmă. Iată veștile bune. Crima s-a petrecut în Emiratele Arabe Unite și Statele Unite ale Americii nu au niciun tratat de extrădare cu ele. Emiratele ar trebui să vă aducă înapoi printr-o cerere judecătorească - o scrisoare rogatorie, sau echivalentul acesteia din Emirate. Și acestea trec prin diferite curți de judecată și toată treaba poate dura ani buni.
   Cassie simți un val de ușurare și probabil că fu vizibil pe fața ei, pentru că Ani ridică imediat un deget ca să-i oprească emoțiile.
   - Dar asta nu înseamnă că ai scăpat de griji. Există un amendament în dreptul american care ne permite să extrădăm o persoană care a comis o crimă împotriva unui cetățean american în altă țară. Vreau să verific dacă un cetățean american este scutit de această extrădare.
   - Și dacă e așa, atunci sunt bine?
   - Probabil. Dar sunt și alte probleme. Chiar dacă SUA nu te va trimite înapoi în Dubai, familia lui Sokolov ar putea să te atace în instanța civilă: un proces nedrept. Gândiți-vă la O.J. Simpson. Instanța penală l-a achitat. Dar instanța civilă l-a condamnat și a trebuit să dea peste 30 de milioane de dolari.
   - Dumnezeule!
   - Familiile nu au avut nimic de câștigat din asta. Am auzit că s-au ales probabil cu jumătate de milion.
   - Chiar și așa, eu nu am banii ăștia. Nu am decât apartamentul.
   - Asta e ceva. Dar, până la urmă, nimic din toate astea nu contează. Pe de altă parte, pozele în care apari? Pot ajunge oricând în presa americană. Iar la scurt timp după aceea, vei fi descoperită, ca să spun așa.
   - Sunt chiar atât de ușor de recunoscut în acele poze?
   - Nu știu. Va trebui să le văd mărite. Va trebui să văd pozele originale. Dar din ce îmi spui, cineva din acel avion - unul din membrii echipajului - va face legătura și-și va da seama că ai putea fi tu. La fel și FBI-ul. Ce planuri ai pentru azi și mâine?
   - La noapte am avion spre Roma.
   - Nu spre Dubai?
   - Nu.
   - E bine. Să nu te întorci niciodată acolo.
   - Nu aveam de gând să mă mai întorc.
   - Vorbesc serios.
   - Înțeleg.
   - Și după Roma? întrebă Ani.
   - Mă întorc în SUA. Ajungem în Italia mâine dimineață, marți, petrecem noaptea în oraș și apoi zburăm înapoi în SUA miercuri și ajungem exact înainte de prânz. Vom sta acolo puțin mai mult de 24 de ore.
   - E destul de lejer față de ce suportă alți însoțitori de zbor.
   Cassie ridică din umeri.
   - Am lucrat destul pe rutele interne. Fac asta de mulți ani.
   - A, știu cum stă treaba. Știu cum funcționează.
   - Încă nu am discutat cum voi reuși să te plătesc.
   Ani își lăsă carnețelul galben pe masă și se aplecă în față. Se uită la Cassie cu o privire aproape blândă și spuse:
   - Uite ce este, încă nu a venit timpul să ardem hârtiile copiative.
   - Să ardem hârtiile copiative? întrebă ea, întrerupând-o.
   - E doar o expresie. Știi ce este hârtia copiativă?
   - Bineînțeles.
   - Eu n-am văzut niciodată una. Dar cred că agenții CIA aflați în străinătate aveau o vorbă pe vremuri: când totul se ducea de râpă și ambasada era depășită, atunci era timpul să ardă hârtiile copiative, cu care făcuseră copii ale documentelor și încă păstrau conținutul acestora. Adică să se asigure că sovieticii, jihadiștii sau oricine altcineva nu vor avea acces la secrete de stat. În fine, încă nu a venit timpul să ardem hârtiile copiative, da? Așa că deocamdată poți respira liniștită.
   - Și cu plata cum facem?
   - Presimt că miercuri s-ar putea să dai de o furtună când te întorci acasă. Nu genul de furtună care să necesite arderea hârtiilor copiative, dar s-ar putea să fie... stresant. O să te pună la încercare. Așa că vreau să-ți continui viața și să zbori la Roma, pentru că vreau să fiu sigură că vei rămâne în grațiile companiei aeriene, și pentru că vreau să fiu sigură că te vei comporta într-un mod care să nu dea de bănuit. Iartă-mă, dar nu există nici o altă cale. Existența acelor poze făcute de camerele de supraveghere probabil că va face ca povestea să ia amploare în tabloidele de aici din State. Vei vedea. Probabil că se va întâmpla chiar mâine sau poimâine. Poliția din Dubai o să aducă poze și mai bune - poze de calitate bună în care apari tu - de la hotelul Royal Phoenician - și o să facă investigații. Vor arăta pozele portarilor și ospătărițelor de la hotel, și celor care lucrează la magazinele de cadouri, și vor întreba dacă tu ai fost cu Alex Sokolov. N-am idee dacă tipul ăsta a fost spion CIA, spion rus sau orice altceva. Nu contează. Familia ar putea să aibă și ea relații. În orice caz, sunt destul de sigură că FBI-ul o să vrea să vorbească din nou cu tine, povestea asta s-ar putea să mai fie pe prima pagină o perioadă.
   - Înțeleg.
   - Dar sunt și vești bune. Sunt destul de încrezătoare că firma mea te va reprezenta pro bono. Ești atrăgătoare și lucrezi într-un domeniu pe care majoritatea îl consideră - știu că în mod eronat - destul de sexy. Nu-mi place să arăt faptul că vânăm publicitate, dar așa este. Chiar asta facem. Cu ani în urmă, locul acesta era o firmă „curată”, dar nu mai e așa. Așa că te vom ajuta pentru a împiedica să fii extrădată, dacă se va ajunge la asta - deși mă îndoiesc. Te putem ajuta și dacă va fi vorba de un proces civil - care, da, este puțin mai probabil să aibă loc, dar tot nu e ceva care să-ți dea bătăi prea mari de cap. Și te putem ajuta în cazul în care compania aeriană îți va face probleme.
   - Nici nu m-am gândit la asta.
   - La compania aeriană? A, s-ar putea să-ți dea bătăi de cap. Presimt că sindicatul te va sprijini în cazul în care se va întâmpla asta. La fel și noi.
   - Și ați face asta numai pentru presă?
   - Reclamă gratis. Vorbele cu impact sunt pe gratis. Poate că nu vom mai fi „curați”, dar nici nu va mai trebui să plătim pentru reclame în stațiile de metrou.
   Terminară ce aveau de discutat și Ani o conduse la lift. Acolo, Cassie vru să dea mâna cu avocata. Dar Ani o îmbrățișă, iar Cassie simți că-i venea să plângă de recunoștință.

   De cele mai multe ori, liniile aeriene făceau rezervări pentru persoanele care foloseau aeroporturile din Long Island la hoteluri din Long Island.
    Dacă aveai doar 12 ore la dispoziție, nu avea nicio logică să te duci în Manhattan, mai ales de vreme ce cazarea în Manhattan rar implica și transport gratis: aeroporturile erau prea departe, iar traficul prea imprevizibil.
   Dar nu era întotdeauna așa. Dacă noaptea era suficient de lungă, până și companiile de transport americane își trimiteau echipajele în mijlocul orașului și le ofereau o mașină de la și până la aeroport.
   Multe companii străine făceau asta cu siguranță. Era un avantaj foarte civilizat pentru un echipaj care nu locuia în oraș să primească o noapte de cazare la câteva blocuri distanță de Times Square sau călătorie cu metroul din Greenwich Village în loc de o cameră din care să se vadă luminile de pe autostrada 4R.
   Cassie știa pe de rost aproape toate zborurile care decolau de pe aeroportul JFK spre străinătate, și chiar și rutele interne care aveau cele mai lungi escale, astfel încât echipajul să rămână peste noapte în centrul orașului. Și știa că, în mod frecvent, compania aeriană apela la hotelul Dickinson de la intersecția Lexington Avenue cu 49th. Așa că, ori de câte ori putea, lua metroul de la apartamentul său și mergea trei stații spre nord până la hotel, apoi cu mașina alături de echipaj până la aeroport. Alternativa? Să coboare la Grand Central Station și să ia autobuzul Airporter. Acesta costa doar 10 dolari, cu reducerea oferită de compania aeriană, suma maximă pe care și-ar fi putut permite să o plătească. Dar vara transpira ca un alergător de maraton - uniforma din poliester contribuind și ea - iar machiajul i se scurgea pe față în drum spre metrou. Iarna, îngheța stând pe valiză, iar hainele îi erau stropite de sarea de pe stradă și de zloată.
   Erau însoțitori de zbor care o considerau nebună pentru că locuia în Manhattan, deși zborurile ei decolau de pe aeroportul JFK, dar Manhattan era tot ceea ce nu fusese casa ei din copilărie, din rusticul Kentucky. Nu va renunța niciodată la acel apartament. Niciodată.
   În plus, cunoștea mulți însoțitori de zbor care ar fi irosit o prețioasă zi liberă sau care trebuiau să se trezească devreme ca să ajungă din Buffalo, din Boston sau din Detroit până la aeroport - inclusiv Megan, care venea din Washington - pentru ca apoi să fie nevoiți să petreacă o jumătate de zi sau o noapte într-o cămăruță sordidă în apropiere de aeroport. Locuise și ea într-una cândva, în patul de jos al unui dormitor de la subsolul unei case șubrede din Ozone Park, din cartierul Queens. Erau cel puțin o duzină de alți însoțitori de zbor care locuiau acolo - sau, ca să fie mai corectă, care veneau să doarmă acolo câteva nopți, zile sau ore pe lună.
   Astăzi nu pierdu timpul ca să-și facă manichiura, nu după ce petrecuse atâta timp de dimineață cu avocata. Dar metroul întârzia, iar aglomerația de pe peron se mărea din ce în ce mai mult. Avea geamantanul lângă ea și telefonul în mână. Nu era aproape de ora de vârf, așa că mulțimile de oameni care lucrau în New York Life Building nu coborâseră încă în tunel, dar tot erau mulți oameni, pentru că ăsta era Manhattanul.
    Trecuseră aproximativ 10 minute de când stătea acolo, când realiză că ceva mai profund luase locul claustrofobiei: neliniștea. Începu să treacă în revistă oamenii din jurul ei. Erau mame tinere cu copii mici, liceeni și studenți, cei care lucrau la birou și muncitori și tot felul de curieri, bărbați și femei. Era doar încă un alt amalgam de oameni tineri și bătrâni, într-o zi de vară, o adunătură de fețe blazate și tricouri polo și rochii de vară, de sacouri, pantaloni de trening și tricouri cu însemnele echipelor de sport locale.
   În acele momente avu o presimțire, reală sau imaginată, că în toată această învălmășeală se afla cineva care era acolo numai pentru ea. Era cineva care o urmărea. Putea să-și spună că era doar paranoică, ceea ce era de înțeles după tot ce văzuse în Dubai. Era probabil o festă inevitabilă, și malițioasă chiar, pe care i-o juca mintea.
   Dar nu putea să scape de acel sentiment. Era femeie și petrecuse suficient timp singură în stații de metrou sau pe străzi noaptea târziu, ca să își dea seama când ceva era în neregulă. Când cineva care se apropia de ea era dubios. Când era timpul să se miște, și asta repede.
   Așa că asta făcu. Își băgă telefonul în geantă, apucă mânerul geamantanului și începu să-și facă loc prin mulțime, avansând cu capul ridicat și în alertă, în căutarea acelui individ care o vedea și o știa și...
   Și ce? Chiar o va ataca cineva?
   Nu-și dădea seama. Poate că era doar urmărită. Poate că totul era numai în mintea ei. Dar nu avea de gând să riște.
   În timp ce se chinuia să-și treacă geamantanul prin turnicheți, privi în urma ei să vadă dacă cineva încerca să-și croiască drum în sus spre peron. Verifică din nou în timp ce-și trăgea geamantanul pe scări. În stație nu sosise niciun metrou, și își dădu seama că nu o urmărea nimeni, în momentul în care ieși afară în stradă, la lumina zilei. Pe partea cealaltă a Park Avenue era un taxi, care se îndrepta spre nord și care încetini la semaforul roșu din colț. Nu avea pasager, așa că se grăbi spre el și urcă pe partea dinspre stradă.
   - Hotelul Dickinson, vă rog, îi spuse ea șoferului privind înapoi spre gura de metrou în timp ce semaforul se făcea verde și taxiul pornea spre nord.
    Acolo, apăru pe trotuar o persoană singură care purta ochelari de soare și o șapcă neagră, cu borul tras pe frunte. Un bărbat. Nu putuse să-i vadă fața, iar acum erau deja prea departe. Dar acesta părea să scruteze trotuarele, pentru ca apoi privirea să i se oprească asupra taxiului în care era ea.
   Cassie își spuse că asta nu însemna nimic; era doar o coincidență, încă o persoană care își pierduse răbdarea și decisese să o ia pe jos sau să meargă cu taxiul decât să mai aștepte metroul.
   Dar, de fapt, nu credea asta.

   Până să ajungă la hotelul Dickinson, mașina companiei ei aeriene plecase deja. O ratase cu puțin.
   Din fericire, și compania Lufthansa avea o mașină pentru angajați care pleca tot de la hotelul Dickinson. Așadar, la fel cum făcuse de cel puțin trei sau patru ori în trecut, îi dădu șoferului o bancnotă de 10 dolari pentru a călători împreună cu un echipaj german care tocmai pleca.
   Era o situație jenantă: piloții o ignorau, iar însoțitorii de zbor își șopteau glume pe seama ei, dar nimănui nu-i păsa. Majoritatea înțelegeau, deoarece salariile lor erau la fel de modeste ca și al ei. Un drum gratis până la aeroport pentru o colegă însoțitoare de zbor? Serios, nu era mare lucru. Și totuși, privea pe geam, așteptându-se parcă să vadă pe trotuar un bărbat fără față și cu o șapcă neagră făcându-i poză cu telefonul. După ce trecuseră de traficul infernal din Manhattan, începu să citească cartea lui Tolstoi, pe care o avea la ea, și încercă să nu fie geloasă din cauza faptului că nu făcea parte din grup.
   Încercă să nu aibă gânduri paranoice, dar era sigură că auzise din greșeală două femei care discutau ceva despre Dubai. Se temu când auzi cuvântul „mord” de mai multe ori, iar când îl căută pe Google Translate, văzu că însemna, așa cum bănuise, „crimă”. Dar își spuse că probabil nu auzise corect. De unde să știe ele despre moartea lui Sokolov? Asta ar însemna că cineva din mașină zburase spre Dubai de curând sau avea să zboare în curând.
   Ceea ce era posibil. Foarte posibil.
   Înainte să plece din apartament, mai verificase încă o dată pe calculator pentru a vedea dacă pozele cu ea la hotelul Royal Phoenician deveniseră virale. Făcuse asta toată ziua, din 20 în 20 de minute. Nu deveniseră virale. Cel puțin nu încă. Dar știa că Ani avea dreptate și că se va afla. Știa că în orice clipă va primi un mesaj de la Megan sau Jada, pentru că cel mai probabil și ele erau la curent cu știrea aceasta, deși, bineînțeles, nu erau la fel de interesate ca ea.
   Inspiră încet și adânc și aproape că reuși să se convingă că nu o privise nimeni în stația de metrou. Aproape. Se consolă cu gândul că acum avea avocat. Clar se simțea mai bine. Dar când mașina se apropie de autostrada Long Island, clar nu se simțea deloc bine.

   Se opri pentru o clipă în fața geamului și privi luminile care licăreau la marginea aripii, secvența distinctivă de sclipiri a unui avion Airbus.
    Clătină din cap, revenindu-și, înainte să se piardă în lumina stroboscopică cu ritm lent. Era la clasa economică zborul acesta, deoarece mergeau la Roma și încă nu avea suficientă experiență ca să se ocupe mereu de clasa business sau de clasa întâi pe ruta spre Orașul Etern. Desigur, mulți însoțitori de zbor preferau să aibă clasa economică. În ziua de azi, nu se simțea nimeni prea înfumurat la clasa aceasta, așa că pasagerii - mai ales pe timpul cursei de noapte spre Europa - erau destul de docili: companiile aeriene le scoseseră din cap ideea că ar avea vreun drept. Mai mult, majoritatea oamenilor își verificau bagajele la zborurile internaționale, spre deosebire de cele interne, așa că era mai puțin stres când oamenii se luptau pentru spațiul din compartimentele pentru bagajele de mână de deasupra capetelor.
    Singura ei problemă cu clasa economică? Nu prea puteai să flirtezi. Erau prea mulți oameni, culoarele erau atât de înguste, și erau prea multe familii, bineînțeles, nu avea dispoziția necesară ca să flirteze. Nu în noaptea aceasta. Voia ceva de băut - avea nevoie de ceva de băut - așa că, atunci când majoritatea pasagerilor dormeau, citeau sau se uitau la filme pe laptopuri sau tablete, și ea își putea permite câteva momente singură în bucătăria aflată în spatele clasei întâi, făcu ceea ce nu mai făcuse aproape niciodată: desfăcu o sticluță de whisky Cutty Sark și o dădu pe gât.
    Apoi își umplu gura cu drajeuri Altoids, mestecându-le și frecând sfărâmăturile de dinți cu cu limba.

   Când aterizară în Roma, era încă miezul nopții în America, așa că nu primi niciun e-mail și niciun mesaj alarmant.
    Primi mai mult e-mailuri de la firme de îmbrăcăminte și lenjerie. Lumea se oprise în loc.

   În dubă, călătorind de la aeroportul Fiumicino până în centrul Romei, o parte din echipaj plănui să se întâlnească la recepție ca să meargă pe jos până la Treptele Spaniole.
    Se pare că Treptele Spaniole nu erau departe de hotel și, de asemenea, nu mai era mult de acolo până la niște magazine. Tânărul însoțitor suplimentar de zbor care fusese desemnat pe această rută nu mai fusese la Roma și era atât de entuziasmat pentru că se află acolo, încât organiză o vizită de grup până la Vatican. Era atât de entuziasmat și de carismatic, încât până și unul dintre piloți spuse că s-ar putea să meargă.
   - N-am mai fost de ani de zile la Vatican, spuse căpitanul.
   Era un bărbat mai în vârstă, care făcea naveta până la serviciu din West Palm Beach. Părul lui era atât de cărunt cât îi plăcea lui Cassie să vadă la un pilot, iar pielea sa era închisă la culoare și aspră din cauza anilor petrecuți sub soarele din Florida.
   - Vin și eu.
   - Eu zic să mergem și la muzeu, propuse tânărul care se ocupa de excursie.
   Îl chema Jackson și lucrase la clasa economică alături de ea. Era dintr-un oraș mic din Oklahoma, aproape de Texas.
   - Nu găsești nimic altceva în afară de elevatoare pentru cereale, preoți nebuni și oameni care caută drumul național 66, spusese el.
   Nu avea cum să aibă mai mult de 24 sau 25 de ani. Era un copil. Din conversațiile purtate în bucătărie și în timp ce jucau Words with Friends pe telefoane stând pe strapontine, ajunsese să creadă că avusese o copilărie de o mie de ori mai frumoasă decât a ei, dar, în anumite feluri, la fel de provincială.
   Meseria de însoțitor de zbor era o evadare și un mijloc prin care se răzvrătea.
   - Știți că este o cameră secretă în muzeu numai cu penisuri de statui, adăugă căpitanul. Fiica mea a studiat la Roma un semestru și a zis că nu e o legendă urbană.
   - Da. Cred că papa a pus să fie tăiate și acoperite cu frunze de smochin, glumi o altă însoțitoare de zbor, care lucrase și ea la clasa economică.
   O chema Erica și era bunică, dar asta era tot ce știa despre ea.
   - Dar chiar le-au păstrat? Nu am mai auzit de asta. Uau. Cine ar fi crezut?
   - Bine, am un scop în viață. Probabil că nu voi reuși niciodată să-i ajut pe acei oameni de marmură să-și recapete părțile intime, dar într-o zi o să văd acea cameră secretă, susținu Jackson.
   - Închipuiți-vă, până și Vaticanul are secrete, spuse Cassie.
    Nu mai vorbise de ceva timp și descoperi că atmosfera veselă din dubă era molipsitoare. Dar starea ei de bine nu dură mult.
   - Da, închipuiți-vă, zise Erica. Dumnezeule, întreaga lume are secrete. Cu toții avem secrete. De ce să fie altfel la Vatican? Una dintre prietenele mele lucra pe o cursă de la Paris spre Dubai săptămâna trecută. Când au aterizat pe aeroportul JFK, echipajul a dat nas în nas cu FBI-ul. De ce? Un tip din cursa spre Dubai fusese omorât chiar în camera lui de hotel!
   - Nu înțeleg, interveni Jackson. Un pasager a fost omorât în Dubai. De ce a vrut FBI-ul să stea de vorbă cu echipajul?
   - Ei bine, au spus că a fost doar un jaf care s-a terminat prost, dar prietena mea nu crede asta. Nici în ruptul capului. FBI-ul i-a întrebat pe însoțitorii de zbor dacă au văzut ceva neobișnuit pe laptopul lui, sau dacă au observat hârtii pe măsuța sa, sau dacă a spus ceva ce ar putea fi util pentru anchetă. Ea crede că tipul era spion sau că unul dintre însoțitorii de zbor era spion. Știți, CIA? KGB? Ceva de genul ăsta. Ce vreau să spun eu? Există oameni care au secrete foarte serioase.
   - O companie aeriană rămâne o acoperire bună pentru un spion, spuse pilotul. Întotdeauna a fost și așa va fi mereu. Ai un motiv să călătorești. E ușor - e oricum mai ușor - să aduci ce ai furat de la Pentagon sau Kremlin dintr-o parte a planetei în cealaltă.
   Cassie privi cum câțiva membri din echipaj începură să caute pe telefoane știri despre un bărbat mort în Dubai.
    Băgă mâna în buzunar după ochelarii de soare. Se uită pe geam, dorindu-și să aibă o scuză aici în Italia ca să se poată ascunde într-o eșarfă.

   Cassie se hotărî să nu se alăture restului echipajului care pleca în diferite excursii.
    Murmură că nu prea are chef de nimic în după-amiaza aceasta, dar spuse grupului care mergea la cumpărături în apropierea hotelului să o anunțe unde vor cina: poate va merge și ea cu ei.
   La hotel, nu setă alarma telefonului și nu ceru la recepție să fie sunată ca să fie trezită, așa că dormi până la 11 dimineața.
   Deschisese ochii singură puțin mai devreme de ora două după-amiaza, trezindu-se satisfăcută ca o felină. Nu dormise niciodată mai bine ca acum, când trăsese un pui de somn adânc dimineața până târziu, după ce ateriza în Europa. Se uită prelung la tabloul mare și abstract al Coloseumului care se zărea pe peretele de lângă pat și apoi privi lumina subțire, ca de laser, ce trecea printre draperii. În cele din urmă, își aduse aminte de ultima dată când se trezise într-un pat de cameră de hotel și i se făcu puțin greață. Știa că trebuie să se întindă după telefonul pe de noptieră.
   Dar își mai îngădui o clipă de relaxare. Se gândi la pisicile de la adăpost și la nepotul și nepoata ei. Voia să se concentreze pe lucruri pe care le iubea și pe momentele în care nu era un dezastru. În cele din urmă, întinse brațul și luă telefonul. Își trase pătura la loc peste cap și se uită la ecran. Era mai rău decât se aștepta? Poate. Poate că nu. Văzu că primise un apel de la Frank Hammond de la FBI și trei mesaje de la Megan.
    Mesajele îi spuneau ceea ce trebuia să știe:
    Nu știu unde ești, dar am văzut două poze online. Le-ai văzut și tu? Sună-mă când poți. Eu sunt încă în America. Nu zbor până diseară. Poți conta pe mine.
   Bănuiesc că ești în Europa. Să mă suni. Jada și Shane au văzut și ei pozele.
   Lăsă telefonul pe pernă, lângă ea, și închise ochii. Era interesant faptul că Megan avusese grijă să nu scrie nimic incriminator în mesaj - sau cel puțin nu ceva irevocabil de incriminator. Propoziția aceea scurtă „Poți conta pe mine” era singurul lucru care ar fi fost oarecum problematic, dar Cassie văzuse destule seriale juridice la televizor ca să știe (sau cel puțin ca să poată să se asigure) că o astfel de remarcă putea fi interpretată într-o mie de feluri.
   Dar implicația ei era clară față de Cassie: Megan credea că ea era femeia din pozele făcute de camerele de supraveghere și că petrecuse noaptea cu Sokolov, iar acum Megan era dispusă să-și acopere prietena. Era dispusă să ascundă faptul că prietena sa se întorsese în camera ei de hotel doar cu câteva minute înainte ca echipajul să coboare în holul de la parter ca să plece spre aeroport.
   Poate că era dispusă să facă chiar mai mult de atât: probabil era dispusă să facă parte din alibiul lui Cassie.
   În orice caz, Cassie știa că trebuie s-o sune pe Megan. Nu era sigură în privința lui Hammond. Poate că ar trebui să o sune pe Ani mai întâi. Nu pentru asta erau avocații?
   Oricum, mai întâi avea nevoie de o băutură. Poate ar trebui să și mănânce ceva.
   Se dădu jos din pat, surprinsă de cât de frig era în cameră, și văzu că micul frigider din cameră era gol. Nu exista niciun minibar, ceea ce însemna că va trebui să meargă la parter. Și deși consideră că era posibil să dea peste cineva din echipaj, se gândi că era totuși puțin probabil. Până când ar fi făcut ea duș, s-ar fi îmbrăcat și ar fi coborât cu liftul la recepție, ei ar fi fost plecați de mult timp - asta dacă nu cumva plecaseră deja.

   După ce se îmbrăcă, își uscă părul și își aranjă machiajul, se așeză pe marginea patului și contemplă camera de hotel.
    Nu furase niciodată nimic dintr-un hotel pentru ea însăși, dar de-a lungul anilor mai luase lucruri pentru sora ei și pentru nepoții săi. Uneori, încerca să justifice furturile: hotelul era prea scump, personalul era oricum nașpa, și (bineînțeles) toată lumea lua săpunul.
    Își aducea aminte că-i adusese surorii sale un halat de baie negru și frumos din Franța (pe care îl furase, de fapt, din coșul cu lucruri murdare dintr-un căruț al unei cameriste, lăsat pe hol), perne exotice din Vietnam, umerașe de lemn elegante din San Francisco, un serviciu de cafea albastru Wedgwood din Italia (care era pe hol, pe podea, în fața camerei altui client al hotelului), prosoape foarte pufoase din Miami și un suport de alamă pentru reviste din Germania.
   Pentru copii, cel mai probabil ar fi șterpelit mici sculpturi decorative, picturi și poze mici, dar interesante, care nu erau fixate pe perete. (Atunci când lua o fotografie sau o pictură, întotdeauna o fura în clipa în care se caza, sunând imediat jos la recepție ca să anunțe că era un spațiu gol deasupra patului sau lângă șifonier.) Le adusese poze cu faruri de la marginea mării, cu zgârie-nori, cu repere ale arhitecturii din Paris, Sydney și Roma. În camerele de hotel, în care fusese cazată, găsise mărunțișuri și prespapieruri cu dragoni (în Hanoi), vikingi (în Stockholm) și balerine (în Moscova).
   Oare sora ei bănuise că acele daruri erau furate? Poate. Dar Cassie insistase întotdeauna că le plătise, în unele cazuri jurând chiar că obiectele erau vândute la magazinul de suverniruri al hotelului.
   Întotdeauna le curăța, le punea în cutii și le împacheta atunci când se întorcea la New York.
   Nu căuta daruri pentru nimeni în mod special în momentul de față, dar observă o replică mică a unei statui faimoase cu gemenii mitologici Romulus și Remus prunci, sugând laptele lupoaicei care-i salvase. Era pe o masă laterală, deasupra unui catalog cu informații pentru clienți și a unei reviste pentru turiști despre Roma.
    Cassie își dădu seama că obiectul era jumătate din ceea ce fusese cândva un suport pentru cărți. Se ridică și luă statuia în mână. Suportul de cărți avea probabil 15 centimetri în lungime și 15 în lățime și era făcut din cupru. Era lipsit de valoare și plin cu nisip.
   Nepotul ei urma să înceapă clasa a șasea, iar Cassie avea o vagă amintire despre mitologia greacă și romană, pe care le studiase pe când era de vârsta lui. O asocia pe Diana, zeița romană a vânătorii, cu profesoara ei tânără și frumoasă din clasa a șasea: Diana Dezzerides. Se gândi că lui Tim îi va plăcea sculptura, în momentul în care va face cunoștință cu aceste mituri și legende. Va fi un cadou de Crăciun.
   Îi va spune lui Rosemary că o descoperise la un magazin de antichități și, pentru că setul nu era complet, îl luase la un preț foarte mic. Ideal ar fi să găsească ceva la fel de deosebit și pentru nepoata sa.
   Ideea de a strecura micul suport de cărți de alarmă în geamantan o făcu să simtă un ușor val de adrenalină. Adevărul era că nu îl fura ca să se răzbune pe hotel sau pentru că numai așa își permitea să le ia cadouri membrilor familiei sale; nici măcar nu încerca să se convingă că era același lucru ca și furatul săpunului, pentru că știa foarte bine că nu era. La fel ca aproape orice alt lucru pe care îl făcea, depășea o limită pe care majoritatea oamenilor nu ar depăși-o. O făcea pentru că îi dădea senzații tari. Era simplu. O făcea pentru că, la fel ca multe alte lucruri care o făceau fericită, era ceva periculos, autodistructiv și puțin bolnăvicios.

   În barul hotelului era liniște, fiind mijlocul după-amiezii unei zile din timpul săptămânii, dar era confortabil, întuneric și cald, fără să fie prea cald. Majoritatea oamenilor preferau să bea afară în piațeta scăldată în lumina soarelui, așa că barul era numai al ei.
    Își adusese cartea cu ea, deși nu fusese niciodată una dintre femeile acelea singure cărora nu le place să mănânce sau să bea - cu siguranță nu să bea - singure. Nu își adusese cartea drept un accesoriu și nici ca să nu fie băgată în seamă.
    Se gândi că poate va vedea dacă Moartea lui Ivan Ilici ar putea oferi o perspectivă spirituală asupra morții lui Alex Sokolov. Se îndoia de asta, dar mai citise puțin din Fericiți până la adânci bătrâneți sus, în camera de hotel, și descoperi că povestea era o diversiune binevenită care să-i distragă atenția de la viața ei învolburată. Începea să-i placă de Mașa: începea să-i placă foarte mult.
   Barmanul era un bărbat tânăr și suplu, cu păr șaten spre roșcat, dat cu gel, și mustață scurtă. Avea ochi albaștri, iar uniforma consta dintr-o cămașă albă cu vestă albastră, care se nimerea să se potrivească foarte bine cu ochii lui. El îi zâmbi, iar ea comandă un Negroni, după care îl luă cu ea și se așeză într-un separeu de piele, alegându-l pe cel de lângă o replică a sculpturii clasice a zeului Mercur, sub o lampă Tiffany cu vitralii.
    Înainte să se facă comodă, se asigură că avea semnal la telefon acolo. Apoi bău o gură mare, savurând arsura ginului, și supse coaja de portocală. Când paharul fu pe jumătate gol, se lăsă pe spate și o sună pe Megan. Prietena ei răspunse imediat.
   - Abonamentul meu de mobil are incluse o mulțime de SMS-uri, dar apelurile vocale mă costă scump, o anunță ea pe Megan, așa că ar trebui să trecem direct la subiect.
   - Vezi tu, dacă ai avea copii mici, ai avea un abonament de mobil mai bun pentru apelurile vocale. Dar dacă ai avea adolescenți, ca mine, nu: să asculți la telefon dramele de adolescent pe care ți le povestesc fiicele tale, când ești de partea cealaltă a oceanului, este ultimul lucru pe care ți-l dorești. Te înțeleg.
   - Copiii tăi sunt de groază.
   - Sunt niște monștri plini de hormoni, care azi mă iubesc la nebunie, iar mâine vor să mă închidă în pod.
   - Am citit mesajele pe care mi le-ai trimis. Ești singură? Poți să vorbești?
   - Da, acum e în regulă. Monștrii au plecat, răspunse Megan.
   Apoi începu:
   - Uite, am văzut pozele. Toți le-am văzut. Tu ești în ele, nu-i așa?
   Și Cassie își dădu imediat seama de greșeala sa: nu ar fi trebuit s-o sune pe Megan. Ar fi trebuit să o sune doar pe Ani. Ea și Megan se cunoșteau de mulți ani, dar acum Cassie trebuia să îi ceară lui Megan să mintă pentru ea. Oricum, nu era pregătită pentru asta - încă era prea trează. Dar miezul problemei era foarte simplu: îi spusese lui Megan un lucru în Dubai și lui Derek Mayes alt lucru în New York. Până acum nu spusese nimic FBI-ului. Dacă voia să reușească, ar trebui să găsească o cale prin care să potrivească cele două povești și să-i aducă pe Megan și pe Derek pe aceeași lungime de undă.
    Înghiți restul de Negroni, iar barmanul, ca și cum i-ar fi citit gândurile, ieși de după balustrada aceea magnifică a barului și apăru lângă ea, întrebând-o dacă mai vrea un pahar. Ea dădu din cap cu entuziasm.
   - Ce poze? o întrebă pe Megan, făcând pe proasta ca să mai tragă de timp.
   - Nu le-ai văzut? Chiar nu le-ai văzut?
   - Nu știu despre ce vorbești.
   Cassie auzi oftatul exasperat al femeii prin telefon.
   - Sunt două poze pe internet cu o femeie care seamănă cu tine și poartă eșarfa pe care ai cumpărat-o când am aterizat în Dubai. Mai știi, la aeroport? Pozele sunt făcute la hotelul din Dubai unde a fost omorât tipul de pe locul 2C. Tipul cu fondul de investiții. Într-o poză, femeia e cu bărbatul; în cealaltă e singură. Jada e sigură că tu ești. Și Shane e sigur.
   - Dar tu? întrebă Cassie.
   Își dorea ca Alex Sokolov să fi fost mai mult decât tipul de la 2C sau tipul cu fondul de investiții. Merita mai mult de atât.
   - Tu ce crezi?
   - Spune-mi, ai fost cu el? Știu că nu l-ai omorât tu. Dar ai fost cu el? Spune-mi asta. FBI-ul m-a tot sunat. Trebuie să mă întâlnesc cu ei azi și trebuie să știu ce vrei să le spun.
   Ce vrei să le spun. Cuvintele răsunară în mintea lui Cassie.
   - Cred că FBI-ul o să mă sune și pe mine când o să mă întorc, zise ea, în loc să menționeze că deja avea un mesaj de la agent.
   Îl privi pe barman pregătindu-i băutura și încercă să-l facă să se grăbească. Trebuia să-și aline durerea.
   - Da, presupun că da, răspunse Megan, tonul ei fiind și batjocoritor, și frustrat.
   - Mă bucur că sunt în Italia. Tu unde o să fii luna asta?
   - Berlin. Zborul de la 7 și jumătate de diseară.
   - Îmi place zborul ăla.
   - Nu-mi răspunzi la întrebare. Să înțeleg ceva din asta?
   - Nu. Sigur că nu.
   - Atunci ce se întâmplă? Ce naiba se întâmplă?
   Ospătarul se întoarse cu băutura ei și când o așeză pe masă, Cassie simți nevoia să se întindă ca să-i atingă degetele lungi și frumoase. În schimb, murmură un mulțumesc și scoase coaja de portocală de pe marginea paharului și o aruncă fără nicio jenă pe masă lângă carte. Apoi bău vreo trei degete din gin.
   - Uite ce vreau să faci, începu ea.
   - Zi.
   - Vreau să uiți că ți-am spus că am agățat un bărbat la barul hotelului din Dubai. Vreau să uiți că am vorbit în acea dimineață în camera mea de hotel înainte să plecăm din oraș. Nimeni altcineva nu mai știe că eu n-am fost în camera mea de hotel în noaptea aia. Nici măcar n-am comandat mâncare. Asta e tot.
   Urmă o pauză lungă și Cassie se folosi de oportunitatea asta ca să mai bea puțin. Își simțea stomacul gol. Știa că avea să se simtă mai bine în curând.
   - Deci vrei să mint, concluzionă Megan.
   - Nu cred că se va ajunge la asta.
   - Ba da.
   - Atunci, da. Te rog.
   - Poți să îmi mai spui și altceva?
   - Of, Megan. Nu vreau ca oamenii să înțeleagă greșit. Nu vreau ca tu să fii târâtă în treaba asta. Poți să presupui că m-am culcat cu un tip din hotelul nostru în noaptea aia. Poți să crezi asta, bine?
   - Pentru că ești spioană.
   - Tu glumești, nu-i așa?
   - Nu știu.
   - Și încă ceva, adăugă Cassie. Nu le-ai povestit Jadei și lui Shane și nimănui altcuiva despre conversația noastră din camera de hotel din Dubai din acea dimineață, nu-i așa?
   - Așa e.
   - E bine atunci.
   - Trimite-mi programul tău pe luna august, ca să știu când vom fi amândouă pe același fus orar, îi ceru Megan. Avem multe lucruri de discutat. Ar fi mult mai bine dacă am face asta față în față.
   - Sunt de acord, spuse Cassie. O să-ți trimit programul meu. Poate o să fim la JFK în aceeași zi.
   Apoi îi mulțumi - cu toată sinceritatea - și-și duse paharul la bar.
   Știa că ar trebui s-o sune pe Ani acum, dar nu putea să facă față. Pur și simplu, nu putea. Barmanul stătea sprijinit pe spate și se uita în telefon. Avea o insignă aurie pe care era scris numele său: Enrico.
   - Încă unul? o întrebă el când o observă.
   Avea doar o ușoară urmă de accent italian.
   - Da, te rog. Îmi place cum îl faci.
   Nu-și mai aducea aminte când fusese ultima dată când făcuse sex trează, și se concentră puțin pe conexiunea sinaptică dintre corpul ei - imaginea corpului ei, de fapt - și alcool. Dintre intimitate și băuturile alcoolice.
    Își trecu degetele prin păr: avea nevoie de alcool ca să alunge acest gen de gimnastică mentală. Era mai bine ca unele vieți, inclusiv a ei, să rămână neanalizate. Era suficient de amețită încât să tânjească după puțină rușine. Să tânjească după acest chelner tânăr.
   - Campari este un gust obținut, spuse el.
   - O, l-am obținut acum mult timp.
   - Nu cred că a trecut chiar atât de mult.
   Ea ridică din umeri.
   - Ai fi surprins.
   Apoi adăugă:
   - Engleza ta e foarte bună.
   - Bunica mea e americancă. Și avem mulți clienți americani aici.
   - Enrico, spune-mi ceva.
   - Da?
   - Au ales vestele astea datorită ochilor tăi?
   El îi zâmbi, un colț al gurii fiind ridicat puțin mai mult decât celălalt. Dacă n-ar fi fost atât de tânăr, Cassie ar fi crezut că arăta depravat. Spera că lucra numai până la cină, ca să poată să-l ducă la ea în cameră și să-i rămână timp și să doarmă bine la noapte.

   BIROUL FEDERAL DE INVESTIGAȚII
   FD-302: MEGAN BRISCOE, ÎNSOȚITOARE DE ZBOR

   Data: 1 august 2018

   MEGAN BRISCOE a fost interogată de agenții speciali identificați corespunzător NANCY SAUNDERS și EMILY LEARY în sediul FBI din Washington, D.C.
   SAUNDERS a realizat interogatoriul; LEARY a luat următoarele notițe.
   BRISCOE a declarat la primul interogatoriu (FD-302 28 iulie 2018, realizat la aeroportul JFK) că nu a văzut-o pe CASSANDRA BOWDEN în Dubai decât atunci când au călătorit împreună de la aeroport până la hotelul companiei aeriene. A zis că a presupus că BOWDEN a petrecut noaptea singură în camera sa de hotel.
   Când i s-au arătat pozele făcute de camerele de supraveghere ale hotelului ROYAL PHOENICIAN cu femeia care purta ochelari de soare și eșarfă a zis că da, ar putea fi BOWDEN. A confirmat ceea ce spusese însoțitoarea de zbor JADA MORRIS: eșarfa pe care o purta femeia din fotografie arată ca aceea pe care a cumpărat-o BOWDEN când au aterizat în Dubai, marți, 26 iulie.
   Apoi și-a adus aminte că a văzut-o pe BOWDEN la hotelul linei aeriene în dimineața zilei de vineri, 27 iulie. A văzut-o întorcându-se în camera ei și au purtat o conversație scurtă. Din ce-și amintea, BOWDEN a menționat ceva care i-a sugerat lui BRISCOE că femeia petrecuse noaptea cu un bărbat în alt hotel din Dubai.
   BRISCOE a zis că nu a fost prima dată când BOWDEN dispărea atunci când călătorea în interes de serviciu. Potrivit lui BRISCOE, face asta des atunci când e în străinătate. Și deși acestea pot fi niște aventuri sexuale, BRISCOE a recunoscut că s-ar putea să fie mai mult de atât, de vreme ce BRISCOE nu i-a întâlnit niciodată pe bărbații cu care se presupune că se vedea BOWDEN.
   A adăugat că femeia a fost distrasă și tulburată în mașină, în timp ce mergeau spre aeroportul din Dubai în acea vineri și că a plâns la scurt timp după decolare. A spus și că BOWDEN și-a pierdut geanta în Emiratele Arabe Unite, dar nu și pașaportul, și portofelul.

Capitolul unsprezece

   Elena nu credea cu adevărat că ea îl omorâse pe tatăl său, dar din când în când, mai ales noaptea târziu, se întreba dacă ea fusese ultima picătură.
    Cu ani în urmă, exact când termina al doilea an de facultate, tatăl ei suferise un atac cerebral, după cum presupusese toată lumea. Supraviețuise, dar rămăsese o umbră fragilă a omului care fusese cândva. Mergea încet, șchiopătând, partea stângă a feței sale stătea atârnată ca niște draperii înghesuite și cuvintele sale - când reușea să și le găsească - abia dacă puteau fi înțelese.
    Când zburase la Soci într-o vizită scurtă - construirea satului olimpic începuse, dar reședința lui de vară se afla pe malul unui mic lac departe de toată nebunia - îl ajutase să coboare de pe scaunul pasagerului din BMW-ul pe care nu mai putea să-l conducă, și, ori își pierduse echilibrul, ori se împiedicase de zona în care asfaltul se întâlnea cu prima treaptă de gresie, dintr-odată, se prăbușise pe alee.
   Elena reușise să-i protejeze capul înainte să se izbească de asfalt, și o clipă fu ușurată de cât de rapid reușise să reacționeze. Dar sigur creierul lui fragil, dinăuntrul craniului său la fel de fragil, fusese zguduit violent. Elena își dăduse seama pe moment și acest lucru i se confirmă și mai târziu, pe seară.
   Păruse în regulă la cină - sau cel puțin atât cât putea să fie de în regulă în stadiul acela ai vieții sale, ceea ce însemna că vorbea în șoaptă, saliva și mânca foarte puțin dar mai târziu în acea noapte avea să fie găsit inconștient pe podeaua camerei de zi. Îl descoperise infirmierul său personal, un bărbat din Georgia, care întâmplător purta numele unei echipe de fotbal rusești de care era interesat tatăl ei, care-l auzise căzând, și o sunase pe Elena ca s-o trezească.
   Infirmierul era un uriaș blând, cu barbă scurtă, pe care-l chema Spartak.
   Elena dormea în același dormitor de când era adolescentă în acele săptămâni sau weekenduri când era trimisă la el după divorțul părinților săi. (Când apuca să-l vadă, pentru că îi era groaznic de dor de el după ce se separaseră părinții ei.)
    Câteva ore mai târziu, avea să moară la spital. Cauza morții? Hemoragie cerebrală. Un vas de sânge spart. Și încă unul. De data aceasta, creierul său se înecase în propriul sânge.
   Poate că se întâmplase cu câteva momente înainte să cadă în camera de zi. Cel mai probabil așa fusese. Dar poate că nu. Poate că fusese o sângerare înceată, care începuse în clipa când aproape că se lovise la cap atunci când căzuse pe alee.
   Întotdeauna fusese un tată bătrân: avea 56 de ani când se născuse Elena, iar mama ei avea 35. Nu avea frați sau surori. Părinți ei divorțaseră când ea avea 8 ani, și fusese un divorț urât. Mariajul lor nu putuse să supraviețuiască sumelor mari de bani pe care le făcuse atunci când, ca fost ofițer KGB cu o grămadă de dosare la dispoziție, avusese ocazia să cumpere mii de acțiuni ale concernului petrolier Yukos la o fracție din adevărata lor valoare. Apoi îi investise în proprietăți din St. Petersburg, New York, Doha și Dubai.
    Aceasta era averea sa, o parte obținută ban cu ban, iar o alta - deși ea nu credea asta - șterpelită din vistieria Rusiei prin intermediul unei escrocherii cu taxe și impozite. Elena nu credea asta pentru că știa cât de apropiat era tatăl ei de președintele Federației Ruse. Tatăl ei îl considera pe acesta o persoană foarte capabilă, încă de pe vremea când lucrau amândoi pentru KGB. Dar erau alții care sugerau că și președintele fusese implicat în acea escrocherie.
   Chiar și după mulți ani, după ce Elena plecase de la școala din Elveția ca să facă facultatea în America, părinții ei își vorbeau mai mult prin intermediul prietenilor comuni. Niciunul nu se recăsătorise. Așa că ea fusese cea care trebuise să-și dea seama ce să facă cu el atunci când avusese acel atac cerebral, iar ea avea doar douăzeci de ani și era clar că bărbatul nu mai putea să trăiască singur în apartamentul din Moscova sau în casa rustică din Soci.
    Ea venise acasă de la facultate și stătuse aproape 6 luni. Îl adusese pe Spartak, care fusese minunat. Era probabil cu 10 ani mai în vârstă ca ea, și bocise foarte mult la mica ceremonie comemorativă a tatălui ei, ce fusese organizată pentru cunoștințele sale în pădurea din spatele casei. (Înmormântarea avusese loc în Moscova și fusese destul de fastuoasă. Președintele rus nu participase, dar trimisese niște oficiali.)
   Spartak jelise așa cum nu jelise ea; ea jelise numai când fusese singură, pentru că în public simțea nevoia să reprezinte puterea familiei Orlov. Dar când rămânea singură, plângea. Îl iubise așa cum o fată poate să-și iubească atât tatăl, cât și bunicul. Îl iubise pentru că o răsfățase, fiind singurul său copil și pentru că îi respectase inteligența și faptul că era plină de resurse; se vedea pe sine în ea și întotdeauna, indiferent ce ar fi fost, fusese mândru de ea.
   Elena știu imediat de ce se gândea la tatăl ei în seara aceasta, singură în pat, în Dubai. Din cauza situației, din care nu ar fi putut ieși în niciun fel câștigătoare, pe care o întâmpinase când se dusese prima dată în camera de hotel a lui Sokolov.
    Da, ar fi putut să-i omoare pe amândoi, și pe el, și pe însoțitoarea de zbor, atunci când avusese ocazia. Ar fi putut să ia pistolul de calibrul 22 și să termine treaba. Problema era că deși Sokolov trebuia să moară, însoțitoarea de zbor, nu. Miza era mare și ar fi putut să justifice dubla crimă. Dar cu siguranță ar fi existat consecințe și dacă ar fi omorât-o pe Bowden.
   Privind retrospectiv, crima dublă ar fi făcut ca acest caz să fie de nerezolvat.
   Totuși, dacă Bowden nu s-ar fi întors, nu s-ar mai fi confruntat acum cu acest fiasco. Ăsta era un adevăr. Chiar nu era sigură cât timp putea să mai amâne inevitabilul.
   În plus, Elena știa că avea să suporte și ea consecințele - greșelile erau foarte rar iertate în domeniul ei - și, în cele din urmă, însoțitoarea de zbor tot s-ar putea să moară.
   „Fii realistă: una din voi trebuie să moară. Cred că alegerea e a ta.”
   Oare tatăl ei fusese la fel de impasibil ca Viktor? Fără nicio îndoială. Doar că nu-i văzuse niciodată această latură. Îl văzuse numai pe tatăl iubitor, care nu-i refuza niciodată nimic.
   În acea după-amiază, trecuse în revistă articolele cu știri pe telefon și dăduse peste asasinarea unui lider remarcabil al opoziției din Rusia. Fusese omorât pe un trotuar în Kiev. Elena știuse că avea să se întâmple asta. Victima fusese membru al parlamentului rus.
   Ucigașul lui era puțin mai tânăr decât ea: avea 27 de ani. Îi împușcase pe politician și pe bodyguardul lui în plină stradă și apoi dispăruse. Dar fusese recunoscut de un politician care era prin zonă, iar un purtător de cuvânt al ministerului de interne al Ucrainei presupusese că era agent rus. Președintele rus spusese că așa ceva era absurd.
   Dar nu era. Ea îl cunoștea pe călău.
   Își întoarse perna pe partea mai rece și se răsuci. Voia cu disperare să se bucure de eliberarea pe care i-ar fi oferit-o somnul. Dar de fiecare dată când mintea ei se gândea la însoțitoarea de zbor, ajungea să se gândească din nou la tatăl ei. Îi era dor de el. Îi era la fel de dor așa cum îi era dor de oricine. Și mereu avea tendința să se gândească la el atunci când primea o astfel de sarcină. El era prima persoană pe care probabil că o omorâse.
   Nu, ea doar îl terminase. Poate că nici măcar asta nu făcuse.
   Știa adevărul din spatele primului atac cerebral. De asta făcea ceea ce făcea. De asta era cine era.
   Cu toate acestea, amintirile cu tatăl ei și cu lucrurile pe care le făcuse din cauza faptului că era fiica lui o făceau să se foiască la primele ore ale dimineții.

Capitolul doisprezece

   Cassie se trezi exact înainte de ora 4 dimineața, își aduse aminte unde era și întinse mâna spre partea cealaltă a patului unde se aflase Enrico.
    Știa că aveau să fie numai așternuturi goale acolo: el plecase de 7 ore. Aseară, pe la 9 fără ceva, se odihnea alături de el, cu capul pe pieptul lui, și se trezise spunând că e extenuată și că ar vrea să doarmă. El era atât de tânăr încât la început nici nu înțelesese că ăsta era felul ei de a-i spune că poate să plece. O trăsese și mai aproape de el. Ea trebuise să-i explice că-i place să doarmă singură (ceea ce nu era valabil întotdeauna, dar în noaptea aceasta era).
   Îl asigurase că-l va revedea peste o săptămână, când avea să revină la Roma, dar în adâncul său se îndoia de asta. Cel mai probabil compania aeriană îi va caza la același hotel, dar ea va ocoli barul. Acum că era trează, se întreba de ce naiba se gândise să-l agațe pe barmanul de la hotelul la care era cazată, dar știa răspunsul: nu se gândise deloc. Era al treilea pahar de Negroni. Până să-și termine el tura și să se ducă sus în camera ei, ea băuse 5 pahare.
   Negroni în Roma. Akvavit în Stockholm. Arak în Dubai. Viața ei era un turneu mondial al alcoolului.
   Măcar dacă l-ar fi adus pe Sokolov înapoi în camera ei de hotel din Emiratele Arabe Unite și apoi l-ar fi dat afară.
   Măcar dacă s-ar fi ținut până la capăt de intenția de a pleca din camera lui. În schimb, picase lată. Atât de mult băuse în acea noapte de săptămâna trecută.
   Și se întâmplase săptămâna trecută. Dumnezeule! Undeva, hienele mergeau în cerc...
   Știa destul de multe despre bioritmul organismului său, astfel încât să-și dea seama că probabil nu va mai adormi la loc, dar nu trebuia să coboare în holul hotelului decât peste câteva ore. Așa că se dădu jos din pat, aprinse lumina și luă halatul din dulap. Nu o deranja să se vadă goală în oglinzi - și camera aceasta de hotel chiar avea o grămadă de oglinzi - dar era prea răcoare. Termostatul digital era marcat în grade Celsius, așa că mări puțin temperatura și speră că nu se va face prea cald.
   Văzu că avea niște mesaje vocale pe telefon. De la avocata ei, din nou. De la FBI, din nou. De la sora ei.
    Îl ascultă numai pe cel de la Rosemary, ca să se asigure că nu li se întâmplase nimic groaznic nepoților ei. Nu se întâmplase nimic. Rosemary o sunase ca să o salute și ca să-i aducă aminte că ea și familia sa aveau să vină în New York în weekend. Voia să afle dacă îi va însoți și Cassie sâmbătă la grădina zoologică din Bronx, iar apoi în Chinatown, ca să cineze.
   Cassie nu reuși să se convingă să asculte și mesajele de la Ani și Frank Hammond. Dar nici nu le șterse. Poate că ar trebui să se răsfețe și să comande în cameră niște ovăz cu lapte și o cafea irlandeză. Bucătăria era deschisă non-stop. Chiar dacă nu aveau pe nimeni acolo la ora asta ca să prepare băutura cum trebuie - stratul gros de frișcă era, de fapt, partea ei preferată - puteau să arunce un păhărel de whisky Jameson’s în cafea.
    Apoi, cu forțe noi, putea să asculte ce aveau de spus Ani și Frank și să-și analizeze situația.

   Căută cuvântul „traumă” pe tabletă în timp ce lua înghițituri mici din ovăz și-și bea cafeaua cu whisky.
    Se întrebă dacă oamenii care se trezeau lângă cadavre rămâneau traumatizați tot restul vieții, deși presupuse că exista, în cel mai bun caz, o foarte mică dovadă pe baza căreia să facă deducții. Timp de câteva minute se consolă citind eseuri și lucrări de cercetare care sugerau că familiile celor care au fost omorâți aveau deseori nevoie de consiliere și medicație ca să poată trece peste pierderea celui drag, comparându-se cu aceste biete suflete. Dar apoi își aduse aminte de părinții lui Alex Sokolov și începu să-și imagineze prin ce treceau ei.
   În cele din urmă, își luă inima-n dinți și ascultă mesajele de la Ani și Frank Hammond. Avocata ei spunea că avea informații legate de extrădare, pe care ar fi vrut să i le comunice. Cassie nu putu să-și dea seama după vocea femeii dacă era vorba despre vești bune sau proaste. Agentul FBI zicea că trecea câteva lucruri în revistă și că dorea să-i pună câteva întrebări rapide. Voia să știe dacă putea să vină în centru la sediul Biroului. Vorbea pe un ton degajat, dar Cassie avea o presimțire - acel dar al fricii - că doar se prefăcea. Voia s-o păcălească. Sigur bănuia că ea era femeia din pozele făcute de camerele de supraveghere. Și dacă nu voia decât să-i pună câteva întrebări în plus, de ce să-i ceară să vină la sediul din centrul Manhattanului?
   Își aduse aminte de momentul acela de la metrou, de teama că cineva o urmărea, iar apoi de persoana pe care o văzuse pe trotuar exact în momentul în care taxiul ei pleca din loc. Poate că nu exagerase. Poate că așa era când FBI-ul supraveghea pe cineva: întotdeauna era cineva în afara câmpului tău vizual. La urma urmei, FBI-ul știa ce făcea. Și-ar fi dat seama dacă era urmărită? Probabil că nu. Poate că asta era paranoia.
   Deși aici răsărea soarele, la New York încă era noapte. Nu putea să-i sune încă nici pe Ani și nici pe Hammond. Și având în vedere că avionul decola de pe aeroportul Fiumicino la ora 11:05 a.m., nu avea cum să-i sune pe niciunul până când nu ateriza pe aeroportul JFK.
   Până vor debarca toți pasagerii și ea va fi liberă, va fi în jur de 3:30 după-amiaza pe Coasta de Est a Americii. Asta e.
   Îi trimise un mesaj lui Ani ca să o anunțe că ascultase mesajul ei vocal și că o va contacta imediat ce va ateriza la New York. Adăugă faptul că Frank Hammond o sunase de două ori, dar nu-l va suna până când nu vorbeau ele două mai întâi.
    Trase draperiile și privi afară. Vedea câteva blocuri la distanță, clopotnițele gemene ale bisericii Trinita dei Monti, mai sus de Scările Spaniole. Își dădu seama că Alex Sokolov va fi înmormântat zilele acestea. Până acum, corpul lui sigur ajunsese în Statele Unite. Se întrebă cine fusese el - cine fusese cu adevărat. Își aduse aminte cu câtă blândețe o spălase pe păr, îi masase scalpul, oarecum ca un expert, în timp ce ea stătuse în poala lui pe acea bancă de marmură din baia elegantă, și cum în acea noapte reușise să țină pasul cu ea la băutură. Puțini bărbați puteau să facă asta.
   În plus, se gândise profund la Miranda, femeia cu zâmbetul acela calm și coafura franțuzească, la sticla de votcă Stolichnaya pe care o adusese în dar. Cine era?
   Cassie înghiți și ultima picătură de cafea și își imagină cum călătorește în Virginia ca să le spună ceva părinților lui Alex. Să le spună cât de rău îi pare pentru că fiul lor murise și ea îl lăsase în pat. Să îi întrebe ce știau despre femeia aceasta pe care o chema Miranda.
   Dar înțelese că nu avea cum să facă asta - sau, mai exact, nu ar trebui s-o facă. Și se simți și mai prost. Își spuse că tristețea făcea parte din trauma ei.
   Vina ei. Da. Vină.
   Se întrebă dacă oamenii – oamenii obișnuiți, nu criminalii în serie sau Tony Soprano - care reușeau să scape după ce omorâseră pe cineva făceau promisiuni că vor deveni oameni mai buni. Jurau că vor face lucruri bune pe viitor? Îl căutau și-l găseau pe Dumnezeu? Plăteau... pentru faptele lor? Nu era convinsă că era capabilă de aceste lucruri. Dar își dorea. În schimb, nu era sigură dacă mai conta, pentru că nu scăpase de acuzația de crimă: continua să creadă, chiar dacă, practic, se amăgea într-un mod jalnic că nu ea îl rănise pe Alex Sokolov. Poate că nimeni altcineva nu ar fi crezut asta, dar ea credea.
   În plus, până acum nu scăpase. FBI-ul încă voia să o mai interogheze. Pe internet circulau acum poze cu ea la hotelul Royal Phoenician. În curând avea să fie descoperită complet și irevocabil.
   Zări pe stradă un scuter Vespa albastru trecând în viteză, condus de o tânără cu păr blond și blugi albaștri. Văzu o femeie mai în vârstă pe trotuar, cu o geantă de pânză, plină cu, printre alte lucruri, o pâine mare. O mașină de curierat era parcată în spatele unui magazin care vindea corpuri de iluminat, iar doi bărbați descărcau cutii mari de carton. În clădirea de apartamente de vizavi observă locatarii la geamuri: un bărbat de-o seamă cu ea își băgă cravata în cămașă și apoi bău niște espresso dintr-o ceșcuță și se uită în jos la ceva de pe masă. O femeie într-un pulover negru și fustă își usca părul într-o cameră de zi care părea micuță. O altă femeie dădea cu aspiratorul.
   Cassie se dezbrăcă de halat și stătu goală un minut întreg în fața geamului. Sinceră să fie, nici ea nu știa de ce. Avu contact vizual cu unul dintre oamenii de la ferestrele de peste drum și habar nu avu dacă acesta o remarcase sau dacă îi păsa. Era un hotel. Probabil că fuseseră mereu martorii unor întâlniri amoroase sau ai exhibiționiștilor.
    Se duse apoi la duș, își șterse lacrimile de pe obraji și se frecă până scăpă de urmele barmanului Enrico de pe corpul ei.

   Mai târziu, în acea dimineață, când ea și Jackson, tânărul însoțitor de zbor din Oklahoma, erau la intrarea în avion și întâmpinau pasagerii care se îmbarcau, bărbatul se întoarse spre ea și zise:
   - Am o idee grozavă.
   - Te ascult.
   - Cred că ar trebui să le dăm tuturor de la clasa economică un Xanax. Ar trebui să facă parte din politica liniei aeriene. Îți dai seama cât de ușoară ar fi slujba noastră dacă le-am da pasagerilor medicamentele potrivite înainte să-i înghesuim în scaunele astea?

   Cassie auzi pasagerii țipând, un mic cor din rândurile 33 și 34, secțiunea clasei economice în care se aflau înghesuite patru scaune între două culoare, și o fracțiune de secundă se temu că cineva avea o armă albă sau un pistol.
    Sentimentul pe care îl avu era veșnica spaimă că „avionul-se-prăbușește”. Iar apoi butoanele de apel sunară, aproape toate în același timp, și ea văzu punctele roșii de pe tavan aprinzându-se ca un brad de Crăciun, iar normalitatea faptului că pasagerii apăsau pe butoanele de apel o calmă. Lăsă jos geanta mare de plastic cu resturi - termenul folosit de compania aeriană pentru gunoi - și, aproape alergând, trecu de șapte rânduri, în sens invers față de bucătăria din spate, și apoi intră în mulțime. Se aflau sub plafonul de trei mii de metri, astfel că toți pasagerii trebuiau să aibă centurile puse, deoarece se apropiau de aeroportul JFK; în scurt timp ar fi trebuit să-și pună și ea centura.
   Jackson alerga pe culoarul paralel cu cel pe care se afla ea și cei doi ajunseră la rândul 34 în același timp. Nu era sigură ce va găsi aici, dar era bucuroasă să vadă că nu era singură și că avea un bărbat alături.
   - Nu, încetează! Încetează! erau singurele cuvinte pe care mintea ei le înregistră dintre țipetele care se auzeau.
   O clipă se gândi „Ce să înceteze?”, dar apoi văzu și-și dădu seama ce se întâmplă.
    Pe locul D, unul dintre cele două scaune din mijlocul secțiunii centrale, se afla o bunică ce-și ținea nepotul - sau, mai exact, ce ținea penisul nepotului ei cu două degete, ca și cum ar fi fost o țigară cu droguri (Cassie chiar își imagină un muc de țigară cu marijuana) - blugii albaștri și chiloții băiatului fiind în dreptul gleznelor. Copilul stătea între două rânduri și urina în punga folosită în caz de rău de avion, pe care bunica o ținea cu cealaltă mână.
   De fapt, doar încerca să urineze în pungă. Mai mult rata. Mai mult stropea spătarul scaunului 33D, spațiul dintre scaune, brațele și poalele pasagerilor. Iar copilul acela era, se pare, o cămilă.
    Cassie și Jackson îi cerură femeii să oprească copilul, iar apoi țipară și la băiat să înceteze, dar acesta era ca un tsunami. Bunica ori nu vorbea limba engleză, ori se prefăcea că nu o vorbește, astfel că nu-i ridică pantalonii băiatului până când acesta, fără niciun dubiu, nu termină.
   Pasagerii țipau și înjurau, exprimându-și dezgustul. O adolescentă de pe locul 33E plângea, în timp ce se chinuia să-și scoată de pe ea hanoracul portocaliu care era fleașcă.
   - Îhhh, suspina de fiecare dată când expira, o lamentare tânguitoare aproape biblică.
   Cassie o admonestă pe bunică, spunându-i că ceea ce făcuse era absolut inacceptabil. Bătrâna o ignoră, închise clapa din partea de sus a pungii pentru rău de avion și i-o înmână cu zâmbetul pe buze, de parcă i-ar fi oferit lui Cassie o pungă plină cu fursecuri.

........................................