Însoțitoarea de zbor, Chris Bohjalian

 ....................................

6-7

      Șeful echipajului de la această clasă, un bărbat în vârstă de 40 și ceva de ani pe care-l chema Brendon, care era suplu și sever și care, atunci când nu zbura, era instructor de pedalat în Buffalo, o întrebă dacă se simțea capabilă să lucreze.

   Ea răspunse că da. Bineînțeles. Spuse că știa că avea să urmeze asta. Adăugă - și spusese asta de atâtea ori în ultima jumătate de oră înainte să urce scara de acces ca să pregătească avionul de decolare, încât începuse să creadă și ea asta - că Alex Sokolov fusese în viață când plecase din camera lui de hotel. Nu avea nici cea mai mică idee cine îl omorâse, lucru pe care îl afirmase cu toată convingerea, deși era destul de sigură că știa: ori fusese Miranda, ori o persoană pe care o cunoștea Miranda. Dar, într-un fel sau altul, Miranda era implicată.
   Poate că Miranda era chiar în spatele tipului cu șapcă neagră.
   Din păcate, încă mai trecea prin momente în care se întreba dacă, doar dacă, o învinovățea pe Miranda în zadar - pentru că ea îl omorâse, de fapt, pe Alex Sokolov. De obicei, reușea să-și revină când mintea ei o lua în direcția aceea. Doar că, de-a lungul anilor, fuseseră extrem de multe revelații îngrozitoare în „dimineața de după” legate de ceea ce făcuse în intervalul de timp acoperit de amnezie.
   Cassie, chiar nu-ți aduci aminte când ai dat cu piciorul în tonomat? Erai ciudat de nervoasă că nu avea niciuna dintre melodiile lui Taylor Swift. Ți-ai văzut piciorul azi-dimineață?
   Ai țipat ca o tipă dintr-un film porno, fato! Oamenii din apartamentul de lângă mine au bătut în perete.
   Mai aveai puțin și-i dădeai cârdurile tale de credit unui om al străzii – pe toate. Practic, îți goleai portofelul. A fost drăguț din partea ta, dar o nebunie.
   Houdini Bikini. Așa ai numit tu faza aia. Ți-ai dat jos sutienul și ai încercat să-ți dai jos și slipul.
   Odată, când Paula era trează, ajunsese la concluzia că una dintre ele era predestinată să „moară într-un accident stupid”. Se pare că asta scriau medicii legiști pe certificatele de deces când oamenii mureau din cauza unei prostii monumentale pe care o făcuseră când erau beți. Se înecau, săreau de pe clădiri, sau se prăbușeau pe un șir lung de scări. Paula glumise că asta nu era cea mai rea modalitate de a muri.
   Conversațiile dintre membrii echipajului deveniră rapid stânjenitoare. De obicei, ar fi vorbit cu toții relaxați și ar fi ajuns să se cunoască puțin, dar cum poți face conversație cu o persoană de interes într-o investigație de crimă din Dubai? Cassie înțelegea.
   Nu era nici pe departe o paria, dar nimeni nu putea să-și dea seama cum să facă tranziția de la o discuție despre moartea unui manager al unui fond de investiții la întrebări despre hobby-uri.
   Da, ar fi răspuns ea, dacă ar fi întrebat-o. Beau. Vreți să aflați secretul unui martini „murdar”? Puneți un cub de gheață și puțină apă într-un pahar și țineți-l la congelator câteva minute înainte să amestecați ginul, vermutul și uleiul de măsline.
   Și totuși, reușise să-și facă treaba timp de 3 ore. Lucra la clasa business alături de o femeie drăguță de vârsta ei, pe care o chema Makayla, și probabil că faptul că cealaltă însoțitoare de zbor era aproape eroic de competentă o ajutase să reziste. Era mereu cu un pas înaintea lui Cassie, aducea prosoape calde și alune încălzite, deschidea diverse sticle de vin și o ajuta cu blândețe - cu multă blândețe - să se concentreze pe ceea ce avea de făcut în timp ce încălzeau tăvile cu fripturi, somon sau risotto.
   Când Cassie se prezentă pasagerilor, își folosi al doilea prenume, Elizabeth, și îi rugă să îi spună Ellie. (Își dăduse jos insigna cu numele său, ceea ce, practic, era o încălcare a regulamentului, dar nu-i păsa în seara aceasta. Chiar nu-i mai păsa.) Era destul de sigură că tipul burtos îmbrăcat cu o cămașă urâtă cu mâneci scurte, din țesătură jacquard, știa cine era, de fapt, dar călătorea singur și nu se deranjase să împărtășească nimănui din avion ceea ce știa. Doar se uita la ea cu o privire cunoscătoare, ca și cum înțelegea situația, știa cum stă treaba.
   Acum, pentru prima dată, în întunericul de deasupra Atlanticului, când majoritatea pasagerilor dormeau, Cassie reuși să se așeze în scaunul ei și să-și verifice telefonul. Să citească și să recitească articolul. Să vadă replica ei cu „nu comentez”, care părea extrem de incriminatoare în contextul acestui coșmar, dar și felul îndemânatic în care Ani Mouradian reușise să o apere și să evite acuzațiile.
   Nu se putu abține să nu citească și comentariile celor care urmăreau știrea, majoritatea fiind stupide, iar unele acuzatoare, dar toate dure și crude. Examină felul în care întâmplarea era discutată pe rețelele  de socializare.
   În cele din urmă, se întoarse la e-mailurile ei, inclusiv la cele de la Ani, Megan și sora ei. Rosemary o certa, scriind că nu putea să înțeleagă de ce Cassie nu-i povestise ce se petrece, ori la telefon imediat după ce se întorsese în Statele Unite din Emirate, ori duminică, atunci când o vizitase. Că doar am petrecut toată duminica împreună, sublinie ea. Sora ei era supărată, tristă și îngrijorată pentru ea. E-mailul era mai critic ca niciodată, și Cassie știa că merita fiecare reproș.
   Iar apoi mai era și e-mailul de la prietena ei, Gillian: era o glumă cu intenții bune, dar teribilă, despre cât de nașpa o fi fost tipul ăsta la pat încât trebuise să-i taie gâtul.
   Brendon, Makayla și restul echipajului o lăsară în pace, fiind conștienți fără îndoială de lucrurile cu care se confrunta.
   Sincer, nu era sigură ce era mai rău: glumele online sau ura online. Erau multe din ambele, toate fiind rău intenționate și sexiste.
   Articolul nu includea și mărturisirea ei (semimărturisirea, dacă ar fi să fie sinceră) făcută la FBI vineri, cum că petrecuse, într-adevăr, noaptea cu Alex Sokolov; nimeni de la FBI nu scăpase o cât de mică informație referitoare la acest lucru. Dar știrea sugera clar că petrecuse noaptea cu el, pe baza camerelor de supraveghere din hotel și a interogării unui angajat de la hotel, care declarase că o văzuse pe însoțitoarea de zbor împreună cu omul de afaceri mort.
   Bău Cola ca să-și mai calmeze stomacul, dar avea nevoie de alcool.
   Oftă. Nu îndrăzni să încerce să bea ceva pe furiș. Nu acum.
   Își dădu seama că partea cea mai ciudată a poveștii care constituia știrea era un citat din ceea ce declarase tatăl lui Alex. Era o exprimare destul de directă a încrederii sale în FBI și în poliția din Dubai asupra faptului că aceștia îl vor găsi pe asasinul fiului său.
   Apăruse imediat după remarca sa drăguță despre pasiunile nevinovate ale fiului său, cum ar fi fascinația „copilăroasă” a lui Alex față de numere și felul în care își făcuse o carieră din asta. Dar după asta, Gregory Sokolov menționa cât de surprinzătoare și de nejustificate i se păreau acuzațiile legate de faptul că fiul lui ar fi fost spion. Cassie se gândise de multe ori la asta, sămânța fiind plantată inițial în mintea ei de Derek Mayes, atunci când luaseră micul dejun împreună. Dar se vedea că tatăl lui Alex protesta cam prea mult.
   În plus, nu-și dăduse seama că această idee era vehiculată. Când îl căută pe Sokolov pe Google, găsi, într-adevăr, aluzii și zvonuri care apăruseră precum păpădiile în luna mai. Erau multe speculații cum că ar fi lucrat pentru CIA și multe cum că ar fi lucrat pentru Mossack MI6 sau FSB. Erau chiar și câțiva adepți ai teoriei conspirației, care susțineau că lucra pentru o grupare de asasini mult mai întunecată decât CIA sau FSB, și raporta direct președintelui american sau celui rus.
   Cassie văzu grupuri cu nume ca Double O (britanici), Cazacii (ruși), Phoenix (americani) sau Kidon (israelieni). Niciunul nu se potrivea cu tânărul cu care luase ea cina în Dubai, un bărbat la locul lui, din Virginia. Tipul era interesat de bani și matematică, pentru numele lui Dumnezeu. Îi plăcea să citească romane din secolul al nouăsprezecelea. Era destul de sigură că ea știa mai multe despre arme decât el.
   Dar avea totuși nume de familie rusesc. Avea interese rusești.
   Parfum rusesc, cărți rusești, alcool rusesc.
   Un pasager, o femeie tânără și slăbuță, îmbrăcată în colanți cu model de leopard care îi aduceau aminte, în mod tulburător, de acele halate luxuriante de la hotelul Royal Phoenician, îi zâmbi, iar Cassie presupuse că avea să intre în baia de lângă ea. Avea un păr negru și lung, cu cărare pe mijloc și o privire ușor adormită. Dar nu intră în baie. În schimb, se sprijini de mânerul de lângă ușa exterioară - cel care era atașat de interiorul fuzelajului și de care Cassie trebuia să se țină în cazul în care avea loc o evacuare, astfel încât să nu fie împinsă afară din avion în avalanșa de oameni disperați să iasă.
   - Nu e nimeni la baie, îi spuse Cassie.
   Femeia dădu din cap, dar nu intră.
   - Simțeam nevoia să-mi întind picioarele, murmură ea.
   Apoi adăugă:
   - Ce se mai întâmplă în lume?
   - Nimic momentan. Slavă cerului. Se vorbește mai multe despre nebunia alegerilor prezidențiale.
   - Îmi place când nu sunt știri prea multe. Înseamnă că nu a explodat nicio parte a lumii. Nu a fost bombardat niciun spital din Orientul Mijlociu. Nu a fost atacată nicio școală de un nebun cu o armă în Kentucky.
   - Eu am crescut în Kentucky.
   - N-am fost niciodată acolo. Am auzit că e foarte frumos.
   - Este.
   - Eu sunt Missy.
   - Bună. Eu sunt Ellie.
   - Pot să te întreb ceva...
   Și făcu o pauză înainte să-i pronunțe numele.
  - Ellie?
   Cassie așteptă. De obicei, când un pasager îi pune o întrebare în mijlocul unui zbor atât de liniștit, era una inofensivă, legată de slujba ei. Oamenii nu puteau să doarmă și voiau să stea de vorbă, iar, uneori, minunea aviației - a zborului - devenea foarte reală pentru ei în astfel de momente.
   - Desigur.
   - Când mi-ai reumplut paharul cu vin în timpul cinei...
   - Spune. Întreabă.
   - Ți-au tremurat mâinile. Și acum, ei bine, pari ca și cum ești pe cale să izbucnești în plâns.
   - Și care e întrebarea?
   - De ce te torturezi și citești ce e pe internet? Eu mă ocup de un blog de stil pentru Enticement, ceea ce nu include neapărat știri dure, dar tot văd destule prostii pe site. Poate că văd chiar mai multe. Oamenii îi batjocoresc pe grași. Le numesc pe femei târfe. Hulesc tendințele modei. Știu cine ești și știu ce te așteaptă. Probabil am citit aceleași articole și reacții la acestea ca și tine. Chestiile astea sunt foarte toxice. Așa că de ce nu descarci mai bine un roman de pe internet ca să-l citești?
   - Chiar am o carte la mine, răspunse ea fără a se gândi.
   Missy încuviință.
   - E bine. Cred că ar trebui să-ți faci o favoare și să stai offline o perioadă.
   Cassie nu putu să se hotărască dacă era vorba doar de bunătate sau de o tachinare ascunsă în spatele bunătății. Dar privirea lui Missy era blândă.
   - Părinții mei sunt psihologi amândoi, continuă ea. Așa că știu ce răni pot provoca aceste comentarii „cu intenții bune”. Îmi pare rău dacă nu ți-am dat un sfat util. Dar ai părut atât de... tristă încât a trebuit să-ți spun ceva.
   - E în regulă, zise Cassie și simți cum îi lăcrimează ochii. E bine.
   - Știi că oamenii plâng în avioane mai mult decât oriunde altundeva?
   - N-am știut că e o realitate, răspunse ea, dar cred că am ajuns să bănuiesc asta în urma anilor petrecuți aici sus.
   - Da, probabil că tu știi mai bine decât mine. În avion ești singur deseori. Sau ești stresat. Sau ai avut parte de o experiență care a însemnat mult pentru tine. Filmele și cărțile chiar îți ajung la suflet când ești la zece mii de metri în aer.
   - Așa este.
   Își dădu cu dezinfectant pe mâini, se frecă și apoi își șterse lacrimile de pe obraji.
   - Ți-ai închis contul de Tinder?
   - Încă nu.
   - Fă-o. Închide-l, pur și simplu. Închide Tinder, Facebook, Instagram. Și contul de Twitter. O, mai ales Twitter. Orice ai avea. Pune-le pe pauză.
   Cassie inspiră.
   - E un sfat bun. Așa voi face. Mulțumesc.
   Missy zâmbi. Avea un zâmbet frumos. Cassie se ridică în picioare și o îmbrățișă, întrebându-se de ce nu avea mai mulți prieteni ca această tânără - prieteni cu care să nu aibă interacțiuni legate de băutură sau de consecințele acesteia - și dorindu-și să poată sta în brațele ei tot restul zborului.

   După ce Missy se întorsese la locul ei, Cassie îi urmă sfatul și apăsă pe pauză. Nu doar că își dezactivă majoritatea conturilor de pe rețelele de socializare, ci șterse și aplicațiile din telefon.
   Apoi termină romanul lui Tolstoi pe care-l începuse cu câteva zile în urmă, dar pe care îl lăsase deoparte. Spre surprinderea ei, Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți nu era un titlu ironic deloc. Plânse la final. Masa, se gândi ea. Masa. Ce nume frumos.

   Multe dintre cursele dinspre Statele Unite aterizaseră pe aeroportul din Fiumicino în același interval de timp: pe la jumătatea dimineții.
    Mulțimea de la controlul pașapoartelor nu era formată numai din americani, nici pe departe, dar, într-un fel provincial, părea. Cassie auzi accente de sudiști, din New England și din New York.
   Echipajele de zbor aveau cozile lor separate și treceau mai repede decât pasagerii.
   Acum mergea alături de Makayla, și erau lângă agenții de securitate, apropiindu-se de ieșirea care ducea la benzile pentru bagaje (de care nu aveau nevoie), iar apoi la ieșirea din terminal, unde îi aștepta duba care îi ducea pe toți în centrul Romei. Makayla îi vorbea despre un restaurant vegetarian care îi plăcea, de pe Via Margutta, invitând-o să ia cina împreună acolo. Cassie era conștientă că una dintre roțile geamantanului său nu mergea bine. Bagajul se târâia cam greu.
    Încerca s-o asculte pe colega ei, dar mintea îi zbura numai la ceea ce se putea petrece în acel moment în New York și Dubai. Da, cea mai mare parte a New Yorkului dormea, dar poate că nu și FBI-ul. În mintea ei, îi văzu pe anchetatorii FBI și pe detectivii din Dubai dând e-mailuri, mesaje și trimițând fișiere criptate.
   Filmulețe cu ea. Fotografii. E-mailurile ei, care probabil fuseseră descărcate de pe un server. Interogatorii cu angajații de la hotel.
   Își imagină pe cineva căutând în groapa de gunoi de la marginea orașului Dubai, uitându-se după genul de lucruri pe care le aruncase ea. Se întrebă dacă vor face o captură de ecran de pe camerele de supraveghere, pentru a mări imaginea poșetei, căutând exact acea poșetă în munții de gunoi risipiți prin deșert. Sau poate că vor căuta prosoapele care lipseau de la hotel. Sau un cuțit. Ar putea un medic legist să spună dacă s-a folosit un cuțit sau o sticlă spartă, judecând după felul în care fusese tăiat gâtul lui Alex? Probabil că da.
   Cassie își spuse că nimeni nu ar putea nici măcar să înceapă căutările unui lucru atât de mic precum o poșetă de umăr sau rămășițele exacte ale unei sticle într-un oraș atât de mare ca Dubai. Și deși ideea unei căutări îi provoca neliniște, reuși în mare parte să-și stăpânească frica.
   În acel moment se opri. Puse o mână pe Makayla ca s-o oprească și pe ea. Acolo, în capătul îndepărtat de la controlul pașapoartelor, între rândurile de pasageri care nu erau din Uniunea Europeană - mai mult americani, mai mult oameni de afaceri care soseau într-o zi de luni, deși cu siguranță erau și oameni plecați în vacanță, ale căror pașapoarte aparțineau altor țări din Uniunea Europeană - era o femeie cu păr roșcat închis, prins într-un coc franțuzesc. Își punea o pereche de ochelari de soare cu ramă din baga, și avea o geantă de piele de vițel frumoasă pe umăr. Când călătoarea ridică privirea, Cassie era sigură că știa cine e, nu avea nici cea mai mică îndoială.
   Așa că, din reflex, șopti în barbă o mică înjurătură și numele femeii.
   - Fir-ar să fie. Miranda.

Partea a patra
Proasta nimănui
Inamica nimănui
Capitolul douăzeci și unu

   Elena știa că Occidentul îl vedea pe președintele Federației Ruse ca pe un răufăcător dintr-un film cu James Bond.
    Pentru numele lui Dumnezeu, tipul își elimina inamicii politici cu ceai radioactiv. Își punea agențiile de spionaj să spargă și să distribuie e-mailurile partidelor politice din SUA pentru a influența alegerile electorale.
   Era perceput ca un om înfricoșător, dar, totodată, comic. Îl luai în serios - foarte în serios - dar râdeai de el pe la spatele lui.
   Știa că în timp ce canadienii îi primiseră cu brațele deschise pe imigranții musulmani în timpul celei mai groaznice crize de refugiați cu câțiva ani în urmă, mulți americani presupuneau în ziua de azi că islamul era sinonim cu ISIS. Erau convinși că toate moscheile, indiferent dacă erau în Fallujah sau Florida, erau terenuri de împerechere pentru sinucigașii cu bombe și se înarmau cu arme semiautomate. Americanii se convinseseră singuri că vor fi în siguranță dacă au arme și ziduri.
   Elena își dorea ca lumea să fie atât de simplă. Se gândi la ce-i spusese unul dintre prietenii din FSB ai tatălui său, în Soci, când voia să tatoneze terenul cu ea - să vadă dacă ar putea s-o recruteze.
   - Sunt vremuri groaznice, în care idioților le este permis să-i guverneze pe cei orbi, spusese el. Îl parafrazez pe Shakespeare - poate într-un mod jalnic dar sunt sigur că înțelegi ce vreau să spun. Lumea e o casă de nebuni, Elena. Așa a fost dintotdeauna și așa va fi mereu. Și e o casă de nebuni complicată. Acum, simt că țara noastră are potențialul să fie cea mai bună. Știi tu, după toate lucrurile prin care am trecut. După cât au îndurat oamenii noștri. Dar nivelul e foarte scăzut.
   Și totuși, nu a mai existat un Război Rece. Cel puțin nu în felul în care ea și bunicii ei ar fi înțeles acel termen. Cu siguranță nu se desfășura un Război Mondial. Cel puțin nu încă. Statele Unite și Rusia erau la fel de naționaliste ca întotdeauna și, drept consecință, se tatonau reciproc. La început nu fusese așa.
    O perioadă, Statele Unite vărsaseră lacrimi mari de crocodil pentru oamenii din Aleppo, dar înțeleseseră că Siria - și, evident, Ucraina și Crimeea - nu făcea parte din „curtea lor din spate”. Ci din a Rusiei. Așa că, în afară de jurnaliștii independenți, o perioadă, nimănui din America de Nord nu prea îi mai păsase că Federația Rusă trimisese focoase nucleare Iskander în Kaliningrad, sau de ceea ce fusese Königsberg mereu.
   Dumnezeule, jumătate din America era destul de sigură că președintele american era o marionetă a rușilor.
   Adevărul era că foarte puțini bărbați și foarte puține femei de pe străzile din Indianapolis și Kansas City se agitaseră atunci când rușii spărseseră sistemul informatic al NSA. Nimeni nu își făcuse griji atunci când transformaseră - convertiseră - încă un antreprenor care strângea cutii cu dosare în pivniță în același fel în care unii oameni păstrează ediții vechi ale revistei Life, figurine din plastic din Star Wars sau pisici siameze din porțelan.
   Acum nu mai era așa.
   Dacă vreo bucată de pământ de pe lumea aceasta era capabilă să declanșeze un alt război mondial, aceea era Siria, credea ea. A, Coreea de Nord avea ICBM-uri și focoase nucleare, în timp ce armata siriană recurgea des – foarte des – la aruncarea primitivelor bombe în formă de butoi din elicoptere. Dar cerul sirian era aglomerat, și criza refugiaților neliniștea Occidentul. Națiunile, fie ele mici sau mari, erau îngrozite de psihopații sinucigași, uneori cetățeni ai acelor țări, iar alteori veniți din afară, cu bombe prinse de piept sau arme automate în brațe, sau, pur și simplu, un camion foarte mare pe care să-l folosească în mulțime de parcă pietonii erau doar niște ratoni care traversau un drum de țară în liniștea nopții.
   Apăreau de oriunde, erau niște terenuri minate umane și-i măcelăreau pe oamenii suficient de ghinioniști din cluburile de noapte, aeroporturi și cinematografe. Omorau oameni cu zecile sau cu sutele. Atacurile aveau loc la întâmplare. Iar apoi se sinucideau.
   Erau acești nebuni mai răi decât soldații sirieni care aruncau bombe din elicoptere? Poate, dar numai pentru că erau sinucigași.
   Armata siriană ar arunca o bombă (de exemplu) într-un cartier ocupat de rebeli, ar aștepta 20 de minute ca salvatorii să înceapă să-i tragă pe vecinii lor de sub dărâmături, iar apoi ar arunca o a doua bombă. Aceste bombe ucideau cu zeci de mii de oameni mai mult decât armele chimice.
  Dar armele chimice erau cele care suscitau atenția votanților din Munchen, Manchester sau Minneapolis. Imaginile cu copii care mureau sufocându-se și cu adulți vomitând și făcând spume la gură.
   Dacă vrei să obții atenția Casei Albe, omoară niște copii cu gaz sarin. Trimite-l printr-o rachetă sol-aer-sol sau aruncă-l dintr-un MiG.
   Dronele rusești se mișcau încet pe același cer ca al americanilor.
   Piloții lor de pe pământ le ghidau deasupra țintelor și mașinăriile automate transmiteau imagini video și coordonate. Așa funcționau în Ucraina și în Siria. Dronele rusești foloseau cu siguranță tehnologii de ultimă oră, dar, spre deosebire de modelele americane, erau capabile numai de supraveghere.
   Imaginați-vă: atâția bani pentru a proteja un pilot ca să nu mai trebuiască să piloteze un avion din carlingă. Între timp, sunt măcelăriți civili cu instrumente barbare, precum bombele clasice, și brutale, precum gazul sarin.
   Uneori, se uita la Viktor sau la poze cu președinți din Washington, Moscova și Damasc și se gândea cu tristețe că aici se termina totul.
   Aici.
   Dar asta era situația, nu exista cale de întoarcere.
   Așa că ea făcea ce putea, ceea ce nu era mare lucru, și probabil că nu merita pentru cât avea de suferit sănătatea ei mentală.
   Spre deosebire de teroriști, anarhiști și jihadiști, tot ar putea să-i numere pe degetele de la o mână pe oamenii pe care îi executase (deși trebuia să pună și degetul mare). Ea se ocupa mai mult cu birocrația, și asta sperase că va face în Dubai, odată ce Sokolov murea. Nu ar fi putut niciodată să-i spună lui Viktor și nici altcuiva, dar se ura într-o oarecare măsură, chiar dacă (până acum) morții pe care îi avea pe conștiință trebuiseră să moară cu toții. Poate chiar și Sokolov. Ambele tabere erau de acord în această privință.
   Dar el era cel mai puțin vinovat. Vorbind obiectiv, nu era rău. Dar nici demn de încredere. Nu puteai să furi de la Viktor. Totuși, nu fusese ca scursura pe care o executase în Latakia sau cretinul pe care-l executase în Donețk: el, pur și simplu, vâslise în apele tulburi în care crezuse că poate naviga. Fusese cam ca ea: un pion. Pătratul D2 sau E2 de pe tabla de șah. Pionul avansa ca să deschidă linii de atac pentru nebun. În fața majorității pieselor, un pion nu rezista mult timp. Își făcea treaba și livra bunurile. Elena trebuise să-l omoare dintr-un singur motiv: pentru că Viktor îi ceruse asta.
   Ascultă zumzetul liniștitor al motoarelor în întuneric și închise ochii. Își dori să se poată întoarce în timp. Își dori să se poată întoarce în acea noapte de la hotelul Royal Phoenician.
   Nu, își dori să se poată întoarce în timp înaintea acelui moment în care se dusese la hotel. Atunci când îl sunase.
   Bună, Alex! Mă bucur că o să ne vedem mâine. Ești singur?
   Acea ultimă întrebare? Nu-i trecuse prin cap s-o pună. Ar fi trebuit s-o facă. Pentru că atunci el ar fi răspuns: De fapt, nu. Sunt cu o nouă prietenă. Dar, te rog, vino oricum.
   Dar în cazul acesta nu s-ar mai fi dus. Ar fi așteptat. Poate că s-ar fi dus la hotelul Royal Phoenician mult mai târziu în acea noapte.
   Sau poate că nu. Poate că s-ar fi ocupat de Sokolov ziua următoare.
   Sau noaptea următoare.
   Dar nu putea să dea timpul înapoi. Nu putea decât să meargă înainte. Să-și facă treaba. Să repare dezastrul pe care ea îl provocase și apoi să-și analizeze opțiunile.

   BIROUL FEDERAL DE INVESTIGAȚII
   Re: ALEX SOKOLOV
   DATA: 6 august 2018

   Poliția din Dubai l-a alertat pe reprezentantul nostru legal din Emiratele Arabe Unite că, în această dimineață, la ora 9.15, ora din EAU, o cameristă de la hotelul Royal Phoenician a găsit o altă posibilă dovadă în cadrul investigației morții lui Alex Sokolov.
   ILMA BAQRI, care făcea parte din personalul hotelului, dădea cu aspiratorul pe coridorul din nord-est la etajul al cincilea. Când a mișcat canapeaua rotundă de acolo, a văzut pe podea, în spatele ei, un ruj și un balsam de buze cu sigla companiei aeriene la care lucrează CASSANDRA BOWDEN. Sunt genul de lucruri incluse în trusa pentru clasa întâi.
   Fără o mostră de ADN sau amprente, nu putem determina dacă vreunul din obiecte i-a aparținut CASSANDREI BOWDEN, dar poliția din Dubai a reținut ambele obiecte.

Capitolul douăzeci și doi

   Cassie nu era dezgustată de haos atunci când era beată; chiar și trează, știa asta, era extrem de capabilă să ia decizii înnebunitor de proaste.
    Prima dovadă? După-amiaza de vineri, în Federal Piaza, la FBI. Își dădu seama că nu avea cum să ajungă la Miranda în timp ce aceasta stătea la coadă pentru verificarea pașaportului. Dacă s-ar fi întors, nu doar că ar fi înotat împotriva curentului: ar fi înotat într-un zid de oțel și dreptunghiuri de sticlă, coridoare strâmbe și femei și bărbați înarmați a căror datorie era să observe (și să oprească) posibilii teroriști. Deși își dorea - cu disperare chiar - să pornească în mulțime și să se lupte, și să se zbată ca să ajungă la Miranda, nu îndrăzni să facă asta. Va fi reținută, poate chiar arestată, înainte să ajungă măcar în apropierea acelei femei. Totuși, tremura vizibil de agitată ce era.
    Așa că își menținu privirea ațintită asupra Mirandei și se adresă Makaylei:
   - Poți ruga echipajul să se oprească puțin? Să mă aștepte? Și poți să ai tu grijă de geamantanul meu?
   - Ce se întâmplă? întrebă ea.
   - Am văzut o cunoștință care așteaptă la coadă pentru verificarea pașapoartelor: rândul șase. Trebuie să merg să vorbesc cu ea.
   Se întrebă ce era cu ochelarii de vedere pe care Miranda îi pusese în poșetă, deoarece femeia nu purtase ochelari când se văzuseră în camera de hotel a lui Sokolov în Dubai. Dar poate că nu purta lentile de contact în timpul zborurilor de noapte ca să poată dormi. Sau erau ochelari pentru citit. Nu conta. Cassie speculă că femeia nu purta ochelari în poza din pașaport, așa că nu voia să-i poarte acum când ofițerul de securitate o privi pentru a compara persoana cu poza mică din pașaportul de culoare albastru închis.
   Asta dacă era albastru închis. Din câte știa ea, era roșu, negru sau verde. Își dădu seama că presupuse că femeia era o americancă obișnuită cu un pașaport obișnuit. Poate că nu. Poate că nu era americancă. Sau poate că era, dar avea un fel de statut diplomatic.
   - Cine?
   I-ar fi luat prea mult să-i explice Makaylei cine era pasagera mai exact, așa că îi răspunse simplu:
   - Cineva din Dubai. Cineva care face parte din dezastrul în care s-a transformat viața mea.
   Nu era nevoie să spună decât cuvântul Dubai și presupuse că toată lumea din echipaj avea să înțeleagă destul de bine la ce se referea. Adăugarea cuvântului „dezastru” fusese din reflex, o clipă de autocompătimire ce nu-i stătea în fire. Dar era și inutil: cu toții aveau teoriile lor despre de ce s-o fi întâmplat și ce nu s-o fi întâmplat în Dubai - despre ce o fi făcut sau ce nu o fi făcut - așa că, măcar din curiozitate, nu aveau s-o abandoneze acum.
   O privi pe femeie stând în fața ofițerului de la pașapoarte, îl privi ștampilându-i pașaportul (deși culoarea rămânea un mister), și apoi se grăbi spre capătul coridorului, acolo unde pasagerii ieșeau ca să-și ia bagajele. Era frustrată pentru că asta însemna că trebuia să-și ia privirea de la Miranda. Dar nu avea de ales: nu putea risca să-i permită să dispară în mulțimea de călători care nu erau încetiniți de cozi sau bagaje ce trebuiau verificate. Toată oboseala ei de după zbor dispăruse, ochii ei erau în alertă și nu-și făcea griji pentru ce avea să-i spună sau să o întrebe. Pentru că știa. Știa.
   În timp ce aștepta, îi trimise un mesaj lui Ani în care îi spunea că știa că dormea buștean în New York, dar ea era pe punctul de a se confrunta cu Miranda la aeroportul Fiumicino. Avea de gând s-o întrebe cine era, de fapt, Alex Sokolov, de vreme ce femeia sigur nu lucra pentru fondul lui de investiții.
    Cassie știa că se juca cu focul: dacă Miranda îl omorâse pe Alex, cine știe de ce ar fi în stare dacă s-ar simți încolțită. Dar Cassie era pregătită. Își spuse că cel mai probabil femeia nu era înarmată, deoarece tocmai debarcase dintr-o cursă transcontinentală; și chiar dacă reușise cumva să strecoare o armă în avion, cum ar fi putut s-o atace în mijlocul benzii pentru bagaje într-un aeroport internațional atât de aglomerat?
   Secundele treceau, și Miranda nu ieșea. Oamenii continuau să vină, un val nesfârșit și continuu, dar nicio urmă de Miranda.
    Cassie se gândi că poate o ratase în timp ce scria mesajul, dar nu credea asta. Se uitase în jos la telefon numai câteva milisecunde; fusese cu ochii-n patru tot timpul. Își lungi gâtul ca să vadă în spate, unde se verificau pașapoartele, dar nu se vedea nicăieri. Scrută zona în care ar fi trebuit să fie toaleta femeilor, și unde ar fi putut să intre, dar nu exista niciuna între gardieni și bagaje. Era una doar în spatele ei.
   Apoi văzu geanta - acea geantă frumoasă din piele de vițel. Era pe umărul unei femei care trecuse într-adevăr pe lângă ea, o femeie cu păr blond și ochelari de soare și o pălărie de paie cu boruri mari care trecuse deja de prima bandă de bagaje. Cassie mai scrută încă o dată ieșirea de la verificarea pașapoartelor și, nezărind-o pe Miranda, luă o decizie. Se întoarse și fugi după femeia cu pălărie de soare, foarte conștientă că probabil arăta ca o nebună, dar fără să-i mai pese.
   Cassie o prinse din urmă înainte ca pasagera să iasă afară. O apucă din spate, trăgând-o de umăr și întorcând-o cu fața la ea. Nu putea să vadă ochii femeii în spatele ochelarilor de soare și ce vedea din părul ei sub pălărie era mult mai deschis decât părul Mirandei.
   Nu putea să-și dea seama dacă era ea sau nu. Încercă să-și aducă aminte dacă aceasta era aceeași bluză - albă și puțin largă - pe care o purtase Miranda cu câteva minute în urmă când stătuse la coadă, dar era atât de ștearsă și de comună, încât Cassie nu era sigură.
   Femeia se uită dincolo de ea, fără să arate nici măcar cel mai mic semn că ar recunoaște-o.
   - Tu ești, nu-i așa? întrebă Cassie pe un ton implorator, și deși nu țipase, avea senzația că dacă o asculta cineva acum, ar fi crezut că e isterică.
   - Poftim? Ne-am mai întâlnit?
   Tonul ei era moale și imperturbabil. Îl mai auzise Cassie înainte?
   Poate. Poate că nu.
   - Tu ești Miranda, nu-i așa? Trebuie să vii cu mine la poliție.
   - Îmi pare rău, dar nu mă cheamă Miranda. Vă pot ajuta cu ceva? întrebă ea.
   - Dubai! Camera 511, de la hotelul Royal Phoenician! insistă Cassie, aproape jelind.
   - Nu înțeleg ce înseamnă asta, răspunse ea. N-am fost niciodată în Dubai.
   Atunci Cassie o scutură pe femeie, nu pentru că tot mai credea că era Miranda, ci pentru că înțelese că nu era. Nu era. Ori nu o văzuse niciodată pe Miranda, ori scăpase, iar Cassie se temea în adâncul sufletului ei că era prima variantă.
    În disperarea ei, era mai violentă cu această femeie decât intenționase - chiar era pe punctul de a trage de borul pălăriei și de a-l ridica, un ultim gest jalnic, o ultimă speranță - când văzu pe altcineva cu coada ochiului, o altă pasageră, și această persoană întorcea un ruj roșu mic spre ea. Și chiar înainte ca ea să apuce să reacționeze, știa ce se va întâmpla. Ce se întâmpla deja.
    Simți jetul pulverizat lovind-o în față, usturimea fiind mai groaznică decât o arsură solară, și deși închisese ochii și dusese mâinile la față, ochii îi lăcrimară instantaneu și nasul începu să-i curgă din abundență. Respira cu greu, scoțând sunete răgușite și astmatice sau tușind. Se prăbuși în genunchi și se folosi de eșarfa de la gât ca să-și șteargă fața. Încercă să strige, să vorbească, să-și ceară scuze. În schimb, era conștientă că cineva stătea în dreptul ei, ca și cum Cassie ar fi fost un luptător de wrestling trântit la pământ, și simți că era Buna Samariteană care îi pulverizase în ochi spray-ul cu piper. Pasagera chema ajutoare, Cassie auzi oamenii alergând - podeaua de gresie vibra sub ea - iar apoi femeia cu spray-ul cu piper fu trasă de lângă ea.
   - A atacat-o pe acea doamnă, am văzut eu, explica ea în engleză, cu un ușor accent de Boston.
   Cassie auzi și italiană, ofițeri de poliție, și apoi simți mâini pe umerii săi și pe spate, și undeva departe auzi vocea Makaylei și vocea lui Brandon, șeful de echipaj, care spuneau ceva legat de faptul că trebuiau să o ducă imediat la baie, de ochii ei iritați și de găsirea postului de prim ajutor din aeroport. Dar polițiștii - nu, de fapt, erau soldați - nu acceptară așa ceva. Aveau alte planuri cu ea.
   - Vă rog, spuneți-i că îmi pare rău, imploră Cassie, vă rog.
   Dar era deja prea târziu. Deschise ochii, în ciuda durerii, dar femeia cu ochelari de soare și pălărie nu era nicăieri în peisaj. Se evaporase. Și cu o undă de disperare, Cassie își dădu seama că dacă întâmplarea fusese prinsă pe camerele de supraveghere, ar fi arătat ca o însoțitoare de zbor nebună - cea care poate că aproape îl decapitase pe tânărul american din Dubai - care atacase o călătoare cu ochelari de soare și pălărie de paie elegantă în timp ce ieșea de la verificarea pașapoartelor, iar cineva cu un spray cu piper ascuns într-un ruj sărise în apărarea bietei femei.

   Makayla stătu alături de Cassie, dar restul echipajului merse mai departe și plecă cu duba spre Roma.
   La un moment dat, după ce lucrurile se calmară, iar Cassie încă stătea în genunchi pe podeaua secțiunii cu bagaje, ridică privirea și prin ochii înlăcrimați și îndurerați văzu trei bărbați înalți și zvelți, în haine de camuflaj și cu veste antiglonț, fiecare cu o pușcă - soldați italieni - înconjurând-o, și-și aduse aminte de sculptura cu trei coloane din fața clădirii FBI din Manhattan. Santinela. Apoi închise ochii și o simți pe Makayla cuprinzând-o cu ambele brațe și întrebând-o dacă e în stare să meargă. Ea răspunse că da. Cealaltă însoțitoare de zbor o ajută ușor să se ridice, cu brațele în jurul mijlocului ei.
   Cineva deja o escortase pe femeia din Boston în altă parte. Îi mulțumiseră și acum trebuiau să-i ia declarație. Cassie știa că avea să spună povestea eroismului ei remarcabil în prima ei zi în Italia pentru tot restul vieții sale oricui era dornic să asculte. Cassie o ura.
   Makayla și unul dintre soldați o duseră pe Cassie mai întâi la postul de prim ajutor, unde un asistent medical cu o mască pe față și respirație care mirosea a mentă îi diminuă usturimea ochilor cu picături anestezice și apoi îi curăță până când consideră că scosese cea mai mare parte din spray. O spălă pe față cu o soluție despre care el spunea că este un fel de detergent de vase diluat, iar apoi îi dădu o cremă de față pe care să o aplice seara.
    Unul dintre soldații care o adusese acolo rămăsese lângă ea, vorbind din când în când cu superiorii lui în italiană, prin intermediul stației radio, la un moment dat luându-i pașaportul și făcându-i o fotocopie înainte să i-l returneze.
   După ce asistentul termină, soldatul le escortă pe ea și pe Makayla într-o sală de conferințe fără geamuri, unde fură întâmpinate de doi bărbați în costume și cămăși albe impecabile. Lucrau pentru securitatea aeroportului și-i oferiră apă (pe care ea o acceptă) și cafea (pe care o refuză). Dacă nu ar fi durut-o gâtul atât de tare, poate că ar fi cerut ceva alcoolic și tare. Apoi îi cerură colegei sale să aștepte afară și îi spuseră lui Cassie să ia loc la mijlocul mesei de conferințe.
   Amândoi stăteau în fața ei, iar unul avea un laptop deschis în față.
   Nu-și mai aducea aminte numele lor de familie, dar își aduse aminte că cel mai înalt, ras în cap și cu piele bronzată - cel care se părea că era șeful - se numea Marco. Celălalt, care se părea că era responsabil cu laptopul, probabil că se numea Tommaso.
   - Vă rog, spuneți-ne ce s-a întâmplat, începu Marco.
   Engleza lui era excelentă, deși avea un accent puternic.
   - Au fost pasageri în acea zonă care s-au temut că va avea loc un fel de atac - un atac terorist. Cineva a spus că s-a așteptat la explozii și focuri de armă. Un alt caz precum cel din Amsterdam. Sau cel din Istanbul.
   Cassie simțise cum adrenalina se scursese din ea ca apa dintr-o cadă fără dop, în timp ce asistentul medical o tratase, iar acum nu voia decât să se ducă la hotelul companiei aeriene și să doarmă. Era trează de vreo 24 de ore, iar rezultatul fusese genul de nebunie pe care o făcea de obicei atunci când era beată - nu trează.
   Dar voia și să vorbească cu Ani și să-i povestească ce se întâmplase.
   Voia să puncteze 3 lucruri: văzuse o femeie, la controlul pașapoartelor, care semăna straniu de mult cu Miranda, iar femeia se evaporase înainte să ajungă în zona bagajelor. Zărise o a doua femeie cu aceeași geantă pe umăr în apropiere de banda cu bagaje, care, de asemenea, semăna puțin cu Miranda, dar avea altă culoare la păr.
   Apoi o abordase pe a doua femeie din greșeală - și ajunsese să fie atacată cu un spray cu piper de o a treia.
   Încă nu era pregătită să recunoască faptul că nu o văzuse pe Miranda la aeroport. I se păru improbabil să o fi văzut, dar o mică parte din ea încă mai credea (sau cel puțin încerca să creadă) că o zărise, într-adevăr, și că femeia reușise să dispară. Doar că aceeași parte din ea avea acea senzație distinctă că fusese urmărită din Manhattan și că cineva era cu ochii pe ea. Așa că dori să afle dacă exista vreun fel în care Ani să poată verifica listele cu pasageri din zborurile din acea dimineață care ajunseseră în aeroportul Fiumicino și să vadă dacă exista un călător cu acel nume într-un avion. Voia și s-o întrebe pe Ani: dacă fusese Miranda, de ce să se afle aici? Nu avea cum să fie o coincidență. Însemna probabil că femeia o urmărise până la Roma.
   Încercă să-și aducă aminte detaliile feței Mirandei din vizita pe care femeia o făcuse în apartamentul lui Alex - ochii, buzele, felul în care își coafase părul - și le compară cu trăsăturile femeii pe care o zărise în această dimineață la coada la care se verificau pașapoartele.
   Adevărul era că în momentul în care o întâlnise pe Miranda în Dubai era deja beată. Cât de clare să fi fost amintirile ei? Iar acum tocmai sărise la gâtul unei biete femei nevinovate, care, pur și simplu, se întâmplase să semene puțin cu persoana pe care Cassie o întâlnise în circumstanțe care erau (așa cum se întâmpla frecvent în viața ei) încețoșate de alcool. Între timp, era posibil ca femeia respectivă să o fi păcălit și să fi reușit să scape.
   - La sfârșitul lunii trecute, începu ea, am petrecut noaptea în Dubai cu un bărbat pe care l-am întâlnit în avion mai devreme în acea zi. Am fost în camera lui de hotel. După ce am plecat a doua zi dimineață ca să prind avionul spre Paris, cineva l-a omorât. Și femeia cu care am încercat să vorbesc la bagaje... îmi aducea aminte de cineva care a venit în camera lui de hotel în acea noapte.
   Marco ridică o sprânceană:
   - A petrecut și ea noaptea acolo, deci ați fost trei?
   - Nu. Nicidecum. A venit doar ca să bea ceva. Apoi a plecat.
   - Cum o cheamă? întrebă el.
   - Nu știu numele ei de familie. Dar a zis în Dubai că prenumele ei e Miranda.
   - Și ați atacat o pasageră în această dimineață pentru că ați crezut că era ea?
   - Nu am atacat pe nimeni. Femeia cu spray de piper a exagerat și m-a atacat.
   Marco și Tommaso se uitară unul la celălalt, iar Cassie se simți imediat judecată. Tommaso se uită la ceva în laptop.
   - Voi reformula, zise Marco. Deci ați abordat o pasageră în această dimineață deoarece ați crezut că era ea?
   - Da.
   - De ce?
   - Am încercat s-o opresc.
   - S-o opriți din ce? întrebă Marco.
   - Să nu fugă. Ea...
   Marco ridică o mână ca s-o facă să tacă.
   - Vă rog, zise el cu fermitate.
   Apoi se aplecă în față și-și împreună mâinile pe masă.
   - Vă rog, să o luăm de la început. Dacă nu vă deranjează, să începem cu începutul. Cu Dubai.
   - Trebuie să sun la ambasada americană? Am nevoie de avocat?
   - De ce? Nu vă arestăm. Femeia pe care... ați abordat-o... nici măcar nu se află aici. Probabil că a plecat deja. Probabil și-a început vacanța în Italia.
   - A plecat?
   - Da.
   Din nou, Cassie simți ceva, ca și cum ar fi apăsat tare pe pedala care-i sporea neliniștea. Faptul că femeia fugise însemna ceva. O persoană normală nu ar fi rămas aici?
   - Puteți s-o găsiți?
   - Mă îndoiesc.
   - Puteți încerca? Poate folosiți înregistrările de pe camerele de supraveghere și descrierile martorilor? Sigur puteți face rost de aceste lucruri.
   - A stat cu spatele la camera din acea secțiune. Nu e atât de bine iluminată cum ne-am dori noi. Și purta o pălărie frumoasă și ochelari de soare. Nici măcar nu putem să ne dăm seama ce culoare avea părul ei.
   - Era blondă.
   - Bine. Dumneavoastră credeți că era blondă.
   - Și dumneavoastră aveți martori. Dumnezeule, nebuna aceea cu spray-ul cu piper! exclamă ea, și-și auzi tremurul din voce.
   Cunoștea acel sunet: era epuizare și frustrare, amestecate într-un mod toxic. Se gândi să adauge „spray cu piper ilegal”, deoarece spray-ul cu piper - mai ales cel deghizat în ruj - nu era permis într-un bagaj de mână.
   - Așa este, răspunse bărbatul. Și acești martori - inclusiv americanca cu spray-ul cu piper - pot să vă descrie perfect. Și, da, pot să descrie și felul în care v-ați aruncat asupra doamnei.
   - Nu m-am aruncat asupra ei.
   Cei doi bărbați se priviră din nou. Cassie își dădu seama că deși nu aveau s-o aresteze, nici nu aveau s-o ajute.
   - Putem reveni asupra chestiunii din Dubai? întrebă Marco. Povestiți-ne despre acea noapte.
   - Cred că ar trebui să plec.
   - Vrem să înțelegem ce s-a întâmplat.
   - Atunci sunați la ambasada americană sau lăsați-mă pe mine să sun. Sunt prea obosită acum ca să vorbesc cu dumneavoastră fără cineva de la ambasadă alături de mine.
   - Va dura cel puțin o oră - poate mai multe ore - până vor ajunge aici. Și asta presupunând că e cineva disponibil. Sunt sigur că nu vreți să așteptați atâta.
   - Atunci o să plec, vă mulțumesc foarte mult. Ați spus că nu mă arestați.
   - Nu.
   Urmă o pauză lungă, iar apoi Marco ridică de pe masă o fotocopie a pașaportului ei și o flutură disprețuitor.
   - Dar știm exact cine sunteți, doamnă Bowden. Interpolul știe exact cine sunteți.
   - Atunci de ce a trebuit să-mi pierd timpul ascultând întrebările despre Dubai? se răsti ea. Sunt epuizată și tocmai am fost atacată!
   - Când oamenii sunt epuizați, de obicei sunt mai cooperanți. Atunci vorbesc cel mai mult.
   - Deci ce urmează? Tortură cu apă?
   El ridică din umeri.
   - Țara dumneavoastră face asta. Nu a mea.
   - Eu plec.
   - Cum doriți, zise el.
   Îi ceru numele hotelului la care va sta și numărul de telefon mobil, pe care le notă pe copia pașaportului ei. Apoi Tommaso le notă în laptop.
   - Cât timp veți sta în Roma? întrebă el.
   - Până mâine. Spre prânz.
   - Aveți cursă spre aeroportul JFK la ora două și zece, nu?
   - Exact.
   El încuviință din cap puțin îngâmfat.
   - Știu bine programul zborurilor companiei la care lucrați. Știu bine programul majorității companiilor aeriene.
   Se ridică în picioare, la fel și Tomaso, iar apoi se ridică și ea de pe scaun.
   - Vă vom căuta astăzi la telefon dacă va fi nevoie să vorbim cu dumneavoastră din nou. Dar... doamnă Bowden?
   - Da?
   - Vă rog, pentru bine dumneavoastră, nu atacați - mă scuzați - nu abordați femei străine cât timp sunteți aici.
   Zâmbea, dar era o urmă de dezgust și rău augur și simți că vorbele lui erau mai mult o amenințare decât un sfat.

Capitolul douăzeci și trei

   Aeroporturile o fascinau pe Elena din cauza faptului că toată lumea era parcă băgată în-priză când se afla aici. Comportamentul tuturor era exagerat.
    Erau pasageri agitați și tensionați, stresați de grija - și acesta era spectrul neliniștii - următorului avion pe care trebuiau să-l prindă, sau aveau teamă de zbor, sau erau în alertă datorită căldurii, luminii și zgomotului asurzitor al unui posibil atac terorist cu bombă. Erau cei care zburau frecvent și care se agitau din cauza legăturilor, și cei care erau enervați pentru că trebuiau să-și pună lucrurile în pungi de plastic transparente, de detectoarele de metale și de faptul că trebuiau să se descalțe de pantofi.
   Frustrarea ei care era? Întotdeauna era enervată de idioții care-și puneau încălțămintea murdară în coșuri alături de haine și genți. Se strâmbă când fu nevoită să pună un pulover din cașmir într-o tavă de plastic pe care înainte stătuseră tălpi de pantof care de obicei stăteau pe podeaua din baie.
   Elena își dăduse jos pălăria de paie și o pusese înapoi în geantă înainte să iasă în secțiunea de bagaje. Se gândi să se ducă la toaletă și să-și pună o altă perucă, dar știa că Bowden nu avea să plece de la aeroport în curând. Nu avea de ce să-și facă griji.
   Ironia că însoțitoarea de zbor o zărise la controlul pașapoartelor în Roma nu era uitată. Viktor sigur avea să spună ceva. Poate avea să facă mai mult de atât. Mult mai mult. Și totuși, posibilitatea de a da de Bowden fusese motivul care o convinsese să zboare din Newark și nu din JFK.
   Pe de altă parte, faptul că Bowden o văzuse și o atacase fusese un mic dar neașteptat. Și avusese și parte de norocul de a-i sări în ajutor un bun samaritean din Massachusetts. Elena fusese și ea pregătită cu propriul ei spray cu piper, dar nu avusese nevoie de el. Strecurase cu discreție ceea ce arăta ca un stilou italian elegant în geanta lui Bowden după ce femeia se prăbușise în genunchi, cu mâinile la față.
   Se opri când simți un miros de combustibil, stând la rând ca să ia un taxi. Ura mirosul de combustibil. I se făcea greață. Dar nu-l băgă în seamă pentru că era însorit și întâlnirea de la bagaje se dovedise a fi un lucru bun. Chiar un lucru bun. Cu siguranță avea să-i spună asta lui Viktor. În ceea ce-i privește pe oamenii care căscaseră gura la fața locului, nu era decât o dovadă în plus că însoțitoarea de zbor era de necontrolat.
    Cauza și efectul erau clare: Bowden îl omoară pe Sokolov în Dubai. Este dată în vileag de New York Post. Sare la gâtul unei femei străine din aeroportul Fiumicino. Mâine-dimineață, corpul ei va fi găsit în Roma, toată lumea va crede că fusese foarte probabil - chiar previzibil - ca însoțitoarea de zbor să se fi sinucis.
   Presupunând, bineînțeles, că Elena avea să se țină de plan. Dar mai întâi voia să înțeleagă exact ce făcea acest cumnat al ei la Blue Grass Army Depot și câte putuse să afle Sokolov online. Elena știa ce putea afla și ea - cu ușurință, un apel, și apoi un apel înapoi - dar trebuia să știe ce ar fi putut afla el. Asta era altceva. Voia și să se avânte în rețeaua întunecată să vadă dacă instinctele ei legate de Bowden, cumnatul ei Dennis McCauley și curier erau corecte. Apoi va trebui să se consulte cu responsabilul ei. Știa că nu mai poate amâna prea mult. Și ei știau asta.
   Se întrebă ce se va întâmpla în următoarele 12 ore. Sau în următoarele 24 de ore. Ori aveau s-o cheme la ei, ori Bowden avea să fie moartă.
    Totul depindea de cât de mult își doreau să afle despre Viktor Olenin și visurile lui legate de drone și gaz otrăvitor.

Capitolul douăzeci și patru

   Makayla îi spuse lui Cassie că are 36 de ani în timp ce stăteau pe bancheta din spate a unui taxi mic ce le ducea spre centrul Romei.
    Ea și soțul ei, director de publicitate, aveau o fiică în vârstă de cinci ani care urma să meargă la grădiniță. Locuiau în Douglaston, Queens, iar socrii ei locuiau în apropiere, ceea ce era un dar de la Dumnezeu când venea vorba de îngrijitul copilei. Vorbea de zor, fără să pună aproape nicio întrebare, ceea ce era perfect, deoarece în taxi aerul era sufocant din cauza căldurii de august, iar Cassie nu voia decât să asculte.
   Poate chiar ar fi adormit, odată ce intrau în traficul din Roma, dacă taxiul nu ar fi demarat și frânat brutal și imprevizibil încontinuu. Dar vocea Makaylei era joasă și blândă, iar Cassie își imagină că acea voce îi citește fiicei sale povești în nopțile în care nu zboară spre Frankfurt sau Roma.
   Vai, se gândi Cassie, cum o fi să ai o fiică? Să ai copii?
    Odată văzuse un citat scris cu cretă galbenă și albastră pe o tablă în fața unui magazin de haine din West Village: „Mai ții minte persoana aceea care ai vrut să fii? încă mai ai timp”. Cassie își dorea să creadă asta; își dorea să creadă aproape cu disperare. Voia să fie altfel de cum era - să fie orice altceva numai nu cum era. Dar, cu fiecare zi care trecea, devenea din ce în ce mai puțin probabil. Stând pe bancheta din spate a unui taxi, i se păru că viața nu era decât un șir din ce în ce mai îngust de ocazii. Era ca o pâlnie.
   - Acesta e hotelul nostru, spuse Makayla, dar înainte ca ea să întindă mâna spre geantă după portofel, aceasta plătise deja cursa.
   - Te rog, lasă-mă să-ți dau banii, spuse ea.
   Aflase că vor sta la același hotel ca atunci când compania aeriană le făcuse rezervările săptămâna trecută, dar tot oftă de frustrare când privi spre intrare. Se gândi imediat la faptul că va trebui să-l evite pe Enrico. El îi va vedea pe ceilalți membri ai echipajului îmbrăcați în uniformele negre cu roșu și albastru, specifice companiei lor, și va presupune că stătea și ea la acest hotel.
   - Nu e mare lucru, zise Makayla. Poți să-mi iei ceva de băut în seara asta. Ce zici?
   Cassie zâmbi la auzul sugestiei. Nu-i scăpă faptul că pentru Makayla alcoolul nu însemna nimic mai mult decât o scurtătură spre prietenie și camaraderie. Asta însemna pentru foarte multă lume.
   - Sigur, zise ea și speră că dacă aveau să bea împreună, zeii să fie buni cu ea astăzi și să fie ziua liberă a lui Enrico.
   Șoferul le scoase geamantanele din portbagaj.
   - Mulțumesc, îi spuse ea Makaylei. Sincer. Îți mulțumesc pentru tot.
   - Cu plăcere - deși nu am făcut mare lucru. Acum, ar trebui să te duci să dormi puțin. Eu clar am nevoie de un pui de somn.
   Cassie încuviință și privi cum un hamal îi cară geamantanul pe scările de marmură, apoi îl trase până la recepție. Cassie va dormi. Dar mai întâi trebuia să-și sune avocata din New York.
    Era aproape ora 7 dimineața pe Coasta de Est. Cel mai probabil, Ani era trează.

   - Ai văzut-o?
   Era o întrebare, dar Cassie putea să perceapă șocul și neîncrederea din vocea lui Ani.
   - Poate, spuse Cassie. Nu sunt sigură. Am crezut că am văzut-o. Eram sigură la momentul respectiv. Dar cu cât mă gândesc mai mult la acea clipă, cu atât pare mai posibil să mă fi înșelat. Poate că acesta e doar încă un exemplu că-mi pierd mințile. Devine din ce în ce mai greu să mă adun. Asta cred că mă sperie la fel de tare ca tot ceea ce se petrece în momentul de față.
   Stătea pe scaunul de la biroul din camera ei de hotel, cu un picior sub ea. Se temea că dacă se punea în pat, se va întinde și va adormi în mijlocul conversației. Poate că nu se va mai trezi. Fusese la alt etaj săptămâna trecută, dar pe aceeași parte a clădirii și, din nou, vedea turnurile Trinita dei Monti în fața geamului ei.
   - Spune-mi exact ce s-a întâmplat, îi ceru Ani, așa că ea îi povesti, inclusiv interogatoriul de la aeroportul Fiumicino.
   - Adineauri ai căscat? întrebă Ani după ce termină.
   - Sunt epuizată.
   - Înțeleg. Dar trebuie să realizezi că dacă sari pe o biată femeie în zona bagajelor, compania aeriană va avea motiv să te oblige să-ți iei concediu. Articolul publicat de New York Post azi? Nu. Nu o vor pedepsi pe „Curtezana ucigașă cu cărucior” - asta e doar o presupunere nebunească dar vor pedepsi o însoțitoare de zbor care a demonstrat că e instabilă psihic într-un aeroport internațional.
   Importanța acelei propoziții o făcu pe Cassie să aprobe din cap, deși era singură în cameră.
   - M-am gândit și eu la asta, recunoscu ea.
   - Și evident că le-ai oferit procurorilor, atunci când vor ajunge la tine, un subiect în plus de care să se lege. E de o mie de ori mai rău decât faptul că ai sunat la familia lui Sokolov sâmbătă seara.
   - Știu.
   - Și totuși, te-ai dus la femeia aceea din aeroport numai pentru că avea aceeași geantă de umăr ca persoana pe care o văzuseși la rând? La ce te-ai gândit? Că o să se deghizeze?
   - Da. Probabil. Nu știu. Doar că am fost atât de frustrată de faptul că femeia care crezusem că era Miranda dispăruse dintr-odată.
   - Dumnezeule. Chiar îmi fac griji pentru tine. Ești complet scăpată de sub control.
   - Știu. Mi-e puțin teamă, Ani. Mi-e teamă că nu mai gândesc cum trebuie, chiar și atunci când sunt trează. Adică, în New York am crezut că sunt urmărită.
   - Poftim?
   - Am văzut de două ori un tip cu șapcă neagră pe stradă, în spatele meu. Purta ochelari de soare. Altă dată am fost sigură că era acolo, lângă mine.
   - Dar nu l-ai văzut?
   - Nu a treia oară. Asta vreau să zic. Cred că o iau razna.
   - Poate că da. Dar poate că nu. Nu aș fi surprinsă dacă FBI-ul ar fi pus pe cineva să te urmărească.
   - Deci nu sunt nebună.
   - O, ba ești nebună, Cassie. Ești un dezastru total. Dar asta nu înseamnă că nu ești urmărită. Te rog să vezi spray-ul cu piper ca pe o alarmă de trezire. Un avertisment. Îmi pare rău că ți s-a întâmplat asta. Chiar îmi pare, pentru că urăsc să mă gândesc la suferința ta. Dar sunt și puțin recunoscătoare că a intervenit cineva înainte ca tu să faci o nebunie mare.
   - Nu aș fi rănit-o niciodată. Nu am fost violentă.
   Cel puțin nu încă, se gândi ea.
   - Am apucat-o din reflex.
   - Încă te mai doare ceva? Ai vreun disconfort?
   Cassie avusese grijă să evite oglinda mare din camera de hotel.
   Nu voia să vadă cât de pătată era fața ei, cel mai probabil. Se temea că ochii ei încă arătau roșii ca ai unui vampir. Asistentul medical îi spusese că va arăta mult mai bine până la cină. Așa spera.
   - Nu chiar. Dar mă întrebam dacă tu, sau detectivul tău privat, ați putea face ceva pentru mine.
   - Spune.
   - Puteți verifica listele cu pasageri din avioanele care au ajuns la Roma în dimineața aceasta? Putem afla dacă a fost o femeie pe numele Miranda într-unul din ele?
   - Parcă spuneai că te-ai înșelat.
   - Am spus că nu sunt sigură. Cred când una, când alta.
   - Păi, eu nu pot afla asta, zise Ani, dar o să-l întreb pe detectivul meu privat. Mă îndoiesc că el ar putea. Sună mai de grabă a treabă de FBI.
   - Bine, răspunse Cassie, deși răspunsul avocatei sale o sperie. Ți-a spus ceva despre trecutul lui Alex?
   - Nu. O să-l sun după ce terminăm conversația.
   - Mulțumesc. A - și îmi pare rău că n-am spus asta de la început - dar îți mulțumesc și pentru felul în care te-ai descurcat cu reporterul acela de la New York Post. Chiar apreciez.
   - Știu. Crede-mă, și șeful meu apreciază, răspunse Ani pe un ton neliniștit.
   Apoi întrebă:
   - Ce o să faci în după-amiaza aceasta? Și diseară?
   - Îți faci griji că o să încerc s-o găsesc pe Miranda de una singură?
   - Nu.
   - Dar crezi că există, nu-i așa? Adică, poate că nu e în Roma. Poate că nu am văzut-o pe ea. Dar e acolo undeva.
   Chiar dacă Ani se afla dincolo de Atlantic, Cassie tot putu să perceapă scurta ezitare.
   - De cele mai multe ori, cred asta. Chiar cred. Dar faptul că ai terorizat o femeie străină la aeroport nu-mi inspiră prea multă încredere în sănătatea ta mentală.
   - Știu. Îmi pare rău.
   - Poate că ar trebui să te relaxezi. Ce părere ai? Nu te duce la cină. Nu te duce să te plimbi. Și, pentru numele lui Dumnezeu, nu bea nimic. Prefă-te că ești arestată la domiciliu.
   Poate că din cauza cuvântului „arest” se gândi la cei doi agenți din Federal Piaza. Nu existau limite pentru problemele pe care le provocase? Pentru problemele pe care le avea?
   - Și... Cassie?
   Ea așteptă.
   - Pentru orice eventualitate, fa-ți o favoare: încuie-ți ușa bine la noapte.

   Nu dormi atât de mult cât ar fi vrut ea. Ceasul ei biologic era prea bine setat, prea previzibil, așa că se trezi din somn pe la 3 după-amiaza.
    Se dădu jos din pat dezbrăcată și deschise draperiile, dând ochii cu soarele de vară, după care se băgă iar sub așternuturi, pe partea rece a patului. O perioadă se holbă pe geam la cerut albastru și apoi la pereții camerei de hotel. La poza mare, cu ramă alb și negru, a statuii Pietà din Bazilica Sf. Petru. La televizor. La șifonier.
   Pe birou observă un pahar pentru pixuri cu un singur pix, pe care era trecut numele hotelului. Pixul era o porcărie, dar suportul îi plăcu. Semăna cu o ruină arhitecturală - o rămășiță a genului de coloană de granit care susținea marele peristil al Pantheonului.
   Coloanele erau corintiene, își aduse ea aminte dintr-una din vizitele pe care le făcuse în Roma. Se gândi că va fura paharul cu pixuri, probabil drept cadou pentru nepotul ei, sau poate pentru cumnatul ei mai bine. Probabil ar fi arătat drăguț pe biroul lui.
   Nu, nu avea să-l ia. Avea să se controleze puțin. Mai fusese în acest hotel săptămâna trecută și șterpelise acel suport de cărți.
   Probabil cameristele observaseră că dispăruse imediat după ce plecase ea și numele ei se afla acum pe un fel de listă de supraveghere a hotelului. Ar fi fost încă un exemplu de umor crud care i-ar fi marcat lumea dacă, după tot ce băuse de-a lungul anilor, ajungea să fie dată afară de compania aeriană pentru că furase obiecte de decor dintr-o cameră de hotel din Italia.
   Bineînțeles, aceasta fusese constanta vieții ei: obiceiul de a bea.
   Alcoolul îi oferea plăcere, îi dădea curaj și o calma. Nu îi oferea neapărat stimă de sine (în special nu a doua zi dimineață), dar îi dădea încredere că orice ar fi fost ea, era de ajuns. Nu mai era fiica unui profesor de sport bețiv din Kentucky. Nu mai era fata singură de la centrala telefonică a facultății, în cele mai pustii ore ale nopții.
   Da, petrecea zile întregi fără să bea, dar acestea nu erau decât niște mici pauze între acte. Înainte să se dezlănțuie din nou. Între momentele în care era ea însăși.
   Și știa că aceste zile deveneau din ce în ce mai rare.
   Se uită la telefon. Nu primise nimic de la Ani. Nimic de la Frank Hammond. Nici de la compania aeriană. Nimic de la nimeni.
   Probabil astea erau vești bune.
   În cele din urmă, își dădu picioarele jos din pat și-și trecu mâinile prin păr. La naiba. Poate că Ani avea dreptate și ar fi fost mai bine să se încuie în cameră de parcă ar fi fost arestată la domiciliu, dar era cine era. Știa la fel de bine ca oricine altcineva că oamenii nu se schimbă. Tatăl ei era cel mai bun exemplu. Ispita lichiorului Limoncello - a cocktailurilor Negroni, Bellini și Cardinale - era irezistibilă.
   Va face duș. Se va îmbrăca cu rochia veselă și înflorată pe care o luase la ea. Apoi urma să se machieze și să-și dea cu crema de piele pe care i-o dăduse asistentul medical, după care va ieși să se plimbe.
    Va găsi un bar (îi veni în minte tema unui sitcom vechi) în care să n-o cunoască nimeni.

   Când ieși din baie, văzu bilețelul de sub ușă. Tocmai se ștersese cu prosopul și era pe punctul de a se îmbrăca.
    Era de la Enrico, tânărul barman, și se pare că vorbea engleza mai bine decât scria și, probabil, era dependent de Google Translate. Îi văzuse, într-adevăr, pe ceilalți membri ai echipajului de zbor ai companiei ei aeriene la hotel, așa că întrebase un prieten de la departamentul de relații cu clienții dacă se număra și ea printre ei. Apoi își convinsese amicul să-i caute numărul camerei. Sperase că-l va percepe ca pe „un băiat cu inițiativă”, nu ca pe un „hărțuitor”. Găsise pe cineva să-l înlocuiască tura aceasta și „dorea” să o scoată la plimbare și la cină. Bilețelul era adorabil.
   Dar se gândi la Buckley din New York. Fără îndoială, relația ei cu actorul avansase în ultima săptămână. Făcuseră sex din nou și avuseseră parte mai de grabă de o întâlnire și nu o combinație la nimereală într-un bar. Relația lor era, așa cum ar fi spus prietena ei Paula, la nivelul de Tinder Plus - zona gri care însemna mai mult decât Tinder, dar care nu însemna încă o relație. Ea și Buckley poate că nu erau exclusiviști, dar aveau o legătură care trecea dincolo de libido și alcool și o aplicație de pe telefon pentru sex cu străini.
   În plus, exista măcar o mică posibilitate să aibă un viitor cu Enrico, având în vedere diferența lor de vârstă? Bineînțeles că nu.
   Dar, până la urmă, avea ea un viitor cu cineva? Bineînțeles că nu.
   Viitorul ei va fi eventual în închisoare.
    Se uită la scrisul de pe hârtia din mâinile sale. Era din cea oferită de hotel. Cerneala era albastră, iar Enrico scrisese frumos, cu grijă. Scrisese că o va aștepta jos la bar și că putea să plece cu ea oricând și să meargă oriunde ar fi vrut ea.
   Cassie nu avea habar unde urma să se afle peste un an - nici măcar peste o săptămână sau o lună.
   Din câte bănuia ea, nu mai fusese contactată de Buckley pentru că citise articolul din New York Post și sigur era îngrozit, și pe bună dreptate. Nu mai voia să aibă nimic de-a face cu ea. Și de ce să mai vrea? Dumnezeule, în cea mai mare majoritate a timpului, nici ea nu voia să aibă nimic de-a face cu ea însăși. Acesta era încă unul dintre motivele pentru care-și găsea alinarea atunci când era beată criță. Era mult mai ușor să se privească în oglindă atunci când îi lua o secundă critică în plus pentru ca ochii ei să se concentreze, iar dimineața nu-și va mai aminti cât de groaznic arătase sau cât de ridicol se comportase.
   În timp ce-și punea sutienul, privi afară și admiră o clipă frumusețea turnurilor Trinita dei Monti. Era în Roma, orașul în care se presupunea că Nero cântase la vioară în timp ce clădirile ardeau în jurul lui. Nu avea idee dacă era adevărat. Nu știa dacă viorile chiar existaseră în primul secol după Hristos. Nu conta. Înțelegea ideea. Când ești la Roma...
   Va coborî la parter și va cânta la vioară.

   Așa cum se așteptase, Enrico era la bar. Dar nu lucra. Stătea pe un scaun înalt în fața mesei frumoase din mahon.
    Era în capătul ei, vizavi de chiuveta ascunsă și de rândul impecabil de mixere, păhărele, ustensile de amestecat și bețișoare. Stătea de vorbă cu o tânără micuță care făcea parte din personal, care purta o cămașă albă și o vestă albastră și avea părul des și închis la culoare. Ea era de serviciu la bar în această seară. Cassie ghici că avea undeva în jur de 20 de ani. Lumea, se gândi ea, era atât de tânără.
   Barul nu era gol de data aceasta, pentru că era o după-amiază târzie. Dar clienții - ea numără în jur de doisprezece - stăteau la mese, nu la barul lung și primitor.
   Enrico o observă imediat, ca și cum ar fi stat cu un ochi pe intrarea în bar, și se ridică pentru a o întâmpina. Și el purta o cămașă albă, dar înlocuise pantalonii negri eleganți pe care îi purtase săptămâna trecută cu o pereche de blugi strâmți. Arăta superb.
    Cassie se întrebă dacă imediat ce va bea un pahar - o, poate două sau trei sau patru - avea să-l ducă sus la ea în cameră.
   - M-am temut că n-o să te văd, zise el, îmbrățișând-o și trăgând-o spre el.
   O pupă pe ambii obraji și apoi se lăsă pe spate puțin, analizând-o.
   Ea simți căldura degetelor lui prin materialul subțire al rochiei.
   - Te-ai făcut mai frumoasă săptămâna aceasta.
   - Ba nu. Dar am îmbătrânit cu o săptămână.
   - Și ai stat afară fără cremă cu protecție solară. Să-ți fie rușine!
   Ea dădu din cap sfioasă. Era mai ușor să dea din cap decât să explice că fusese atacată cu spray cu piper la aeroport de dimineață.
   - Dar rochia asta îți vine perfect, continuă el.
   - Probabil sunt prea bătrână pentru ea.
   El îi dădu drumul și zâmbi. Făcu semn spre femeia din spatele barului, care pregătea Bellini pentru o masă de britanici dintr-un colț. Ea făcuse un piure de piersici proaspete pentru băutură, iar sticla de Prosecco arăta foarte bine.
   - Ea este Sofia. Face un Negroni excelent. Eu am învățat-o. Dar lasă-mă pe mine să-l fac pe al tău.
   Cassie o privi pe Sofia punând paharele pe o tavă și ducându-le la masa clienților. Când văzu că ea nu spuse nimic, Enrico o întrebă:
   - Simți că ai vrea un Bellini azi? Sau ai prefera un Negroni?
   Cassie se uită în ochii lui. Da, voia un Bellini. Îl voia pe el. Voia să se piardă în băutură și să-i cuprindă fundul gol cu coapsele ei goale și să-l simtă înăuntrul ei. Voia să uite de Alex Sokolov, de Frank Hammond și de femeia care crezuse că era Miranda. Asta era ceva nou, dorința de a bea ca să uite. De obicei bea ca să se piardă, ceea ce probabil că era foarte aproape de băutul pentru a uita, dar era cu siguranță ceva diferit.
   Auzi sunetul telefonului care o informa că avea un mesaj nou.
   - Scuze, îi spuse ea lui Enrico. Ar trebui să văd despre ce e vorba.
   Băgă mâna în poșetă și scoase telefonul. Mesajul era de la Ani, iar avocata o ruga să o sune. Cassie trase aer adânc în piept ca să se calmeze. Auzi un țiuit în urechi și simți cum inima i-o luă la goană.
   - Trebuie să-i dau telefon surorii mele, îl anunță ea pe barman.
   - Arăți îngrijorată. E totul bine?
   Cassie îi privi pe englezi ridicând paharele cu șampanie și cele cu Bellini și ciocnindu-le ușor. Viața mea, se gândi ea, e numai foame.
   Foame, dorință și necesitate.
   - Cred că vom afla, răspunse ea.
   Își luă telefonul și se retrase în anonimatul holului de hotel.

Capitolul douăzeci și cinci

   Elena își făcu un tratament cu autobronzant la un salon aflat vizavi de magazinele Bulgari și Gucci, și îi spusese angajatei că dorește un bronz în stil Saint-Tropez. Voia să arate ca o reclamă veche de Bain de Soleil.
    Apoi se duse la farmacie - alegând una departe, atât de hotelul ei, cât și de cel al lui Bowden, pe Via Sistina - și cumpără o pereche de mănuși de plastic și o vopsea de păr care se numea „negru albastru natural”.
   Înapoi în camera sa, își aplică cu meticulozitate vopseaua în păr și setă cronometrul telefonului pentru 2 ore și 45 de minute. Nu avea niciun fir alb încă, nici măcar unul, dar voia să se asigure că părul ei va avea o culoare uniformă. Se gândi că îi va plăcea această culoare, a penelor de corb, pe care o va avea părul ei pentru restul verii și începutul toamnei.
   În timp ce aștepta, se așeză pe pat și folosi rețeaua criptată de pe laptop ca să afle mai multe despre Dennis McCauley. Să vadă dacă mai apăruse ceva nou. Ceva ce ei nu putuseră să-i spună.
    O luă prin „subteran”, intrând în viața lui cu ajutorul unei varietăți de site-uri obscure pe care le accesă prin RAT-urile și rootkit-urile pe care le preferau cazacii. Îi văzu agenda cu întâlnirile din acea săptămână, de la baza militară din Kentucky, și văzu întâlnirea pe care urma s-o aibă săptămâna viitoare la Edgewood Chemical Biological Center din Maryland. Îi observă gusturile în materie de pornografie, care erau mult mai convenționale decât ale multor tipi din armată sau ale bărbaților antreprenori care lucrau pentru armată, cu care avusese ea de-a face, și văzu că echipa lui de baseball preferată se descurcase foarte bine săptămâna aceea. Verifică și conturile sale bancare și de investiții.
   Dar nu găsi niciun indiciu cum că ar lucra pentru cazaci sau legat de faptul că s-ar îmbogăți pe seama vânzării de informații acestui grup.
   Se gândi încă o dată la revelația din avion de azi-noapte, ideea că pentru atât de mult timp înțelesese greșit seducția din Dubai: presupusese că Bowden îl agățase pe Sokolov în timpul cursei spre Emiratele Arabe Unite, când, de fapt, cel mai probabil fusese invers.
   Vai, Sokolov fusese un mare amator. Se confruntase cu oameni care crescuseră într-o cultură în care paranoia era o aptitudine de supraviețuire.
   După ce-l omorâse, schimbase stick-urile de memorie, dându-i-l lui Viktor pe cel cu date mult mai puține. Avea informații legate de dronele invizibile, dar nimic din ceea ce Rusia probabil că nu avea deja sau nu obținuse prin Novaskies în ultimele luni. Era, sperau ei, suficient cât să-l satisfacă pe Viktor. Se înșelaseră. Apoi lăsase pe laptop o dovadă că Sokolov fura din fond.
    Oricine s-ar fi uitat în laptopul lui Alex putea să o vadă. CIA va ști de ce era mort, iar, în cele din urmă, serviciile de spionaj vor împărtăși aceste informații și celor de la FBI.
   Poliția din Dubai va vedea acest lucru ca pe o altă nebunie tipică rușilor, ca de obicei. Prețul pentru un asasinat atunci când o înțelegere mergea prost erau banii.
    Tatăl ei plătise cândva unui subordonat un bonus de doar 15 mii de dolari ca să execute un comerciant de mărfuri care încercase (și eșuase) să-l păcălească cu oțelul cumpărat de la o fabrică din Lipetsk. Altă dată, plătise o sumă derizorie - 5 mii de dolari - ca un biet manager britanic al unei sucursale din Donețk să fie eliminat atunci când șefii lui din Londra refuzaseră să renegocieze contractul. (După aceea o făcuseră. Imediat.)
    Agențiile americane nu erau încântate că un cetățean american murise, deși nu era neapărat cineva important, dar nimeni nu își dorea un proces. În mare parte erau doar recunoscători că nu fusese distrusă acoperirea nimănui. Era ciudat de politicos. În acest mod, lucrurile nu ar fi luat proporții la nivel public, ceea ce nu-și dorea nimeni.
   Întrerupse legătura la rețea a calculatorului și încercă să pună ultimele piese din puzzle la locul lor, dar era prea mult și ea era prea obosită. Așa că hotărî să se relaxeze.
    Se uită pe revistele de modă italiene și britanice pe care le cumpărase dintr-un chioșc de pe stradă și citi știrile pe tabletă. Dar în minte îi tot revenea însoțitoarea de zbor, ce ar fi trebuit să facă și ceea ce plănuise să facă. Erau mult prea multe moduri în care o persoană se poate sinucide.
    Exista varianta pastilelor sau a sângerării în cadă. Putea să cadă de la o înălțime foarte mare, să se arunce în ocean, în râu sau într-o prăpastie adâncă și frumoasă. Putea să fie lovită de o mașină, de metrou sau de autobuz. Putea să se spânzure. Putea să se împuște - și existau atâtea tipuri de arme.
   Elena gândi că era foarte posibil ca un dezastru ambulant precum Cassandra Bowden să aibă o ultimă surpriză pentru ea. Dacă era să pună pariu, ar fi pariat pe barman; la urma urmei, el combina cele două interese principale ale lui Bowden într-un pachet frumușel.
   Asta, bineînțeles, ar fi fost un dezastru. Ultimul lucru pe care și-l dorea era să-l aibă pe el pe conștiință. Dar, din păcate, o crimă urmată de sinucidere implicându-i pe Cassandra Bowden și pe un italian cu care avusese o aventură de o noapte ar părea la fel de plauzibilă pentru restul lumii precum o sinucidere simplă, și era posibil ca ei să îi ceară să facă asta.
   Își promisese câteva zile singură în Soci, odată ce termina, deși firește că nu va fi complet singură. Fără îndoială, vor veni și o parte din vechii prieteni ai tatălui ei. Va fi cineva care nu mai făcuse parte din peisaj de mult timp și care nu știa cât de tare o dăduse în bară ea cu însoțitoarea de zbor. Poate că va fi cineva care nu știa decât că Sokolov era mort și voia să-i mulțumească. Era destul de simplu: atacai vena jugulară. Era - ca să folosească vechea lor glumă - tăiată și secată.
   Dar va avea suficient timp să urmărească urșii de pe verandă și să asculte bufnițele în timp ce ațipește sub o pergolă. Va încerca să-și recapete echilibrul emoțional după Diyarbakir, Dubai și acum Roma.
   Se lăsă pe spate pe tăblia patului și închise ochii, bucurându-se de aerul condiționat din camera de hotel, dar fiind agitată din cauza lucrurilor pe care nu le știa și a lucrurilor pe care era posibil ca ei să fi ales să nu i le spună.

Capitolul douăzeci și șase

   În holul hotelului, Cassie se așeză pe o canapea moale, cocoțându-se pe partea fără spătar.
    Îi zâmbi portarului. Îi zâmbi bărbatului frumos îmbrăcat în costum negru și cu cască în ureche, care era clar unul dintre paznicii hotelului.
   - Deci ești la tine în cameră? întrebă Ani.
   - Da, minți Cassie.
   - E bine. Sunt sigură că sunt reporteri care încearcă să afle de la compania aeriană unde ești. Cineva îți va găsi hotelul. Ăsta e un motiv în plus să rămâi ascunsă.
   - Serios? Crima a avut loc în Dubai, nu Perugia sau Roma. De ce să-i pese unui reporter italian?
   - De ce să-i pese oricărui reporter? Din cauza combinației de sex și crimă.
   - A! Desigur.
   - Am vești de la detectiv.
   - Legat de listele de pasageri?
   - Nu. Nu crede că ar putea face ceva în privința asta. Dar și-a băgat nasul în altă parte.
   Cassie ascultă cu atenție, încercând să se concentreze.
   - Și?
   - Iată câteva dintre lucrurile pe care le-a aflat. Mai ții minte ce ți-am spus atunci despre genul de oameni care investesc în acel fond?
   - Da. Ai spus că mulți sunt ruși.
   - Exact. O parte din ei se regăsesc în lista OFAC a Trezoreriei SUA. Se pare că sunt câțiva oligarhi putrezi de bogați. El crede că unii au făcut parte din KGB. Ăștia sunt tipi care au făcut sume ridicole de bani în anii care au urmat după prăbușirea Uniunii Sovietice. El crede că e posibil ca FBI-ul să investigheze compania Unisphere și în mod special acel fond.
   - Pentru că a fost omorât Sokolov?
   - Nu. FBI-ul deja făcea cercetări în legătură cu această companie, din cauza investitorilor. Din cauză că sunt oligarhi ruși.
   - Înțeleg.
   - Poate că l-au investigat și pe Sokolov. Poate că el nu a administrat cum trebuie fondul: a luat o parte din bani pentru el. Sau poate, așa cum am spus, era o escrocherie în sistem piramidal. Poate că el acoperea profiturile pe care le așteptau tipii ăia atrăgând noi investitori în fond, și, până la urmă, a mers prea departe.
   - De ce le-ar păsa oamenilor de la FBI dacă a furat de la ruși și dacă banii sunt în Caraibe?
   - Unisphere e o companie americană, și probabil că Sokolov a comis fraudă. Din câte presupunem noi, o parte din investitorii ruși trăiesc în America și sunt „curați”.
   - Deci detectivul crede că vreun criminal rus l-a omorât pe Alex?
   - S-ar putea, răspunse Ani. Ține minte: dacă îi păcălești pe tipii ăștia sau furi de la ei, ești un om mort.
   - Proștii de pe internet spun de câteva zile că Alex a fost spion. Încă e posibilă varianta asta?
   - Da, foarte posibilă. Dacă Sokolov nu era un escroc și nu se juca după cum avea el chef cu banii altor oameni, atunci probabil că a fost un spion infiltrat.
   - Pentru noi?
   - Sau pentru ei. Unisphere e acoperirea lui pentru că știm cine sunt o parte din investitori și le cunoaștem legăturile cu președintele rus. Dacă e așa, Unisphere e acoperirea lui, deoarece poate să locuiască și să lucreze cu ușurință în SUA și apoi să se întâlnească cu oamenii ăștia fără să trezească vreo bănuială. Poate să fie micul lor mesager sau - cred că ăsta e termenul pe care-l folosesc ei - curier. Deci tipul pe care l-ai întâlnit tu pe locul 2C? A fost unul de-al nostru la fel de bine cum a fost unul de-al lor. Omul meu mi-a zis că ar fi posibil. Poate că din cauza aceasta a fost omorât. Nimic nu e negru sau alb în totalitate, nu-i așa? Poate că a fost cam josnic.
   Cassie se gândi la asta, la bărbatul cu care se culcase în Dubai.
   - Dar, Ani, nu părea nici spion, nici josnic. Am întâlnit destui tâmpiți la viața mea, scuză-mi limbajul, și el nu părea a fi vreunul.
   - Ei bine, dacă furi, nu vrei să arăți asta, nu-i așa? La fel dacă ești spion. Nu oferi cărți de vizită cu ocupația ta adevărată.
   - Presupun că nu, fu de acord Cassie.
   - Sokolov nu a lăsat în urma lui semne care să dea de înțeles că a fost un spion. Nu tu Langley, nu tu legături cu Departamentul de Stat, nu tu prieteni la ambasade.
   - Dar a avut membri ai familiei originari din Uniunea Sovietică.
   - Da.
   - Așa că probabil a fost spion rus, murmură Cassie.
   - E plauzibil. Acum...
   Ani făcu o pauză ca să-și dreagă glasul.
   - ...avem raportul complet al medicului legist din Dubai.
   Cassie observă că avocata ei se oprise la mijlocul propoziției, amânând din reflex veștile.
   - Sunt vești proaste, nu-i așa?
   - Nu, de fapt, sunt destul de bune. Chiar sunt. Dar sunt niște chichițe care stârnesc interes.
   Cassie își sprijini fruntea în palmă și închise ochii. Așteptă.
   - Cadavrul a fost găsit la ora 5 după-amiaza. Sângele era aproape uscat. Se pare că durata eliminării gastrice este de 4 ore, probabil 5 din cauza alcoolului, iar stomacul lui a fost complet gol. Deci clar a fost omorât înainte de ora unu după-amiaza, și probabil înainte de amiază. Probabil înainte de prânz. Dar în cameră erau 18 grade. Corpul chiar nu - iartă-mă că spun asta - nu era balonat. Nu era umflat și abia intrase în descompunere.
   Cassie se cutremură, nesigură dacă din cauza dezgustului sau a tristeții provocate de detaliile deteriorării corpului lui Sokolov.
   - Toate astea sună promițător, spuse ea, deși iartă-mă că nu pot fi prea bucuroasă când mi-l imaginez pe bietul bărbat descompunându-se în patul în care am dormit amândoi.
   - Sună promițător. Concentrează-te pe asta. Dacă Dubaiul vrea să te dea în judecată sau familia Sokolov vrea să te atace într-o instanță civilă, poți să susții în mod convingător că era încă în viață când ai plecat din cameră. Nu au cum să dovedească opusul.
   - Păi, e bine atunci, zise Cassie, dar știa adevărul.
   Dacă avea nevoie de apărare, la fel ca multe alte lucruri din viața ei, fundația pe care se va sprijini aceasta va fi o minciună. Se întrebă dacă vocea ei suna la fel de moartă în realitate, așa cum suna în mintea ei. Înțelese foarte bine de ce aceste vești nu o făcură să se simtă mai bine.
   - Dar uite care e chestia, continuă Ani. Potrivit raportului, treaba a fost făcută - aceștia sunt termenii mei, nu ai lor - în mod profesional. Cine l-o fi omorât pe Alex i-a tăiat artera carotidă. Știa exact unde se află. A tăiat traheea. A murit în 30 de secunde. Cassie, sunt sigură că ai fi perfect capabilă să omori o persoană cu un cuțit sau cu o sticlă spartă, sau chiar și cu un desfăcător de scrisori, în timp ce persoana doarme, dar nu ai fi atât de - iartă-mă - eficientă. Atât de la milimetru. Nu s-ar întâmpla atât de rapid. Știi măcar unde e artera carotidă?
   Cassie se uită în jos la onduleurile de pe covorul oriental de sub picioarele ei. Își văzu degetele de la picioare în sandale. Unghiile date cu ojă roz.
   - Nu. Chiar nu știu.
   - Vreau să spun că indiferent dacă a fost unul dintre cele mai rele momente ale tale de inconștiență și chiar l-ai omorât pe omul ăsta, cred că rana, sau rănile, ar fi fost mult mai urâtă.
   - Era destul de urâtă.
   - Voi reformula. Ar fi existat înțepături, tăieturi adânci și răni cauzate de eforturile lui de a se apăra, pe mâini și pe brațe, pentru că s-ar fi trezit și s-ar fi luptat cu tine. Nu s-a găsit așa ceva. Tu i-ai fi înfipt acea sticlă spartă în piept, sau în față. Nu s-a întâmplat asta.
   - Deci spui că pot fi sută la sută încrezătoare că nu eu l-am omorât?
   - Da. Absolut. Sută la sută, zise Ani.
   - Hm.
   - Nu pari ușurată. Ai spus de la început că ești convinsă că nu tu ai fost. Am crezut că informațiile acestea te vor bucura. Ce se întâmplă?
   - Chestia e că...
   - Că ce?
   - Pare ireal, cred. Și bietul bărbat tot mort e, și eu l-am lăsat de izbeliște în patul acela.
   Justificarea, se gândi ea, nu era prea satisfăcătoare când tot ce făcea ea era jalnic. Avusese atât de puțină încredere în ea încât fugise, mințise și nu făcuse prea multe pentru a ajuta la prinderea persoanei care chiar îl omorâse pe bărbatul interesant care-i spălase părul la duș și care, față de ea cel puțin, fusese drăguț, generos și bun.
   - Ei bine, numai dacă FBI sau poliția din Dubai nu crede că ești o spioană sau asasină plătită, nu-mi închipui că te-ar vedea în mod real ca pe o suspectă. Oricine l-a omorât a fost foarte bine antrenat. Un profesionist. Un ucigaș. Ai văzut pe cineva de genul acesta când ai luat cina cu Sokolov la restaurant? Sau poate în recepția hotelului.
   - N-am idee cum arată un asasin plătit.
   - Ai menționat că ai fost undeva între cină și momentul în care te-ai întors în camera lui. N-ai idee unde?
   - Nu.
   - Singura persoană cu care l-ai văzut interacționând a fost Miranda?
   - Exact.
   - Și Miranda pare să nu existe, spuse avocata ei. Camerele de supraveghere de la recepție îi arată pe oamenii care folosesc lifturile la miezul nopții. Dar cu toții par să se potrivească cu clienții hotelului și cu toții par să aibă motive pentru a pleca sau a veni: un zbor dis-de-dimineață sau o petrecere noaptea târziu. Și niciunul nu este o femeie singură, care să se potrivească cu descrierea pe care i-ai făcut-o Mirandei.
   - Ce înseamnă asta?
   - Nu știu. Poate că a plecat din camera lui Alex, dar nu și de la etajul lui. E posibil asta?
   - Cred că da. E un hotel mare cu cel puțin trei aripi.
   - Și mai multe zone de luat liftul?
   - Cred că da, răspunse Cassie.
   Apoi întrebă:
   - Ai mai auzit ceva de la FBI azi?
   - Nu.
   - Păi, poate că asta e de bine. Poate că nu le pasă. Au decis, la fel ca și tine, că nu eu l-am omorât pe Alex. Sau le vor spune celor din Dubai să se ocupe ei de asta - ceea ce, așa cum ai zis, ar putea dura ani buni. Poate că teoria detectivului tău e corectă, și a fost vorba despre fraudă și ruși supărați, iar eu n-am avut nicio legătură cu toate astea. Vor urmări banii.
   - Se poate. Dar te rog să nu-ți faci speranțe prea mari.
   - De ce nu?
   Enrico venise în holul hotelului și se sprijinea de o coloană, cu brațele strânse la piept, privind-o. Părea îngrijorat.
   - În primul rând, nu e nici măcar ora prânzului aici în New York. Poate că ne vor contacta în următoarele 10 minute. Poate că în următoarele două ore. Sau poate mâine. Ce vreau eu să spun? E încă devreme. În plus, așa am interpretat eu raportul medicului legist. Ei s-ar putea să-l vadă altfel.
   - Și în al doilea rând?
   - În al doilea rând? Cu cât mă gândesc mai mult la raport, cu atât sunt mai puțin sigură că FBI-ul nu contează. Oricine l-a omorât pe Sokolov acum știe că ai fost în cameră înainte să-i taie gâtul. Tu ai fost acolo. Tu ai văzut cadavrul și ai văzut-o pe această femeie care ar putea să se fi numit Miranda sau nu. Chiar dacă reușești să scapi de FBI, până la urmă, Cassie, tot va trebui să scapi și de criminal.

   Enrico o luă de mână și porniră în josul străzii spre Villa Borghese, intrând în parcul de lângă porțile antice ale Piazzale Brasile.
    Ea se uită în spate, analizând strada după pălării: șepci negre și pălării de paie de soare. Era mai sigură ca oricând că cineva o urmărea. Era cineva acolo. Simțea asta.
   Era o după-amiază destul de târzie, așa că nu prea aveau nevoie de umbra pomilor, dar încă era destul de devreme astfel încât vânzătorii să fie la muncă și multitudinea de turiști și localnici încă se bucura de ziua fierbinte și umedă de august. Enrico îi povesti că mai locuiește cu doi bărbați tineri, inclusiv cu fratele lui, într-un apartament din capătul celălalt al parcului.
   - Așa ajung eu la serviciu, explică el, arătând cu mâna liberă spre pinii care păreau mai mult ca niște acadele pentru Cassie și umbrele deschise decât pinii pe care și-i amintea din copilăria sa din Kentucky. E un traseu drăguț, nu?
   - Da, fu ea de acord.
   - La vilă, sunt atât de mulți lămâi. E așa de frumos! Nu e în drumul meu, dar uneori tot trec pe acolo. Fac un ocol.
   Spusese că apartamentul lui e mic: cei trei bărbați folosesc sufrageria drept un al treilea dormitor improvizat, și nu există zonă de luat masa. Dar se afla la al doilea etaj într-o clădire cu patru etaje și terasă comună pe acoperiș, și-i spuse că priveliștea cartierului la asfințit era minunată. O asigură că vor fi singuri în apartament, colegii lui, amândoi chelneri, vor fi plecați, iar ea înțelese din asta că o ducea acasă la el ca să bea ceva pe acoperiș înainte să se retragă jos în patul lui.
    În momentul de față, se sprijinea de el, permițându-i s-o ducă unde voia el.
   - Pot să te întreb ceva? spuse ea.
   - Sigur.
   - Ai o armă?
   El se opri brusc și-i dădu drumul la mână. Ridică o mână spre obrazul ei și-i întoarse blând fața spre el.
   - O armă? Aici suntem în Italia, nu America.
   - O să iau asta ca pe un nu.
   - Bunica mea americancă e din Florida, și eu sunt la curent cu știrile. De ce mă întrebi?
   - Nu contează.
   - Nu, te rog. Spune-mi. Unchiul meu vânează. Porci mistreți. Căprioare. Nu e o ocupație foarte serioasă, dar se duce la Montisi când e sezon de vânătoare. Are o podere - o mică fermă acolo. Dar locuiește la o distanță de doar două cvartale de mine și stă mai mult aici în Roma. Apartamentul lui? E mult mai frumos decât al meu.
   Cassie începu din nou să meargă, deoarece acum se simțea incapabilă să-l privească în ochi. Enrico merse alături de ea, cu mâinile la spate.
   - Mă gândeam la un revolver, zise ea.
   - Știi că nu poți purta la tine un revolver în spații publice. E ilegal.
   - Nu am știut asta.
   - Ai permis pentru așa ceva? Poate în America?
   - Nu.
   - Ai mai tras vreodată cu arma?
   - Da.
   - Serios?
   Enrico părea șocat.
   - Au trecut câțiva ani, dar da. Nu cu un revolver, ci cu o pușcă. O pușcă marca Remington. A fost a tatălui meu. Amintește-ți că am crescut la țară. Am fost la vânătoare cu el de câteva ori și am urmat și un curs de siguranță la vânătoare pentru copii.
   - Pentru copii?
   - Da. Crezi că unchiul tău are un pistol? Sau o pușcă de vânătoare?
   - Are un pistol.
   Un băiețel de 10 sau 11 ani cu ochi mari și un zâmbet larg veni în fugă la ea și-i dădu un trandafir alb ca zăpada superb, unul dintre cei în jur de doisprezece pe care-i avea în brațe. Ea zâmbi și inhală mirosul. Mirosea a proaspăt.
    Enrico îi dădu copilului 2 euro și băiatul plecă fugind, în depărtare, era o femeie cu o pălărie de paie, dar nu era aceeași pălărie de la aeroport și nici aceeași femeie. Apoi Enrico întrebă:
   - Ai omorât vreodată ceva?
   - Am rănit o căprioară. A fost o împușcătură slabă. Animalul s-a chinuit prea mult timp până să moară.
   - De ce ești atât de interesată de asta? De ce ai nevoie de o armă?
   Ea ridică din umeri.
   - Poate că am nevoie. Poate că nu. Chiar nu știu.
   - Asta are vreo legătură cu telefonul pe care i l-ai dat surorii tale din holul hotelului?
   - Da.
   - Povestește-mi.
   - Enrico, știi ceva, aș putea să te mint. Sunt o mincinoasă foarte, foarte bună. Mint tot timpul. Îi mint pe alți oameni, mă mint singură.
   - Dar nu o să minți acum.
   Cassie îi zâmbi.
   - Nu, nu o să fac asta. Dar nici n-o să-ți spun mare lucru. Ai putea găsi aproape totul online. Doar caută-mi numele pe Google. Dar... Enrico? Am senzația că ar fi mai bine să nu știi.
   - Sunt barman. Prepar băuturi pentru oameni. Fac dragoste cu însoțitoare de zbor frumoase...
   - Vrei să spui că n-am fost prima? întrebă ea, întrerupându-l ca să-l tachineze.
   - Ai fost prima și singura.
   - Și tu ești un mincinos destul de bun.
   - Tot ce vreau să spun este că nu am inamici, zise el.
   - Tu - nu, dar eu - da. Sau s-ar putea să am.
   - Aici, în Roma?
   - Aparent, da. Poate.
   - Deci vrei protecție, asta e?
   - Da.
   Își puse un braț pe umerii ei și o trase spre el.
   - Atunci o să te protejez eu.
   - Nu sunt sigură că poți.
   - Dar o să încerc.
   Ea clătină din cap.
   - Nu. Cel mai bun lucru pe care ai putea să-l faci e să mă duci la unchiul tău.
   - Dacă e acasă, s-ar putea să nu mă lase să-i iau pistolul. Are o Beretta.
  - Nici măcar pentru o noapte?
   - S-ar teme că voi da de belele.
   - Și dacă nu e acasă?
   - Vrei să spui să-l iau, pur și simplu?
   - Vreau să spun să-l împrumutăm.
   - Am o idee mai bună, interveni Enrico, pe o voce obraznică.
    Ea așteptă.
   - Petrece noaptea în apartamentul meu. Cu mine. Nimeni nu va ști că ești acolo. Și dacă va afla cineva? Vei avea doi ospătari tineri și puternici și un barman tânăr și puternic care să te protejeze.

....................................