Însoțitoarea de zbor, Chris Bohjalian

 .....................................................

4-7

         Cassie știa că ziarele postau știrile online cu mult înainte să le publice pe hârtie, așa că presupuse că nu ar fi trebuit să fie surprinsă când descoperi pe telefon o poză cu ea, pe site-ul ziarului New York Post, în timp ce era în autobuzul Airporter care o ducea spre Grand Central Station. Dar totuși fu surprinsă.

    Îi venea să vomite și chiar se temu o clipă că o va face. Ea era femeia misterioasă, „văduva neagră” anonimă care probabil că omorâse un manager financiar american, tânăr și chipeș, în Dubai. Mai mult, cineva vorbise cu cei de la hotel și cu angajații restaurantului și cu toții fuseseră de acord că femeia pe care o văzuseră cu Sokolov era cel mai probabil americancă.
   Deocamdată, toată lumea părea să presupună că era o americancă ce locuia în Emiratele Arabe Unite. Asta spusese ospătărița de la restaurant. Ea povestise polițiștilor din Dubai că Alex menționase ceva care arăta clar că, deși-el era în vizită în Dubai, femeia nu era.
   Cassie nu putea să-și imagineze care o fi fost acel comentariu, dar ghici că poate fusese o remarcă despre cât de bine știa ea orașul. Ea zisese ceva de genul acesta, pentru că ceruse această rută mai des în ultimul an și jumate. În orice caz, autoritățile din Dubai făceau investigații în cadrul comunității americane de acolo, ca să afle cu cine s-a cuplat el la hotel.
   Își dori ca Ani să o sune înapoi. O sunase pe avocată în clipa în care ieșise din terminal și-i lăsase un mesaj.
   Era ca o tortură cu apă, decise ea, aceste picături ce cădeau rar la nesfârșit. Autoritățile trebuiau să meargă în sens invers ca să o poată găsi: trebuiau să taie de pe listă toate femeile pe care ar fi putut să le cunoască Alex în Dubai și toate femeile care locuiau acolo și pe care era posibil să le fi întâlnit. Trebuiau să arate acele fotografii tuturor prietenilor săi și asociaților săi de afaceri. Probabil că le arătau și oamenilor cu care lucrase la Unisphere în America. Și, astfel, părea va dura o veșnicie până să ajungă, în cele din urmă, la ea.
   Dar Cassie știa: orice se va întâmpla, se apropiau din ce în ce mai mult.

   Când ajunse acasă, reuși, în sfârșit, să ia legătura cu Ani.
    Își duse geamantanul în dormitor și se prăbuși pe canapea, de unde avea vedere la Empire State Building prin geamurile murdare din cauza funinginii urbane și a prafului de vară. Cerul era albastru și, deși era luna august și zilele deveneau mai scurte decât luna trecută, soarele era încă sus.
   - Cum a fost la Roma? întrebă Ani.
   - Nu încântător. Am stat în hotel. Nu am avut chef să ies nicăieri.
   Inspiră adânc și spuse:
   - Am văzut pozele pe site-ul New York Post.
   - Da. Când te-am sunat eu, încă nu erau online. Dar le-am văzut și eu. Mă îndoiesc că va fi articol de prima pagină în ediția de mâine a ziarului. S-a întâmplat în Dubai, până la urmă.
   - Asta e partea bună.
   - Da. Dar am vești bune.
   Cassie știu imediat ce avea să spună Ani, și închise ochii, dându-și seama că plângea. Din nou. Și nu-i păsa. Parcă ar fi primit un telefon de la un doctor în legătură cu o biopsie și rezultatul era negativ, iar doctorul îi explica că nu are cancer.
   - Continuă.
   - E foarte puțin probabil să fii extrădată. Mai știi amendamentul despre care ți-am vorbit? Un cetățean american este, într-adevăr, exceptat.
   - Asta înseamnă că aș putea fi extrădată în Dubai numai dacă nu aș fi americancă?
   - Corect.
   - Deci acum ce urmează?
   - Telefonează la FBI, dar să nu le spune nimic. Nimic. Spune ceva de genul că nu îți aduci aminte. Să te lase să te gândești. Dacă insistă să te duci la sediul lor - și s-ar putea s-o facă - voi veni cu tine.
   - De ce să facă asta?
   - Să dorească să vă întâlniți? Cred că depinde mult de cine a fost, de fapt, Alex Sokolov sau câte relații are familia lui. Sinceră să fiu, sunt destul de șocată că FBI-ul este atât de implicat în treaba asta. În momentul de față sunt pregătită, iar Dubaiul nu are nevoie de FBI. Nu sunt amatori. Oamenii știu ce fac.
   - În regulă.
   - M-am mai interesat și de Sokolov.
   Cassie își ținu telefonul la ureche cu umărul și își suflă nasul aproape fără zgomot.
   - Și?
   - Și totul sugerează că a fost, într-adevăr, managerul unui fond speculativ. Da, avea sediul în New York, dar toți banii treceau prin Caraibe.
   - Ce înseamnă asta?
   - Poate că nu înseamnă nimic. Ar putea însemna orice. De fiecare dată când banii trec printr-un loc ca Grand Cayman, trebuie să îți pui întrebări. SUA nu pot să îi urmărească atât de ușor – sau chiar deloc. Trezoreria SUA are ceva ce se numește lista OFAC. Este o listă mare de companii și persoane dubioase, cu care băncile americane sau fondurile de investiții nu au voie să facă tranzacții financiare. Așa că dacă vrei să lucrezi cu cineva de pe lista aceasta, trebuie să treci banii prin Caraibe.
   - Deci se ocupa cu ceva suspect? întrebă Cassie. FBI-ul crede că făcea afaceri cu persoane care erau pe lista aia?
   - Poate.
   - De asta a fost omorât?
   - Ei bine, autoritățile noastre nu l-ar fi omorât din acest motiv. Dacă făcea ceva ilegal, cred că l-ar fi arestat.
   - Deci... de ce l-au omorât?
   - Poate că fura, răspunse Ani, iar Cassie se simți ușurată că avocata nu-și începuse răspunsul, chiar și în glumă, cu ceva de genul: „Presupunând că nu l-ai omorât tu?”
   - Știi tu, puțin câte puțin în fiecare zi, continuă ea. Sau poate că derula o escrocherie în sistem piramidal și a mers prea departe. S-a băgat prea adânc.
   - Dumnezeule, dacă nu i-a tăiat nimeni gâtul lui Bernie Madoff, de ce să-l fi omorât investitorii pe bietul Alex? Ceea ce a făcut el trebuie să fi fost ceva mult mai puțin grav în comparație cu ce a făcut Bernie.
   - Nu știm dacă a fost ceva mai puțin grav. Chiar nu știm. Ar putea fi mulți bani rusești în fondul acela. Nu poți fura de la ruși. Crede-mă, sunt armeancă. Și știu. Rușii pot fi extrem de duri.
   - Dar chiar nu părea genul.
   - Când oamenii au nevoie de bani sau iubesc banii, uneori iau decizii foarte proaste, îi reaminti ea lui Cassie.
   Apoi adăugă:
   - Familia sa i-a publicat primul necrolog complet. Poți să-l găsești online. Apare în publicația Charlottesville Progress. Iată câteva lucruri pe care le-am aflat și care nu se regăsesc în necrolog: bunicul lui Alex a imigrat aici din Uniunea Sovietică când Stalin era încă Stalin: 1951. Nu se știe exact cum. A luptat în al Doilea Război Mondial. A pornit de la zero când a ajuns aici. S-a stabilit în Virginia. A devenit avocat și s-a căsătorit cu o fată bogată din Sud. Deja am pus un detectiv privat să facă niște săpături. O să-l pun să afle și alte lucruri.
   - Pot să-mi permit?
   - Nu. Dar nu o va lua razna. Vreau doar să aflu câte ceva despre familie și despre Alex. Să văd ce gen de interese ar fi putut avea.
   - Interese de afaceri?
   - Da. Ar putea fi util să aflu ce era în acel fond mai exact. Dar m-am gândit și la interese personale.
   - Poți să-mi spui mai multe? întrebă Cassie.
   - Nu, dar numai pentru că nu mai sunt alte lucruri de spus în momentul de față.
   - Dar Miranda?
   - Ce e cu ea?
   - Ai mai aflat ceva despre ea?
   - Cum ar fi dacă lucra, într-adevăr, cu Alex sau dacă ea sau familia ei au bani în acest fond magic? întrebă Ani.
   - Da.
   - Compania Unisphere Capital are cel puțin șase sau șapte sute de angajați la New York, Washington, Moscova și Dubai. Niciunul nu se numește Miranda.
   - Ai verificat?
   - Detectivul meu, da.
   - Poate să afle dacă e investitoare?
   - Probabil. Dar nu sunt sigură.
   - E posibil să fi inventat numele?
   - Dacă l-a omorât? Absolut, zise Ani, pe un ton hotărât. Ar trebui să-l suni pe Frank Hammond. Apoi să mă suni înapoi. Să planificăm întâlnirea de mâine, indiferent dacă vrea să vă întâlniți sau nu.
    Mâine era vineri. Avea ceva de făcut vineri. Probabil. Trecu în revistă agenda pentru ziua de vineri din mintea sa, încercând să-și aducă aminte ce era. Apoi își dădu seama: Rosemary. Nepotul și nepoata ei. Trebuia s-o sune pe Rosemary, pentru că sora ei și familia sa veneau în New York. Sora ei zisese ceva de mers la grădina zoologică sâmbătă, așa că presupuse că nu se vor întâlni mâine.
   - Sigur, zise Cassie. La ce oră?
   - Vino la mine la birou pe la 12 și un sfert. E o tarabă cu falafel foarte bun după colț, pe 53rd Street și mâine ar trebui să fie frumos afară. Îți place falafel? Am putea mânca în aer liber.
   - E în regulă, spuse ea, fără să răspundă, de fapt, la întrebare.
   - Bine. Dar să mă suni după ce vorbești cu FBI-ul.

   - Ofițerul de zbor din acea cursă a spus că ați vorbit cu Sokolov destul de mult. V-a observat, spunea Frank Hammond la telefon.
   - Nu-mi aduc aminte, zise Cassie, în timp ce-și deschidea geamantanul și începea să despacheteze.
   Totuși, știa că nu ar trebui să facă mai multe lucruri în același timp: ar trebui să-i acorde agentului FBI toată atenția ei. Dar despachetatul o calma.
   - Și ceilalți membri ai echipajului au spus că era omul dumneavoastră.
   - Omul meu?
   - A fost în secțiunea dumneavoastră.
   - Da, e adevărat.
   - Iar voi doi ați interacționat mult.
   - Mă îndoiesc că am avut mai multe „interacțiuni” cu el decât cu ceilalți pasageri pe care i-am servit, spuse ea.
   Era o minciună, dar „interacțiune” i se păru un termen vag și ridicol, care era imposibil de cuantificat. Se întrebă dacă echipajul îi oferise numele cu atâta entuziasm sau dacă ofițerul de zbor fusese acela. Bănui că era posibil ca Hammond să-și fi formulat propoziția astfel pentru că juca la cacealma: încerca să o sperie pentru a o face să creadă că știa mai multe decât știa, de fapt.
   - Știți la ce mă refer, insistă el. Ați stat de vorbă. Mult. Nu a fost vorba doar despre lista cu vinuri.
   - Am fost politicoasă. Și el la fel.
   - Ați flirtat. Și el a flirtat.
   - Poate că a flirtat puțin cu mine, recunoscu ea. Dar pasagerii flirtează în general. Sunt plictisiți. Flirtează cu toți membrii echipajului atunci când e o cursă lungă.
   - Am înțeles. În fine, de aceea mi-ar plăcea să veniți ca să stăm de vorbă. Vreau să aflu dacă Sokolov v-ar fi putut spune ceva cu care să putem ajuta autoritățile din Dubai. Asta e tot.
   - Pot să vin cu un avocat? întrebă ea.
   Imediat își dori să nu fi întrebat asta. Dacă refuza? Dar nu făcu asta. Cassie aruncă o bluză murdară în coșul de rufe.
   - E dreptul dumneavoastră, răspunse el simplu.
   - În regulă, permiteți-mi să aflu când este liberă avocata mea.
   - Dar trebuie să ne întâlnim mâine.
   Vorbi puțin pe un ton ascuțit, deși era prima dată când tonul vocii sale nu mai suna atât de calm. Atât de relaxat. Dintr-odată, părea că toată treaba asta nu era doar o chestiune de rutină pentru el. Așa că o sună pe Ani și apoi îl sună din nou pe agent, și stabiliră să se vadă a doua zi la sediul FBI din centru, de la intersecția străzilor Broadway și Worth. Îi promise că va fi acolo la ora două fix.

   Cassie citi necrologul din ziar, suprapunând trăsăturile bărbatului din articol cu cele ale bărbatului care făcuse dragoste cu ea în Dubai:

   CHARLOTTESVILLE, Alexander Peter Sokolov, 32 de ani, a murit pe 27 iulie 2018, în timpul unei călătorii de afaceri în Dubai, Emiratele Arabe Unite. S-a născut pe 15 martie 1986, în localitatea Alexandria, din Virginia. Alex, așa cum îi plăcea să i se spună, a absolvit Phi Beta Kappa din cadrul Universității Virginia, cu specializare dublă în matematică și relații externe, și apoi a obținut un master în Management Cantitativ la Fuqua School of Business a Universității Duke. A lucrat pentru Fondul Stalwarts al companiei Unisphere Capital, în afara sediului lor din Manhattan.
   Îi plăcea slujba asta, pentru că îi plăceau informațiile, dar îi plăcea și faptul că slujba sa îl ducea des în Rusia, Orientul Mijlociu și Estul îndepărtat. Era neînfricat, fie că juca squash, sportul pe care îl îndrăgea, fie că explora lumea. Dar era și un prieten, și un fiu minunat și generos. Iubea filmele și cărțile, în special literatura rusă, dar, mai presus de toate, iubea tot ceea ce era surprinzător și nou. Lasă în urma sa un tată și o mamă îndurerați, Gregory și Harper, precum și o familie mare de unchi, mătuși și veri care îi vor duce dorul.

   Înmormântarea urma să aibă loc poimâine, sâmbătă, la o biserică prezbiteriană din Charlottesville. Și-o imagină plină cu colegii lui Alex de la Universitatea Virginia, prietenii săi din copilărie și cel puțin câțiva dintre angajații cu care lucrase la Unisphere. O parte din ea ar fi vrut să meargă, dar știa că nu trebuie. Nu va merge.
   Necrologul era scurt și oferea puține informații. Dar, în cele din urmă, nu era un lucru surprinzător.

   Privi fix mesajul primit de la Buckley, actorul.
    Îi spunea că are o audiție vineri pentru un episod-pilot, al unui serial ce urma să fie realizat la New York în toamnă, și trebuia să se tundă dimineață, la prima oră. Voia să știe în ce țară se afla, dar spera că oriunde ar fi fost, dansa desculță. Își aduse aminte cum povestea ei despre pasagerul mort din baia de la clasa economică îl făcuse să zâmbească. Nu-i răspunsese la ultimul mesaj, dar decise să-i răspundă la acesta. Îi spuse că tocmai se întorsese de la Roma, picioarele o omorau și ultimul lucru pe care-l făcuse înainte să aterizeze fusese să verse în toaletă o pungă pentru rău de avion plină cu urina unui băiețel. Adăugă faptul că punga nu fusese plină, pentru că o mare parte din urină ajunsese pe pasagerii de pe rândul din fața copilului, și că ar trebui să facă o pauză ca să citească tot veninul aruncat asupra cursei și companiei aeriene pe Twitter.
   Hashtagul, care deja prinsese viață, era #CelMaiGroaznicZborCareNuSaPrăbușit. (Atrăsese destul de multă atenție, se gândi ea, când văzu că hashtagul creștea în popularitate.)
   El îi propuse să ia prânzul împreună a doua zi, după audiția sa, iar Cassie se întrebă ce ar fi gândit dacă i-ar fi dat mesaj și l-ar fi anunțat că trebuia să se întâlnească cu avocata ei și apoi cu FBI-ul în acea perioadă a zilei. Se gândi la felul în care se despărțiseră duminica trecută și oftă. Știa că majoritatea bărbaților o doreau pentru că era frumoasă și inteligentă, dar și pentru că bea mult și era ușuratică.
   Bărbatul acesta? Cassie spera, pentru binele lui, că nu era atât de diferit precum părea, pentru că întotdeauna îi dezamăgea rapid pe acești bărbați sau le frângea inima peste ceva timp.
   Îi dădu mesaj să-i spună că era ocupată a doua zi și că duminică avea să meargă la grădina zoologică cu nepoții ei. Se gândi că așa părea împlinită - cu siguranță mult mai împlinită decât era, de fapt.
   Îi propuse să ia cina mâine-seară și el fu de acord.
   Nu putu să-și imagineze în ce stare va fi după un al doilea interogatoriu la FBI și după ce ediția tipărită a publicației New York Post va ajunge la chioșcurile de ziare. Se întrebă dacă el va vedea poza și o va recunoaște.
   Se descălțase de pantofi, la un moment dat, și-și dăduse jos dresul, dar chiar nu-și mai aducea aminte când. Scosese suportul de cărți cu Romulus și Remus din geamantan și-l pusese pe o măsuță de cafea, din sticlă. Nu-și mai aducea aminte nici de asta. Probabil în timp ce vorbise la telefon cu agentul. Își întinse degetele de la picioare; chiar o dureau foarte tare. Nu-și făcuse nici manichiura, iar acum trebuia să-și facă și pedichiura. Asta avea de gând să facă în această seară de august. Asta va fi seara ei palpitantă de joi. Nu o va suna nici pe Paula, cea căreia îi plăcea lichiorul Drambuie, nici pe Gillian, cea care era mereu dispusă să rezolve încurcăturile pe care le provoca Cassie.
   Fu lovită pe moment de revelația ironică cum că toți prietenii ei se așteptau întotdeauna la ce-i mai rău când venea vorba de ea. Dar fiind înconjurată de mult mai multe probleme și realități imediate în momentul de față, acea imagine dispăru repede.
    Nu va suna pe nimeni. Se va ține departe de baruri și mâine dimineață va fi concentrată și cu capul pe umeri când va citi ziarul New York Post, când se va întâlni cu Ani și Frank și când - încă o dată - va trebui să se confrunte cu fantoma bietului Alex Sokolov.

   Era trecut de ora cinci după-amiaza, într-o zi de joi, vara, dar își reaminti că oamenii încă mai lucrau. S-ar putea să mai fie oameni la birou.
   Așa că, deși majoritatea oamenilor, atunci când nu erau beți, aveau bunul-simț de a nu depăși o anumită limită, exista o parte din ea care o conduse acum spre atriul înalt al unei clădiri de birouri de pe Avenue of Americas. Acesta era locul în care angajații companiei Unisphere din Manhattan lucrau, și unde, cândva, lucrase și Alex Sokolov.
    Ideea îi venise când se dezbrăcase de uniformă, plănuind să se schimbe într-o rochie de vară scurtă, ca să-și facă manichiura și pedichiura, și apoi să aibă parte de o seară liniștită acasă. În schimb, se îmbrăcase cu o bluză, o fustă și-și luase un dres pe ea, apoi mersese cu taxiul până la clădirea de pe 49th Street. Pur și simplu, trebuia să afle mai multe decât putea citi pe internet, mai ales datorită faptului că a doua zi urma să aibă o întâlnire față în față cu FBI-ul.
   Îi spuse unuia din cei doi bărbați în uniformă din spatele tejghelei înalte de marmură că avea o întâlnire la ora cinci și jumătate cu Alex Sokolov, le arătă permisul de conducere și semnă. Dar când îi cerură să-și treacă numele în registru, mâzgăli ceva care semăna mai mult cu Alessandra, decât cu Cassandra, și un nume de familie care era indescifrabil.
   Așa cum se aștepta, după câteva minute, o femeie suplă și impunătoare, îmbrăcată cu un sacou negru, ieși din lift. Avea ochi gri și păr negru cu câteva fire albe, și se prezentă ca fiind Jean Miller de la Resurse Umane.
   - Deci vă numiți Cassandra? continuă femeia.
   - Alessandra, răspunse Cassie.
   Ridică din umeri.
   - Sună cam la fel.
   - Alessandra... și mai cum?
   - Ricci. Alessandra Ricci.
   Directoarea se îndreptă spre o bancă de marmură care se afla în partea opusă lifturilor și o conduse pe Cassie până acolo.
   - Să luăm loc.
   - E totul în regulă? întrebă Cassie. La început am crezut că sunteți asistenta lui Alex și că urmează să mă conduceți sus. Dar ați spus că sunteți de la personal. S-a întâmplat ceva?
   Ea dădu din cap.
   - Da. S-a întâmplat ceva. Îmi pare foarte rău că nu ați auzit și că eu trebuie să vă dau vestea.
   Trase aer în piept.
   - Alex a fost omorât săptămâna trecută în Dubai.
   Cassie își puse brațele pe piept și se holbă la Jean, sperând că nu exagerează.
   - Dumnezeule. A fost omorât? Cum?
   - Cineva l-a înjunghiat. Sau, mai exact, i-a tăiat gâtul. În camera lui de hotel.
   - Ce oribil. Pur și simplu, îngrozitor, murmură ea, uitându-se în jos și clătinând din cap. De ce? Au prins criminalul? Sau criminalii?
   - Nu, nu l-au prins. Și nu știm de ce. Probabil motivul a fost un jaf.
   - În Dubai? Se presupune că orașul acela e foarte sigur.
   - Cred că se pot întâmpla lucruri rele oriunde, spuse Jean.
   - Era un om atât de drăguț. Îl cunoșteați bine?
   - Îl cunoșteam mai bine decât pe câțiva dintre ceilalți manageri.
   - Cum așa?
   - Era din Virginia. Eu sunt din Carolina de Nord. Nu sunt mulți sudiști în sediul acesta. Așa că, deși drumurile noastre nu s-au întâlnit prea des la serviciu, uneori mergeam să bem o cafea împreună. Uneori stăteam de vorbă. „Ne vizitam”, așa cum spunem noi în Sud.
   Cassie aproape că spuse din reflex că ea era din Kentucky. Se opri exact la fix. În schimb, spuse:
   - El mi-a prezentat literatura rusă. Nu citisem Tolstoi, nici măcar în facultate, asta până când ne-am întâlnit.
   Jean zâmbi.
   - Era tocilar într-un fel ciudat.
   - Ciudat?
   - Genul de bărbat care se ocupă de fonduri de investiții nu e de obicei genul de bărbat la care ne-am gândi că ar sta cu o carte în mână.
   - Despre ce cărți v-a vorbit?
   - A, știți dumneavoastră...
   Cassie așteptă, sperând că Jean va elabora, dar în zadar. Când o văzu că tace, Cassie zise în cele din urmă.
   - Îi plăceau Tolstoi și Pușkin. Turgheniev. Am vorbit despre ce cărți lua cu el de obicei în avion ca să citească.
   - Mă bucur că ați vorbit despre asta.
   - Avea o prietenă în Dubai. O chema Miranda. Aveți idee cine ar putea fi? A menționat-o vreodată când voi doi v-ați... vizitat?
   - De ce?
   - Mi-a spus că urma să ia cina cu ea acolo. Abia aștepta. Erau doar prieteni, dar el spera să fie ceva mai mult. Îi plăcea de ea. Ați spus că l-ați cunoscut puțin. A vorbit vreodată despre ea? Miranda?
   Jean o privi puțin mai atentă acum.
   - Care e numele ei de familie?
   - Nu știu.
   - Nici eu nu știu, spuse ea. Dar sigur o să le spun polițiștilor despre ea. Celor de la FBI, de fapt. Cred că ar trebui să vorbiți și dumneavoastră cu ei.
   - Da, desigur. Absolut.
   - Spuneți-mi, de ce trebuia să vă întâlniți azi cu Alex? Asistenta lui nu avea nimic trecut în agendă pentru această după-amiază. Nici măcar nu trebuia să fie în America astăzi. Am întrebat-o în drum spre dumneavoastră.
   - Trebuia să fie în Dubai?
   - În Moscova.
   - Călătorea mult.
   - Da. Alessandra, întâlnirea de astăzi era ceva personal? De aceea nu i-a spus asistentei sale?
   Cassie ridică din umeri.
   - Suntem prieteni, da. Scuze, am fost prieteni. Dar am fost și clienta lui. Și a voastră.
   Își aduse aminte de ce scria în necrologul lui.
   - Am investit în fondul Stalwarts.
   Jean părea să analizeze asta, absorbind informația. Cassie se gândi că poate nu arăta suficient de bogată încât să poată fi o investitoare.
   Dar apoi Jean clătină puțin din cap și spuse:
   - Este un fond pentru oameni bătrâni. Numai pentru bătrâni. De ce ați investit în el?
   - Alex mi-a recomandat.
   Ea oftă.
   - Am crezut că i-am sunat pe toți clienții săi ca să-i anunțăm ce a pățit Alex.
   - Poate că am un mesaj vocal pe care l-am ratat.
   - Poate. Dar am fost perseverenți, insistă Jean, și pentru prima dată își arăta suspiciunea. Chiar aveam impresia că am vorbit cu toată lumea. Toți.
   - Apreciez asta.
   - Ați dori să programez o întâlnire pentru săptămâna viitoare cu altcineva, în legătură cu contul dumneavoastră? Sau doriți să vorbim mâine la telefon?
   Femeia scoase un telefon din buzunarul sacoului și deschise aplicația cu calendarul.
   - Putem face asta chiar acum.
   - Da. Sigur. Cu cine îmi faceți programarea?
   - Avem mai mulți manageri care se pot ocupa. Să-mi spuneți cum este mai comod pentru dumneavoastră.
   - Bine, fu ea de acord, și sugeră marți sau miercuri după-amiază, după care îi oferi un număr de telefon fals și o adresă de e-mail falsă.
   Când Jean se ridică în picioare, Cassie se ridică și ea și ieși din nou în căldura toropitoare, conștientă că directoarea probabil că memora fiecare detaliu posibil despre ea. Bănui că femeia avea să sune la FBI înainte ca ea să apuce să traverseze strada.

   Mergând spre sud, trecu în revistă puținele lucruri pe care le aflase: Alex avea de gând să plece la Moscova din Dubai și nu-i pomenise niciodată acestei angajate a companiei Unisphere despre o persoană pe care s-o cheme Miranda. Se ocupa de un fond care, cel puțin după părerea acestei femei de la departamentul de resurse umane, avea un grup select de investitori: bătrânii.
    Nu putea să-și dea seama exact la ce se referea, dar avea o presimțire că era vorba de ruși. Ruși bătrâni. În mintea ei, văzu un portret al persoanelor din Biroul Politic, de prin anul 1967. O mulțime de bărbați albi simpli și cu tunsori nașpa.
   Nu era mare lucru, dar era ceva, și se bucură că se dusese acolo.
   Când traversă Fifth Avenue, în apropiere de bibliotecă, simți un fior de neliniște ce o înțepa. Un frison la ceafă. Știa termenul dintr-un curs de psihologie pe care-l făcuse în facultate: percepție extrasenzorială. Ideea de bază era că poți simți când cineva te urmărește. Era o verișoară a scopofobiei, teama că cineva te urmărește. Avu exact același sentiment pe care-l avusese în ziua în care plecase de la metrou. Se uită în dreapta și văzu pe celălalt trotuar, mergând tot spre est, un om cu ochelari de soare și o șapcă neagră pe cap.
    Nu era un aspect neobișnuit, chiar deloc, dar bărbatul care o urmărise la metrou - care probabil că o urmărise la metrou - nu purtase aceiași ochelari și aceeași șapcă? Bineînțeles că da. Încercă să vadă ce culoare avea părul lui, dar nu reuși, încercă să-i ghicească vârsta, dar nu reuși nici asta. Putea să aibă 20 de ani, dar putea să aibă și 50.
   Continuă să meargă și se gândi dacă ar trebui să-l confrunte. Dacă exista un loc sigur pentru o astfel de abordare, acela era centrul orașului Manhattan, într-o după-amiază târzie de vară. Încercă să-și imagineze răspunsul lui și presupuse că genul de negare pe care ar auzi-o de la un agent FBI ar fi diferită față de genul pe care ar auzi-o de la...
   De la cine? De la un asasin? Persoana care-l omorâse pe Alex Sokolov?
   Se opri la colț, înainte să intre pe Madison Avenue, plănuind să traverseze pe partea lui. Măcar să se apropie suficient de mult încât să vadă cine e. Ideea că acesta s-ar putea să nu fie un agent FBI o făcu să se oprească, iar acum că îl putea întreba de ce o urmărește, era mai puțin încrezătoare. Dar fusese încurajată de vizita ei la Unisphere. Fusese acolo și acum știa puțin mai multe. Nu se întâmplase nicio catastrofă.
   Când ajunse în capătul străzii, bărbatul nu mai era acolo - asta în cazul în care chiar fusese acolo.

   BIROUL FEDERAL DE INVESTIGAȚII
   FD-302: JADA MORRIS, ÎNSOȚITOARE DE ZBOR

   DATA: 2 august 2018

   JADA MORRIS, data nașterii -- / --/ -- --. NSS # -- -- -- --, număr de telefon (--) -- -- -- --, a fost interogată pentru a doua oară de agenții speciali identificați corespunzător AMARA LINDOR și JON NEWHOUSE la sediul FBI din Melville, New York.
   LINDOR a realizat interogatoriul; NEWHOUSE a luat următoarele notițe.
   MORRIS a spus că este sigură că femeia din pozele făcute de camerele de supraveghere la HOTELUL ROYAL PHOENICIAN este CASSANDRA BOWDEN. A zis că tocmai aflase în dimineața zilei de 27 iulie că soțul surorii lui BOWDEN „avea ceva de-a face cu armele chimice”, atunci când discuția dintre membrii echipajului, care avusese loc în duba companiei aeriene, alunecase în acea direcție.
   A repetat că l-a întâlnit pe ALEX SOKOLOV prima dată pe 26 iulie, în timpul cursei dintre Paris și Dubai.
   MORRIS a declarat că ceruse ruta de Moscova de patru ori în ultimul an (și o primise de două ori), pur și simplu, pentru că nu mai fusese niciodată în Rusia. Ea susține că nu cunoaște pe nimeni acolo.
   Călătoria ei spre Dubai din 26–27 iulie a fost a patra ei cursă din acea lună, dar în luna iulie fusese prima dată când îi fusese acceptată cererea. Și-a adus aminte unde a fost și tot ce a făcut în acea vizită, inclusiv cina de joi seara, 26 iulie, de la restaurantul japonez KAGAYA alături de ceilalți trei însoțitori de zbor.
   A spus că nu a mai păstrat legătura cu ELIZA REDMOND HOUGH, colega ei de clasă de la Universitatea Michigan, care s-a căsătorit cu pilotul de drone CĂPITANUL DEVIN HOUGH. A spus că nu știe aproape nimic despre ce face vărul ei, inginerul ISAIAH BELL, care se ocupă de proiectarea dronelor invizibile la WELKIN AEROSPACE SYSTEMS în Nashua, New Hampshire.
   A susținut că nu a auzit niciodată de compania NOVASKIES din Emiratele Arabe Unite, care proiecta drone.

Capitolul treisprezece

   Restaurantul din Dubai avea vedere la golf și geamuri din podea până-n tavan, dar care acum erau deschise pentru a pătrunde briza dimineții ce venea dinspre golf.
    Fețele de masă erau albe și imaculate, din in, precum canapelele albe de piele pe care stăteau clienții. Făcea parte dintr-un hotel care avea port de agrement.
   Bufetul cu produse de patiserie, brânzeturi, fructe exotice și legume era prezentat pe platouri albe de servire, pe mese albe de marmură care aveau dungi și pete negre: Elenei i se părea că arătau ca niște bucăți mari de înghețată stracciatella. Ea și Viktor împărțiseră un iaurt și o salată de legume, dar acum el își aștepta ouăle prăjite și cârnatul turcesc pe care le comandase în plus. Viktor insistase să ia micul dejun înainte ca ea să plece în căutarea însoțitoarei de zbor în America.
   - Mi-au spus că stick-ul de memorie era lipsit de valoare, zise el. Nimic interesant. Nimic din ce NovaSkies poate face deja și nimic ceva... util.
   Nu o certa neapărat, dar în tonul lui se citea ceva mai mult decât o simplă dezamăgire. Elenei îi trecu prin cap ceva, dar își spuse că era doar paranoică și că nu ar trebui să se gândească prea mult la asta: oare Viktor bănuia că ea falsificase stick-ul de memorie pe care îl primise Sokolov? Credea el că ea ștersese informațiile pe care le așteptau?
   - Serios, chiar nimic? întrebă ea.
   - Nimic.
   - Îmi pare rău, zise ea încet.
   - Ne-am așteptat la mai mult.
   Bărbatul privi în jur și Elena văzu de ce. Șeful de sală urma să așeze câțiva oameni de afaceri occidentali la masa de lângă ei. Se ridică imediat în picioare și o întrebă pe femeie în arabă dacă ar putea să-i așeze puțin mai departe: discuta niște chestiuni de familie foarte personale cu fiica sa și i-ar fi fost recunoscător dacă ar fi avut parte de intimitate. Tânăra, indiancă sau pakistaneză, presupuse Elena, îi zâmbi și îi ascultă rugămintea, iar afaceriștii nu părură să fie deranjați.
   - Acum sunt fiica ta? îl întrebă ea pe Viktor când acesta se așeză la loc.
   El ridică din umeri.
   - Aș fi mândru să fii.
   Ea nu-l crezu și-și dădu ochii peste cap. El și tatăl ei se suportaseră puțin mai mult. Într-un final, Elena aflase ce-i făcuse Viktor tatălui ei.
   - Chiar și după acest fiasco?
   - Chiar și după acest fiasco, da. Până și cei mai de succes oameni din lume fac greșeli. Doar că de cele mai multe ori sunt mai buni în a le corecta și a merge mai departe.
   Ouăle și cârnații lui sosiră, iar el zâmbi bucuros spre ospătăriță.
   După ce femeia le așeză în fața lui și se retrase, el continuă:
   - Treaba noastră este să anticipăm, iar în cazul acesta, tu ai anticipat greșit. Acum răspunzi în mod corespunzător.
   - Da. Firește.
   El îi arătă spre farfurie.
   - Dumnezeule, mâncarea asta e așa de bună. Ar trebui să guști și tu.
   Dar în ciuda entuziasmului său aparent față de aperitivul din fața sa, tăie aproape delicat o felie subțire dintr-un cârnat. Duse mâncarea la gură, mestecă și zâmbi puțin prea euforic pentru gustul Elenei. Dacă micul dejun îl făcea atât de fericit, se cutremură gândindu-se cum ar putea fi în pat.
   - Am vorbit cu poliția, anunță el după ce termină de mestecat. Ne-au interogat aproape pe toți.
   - Și?
   - A fost bine. Niciunul dintre noi nu e nici femeie, nici american. Dar ar fi putut să fie jenant. Un alt motiv pentru care ar fi trebuit să-mi spui imediat de însoțitoarea de zbor.
   - Înțeleg.
   - Sunt sigur de asta.
   - Cât timp mai am? întrebă ea.
   - Cât timp mai avem, o corectă el. Nu trebuie să te simți singură în treaba asta.
   - Sunt atât de singură.
   - Femeia aia ori e o persoană imprevizibilă, ori ceva mult mai rău.
   - O persoană imprevizibilă, repetă ea, cugetând.
   Se gândi să insiste ca să afle ce voia să spună cu „ceva mult mai rău”, dar își aduse aminte de remarca lui legată de stick-ul de memorie lipsit de valoare. În cazul în care chiar n-ar fi avut încredere în ea - chiar s-ar fi îndoit de ea - ultimul lucru pe care Elena voia să-l facă era să-l forțeze, fără intenție, să recunoască asta cu voce tare.
   Dacă verbaliza asta, devenea prea real, acuzația ar fi fost irevocabilă.
   - Da. O persoană imprevizibilă. E o bețivă și, așa cum cred eu, are o vagă înclinație spre autodistrugere.
   - Vrei să spui pe lângă faptul că bea?
   El își lăsă furculița jos și o privi cu intensitate.
   - Nu sunt sigur ce vreau să spun. Știu doar că vreau să dispară. Nu ar trebui să fie greu.
   - Probabil că nu, spuse Elena, deși nu prea era de acord.
   Nu ar fi greu din punct de vedere al executării, dar mai mult ca sigur lumea ar fi fost enervată și mai mult ca sigur ea ar fi avut o greutate mare pe suflet. Uciderea lui Bowden nu avea să fie la fel ca uciderea lui Sokolov, un nenorocit oportunist care fusese de acord să le dea informații secrete pentru că știa că e în rahat din cauza faptului că fura, și care își atinsese scopul. Fusese clar că nu puteau avea încredere în el.
   Nu avea să fie nici ca uciderea acelui colonel mizerabil din Incirlik, care juca pentru ambele tabere și care se îmbogățea pe seama acestui lucru: tâmpitul ăla tocmai violase o biată fată yazidită care nu avea mai mult de paisprezece sau cincisprezece ani când Elena îl împușcase. Era un porc. Dar însoțitoarea aceasta de zbor?
   Nu era prada ei obișnuită. Era ca și cum ar fi înecat un pui de pisică.
   Dar Elena era setată pe modulul de supraviețuire, așa că adăugă:
   - Mai mult călătoritul mă enervează.
   - Chiar nu-ți place să călătorești?
   - Abia așteptam să petrec puțin timp aici. Sau să merg acasă, în Soci.
   El păru să se mai relaxeze puțin. Ridică furculița și își privi micul dejun.
   - Vei merge. Toate la timpul lor. Acesta e doar un limitator de viteză. Ba nu, e un ocol. Un ocol prin America. Îți place America, zise el, rostind ultima propoziție pe un ton puțin mai tăios. Dar apoi te vei întoarce. Sau te vei duce acasă. Cum vrei tu.
   - Bine.
   Privi peste umărul ei și-i arătă. Ea se întoarse și văzu o pereche de păsări myna pe o balustradă exterioară, exact în spatele ei, ciocurile lor galbene părând fosforescente în lumina soarelui.
   - Până și păsările de aici trag cu urechea, spuse Viktor, zâmbind.
   Dar apoi vorbi pe un ton serios.
   - M-ai întrebat cât timp mai ai. Faptul că stick-ul de memorie nu avea nicio valoare nu lasă o impresie prea bună despre tine. Ar trebui să știi că nimănui nu i-a plăcut acest lucru. Eu îți spun sincer. Așa că ar trebui să te miști repede. Pentru binele tău, Elena. Pentru binele tău. Cât mai curând ar fi cel mai bine, pentru toată lumea.

Capitolul paisprezece

   Cassie văzu că apărea la pagina nouă din New York Post și pagina 11 în Daily News.
    Odată cu cumpărarea celor două ziare de la Rite-Aid, care era la distanță de un cvartal de apartamentul ei, cumpără și ochelari de soare noi: mari și solizi, cu o formă total diferită de a celor vechi. De a celor care apăreau în poză. Pe drumul de întoarcere spre clădirea ei, aruncă ochelarii pe care îi purtase în Dubai, precum și eșarfa cu model arăbesc. Era frumoasă și știa că avea să-i fie dor de ea. Le aruncă într-un coș de gunoi supraplin dintr-un colț, întrucât gunoiul avea să fie ridicat mai târziu în acea dimineață.
   Articolul era identic cu versiunea pe care o citise online, și era surprinsă cât de blând suna totul acum că citise necrologul lui Sokolov. De obicei, Post scria cele mai rele sau nebunești lucruri la care s-ar fi gândit sau pe care le-ar fi bănuit cineva, dar pe care nimeni nu ar fi îndrăznit să le spună cu voce tare. Dar nu apărea nicio legătură între Alex și CIA sau KGB, nicio aluzie cum că ar fi fost spion. Alex fusese descris ca un tip care lucra cu fonduri de investiții și care se întâmplase să ajungă în locuri precum Moscova și Dubai în interes de serviciu.
   Pe trotuarul din apropierea apartamentului ei, văzu trei școlărițe mergând spre ea, îmbrăcate în uniforme cu fuste identice și bluze albe, și presupuse că erau apropiate de vârsta nepotului ei: păreau să aibă în jur de 11 ani. Fiecare își folosea telefonul, ca și cum și-ar fi făcut un selfie, dar își dădu seama după teama din privirile lor că nu își verificau doar machiajul - erau machiate și cu altceva în afară de ruj? - ci, în schimb, își analizau fețele în căutarea unor imperfecțiuni de necorectat.
    Una dintre fetițe avea constelații gemene de pistrui pe obraji. Cealaltă, care mai avea puțin și izbucnea în plâns, avea o mică protuberanță pe nas. Erau fete frumoase, și îndoielile și temerile lor păreau inutile. Cassie înțelese. Nu își dădea seama unde se duceau, deoarece se îndoia că exista vreo școală, nici măcar vreuna privată, care să-și înceapă cursurile atât de devreme, în august. Poate că era un fel de program de vară sau o excursie de o zi. Nu conta. Își aduse aminte că și ea simțise la fel. Știa că și nepoata ei avea să simtă asta în curând. Toată încrederea Jessicăi se va dezumfla ca un balon cu heliu într-o după-amiază de toamnă furtunoasă. Poate că în sufletul ei nu se va schimba, dar nu va mai fi niciodată atât de puternică și de pură ca odinioară.
   După ce fetițele trecură de ea, Cassie se uită din nou la poza cu ea din tabloid. Extrem de dezgustată, clătină din cap la fel ca fetița cu pistrui.

   Aproape imediat ce se întoarse la ea în apartament, îi sună telefonul și văzu că era Megan. Se opri o secundă, dar apoi răspunse:
   - Bună. Nu ești în Berlin?
   - Nu. Ne-am întors ieri. E vineri azi, somnoroaso.
   - A, da, așa e.
   - Ești bine?
   - Ia să vedem: o să vorbesc cu un agent FBI în după-amiaza asta și sunt tulburată de ce am văzut în ziare. În afară de asta, ce altceva ar putea fi în neregulă?
   - Înțeleg. Am vorbit și eu cu FBI-ul din nou.
   Cassie se holbă la cartea de vizită a lui Hammond de pe frigider.
   Deodată, simți că evitase un glonț nespunându-i nimic altceva lui Megan. Își spuse că era nebună, dar îi veni o idee: poate conversația aceasta era înregistrată. FBI-ul o folosea pe Megan ca să se incrimineze singură. Și astfel, pentru orice eventualitate, răspunse:
   - Sper că o să rezolve cazul în curând. Îmi pare atât de rău pentru biata lui familie.
   Se rugă în gând ca Megan să nu aducă vorba de faptul că îi ceruse prietenei ei să mintă pentru ea ultima dată când vorbiseră.
   - Vaughn e de aceeași părere, fu de acord Megan, vorbind despre soțul ei. Când a citit articolele din ziar, a zis că nu înțelege de ce e vorba numai despre femeia misterioasă, nu și despre tipul care a fost omorât.
   - Ce mai face Vaughn?
   - E bine. La fel ca întotdeauna.
   - La ce lucrează zilele astea? întrebă ea.
   Nu o interesa deloc ce făcea Vaughn Briscoe în meseria lui de consultant, dar întrebarea i se păru a fi una inofensivă și sigură. Se simțea prost pentru că nu avea încredere în prietena ei, dar, pentru orice eventualitate, trebuia să depărteze conversația de subiectul Dubai cât mai mult posibil.
   - Alte prostii legate de guvern. Iar e în Edgewater, Maryland. E mai fericit când lucrează cu clienți din sectorul privat, dar pentru noi e mult mai ușor când lucrează în Maryland sau peste șoseaua de centură. Când fetele erau mai mici și el lucra pentru compania aia farmaceutică din Colorado, era un coșmar să am grijă de copii. El era mereu plecat. Mereu călătorea. Cam ca mine. Acum e acasă în fiecare noapte, iar toamna asta o să poată să le ia de la cele zece trilioane de locuri în care trebuie să meargă fetele după școală, atunci când n-o să pot eu.
   - Când mai ai avion?
   - Duminică. Ai emoții pentru după-amiaza asta?
   - Nu, minți Cassie. De câte ori și în câte feluri mă mai pot întreba cum s-a purtat Sokolov în timpul zborului sau ce a zis el și ar putea fi important?
   - Asta e tot ce te întreabă?
   - Până acum, da. Poate că or să aibă întrebări mai interesante pentru mine în după-amiaza asta.
   - Cassie, ascultă...
   - Da, zi.
   - Ai nevoie de ceva? Pot face ceva pentru tine?
   - Cum ar fi?
   - Nu știu. Doar că îmi pare rău pentru tine, aș vrea...
   - Sunt bine, o întrerupse Cassie.
   Trebuia să-și oprească prietena înainte să spună ceva ce ar fi putut regreta amândouă.
   - Trebuie să plec. Familia mea vine din Kentucky weekendul ăsta și am o mie de lucruri de făcut. Chiar apreciez oferta și mă bucur că te-am auzit. Sincer mă bucur. Dar sunt bine.
   - Dacă te răzgândești, știi unde să mă găsești.
   - Da. În Berlin, răspunse ea și râse puțin.
   Prietena ei, dacă avea nevoie de ea, avea să se afle pe alt continent, la o diferență de fus orar de 6 ore.

   Ca să încerce să-și abată gândurile de la articolele din ziare și de la ce o aștepta în după-amiaza aceasta, termină cartea Moartea lui Ivan Ilici pe canapea, ridicând din când în când privirea spre Empire State Building când mintea îi fugea de la Rusia secolului al nouăsprezecelea.
    Nu se simțea nici virtuoasă pentru că citea Tolstoi, nici ușurată de transformarea lui Ilici: modul în care trecuse de la a se teme la a primi cu brațele deschise acea lumină imensă și inevitabilă. Cel mai mult continuă să spere că Alex Sokolov nu se trezise când îi fusese tăiat gâtul.

   Era cald și însorit din nou în acea vineri, așa că Ani o conduse pe Cassie spre o masă de sticlă la umbră în acea curte, și cele două își duseseră porțiile de falafel acolo.
    Orașul îi părea liniștit lui Cassie, chiar dacă era începutul unui weekend din mijlocul verii.
   - Clădirea aceasta nu este neapărat un oraș-fantomă vinerea, în luna august, dar mulți oameni pleacă - mai ales cei care au birouri la celelalte etaje. Să nu încerci niciodată să programezi o întâlnire după prânz într-o zi de vineri, în luna august, îi spuse ea lui Cassie.
   - Începem să semănăm cu parizienii, murmură ea.
   Era distrasă. Nu adormise decât, aproape de disperare, pe la miezul nopții, după ce băuse câteva păhărele de votcă, luase două pastile de Advil și înghițise câteva tablete de melatonină. În mod normal, nu avea nevoie de melatonină pe partea aceasta a Atlanticului. Dar în mod normal nu se întâlnea cu avocați și apoi cu FBI-ul.
    Fusese bine - poate puțin amețită, dar, în general, bine - când se târâse jos din pat și mersese până la Rite-Aid ca să cumpere ziarele.
   Ani zâmbi la glumița ei, dar Cassie văzu îngrijorare în ochii ei.
    - Arăți obosită, spuse ea.
   - Așa și sunt.
   Se uită fix la falafel și la sosul din lipie. La ruloul învelit în hârtie cerată. Nu avea deloc poftă de mâncare azi și încercă să decidă dacă îi era și mai puțină foame decât de obicei.
   - O să fii bine?
   - Așa cred.
   Ani își șterse degetele pe șervețel și se întinse ca s-o prindă de mâini pe Cassie.
   - Încearcă să nu îți faci griji. Nu ești în Dubai. Nimeni nu o să te judece pentru că ai comis un act care poate îndemna o persoană la păcat.
   - Asta e o problemă în Emirate?
   - Da. La fel și sexul consimțit în afara căsătoriei.
   Cassie își privi mâinile. Pielea ei era atât de palidă în comparație cu a avocatei. Era luna august. De ce nu fusese la plajă? Sau la un lac? Sau, pentru numele lui Dumnezeu, la un solar ca să se bronzeze? își retrase mâinile, sperând că Ani nu o va lua ca pe un gest neprietenos.
   - Ar trebui să mâncăm, adăugă ea imediat, încercând să găsească un motiv concret pentru disconfortul pe care i-l provoca bunătatea lui Ani.
   Pe care i-l provoca atingerea ei.
   - Da, fu de acord avocata.
   - Am fost la Unisphere ieri. După ce am vorbit cu tine.
   - Ce ai făcut?
   - Am vrut să aflu mai multe despre Alex, explică ea, conștientă că suna foarte spăsită.
   - Ai băut ceva?
   - Nu! Cred că ar trebui să mă simt puțin insultată pentru că ai întrebat asta.
   - Dumnezeule. Spune-mi exact ce s-a întâmplat, îi ordonă Ani, iar Cassie îi povesti despre schimbul de cuvinte pe care-l avusese cu angajata de la resurse umane și puținul pe care-l aflase în urma acelei întâlniri.
   - Vor să vrea să afle dacă ești tu - asta dacă nu au aflat deja, zise avocata după ce termină.
   - M-am gândit și eu la asta. Dar trebuia să încerc.
   - Te rog, promite-mi că nu vei mai face așa ceva.
   - Promit, fu de acord Cassie. Ai mai aflat ceva despre Alex?
   - Nu. Dar l-am sunat din nou pe prietenul meu detectiv aseară, spuse Ani. Ai citit necrologul lui Alex?
   - Da.
   - Și?
   - Nu știu. Nu ți se pare evident că e vorba despre un spion?
   Ani mușcă puțin din rulou și păru să se gândească bine înainte să răspundă.
   - Nu e evident. Poate face o aluzie. Mi-a atras atenția cât de scurt a fost.
   - Și orașele.
   - Mulți oameni lucrează în Moscova și Dubai și nu au nicio legătură cu spionajul.
   - Când va afla ceva detectivul?
   - Săptămâna viitoare, răspunse Ani. Poate chiar la începutul săptămânii.
   - Bine.
   - Revenind, în după-amiaza aceasta, agentul cazului - acest Frank Hammond - o să fie viclean. Probabil o să crezi că e un mare prost. Dar nu este. Te asigur. Un cuțit FBI pătrunde foarte încet. Agenții FBI sunt antrenați să facă pe oricine să spună adevărul fără să-și dea seama. Și pe lângă asta? Cred că deja știe mult mai multe decât ce s-a scris în ziare. Știe tot ce știe reprezentantul legal al FBI-ului din Emiratele Arabe Unite, și ei sunt cu 8 ore înaintea noastră. Probabil că astăzi știu lucruri noi despre care noi nu avem habar.
   - Dumnezeule...
   - Nu te impacienta. Multe lucruri depind de Emiratele Arabe Unite și de decizia lor de a coopera cu SUA. S-ar putea să nu facă asta. E țara lor. Și deși s-ar putea să fie îngrijorați că vor suferi anumite consecințe în privința turismului, restul Orientului Mijlociu musulman este mult mai înfricoșător pentru majoritatea americanilor decât Dubai. În plus, nu e ca și cum ar fi existat o serie de crime violente în care au fost implicați turiștii de acolo. Adevărul este că nu există niciun motiv concret pentru care Dubaiul să fie atât de interesat de moartea unui manager financiar în orașul lor frumos.
   - Doar dacă nu vor să arate clar că a fost omorât de un alt american: o însoțitoare de zbor beată venită din New York.
   - Cred că da. Dar dacă presupunem că a fost doar încă un manager financiar de la Unisphere Capital, chiar nu înțeleg de ce i-ar păsa FBI-ului de el. Și totuși, e clar că le pasă.
   - Crezi că încă mai caută o americancă ce trăiește în Dubai?
   - Nu.
   - Nu?
   Își auzi și ea teama din voce.
   - De fapt, nu pot ști sigur asta. Dar până acum au vorbit cu toți oamenii pe care îi cunoștea Alex sau pe care s-ar fi putut să-i cunoască. Toată lumea care se presupunea că trebuia să fie acolo la ședința aceea, toți cei de la Unisphere. Toți cei de la hotel. Lucrează în sens invers. Până acum, fiecare americancă cu care a vorbit în timpul acelui zbor de la Paris la Dubai - mai ales însoțitoarea de zbor - este suspectă.
   - Înțeleg.
   Ani își lăsă jos ruloul și trase aer în piept.
   - Întâlnirea aceasta cu FBI-ul nu este neapărat o situație în care ai putea comite sperjur. Nu este o declarație sub jurământ. Dar vor încerca să te prindă cu minciuna, și e un delict federal să minți un agent FBI. Poate că nici nu vei simți cuțitul până când nu va începe să-l răsucească.
   - Când am aterizat în America, mi-am făcut planuri să mint ca o nebună. Dar nu m-au întrebat nimic care să necesite o minciună.
   - Asta e bine.
   - Deci ce ar trebui să fac?
   - Ei bine, în primul rând, nu minți. Orice ar fi. Dar poți invoca al Cincilea Amendament.
   - Da. Dar dacă fac asta, sigur va suna ca declarația unei soții de mafiot.
   - Asta e problema cu al Cincilea Amendament. S-ar putea ca FBI-ul încă să bâjbâie - poate chiar să nu aibă nimic concret - iar dacă invoci al Cincilea Amendament, și-ar putea da seama că ascunzi ceva. Așa că vreau să te uiți la mine înainte să răspunzi la orice întrebare. Dacă dau din cap aprobator, spui adevărul. Dacă dau din cap dezaprobator, invoci al Cincilea Amendament.
   Cassie privi un avion zburând fără zgomot pe deasupra. Chiar și acum, în ciuda anilor petrecuți la zece mii de metri în aer, miracolul zborului încă o mai impresiona.
   - Nu vei sta lângă mine?
   - Probabil. Dar nu-mi pasă dacă vor vedea că te îndrum. Nu contează asta. Dumnezeule, dacă va fi nevoie, o să intervin și o să invoc al Cincilea Amendament pentru tine. Chestia e că...
   Ani nu termină propoziția.
   - Spune.
   - Am vrut să îți spun asta personal. Poate că nu vei fi extrădată pentru crimă, dar nici nu ești salvată. Sunt alte motive pentru care ai putea fi acuzată în SUA legat de moartea lui Sokolov. Terorism, de exemplu.
   - Poftim?
   - E puțin probabil. Dar uite cum se înlănțuie toate. Departamentul de Justiție și BVT: Biroul de Justiție pentru Victimele Terorismului din străinătate. BVT raportează Securității Naționale. Directorul BVT se întâlnește săptămânal cu oficialii departamentului de luptă împotriva terorismului și contraspionaj. Alex Sokolov era un cetățean american care a fost omorât în afara țării, și cazul morții lui ar putea să le fie predat lor - mai ales dacă a fost o persoană importantă pentru guvern.
   - E absurd. Din când în când, poate că beau puțin prea mult, dar nu sunt o teroristă.
   - Înțeleg. Vreau doar să înțelegi ce e în joc înainte să mergi la sediu. Acum, ar trebui să mănânci. Serios îți spun. Dacă nu îți place falafel, nu fi politicoasă. Spune-mi direct. O să găsim altceva. Vreau să-ți fac un instructaj timp de câteva minute și vreau să fiu sigură că ai ceva hrănitor în organism înainte să mergem să ne întâlnim cu FBI-ul.
   Dădu aprobator din cap și începu să mănânce, încercând să fie atentă. Dintr-odată, se simțea și ea ca o victimă, și asta o făcea să se simtă și mai groaznic. Îi era rușine pentru că se simțea astfel. La urma urmei, nu ea era cadavrul care fusese lăsat în pat.

   Cassie ajungea rar pe Wall Street, dar când mergea pe acolo, era întotdeauna mirată de cât de înguste erau străzile în comparație cu Murray Hill și centrul Manhattanului. FBI-ul avea sediul într-un zgârie-nori de pe Broadway, dar Broadway-ul de aici, din zona podului Brooklyn, era zona unde traficul se gâtuia.
    Federal Piaza era mai înghesuită decât Seagram Building, dar ceea ce o făcea atât de diferită era claustrofobia de pe Wall Street indusă de combinația de edificii înalte și străzi mici.
   În fața clădirii, se afla un parc cu trei coloane înalte și întunecate, o sculptură care se numea Sentinel și câțiva copaci despre care ea bănui că erau niște sălcii. Pe străzile de-o parte și de alta a pieței erau gherete de paznici și baricade de metal cu dungi negre și galbene, pe care ofițerii de poliție le ridicau și le coborau ca să permită vehiculelor selecte să intre și să iasă din parcare.
   Cassie se gândi la Fearless Girl, care stătea în fața Taurului la câteva sute de metri mai la sud. Cassie își dădu seama că nu avea nimic eroic, iar ceea ce făcea nu era un act de curaj; se afla aici din cauza faptului că băuse prea mult și din cauza a 15 ani de decizii proaste - mai ales a unei nopți petrecute în Dubai - care o prindeau din urmă. Se gândi la fetița aceea din bronz, cu părul prins în coadă, mâinile în șolduri și pieptul în față, stând în fața unui taur mult mai mare decât ea. Cassie își dorea acum să fie acea fetiță curajoasă și să facă ceea ce trebuie.
   Orice o fi însemnat asta.
   - Ești gata? întrebă Ani.
   Nu mai vorbiseră de când coborâseră din taxi, acum un minut, și de când se opriseră în fața Sentinelei.
   Cassie clătină din cap.
   - Nu. Dar nici nu prea am de ales, nu-i așa?
   Ani o privi fix.
   - O să fii bine. Ține minte: orice ai face, să nu minți.

   Încăperea nu avea geamuri, dar pe Cassie nu o impresionă lucrul acesta.
    Era uimită de placajul fals și lucios al unei mese dreptunghiulare și de scaunele acoperite de o nuanță portocalie care ar fi trebuit să se găsească numai la dovleci. Din nou, Frank Hammond era cel care o interoga și James Washburn cel care lua notițe.
   - Mă bucur că ați putut veni în după-amiaza aceasta, spuse Hammond după ce Cassie o prezentă pe Ani celor doi agenți și toată lumea luă loc. Vă sunt sincer recunoscător. Știu că este incomod, dar vrem să ajutăm Emiratele Arabe Unite și să terminăm cu această parte a investigației. Vrem să mergem mai departe.
   - Desigur, fu ea de acord.
   - Nu suport să am treabă în weekend - mai ales într-un weekend de vară.
   - E în regulă.
   El zâmbi. Cassie fu din nou uluită de cât de ostenit de viață părea pentru un tip care nu avea cum să aibă mai mult de 40 sau 41 de ani. Observă din nou pielea lipsită de pete a lui Washburn și ochelarii fără rame și se întrebă dacă putea vreodată să iasă afara.
   - Când veți zbura din nou? întrebă el.
   - Duminică.
   - Reveniți în Dubai?
   - Roma. Luna aceasta voi zbura la Roma.
   - Ador Italia.
   - Și eu.
   Bărbatul clătină din cap nostalgic și Cassie presupuse că își aducea aminte de un moment petrecut într-o piațetă frumoasă a unui sătuc toscan sau de o masă perfectă și nesfârșită în Florența.
   - Bineînțeles, n-am fost niciodată acolo, dar sper că voi ajunge într-o zi, o informă el. Una peste alta, chiar îmi place Italia și tot ce presupune ea.
   O clipă, femeia fu luată prin surprindere, dar își reveni repede.
   - Sper că veți ajunge acolo. E un loc frumos. Își merită reputația. E unul dintre cele mai frumoase locuri din lume, după părerea mea.
   - Și dumneavoastră ați văzut multe locuri din lume.
   - Presupun că da.
   - De aceea ați devenit însoțitoare de zbor? Vă place să călătoriți?
   Ea ridică din umeri, nefiind sigură dacă doar o ținea de vorbă ca să-și lase garda jos sau chiar avea un motiv anume pentru aceste întrebări. Privirea lui Washburn se muta de la fața ei la carnețelul de pe masa din fața lui, dar nu notă nimic.
   - Cred că da, răspunse ea simplu.
   Își aduse aminte de răspunsul pe care și-l construise cu atenție pentru interviul de angajare, în urmă cu 18 ani: „Îmi plac oamenii. Consider că serviciul cu clienții este o adevărată artă”.
   - V-ați gândit vreodată să vă faceți pilot?
   - Nu.
   - Cum așa?
   - Nu am astfel de aptitudini. Nu cred că există cineva care și-ar dori ca o persoană ca mine să conducă un taxi sau un autobuz școlar.
   O spusese ca pe o glumă, dar văzu că Ani mări ochii puțin și-și dădu seama că umorul - cel puțin umorul care demonstra că are tendințe oarecum iresponsabile - era o idee proastă.
   - A, de ce?
   - Am vrut să spun că locuiesc în oraș. Nici măcar nu am mașină.
   Hammond încuviință și Washburn începu să scrie.
   - Așadar, vrem să clarificăm câteva lucruri vizavi de ce s-a întâmplat în Dubai, spuse agentul. N-ar trebui să dureze prea mult. Ați spus că dumneavoastră și Alex Sokolov ați vorbit când s-a servit masa în acel ultim zbor - cel de la Paris spre Dubai, de pe data de 26 iulie.
   - Așa este.
   - Ați menționat că a flirtat.
   - Oarecum.
   - Cum? Ce fel de lucruri a spus?
   - A zis că îi plac uniformele noastre. De fapt, avem trei tipuri: costum cu pantaloni, fustă și bluză, și rochie. Eu de obicei port rochia.
   - De ce?
   - Mă avantajează cel mai mult.
   - Ce interesant!
   - De ce?
   - Nu știu. Eu cred că aș purta-o pe cea care e cea mai confortabilă.
   - Asta pentru că sunteți bărbat.
   El râse și dădu din cap.
   - Probabil că e adevărat.
   - Dar ca să fiu sinceră, toate sunt destul de confortabile.
   El păru să se gândească la replica aceasta. Apoi întrebă:
   - Ce altceva a mai zis?
   - Alex Sokolov? Nu-mi aduc aminte. De atunci am avut...
   Cassie se opri ca să numere în gând.
   - ...patru curse.
   - Ofițerul aerian își aduce aminte că ați vorbit mult.
   - Nu știu ce să zic legat de asta. Eu încerc să fac o treabă bună, și asta include și să-i fac pe pasageri să se simtă relaxați și mulțumiți pe timpul călătoriei.
   - V-a spus ceva despre el?
   - Nu prea. Probabil nu mi-a zis mare lucru.
   - Ați declarat că v-a spus că este manager financiar. Ce altceva?
   - Nu-mi mai vine nimic în minte.
   - Ați vorbit despre faptul că locuiți în Manhattan amândoi, nu-i așa?
   - Da.
   - Un alt pasager își aduce aminte că Sokolov v-a spus că e singur la părinți. Dumneavoastră i-ați zis că aveți o soră. Vă aduceți aminte asta?
   - Nu chiar.
   - Au mai fost și alte chestiuni legate de familie? insistă el. Altcineva a zis că ați vorbit despre Kentucky. Despre faptul că sora și familia dumneavoastră încă locuiesc acolo.
   Cassie îi aruncă o privire lui Ani și apoi observă că Washburn umpluse dintr-odată, aproape în mod imposibil, o pagină întreagă.
   - Nu știu. E posibil.
   - V-a spus de ce merge în Dubai? V-a vorbit despre serviciul lui?
   - Nu-mi aduc aminte să fi spus prea multe despre asta.
   - Bine. A zis că este manager financiar. Ce altceva?
   - A zis că se ocupă de un fond de investiții.
   - Bun. Continuați.
   - Asta e tot. Nici nu prea știu ce este acela un fond de investiții, recunoscu ea.
   - A pomenit cumva ce întâlniri avea programate?
   - Știam că o să aibă o întâlnire, dar nu am discutat despre asta.
   - Trebuia să aibă loc a doua zi?
   - Da.
   - Cine avea să participe?
   - Investitori, presupun.
   - Deci erau niște investitori în Dubai? întrebă el.
   - Sunt doar speculații.
   - Vă amintiți vreun nume?
   Își aduse imediat aminte de Miranda și aproape că-i dădu numele, dar din câte știa FBI-ul, ea nu-l văzuse pe Alex după ce ieșise din avion în Dubai. Se gândi să-i spună lui Hammond că Sokolov adusese vorba de acea femeie în avion, dar nu era sigură că ar fi putut să se descurce cu întrebările - și cu consecințele - care ar fi fost provocate de acea revelație. Așa că răspunse:
   - Mie nu mi-a spus vreun nume în avion.
   - Bine. Dar prieteni? A zis ceva legat de vreo cunoștință, un amic sau o femeie cu care avea de gând să se vadă cât timp stătea în Emirate?
   - Nu. Nu a menționat pe nimeni.
   - Nu cred că v-am întrebat acest lucru când ați aterizat, îmi pare rău. L-ați văzut pe Sokolov în Dubai?
   Cassie se gândi la faptul că Ani o avertizase că s-ar putea să nu simtă cuțitul străpungând-o, dar ea știa că avea să-l simtă. Iată-l.
   Întrebarea aceasta, a treia dintr-o serie de întrebări scurte, era cuțitul al cărui vârf îl simțea că-i înțeapă pielea. L-ați văzut pe Sokolov în Dubai? Își aduse aminte și cum Ani îi spusese că nu ar trebui să mintă în niciun caz. Era mai bine să apeleze la al Cincilea Amendament.
    Așa că trase aer în piept și răspunse:
   - La sfatul avocatei mele, invoc dreptul de a nu răspunde conform celui de al Cincilea Amendament.
   Fu nevoie de curaj ca să rostească aceste cuvinte - nu genul de curaj al Fetei Neînfricate, nu un refuz justificat în fața intimidării - dar tot era un soi de valoare pe care ea nu era sigură că o are. Își dorea să mintă. Era mult mai ușor să mintă. Mințise de atâtea ori de-a lungul vieții. O, mai avusese și momente de sinceritate, mai ales când fusese forțată să se confrunte cu ea însăși după o beție zdravănă sau când repulsia o copleșea după o partidă de sex cu un străin. Dar de obicei mințea.
    Acum îl privi pe Hammond aruncând o privire rapidă spre Ani, care era ca o stană de piatră, și apoi din nou la ea. Agentul zâmbi.
   - Serios? întrebă el, pe un ton aproape relaxat. Cum ar putea să vă incrimineze această întrebare?
   Ea nu zise nimic.
   - Deci ultima dată când l-ați văzut pe Alex Sokolov a fost când a coborât din avion după ce ați aterizat? insistă el.
   - La sfatul avocatei mele, invoc al Cincilea Amendament.
   Hammond se adresă lui Ani:
   - Nu sunt sigur ce credeți că încercăm noi să aflăm, doamnă Mouradian, sau de ce i-ați da un asemenea sfat doamnei Bowden.
   Ani își privi unghiile, apoi ridica privirea spre Hammond. Stătea picior peste picior, și fusta i se ridicase câțiva centimetri pe coapse.
   Ciorapii ei erau negri și transparenți, iar Cassie recunoscu acea culoare ca fiind una dintre nuanțele aprobate de compania aeriană pentru uniformă.
   - Ce doriți să aflați, agent Hammond? îl întrebă ea.
   - Noi încercăm doar să aflăm tot ce putem despre moartea unui cetățean american în Dubai. Încercăm să vedem ce a făcut în noaptea dinainte să fie ucis. Un gest de curtoazie față de altă țară. Un gest de curtoazie față de o familie americană îndurerată. Poate că Alex i-a spus ceva clientei dumneavoastră ce ne-ar putea ajuta să aflăm cine l-a omorât.
   - De ce nu o întrebați asta?
   El dădu din cap.
   - Bine.
   Apoi se întoarse spre Cassie.
   - V-a spus ceva Alex Sokolov care credeți că ne-ar putea ajuta să aflăm cine l-a omorât?
   - Nu, răspunse Cassie.
   - Nu a fost atât de greu, nu-i așa? întrebă Ani.
   Agentul o ignoră.
   - Sokolov v-a spus unde se va duce după aterizare?
   Ani interveni:
   - Agent Hammond, cu siguranță ați pus deja această întrebare companiei Unisphere Capital și ați primit răspunsul. Chiar nu înțeleg de ce tot reveniți asupra acestor întrebări în cazul clientei mele. Sunt sigură că știți exact cu cine se întâlnea Alex Sokolov în Dubai. Sunt sigură că știți exact de ce se afla în oraș.
   - Dar dumneavoastră știți, doamnă Mouradian?
   - Nu. Ați putea să ne spuneți și nouă?
   Agentul păru deranjat, dar nu-i zise nimic avocatei. În schimb, se întoarse spre Cassie și spuse:
   - Să ușurăm lucrurile. V-a spus numele hotelului în care urma să stea?
   - Cu toții știm asta, agent Hammond, se băgă Ani. S-a scris în ziare, pentru numele lui Dumnezeu.
   - A, dar i-a spus asta clientei dumneavoastră? Aceasta e întrebarea mea.
   - Invoc dreptul de a nu răspunde oferit de al Cincilea Amendament.
   Cassie observă că Washburn notă până și asta.
   - Credeți sincer că noi sau poliția din Dubai suntem de părere că ați făcut ceva greșit, doamnă Bowden?
   Cassie bănui că bărbatul încerca să sune și mirat, și rănit în același timp. Poate că l-ar fi crezut dacă Ani nu ar fi avertizat-o în prealabil.
   - Presupun că asta e o întrebare retorică, i-o aruncă avocata.
   - Nu este. Încerc să ajut la rezolvarea unei crime. Încerc să ajut o familie să aibă parte de dreptate. Și, poate, încerc să salvez alte vieți prin prinderea criminalului.
   - Numai scopuri nobile. Sper că veți reuși, spuse Ani.
   - Sunt însoțitori de zbor, pasageri și un ofițer de zbor care au fost în cursa cu care a zburat Alex Sokolov și toți au spus clar un lucru: clienta dumneavoastră a vorbit cu el. Mult. Și în timpul acelor conversații extinse, e cel puțin posibil ca victima să-i fi spus doamnei Bowden ceva care ar putea fi de ajutor.
   - Deci nu credeți că a făcut ceva greșit?
   Cassie era uimită de felul în care toată lumea vorbea despre ea la persoana a treia, de parcă ea nici n-ar fi fost acolo. Ea. Doamna Bowden. Voia să ridice mâna și să le aducă aminte că era acolo, nu era invizibilă. Își aminti de un vers dintr-o piesă veche de la Beatles: „Știe cum e să fii moartă”.
   Hammond se încruntă.
   - De ce am crede asta? Pentru că a mers la biroul din New York al companiei Unisphere ieri după-amiază?
   Și apoi, ca și cum ar fi fost doar un joc de poker cu mize mari, nu mai spuse nimeni nimic. Cassie vedea cum Ani și Hammond încercau să facă presupuneri unul despre altul, acel tic de comportament aproape imperceptibil care le-ar fi permis să evalueze mâna adversarului și să-i simtă avantajul. Washburn, scribul, fu cel care rupse tăcerea.
   - Vreau doar să confirm, începu el încet, uitându-se la Cassie. Ați spus că Sokolov nu v-a menționat la ce hotel avea să stea, nu-i așa? Ați aflat numai din ziare, la ceva timp după ce s-a întâmplat.
   Apoi se uită din nou în jos și păru să se holbeze la vârful pixului în timp ce-l ținea la 3 centimetri deasupra hârtiei galbene cu dungi subțiri și albastre.
   - Am invocat al Cincilea Amendament, spuse ea timidă, cuvintele blocându-i-se în gât o clipă.
   Își împreună degetele în poală pentru că altfel ar fi tremurat vizibil.
   - Unde ați fost în noaptea când Alex Sokolov a fost omorât? întrebă Hammond.
   - Invoc al Cincilea Amendament.
   - Ați fost în camera dumneavoastră pe care v-a oferit-o compania aeriană, la hotelul Fairmont? Cu alte cuvinte, ați fost în același loc cu restul echipajului? Sau ați petrecut noaptea în altă parte?
   - Din nou, invoc al Cincilea Amendament.
   - Știți că al Cincilea Amendament nu e vreo armă magică, nu-i așa? întrebă Hammond.
   Ea rămase tăcută. Încercă să respire încet. Încercă să nu se gândească la alcoolul pe care avea să-l bea după ce ieșea de aici, ci să se concentreze pe acest joc de poker, acest joc de șah. Știau cumva - cumva în mod sigur - că ea nu fusese în camera ei de hotel, sau presupuneau doar că nu fusese acolo din cauza fotografiilor făcute la hotelul Royal Phoenician?
   - Nu, răspunse Ani pentru ea. Nu este, dar este dreptul ei constituțional.
   - Și sper că vă dați seama, continuă Hammond, că invocând acest drept îmi lăsați impresia că ați făcut, într-adevăr, ceva incriminator - că aveți ceva de ascuns.
   - Eu...
   Cassie se opri. Nu știa ce voia să spună.
   - Uitați, începu Hammond, pe o voce ușor mai blândă. Haideți să clarificăm lucrurile minore. Cele ușoare.
   - În regulă, zise ea.
   - Când l-ați întâlnit pe Alex Sokolov?
   O clipă, absurditatea întrebării o zăpăci, și trebui să se gândească puțin.
   - În avion, răspunse ea. Când s-a îmbarcat.
   - Nu l-ați văzut niciodată în New York?
   - Nu.
   - E un oraș ciudat de mic. Și, bineînțeles, mai e și faptul că ați trecut pe la biroul lui ieri.
   Ea tăcu.
   - V-a spus cineva că va fi în acea cursă? întrebă bărbatul.
   - Nu. De ce să-mi spună cineva? Nu așa...
   - Nu așa ce?
   - Nu așa funcționează lucrurile. Nu ne spune nimeni cineva va fi într-o cursă până când nu primim lista cu pasageri exact înainte de decolare.
   Agentul o privi serios.
   - Încerc să vă ajut, doamnă Bowden. Dar nu pot face asta dacă nu mă ajutați și dumneavoastră.
   - Eu cred că doamna Bowden chiar vă oferă informații utile, interveni Ani.
   El o ignoră pe avocată și continuă:
   - Ziarele. Sunt sigur că le-ați văzut. Dumneavoastră sunteți în acele poze, doamnă Bowden?
   - Ce ziare? Ce poze? întrebă ea.
   Trăgea de timp și cei doi agenți FBI sigur își dădea seama de asta - cum să nu fi văzut ziarele până acum? Dar reflexul ei atunci când nu putea răspunde cu o minciună grandioasă era să răspundă cu una modestă.
   Era clar că Hammond avea să-i facă jocul.
   - Păi, lăsați-mă să vă spun. O parte din ziare au publicat poze făcute de camerele de supraveghere ale hotelului în care a fost descoperit cadavrul lui Alex Sokolov. Majoritatea au publicat două poze. Într-una se vede o femeie la brațul lui Sokolov în noaptea de dinainte să fie ucis. În cealaltă se vede aceeași femeie părăsind hotelul a doua zi, dimineață. Singură. E îmbrăcată cu aceleași haine.
   Washburn deschise un dosar de lângă carnetul său și puse două poze pe masă în fața lui Cassie.
   - Uitați-le, zise el.
   Ani zâmbi, dar nu se uită la poze.
   - O plecare rușinoasă? Serios? De ce discutăm așa ceva?
   Hammond o ignoră și elaboră:
   - Reprezentantul legal din Emirate spune că femeia din aceste poze se potrivește cu descrierea unei femei - americance - pe care trei angajați diferiți ai hotelului au spus că au văzut-o împreună cu Sokolov în noaptea de dinainte să fie omorât. Se pare că se potrivește cu femeia cu care el a luat cina într-un restaurant francez în acea seară.
   Pozele erau de 8 centimetri pe 10. Erau mai clare decât copiile care apăruseră în ziare și decât imaginile pe care le văzuse pe telefon, dar cu siguranță nu extrem de clare. Femeia aceea era ea, în mod cert? Nu cert. Prima fotografie era cu purici, făcută din profil, de la depărtare. În a doua, femeia purta ochelari de soare. În amândouă purta eșarfa. Dar o persoană rațională ar putea presupune în mod firesc că era ea.
   - Recunoașteți această eșarfa? întrebă Hammond.
   Ea ridică din umeri. Privi o clipă modelul arab, combinația aproape hipnotică de dungi și onduleuri.
   - Unul dintre însoțitorii de zbor din avionul cu care ați mers și dumneavoastră de la Paris la Dubai își aduce aminte că ați cumpărat una exact la fel când ați aterizat, explică agentul. De undeva aproape de magazinul duty-free de la aeroport. Poate chiar de lângă el.
   Cassie se întrebă: Megan să fi fost? Jada? Shane? Ar fi putut fi oricare dintre ei sau altcineva. Mai erau încă nouă însoțitori de zbor.
   - Probabil că da, răspunse ea simplu.
   - Deci, aceasta sunteți dumneavoastră?
   Ea ridică privirea și se uită la Ani. Se uită la Washburn. Își ținea mâinile strânse, dar nu putea să-și oprească picioarele din tremurat pe sub masă. Știa că ar trebui să invoce al Cincilea Amendament.
   Dar, brusc, își dădu seama că nu avea s-o facă. Realiza acest lucru. Se gândi din nou la acel vechi vers al Beatles-ilor, „Știe cum e să fii moartă”, și înțelese cu certitudine că avea să mintă, pentru că asta era ea, nu poți scăpa de propriul ADN, așa cum nu poți scăpa dintr-un Airbus care se prăbușește în ocean (alege una, își spuse ea, alege una) din cauza unei defecțiuni mecanice fatale, a unui pilot sinucigaș sau a unei bombe amplasate în cală. Ea era fulgerul care dobora avionul, pilotul care se panica în fața apropierii finale a viscolului.
   Probabil că găsiseră rujul ei în apartamentul lui Alex deja. Sau poate balsamul de buze. Îl găsiseră acolo unde îl uitase ea sau acolo unde căzuse din geanta ei. Îl găsiseră lângă o oglindă din dormitor sau din baie, sau pe covorul de lângă scaunul pe care-și aruncase geanta. Găsiseră dovada de necontestat că fusese cu Alex în noaptea în care fusese omorât.
   - Ei bine? o presă Hammond.
   Ani îi mima cuvintele „Invocă al Cincilea Amendament”, cu ochii mari și o privire intensă în ei.
   Dar, în schimb, Cassie se uită încă o dată la pozele de pe masă, savurând aceste ultime secunde înainte ca avionul să se izbească de pământ, nesigură dacă următoarele cuvinte aveau să aducă o prăbușire de succes sau dacă aeronava avea să se facă bucățele, explodând la impact.
   Trase aer adânc pe nas, expiră și apoi mărturisi:
   - Bineînțeles, eu sunt. Eu și Alex ne-am întâlnit în acel avion, am luat cina în Dubai și apoi am mers în camera lui de hotel. Am făcut dragoste în dormitor și apoi în baie - în duș. Iar dimineața, când am plecat, era foarte, foarte viu. Pot să vă asigur de asta. M-a sărutat pe frunte înainte să-i spun la revedere și apoi a zis că o să se ridice și el din pat. Dar jur pe viața mea, când am plecat de la hotel, era în regulă.

   BIROUL FEDERAL DE INVESTIGAȚII
   FD-302-EXTRAS: CASSANDRA BOWDEN, ÎNSOȚITOARE DE ZBOR
   DATA: 3 august 2018

   Deși BOWDEN a invocat al Cincilea Amendament de mai multe ori în timpul interogării, inclusiv o dată când a fost întrebată dacă SOKOLOV îi spusese numele hotelului la care stătea, când i s-au arătat pozele făcute de camerele de supraveghere, a recunoscut că ea este femeia din amândouă.
   A spus că ea și SOKOLOV au cinat la LA PETITE FERME înainte să se retragă în camera lui de hotel, la ROYAL PHOENICIAN. Acolo au făcut sex de comun acord de două ori înainte să se culce. Ea spune că atunci când a plecat din camera lui de dimineață, pe 27 iulie, bărbatul era în viață.
   Era treaz și a sărutat-o.
   BOWDEN a declarat că a plecat pe la ora 10:45 a.m. Nu credea că SOKOLOV are vreo ședință până la ora prânzului, întrucât el îi sugerase să facă duș și să se îmbrace mai întâi, în timp ce el „o mai lălăia” în pat câteva minute. El a glumit chiar, spunând: „La urma urmei, ai un avion de prins. Eu nu”.
   În cele din urmă, a declarat că o femeie a venit în camera lui SOKOLOV în noaptea de dinainte. Bărbatul a prezentat-o ca fiind MIRANDA (NUMELE DE FAMILIE E NECUNOSCUT). Femeia păruse a fi americancă, avea în jur de 30 de ani, ochi căprui, păr șaten spre roșcat și o înălțime medie pentru o femeie. Nu purta ochelari de soare. Era îmbrăcată cu pantaloni negri și o tunică roșu cu negru. Femeia adusese o sticlă de votcă, din care au băut toți trei.
   La vremea respectivă, BOWDEN a crezut că MIRANDA avea legătură cu Unisphere Capital. A presupus că ori era o angajată, ori investise bani într-un fond. (BOWDEN a insistat că a vizitat sediul UNISPHERE CAPITAL pe data de 2 august în speranța de a afla ceva despre femeia respectivă sau despre SOKOLOV.) BOWDEN a crezut că MIRANDA ar fi putut să fie implicată în domeniul proprietăților imobiliare din Dubai. A zis că avea o presimțire că MIRANDA trebuia să fie prezentă la aceeași întâlnire (sau întâlniri) ca și SOKOLOV, a doua zi.
   Nu a crezut că SOKOLOV și MIRANDA erau prieteni adevărați sau că se cunoscuseră de mult timp. Era chiar posibil să se fi întâlnit pentru prima dată în acea seară.
   BOWDEN e de părere că MIRANDA a stat probabil mai puțin de o oră, dar pe atunci era beată și nu este sigură. Își aduce aminte că au vorbit puțin despre serviciul ei ca însoțitoare de zbor (SOKOLOV și MIRANDA erau interesați), dar nu și despre serviciul lor. Lui BOWDEN i-a fost greu să-și aducă aminte conversația, deoarece era deja băută.

   CONTINUARE: Biroul directorului Serviciilor Secrete (BDSS) ne-a informat că în calculatorul lui Alex Sokolov s-au găsit șapte investitori ruși ai fondului Stalwarts de la compania Unisphere, care au fost cercetați de OFAC, printre care și Viktor Olenin. Înregistrările retragerilor și transferurilor de bani sugerează că sustragerile lui Sokolov din fond ar putea să depășească două milioane de dolari.
   BDSS a afirmat că s-au descoperit două e-mailuri în care apăreau numele unor spioni ruși despre care credem că erau implicați în programul sirian de arme chimice, dintre care unul se crede că era CAZAC, dar e-mailurile nu conțineau decât informații obișnuite despre profiturile fondului. Nu s-a menționat nimic special despre sarin, VX sau compușii de la Blue Grass Army Depot din Kentucky. Nu s-a făcut nicio referire la arme chimice folosite în scop de apărare.
   Nu s-a menționat nimic despre drona invizibilă sau despre proiectele dronelor cu reacție.
   Nu au existat e-mailuri, documente și nici alte referințe pe calculator legate de însoțitoarea de zbor.
   Cel mai probabil, informațiile de pe stick-ul de memorie par să fi provenit de la Edgewood Chemical Biological Center, dar nu putem încă elimina posibilitatea unei surse de la Blue Grass.

Capitolul cincisprezece

   Elena chiar nu se temea că pasagerul din toaletă ar putea fi un terorist.
   Era un sikh, cu turban portocaliu. Avea în jur de 70 de ani. Dar acesta era un avion american, care mergea din Dubai spre Amsterdam, iar un tip cu barbă și capul acoperit stătea în baie de 10 minute. Americanii de la bord începeau să se agite.
   - N-o să stau liniștită până când tipul ăla nu iese naibii odată, o auzi pe o femeie spunând.
   Un bărbat glumi către pasagerul de lângă el.
   - Da, faci mult cu mașina, dar acum, la zece mii de metri în aer, parcă mi-aș dori să fi închiriat o mașină.
   Până și însoțitorii de zbor - doi bărbați de vârsta a doua, care erau destul de solizi și își dădeau seama în mod sigur de ceea ce făceau - stăteau de vorbă. Elena stătea pe locul care se afla la limita dintre clasa economică și clasa business, ea având bilet la clasa economică, fiind cam cel mai bun loc pe care putea să-l primească la această clasă, așa că putea să-i audă pe pasagerii de la clasa business încercând să-i încurajeze pe însoțitorii de zbor să facă ceva, dar alegându-și cuvintele astfel încât să evite rasismul și paranoia.
   - Sunt sigură că ar ieși din toaletă dacă ar ști că acest lucru ne deranjează, spuse o mamă despre care Elena bănui că era cu un deceniu mai în vârstă decât ea și care avea un fiu de 7 sau 8 ani ce stătea lângă ea.
   - Probabil e din cauza mâncării specifice Orientului Mijlociu, își dădu cu presupusul un bărbat de pe un alt rând.
   Elena presupuse că era soțul femeii judecând după felul în care se întinse ca s-o bată ușor pe braț.
   Până și tipul îmbrăcat în haine obișnuite, de care Elena era sigură că era un ofițer de zbor, se alarmase destul de tare încât își desfăcuse centura și stătea aplecat spre culoar, privind cu atenție și pregătit să îi ajute pe însoțitorii de zbor dacă era cazul.
   Dar Elena bănui că nu avea să fie cazul. Teroriștii nu erau bătrâni sikh de 70 de ani.
   În cele din urmă, după ce numără cinci oameni care se înghesuiau în partea din față a clasei economice, unul dintre însoțitorii de zbor ciocăni la ușă și-l întrebă pe bătrân dacă era bine. Nerăspunzând imediat, Elena observă capetele care se ridicau din fotoliile mai mari și mai comode de la clasa business. Unii pasageri probabil că-și imaginau explozia care ar fi distrus o parte din fuzelajul din lateral și puntea de zbor, trimițându-i pe toți spre moarte undeva deasupra Ungariei sau României. Însoțitorul de zbor începu să ciocane mai insistent, dar încă își păstra vocea calmă. Ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l facă era să exagereze.
   Asta o făcu pe Elena să se întrebe ce ar fi făcut Cassandra Bowden. Oare fusese vreodată într-o astfel de situație? Fără îndoială.
   Femeia avea clar un mecanism de luptă-sau-fugi care era ori straniu de precis, ori groaznic de neobișnuit. Dacă Elena ar fi ales, ar fi pus pariu pe a doua variantă: un magnet stricat. Un giroscop spart.
   În acel moment, sikhul ieși din baie, părând o idee iritat, deoarece spațiul lui personal fusese invadat serios, după părerea sa.
   Ofițerul de zbor se așeză la loc și unul dintre însoțitorii de zbor anunță pasagerii de la clasa întâi care priveau scena:
   - A mâncat ceva dubios la micul dejun.
   Bărbatul sikh se uită urât la el și apoi se așeză pe locul său.
   Elena își aminti ce spusese Viktor despre Cassandra Bowden: „E o bețivă cu o vagă tendință de autodistrugere”. Când tatăl ei înființase grupul cazacilor cu un sfert de deceniu în urmă, alegând cei mai patrioți ofițeri (traducere: ruși de modă veche) pe care îi cunoștea în KGB, Viktor avea cam vârsta pe care o are ea acum. Elțîn fusese cel care văzuse puterea extraordinară a culturii cazace și primul care permisese reabilitarea unuia dintre cei mai feroce adversari ai partidului bolșevic de la începutul revoluției. Acum, cazacii erau printre cele mai întunecate brațe ale FSB, succesorul KGB-ului.
   Lucrau adesea cu spionii militari ruși, GRU, la fel cum lucrau și la acest proiect. Și erau printre cei mai corupți. Elena știa asta. Și tatăl ei știuse asta. Și americanii știau asta. Cazacii erau nemiloși și bogați.
   Viktor era inteligent. Probabil că deja își mutase toți banii din fondul lui Sokolov. Cu toții îi mutaseră. Probabil că banii dispăruseră chiar înainte ca ea să primească misiunea din camera 511 de la hotelul Royal Phoenician. A, detectivii vor încerca să urmărească banii, dar, în cele din urmă, se vor lovi de un zid, un recif de corali impenetrabil, undeva în Caraibe. Poate că îi vor găsi pe ai lui Sokolov: Elena lăsase suficiente firimituri pe calculatorul lui.
   Dar nu pe ai lui Viktor.
   Elena știa destul de bine ce avea să i se întâmple dacă nu o omora pe însoțitoarea de zbor: Viktor fusese extrem de clar. Dar știa că aveau să urmeze consecințe violente chiar dacă se ocupa de acest lucru neterminat. Bănuia că totul depindea dacă Sokolov îi spusese ceva lui Bowden, și de ce își aducea aminte femeia. De ce declarații va face.
   Dar Elena nu avea cum să uite niciodată furia pe care o simțise când înțelesese ce-i făcuseră cazacii tatălui ei. Iodură de metil. Ani de zile crezuse că fusese un atac cerebral.
   Elena încercă să-și dea seama ce nu știa, și erau multe lucruri.
   Totul semăna puțin cu păpușa de lemn pe care o avusese când era mică. Figurina stătuse pe șifonierul ei, mai întâi în Moscova, apoi în Soci, o țărăncuță zâmbitoare îmbrăcată într-un sarafan colorat. Elena obișnuia să separe partea de sus de partea de jos și înăuntru se găsea o altă păpușă mai mică. Și înăuntru ei, una chiar și mai mică. În total, erau 4 păpuși în acea matrioșka, cea mai mică fiind singura care nu era goală.
   Oftă. Viktor sigur va trimite pe cineva care s-o urmărească în America. Știa asta.
   Acum privi în jos la revista care-i stătea deschisă în poală. Ochii ei se opriră asupra Sylviei Plath și-i veni o idee. Moartea lui Bowden nu ar trebui să arate ca un accident. Ar trebui să arate ca o sinucidere. În acest fel, toată lumea, de pe ambele maluri ale Atlanticului, va putea nega incidentul într-un mod plauzibil. Elena ar trebui să aștepte ca ziarele și canalele de știri să o dea în vileag pe însoțitoarea de zbor ca fiind o bețivă și o ucigașă care (cel puțin nu imediat) nu va fi extrădată pentru a fi judecată.
   Apoi, făcută de râs în mod public, Cassandra Bowden se va sinucide.

Partea a treia

POARTĂ-TE CA UN ADULT

Capitolul șaisprezece

   Ani așteptă până ieșiră din Federal Plaza și o luară spre vest către Church Street, acolo unde puteau să găsească un taxi care se îndrepta spre nord, pentru a o face cu ou și cu oțet pe Cassie.
   - Care e planul, Cassie? Să mergi la închisoare aici sau în Dubai? Pentru numele lui Dumnezeu, unde ți-a fost capul?
   Mergea atât de repede încât Cassie aproape că alerga ca să se țină după ea, și făcea asta pe tocuri.
   - A părut mai... ușor așa, răspunse Cassie. Putem să bem ceva și să discutăm despre asta?
   - Putem discuta despre asta în biroul meu. Nu într-un taxi.
   - Chiar mi-ar prinde bine ceva de băut.
   - Ți-ar prinde bine simțul realității. Aproape că nici nu mai contează dacă ești nevinovată: fiecare lucru pe care l-ai făcut a sugerat că ești vinovată. Ai fugit de la fața locului. Nu ai spus nimănui că ai fost în camera lui de hotel. Ai mințit prin omisiune după ce ai aterizat.
   - Nu chiar. Nu m-a întrebat nimeni nimic.
   - Bine, bine. Ai mințit prin omisiune adineauri.
   - Știu. Înțeleg. Doar că...
   Ani se opri și se întoarse cu fața spre ea. Avea ochii mari de furie.
  - Doar că ce? întrebă ea pe un ton acuzator.
   - Doar că e evident că eu sunt în fotografii. Probabil deja mi-au găsit și rujul. Și acum nu mai contează, pentru că am recunoscut deja că am fost acolo.
   - Și ce? Ai invocat al Cincilea Amendament. În plus, nu e evident că ești tu. Probabil ești tu. E o diferență mare. O diferență foarte mare. Și nenorocitul ăla de ruj ar putea fi oriunde. Știi ce o să se întâmple acum?
   Cassie clătină din cap. Așteptă.
   - Vor discuta cu mediul legist din Dubai, ca să confirme ora aproximativă a morții. Nu vor ști ora exactă, dar dacă pot demonstra că s-a întâmplat înainte de ora 10 și 45 de minute dimineața, te-ai dus dracului. Scuză-mă că vorbesc așa, Cassie, dar, serios, te-ai dus dracului.

.....................................................