Însoțitoarea de zbor, Chris Bohjalian

 ..........................................

7.

         Se gândi la asta în timp ce mergeau, uitându-se din când în când la vânzătorii de înghețată și la cuplurile de pe bicicletele închiriate sau la turiștii care făceau poze la templul roman de lângă micul iaz.

   Văzu doi tineri americani în bluze de baseball, aproape la vârsta adolescenței, alergând înaintea părinților lor. Văzu un tânăr cu ochelari de soare stând lângă o bicicletă de culoare argintiu mat.
   Când trecu pe lângă el, bărbatul o privi și el.
   Cassie inspiră aerul, care prevestea sosirea amurgului, și-și aduse aminte de corpul rece al lui Alex Sokolov în pat lângă ea și de sângele lui în părul ei. Se gândi la gâtul lui și la perna albă îmbibată ca un berete cu sângele lui. Își imagină descompunerea la care făcuse aluzie Ani la telefon.
    După conversația cu avocata sa, știa că nu putea să-l expună pericolului pe Enrico în felul acela. În plus, înțelese în adâncul reptilian al creierului său, miezul care controla cele mai vitale funcții ale creierului, că ceva dinăuntrul său fusese încălzit și acum începuse să se întărească. Din acest motiv voia pistolul.
   - Lasă-mă să mă mai gândesc, spuse ea. Hai să mergem să bem ceva.

Capitolul douăzeci și șapte

   Elena stătea în fața oglinzii din camera de hotel, analizându-și noul păr brunet. Îi plăcea înfățișarea, chiar îi plăcea. Apoi se uită în jos la telefonul de pe comodă și văzu punctulețul albastru care era Cassandra Bowden.
    Însoțitoarea de zbor se plimba pe lângă Templul lui Asclepius din cartierul Villa Borghese. Ori nu credea că e în pericol, ori nu-i păsa deloc. Cunoscând-o pe Bowden, ar fi putut fi oricare dintre variante. Elena se îndoia că femeia era singură.
   Picură puțină miere peste bucata de pecorino pe care o comandase prin room service, savură combinația dulce-sărată, și apoi se șterse la gură cu un șervețel. Deja avea o cameră în același hotel cu însoțitoarea de zbor. Exact la fel cum procedase în Dubai, avea să fie sus înainte ca prada să se întoarcă. Dar de data aceasta avea s-o aștepte pe Bowden - și pe barman sau pe oricine altcineva - în camera femeii. Și dacă Bowden avea să petreacă noaptea în altă parte? Ei bine, Elena se va duce acolo.
   Numai dacă nu primea alte instrucțiuni de la superiorul ei, care i-ar fi schimbat planurile.
   După ce se îmbrăcă cu o rochie neagră, se spălă pe dinți și-și umplu geanta. Trimiseseră la hotel un pachet cu obiectele pe care le ceruse ea: două duzini de tablete de pentobarbital. O sticlă de Stolichnaya. Un pistol Beretta cu amortizor. Un echipament special pentru a descuia ușa camerei de hotel. Cătușe îmblănite, o jucărie sexuală, care nu vor lăsa urme pe pielea femeii, așa cum ar face niște cătușe obișnuite sau banda adezivă. O armă cu electroșocuri sub formă de lanternă. Și - pentru orice eventualitate - un cuțit cu o lamă de titan de 12 centimetri, care se plia ca un briceag de cercetaș în mâner.
    Elena se gândi că era foarte asemănător cu cel pe care-l folosise în cazul lui Alex Sokolov. Speră că acesta nu avea să fie unul dintre acele momente „pentru orice eventualitate” în care să aibă nevoie de el.
   Totul încăpu bine în geanta ei de umăr, împreună cu portofelul, oglinda, rujul, ochelarii de soare și telefonul.
   Verifică aplicația și văzu că punctulețul albastru se oprise pe o stradă lăturalnică în apropiere de British School. Verifică adresa clădirii. Era un bar, ceea ce n-o surprinse deloc.

Capitolul douăzeci și opt

   Cassie se încălzise după plimbarea prin parc, și avea poftă de un Bellini.
    Se gândi la tava cu cocktailuri pe care o văzuse la barul din hotelul lui Enrico. Dar nu-și comandă unul. Trase aer în piept și comandă, în schimb, apă minerală. Și apoi, pentru că era în Roma, ceru și un cappuccino. Se așteptă să simtă un sevraj (nu fizic, ci emoțional), dar știa că dacă existase un moment în viața ei în care trebuise să aibă capul pe umeri, probabil că azi era acela. În seara aceasta. Dar Enrico, de parcă ar fi fost pus pe Pământ din simplul motiv de a o tenta, își comandă un Bellini.
   Cei doi se așezară la o masă din curtea barului unde acum o oră ar fi fost soare, dar care acum era în umbră și aerul era aproape la fel de perfect cum ar putea fi în luna august, în Roma. Când le sosiră băuturile, îl privi pe Enrico gustând.
   - Ce părere ai? întrebă ea.
   Păru să ia întrebarea mai în serios decât intenționase ea.
   - Eu fac unul mai bun, dar e greu să o dai în bară cu Prosecco și suc de piersici. Ar fi trebuit totuși să pună piure de piersici proaspete, nu să fi folosit suc îmbuteliat. Diferența este enormă.
   Apoi se aplecă peste masa mică și rotundă, cu coatele sprijinite pe fierul forjat.
   - În ce belele te-ai băgat, mio amore? Dacă-mi spui, poate îmi va fi mai ușor să-ți fac rost de acel pistol.
   Cassie băgă mâna în geantă după telefon, plănuind să-i arate articolul din New York Post. Nu era sigură câte avea să-i mai spună după asta. Dar înainte să apuce să facă ceva, văzu că are un mesaj de la Buckley. Voia să știe care era diferența dintre „Curtezana ucigașă cu cărucior” și „produsele dulci de patiserie”, dar recunoscu că îi plac clar amândouă. Mesajul era jucăuș și perfect, și se trezi că zâmbește. Se simțea ușurată pentru că o contactase; se simțea puțin tulburată de cât de fericită o făcuse acest mesaj scurt din partea lui.
   - Vești bune? întrebă Enrico.
   - Da. Chiar sunt vești bune.
   - Deci nu mai ai nevoie de acel pistol?
   Se uită la cocktailul Bellini timp îndelungat. Era atât de frumos. Alcoolul era atât de frumos. Culorile, sticlele, etichetele, paharele. Ritualurile. Barul acesta servea Bellini într-un pahar mare stil cupolă, cu o dungă roșu cu verde în partea de sus. Încă era aproape plin.
    Și-l imagină pe Buckley citind ziarul - versiunea pe hârtie, tipărită, un dinozaur care supraviețuise din vremurile de dinainte ca asteroidul digital să le șteargă de pe suprafața Pământului pe majoritatea celorlalte rude ale sale - într-o cafenea din West Village.
   Cu numai 90 de minute în urmă, la barul din liotei, avusese fantezia că-l va duce pe acest tânăr sus la ea în cameră? Da.
   Deschise aplicația pe telefon și găsi articolul despre ea din ziar.
   Apoi îi dădu telefonul.
   - Lectură plăcută, îi ură ea.

   După ce termină de citit, Enrico lăsă telefonul pe masă și se sprijini de spătarul scaunului, încrucișându-și brațele la piept.
   - Deci ei cred că tu l-ai omorât pe tipul ăsta? întrebă el, pe un ton aproape ca de procuror.
   - Da, răspunse ea, deși nu era complet sigură la cine se referea când spunea „ei”.
   La presă? FBI? Poliția din Dubai? Serios, ar fi putut fi oricare dintre aceștia.
   - Dar nu ai fost tu.
   Aproape că-i spuse adevărul. Aproape că recunoscu față de el că la început își făcuse griji că ea îl omorâse pe Alex, dar că sperase că nu - și că acum era sigură că nu fusese ea. Dar trebuia să-și mențină versiunea clară. Așa că răspunse:
   - Când am plecat din camera de hotel, era încă în viață. Urma să se îmbrace și să se pregătească pentru ședințele lui din Dubai.
   - Deci cineva l-a omorât după ce ai plecat tu.
   - Exact.
   - Și acum îmi ceri mie un pistol.
   - Da.
   El ridică o sprânceană.
   - Nu cred că ai de gând să mă omori pe mine.
   - Nu. Niciodată.
   El trase aer adânc în piept. Se uită în ochii ei.
   - O să-ți fac rost de armă.
   - Mulțumesc, zise ea.
   - Știi, s-ar putea ca niște reporteri locali să dorească să-ți ia un interviu. Știu la ce hotel stai?
   - Potrivit avocatei mele, vor afla. Dar nu m-a abordat nimeni în holul hotelului. Nimeni, cel puțin nu în după-amiaza aceasta, nu a stat în fața intrării în hotel.
   - Încă un motiv pentru care mă bucur că ne întoarcem la mine în apartament.
   Cassie simți un mic junghi la gândul că-l va dezamăgi. Se uită în jos și-și privi mâinile din poală, încercând să se adune. Ar fi fost mult mai ușor dacă ar fi putut să bea ceva. Măcar un pahar. Dar dacă ar fi băut un pahar, ar fi urmat și al doilea, și apoi ar fi ajuns încă o dată în brațele și în patul lui.
   - Nu ne întoarcem la apartamentul tău, spuse ea. Nu putem. Eu nu pot.
   El păru demoralizat.
   - De ce?
   - Nu vreau să îi pun în pericol pe fratele tău și pe prietenul tău. Nu vreau să te pun în pericol pe tine.
   - Deci ne întoarcem în camera ta de hotel?
   Cassie își dădu seama că nu înțelesese greșit ceea ce spusese ea, dar se agăța de o mică speranță. Cassie se simți flatată.
   - Nu, răspunse ea fermă.
   Ridică ceașca cu cappuccino și analiză laptele care se învârtea în ea o clipă, puțin hipnotizată de farmecul său. Luă o gură.
   - Nu ne întoarcem. Eu o să mă întorc. Mă duc singură. O să luăm arma, și apoi mă conduci înapoi la hotel - până la recepție. Te rog. Și mâine o să-ți las pistolul într-o cutie sau un fel de pachet înainte să plec de la hotel. O să ți-l las la recepție.
   - Cred că ai nevoie de mine.
   - O, am nevoie de multe lucruri, Enrico. Chiar am. Crede-mă: lucrurile de care am eu nevoie? Formează o listă foarte, foarte lungă. Dar nu pot să te las să-ți asumi acest risc. Și...
   - Și...?
   - Lucrurile s-au schimbat de săptămâna trecută.
   - Din cauza articolului din ziar? întrebă el.
   - Din cauza faptului că există un alt bărbat.
   - Care nu exista săptămâna trecută?
   - Exista, dar nu era ca acum.
   El dădu din cap. Dezamăgirea lui deveni și mai mare, dar Cassie simțea că nu era rănit. Era o diferență între cele două.
   - Tot aș putea să stau cu tine, insistă el.
   - Nu. Nu aș permite asta. Nu voi sta cu niciunul dintre ceilalți însoțitori de zbor din același motiv. Nu ar fi corect față de ei.
   - Există vreo șansă să-ți faci griji degeaba?
   - Da, răspunse ea, deși nu credea asta.
   Se gândi la ce-i spusese avocata când vorbiseră la telefon în acea după-amiază. Cassie știa ce simțise pe pielea ei când fusese pe peronul de la metrou, în Manhattan, în acea zi. Erau acolo, undeva.
   O urmăreau. Dar, pentru binele lui Enrico, continuă:
   - Mi-a trecut prin cap și asta. Să sperăm că așa este.
   El mai luă o gură din Bellini și păru mai puțin satisfăcut de băutură decât fusese la început. Cassie se îndoi că avea să-l termine.
   - Mai am o întrebare pentru tine, zise el.
   Arăta acum foarte serios.
   - Întreabă-mă orice.
   - Ți-a trecut vreodată prin cap că poate bei prea mult?

   Telefonul îi sună aproape exact în clipa când plecară de la bar și porniră pe drumul scurt către apartamentul lui Piero Bianchi, unchiul lui Enrico.
    Văzu că era sora ei și răspunse, făcându-i semn lui Enrico că avea să se oprească pentru a se putea concentra la apel.
   Își aduse aminte de e-mailul de la Rosemary, pe care-l citise în avion noaptea trecută, și-și dădu seama cu regret că nu-i răspunsese.
   Imediat ce spuse „alo”, Rosemary începu să vorbească.
    - Tocmai ce au venit doi agenți FBI la mine acasă, zise ea, furia ei fiind evidentă prin telefon. Au venit doi agenți FBI și doi membri ai poliției militare la biroul lui Dennis de la baza militară. De. La. Bază. Cassie, ce naiba, cât de rea e situația? Ce ai făcut?
   - Îmi pare rău, draga mea. Ar fi trebuit să-ți răspund la e-mail. Doar că...
   - Doar că ce?
   Doar că mi-a fost distrasă atenția când aproape că am doborât o femeie la aeroport în Roma, pe care am crezut că am văzut-o în Dubai. Doar că am fost atacată cu spray cu piper. Doar că am pierdut noțiunea timpului când am fost interogată la Serviciul de Securitate al Aeroportului Fiumicino.
   Doar că am căzut într-un somn adânc. Doar că am vorbit cu avocata mea.
   Doar că tocmai am convins un barman italian să-mi facă rost de un pistol.
   Dar nu spuse nimic din toate acestea. În schimb, se îndepărtă vreo 2 metri de Enrico și zise:
   - Doar că am uitat.
   - FBI-ul Cassie. Tocmai FBI-ul.
   - Ce te-au întrebat? Ce l-au întrebat pe Dennis?
   Îl văzu pe Enrico privind-o. Arăta îngrijorat.
   - Au vrut să știe ce naiba relație ai tu cu soțul meu. Au vrut să știe dacă ai discutat vreodată chestiuni legate de bani cu mine. Cu el. Cu noi. Au vrut să știe dacă te-ai comportat ciudat în ultima vreme. Sau vreodată în viața ta. Au vrut să știe cât de mult bei. Și lista continuă.
   - Te rog.
   - Au vrut să știe dacă te-am văzut vreodată cu oameni străini sau cu acest Alex Sokolov - cel care a fost omorât. Am ghicit că și el a locuit în New York, la fel ca tine. Au vrut să știe ce ai povestit despre Dubai. Sau Europa. Povești din călătorii.
   - Ce le-ai spus?
   - Le-am răspuns că nu ai nicio relație cu Dennis, în afara faptului că e cumnatul tău. La început am crezut că vor să sugereze că voi doi aveți un fel de relație amoroasă - și poate că asta au și sugerat dar nu a fost asta. Cel puțin, nu ăsta a fost subiectul principal.
   - Nu avem așa ceva! Te iubește. Eu te iubesc.
   - Încercau să afle altceva. Era ca și cum credeau că el îți spune lucruri despre serviciu pe care nu ar trebui să le spună nimănui!
   - Îți spun că nu aș înțelege o iotă.
   - Nu cred că asta aveau ei în minte, Cassie. Știi că ceea ce face el este secret. Lucrează la departamentul de arme chimice, pentru numele lui Dumnezeu!
   - Ce altceva le-ai mai zis?
   Rosemary își suflă nasul. Cassie își dădu seama că pe cât de furioasă era sora ei, pe atât era de speriată: probabil că plânsese înainte să o sune. În vocea ei se auzea mai mult teroare decât ostilitate.
   - Le-am spus că bei prea mult, dar că nu ești - cel puțin din câte îmi dau eu seama - la fel de iresponsabilă ca tatăl nostru. Le-am spus că nu știu nimic despre niciun om ciudat din viața ta, deoarece nu-l cunosc pe niciunul dintre prietenii tăi. Și nici pe iubiții tăi. Când le-am zis asta, cred că a sunat dubios, dar m-a făcut să mă simt tristă. Mi-am dat seama că nu știu nimic despre lumea ta, în afară de faptul că tot timpul călătorești în locuri interesante și le aduci copiilor mei cadouri drăguțe.
   Cassie voia să se răstească la ea, să spună ceva în apărarea ei legat de faptul că Rosemary era, de fapt, cea care o ținea departe de ea. Dar sora ei era deja atât de supărată, iar Cassie știa că era vina ei că Rosemary fusese târâtă în coșmarul acesta, așa că nu răspunse.
    În schimb, întrebă doar:
   - Și pe Dennis l-au întrebat tot genul ăsta de lucruri?
   - Nu știu. El era la bază și nu am putut să vorbim. Dar presupun că da. L-au târât într-o sală de conferințe și l-au interogat.
   - Păi, se pare că nu a avut nimic de ascuns.
   - Nimic de ascuns? Munca lui Dennis implică arme chimice. Tu crezi că e doar un inginer tocilar și amuzant, dar tocilarul ăsta își petrece zilele neutralizând gaz sarin, gaz VX și unele dintre cele mai înfricoșătoare arme din arsenalul țării noastre.
   - Știu.
   - Adică totul este foarte bine păzit!
   - Înțeleg, zise Cassie pe o voce moale.
   - Și acum FBI-ul îl interoghează!
   - Dar nu a făcut nimic rău.
   - Știu asta. Și tu știi asta. Doar că...
   - Doar că ce?
   - Nu arată deloc bine. Arată teribil.
   - Îmi pare rău, murmură Cassie. Sincer.
   Sora ei îi ignoră scuzele.
   - Au vrut să afle ce mi-ai spus despre bărbatul acesta care a fost omorât. Le-am zis adevărul: nu mi-ai pomenit niciodată despre el pentru că nu pomenești niciodată despre mulțimea de bărbați cu care faci sex.
   - Nu sunt o mulțime, Rosemary. Haide acuma.
   - Ce ar trebui să le spun Jessicăi și lui Tim acum?
   - Presupun că nu crezi că vor fi extraordinar de mândri de mătușa lor, nu?
   - Cassie, te iubesc. Chiar te iubesc. Dar ce naiba ai făcut? E diferit de data asta. Mi-e frică pentru soțul meu și mi-e frică pentru copiii mei. Spune-mi în ce probleme te-ai băgat.
   - Nu am făcut nimic eu, zise Cassie.
   Își spuse că asta nu era o minciună. Doar rămânea pe același subiect.
   - Am petrecut noaptea alături de un bărbat interesant în Dubai. Când am plecat, era încă în viață. După aceea? Nu am idee ce s-a întâmplat.
   - Doar că avem idee ce s-a întâmplat. Cineva, practic, i-a tăiat capul. Și partea cu „bărbat interesant”? Am senzația că FBI-ul ar folosi un adjectiv mult mai diferit.

   Ușa de la intrare nu era încuiată, așa că Enrico o conduse în apartament fără să mai ciocăne.
    Trecură prin camera de zi întunecată și extrem de curată, apoi prin bucătărie, și ieșiră pe terasă. Unchiul lui purta o cămașă albă și pantaloni de costum albastru deschis, fără cravată, și sorbea dintr-un Cointreau pe terasa apartamentului său, citind ziarul sub o mică pergolă. Sacoul costumului său era așezat pe spătarul scaunului. Terasa avea o fântână înaltă de aproximativ un metru cu o zeiță care ținea un urcior, și două cutii cu răsaduri de roșii. În grădină erau lămâi. Era o oază privată minunată în mijlocul orașului.
   Cassie bănui că Piero Bianchi avea în jur de 45 de ani, și când se ridică pentru a o saluta, simți un miros de lămâiță. Era fratele mai tânăr al mamei lui Enrico, și lucra la o bancă. Avea păr scurt, la fel ca nepotul său, dar cu început de chelie mare, iar ceea ce mai rămăsese din el era mai mult alb decât negru. Dar Cassie descoperi că era mult mai apropiată de vârsta lui Piero decât de a lui Enrico și asta i se păru tulburător. Enrico îi dăduse mesaj unchiului său pentru a se asigura că era acasă, dar nu spusese de ce veneau.
    O avertizase pe Cassie să nu aducă vorba de pistol și să nu pomenească nimic de asta. Spusese ferm că se va ocupa el.
   - Dumneavoastră sunteți însoțitoare de zbor, zise Piero când se așezară la masă.
   Accentul lui era aproape inexistent.
   - Am prieteni care zboară pentru companiile Alitalia și American.
   - Piloți? Sau însoțitori de zbor?
   - Ambele. Dar mai mult însoțitori de zbor.
   - Îmi place stilul acesta de viață.
   - Așa spun și ei. Sunteți siguri că nu doriți ceva de băut?
   - Sunt sigură, zise ea.
   Se uită la Enrico, iar acesta clătină din cap și el.
   - Care e baza dumneavoastră?
   - Aeroportul JFK.
   - Nu e printre aeroporturile mele preferate. E ca un dinozaur.
   - Chiar este.
   Enrico se ridică brusc și anunță că se va duce până la baie.
   - Spuneți-mi: cum l-ați întâlnit pe nepotul meu?
   - Echipajul nostru locuiește la hotelul la care lucrează el. Mi-a preparat un Negroni excelent.
   - Nu sunt surprins. Cred că într-o zi o să-l ajut să-și deschidă un bar. Un restaurant cu bar. Dar, în primul rând, are nevoie de un partener care să știe să gătească. Știți să gătiți?
   - În frigiderul meu nu se găsesc decât resturi de mâncare indiană și iaurt stricat.
   - Presupun că asta înseamnă nu.
   - Aveți dreptate.
   Bărbatul își termină Cointreau-ul. Cassie se uită la paharul gol când acesta îl puse jos și avu senzația că pofta ei era atât de puternică încât Piero putea s-o simtă.
   - Enrico e un băiat bun, zise el, și lui Cassie nu-i scăpă cuvântul „băiat”.
   Nu-și dădea seama dacă o mustra sau o tachina - făcând-o să simtă puțină durere, dar cu intenții bune - sau dacă, pur și simplu, vorbea despre nepotul lui așa cum ar fi vorbit orice unchi, chiar dacă acel copil era un adult în toată firea.
   - Într-adevăr, fu ea de acord.
   - Când a spus că vrea să-mi prezinte pe cineva, m-am așteptat la cineva diferit.
   - Cineva... mai tânăr?
   El râse tare, din reflex.
   - Nu. La o italiancă.
   - Serios?
   - Sigur că nu. Glumesc doar. Nu știu de ce, dar am auzit ceva în vocea lui când m-a sunat care m-a determinat să cred că vrea să-mi spună ceva important, și m-am gândit că asta e: voi întâlni o persoană care gătește preparate superbe cu porc mistreț, scoici sau dovlecei, și că vrea să deschidă un restaurant cu el sau ea.
   - Îmi pare rău.
   - Dumnezeule, de ce să vă pară rău?
   - Nu sunt acea persoană. Am simțit dezamăgire în tonul dumneavoastră.
   - Chiar deloc. Dar tot încerc să înțeleg de ce a vrut să vă întâlnesc. Formați un cuplu?
   - Nu. Suntem doar prieteni.
   - Ei bine, asta chiar mă surprinde. Chiar dacă nu ați forma un cuplu, am presupus că relația voastră înseamnă mai mult decât prietenie.
   - Poate într-o altă viață.
   - Poate.
   Peste un minut se întoarse și Enrico. Cassie observă că își băgase cămașa în pantaloni. Îi zâmbi, se aplecă în față și se prefăcu că se scarpină la spate. Femeia se uită și văzu că trăgea cu degetul mare și cel arătător de cămașă ca ea să vadă conturul mânerului unui pistol pe care îl ascunsese la spate în pantaloni.

Capitolul douăzeci și nouă

   Elena îi privi pe Cassie și Enrico ieșind din apartament.
    Unchiul barmanului stătu câteva clipe în ușă, sub lumina lămpii de exterior, în vreme ce cuplul o lua în jos pe stradă. Nu le făcu cu mâna pentru că cei doi erau cu spatele, și avea umerii căzuți, părând puțin trist.
   Elena se întrebă de ce. Încercă să decidă de ce o adusese Enrico pe însoțitoarea de zbor aici. Dacă voia s-o prezinte familiei sale, ar fi adus-o mai întâi la părinții săi, nu la unchi.
   Nu avusese nevoie de niciun instrument ilegal pentru a afla informații despre Piero Bianchi în timp ce așteptase ca Enrico și Cassie să plece. Nu voia să afle decât lucrurile de bază. Află că era bancher, deși nu părea să aibă prea multe de-a face cu valuta străină, fondurile de investiții sau băncile internaționale. Finanța mai mult proprietăți imobiliare - construcții comerciale noi din centrul Romei.
   Asta o liniștea, deși nu era concludent. La urma urmei, cea mai mare parte a fondului condus de Sokolov ținea de proprietăți imobiliare. Era posibil ca managerul să-i fi povestit lui Bowden ceva despre slujba lui de zi, iar Bowden îi povestise barmanului, și cei doi veniseră acum la unchiul Piero pentru un instructaj. Orice bancher cu experiența lui Piero putea să răspundă la întrebări elementare legate de investiții sau să explice operațiunile de bază pe care le făcea Sokolov la Unisphere.
   Dar dacă Bowden avea întrebări, ar fi avut suficiente oportunități să vorbească cu bancheri cât timp fusese în Manhattan. Nu i-ar fi făcut legătura avocata aceea a ei? Nu s-ar fi dus Bowden să vorbească cu cineva din America în loc să se ducă la adăpostul de animale, la grădina zoologică sau să și-o tragă cu acel actor?
   Nu, decise Elena, cei doi se duseseră să-l vadă pe unchiul Piero dintr-un motiv care nu avea absolut nicio legătură cu fondul de investiții.
   Se gândi la ceva ce-i spusese tatăl ei: o fată inteligentă nu e proasta nimănui și inamica nimănui. O fată inteligentă are și sabia, și zâmbetul la ea. (La vremea respectivă, se gândise să-i răspundă că fosta lui soție avea numai sabia la ea și părea să se descurce foarte bine, dar îi înțelesese mesajul.)
   Superiorul ei din Abu Dhabi tocmai postulase o teorie pentru a explica legătura dintre Sokolov și Bowden.
   - E posibil ca această însoțitoare de zbor să fie mult mai inteligentă decât țintele obișnuite? o întrebase el. Poate că a lucrat tot timpul cu Sokolov, beția lor a fost o doar o păcăleală.
   - Explică-mi, îi ceruse ea.
   - OK. Bowden nici măcar nu era în cameră când ai telefonat la camera 511. A ajuns acolo cu puțin înaintea ta, iar ea și Sokolov au născocit un șiretlic când au fost prinși. Au mascat întâlnirea lor sub forma unei destrăbălări la beție.
   - Nu, erau beți criță, îl asigurase ea. Nu se prefăceau.
   Îi spusese și ea teoria sa: Bowden spusese ceva în avion despre slujba cumnatului său, iar Sokolov văzuse o oportunitate. Era o însoțitoare de zbor care făcea curse regulat spre Emiratele Arabe Unite și avea un cumnat cu o funcție importantă la o bază militară ce era plină de arme chimice. Era inginer și se ocupa de neutralizarea armelor chimice.
   Poate că însoțitoarea de zbor putea să-i ajute să-l înroleze sau să-l șantajeze. Dar Viktor avea deja un om în cadrul programului de arme chimice; FSB avea deja un curier în cadrul companiei aeriene.
   Nu aveau nevoie de ea.
   Ironia, bineînțeles, era că, în Statele Unite, FBI-ul îl investiga acum pe maiorul McCauley. Se asigurau că nu încălcase nicio regulă de securitate și că nu-i spusese cumnatei sale ceva ce i-ar fi putut transmite apoi lui Sokolov. Așa că stăteau de vorbă cu el. Stăteau de vorbă cu familia lui.
   Între timp, Viktor probabil că bănuia - nu presupunea - că însoțitoarea de zbor era ori de la FBI, ori era interesată de Sokolov, ori era de la CIA și spera să-l folosească pe Sokolov ca să îi spioneze pe cazaci. Și chiar dacă nu ar fi fost? Tot fusese în acel apartament de hotel. Poate că fusese o biată însoțitoare de zbor înnebunită după sex, în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, sau poate că fusese cineva mai periculos de atât.
   Și astfel, Viktor se așteptase (pe bună dreptate) ca protejata lui de temut să o fi omorât pe acea femeie atunci când o găsise în camera de hotel.
   Și Elena nu făcuse asta.
   După ce se întâmplase în Dubai, Viktor îi tot spusese că își fac griji că însoțitoarea de zbor va spune ceva compromițător din ce-i împărtășise Sokolov când fusese beat. Puseseră accent pe faptul că însoțitoarea de zbor o văzuse și, așadar, putea s-o dea de gol foarte ușor. Era clar că nebuna o recunoscuse în aeroportul Fiumicino. Așa că și ea avea aceste temeri. Dar se mai petrecea ceva, și acum începea să vadă clar. Nu doar că greșise față de Viktor neexecutând-o pe Bowden și nespunându-i de la început că femeia fusese în acea cameră, ci își compromisese în mod irevocabil încrederea lui în ea.
   Încrederea lor în ea. Ei credeau că cel mai probabil cruțase un ajutor al FBI-ul sau chiar un agent. Nu ar fi crezut-o niciodată, indiferent cât de elocvent ar fi explicat ea adevărul legat de ceea ce știa sau indiferent câte sinonime ar fi găsit în engleză sau rusă pentru cuvântul „beat”.
   Ei își dăduseră seama că era de la CIA; își dăduseră seama că schimbase taberele.
   Spionii (întotdeauna se simțea narcisistă și că își acorda singură importanță atunci când se gândea la ea ca la un spion, ceea ce accentua cele mai letale aspecte ale lumii ei) schimbau taberele din mai multe motive. De cele mai multe ori pentru că nu aveau de ales: fuseseră compromiși sau erau șantajați, iar schimbarea taberei era singura modalitate prin care puteau să scape de închisoare. Sau, în unele cazuri, ca să rămână în viață. Rațiunea din spatele deciziei ei din America de a-i trăda avea origini atât prozaice, cât și profunde.
   Da, odată ce se stabilise în Boston, văzuse într-un mod mai obiectiv corupția care se răspândise precum ciuma în noua Rusie, și refuză să se predea acelui amestec unic de fatalism și cinism care îi marca pe oamenii ei.
   Elena își dorea ca noua Rusie să fie mai bună decât cea veche, și asta însemna sabotarea vechii gărzi. Dar asta nu era de ajuns. Mai exista și un bărbat, care obținuse diplomă de licență și era cu 5 ani mai mare ca ea. Un american. Ea avea 24 de ani, era o tânără agentă FSB.
    Nu va ști niciodată dacă perioada de curtare fusese, de fapt, o perioadă de recrutare, deoarece, dacă ar fi să privească în perspectivă, nu existase niciodată prea mult romantism: el spusese foarte clar că nu puteau fi văzuți împreună pentru a nu fi descoperit vreunul din ei. Dar el fusese cel care-i spusese că tatăl ei nu suferise un accident cerebral când Elena avea 20 de ani. Îl otrăviseră cu iodură de metil, alegând acest pesticid deoarece cauza morții imita un atac cerebral. Cazacii făcuseră asta. Viktor Olenin. La vârsta lui înaintată, tatăl ei devenea prea vorbăreț și prea critic față de președintele Federației Ruse. Devenise o problemă pentru ei, o persoană imprevizibilă.
   Dar supraviețuise, în ciuda toxinei. Cu greu, dar supraviețuise.
   Acum, acel tânăr era profesor de științe politice în Berlin. Elena încetase să se mai uite pe conturile lui de pe rețelele de socializare când văzuse să iubita lui nemțoaică devenise soția lui nemțoaică.
   Elena oftă. Se întrebă dacă încrederea lui Viktor în ea începuse să se șubrezească încă dinainte ca ea să hotărască să nu o omoare pe însoțitoarea de zbor. Dacă da, atunci când începuseră să se îndoiască de devotamentul ei? De loialitatea ei? Nu conta. Ceea ce conta era faptul că ei credeau că îi cruțase viața lui Bowden din motive mult mai rele decât din simplă bunătate. Era posibil să o omoare chiar dacă se ocupa de însoțitoarea de zbor - sau, ca să fie mai exactă, imediat ce se ocupa de însoțitoarea de zbor.
   Și totuși, când analiză tabla de șah, executarea femeii tot părea o mutare viabilă pentru toată lumea. Elena își expusese aceste griji superiorului, și Washingtonul delibera dacă era timpul să intervină.
   Dar ea era pe departe cel mai adânc infiltrat agent în lumea cazacilor, singura din interiorul grupului care putea să le spună ce face Olenin. Și asta conta.
   Simți o tragere de inimă gândindu-se la Soci. Era în sângele ei, în ADN-ul ei. Încă nu era pregătită să renunțe la asta. Nu încă.
   Tatăl ei, din câte știa ea, nu avusese niciodată o ascunzătoare: un apartament în Amsterdam sau o căsuță în afara orașului Johannesburg în care să se poată retrage. O crisalidă secretă cu mâncare și bani, și cu un pașaport în plus, din care putea pleca cu aripi noi și cu o identitate nouă. Dar numai pentru că ea nu știa, nu însemna că nu existase una.
    Nu le spui niciodată celor pe care-i iubești că ai o ascunzătoare. Așa îi protejezi. Elena nu-și făcuse niciodată una, și nu se putu abține să nu se întrebe acum dacă această mândrie tinerească excesivă - N-o să am niciodată nevoie de una: sunt suficient de deșteaptă și am mulți prieteni sus-puși - nu avea să se întoarcă împotriva ei acum.
   Îi urmări pe barman și pe însoțitoarea de zbor de la o distanță potrivită.
    Soarele apunea, așa că era mai ușor să urmărești pe cineva la ora aceasta. În plus, erau mulți turiști și oameni care ieșeau să ia cina în acest cartier, așa că se putea pierde printre ei în cazul în care Bowden s-ar fi întors brusc. Dar era improbabil ca femeia s-o recunoască cu noua ei nuanță la păr. Îl vopsise așa în mod special ca să nu riște să se repete ce se întâmplase de dimineață la aeroport.
   Elena observă că cei doi nu se atingeau în timp ce mergeau, deși încă era posibil să se întoarcă la hotelul ei. Dar în loc să traverseze Villa Borghese, se plimbară pe Via di Villa Ruffo, așa că presupuse că se vor opri la un restaurant pe drum.
   Întrucât se mocăiau, trebui să încetinească și ea, ceea ce însemna că trebuia să îndure fluierăturile ocazionale și exclamațiile bărbaților tineri care treceau pe trotuar său care treceau pe lângă ea - încet - pe scuterele lor colorate marca Vespa. Ea le zâmbi bărbaților ale căror remarci erau mai puțin jignitoare, pentru că era important să nu facă o scenă, și-i ignoră pe ceilalți.
   Când ajunse în Piazza del Popolo, în vreme ce barmanul și însoțitoarea de zbor treceau pe lângă un gard negru care le venea până la mijloc, cu o cicloidă frumoasă de fier forjat, și se apropiau de marele obelisc din centrul parcului, Elena își dădu seama de ce o dusese Enrico pe Bowden acasă la unchiul său. Piero avea o căsuță undeva la țară. În Toscana. Fără îndoială, tipul avea permis de vânătoare. Poate chiar un permis de portarmă ascuns.
    Nepotul lui o dusese pe însoțitoarea de zbor la apartamentul unchiului său ca să facă rost de o armă pentru femeie.

Capitolul treizeci

   - Deci chiar nu o să-mi permiți să-ți fac unul dintre cocktailurile mele Negroni perfecte? o întrebă Enrico atunci când intrară în holul hotelului în care stătea ea.
   Din instinct, se uită în jur să vadă dacă era vreun membru din echipaj pe acolo. Nu era niciunul. Holul hotelului era atât de mic în comparație cu cel al hotelului Royal Phoenician - era mai mult ca o cameră de zi, nu o sală - tavanul era jos și decorul era modest.
   Observă tapiseriile în stil renascentist de pe pereți și canapeaua pe care stătuse în acea după-amiază.
   - Nu, răspunse ea, deși se uită cu jind la bar în timp ce se apropiară de lifturi, urechile ei prinzând viață la auzul paharelor, al râsetelor și al muzicii care răzbăteau ocazional din cadrul petrecerii care era în toi.
   Luaseră cina la o trattoria romantică cu ziduri de cărămidă și lumânări aprinse, puse în candelabre din fier forjat, unde ajutor de bucătar era prietenul său, așa că mâncară ca niște regi pe bani foarte puțini, adică banii pe care și-i permiteau să-i cheltuie. Cassie nu mai mâncase niciodată o salată cu panzanella atât de bună, fiecare roșie având o nuanță diferită de roșu sau portocaliu. Vinurile erau excelente, îi spuse Enrico, dar Cassie insistă că nu va bea nimic, așa că nu bău nici Enrico.
    Stătu cu spatele la perete și bău apă minerală, holbându-se la intrarea în restaurant. Nu era sigură ce caută. Nu era sigură pe cine caută. Chiar nu credea că Miranda - sau altcineva - ar fi apărut în restaurant, dar după întâmplarea de la Fiumicino nu era dornică să stea cu spatele la ușă.
   Fusese o seară minunată, deși fusese și (își spuse ea) avea să rămână și în continuare neclintită în hotărârea sa: fără alcool, fără sex. Cassie îl duse sus la ea în cameră ca să poată să-i dea pistolul.
   Era conștientă că ea știa mai multe despre armele de foc decât el. Dar Enrico nu îndrăznise să scoată pistolul Beretta la restaurant, așa că stabiliseră că se vor retrage la ea în cameră ca să i-l poată da acolo.
   Cassie îi spusese clar că nu vor face sex, dar știa că el totuși rămânea plin de speranță. Era mult mai fermecător decât ar fi trebuit să fie la vârsta lui; era la fel de neobișnuit să primească un refuz așa cum era ea de neobișnuită să refuze.

   Când ajunseră în camera ei, Cassie văzu că luminița roșie de pe telefonul fix de la birou era aprinsă.
   Imediat îi crescu nivelul de anxietate. Enrico stătu răbdător în fața geamului, cu spatele la ea, fiind ascuns de draperii, în timp ce ea ridică receptorul și ascultă. Se pare că avea două mesaje.
   - Bună. Sunt Makayla. Voiam să văd ce faci. Cum de nu mi-a trecut prin cap să-ți cer numărul de telefon? Voiam doar să verific dacă ești bine. Mai vrei să ieșim să bem ceva? Sau ai avea chef să mergi cu noi la cină? Eu sunt în camera 713.
   Cassie își făcu o notiță mentală cu camera însoțitoarei de zbor și apoi ascultă al doilea mesaj.
   - Salut, Cassie, tot eu sunt. Makayla. Câțiva dintre noi o să ne întâlnim la recepție la 7 și jumătate. Poți să ni te alături dacă vrei. Nu considera că insist. Poate îmi dai mesaj după ce te trezești sau după ce te întorci de unde ești plecată, spuse ea, și de data aceasta îi lăsă numărul ei de mobil.
   Cassie îl notă și-i dădu mesaj ca să-și ceară scuze că nu răspunsese. Îi scrise că mersese să facă o plimbare lungă, dar că acum se întorsese în camera de hotel și că era bine. O anunță că va rămâne acolo în seara aceea. Îi mulțumi.
   - E totul în regulă? întrebă Enrico.
   - Da. Era doar o colegă care voia să se asigure că m-am întors în siguranță în cameră.
   - OK.
   Bărbatul ridică cartea scrisă de Tolstoi de pe noptieră, de lângă ceasul digital al hotelului.
   - Ai citit vreodată ceva de Carlo Levi?
   - Nu.
   - Ar trebui să încerci - dacă-ți place Tolstoi. A scris frumos despre țăranii italieni. Compatrioții mei de odinioară. A avut un suflet asemănător cu cel al lui Tolstoi. „Viitorul are o inimă antică.” Cred că am zis-o bine.
   - Mulțumesc. Nu-mi închipui că voi găsi cărți de-ale lui la aeroport.
   - Să-l cauți când ajungi acasă, spuse el, și, într-un fel, tonul lui făcu să pară că ideea de acasă suna ca un vis de nerealizat pentru ea: un port pe care nu avea să-l mai vadă niciodată.
   Enrico zâmbi și se așeză pe marginea patului. Bătu în saltea, invitând-o să se așeze lângă el. Patul nu era făcut și arăta ca vai de el, așa cum îl lăsase după somnul de după-amiază. Se așeză lângă el și bărbatul scoase pistolul. I-l dădu și apoi băgă mâna în buzunarul din față al pantalonilor ca să scoată gloanțele.
   Pistolul era mai greu decât se așteptase ea, dar îi plăcea soliditatea și simplitatea lui. Greutatea lui. Se simțea mai robust decât o pușcă.
   Și mirosul - metalic, ca de mașinărie - o aduse imediat înapoi în clasa de la liceu, din acele după-amiezi de început de toamnă, când participase la cursul de siguranță pentru vânătoare și fusese învățată de un soldat ieșit la pensie cele trei tipuri de încărcătoare (tambur, cutie, sector) și unde stă praful de pușcă într-un cartuș. Apoi reveni în pădure, cu un alt set de amintiri: aroma frigului tomnatic. Frunze umede în nămolul prin care-și croiau drum. Copaci în descompunere. Haine umede.
   Se gândi la respirația tatălui ei, cu iz de bere, atunci când arăta spre urmele de căprioare de pe pământul moale sau spre excrementele de căprioare de pe frunzele ce acopereau poteca îngustă.
   Pistolul Beretta era un model 92 compact, complet negru. Scoase încărcătorul ca să se asigure că era gol. Trase și închizătorul, ca să se asigure că nu era niciun glonț în el.
   - Gloanțele sunt atât de mici, remarcă Enrico.
   Puse 4 în mâna ei și îl frecă pe al cincilea între degetul arătător și degetul mare. Ea i-l luă din mână.
   - Au loc toate 5 în pistol?
   Ea examină încărcătorul.
   - Da. Probabil că în încărcătorul acesta încap de 3 ori mai multe.
   El clătină din cap.
   - Ar fi trebuit să fur mai multe gloanțe.
   - Dumnezeule, nu.
   Cassie se gândi că încărcarea armei era ca încărcarea unui dozator de dulciuri Pez, câte un cubuleț de zahăr pe rând. După ce introduse cartușele în încărcător, se folosi de podul palmei ca să-l introducă la loc în mânerul pistolului. Speră că făcuse totul cum trebuie. Apoi puse pistolul pe noptieră lângă telefon. Nu voia să se obișnuiască să-l simtă în mână cât timp Enrico era lângă ea pe pat. Voia să facă asta odată ce rămânea singură.
   - Deci acum ce facem? întrebă el.
   Cumpăraseră o cutie mare de metal cu ciocolată Perugia în drum spre hotel. Planul era ca a doua zi dimineață, după ce ea și restul echipajului plecau de la hotel, să-i lase cutia unui prieten de-al lui care era în tură la recepție. Pistolul va fi pe fundul cutiei, descărcat, sub ciocolată.
   - O să-ți mulțumesc și o să te conduc până la ușă.
   - Și o să mănânci ciocolata?
   Ea îi zâmbi. Enrico era adorabil. Era jucăria perfectă.
   - Poate că o să fac un spațiu în cutie. Trebuie să fie spațiu pentru pistol, nu?
   - Și o să încerci să dormi? întrebă el.
   - Cred că da. Dacă cineva vrea să mă omoare, a avut toate șansele în această după-amiază și în această seară.
   El îi luă mâna cu ambele mâini și se uită la ea. Ochii lui păreau adormiți în lumina din cameră.
   - Dar ți-e frică. Și ai vrut un pistol.
   - Mi-e mult mai puțină frică acum.
   - Dar mâine? Și poimâine? Și răspoimâine? Care e planul tău?
   Ea îi ridică degetele spre gura ei și i le sărută o dată. Apoi le sărută și a doua oară.
   - Nu am un plan, răspunse ea. Mi-aș dori să am, dar nu am.
   Adevărul era că, de când se trezise în Dubai lângă cadavrul lui Alex Sokolov, trăise de la o oră la alta. Mai întâi, nu-și dorise decât să se îndepărteze de cadavru și de posibilitatea închisorii și să ajungă la Charles de Gaulle. Apoi să aterizeze în America. Apoi să-și găsească un avocat. Și apoi să supraviețuiască în fața FBI-ului. Apoi.
   Apoi. Apoi...
   Dar nu putea să-i spună toată astea, fiindcă Enrico credea - sau cel puțin se prefăcea că ar crede - că Alex Sokolov fusese în viață când ea plecase din camera lui de hotel.
   - Ei bine, eu am un plan, zise el, cu sprâncenele ridicate și o expresie jucăușă pe față.
   Ea clătină din cap.
   - Nu mă gândesc la ceea ce crezi tu că mă gândesc, ripostă el.
   - Te gândești că ești atât de frumos încât o să mă las fermecată de tine. Ei bine, ești atât de frumos, și sunt deja fermecată de tine. Dar încerc să fac lucrurile mai bine. Să fiu mai bună. Așa că, te rog, nu mă mai tenta pentru că nu sunt renumită pentru voința mea de fier.
   - Nu, mă gândeam să dăm drumul la televizor și să jucăm jocuri video sau să ne uităm la filme. Mă gândeam să sun jos ca să-mi aducă niște cafea, doar mie.
   - Nu-ți pot permite asta. Ți-am spus deja, nu vreau să-ți asumi acest risc.
   - Pot să-ți spun ceva?
   - Sigur.
   - Deja am vorbit la pază. Le-am zis că renumita „Curtezană ucigașă cu cărucior” stă aici și că ziariștii și reporterii s-ar putea să încerce să se furișeze la etaj. Vor fi mult mai atenți la recepție.
   Ea se lăsă pe spate și-l analiză.
   - Uau. Ești bun.
   - Ești impresionată?
   - Da.
   Enrico ridică arma și o ținu de mâner.
   - Și avem asta. Dacă rămânem împreună și ne uităm la televizor și jucăm jocuri video? Nimeni nu ne poate face rău.
   Îi luă pistolul din mână. Își făcu griji că ar putea să tragă un foc din greșeală.
   - Mi-aș dori să fie adevărat. Dar nu este.
   Apoi se ridică în picioare și cu mâna liberă îl ridică și pe el. Apoi îl conduse până la ușă.
   - Cutia cu ciocolată va fi jos mâine-dimineață, cu pistolul unchiului tău în ea, promise Cassie.
   - Să-mi dai mesaj, o rugă el.
   - Așa voi face.
   - Și ne vedem săptămâna viitoare?
   - Da, categoric, răspunse ea, deși nu credea asta.
   Avea un presentiment că nu avea să-l mai vadă niciodată. Apoi îl sărută pe obraz, îi mulțumi încă o dată și-i ură noapte bună. După ce plecă, se gândi la ce-i sugerase avocata sa și încuie ușa bine.

   După ce plecă, se așeză pe scaun și se întoarse astfel încât să fie cu fața la ușă, exersând ținutul pistolului Beretta cu ambele mâini.
   Închise un ochi și privi cătarea prin înălțător, ținta fiind vizorul de la ușă și apoi mânerul. Trase de siguranță, apoi o puse la loc.
   Era târziu aici în Roma, dar în Manhattan se apropia ora cinei. Îi dădu mesaj lui Ani să vadă dacă mai aflase ceva. Ani îi răspunse că nu. Îi dădu mesaj surorii sale ca să-și ceară scuze pentru că îi provocase atâtea griji - nu doar acum, ci de-a lungul anilor – și-i spuse că o iubește. Îi trimise mesaj prietenei sale Gillian ca să-i mulțumească pentru toată dățile când o adusese acasă și când îi ținuse părul atunci când vomitase în toaletă. Nu, toalete. La plural.
   Toalete din baruri, toalete din cluburi, toalete din casele oamenilor.
   Îi dădu mesaj Paulei ca să-i spună să-și țină tricoul pe ea, o glumă de-a lor legată de cât de nerăbdătoare erau să bea de fiecare dată când erau împreună și de cum una din ele ajungea mai mereu să-și dea jos tricoul în acele nopți. Cassie își aduse aminte cum îi ținuse părul Paulei în același fel în care Gillian îl ținuse pe al ei. Îi dădu mesaj lui Megan ca s-o roage să facă cu mâna porții Brandenburg pentru ea. Adăugă cât de mult îi plăcuse întotdeauna să zboare alături de ea. Lăsă cuvintele „filet mignon” cu hashtag la final, făcând referire la acea zi când Megan servise un bărbat plictisitor, supărat și extrem de nesuferit de la clasa întâi.
    Bărbatul aruncase cu aperitivul, filet mignon, pe podeaua din cabină și se plânsese în ultimul hal de parcă ar fi fost vina lui Megan. Ea îi spusese cu un zâmbet sincer:
   - Ce bine că avem porții de rezervă.
   Apoi îi adusese tipului o bucată de carne pe care o clătise cu apa nepotabilă de acolo, o reîncălzise și apoi i-o pusese pe farfurie.
   Și-i dădu mesaj lui Buckley ca să-i răspundă la cea mai recentă întrebare a sa:
   Care este diferența dintre „Curtezana ucigașă cu cărucior” și „un produs de patiserie dulce”? Amândouă sunt dulci și amândouă sunt „coapte”, dar o niciunul nu este nici pe departe atât de bun ca tine.
   Cassie speră că mica ei glumă avea să-l facă să zâmbească, dar adevărul este că o făcu pe ea se rușineze. Nu recunoștea doar că bea; ci era realitatea faptului că era toxică; întotdeauna riscase să îi subaprecieze pe oamenii pe care îi iubea sau pe care probabil avea să-i iubească cândva. Prea des îi forța să ia aceleași decizii proaste pe care le lua ea sau îi forța să plece din viața ei. În cel mai bun caz, îi forța să le pese de ea. Azi, deși trează, determinase un tânăr cuminte să fure un pistol de la unchiul său pentru ea. Avusese nevoie de Makayla ca s-o aducă la hotel după ce fusese atacată cu spray-ul cu piper. Și atacase, la rândul său, o femeie într-un aeroport internațional.
   Îi scrise lui Buckley un al doilea mesaj:
   Când ți-am trimis mesajul de mai sus, am vrut să fac o glumă. Dar vreau să știi, Buckley, este și adevărat. Este cel mai adevărat lucru pe care l-am spus vreodată. Eu nu sunt bună pentru tine. Nu sunt bună pentru nimeni. Nu e vorba doar de minciuni sau de faptul că sunt o bețivă, ci de cine sunt eu. Ceea ce sunt eu. Așa că... să nu mă mai aștepți. Să nu te aștepți la nimic din partea mea. Nu voi face decât să te dezamăgesc și știu că meriți ceva mult mai bun de atât. Și acest lucru este adevărat.
   Oare va înțelege că își lua la revedere de la el? Probabil că nu.
   Dar va înțelege când Cassie îi va ignora mesajul, și apoi următorul mesaj, ori pentru că făcea ceea ce trebuia, ori pentru că era moartă.
   În cele din urmă, deschise televizorul și găsi posturile americane.
   Se sprijini de tăblia patului, cu pistolul lângă ea, și privi un sitcom vechi despre doctori tineri și sclipitori care nu știau să se comporte în societate. Se va uita la orice, numai la știri nu.
   Era pe punctul de a ațipi, când fu trezită de urletul asurzitor și ascuțit al alarmei de incendiu.

Capitolul treizeci și unu

   De fapt, cine arsese aproape din temelii Moscova în anul 1812?
    Se pare că Tolstoi credea că fusese armata franceză care-i cotropise și că, de fapt, fusese un accident: prea mulți soldați care inițiaseră prea multe incendii. Focuri mici și nenumărate, care duseseră la un foc enorm ce-l alungase pe Napoleon din Kremlin - deși numai temporar. Avea să se întoarcă și să stea acolo o lună înainte ca marea retragere a francezilor să înceapă. Dar Elena știa că tatăl ei și prietenii tatălui ei erau de altă părere: rușii înșiși, puținii care rămăseseră în oraș, dăduseră foc clădirilor din lemn.
    Nu demobilizase însuși comandantul rus echipajele de pompieri? Nu ordonase el ca mașinile de pompieri să fie distruse? Nimeni nu va ști niciodată cu certitudine unde s-ar încadra acel infern în spectrul dintre sinucidere și sabotaj, dar Elena crescuse cu certitudinea că înșiși moscoviții - cetățenii și soldații, de asemenea - fuseseră cei care distruseseră marele oraș.
   Ceea ce, în mintea ei, se potrivea la fix cu spiritul rusesc. Se vedea pe ea în lumina acelor flăcări. Își cunoștea poporul, și știa cum îi vedeau occidentalii pe oamenii ei: cu siguranță așa îi văzuseră în anul 1812 și așa îi vedeau și acum. Nu simțise asta când fusese studentă în Elveția și în Massachusetts, nu auzise asta în comentariile defavorabile de la cursul de științe politice, când se vorbea despre sclavi, gulaguri și oligarhi? Ei bine, nord americanii aveau și ei crimele lor: genocid, sclavie și, da, oligarhii lor. Așa era.
   Elena și strămoșii ei trăiseră cu o greutate pe umeri care îi făcuse cândva să fie sfidători și fataliști - putând fi înfrânți numai de ei înșiși. Întotdeauna fuseseră rușii cei care, în cele din urmă, îi învinseseră, îi anihilaseră sau îi distruseseră pe ruși.
   Elenei îi era mult mai frică de Viktor decât de orice femeie sau orice bărbat pe care îi întâlnise vreodată în Occident.

   Mintea ei, așa cum făcea deseori, îi fugi la Soci și la casa de vacanță a tatălui ei din acel oraș. Căminul ei de acolo.
    Fusese cruțată în mare parte de construcțiile satului olimpic de acolo, dar priveliștea către munții din sud-vest se schimbase: în depărtare se vedeau străzile tăiate prin pădure, iar în timpul iernii se vedeau potecile alpine care fuseseră amenajate prin zăpadă. Tatăl el ar fi fost îngrozit dacă ar fi apucat să vadă aceste schimbări. Cu toate acestea, priveliștea către est rămăsese neschimbată, la fel de rustică și de primitivă ca pe vremea când Stalin își petrecuse vara în apropiere, iar Elena presimțea că, în ciuda dezamăgirii, tatăl său s-ar fi adaptat: poate că s-ar fi obișnuit cu statul pe verandă în partea estică a casei în loc de cea vestică și și-ar fi aranjat programul zilnic în așa fel încât să se bucure de răsăritul soarelui și nu de apusul acestuia.
    Nu aveai cum să supraviețuiești în Uniunea Sovietică dacă nu te adaptai. Nu aveai cum s-o duci bine în lumea post-sovietică dacă nu erai cameleon. Tatăl ei fusese cu siguranță un cameleon. Dar fusese și un om realist și disciplinat. Era încă un motiv pentru care îl respectase și îl iubise.
   Și era rus: imposibil de cucerit de forțe dincolo de granița propriei țări. Singura persoană care reușise vreodată să-l învingă fusese soția lui rusoaică.

   Citi mesajul de la Washington de două ori ca să fie sigură. Apoi îl citi a treia oară.
   Nu era niciun pic de ambiguitate. Se zisese cu ea. Era terminată.
   Fuseseră de acord cu ea: cazacii știau că schimbase taberele.
   Înăuntrul său era o furtună de emoții, lucru neobișnuit pentru ea.
   Simțea ușurare (și o durea să recunoască acest lucru, pentru că îi plăcea să creadă că era mai presus de o emoție atât de banală precum frica), pentru că ea însăși era o dovadă a brutalității lui Viktor față de inamicii săi. Știa ce o aștepta. Dar mai simțea și rușine, pentru că se simțea ca o ratată. Da, dăduse greș față de agenție, dar, mai presus de toate, dăduse greș față de tatăl ei. Făcuse ceea ce făcuse ca să-l distrugă pe Viktor. Și mai erau și alte valuri nepotrivite și confuze care o înecau, toate începând și terminându-se cu ceața imprevizibilă în care era ascuns viitorul ei.
   Ordinele primite spuneau să o ia pe însoțitoarea de zbor și să plece de acolo. Trebuiau să plece amândouă de acolo.
   Va declanșa alarma de incendiu așa cum plănuise, deoarece bănuia că Bowden avea un pistol și nu prea voia ca femeia s-o împuște în clipa în care intra în camera ei de hotel. Dar restul serii avea să fie diferit.
   Așa că asta este.
   Ce amuzant faptul că adineauri se gândise la mult iubitul ei Soci!
   Simți un junghi în inimă știind că nu mai avea să vadă Rusia niciodată.
   Elena înțelese că punctulețul albastru de pe telefonul ei putea să-i spună locația aproximativă a însoțitoarei de zbor în ceea ce privește strada pe care se afla, dar în niciun caz nu avea cum să-i confirme dacă femeia plecase din camera ei de hotel sau nu. Dispozitivul de urmărire avea să licărească la această adresă, dar Elena nu putea să-și dea seama dacă Bowden era afară pe stradă sau ascunsă sus în camera ei.
   Așa că declanșă alarma de incendiu la etajul la care stătea Cassandra, dar pe un alt coridor. Apoi se duse rapid pe holul însoțitoarei de zbor și privi, mișcându-se din când în când odată cu mulțimea, în timp ce locatarii ieșeau din camere, sperând să se piardă printre ei arătând la fel de panicată și de adormită ca ei. Purta un hanorac negru simplu și pantaloni de trening.
   Se pare că majoritatea oamenilor credeau că era ori un antrenament ori o alarmă falsă, dar Elena observă cum majoritatea o luau ascultători pe scări - deși fără să le convină - în loc să o ia cu liftul spre recepție și apoi spre ieșirea din hotel. Cei mai mulți își luaseră hainele pe ei, deși niciunul nu era la fel de bine îmbrăcat ca acum câteva ore în urmă.
    Văzu femei și bărbați în blugi și pantaloni de trening ca ai ei, cu cămăși nebăgate în pantaloni și pantofi sport mai mult descheiați. Văzu oameni încălțați cu papuci. Văzu femei nemachiate și bărbați cu părul vâlvoi după somn. Observă cupluri care era clar că făceau sex când fuseseră întrerupți, dovadă fiind faptul că arătau și rușinați, și enervați în același timp și faptul că se țineau unii de alții înfometați. Văzu trei copiii - toate fetițe - și presupuse că erau surori. Cea mai mică avea doar 3 sau 4 ani și stătea în brațele tatălui ei, folosindu-și pumnii ca să se șteargă la ochi.
   Și o văzu pe Bowden. Iat-o acolo. Singură. Era încă îmbrăcată cu rochia pe care o purtase la cina luată cu barmanul, dar barmanul nu era cu ea. Nu putea să se decidă ce însemna asta, dar ar fi putut ușura lucrurile.
   Însoțitoarea de zbor se încălțase cu sandale. Avea o geantă pe umăr, în care Elena era sigură că ținea pistolul.
   De data aceasta, femeia nu o observă. Nu avea să se repete nebunia de azi-dimineață din aeroportul Fiumicino.
   În acel moment, îi vibră telefonul și văzu că era Viktor. Nu îndrăzni să-l ignore pe Viktor, nici măcar acum. Așa că scoase telefonul și se retrase pe scări, știind sigur că Bowden plecase din cameră.
   - Da?
   - Unde ești?
   Îi spuse, și el îi explică în detaliu ce cină grozavă avusese în acea seară.
   - Trebuie să plec, zise ea.
   - Da, fu el de acord.
   Când ieși, coridorul era gol, dar pompierii încă nu ajunseseră ca să verifice holul. Își scoase șperaclul din geantă și băgă vârful în încuietoarea de la ușa însoțitoarei de zbor. Se auzi un pocnet satisfăcător și ușa se deschise.
   Apoi Elena intră în cameră. Bowden lăsase luminile aprinse și televizorul pornit. Draperiile erau trase, ceea ce i se păru un mic noroc. Era pregătită să le tragă ea, dar dacă făcea asta, exista șansa ca însoțitoarea de zbor să observe schimbarea în clipa când avea să deschidă ușa și ori ar fi fugit, ori ar fi tras. Era o grijă în minus.
   Analiză camera cu atenție, observând geamantanul deschis, cu haine împachetate cu meticulozitate în formă de rulou sau împăturite și presate. Poate că femeia era un dezastru din mai multe puncte de vedere, dar știa să împacheteze foarte bine. Văzu cutia cu ciocolată Perugia pe comodă, tableta și încărcătoarele de pe noptieră și suportul de pixuri frumos de pe birou: arăta ca baza unei coloane romane antice. La fel ca vasta majoritate a camerelor de hotel, spațiul era dominat de un pat, în stil regal, cu un suport fals montat în perete. Cel mai important, observă poziția celor două oglinzi.
   În vreme ce se așeză exact după ușă în așteptarea însoțitoarei de zbor, din baia din stânga sa simți înainte să vadă mișcarea și încercă să se întoarcă. Dar era prea târziu.
    Știa asta și fu mai degrabă stupefiată de prostia sa decât îngrozită de realizarea faptului că va muri. Cineva intrase în camera lui Bowden în timp ce ea se dusese pe palier: când fusese atrasă spre palier de apelul lui Viktor. Un braț puternic îi cuprinse gâtul și laringele ei fu prins într-o menghină zdrobitoare, în timp ce bărbatul o trăgea spre baie. Urmă agonia unui cuțit în spatele său, un geamăt straniu de răsunător care-i scăpă pe gură.
    În ciuda durerii crunte, știu ce urmează, și se întâmplă în câteva secunde exact așa cum își imaginase ea: bărbatul scoase cuțitul și îi tăie gâtul.
   Din instinct, încercă să țipe, un reflex, dar deja se îneca cu sânge - îi tăiase mușchiul și cartilajul, exact așa cum procedase ea cu Alex Sokolov - așa că tot ce auzi fu zgomotul cuiva care parcă face gargară cu apă de gură. Și, bineînțeles, ea nu îl executase exact așa pe Sokolov. El dormea. Dormea buștean. În ultimele secunde din viața ei, în toiul acelei dureri și acelei surprize, cel mai mult o deranja faptul că o omorau în timp ce era trează.

Capitolul treizeci și doi

   Cassie stătea în mulțimea care se revărsase pe stradă și pe trotuar, în fața hotelului, și privi cum sosiră mașinile pompierilor, iar aceștia coborau în fugă și se îndreptau spre clădire.
    Cassie se simțea recunoscătoare pentru faptul că, atunci când sirena din camera ei începuse să răsune și alarma să strălucească într-un roșu aprins, era îmbrăcată încă. Era pe punctul de a ațipi; tocmai pierduse șirul a ceea ce se petrecea în sitcomul de la televizor. Așa că îi luase doar câteva secunde să se încalțe cu o pereche de sandale, să arunce pistolul în geanta de umăr alături de pașaport, portofel și cheia de la cameră. Se bucură că era august și că era în Roma. Da, era miezul nopții, dar era destul de plăcut afară.
   Socoti că erau în jur de două sute de oameni pe stradă, niciunul dintre ei nefiind alarmat, majoritatea fiind îmbrăcați în pijamale sau pantaloni de trening. Ea era printre puținele femei care purtau fustă sau rochie. O clipă, privi un cuplu de tineri frumoși ghemuindu-se unul într-altul, și deveni și invidioasă, și bucuroasă. Bărbatul putea să arate bine cu cioc și mustață fără să semene cu Satana, iar ea era clar dezbrăcată (sau aproape dezbrăcată) sub un șal portocaliu aprins pe care și-l înfășurase în jurul corpului.
   Cei doi observară că îi privește și bărbatul îi zâmbi, așa că Cassie se uită repede în jos la telefon. Se uita prin e-mailurile cu reclame comerciale când își auzi numele și ridică privirea. Era Makayla. Se îmbrăcase cu o pereche de colanți negri și un tricou alb. Cassie văzu că dormea cu părul împletit.
   - Ce distracție, comentă cealaltă însoțitoare de zbor, alăturându-i-se lângă felinarul sub care stătea.
   - Dormeai? o întrebă Cassie.
   - Da. Dormeam buștean. Presupun că e o alarmă falsă.
   - Da. Și eu la fel. Nu văd nimic care să sugereze că ar fi vreun foc. Nu e fum deloc. Nimic.
   - Doar dacă n-a fost vreo prostie în bucătărie, un mic accident.
   - Da, poate.
   Femeia se sprijini de stâlp și o surprinse pe Cassie când recunoscu:
   - În astfel de momente, mi-aș dori să mai fumez încă.
   - Ai fumat?
   Makayla dădu din cap.
   - M-am lăsat de fumat când eu și soțul meu am decis să facem copii.
   - A fost greu să te lași?
   - Chiar deloc. Am crezut că va fi, dar nu a fost așa. Pur și simplu, m-am lăsat. Ne-am spus, a venit timpul să facem copii, și ziua următoare, după ce am plecat de la un bancomat înainte să mă îndrept spre aeroport, am fumat ceea ce am știut că va fi ultima mea țigară. Erau vreo 9 său 10 rămase în pachet, și le-am aruncat. Mi-am aruncat bricheta. Desigur, n-am fost niciodată o fumătoare înrăită. Am început să fumez numai din cauza unei piese de teatru din liceu.
   - Tu glumești.
   Ea își dădu ochi peste cap.
   - Nu. O stafidă la soare. Eu am fost Ruby. Și regizorul m-a pus să fumez țigări de scenă. Aveau cretă în ele sau ceva de genul acesta, și arătau ca și cum ar fumega. Dar habar n-aveam cum să țin o țigară în mână. Așa că după repetiții, într-o după-amiază, am cumpărat un pachet de țigări adevărat ca să exersez. Era un fel de gest teatral de divă.
   - Când obișnuiai să fumezi?
   - Te referi mai târziu, după câțiva ani?
   - Da.
   - De obicei în astfel de momente.
   Cassie ridică din sprânceană.
   - Când pornea alarma de incendiu?
   - Când eram plictisită. Sau mergeam. Sau după sex.
   - Alex Sokolov era tot așa.
   Nu avusese de gând să spună asta cu voce tare. Se întrebă de ce o făcu.
   - Tipul care a fost omorât în Dubai?
   - Da. Fuma numai când era plecat în Europa, Rusia sau în Orientul Mijlociu. Cel puțin asta mi-a spus mie.
   Makayla păru să rumege cele auzite.
   - Cât de bine l-ai cunoscut? Am crezut că l-ai întâlnit în cursa de la Paris.
   - Așa este. Nu sunt mândră de mine că am ajuns să petrec noaptea cu el. Dar, da, atunci ne-am întâlnit.
   - A fost un om bun?
   Cassie văzu un alt însoțitor de zbor apropiindu-se, un tip puțin mai bătrân decât ea, pe care-l chema Justin, și care se îmbrăcase cu o pereche de blugi și o cămașă albă. Cel puțin presupuse că se îmbrăcase din nou. Se întrebă dacă dormea des dezbrăcat când călătorea, la fel ca unii dintre prietenii ei, pentru că asta însemna că nu trebuia să-și mai împacheteze pijamale. Sau poate că se încălzea repede (la fel ca ea) și-i plăcea să simtă așternuturile reci direct pe piele atunci când dormea. Poate că îi plăcea senzația erotică. În unele nopți, și ei îi plăcea.
   - Bună seara, doamnelor, începu el. Nimic nu se compară cu două ore de somn înainte să sune alarma. Și tocmai alarma de incendiu.
   - Nimic nu se compară cu asta, fu de acord Cassie.
   Și apoi, probabil pentru că ajunsese într-un stadiu în care nu-i mai păsa ce cred oamenii despre ea, continuă să răspundă la întrebarea Makaylei.
   - Da. Alex Sokolov a fost un om bun. Cel puțin față de mine. Poate că avea el niște planuri. Poate că a fost implicat în afaceri necurate. Nu l-am cunoscut bine, și probabil că beau prea mult ca să pot judeca așa cum trebuie caracterul unei persoane. Dar mi-a plăcut de el.
   Se întoarse spre Justin și-i explică, vocea ei fiind atât de monotonă pe cât reușea să o păstreze - presupuse că vorbea pe tonul unei femei care știa că tot ce sperase cândva că va avea în viață trecuse acum pe lângă ea.
   - Vorbim despre bărbatul cu care m-am culcat în Dubai, cel care a fost omorât în camera noastră de hotel. Pardon, în camera lui de hotel.
   Justin se gândi la asta o secundă. Apoi își ridică brațele, cu palmele întinse și acoperindu-și fața, semnul universal pentru predare.
   - Pot să mă duc mai încolo dacă voi două vreți să vorbiți singure. Nu intenționez să vă întrerup, spuse el pe un ton liniștit.
   - Nu, continuă Cassie. Oricum se pare că nu mai am secrete.
   Dar imediat ce propoziția îi ieși pe gură, știu că nu era adevărat.
   Nu era deloc adevărat. În unele feluri, era cel mai rău tip de minciună, deoarece sugera că secretele ei și minciunile rămăseseră în urma sa. Dar, bineînțeles, trăia doar o serie diferită de minciuni și secrete.
   - Ai crezut cumva, nu știu... că se va ajunge la ceva odată ce te întorceai în America? întrebă Makayla.
   - Aventura mea cu Alex? Nu chiar. Dar ne-am distrat în acea noapte. Poate că am fi putut să ne revedem. Poate că nu.
   Își puse telefonul la loc în geantă, strecurându-l lângă pistol.
   - Având în vedere trecutul meu, probabil că nu.
   Justin se uită în jos la pantofii săi sport, vizibil stingherit. Cu toții observară că nu se mai deranjase să se lege la șireturi, așa că se aplecă, iar Cassie își imagină că bărbatul era recunoscător pentru că avea ceva de făcut ca să nu o mai asculte discutând despre sfârșitul trist al cochetăriei ei de la hotelul Royal Phoenician.
   - Viciul meu a fost băutura, dintotdeauna, îi spuse ea Makaylei. Nu am fumat niciodată. Nu sunt sigură că aș putea să mă las de băutură așa cum te-ai lăsat tu de fumat. Fir-ar, știu că nu aș putea.
   - Beai alcool când s-a declanșat alarma?
   - Singură într-o cameră de hotel, la miezul nopții, cu o sticlă de tequila? Asta aș putea să fiu eu. Dar nu. Nu de data asta. N-am băut nimic toată ziua - și nici în noaptea asta.
   - Uite, vezi? Ești bine.
   Cassie oftă.
   - Nu. Nu sunt bine, Makayla, nu sunt deloc bine. M-ai văzut la aeroport azi-dimineață.
   Justin se ridică și spuse:
   - Ce s-a întâmplat la aeroport nu a avut nicio legătură cu băutura. Erai trează, Cassie.
   O clipă stătură toți trei în liniște, și Cassie simțea că bărbatul voia s-o îmbrățișeze - s-o consoleze dar se temea că ar fi interpretat-o ca pe ceva nu prea cavaleresc.
   - Adică, erai trează, nu-i așa?
   - Da, răspunse ea. Eram.
   - Uite, vezi?
   Priviră doi pompieri ieșind pe intrarea din față, urmați de un domn îmbrăcat într-un sacou negru și cu cravată de un roșu strălucitor, nuanța unei frunze de arțar din New England la sfârșitul lui septembrie. Mai întâi în italiană, iar apoi în engleză, ceru mulțimii să-i acorde atenție.
    Se prezentă ca fiind managerul din acea noapte și își ceru scuze profunde pentru deranjul a ceea ce se dovedise a fi, din fericire, o alarmă falsă. Spuse că toată lumea putea să se întoarcă în siguranță în camere sau să se ducă mai întâi la barul hotelului, care avea să fie redeschis timp de o oră pentru oricine ar fi dorit să bea ceva înainte de culcare - totul era din partea casei. O băutură gratis, explică el, era minimumul pe care putea să-l facă hotelul pentru a-și cere scuze pentru că toată lumea fusese târâtă afară din pat la miezul nopții.
   - Eu mă bag, zise Justin. Voi ce ziceți?
   Dar Makayla se uită urât la ei, aruncând cuțite din ochi. Cassie înțelese ce era cu acea privire.
   - Cred că ar trebui să mergem cu toții la culcare, îi spuse ea lui Justin.
   - Nu, e în regulă, interveni Cassie. Serios. Nu vin cu voi, dar dacă vreți să mergeți, vă rog, nu vreau să vă stric ploile.
   Dar Justin clătină din cap și spuse sfios:
   - Probabil ai dreptate, Makayla. Plecarea este mai aproape decât ne putem da seama.
   - Da. Așa este.
   Acestea fiind zise, cei trei se întoarseră în holul hotelului și merseră cu liftul împreună. Coborâră cu toții la etaje diferite, Cassie fiind ultima care coborî din lift, la etajul 6. Nu mai era niciun client al hotelului la acest etaj. Cassie bănui că se duseseră cu toții la bar.
   Când coborî din lift, stătu un moment îndelungat și privi coridorul. Holul nu era la fel de opulent ca al hotelului Royal Phoenician și nici la fel de lung. Dar era elegant: era perfect pentru un hotel italian drăguț. Covorul arăta puțin învechit, dar modelele aduceau aminte de o tapiserie renascentistă.
    Se gândi la norii și la marea dintr-o pictură de Botticelli și-și imagină toată munca necesară pentru a crea o culoare sau o vopsea cu cinci sute de ani în urmă, transformarea pigmenților în vopselurile acrilicele din vârful pensulei.
   Apoi porni pe hol. Simți un val de neliniște, dar trăise cu o astfel de senzație încă de când se trezise lângă un cadavru, așa că nu o băgă în seamă. Merse în liniște pe coridor, singură și singuratică, cu cheia de la cameră în mână și se uită drept în față. Își spuse că atmosfera nu era, de fapt, încărcată și că nu avea de ce să se teamă sau să fie posomorâtă. Mergea doar spre camera ei de hotel, singură, noaptea, așa cum făcuse de sute de ori în trecut, și nu avea niciun motiv să se simtă neliniștită sau speriată.
   La urma urmei, de data asta chiar era trează.
   Când își dădu seama de asta, zâmbi.
   Dar zâmbetul nu ținu mult, pentru că atunci când dădu colțul, văzu un bărbat și tresări. Pentru o fracțiune de secundă, se temu că neliniștea ei avea o cauză precisă: era frica pe care o simțea orice femeie atunci când era singură și dădea peste un bărbat în calea ei.
   Mai avea aproape 20 de metri până la camera sa, și aproape că se întoarse și o luă la fugă. Dar apoi își dădu seama că era doar Enrico, și se relaxă. Bărbatul stătea într-un fotoliu mic de la perete, cu fața în umbră, candelabrul fiind în spatele său. Lângă el se afla o masă cu un telefon pe ea. Se ridică în picioare când o văzu și veni s-o îmbrățișeze, dar ea îl împinse.
   - Tocmai m-ai speriat de mama focului, îi spuse ea.
   - Am crezut că voi fi o surpriză plăcută, zise el, pe un ton spăsit. Îmi pare rău. N-am vrut să te sperii.
   - Dumnezeule. E mai bine să fiu singură, Enrico. Ți-am spus asta.
   - Și eu aveam de gând să te las singură. Eram jos la bar când s-a declanșat alarma de incendiu. I-am ajutat să închidă. Și mi-am spus, pesemne că frumoasa mea însoțitoare de zbor e speriată.
   - De o alarmă de incendiu? Nu.
   El clătină din cap.
   - De a fi singură în întuneric, în loc să fii în pat, în camera ta, în siguranță.
   - M-am întors acum. Sunt bine.
   - Atunci o să te conduc până la camera ta și te voi lăsa acolo.
   Enrico îi întinse brațul și ea îl luă. Merseră împreună spre coridor.
   Apoi Cassie băgă cheia în ușă și o deschise.

Capitolul treizeci și trei

   Tocmai ce-i târâse cadavrul Elenei până în baie și-l aruncase în cadă când auzi vocea lui Enrico pe coridor. Nu mai avea timp să-și regândească planul. Dar cel puțin era pregătit.
   În clipa în care barmanul și însoțitoarea de zbor intrară în cameră, și ușa se închise în urma lor, el ieși din baia întunecată. Lovi cu patul pistolului craniul lui Enrico cu mâna stângă, iar cu cea dreaptă o curentă pe Bowden în coapsă cu aparatul de electroșocuri al Elenei Orlov.
    Barmanul se prăbuși imediat la pământ, inconștient, cămașa lui îmbibându-se cu sângele Elenei. Însoțitoarea de zbor scoase un sunet, se cutremură și apoi se înmuie ca o păpușă de cârpă. Pur și simplu, se topi lângă el. Se uită în sus la el în timp ce o lăsa în jos pe covor, lângă barman, și văzu teroarea din ochii ei. Avea să fie în stare să vorbească în curând, și el voia să vorbească cu ea. Dar mai întâi trebuia să reevalueze ce avea de gând să facă.
   Goli geanta femeii și văzu că avea un pistol. Perfect. Nu-i păsa de unde făcuse rost de el; putea să-l folosească. Elena pregătise terenul destul de frumos când sunase la ziar. Dar femeia nu avea să ia o supradoză din barbituricele pe care le adusese Elena. În schimb, el avea să lase în urmă o scenă din care reieșea clar că Bowden își omorâse iubitul italian și o omorâse pe noua ei prietenă rusoaică din Soci, după care se împușcase în cap cu pistolul pe care pesemne că se chinuise mult să-l obțină.
   Dar, mai înainte de toate, trebuia să transfere amortizorul de la pistolul său la al ei.

Capitolul treizeci și patru

   Aparatul cu electroșocuri fusese groaznic, și lui Cassie îi venise să țipe - în mintea ei își imagină o serie de înjurături, o femeie care înjura ca un birjar, cu un vocabular impresionant, în timp ce trecea prin durerile facerii - dar nu reuși decât să scoată un geamăt gutural și prelung.
    Apoi se trezi întinsă cu fața în jos, pe podeaua camerei de hotel, exact în fața băii, unde era Buckley stând pe vine lângă ea.
   Da, era actorul. Normal că el era.
   Chiar purta aceeași șapcă neagră. Ea fusese atât de obsedată de Miranda, și în tot acest timp fusese, de fapt, o persoană pe care ea o crezuse dulce, cu intenții bune și destul de asemănătoare cu un cățeluș. Era o dovadă clară a faptului că nu știa deloc să-i citească pe oameni și să-și aleagă prietenii, și poate ar fi fost chiar comic dacă nu urma s-o omoare în același fel în care el, sau unul dintre asociații săi - presupuse ea - îl omorâse pe Alex.
    Buckley avea să o apuce strâns de păr, să-i tragă capul pe spate ca să-i expună gâtul și s-o taie - probabil că la fel avea să facă și cu bietul Enrico - lăsând-o sângerând cu fața în jos pe covorul din cameră.
   Cassie speră că nu va simți durerea, dar știa că nu va fi așa. Își dădu seama că cel mai tare se temea de durere, de acea înțepătură puternică, scurtă, ca de lamă, ce avea să-i sfâșie pielea, și poate că asta explica de ce obișnuia să bea.
   Durerea venea în diferite forme și culori, în cea mai mare parte fiind mult mai rea decât înțepăturile, durerile și febra care afectau corpul. Aceasta era genul de durere care făcea găuri mari în suflet, distrugând stima de sine a unei persoane. Aceasta era genul de durere care te făcea să te privești în oglindă și să te întrebi de ce, pentru numele lui Dumnezeu, te afli acolo.
    Cassie înțelese că viața ei era un studiu legat de acest tip de îngrijire paliativă. Sau, ca să fie mai exactă, neîngrijire paliativă.
   Își simțea limba umflată și grea din cauza aparatului cu electroșocuri, și în timp ce privea cum conținutul genții sale era vărsat în fața ei, încercă să-și transforme gemetele guturale în cuvinte. Avea o singură propoziție de rostit, și își dorea să fie formată din cele trei cuvinte: îmi pare rău. Sau poate ceva mai precis: îmi pare rău că nu am făcut mai multe. Îmi pare rău că nu am fost capabilă să iubesc sau să fiu iubită. Îmi pare rău că nu am avut niciodată copii. Și nici măcar o pisică a mea. Îmi pare rău, Rosemary, îmi pare rău, Jessica. Îmi pare rău, Dennis, îmi pare rău, Tim. Îmi pare rău, Alex. Îmi pare rău, Enrico.
   Dumnezeule, Enrico. Pe punctul de a fi omorât din singurul motiv pentru că fusese un gentleman. Un tânăr romantic ce o condusese până în camera ei. Nu ar fi trebuit să-l lase niciodată să facă asta.
   Încă o greșeală din partea ei, o greșeală care avusese consecințe pentru o altă persoană.
   Oare îi va fi cuiva dor de ea? Lui Megan? Lui Gillian? Paulei? Chiar îi va duce cineva dorul sincer?
   Se presupune că toate lucrurile egoiste pe care le facem merg cu noi în mormânt; toate lucrurile altruiste continuă să trăiască. Nu-și putea imagina un singur lucru pe care-l făcuse, o singură faptă, care să fi adus măcar puțin cu nemurirea. Moștenirea ei? Nu avea nicio moștenire.
   Cassie își simți obrajii uzi și își dădu seama că plângea, lucru la care nu se așteptase. Piloții îi spuseseră de-a lungul timpului, de obicei atunci când beau ceva împreună, că ultimele cuvinte ale unui căpitan înainte ca aeronava să se lovească de un munte, sau să sară în aer, sau să se izbească de suprafața apei sunt: Mamă. Mămică. Mami.
    Acea femeie minunată care odinioară îi citise din cartea lui Beverly Cleary ar fi fost acum devastată de felul în care fiica sa cea mare urmase cu rigurozitate drumul soțului ei spre autodistrugere.
   Orice mamă ar fi fost devastată.
   În sfârșit, își găsi suficient control încât să poată formula o propoziție. Dar nu erau cele 3 cuvinte prin care își cerea scuze, care clocotiseră înăuntrul său, și nici rugămintea ca Buckley să-i cruțe pe ea și pe Enrico de durerea ce-i aștepta.
    Era cel mai profund adevăr al ființei care era ea, deoarece reprezenta felul în care trăise și realitatea simplă și pe față în care nu putem scăpa de cine suntem și care, de cele mai multe ori, ne duce spre moarte așa cum am trăit.
   Întoarse capul atât cât putu pentru a se uita în ochii lui Buckley și îl întrebă cu o voce încă slăbită din cauza șocului și a paraliziei:
   - Te rog. Pot să beau ceva?
   El se opri, părând să se gândească serios la rugămintea ei, și preț de o secundă lungă Cassie crezu că își mai cumpărase o clipă de viață. Avea să guste pentru ultima dată esența, ambrozia, amrita ce-i umplea venele și sufletul și care-i ținea durerea departe.
    Dar bărbatul clătină din cap ușor, aproape cu tristețe, și atașă un tub lung - un amortizor de zgomot, presupuse Cassie - capătului pistolului Beretta al unchiului lui Enrico.

   BIROUL FEDERAL DE INVESTIGAȚII
   FD-302 (redactat): MAIORUL DENNIS McCAULEY, DIVIZIA DE ARME CHIMICE A ARMATEI
   DATA: 6 august 2018
   DENNIS McCauley, data nașterii -- / -- /-- --, NSS # — -- -- --, număr de telefon (—) -- -- -- --, a fost interogat de agenții speciali identificați corespunzător RICHARD MARINI și CATHY MANNING într-o cameră de conferințe privată la BLUE GRASS ARMY DEPOT în Richmond, Kentucky.
   MANNING a realizat interogatoriul; MARINI a luat aceste notițe.
   După ce i-a fost comunicată natura interogatoriului, McCAULEY a oferit următoarele informații.
   McCAULEY a recunoscut că și-a văzut cumnata, CASSANDRA BOWDEN, sâmbătă după-amiază și seara în New York City, și a insistat că ea a avut un comportament „în mare parte“ normal. A mers împreună cu familia lui la grădina zoologică din Bronx și apoi la un restaurant din sudul Manhattanului. El a observat că își verifica telefonul mai mult decât ar face-o majoritatea adulților în timpul zilei și în timpul cinei și „cu siguranță a părut neliniștită dintr-un motiv”.
   McCAULEY a spus că nu-și aduce aminte să fi existat o dată când fusese cu CASSANDRA BOWDEN fără soția lui, ROSEMARY BOWDEN-McCAULEY, de față. A declarat că ei doi nu și-au TRIMIS niciodată e-mailuri și nu au vorbit niciodată la telefon.
   A declarat cu fermitate că nu i-a împărtășit nicio informație secretă lui BOWDEN, iar BOWDEN nu i-a cerut niciodată așa ceva. A zis că deși au discutat la nivel foarte general despre cum e viața în armată și despre munca lui ca inginer, întotdeauna au vorbit mai mult despre slujba ei decât despre a lui. A negat că i-ar fi dat vreodată documente, date, diagrame, stick-uri de memorie sau e-mailuri care aveau ceva de-a face cu neutralizarea armelor chimice sau cu stocul rămas deținut de SUA; a insistat că niciodată nu a oferit informații despre gazul sarin, VX sau oricare altă armă chimică ce nu a fost încă neutralizată, din arsenalul SUA.
   A spus că nu și-a luat niciodată de lucru acasă; a spus că nu există nicio șansă ca soția sa, ROSEMARY, să fi dat vreo informație surorii sale sau să-i fi spus CASSANDREI BOWDEN informații secrete, deoarece el nu i-a povestit niciodată nimic.
   A zis că a fost șocat că sora soției sale ar fi putut să-l omoare pe ALEX SOKOLOV, deși a recunoscut faptul că femeia are o problemă cu alcoolul.
   A declarat că nu crede că ar fi spion rus.

Capitolul treizeci și cinci

   Dar Buckley nu o împușcă.
   În schimb, ca și cum s-ar fi întâmplat altcuiva, ca și cum nu s-ar mai fi aflat în corpul ei, Cassie văzu cum o târăște de brațe în camera de hotel, departe de ușă. Rochia i se ridicase peste șolduri și femeia simțea cum covorul o zgârie pe coapse. Creierul percepu acest disconfort ca pe o binefacere: sugera că simțul tactil și mobilitatea îi reveneau.
    Când ajunseră la pat, îi dădu drumul, aruncând o pe podea ca și cum ar fi fost o canoe trasă pe plajă, iar apoi se așeză pe marginea canapelei și aținti Beretta spre pieptul ei.
   - Dacă țipi după ajutor, te omor, o amenință el.
   Cassie încercă să clatine din cap. Într-adevăr, putea să-l miște.
   - Nu o să țip, murmură ea, vocea ei fiind încă moale și răgușită.
   Încercă să se concentreze pe orice altceva în afară de vârful amortizorului lung din capătul pistolului.
   - Vorbește-mi despre Elena.
   - Elena?
   Instantaneu, își mută pistolul în cealaltă mână, apucându-l de țeavă, și o lovi tare în fluierul piciorului cu mânerul armei. Ea închise ochii și icni din reflex din pricina durerii, iar când îi deschise, el îndreptase deja arma spre ea.
    Cassie se adună și miorlăi:
   - Nu știu cine e.
   - Femeia care a venit în apartamentul lui Alex Sokolov în Dubai.
   - Miranda?
   El își dădu ochii peste cap.
   - Miranda, repetă el.
   - Am băut împreună. Am băut votca pe care a adus-o ea. Apoi a plecat.
   O lovi în celălalt picior cu pistolul, dar ori pentru că se așteptase, ori pentru că deja simțise exact această agonie, de data aceasta doar gemu printre lacrimi.
   - Ce ai făcut cu ea?
   - Ți-am zis, am băut! Asta e tot!
   - Te-a recrutat?
   - Să mă recruteze?
   - Cassie, o să vorbesc clar cu tine: singura șansă pe care o ai ca să ieși din camera asta de hotel în viață este dacă-mi dai nume. E evident că o știai pe Elena. Cine altcineva mai e implicat?
   - Implicat? Nu știu ce vrei să spui, nu înțeleg nimic, îi zise ea.
   Plângea acum, dar nu-i păsa.
   - Recruți? Implicat? Nu sunt spion! Eu nu sunt nimic. Mă cunoști. Știi cine sunt. Eu doar...
   - De ce nu te-a omorât?
   - Nu știu! îți spun că nu știu nimic, gemu ea.
   Se uită la ea și păru să se gândească. Apoi zise:
   - Aproape că te cred. Aproape.
   - Pentru că îți spun adevărul.
   - Vorbește-mi despre cumnatul tău.
   - E în armată, bălmăji ea. E maior. Lucrează la baza militară Blue Grass.
   - Ce altceva?
   - Nu mai e nimic altceva.
   Buckley se ridică, cu picioarele de-o parte și de alta a corpului ei, și aținti Beretta spre ea.
   - Timpul se scurge repede pentru tine, Cassie. De ce ai fost cu Sokolov în Dubai?
   - Ne-am întâlnit în avion, asta a fost tot, miorlăi ea. Te rog, nu mă omorî.
   - De ce era interesat de tine?
   De ce erau bărbații interesați de ea? ar fi vrut Cassie să întrebe.
   Răspunsul era simplu: pentru că era o bețivă și o femeie ușoară. Și în timp ce o mică parte din ea înțelesese sarcasmul și ura de sine, când venea vorba de viața ei, totuși, un pistol era ațintit asupra ei. Așa că răspunse simplu:
   - A vrut să se distreze. Presupun că și eu am vrut tot asta.
   Cu coada ochiului, văzu că Enrico mișcase capul. Nu îndrăzni să întoarcă privirea spre el deoarece nu voia să-i atragă atenția lui Buckley asupra tânărului barman, dar Cassie observă că avea un ochi deschis.
   - Era doar un tip din avion, continuă ea, sperând că avea să-i mențină interesul lui Buckley. Cineva cu care să o fac lată în Dubai. Nu am crezut că-l voi mai vedea vreodată.
   Nu știa dacă exista vreo șansă ca Enrico să se poată furișa spre el fără să-i atragă atenția, dar ideea aceea îi dădu speranțe.
   - A menționat numele cuiva cu care avea să se vadă în Dubai?
   - Nu. Adică, știam că urma să aibă o ședință, dar am presupus că are legătură cu fondul lui de investiții.
   - A menționat pe altcineva care lucra pentru compania aeriană?
   - Nu.
   Încercă să-l vadă pe Enrico cu coada ochiului: cu ochii care nu se concentrau pe nimic, dar care vedeau totul.
    Prietena ei Paula avusese cal când era mică, și fusese învățată să călărească astfel: să vadă împrejurimile fără să întoarcă capul, pentru ca astfel să nu deruteze animalul de sub ea din cauza faptului că-și mișcă corpul. Enrico reușise să se miște câțiva centimetri mai aproape de pat din locul său de lângă baie.
   Cassie presupuse că în orice clipă avea să se arunce asupra lui Buckley. Când avea să facă asta - dacă putea să se miște suficient de rapid, deși nu era sigură de asta - avea să încerce să-l ajute. Avea să atace și ea.
    Cu câțiva ani în urmă, urmase niște cursuri de apărare oferite de compania aeriană. Nu avusese niciodată nevoie să se folosească de nimic din ce învățase (sau fusese prea beată ca să-și dea seama că ar trebui să se apere), și încercă să-și aducă aminte ce o învățaseră instructorii. Ceva legat de faptul că trebuia să-l tragi pe atacator spre tine atunci când punea mâinile pe tine. Să-i dai un cot în cap. Să-l lovești sau să-l ciupești de abdomen. Putea să facă asta.
   Putea să facă orice pentru ca bărbatul din fața ei să aibă de înfruntat doi atacatori.
   - O să caut prin geamantanul tău și prin trusă. O să golesc totul pe podea. Simțurile ar trebui să-ți fi revenit. Nu te ridica și nu încerca să mă oprești. Ai înțeles?
   Ea dădu din cap.
   Dar apoi Buckley dădu din braț ca și cum ar fi lovit pe cineva cu dosul palmei - îl văzuse pe Enrico - și apăsă calm pe trăgaciul pistolului unchiului Piero.

Capitolul treizeci și șase

   Pistolul explodă, amortizorul făcându-și treaba, dar fără să elimine pocnetul, și Cassie își dădu seama că scâncise și țipase - și că Enrico era încă în viață.
    Se lansase asupra lui Buckley, trântindu-l într-o parte pe canapea. Apăru o tăietură pe obrazul lui Buckley, din care deja curgea sânge, și își ținea mâna dreaptă cu cea stângă. Rana de pe mâna lui arăta mult mai rău decât cea de pe fața sa: Cassie putea să vadă sângele curgând pe antebrațul bărbatului, dar și arsurile negre de pe degetele lui. Degetul lui arătător avea o formă ciudată și era ori dislocat, ori rupt.
   Privirile li se întâlniră și se răsti la ea:
   - Nici măcar nu știi să încarci un pistol nenorocit!
   Apoi Cassie văzu că Beretta era pe podea lângă ea, bucăți de metal răsucite ieșind ca niște tentacule din mânerul pistolului, amortizorul fiind drept, dar atârnând din capătul armei încă fumegânde. Se holbară unul la celălalt, și Cassie înțelese că din acest motiv Enrico era încă în viață: Cassie nu reușise să monteze arma cum trebuie.
   - Cheamă ajutoare, spuse barmanul. Sună jos.
   Își ținea brațele strâns în jurul lui Buckley, și aproape că arătau ca niște iubiți, iar Cassie își aduse aminte pe moment cum fusese când ea se încolăcise în jurul corpului lui. Apoi se chinui să se ridice în picioare, tremurând, dar se ținu de marginea biroului și întinse mâna prudentă spre telefon.
   - Nu face asta, interveni Buckley și scuipă ceva - un dinte, văzu Cassie - pe covor.
   Cassie se opri suficient cât să-i dea timp să continue:
   - Nu ai cum să te ascunzi de noi toți. Mâine o să vină altcineva după tine.
   Auziră zgomotul oamenilor afară pe hol, unii întorcându-se din stradă după ce fuseseră evacuați, alții atrași de zgomotul pistolului explodând. Dar era evident că niciunul nu avea nici cea mai mică idee ce fusese acel zgomot și de unde venise.
    Cassie auzi pe cineva sugerând că trebuie să se fi auzit de la televizor și altcineva ripostând, susținând că fusese prea tare, speculând că avea de-a face cu aerul condiționat. Poate ceva care avea legătură cu ceea ce declanșase alarma de incendiu care-i trimisese afară la miezul nopții.
   Niciun client al hotelului nu părea îngrijorat.
   Cassie se uită în continuare la Buckley. Obrazul lui drept se înnegrea și ochiul său drept dispărea în umflăturile din jurul său.
   - Cine ești? întrebă ea. Spune-mi acum: cine ești, de fapt?
   Ținu degetul deasupra butonului telefonului.
   - Spune-o ca și cum ai fi sincer.
   Cassie se întrebă când spusese asta, și apoi își aduse aminte. Își provocase mama să o asigure că totul va fi în regulă când tati era atât de beat încât nu putea să urce scările și continua să cadă ca și cum s-ar fi luptat cu o boală de mușchi degenerativă. Se pare că mama ei nu fusese foarte convingătoare.
   O secundă se gândi că poate spusese aceste cuvinte unui vechi iubit. Poate că el îi spusese că o iubește în glumă și ea își dorise mai mult. Poate că se simțise trădată de modul neserios în care i-o spusese. Poate că se simțise trădată și atunci.
   Nu, nu era asta.
   Pentru că asta nu se întâmplase niciodată.
   Ea nu avusese niciodată un iubit care îi spusese că o iubește.
   Niciodată.
   Cassie se uită la sângele care se coagula pe degetele lui Buckley.
   Era clar că aceasta era o nouă formă de trădare, în același timp mai mare și mai mică decât toate experiențele ei anterioare. Era mai mare pentru că mizele erau mai mari; era mai mică pentru că nu prea îl cunoscuse.
   Doar se îmbătase alături de el de câteva ori. Doar făcuse sex cu el de câteva ori.
   Doar. Doar.
   Tristul adevăr era că nu îl cunoscuse deloc.

   Îl privi pe Buckley încercând să se elibereze din strânsoarea lui Enrico, răsucindu-se și chinuindu-se să-și elibereze mâinile, și porni spre pat ca să-l ajute pe barman să-l țină, dar era evident că Buckley avea dureri mari și Enrico era înșelător de puternic.
    Buckley nu fugea nicăieri. Își trecu limba peste spațiul gol în care mai devreme se aflase incisivul său.
   - Nu contează. Numele meu, vreau să spun, zise el când scurta bătălie se termină.
   Suna ca și când ar fi fost beat, iar ironia nu-i scăpă lui Cassie.
   - Ba da.
   - E Evgheni.
   - Nu Buckley?
   - Nu.
   - Nu ești actor, de fapt, nu? Nu ești din Westport? Totul a fost o minciună, nu-i așa?
   El își dădu ochii peste cap și apoi încuviință.
   - Și tu m-ai urmărit atunci în New York City, îl acuză ea de data aceasta, fără să mai întrebe.
   - Da.
   - Lucrezi cu Miranda?
   - Așa am crezut. Se pare că nu. Nu chiar. Numele ei adevărat era Elena. Elena Orlov.
   - Era?
   - Era.
   - E moartă? întrebă Cassie, ușurată și, totodată, într-un mod ciudat și neașteptat, întristată. Dumnezeule? Cum? De ce?
   Observă sângele de pe covor în timp ce vorbi, își aduse aminte de cel al lui Alex de pe așternuturile din acel pat regesc din Dubai, și avu un presentiment că pata cea mare îi aparținea Elenei de data aceasta.
   - Pentru că nu te-a omorât pe tine. Acela a fost primul indiciu. Bănuim că a schimbat taberele când s-a dus la școală în Boston. Lucra pentru voi acum.
   - Pentru America?
   - Da.
   - Deci tu ești spion rus?
   - Eu nu sunt nimic.
   Enrico îi dădu un cot tare în spate. El se strâmbă și apoi răspunse:
   - Da. FSB. Sunt cazac. Caută pe Google.
   Apoi se adresă lui Enrico:
   - Nu e nevoie să-mi distrugi rinichiul și nici să mă sufoci. Cred că am stabilit deja că nu fug nicăieri. Așa că mai ușor cu strânsoarea asta, bine, amice?
   - Sună, Cassandra, sună, repetă Enrico. Nu vorbi cu nebunul ăsta.
   - Nu, Cassie. Nu suna. Lasă telefonul jos, o îndemnă Buckley. O să găsești geanta Elenei în baie. E lângă cadavrul ei. Și în acea geantă se află un pistol. Un alt pistol. E un Beretta deja încărcat așa că, slavă cerului, nu va trebui să-l încarci tu. Nu va trebui să faci nimic. Vei găsi și un cuțit. Chiar dacă nu ești de la CIA, sunt sigur că până acum ți-ai făcut niște prieteni noi la FBI în New York. Sună-i. Zi-le să-și sune reprezentantul legal din Roma. Zi-le că Elena Orlov se află în acest hotel în camera 612. E moartă. Zi-le că Evgheni Stepanov e în camera 406. Cu două etaje sub tine. Îl voi aștepta pe reprezentantul de la FBI acolo. După ce plec din camera ta, numără până la 30, trage cu pistolul și țipă după ajutor.
   Enrico clătină din cap.
   - Nu face asta, Cassandra. O să fugă.
   - Nu, frate, n-o să fug. Nu mai am unde.
   - Vreau să știu un lucru, ceru Cassie. Cumnatul meu e „curat”?
   - Din câte știu eu, da.
   - Deci aveți un spion în altă parte?
   - Așa s-ar părea.
   Cassie lăsă telefonul jos. Ridică degetul de pe buton. Apoi luă geanta Elenei Orlov din baie. Nu era sigură ce să creadă despre jumătate din lucrurile pe care le găsise acolo - pastilele, cătușele dar găsi pistolul Beretta și cuțitul. Trase siguranța de la armă.
   - Ține minte: pistolul e încărcat cum trebuie, îi zise Evgheni când se întoarse.
   - Continuă.
   - Poți să țintești pistolul asupra mea. E în regulă. Te vei simți mai în siguranță așa. Apoi amicul tău poate să-mi dea drumul. O să stea lângă tine. O să-mi dai cuțitul. Dacă vrei să păstrezi distanța, poți să arunci cuțitul pe saltea. Cred că am lăsat deja destul sânge pe cuvertură și pe covor, dar nu strică să mai fie puțin. Și dintele meu e deja acolo - pe podea. Așa vor fi suficiente dovezi pentru criminaliști. Apoi mă duc la mine în cameră, și tu vei contacta FBI-ul și le vei spune unde sunt.
   - Și paznicii din hotel?
   - Nu. Nu-i suna pe ei. Așa se va ajunge la poliția italiană și la o investigație adevărată. Vreau ca lumea - cel puțin lumea mea - să creadă că m-ai împușcat. Că m-ai omorât.
   Enrico clătină din cap, ochii lui implorând-o să n-o facă. Cassie se întrebă dacă avea să-i dea drumul lui Evgheni când îi va cere. Poate că nu. Se gândi la toate greșelile pe care le făcuse în viața ei - toată durerea pe care o semănase și pe care o culesese, toate lucrurile pe care n-o să le aibă și n-o să le facă niciodată - dar avea senzația, acum, că, dacă îl asculta pe Evgheni, nu avea să fie o greșeală.
   - Și cum rămâne cu mine? întrebă ea. Ai zis că indiferent dacă te omor sau sun la poliție, va veni altcineva după mine.
   - Vei fi o persoană nouă. Oamenii tăi se vor ocupa de asta.
   - Presupun că prin „oameni” nu te referi la compania aeriană.
   - Uite, Cassie. Gândește-te. Chiar vrei să treci prin viață sub numele de „Curtezana ucigașă cu cărucior”? Mă îndoiesc. În momentul de față, avem ceva în comun, ceva la care nu m-am așteptat niciodată când te-am urmat în acel bar în East Village: nevoia de a o lua de zero.

   BIROUL FEDERAL DE INVESTIGAȚII
   FD-302: MEGAN BRISCOE, ÎNSOȚITOARE DE ZBOR
   DATA: 7 august 2018
   MEGAN BRISCOE a fost interogată de agenții speciali identificați corespunzător NANCY SAUNDERS și EMORY LEARY la sediul FBI din Washington, D.C.
   SAUNDERS a realizat interogatoriul; LEARY a luat următoarele notițe.
   Când a fost întrebată direct dacă a lucrat vreodată ca și curier și dacă a livrat documente sau informații secrete unui guvern străin, a cedat și a recunoscut că da. A mărturisit că ea și soțul ei au fost plătiți de Federația Rusă. El s-a folosit de statutul de consultant ca să-i aducă materialele despre programul militar american privitor la armele chimice de la Edgewood Chemical Biological Center din Maryland, iar ea, la rândul ei, le livra superiorilor ei de peste Ocean.
   A cerut un avocat și interogatoriul s-a terminat cu arestarea ei și a soțului ei.
   Ca urmare a acestui interogatoriu, casa și garajul lui BRISCOE din Centreville, Virginia, au fost cercetate și au fost găsite două stick-uri de memorie cu informații secrete despre arme chimice, ascunse într-o doză de legături electrice din dormitorul matrimonial.

Epilog

   Mai ții minte persoana care ți-ai dorit să fii?
   Încă mai ai timp.
   În timpul zborului de noapte spre Moscova, Cassie îi aduse pasagerului de pe locul 4C votcă cu tonic și zăbovi deasupra lui o secundă în plus, o pisică nocturnă pe tetiera unui scaun. Dacă nu ar fi știut cine era - sau cel puțin cine îi spusese Biroul că era - l-ar fi luat drept un fost jucător celebru de hochei ieșit la pensie.
    Genul de Adonis rus, roșcat, care pe vremea când fusese un foarte tânăr jucător de hochei adusese aurul la olimpiadă pentru țara sa și apoi luase cu asalt NHL la douăzeci de ani. Sigur își rupsese nasul cel puțin o dată. Umerii lui erau încă lați, dar părul se rărise, iar pielea se bătătorise. Folosea ochelari de citit. Spre oroarea ei, ghici că era cam de vârsta ei.
   Bineînțeles, nu era jucător de hochei; era un spion rus. Poate un cazac, sau poate membru al Center 18 al FSB: spionii cibernetici.
   După ce absorbise tot ce putuse din laptopul lui - două adrese de e-mail și câteva nume pe care abia dacă putea să le scrie - se retrase în bucătăria de la clasa întâi și notă ceea ce văzuse. Presupuse că nu oferea Biroului nimic din ceea ce nu avea deja. Dar nu se știe niciodată. Îi plăcea genul acesta de rol fără replici, ceea ce era cam tot ce-i puteau oferi în stadiul acesta. Nu mai băuse de doi ani, dar avea un trecut lung de lăsat în urmă în ceea ce privește alcoolul, și acest grup special de supraveghere era limita lesei. Avea o coafură nouă și un nume nou. Avea un sediu nou. Și când aveau nevoie de o însoțitoare de zbor, o foloseau pe ea.
   Se pare că aveau o serie de actori din zona Mării Egee disponibili pentru acest tip de rol. Iar ea se pricepea la treaba aceasta: perifrazele unui dependent de alcool nu erau atât de diferite de subterfugiile zilnice ale unui spion.
   Ironia acestei misiuni, desigur, era că foarte multe lucruri pe care Biroul le știa despre acest domn de pe locul 4C le aflaseră de la Evgheni - sau Buckley, așa cum încă îi mai spunea ea uneori în mintea ei.
   Pasagerul era un prieten al lui Viktor. Evgheni avea cunoștințe care variau de la locuri de predare până la numere de conturi bancare. Știa ce le plăcea tuturor să bea și gusturile lor în materie de femei și bărbați. Avea și el o nouă identitate, dar încă îl țineau într-o casă păzită exact lângă Washington, D.C. Interogarea lui, având în vedere trecutul său, putea să dureze o viață întreagă.
   Cassie îl mai văzuse o dată de atunci de când cu întâmplarea din Roma.
    Cu 4 luni în urmă, când Mașa aproape că împlinise 1 an, un superior îi adusese împreună într-un apartament în apropiere de Dupont Circle. Se afla poate la un cvartal distanță de Carnegie Endowment, iar superiorul spusese clar că nu acesta era locul în care locuia Evgheni. Scopul întâlnirii fusese ca rusul să dea informații în persoană despre o femeie pe care Cassie trebuia s-o supravegheze în timpul unei curse spre Beirut. Nu îi spuseseră niciodată numele cel nou al lui Evgheni și nici el nu i-l oferi, dar părul lui era acum scurt, un amestec cremos dintre alb și blond, iar Cassie se întrebă dacă era decolorat sau dacă șatenul de care-și aducea ea aminte când îl văzuse prima dată fusese, de fapt, vopsea.
    Probabil culoarea lui naturală era nuanța pe care și-o amintea din acea vară: din nopțile când dansaseră împreună într-un bar în care se asculta tipul ăla de rock, la sud de apartamentul ei, și se plimbaseră prin West Village sub o semilună perfectă.
   Sau în noaptea când omorâse o femeie pe care o chema Elena și încercase să omoare un bărbat pe care-l chema Enrico. Noaptea în care ar fi putut cu ușurință s-o omoare și pe ea.
   Când se întâlniră în Washington, lui Cassie i se păru că Evgheni nu era nici fericit, nici nefericit: părea totuși să se simtă confortabil în noul lui rol pe care-l trata cu profesionalism.
   Dar când îi zâmbi, Cassie văzu o frântură din omul jucăuș de care își aducea ea aminte. Cassie făcuse o glumă mică despre iubitul ei, un redactor din LA, și Evgheni recunoscu că văzuse câteva episoade ale emisiunii lui. O clipă, Cassie fu surprinsă că știa atât de multe despre ea, chiar și acum, dar apoi dădu din cap. Normal că știa.
    Apoi îi spuse:
   - Ar trebui să se rezume la dramele de familie. Dramele denigrante de familie. Și dacă vor să fac pe fiul rebel care devine actor, eu sunt omul potrivit.
   Bărbatul făcu ochi marii când spuse asta, iar Cassie chiar nu-și dăduse seama dacă o lua peste picior.
   Înainte să se despartă, Cassie îl întrebă dacă îi era dor de cineva din Rusia sau din America. Nu era sigură de ce: poate pentru că presupuneau cu toții că era mort. El râse și răspunse:
   - Crede-mă, nu vrei să-mi întâlnești prietenii. Chiar nu vrei. Ei mă fac să par al naibii de... american.
   - Ce vrea să însemne asta?
   - Moale.
   Din nou, Cassie simțea că o tachina. Dar apoi se aplecă în față și-și împreună mâinile.
   - Cât de moale, mă întrebi?
   Ea așteptă, întrebându-se dacă avea să facă o glumă pe seama Statelor Unite ale Americii. Dar, în schimb, continuă:
   - Atât de moale încât sunt foarte, foarte bucuros că ai dat-o în bară când ai încărcat pistolul ăla. Nu aș fi vrut să te am pe conștiință.
   - Și asta pentru că...
   - Pentru că ești mult prea distractivă. Ești un dezastru - sau, nu știu, poate ai fost un dezastru - dar cert e că ai fost o companie foarte bună.
   Apoi își desfăcu degetele ca și cum erau un balon ce exploda și adăugă:
   - Și am un presentiment că nu ești nicidecum mama dezastruoasă care probabil ai crezut tu că o să fii.
   Ea își dădu ochii peste cap.
   - Mă ajută faptul că m-am lăsat de băutură.
   - I-ai pus numele Mașa, nu-i așa?
   Ea dădu din cap.
   - Ăsta nu are cum să fie nume de familie.
   - E din romanul lui Tolstoi. Femeia fericită din Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Mașa e finalul meu fericit.
   - Vai, îmi aduc aminte că citeai asta, comentă el, părând sincer fericit amintindu-și de asta.
   Apoi zise:
   - Încă mai dansezi desculță?
   - Am alte plăceri. Cărți cu ilustrații. Biberoane în formă de animale. Creșterea primilor dinți.
   El țâțâi cu limba și se prefăcu că îi face un reproș. Apoi se despărțiră.
   Acum, în timp ce stătea în lumina slabă a cabinei și privea notițele pe care le luase despre pasagerul de la 4C, își aduse aminte - așa cum făcea de multe ori - de felul în care sugea Mașa. Se prindea de Cassie și bea cu aceeași fervoare cu care băuse Cassie cândva tequila.
   Acei ochișori de bebeluș se măreau, apoi se linișteau, și, în acele momente, Cassie putea să-l vadă pe tatăl Masei în ea, pe acel bărbat enigmatic care îl iubise pe Tolstoi și care-i spălase părul cu atâta tandrețe într-un apartament extravagant de hotel din Dubai.
   Se gândi la acel citat pe care-l văzuse cândva pe o tablă din fața unui butic din West Village: „Îți mai aduci aminte de persoana care ai vrut să fii cândva? încă mai ai timp”.
    Nu era complet sigură că așa își dorea să fie, dar descoperi că slujba aceasta îi oferea aceeași doză de adrenalină ca alcoolul, dar fără mahmureală și fără umilințe. Îi dădea un scop în viață. Dar știa că persoana care cel mai sigur îi salvase viața fusese Mașa, pentru că Mașa fusese motivul pentru care Cassie se lăsase de băutură și Mașa era căldura de dimineață când Cassie ajungea acasă și când se trezeau împreună, și Mașa era un țipăt euforic atunci când se întorcea dintr-o călătorie, Mașa era cuvântul „lună”, primul ei cuvânt, și felul în care, cu degețelul ei autoritar pe care îl ridicase spre cer la apus spre o lună secerată și lungise acel cuvânt de două silabe, aproape sunând ca un cântec.
   Mașa îi oferise ceva ce Cassie iubea mai mult decât pe sine - ceva ce nu venea într-un pahar cu cuburi de gheață, o umbreluță din hârtie sau un pai.
   Cassie deschise barul de la clasa întâi, se uită la sticlele cu lichior, la fel de frumoase ca ouăle Faberge, și întinse mâna spre o Cola dietetică.

SFÂRȘIT