Vorbe de dragoste, B.J. James

 ...........................................

3-4

           Șuierul molcom al vântului o trezi.

   Nu-și dădu seama pe moment unde se afla. În jurul ei erau uși lăcuite. Mobila fragilă, în culori pastelate și luminoase din casa de pe insulă lipsea.

   Camera aceasta era întunecată și încărcată, tonurile ei de maron se completau cu nuanțele de verde viu și de galben dulce. Într-un colț al camerei se afla un fotoliu de piele, cu brațe masive. Pe măsuța de lângă el era o carte deschisă, lăsată ca și cum cineva tocmai își întrerupsese lectura.

   Kelly mângâie cearcaful care acoperea patul.

   Patul lui Jake! Camera lui Jake! În baia de alături se auzea curgândul dușul. La un moment dat, dușul se opri ca la comandă, lăsând loc unui cântec de dragoste, cântat de un bărbat. Apoi nu se mai auzi nimic, dar Kelly își putu imagina fâșâitul lamei prin barba aspră și parfumul fin al coloniei. Aproape credea că este soția lui.

   - Te-ai trezit? Te-ai odihnit bine?

   Temându-se că Jake i-ar putea citi gândurile, căscă și se întinse, cu intenția de a ieși din zona în care ar fi privit el.

   - Ai citit?

   - Da. Am citit și te-am urmărit în somn. Știai că dormi cu mâna sub cap și că sforăi ușor?

   Luată prin surprindere, Kelly roși. Faptul că o privise în momentele de necontrolată intimitate o nemulțumea.

   Îl urmări în timp ce traversa camera. Era îmbrăcat neprotocolar cu pantaloni decolorați și cu un pulover maron închis. Cămașa bej era descheiată, lăsând la vedere gâtul puternic. Părul ud era pieptănat pe spate cu grijă. Cum stătea pe pat lângă ea, îi puse prima întrebare care-i veni în minte.

   - De ce faci asta?

   - Ce, Kelly?

   Degetul lui îi trecu ușor peste buze.

   - De ce îți piepteni părul pe spate, când e ud?

   Respirația ei fierbinte se lipea pe pielea lui răcorită.

   - Dacă n-aș face-o, ar sta cârlionțat.

   El parcurse cu degetul linia dinților ei regulați, găsindu-i mult mai interesanți decât orice buclă.

   - E meschin, nu?

   - Dar e frumos.

   Respirația lui Kelly deveni agitată.

   - Frumos?

   El râse, continuând să-i exploreze suprafața senzuală a buzelor.

   - Da. Frumos, insistă ea cu încăpățânare. Și nu mai spune că n-ar fi masculin. Nimic nu te poate face mai... mai...

   El o mângâie ușor și obrajii i se îmbujorau treptat.

   - Ai fi mai fericită dacă l-aș lăsa ondulat, scumpa mea?

   - Da, da. Dac-ai vrea.

   - Atunci de ce nu-l aranjezi?

   - Cum?

   Surpriza îi răzbătu din voce.

   - Atinge-mă! Trece-ți degetele prin părul meu! Mângâie-m cum te mângâi și eu. Te rog, atinge-mă, Kelly!

   În timp ce-i șoptea aceste cuvinte îi atinse vârful limbii cu degetele.

   Ea nu mai așteptă altă invitație. Se ridică încet, cu greutate, spre pieptul lui și-l mângâie. Îi simți bătăile inimii, repezi și puternice ca și când ar fi alergat. O dorea oare? Lepădându-se de acest gând prostesc, își retrase mâinile.

   - Nu, Kelly! Nu te opri! Te rog!

   Îi luă mâna în mâna sa și și-o puse la inimă.

   Cu o încredere nouă, Kelly îi răsfiră, cu amândouă mâinile, părul bogat. Încet, cu dragoste, începu să-l aranjeze buclă cu buclă. Mulțumită de ceea ce făcuse râse dulce, muzical. Jake îi îmbrățișă umerii, abia reținându-se să n-o ia în brațe.

   - Jake.

   Numele lui era o rugăminte, o dorință nemărturisită.

   - Doamne ajută! Trebuie să te sărut!

   În mod ciudat însă, nu făcu nicio mișcare spre ea.

   Kelly fu aceea care îl trase spre ea. Îi răsfira părul cu degetele și își atinse gura de buzele lui.

   El o sărută flămând, iar degetele îi strânseră cu dorință carnea moale. Era o vigoare în el care nu s-ar fi oprit în fața niciunui refuz. Văzându-se acceptat, limba îi pătrunse în interiorul dulce și întunecat al gurii ei. Ea îl primi, răspunzând mângâierii cu mângâiere și încrederii cu încredere. Tresărea sub atingerea lui și-i dădea ce dorea.

   Kelly nu-și dădu seama cum se întâmplă, dar, deodată, el n-o mai ținu în brațe. Se-ntinsese pe pat și-o mângâia blând, sărutând-o, din când în când, scurt, pe obraz.

   Mâna lui atinse pântecul ei proeminent, după care se retrase, revenind la realitate.

   - La naiba!

   Kelly nu reuși să spună nimic. Ca o proastă, îl ademenise a doua oară. Jake era un bărbat normal, viril. Natural, lua tot ce i se ofere. Rușinată, se întoarse cu toată durerea strânsă în suflet.

   - Kelly, dragostea mea, plângi? Nu! Te rog să nu plângi, scumpa ea. Mă faci să regret. Sunt nebun, o știu, dar nu pot să-ți explic. Mi-am călcat cuvântul.

   La noul ei val de lacrimi, o luă în brațe și-o ținu până când furtuna trecu. Îi șopti cuvinte calde, pe care ea nu era în stare să le-nțeleagă așa cum ar fi dorit el.

   - Nu se va mai întâmpla. Promit, o asigură el, în timp ce-i ștergea ultimele lacrimi. Acum, dacă ies pentru un timp, crezi că vei putea să cobori pentru masă? Sau vrei să mănânci aici?

   - Voi coborî.

   - Bine.

   Cu un deget pe obrazul ei, îi ridică spre el capul s-o privească în ochi. Durerea din ei aproape că-l distruse.

   - Îți promit, Kelly! Nu se va repeta niciodată!

   Nemaiașteptând răspunsul, Jake părăsi grăbit camera.

Capitolul 6

   Cu toate că nu intenționase să doarmă, Kelly se cufundase într-un somn adânc din care se trezi singură după câteva ore.

   Se simțea odihnită. Cum în ultimele luni, fusese mereu încordată, se hotărî să se stăpânească de-acum înainte.

   Se pregăti pentru seară: comprese reci pentru ochi, un duș, un spălat pe cap, un machiaj discret și... era gata să-și aleagă rochia.

   În timp ce dormea, lucrurile ei fuseseră despachetate și aranjate în dulapul mare din camera pentru îmbrăcat. Înainte de a alege ceva anume, își studie hainele cu atenție.

   „Pe aceasta, cred.”

   Își puse rochia în față și se uită în oglindă.

   „În seara asta trebuie să fiu strălucitoare. Dacă Jake m-a denumit Rază-de-Soare, rază de soare trebuie să fiu.”

   Coborî scările în sunetul muzicii care se auzea în surdină prin casă și în murmurul valurilor.

   Mătasea aurie a rochiei sclipea la fiecare pas în lumina candelabrului. Talia înaltă și simplitatea croielii ascundeau semnele sarcinii. Sânii, care nu fuseseră mari niciodată, erau acum plini și bine conturați. Linia elegantă a rochiei era în deplină concordanță cu suplețea avântată a gâtului ei.

   Nu a avut certitudinea că Jake era la capătul scărilor până când nu i-a auzit fluieratul ușor, de admirație.

   Se opri, sprijinindu-se de balustradă. Bărbatul care o aștepta era îmbrăcat ca înainte, dar acum părul lui era o avalanșă de bucle. Razele care izbucneau din părul ei blond îl luminau și pe el, făcând să strălucească și părul lui șaten închis.

   Tăcut, îi întinse mâna, ajutând-o să coboare.

   - Ești frumoasă.

   Șoapta lui duioasă întrerupse farmecul clipei chiar când ea ajunse la baza scărilor.

   Acum începea rolul ei. Zâmbetul cu care l-a privit, la fel de îndrăgostit pe cât de entuziasmat, era calculat exact pentru a-l întâmpina pe cel mai stăpân dintre bărbați.

   - Îți mulțumesc, dragul meu, îi răspunse șoptind învăluitor. Totul e pentru tine, o știi doar.

   Mâna lui rămase mângâietoare în mâinile ei, iar ochii o priveau misterios. Murmură ceva neînțeles și o sărută pe părul înfoiat. El tremură ușor, dar, pierdută în admirație, Kelly nu observă.

   - Ești într-adevăr o rază de soare în rochia aceasta. Ți se potrivește perfect.

   - Tu mi-ai ales-o, ai uitat?

   Râsul ei îi mângâia auzul.

   - Iar tu, încăpățânată, nu voiai s-o iei.

   - Nu într-atât de încăpățânată ca tine, din moment ce acum o port.

   - Numai pentru că am cumpărat-o când tu nu erai acolo...
   - Împreună cu rochiile de casă, cu halatul, cu rochia de seară și bijuteriile. Ca să nu mai amintim de îmbrăcămintea pentru copil. Cât pentru trei. Mai ai ceva de spus?

   Un zâmbet cu înțeles îi lumină ochii. Sărutul scurt pe care i l-a așternut pe buze a încălzit-o, făcând-o să creadă că totul este exact cum plănuise. Putea fi acesta sărutul promițător pe care dragostea îl oferă ca anticipație la bucuriile ce vor urma?

   Kelly îi privea mâinile care-o cuprindeau ușor de braț. Erau lungi, suple și puternice. Cum ar fi oare dacă ar investiga-o pe tot corpul, pretutindeni? Ce-ar fi făcut dacă aceste mâini ar fi cuprins-o drăgăstos, făcând-o să-l dorească? Cum s-ar fi terminat?

   Își ridică privirea spre el.

   - Ce este, scumpa mea?

   Era îngrijorat de paloarea care apăruse brusc pe chipul ei. Ea se uită la covor și clătină din cap fără să spună un cuvânt.

   - Jake, nu mai sta acolo în hol ca un băiețel îndrăgostit și vino cu Kelly în bibliotecă! se auzi vocea amuzată a lui Lily.

   Paloarea lui Kelly se transformă într-un val de roșeață, dar continuă să-și joace rolul, refuzând să se abată de la calea pe care o alesese pentru ea, pentru Jake și pentru toți cei pe care-i iubea. Îi luă brațul grațioasă, trăgându-l spre ea. Râsetul ei cristalin se făcu auzit în tot holul, în timp ce el își apleca ușor capul spre ea, iar ochii lor se întâlneau și se priveau pătrunși se secretele noi ale iubirii.

   Intrară în bibliotecă la braț.

   Lily, acum fără pălărie și unelte de grădinărit, îi urmărea din fotoliul de lângă fereastră, plăcut impresionată de ceea ce vedea. Orice îndoială ar fi putut avea în legătură cu acest aranjament ciudat, dispăru la vederea dragostei împărtășite.

   „M-ar mira să fie conștienți” murmură pentru sine.

   - Bună seara, mamă!

   - Bună seara, Jake! Kelly, ești încântătoare. Ca un bujor.

   - Parcă spuneai că este o crizantemă. Galbenă.

   - Asta și este, răspunse Lily, incomodată că fusese contrazisă. Dar asta nu înseamnă că nu poate semăna și cu alte flori, dacă-și schimbă petalele.

   - Aha, acum înțeleg. Nu ea se schimbă, ci petalele.

   O așeză pe Kelly pe sofa.

   - Kelly va rămâne întotdeauna o crizantemă, fără ca aparențele să aibă vreo importanță, insistă Lily.

   - Să înțeleg că nu se va schimba niciodată?

   - Cred că este tocmai pe cale să se schimbe. Va deveni în curând o frumoasă crizantemă roșie.

   - Mamă, ești minunată. Din fiecare zi faci o aventură.

   Se întoarse spre Kelly și își sprijini brațul pe speteaza sofalei, jucându-se cu buclele revărsate pe gâtul ei.

   - Când eu și Scott eram mici, toți băieții erau invidioși pe noi pentru că mama era întotdeauna drăguță și de departe cea mai interesantă.

   Kelly zâmbi ca să-și ascundă durerea ca o arsură pe care o simțise la auzul numelui lui Scott.

   - Mama ta este în continuare cea mai drăguță și interesantă, declară Lily într-un hohot de râs. Cine mai poartă pantaloni de mamă cu genunchi murdari? Și astea - își întinse mâinile spre Kelly. Ai mai văzut așa mâini?

   - Pantaloni de mamă? întrebă Kelly curioasă.

   - Așa numeau băieții pantalonii pe care-i port în grădină. Când erau mici, credeau că toate mamele au pantalonii murdari în genunchi și mâini aspre.

   - Și păr roșu, adăugă Jake.

   Îi întrerupse un zumzet de motoraș, iar Kelly se întoarse în direcția dinspre care venea sunetul.

   Era un scaun cu rotile. Sosea Lydia și, trecând ușor peste parchet și covoare, a intrat în cameră.

   Kelly fu șocată de frumusețea femeii fragile care semăna cu un copil. Jake se ridică să o întâmpine. Avea o mână slabă, aproape transparentă, cu degete lungi, grațioase și ascuțite. Vocea ei, când răspunse întrebărilor lui Jake despre sănătate, era joasă și studiată.

   - Lydia, aș vrea s-o cunoști pe Kelly, soția mea.

   Avea în voce mândria aceea a bărbatului de curând căsătorit și privirea îi trăda încrederea în tot ce avea să urmeze. Kelly îl privi cu un zâmbet luminos, care spunea același lucru și despre ea. Jake pierdu firul conversației, uitând complet de prezentări.

   - Se vede că luna de miere nu s-a terminat încă, râse Lydia cu simpatie.

   Îi întinse mâna lui Kelly.

   - Eu sunt Lydia, cumnata ta; cred că ai ghicit. N-are rost să-l așteptăm pe Jake. Abia mâine va termina de făcut prezentările.

   - Jake, te rog, încetează cu plimbatul ăsta!

   - Nu pot să fac nimic. Femeile astea mă scot din minți.

   Vocea lui era plină de enervare.

   - Te scot din minți! Le-ai condamnat pe jumătate din ele la moarte. Ele cred că ești un fel de nevropat. Te rog să te așezi sau să ieși puțin la aer!

   - Cum poți fi atât de calmă? Cele mai multe arată de parcă ar trebui să nască peste 1 minut. Doamne, ce ne facem?

   - Pentru numele lui Dumnezeu, Jake. Suntem în cabinetul unui ginecolog. Este locul cel mai sigur în care mă pot afla. Mai mult, dacă se întâmplă ceva, tu nu ai nimic de făcut.

   El se așeză din nou pe scaunul de pe care tocmai se ridicase. Stătu o clipă picior peste picior, apoi se ridică iar. Se uită la ceas.

   - Richard a spus să fim aici la 10 și jumătate. Au trecut deja 3 minue. Ce-o fi cu el?

   - E un om ocupat. Nu mă deranjează să aștept. Ce înseamnă 3 minute pentru doi prieteni? Te-ai mai calmat?

   - Doamna Caldwell?

   Kelly se întoarse spre asistenta îmbrăcată în alb.

   „Era și timpul”, își spuse Jake.

   - Vă rog să mă urmați.

   Se ridicară amândoi și intrară în cabinetul doctorului.

   Când îi văzu, bărbatul brunet de la masă le zâmbi.

   - Jake, ce mai faci? Nu te-a mai văzut de săptămâni! Aceasta este proaspăta și misterioasa ta soție?

   O salută pe Kelly binevoitor și-i făcu semn să se așeze.

   - Nu atât de proaspătă, ripostă Jake. Suntem căsătoriți din decembrie trecut.

   - Ați lucrat repede, chicoti Richard clătinând din cap.

   Oricât ar fi fost de curios în legătură cu această căsătorie în secret, n-o arătă.

   - Mai rapid decât crezi tu, răspunse Jake. Este în luna a șaptea și uită-te la ea!

   - Mă uit, Jake, și e minunată.

   Chicoti din nou și-o observă pe Kelly roșind iarăși.

   - Nu asta vreau să spun. Sigur că e minunată, dar ce-i cu ea?

   - Cu ea? Ai vreo problemă?

   - Sigur că are, răspunse Jake înainte ca ea să deschidă gura. Ceva nu e-n regulă. E prea mică.

   - Obosești?

   - Da, foarte repede.

   - Mănânci variat?

   Cu o mână sigură, Richard o palpă ușor.

   - Nu mănâncă destul.

   - Bei destulă apă?

   - Dacă nu-i amintește cineva, uită să bea.

   - Te doare ceva? Ai avut dureri?

   Se uită admirativ la gleznele ei subțiri.

   - Săptămâna trecută i se umflase piciorul drept de nu s-a putut încălța.

   - Grețuri? Amețeli?

   - Azi dimineață, la micul dejun, s-a simțit slăbită.

   - A fost vreun caz de cvadrupleți în familia voastră?

   - Oh, Doamne!

   - Bine, râse Richard. M-am gândit c-așa o să-ți închid gura. Acum, Kelly, aș vrea să te consult. Mai vorbim după aceea. Doamna Hopkins îți va arăta drumul.

   Richard se întoarse spre Jake, care se ridicase s-o însoțească pe Kelly.

   - Jake, tu n-ai voie.

   - De ce nu?

   - Sălile de consultație sunt numai pentru pacienți. Fără nicio excepție.

   - Dar sunt îngrijorat pentru ea.

   - Înțeleg. E o femeie încântătoare. Ce păcat că are o problemă atât de îngrozitoare.

   - Ce problemă?

   Fața lui Jake deveni lividă.

   - Cred că-i cumplit ca un om atât de frumos să nu poată vorbi.

   - Să nu vorbească? Ești nebun, Richard! Poate vorbi!

   - Atunci de ce n-o lași s-o facă, prietene?

   Richard îl lăsă cu gura căscată și cu fața îmbujorată. După un timp, capul reapăru, parțial, în cadrul ușii.

   - O, era să uit. Îți trimit o fată cu o ceașcă de cafea. Încearcă să fii calm! Ești, în perspectivă, cel mai rău tată pe care l-am văzut vreodată.

   Și, după ce închise ușa, râsul lui străbătu până la Jake.

   Cât a stat singur, Jake a băut 3 cești cu ceai tare, echivalentul cafelei.

   - Era și timpul! De ce-ați stat atât de mult?

   - A fost un consult obișnuit, Jake. N-a durat mai mult decât în orice altă situație.

   Richard a condus-o pe Kelly până la un scaun. Medic și pacientă se coalizară instantaneu împărtășindu-și plăcerea de a se distra discret pe seama îngrijorării lui Jake.

   - Ei? întrebă Jake, întorcându-se spre Richard cu o expresie certăreață.

   - Ei, ce?

   - Ce nu-i în regulă?

   - Absolut nimic. Kelly e perfect sănătoasă. La fel și copilul. Va avea cam 3 kilograme.

   - Și nu-i îngrozitor de mică?

   - Poate, puțin, admise Richard. Dar ținând seama că e măruntă, acesta poate fi un avantaj. Copilul se va naște cam peste 6 săptămâni.

   - Fetița.

   Richard privi spre Kelly. Ea asculta zâmbind și fără să comenteze.

   - Acum despre lecții.

   - Nu mi-ai răspuns la întrebare, îl întrerupse Jake. De ce este Kelly atât de mică?

   - Se întâmplă așa, câteodată. E adevărat, nu e obișnuit dar nu-i nimic rău în asta. Eu bănuiesc că are foarte puțin lichid amniotic. Să fie atentă să nu țină pe abdomen niciun fel de greutate, dar asta-i valabil pentru toate cazurile. Hai să vorbim despre lecții. Nu vei avea timp să le parcurgi pe toate, dar aș vrea să înveți cât mai mult. Reține câteva dintre exercițiile și tehnicile de respirație și exersează-le acasă! Chiar dacă te hotărăști să nu naști natural, îți vor prinde bine. Ia broșura aceasta! Conține și alte exerciții bune.

   - Mulțumesc, doctore Mathews!

   Kelly se ridică să plece.

   - Richard, te rog! Mai întâi, nu pot îngădui ca soția celui mai bun prieten al meu să-mi spună doctor.

   Se uită la Jake, surâzând.

   - Îl cunosc pe omul ăsta de-o viață și n-am mai văzut niciodată un caz asemănător. N-am crezut că vreo femeie-l poate zăpăci așa cum ai făcut-o tu, Kelly, însă îmi face plăcere s-o constat. Niciunul dintre pacienții mei nu-i atât de nebun după soția lui.

   - Vorbești prea mult, Richard.

   Jake o luă pe Kelly de braț și-o conduse spre ușa cabinetului.

   Niciunul n-a mai vorbit despre această vizită sau despre comportarea lui Jake, până în noaptea când Kelly stătea întinsă confortabil în pat, privindu-l.

   În cele câteva zile de când era acolo, devenise surprinzător de relaxată. Faptul că împărțea aceeași cameră cu el nu-i mai crea o stare de încordare. Jake aștepta, corect, în fiecare seară, până când se culca și, aproape întotdeauna când ajungea în dormitor, o găsea dormind. Multe nopți n-au vorbit deloc. Uneori discutau în șoaptă, despărțiți de imensitatea patului, care era ca o barieră între ei. Dimineața, când se trezea ea, el era deja plecat.

   - Nu trebuia să fii grosolan.

   Stătea cu ochii închiși, ascultând sunetul de-acum familiar al ridicării lui Jake din pat.

   - Richard e un om drăguț, iar tu l-ai insultat.

   - El m-a provocat, spuse Jake scurt, aducându-și aminte de situația de prost în care se pusese singur.

   Era un sentment cu totul neobișnuit pentru el.

   - Și nici n-am fost grosolan. Îmi pare rău. N-am vrut să te simți stânjenită. Singurul lucru e că am fost îngrijorat. Mă temeam să nu ți se fi întâmplat ceva rău ție sau fetiței.

   - L-ai iubit foarte mult, nu-i așa?

   - Ce?

   Fu surprins de schimbarea bruscă a subiectului.

   - Trebuie să-l fi iubit mult pe Scott, dacă ești atât de îngrijorat de starea copilului. Nu te necăji, Jake! N-am făcut nicio prostie. Voi avea grijă de acest copil ca și când el nici n-ar fi plecat dintre noi. E o parte din el pe care trebuie s-o păstrăm.

   Vocea ei se pierdu ușor în timp ce pleoapele i se închideau și nu putu vedea grimasa făcută de Jake.

   Era cu mult trecut de ora 5 când intră Jake în casă.

   Avusese o zi proastă, în care îl chinuiseră amintirile. Se ocupase de afacerile companiei ale cărei frâne Scott le pierduse. În ultima săptămână lucrase pentru a pune la punct conturile neglijate. După accident, membrii consiliului de administrație așteptaseră cu răbdare întoarcerea lui Jake, dar acum bunăvoința lor era pe care să se sfârșească.

   Tot timpul cât lucrase, Jake se străduise să lase amintirile la o parte. Reușea greu pentru că în urechi îi răsuna vocea sacadată a lui Scott, cerându-i ajutor la telefon.

   Jake se urcase imediat în mașină și se dusese la companie ca să mai tempereze spiritele încinse, dar l-a văzut pe Scott părăsind biroul furios și grăbit. Până să ajungă el în parcare, Scott demarase deja în viteză. O presimțise sumbră l-a făcut să-l urmeze și să asiste neputincios la tot ce s-a întâmplat după aceea, să vadă cum s-a izbit Scott de masivul stâncos Georgia.

   Memoria lui era încă vie, întunecată și dureroasă. Tot ce dorea era să stea cu Kelly, să-i asculte vocea melodioasă, să-i privească zâmbetul și, dacă putea găsi vreun motiv, s-o îmbrățișeze.

   Își aruncă haina pe cuier, își scoase cravata și intră în bibliotecă. Acolo se aflau Lydia și mama lui, care răsfoia un catalog de semințe. Monroe strângea serviciul de cafea. Kelly nu era acolo.

   - Mamă! Lydia!

   Înclină din cap și se îndreptă spre bar.

   - Jake, pari obosit.

   - A fost o zi grea, mamă, care n-aș dori să se mai repete.

   - Ai mâncat?

   - Am luat un sandwich la birou.

   Bău dintr-o înghițitură.

   - Mă duc la Kelly.

   - Dar, Jake, Kelly nu-i acasă, răspunse Lydia.

   El rămase încremenit. Nu i se mișca decât un mușchi pe maxilar. Mâinile i se încleștară pe pahar făcându-i lui Lily impresia că-l va sfărâma.

   - Unde-i?

   - Știi, desigur, că e la prima ședință de lamaze.

   - Am uitat. De ce nu mi-a reamintit?

   Își reveni repede din supărare reproșându-și că se înfuriase fără motiv.

   - Cred, dragă, spuse Lily, că n-a vrut să te deranjeze.

   Trânti paharul pe masă:

   - Pentru Dumnezeu, ce înseamnă asta?

   - Înseamnă că n-a vrut să te necăjească. De când v-ați întors lucrezi foarte mult și n-a vrut să-ți mai facă griji și ea.

   - E ridicol! Nu mă necăjește și, apoi, de când ia hotărâri de una singură?

   - Jake, interveni Lydia, numai la tine s-a gândit.

   - Unde s-a dus? mormăi el, ignorând observația Lydiei. Cine a dus-o? Sper că nu s-a dus singură noaptea.

   - Am dus-o eu, spuse calm Monroe, și mă duc s-o iau la 10 fix.

   - Nu-i nevoie. Mă schimb și am eu grijă de ea.

   - Oh, Doamne, spuse Lydia în liniștea care urmă. Biata Kelly! Niciodată nu l-am văzut pe Jake așa de furios.

   - Nu-ți face griji, dragă! îi spuse Lily cu un zâmbet care semăna cu expresia de plăcere a unei pisici de Cheshire. O să-l liniștească ea, Kelly! Și-acum, unde-i celălalt catalog de semințe? Monroe! Monroe! Unde-a dispărut omul ăsta?

   - Sunt aici, doamnă!

   În fața lui Jake se deschidea o priveliște uluitoare: podeaua sălii de gimnastică era acoperită cu saltele colorate pe care se aflau o mulțime de pântece rotunde.

   Fiecare femeie avea câte o pernă sub cap și o alta sub umeri. Lângă fiecare stătea câte un bărbat. Numai Kelly era singură.

   - Bine! spuse profesorul de gimnastică. Acumv om face exerciții de respirație.

   Jake se îndreptă spre Kelly, iar pașii i se auziră ușor pe podea. Se schimbase în pantaloni sport și în jerseu stacojiu. Părul îi cădea într-un val de bucle care străluceau în lumină.

   Cum graviditatea nu slăbește vederea femeilor, 9 perechi de ochi îl priviră admirativ. Una singură se uita la el cu îngrijorare.

   - Bună, draga mea!

   Se opri lângă Kelly.

   - Îmi pare rău că am întârziat. Nu ți-a fost dor de mine?

   Îngrijorarea ei crescu, deși-i spunea cuvinte drăgăstoase, pentru că putea sesiza mânia din privirea lui. Până să-i răspundă, el stătea deja în genunchi la capul ei.

   - Presupun că sunteți domnul Caldwell, spuse profesorul.

   - Într-adevăr.

   Privirea lui Jake părea s-o înghită pe Kelly.

   - Bine ați venit! Dacă sunteți gata, putem începe.

   Se adresă întregului grup:

   - Mama, umflă burta! Tare! Să fie tare! Tata, pune ușor mâna pe ea!

   Jake se aplecă spre Kelly, ezitând să facă așa cum se spunea. Puse totuși, cu sfială, mâna pe proeminența tare. Atingea lui era ușoară ca o pană.

   Kelly era foarte atentă la el. Ar fi vrut din nou, cu stăruință, ca el să fie soțul ei și tatăl copilului.

   - Mama, trage aer în piept! Mult! Până-ți umpli plămânii. Expiră puțin câte puțin! Inspiră din nou! Ca un gâfâit. Niciodată adânc. Scurt și sacadat! Tata! Mâna pe piept! Apasă coșul pieptului cu degetul. Cu fiecare respirație, mai tare! Ajuți să-și mențină ritmul. Păstrezi ritmul. Sacadat! Bine. Mâinile pe piept! Respirați!

   Jake ezită din nou. Ar putea el să facă așa ceva, rămânând persoana rece la care se aștepta Kelly? Era prea devreme. Ea nu era pregătită. Nu acum, când îl mai purta în inimă pe Scott și în burtă pe copilul lui.

   - Domnule Caldwell, nu sunteți atent! Păstrați ritmul! Ghidați-o! Amintiți-i să-și relaxeze mușchii!

   Kelly se concentra, mândră de cuvintele profesorului, inspira, se relaxa și expira.

   Era o pregătire psihologică, mentală pentru naștere. Antrenarea minții ca să se concentreze pe respirație mai mult decât pe durere.

   Era poate un sfat pe care-l putea folosi ca să-și alunge teama că Jake o atinge numai pentru că este nevoit s-o facă. Era dureros. Rănea. Relaxare, respirație... uitare, uitare.

   O atingere ușoară, căldura degetelor lungi pe pieptul ei și vocea lui dulce. Voința ei, curajul ei, prietenul ei, dar nimic mai mult. Inspirație, relaxare, expirație... uitare, uitare. Va înceta vreodată durerea?

   Lecția mai continuă o jumătate de oră. Kelly se obișnui cu atingerea lui, iar el cu exercițiile. Jake uită de propriile gânduri în numele efortului comun. Lucrară împreună ca unul singur, și, pentru un timp, uită fiecare de toate.

   - Destul pentru astă seară! Lucrați și acasă, dar atent, fără să exagerați! Veți folosi aceste exerciții la naștere. Aveți grijă să nu obosiți, altfel nu dau rezultate! Mai exersați! Ne vedem săptămâna viitoare.

   Jake se ridică sprinten, oferindu-i mâna lui Kelly.

   - Unde ți-e puloverul?

   - Nu l-am luat.

   Vocea ei era și mai gravă decât a lui. Celelalte perechi plecaseră, dar Kelly și Jake nu observaseră. Erau destul de îngrijorați.

   - Nu te-ai gândit că ar putea fi răcoare când termini?

   Vocea lui căpătă o gravitate și mai mare. Era din nou pe cale să se înfurie, între dorința de-a o privi și aceea de-a o atinge.

   Kelly închise ochii. Doar așa putea să raționeze și să nu evadeze din realitate. Stăpânul jocului era el, se gândi ea cu amărăciune. Cu o privire și c-o atingere putea obține de la ea orice. Sigur că și ea juca același joc.

   Însă nu era un joc. Se revoltă în sinea ei și, brusc, toată amărăciunea se revărsă într-o mânie necontrolată.

   - Răcoare în Charleston, Jake? șuieră ea, iar valul de mânie aproape l-a făcut praf. Am destulă minte să știu când am nevoie de pulover. Acesta era copilul, zise ea atingându-și demonstrativ pântecul. Eu sunt femeie și aș aprecia dacă m-ai considera ca atare.

   Era grozavă. Ochii-i străluceau ca privirea de topaz a unei tigrese. Era roșie în obraji, iar gura-i tremura sub forța furiei. Ținuta mândră a capului îi scotea în evidență cel mai seducător și grațios gât,

   Reacția ei anihilă orice răspuns mânios din partea lui și simți nevoia s-o ia în brațe, să-i topească întreaga mândrie. Știa că poate s-o facă. Remarcase pe fața ei dorința. Era o femeie normală care cunoscuse dragostea și plăcerea. Dragostea nu mai era, dar plăcerea rămăsese.

   Jake nu se subestima în relația sa cu femeile. Știuse de nenumărate ori să stingă focul dorinței feminine, dar pentru această femeie dorința nu era de ajuns. Nu Kelly, această bijuterie ascunsă cuminte într-un bar oarecare, în frumusețea și pasiunea ei fără margini. Cunoștea pasiunea care era zăvorâtă adânc în ea. Dumnezeule! Ce-ar însemna să fie el bărbatul din viața ei atunci când va iubi din nou?

   - Mai bine ai duce-o acasă, domnule Caldwell. Ceea ce gândești este anormal, cel puțin în locul acesta.

   Comentariul fusese rostit de un tânăr slăbuț, în vocea căruia amestecul de înțelepciune bărbătească și naivitate copilărească era prea inocent ca să fie supărător.

   - Jimmy! Ce faci aici? zise Jake surprins.

   - Candy și cu mine ne-am căsătorit în vara aceasta și acum așteptăm un copil, la fel ca tine.

   Zâmbetul cu care-o privea pe fata de lângă el, aflată într-un avansat stadiu al sarcinii, era strălucitor și plin de emoție. Faptul că rămăsese însărcinată atât de repede după căsătorie nu părea să-i fi diminuat entuziasmul.

   Apoi îi spuse, conspirativ:

   - E grozav să iubeși o femeie deosebită, nu-i așa, domnule Caldwell?

   - Da, Jimmy, ai dreptate, e grozav.

   Privi tânăra pereche îndepărtându-se fericită într-o înlănțuire tandră.

   Se simți deodată prost și meschin pentru invidia care-l cuprinsese. La 32 de ani și cu averea lui, îl invidia pe bărbatul care abia acum pornea prin viață.

   Se întoarse spre Kelly și i se păru că ceva se topește în el. Îi luă brațul ușor, înclinând puțin capul.

   - A fost o zi lungă, Kelly. Să mergem acasă!

   Kelly își făcuse dușul și se așezase în pat să citească o carte, când Jake intră în cameră.

   - Ești obosită, Kelly?

   - Obosită, dar nu chiar frântă.

   - Putem discuta câte ceva?

   - Sigur, dacă vrei.

   - Vreau. Trebuie să stabilim câteva lucruri.

   - Bine, Jake. Așază-te lângă mine!

   Îl urmări venind spre ea. Era un bărbat frumos. Văzuse cum îl priviseră celelalte femei și simțise un puternic val de mândrie.

   - Kelly, începu eu în timp ce patul se înclina sub greutatea lui, la Atlanta am hotărât că lucrurile vor merge dacă vom fi perfect cinstiți unul cu celălalt. Doar așa putem păstra deschise căile de comunicare.

   - Îmi amintesc.

   - Atunci, ce s-a întâmplat în seara asta? De ce m-ai îndepărtat?

   - Te-am îndepărtat?

   Ochii ei îl priviră cu o uimire deplină.

   - Asta crezi tu că am făcut?

   - Nu asta?

   - Sigur că nu. Ai lucrat atât de mult și n-a fost decât o simplă lecție, Jake. Nu mi-am putut imagina că ai să vii.

   - Nu crezi c-ar trebui să-mi dai ocazia să vin?

   - Îmi pare rău. Nu e ca și când...

   - Ca și când copilul ar fi cu adevărat al meu? Asta vrei să spui, Kelly?

   Ea nu putu decât să dea din cap, privind tăcută durerea din adâncul ochilor lui.

   - Dar ea este copilul meu, scumpa mea, din toate punctele de vedere. Voi fi singurul tată pe care-l va cunoaște, o voi iubi și o voi proteja cât voi trăi. Toată lumea crede așa, Kelly. Tu de ce n-o faci?

   - Îmi pare rău, Jake.

   - Părerile de rău nu sunt suficiente. Să nu omitem evidențele. Astă seară, când ți-am pus mâna pe burtă, a mișcat. Pentru prima dată mi-am simțit fiica mișcând. A fost una din cele mai uluitoare experiențe din viața mea. Apoi m-ai îndepărtată și m-ai supărat nevrând să-ți împarți timpul cu mine.

   - Ea e cu adevărat copilul tău.

   Kelly răsuflă greu, ca și cum i s-ar fi oprit inima pentru o clipă.

   - Asta tot încerc să-ți explic de câteva minute. N-am fost prezent la conceperea ei, dar voi fi la fiecare pas pe care-l va face în viață.

   Pe obrajii ei se prelinseră lacrimi de fericire:

   - Oh, nu! Nu vreau să fac asta!

   - Ce anume, scumpa mea? o întrebă Jake luând-o cu blândețe în brațe.

   - De acum înainte n-am să mai fiu o femeie proastă și nesuferită.

   Râsul lui Jake o contrarie, iar el o strânse și mai aproape.

   - Dă-i înainte! Plângi cât vrei. E dreptul femeii însărcinate, nu-ți amintești?

   - Bestie ce ești!

   Se uită urât la el.

   - Nu mai râde de mine!

   El îi șterse lacrimile.

   - Îmi doresc să râzi și tu cu mine, să-ți văd gropițele din obraji.

   Ea se alintă.

   - Ai făcut, desigur, o pasiune pentru gropițe.

   - Numai pentru ale tale, dragostea mea, zise el sărutând-o pe frunte. Sunt obosit. Cred c-am să mă culc, dacă n-ai nimic împotrivă.

   Kelly ascultă dușul, stând întiinsă în pat, apoi fâșâitul hainelor lui Jake, pe când se îmbrăca de culcare. Era bucuroasă cum nu mai fusese nicicând. În seara asta se petrecuse ceva deosebit, ceva adânc întipărit în inima ei.

   - Kelly! Pari însingurată. Vino aici!

   Era o invitație pe care n-o putea refuza.

   Privi o secundă la pijamaua lui maro închis și la părul cârlionțat care-i acoperea fruntea, apoi traversă repede patul oprindu-se în îmbrățișarea lui nerăbdătoare. Îi respiră parfumul aplecată pe pieptul lui și-i simți în păr respirația. Se minuna cum de era posibilă o asemenea bucurie, în condițiile în care tânjea după o dragoste care nu a existat niciodată.

   Atunci, pentru prima dată, Kelly dormi în brațele lui Jake.

Capitolul 7

   Kelly se trezi cu voluptate, savurând confortul patului.

   Cearceaful care-i atingea vârful nasului emana o aromă deosebită. Jake plecase, probabil, de câteva ore, dar rămăsese mirosul care-i amintea că fusese alături de ea. Atinse perna pe care mai era încă întipărită urma capului său, minunându-se cât de relaxată putea fi.
   Nu dormise, ca în nopțile precedente, pe o margine de pat, visând că era apărată de brațele lui. Dormise chiar lângă el, lipită de el.

   Se îmbrăcă repede, nerăbdătoare să înceapă ziua. Coborî scările în sufragerie, cu un aer de sănătate în obraji.

   - Bună dimineața, Monroe. Unde sunt ceilalți?

   - Doamnele Scott sunt în grădină să aleagă florile pentru masa de seară. Dacă doamna ia loc, pot să-i servesc micul dejun.

   - E târziu, ai și alte îndatoriri. Mă descurc și singură.

   - Nu se poate!

   În aranjă scaunul, așteptând cu răbdare.

   Înțelegând că este din nou sub comanda lui, Kelly se așeză și-i zâmbi. Apoi îl văzu retrăgându-se. Foarte drept, el se duse în bucătărie, de unde se întoarse imediat cu o tavă încărcată cu mâncare cât pentru doi.

   - Îți mulțumesc, Monroe, dar îmi este imposibil să mănânc tot ce-i aici. Când veți înțelege tu și Jake că a mânca pentru doi nu înseamnă să mănânci două porții?

   Dându-și seama că nu-l putea clinti, își primi pedeapsa și, sub ochii lui atenți, onsumă o porție bună din tot ce era pe platou, mai puțin pâinea prăjită.

   - Bună dimineața, Kelly!

   Scaunul Lydiei era atât de silențios că nu-l auzise.

   - Monroe, Lily are nevoie de o foarfecă specială. Zice că știi tu ce-nseamnă asta.

   O umbră de nehotărâre îi brăzdă fața. Aflat între datoria față de cele două femei tinere și loialitatea față de stăpână, Monroe ezită preț de o secundă.

   - Totul e-n regulă, îl asigură Kelly. Ne descurcăm și singure. Lily așteaptă foarfeca.

   - Foarte bine.

   Se înclină și plecă în chicotitul ușor al femeilor, care se feriră să nu fie auzite.

   - Bietul Monroe, spuse Lydia, când fu sigură că el era deja în grădină pentru a căuta foarfeca. Nu mai știe încotro să se împartă ca să le mulțumească pe cele trei femei. Se bucură însă de fiecare minut.

   - Crezi că-și dă seama cât este de pedant?

   - Nu, n-are nici cea mai mică idee. Majordomul perfect nu visează niciodată să-i impună stăpânului ideile sale.

   Lydie încercă să rămână serioasă, dar nu reuși și izbucni într-o cascadă de hohote de râs.

   - Pune-l pe George în colț și pe Herman lângă fereastră. Se sufocă dacă n-are lumină. Aș vrea să vină și Roger în seara asta, dar l-ar deranja fumul. O, bună, fetelor!

   Lily apăru în ușă îmbrăcată ca de obicei într-o bluză înflorată, cu o pereche de pantaloni de un verde intens și cu o pălărie turtită pe ceafă. Monroe era în spatele ei, transpirat sub greutatea unui vas cu ferigi, pe care-l ducea în brațe.

   - Pot ajuta cu ceva la pregătirile pentru diseară? întrebă Kelly, sperând ca Lily să răspundă afirmativ și să aibă astfel și ea o ocupație, să nu se mai tot gândească la întâlnirea cu prietenii familiei Caldwell.

   Starea de bună dispoziție în care se trezise o făcuse să uite de programul zile. Seara urma să dea următorul test de actorie. În fața unui public numeros, va trebui să fie o îndrăgostită convingătoare și nici măcar pentru o clipă Jake nu va trebui să-și dea seama că atingerile, mângâierile, fiecare cuvânt erau adevărate.

   - Poftim? întrebă Lily absentă.

   Apoi, înțelegând întrebarea, continuă:

   - Nu, nu am nevoie de ajutor, dar cred că Lydia voia să te roage s-o ajuți să-și aranjeze părul. Nu-i așa, Lydia?

   - Mi-ar face plăcere.

   - N-aș vrea să te obosesc înainte de petrecere, zise Lydia.

   - În niciun caz. Este bucuroasă să te ajute! insistă Lily. O mică discuție între femei vă va face bine amândurora. Mergeți și distrați-vă! Și acum, Monroe... Monroe! Monroe! Unde-i omul ăsta?

   - Aici, doamnă.

   Cu un ultim zâmbet, Kelly și Lydia traversară holul spre dormitorul de la parter al Lydiei.

   Lydia îi arătă drumul, apoi se scuză că mergea alături ca să găsească fotografia pieptănăturii pe care și-o alesese pentru seară.

   Între timp, Kelly a examinat camera, simțind marca puternică a personalității unei alte femei. Atenția i-a fost atrasă de două acuarele mici și delicate aflate deasupra patului. Când se întoarse, Lydia o găsi privindu-le fascinată.

   - Sunt frumoase, nu-i așa?

   - Da. Cine le-a făcut?

   - Scott.

   Rostise cuvântul cu un val de amărăciune pe care-ar fi vrut s-o ascundă.

   Kelly ar fi trebuit să aibă un răspuns pregătit. După toate cele aflate de la Jake, ar fi trebuit să fie în temă. N-a spus însă nimic. Se gândea la tot ce-i făcuse acestei persoane drăguțe, fără să fi știut nimic de ea. Lacrimile pe care doar cu câteva zile în urmă jurase să nu le mai verse îi inundară ochii.

   Cum va continua? Mai era cel puțin o lună până va naște și apoi încă pe-atât până când Jake o va lăsa să plece.

   Nu-și făcea iluzii. Știa că va fi și îngrijorat și preocupat de ea. O va ține aici până când va fi sigur că e pregătită să plece, fără să-și dea seama că fiecare zi o făcea să-i fie și mai greu să-l părăsească.

   Măcar de-ar putea pleca acum, să nu mai vadă durerea din ochii Lydiei, să nu mai simtă un junghi pentru fiecare minciună pe care i-o spunea lui Lily. Dacă Jake n-ar fi găsit-o la Nick, toată această încurcătură nu s-ar fi produs. Și-ar fi purtat singură de grijă. Vedea ea cum.

   - Kelly!

   Atingerea ușoară cu care o atenționă Lydia o trezi din gândurile negre.

   - N-am vrut să te necăjesc. De obicei îmi stăpânesc durerea. Câteodată, însă, când mă uit la tablouri și văd cât sunt de frumoase, îmi amintesc cum s-a prăpădit Scott și mă apucă o amărăciune fără margini.

   La privirea surprinsă a lui Kelly, Lydia zâmbi.

   - Te gândești că nu amărăciunea este sentimentul la care te aștepți de la o văduvă ca mine, cu soțul pierdut de curând. Dacă l-ai fi cunoscut pe Scott, ai fi înțeles.

   - Vrei să-mi povestești despre el, sau ar fi prea dureros?

   Vocea lui Kelly era gâtuită de emoție.

   - E dureros, dar nu în modul în care, probabil, te gândești tu.

   Se apropie de un scaun și o așteptă pe Kelly să se așeze.

   - Începutul nu e în moartea lui Scott, nici în plecarea lui. E în momentul căsătoriei noastre. Jake a încercat să mă protejeze și a crezut că reușește, dar eu am simțit chiar de la început că Scott nu mă iubea, că nu mi-a fost credincios niciodată.

   - Atunci de ce te-ai măritat cu el?

   - Pentru că-l iubeam și speram că într-o zi va învăța să mă iubească și el pe mine.

   - Te-a înșelat. Asta-i sigur. Ar fi trebuit sau să te iubească sau să nu se căsătorească cu tine.

   - Asta am continuat să sper chiar și atunci când am știut că sunt departe de adevăr.

   - De ce, atunci?

   - De ce s-a însurat cu mine? a întrebat Lydia cu blândețe, fără să se supere de întrebarea lui Kelly. Fiindcă avea impresa că Jake mă dorește. Am fost prieteni. Și, ca toate celelalte lucruri în viață, ceea ce Scott credea că are Jake, voia să aibă și el. Bietul Jake și-a petrecut toată viața în umbra lui Scott urmărindu-și mereu interesele pierdute. De fapt, premiul era al lui Scott.

   - Și credea că tu ești premiul?

   - Da. N-o făcea în mod conștient. Cred că niciodată nu-și dădea seama ce face. Era ca un copil, râvnind mereu la jucăria altora, când ale lui erau mai frumoase. Nu l-a iertat niciodată pe Jake că era mai mare, mai puternic, mai atletic. Doar un singur lucru nu i-a putut da Jake și o singură dată a stat departe. Jake a renunțat întotdeauna la el însuși, lăsându-l pe Scott să aibă ce-și dorea.

   - Jake ar fi dorit să aibă talentul lui Scott.

   - Pe Jake îl durea de fiecare dată când Scott își distrugea tablourile. Pe acestea le am pentru că le rătăcise. Erau printre niște rame nefolosite.

   - Și de ce le-ai păstrat, dacă-ți produc atâta amărăciune?

   - Nu se-ntâmplă întotdeauna. Sunt zile când văd numai frumusețe în ele. Nu uita, Scott n-a fost niciodată răutăcios cu mine și multă vreme nici n-a știut că infidelitatea lui nu mai e un secret. Și Jake credea că nu știu. A încercat mereu să țină totul departe de mine.

   - Erai certată cu Scott?

   - Ne certaserăm înaintea accidentului care m-a țintuit în scaunul acesta. N-a fost el vinovat, dar, dacă ar fi fost atent la drum, în loc să strige la mine, ar fi putut evita mașina care ne-a lovit.

   Lydia privi în jos, la picioarele ei neputincioase și între cele două femei se așternu tăcerea. După un timp continuă:

   - Îmi pare rău. N-ar fi trebuit să spun asta. Adevărul e că a fost și greșeala mea, tot atât cât și-a lui. Poate mai mult. N-ar fi trebuit să aduc vorba despre ultima lui prietenă, când era la volan.

   - Tot una dintre prietenele lui Jake?

   - Mă tem că da. Jake poate fi atât de linștit și de detașat. Scott râdea și ironiza, făcând o fată să-i stea la picioare cu aceeași ușurință cu care o făcea să-și piardă capul. Și fetele deștepte pot face greșeli în dragoste.

   Lydia atinse un buton de pe brațul scaunului cu rotile și se apropie de tablouri. Își purtă degetul pe urmele semnăturii lui Scott.

   - Mă hotărâsem în sfârșit să-l părăsesc. I-am spus-o înaintea accidentului. Dar m-a părăsit el pe mine.

   - A venit înapoi?

   - Nu, nu cu adevărat. Sau, cel puțin, nu la mine a venit. S-a întors pentru că avea nevoie de Jake. Fugea din nou de ceva și avea nevoie de voința lui Jake. Nu... vocea ei se stinse într-un murmur, niciodată nu s-a mai întors cu adevărat la mine.

   Kelly nu mai avea să-i spună nimic, nu-i mai putea oferi decât secretul unui adevăr și mai dureros. Înghiți în sec și o atinse pe Lydia pe păr.

   - De ce nu-mi arăți fotografia aceea? Să vedem dac-o putem imita.

   Kelly se îmbrăcă cu o grijă deosebită.

   Alesese o rochie de mătase verde smarald, care scoate în evidență auriul din țesătură. Drapată în jurul umerilor, cădea ușor peste pieptul de o rotunjime perfectă și, apoi, în pliuri largi, până aproape de podea. Își trecea pieptănul pentru ultima dată prin păr, când Jake a bătut încet la ușă și a intrat.

   O privi timp îndelungat fără să spună un cuvânt, așa încât ea începu să se tulbure și-și simți sângele urcându-i-se în obraji. Îi atinse fața cu niște degete de gheață.

   - Arăt îngrozitor!

   - Dimpotrivă. Ești foarte frumoasă. Abia acum îmi dau seama cât de mult te-ai schimbat în ultimele săptămâni.

   - Am crescut, zise, uitându-se întristată la abdomenul proeminent și apăsându-l ușor. Asta este cauza bolii mele, dar nu e fatală.

   El n-a râs deloc la gluma ei, ca și când n-ar fi auzit-o.

   - Ești cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată, și atunci când stăteai la pian într-o mare de fum, m-am gândit la asta, dar nu mi-am imaginat niciodată că poți fi atât de minunată.

   - Din cauza rochiei.

   - Rochia nu înseamnă nimic. Tu, Kelly, tu ești frumoasă. Tu, nu hainele, nimic altceva. Într-o bună zi te voi convinge să crezi asta.

   Se căută în buzunar și scoase un lănțișor de aur. În timp ce i-l punea în palmă, ea observă că de el atârna discret, într-o montură veche, un smarald.

   - Nu-ți trebuie nicio podoabă, continuă Jake, dar mi-ar face plăcere să-l porți.

   Ascultătoare, uimită de felul lui neobișnuit de a se purta, Kelly se întoarse cu spatele îngăduindu-i să-i pună lănțișorul. Acesta îi cuprinse gâtul, iar smaraldul îi căzu între sâni. Răsuflarea fierbinte și dulce a lui Jake îi pătrundea sângele ca o flacără.
   Ar fi vrut să-și treacă degetele prin buclele lui strălucitoare și să-l sărute. Ar fi vrut să-l îmbrățișeze, să-l facă o parte din ea, să nu-l mai lase niciodată  să plece! O imensă dorință o făcea să tremure toată. O va simți, o va cunoaște!

   Închise ochii, lăsându-se cuprinsă de toropeală.

   - Kelly!

   Cu mâinile pe umerii ei, o întoarse delicat spre el. Ea ținea, în continuare, ochii închiși, nedorind să îi ghicească gândurile.

   - Kelly, repetă el ușor, atingându-i fruntea cu buzele, e timpul. Ceilalți așteaptă.

   - Sunt gata.

   Tremurul vocii o surprinse, dar se liniști când își dădu seama că el nu sesizase motivul.

   - Nu fi îngrijorată! Sunt oameni ca și noi. Ține capul sus și fii femeia fermecătoare dintotdeauna. Niciun bărbat nu se va putea compara cu mine. Acum zâmbește-mi și arată-mi gropițele!

   Așteptă până când zâmbetul înflori pe gura ei.

   - Asta-i fata mea! Nu uita, ești osția mea și te iubesc! Hai să le arătăm și lor!

   A fost mai ușor decât se așteptase.

   În momentele când pășiră pe ultima treaptă, au fost înconjurați de o mulțime de fețe zâmbitoare. Era clar că-l iubeau pe Jake, iar ea, ca soție, fusese acceptată de toată lumea.

   Lily era pretutindeni, râzând, glumind, fiind o gazdă perfectă. Nu uita însă niciun moment de Kelly, căutând-o mereu din ochi și încurajând-o cu un zâmbet tandru, asigurând-o de sprijinul ei de la distanță.

   Lydia, de o liniște imperturbabilă în scaunul ei cu rotile, urmări și aprobă cu plăcere succesul lui Kelly până când atenția i-a fost acaparată de însoțitorul său, un bărbat înalt și distins, cu părul negru, încăruțit pe la tâmple.

   Monroe se oprea deseori la Kelly în traseul său printre invitați. Înainte de a aduce următoarea tavă cu băutură și mâncare întreba întotdeauna grav dacă doamna nu mai dorește ceva.

   Jake n-o lăsa deloc singură. O ținea strâns lângă el la fiecare pas. Când, în conversațiile pe care le avea cu prietenii, aceștia se arătau încântați de naturalețea felului ei de a fi, el confirma tăcut. O dată, de două ori, a mângâiat-o posesiv, strângând-o lângă el. Ochii îi zâmbeau de fericire și de câteva ori și-a apropiat buzele de părul ei și a inspirat adânc.

   Răspunzând unui compliment pe care el nu-l auzi, Kelly a râs măgulită. Se împrieteni cu prietenii lui, era fericită, gândindu-se că, probabil, așa va rămâne. Și-a dat imediat seama că-i plac oamenii aceștia. N-a fost surprinsă. Știa că membrii familiei Caldwell atrag oameni asemănători lor: drăguți și calzi.

   Când, după doar câteva momente de absență din cercul de prieteni, s-a reîntors în brațele primitoare ale lui Jake, plăcut impresionată de toți cei din jur, un bătrân destul de ridat, dar încântător, i-a făcut un compliment la care a roșit:

   - Cred că ți-ai dat seama, Jake, cât de mult trebuie s-o ocrotești. E o fată de modă veche, să știi. Îți va fi credincioasă și iubitoare. În zilele noastre nu prea ai parte de așa ceva. Ascultă-mă pe mine! Trebuie s-o ocrotești!

   - Mulțumesc, Rufus. Știu exact ce am de făcut.

   Jake o mângâie pe obraji, prinzându-i între degete pielea fină. Ea și-a-nchis ochii. Cerule! Ar fi vrut să nu fie decât un joc, dar cum putea să rămână un joc dacă ea îl scotea din minți numai c-o atingere și cu o privire neînsemnată. Își retrase mâna dezgustat de el însuși că poate avea asemenea reacții la un gest nevinovat. Nu văzuse reacția plină de amărăciune de pe fața lui Kelly.

   Se auzi doar murmurând pentru sine: „Nu vreau s-o pierd!”

   Rufus nu voia să părăsească subiectul.

   - Mai e un lucr: trebuie să fii sigur că nu o superi făcându-i copii. Nu-i va prii poate, gingașă cum e.

   - Rufus, te-ai întâlnit cu noile mele violete africane: Julius și Hortense?

   Lily îl imobilizase cu o mână, apoi, cu o mișcare subtilă a umerilor l-a îndepărtat pe bătrân. Era pentru primadă dată de la începutul petrecerii când Jake și Kelly rămâneau singuri.

   - Ești obosită, Kelly?

   - Nu. Prietenii tăi sunt foarte plăcuți.

   - Și ei te plac pe tine. Hai să ne așezăm puțin! Văd două scaune libere. Dacă stai liniștită, poate vor uita că ești aici și te pot avea doar pentru mine. Măcar o clipă.

   - Mă pot ascunde după George?

   Kelly încercă să rămână serioasă, dar, la privirea întrebătoare a lui Jake, izbucni în râs.

   - George?

   - Da. Feriga din colț.

   - Hai după George!

   Zâmbi și mută cele două scaune mai în colț.

   Într-adevăr, erau cumva feriți în spatele frunzelor lungi ale uriașei plante. Din ascunzătoare îi urmăreau pe oaspeți și Jake o amuza povestindu-i întâmplări hazlii în care aceiași oaspeți fuseseră protagoniști. Intenționa ca ea să-i cunoască într-o altfel de lumină, ca oameni reali, nu numai ca musafiri simandicoși ai familiei Caldwell. Voia neapărat ca ea să-i accepte ca prieteni ai ei, în casa ei.

   Petrecerea continua în jur, dar în mica lor lume nu pătrundea nimeni. Vorbele lui Jake se armonizau cu râsul muzical al lui Kelly și amândoi se bucurau de această întâlnire secretă în doi.

   - Așa? Aici v-ați ascuns! Stați deoparte ca două păsărele îndrăgostite ca să vă bucurați unul de altul.

   Era o voce pe care Kelly o mai auzise undeva. Când se-ntoarse în direcția din care venea vocea, îl văzu pe Howard Norris stând lângă umărul ei.

   - Cam așa ceva, Howard, mormăi Jake.

   Având chef de vorbă, Howard făcu abstracție de iritarea lui Jake și continuă:

   - Sunt sigur că ai stat destul singur cu ea, Jake. Și-apoi nu e ca atunci când erați proaspăt căsătoriți.

   Vocea lui Howard căpătă un ton insunuant în timp ce privirea i se opri pe abdomenul proeminent al lui Kelly.

   - Sau nu-i așa?

   - Howard!

   Jake se ridică brusc, lovind scaunul de perete.

   La auzul zgomotului, câțiva oaspeți își întorseră privirile înspre cei trei. Jake își stăpânea cu greu furia.

   - Jake, te rog! spuse Kelly, luându-l de mână ca să-l calmeze.

   - Nu este nimic, Kelly, îi răspunse el, mângâindu-i mâna încurajator.

   În timpul schimbului de replici cu Howard, îi întâlni ochii dornici de mângâiere și mânia-i trecu. I se adresă lui Howard stăpânit și sigur de sine:

   - Howard, n-ai vrea să-mi vezi pistoalele de duel din birou?

   - Pistoare de duel?

   Era descumpănit de întorsătura pe care o luase discuția și de planul lui eușat.

   - Uf, de ce nu? Sigur că da. Pistoalele de duel sunt pasiunea mea, știi doar.

   - Bine, spuse Jake curtenitor, apoi se întoarse spre Kelly spunându-i politicos: Te rog să ne scuzi, draga mea. Nu va dura mult. Mă întorc îndată ce rezolv această mică problemă.

   - Desigur, scumpul meu.

   Kelly își luă rolul în serios.

   - Du-te, dar întoarce-te repede. Îmi va fi dor de tine.

   - Doar o clipă Rază-de-Soare. Îți promit.

   O sărută scurt, apoi ieși împreună cu Howard.

   Nu plecase bine Jake și pe scaunul pe care stătuse se așeză o femeie cu părul negru, lucios.

   - Am așteptat toată seara ca Jake să plece.

   - Poftim?

   - Voiam să vorbim între patru ochi, dar a fost imposibil. Nu te-a părăsit o clipă. Ne-am cunoscut de altfel. Sunt Marsha Gallagher.

   - Încântată, doamnă Gallagher. Eu sunt...

   - Nu mă întrerupe!

   Femeia făcu o mișcare de dezaprobare cu mâna.

   - Toți cei din Charleston știu cine ești. De altfel, nici nu vorbesc despre altceva.

   - Chiar nu? De ce?

   - Draga mea, trebuie să înțelegi. Nu în fiecare zi se întâmplă ca tânărul cel mai respectat și mai convins celibatar să se întoarcă acasă cu o soție misterioasă. Misterioasă și însărcinată.

   - Doamna...

   Monroe stătea aplecat cu o tavă în mână. Nepăsătoare, Marsha își întinse mâna spre singurul pahar de pe tavă. Acesta a fost ridicat însă imperceptibil, înainte ca ea să-l ajungă cu mâna.

   - Doamna este servită cu sucul de portocale.

   Era de neclintit, iar ochii lui rechi o priveau pe Marsha cu profesionalismul celui mai desăvârșit majordom. Se întoarse spre Kelly înclinându-se adânc și rigiditatea îi dispăru.

   - Doamnă.

   - Mulțumesc, Monroe.

   Luă sucul, în timp ce el aștepta alături, privind-o cu dragoste. Ea zâmbi și încercă să-l asigure că Marsha Gallagher n-o stânjenea.

   - Totul este în regulă. Nu-ți face griji!

   - Sunteți sigură, doamnă Jake, că nu mai doriți nimic?

   - Nimic.

   - Cum doriți.

   - Mulțumesc.

   După ce plecă Monroe, Marsha se lăsă din nou pe speteaza scaunului.

   - Se pare că l-ai câștigat chiar și pe câinele de pază al familiei. Felicitări!

   - Marsha, dacă vrei să fumezi, te rog să mergi în altă parte! Roger nu suportă fumul.

   Cea care i se adresa era, evident, Lily.

   - Cine-i Roger? întrebă mirată Marsha.

   - Feriga, răspunse, știind foarte bine că aceasta se numea de fapt George.

   - Ha, ferigă stupidă și bătrână ramolită!

   Era atât de absorbită de subiect încât ignoră grimasa lui Kelly.

   - Așa cum spuneam, felicitări c-ai scos familia din minți! Dar, dacă l-ai scos din minți pe Jake, îi poți înnebuni pe toți.

   - Ce să-nțeleg prin asta?

   Kelly aproape că nu mai putea vorbi în fața acestui atac otrăvit. Era un șoc prea puternic față de toate celelalte dovezi de prietenie ale oaspeților.

   - Nu-i clar? A rămâne însărcinată ca să prinzi în capcană un bărbat este un truc prea vechi. Dar chiar și așa, trebuie să fii foarte drăguță, dar l-ai ademenit pe Jake.

   - Marsha, nu-mi amintesc să te fi invitat.

   Jake o privea cu suspiciune. Părea că-l stăpânește un demon.

   - Nici n-ai făcut-o, scumpule, dar știu că ai procedat așa pentru că Oscar nu-i în oraș.

   Îi zâmbi cu înțeles, ca pentru a-i spune că n-avea motive să fie intrigat.

   - La drept vorbind, de ce mă condamni să stau acasă ca o nevastă, dacă soțul este plecat? Nu mi se potrivește.

   Se uită la el parcă invitându-l din priviri.

   - Am știut că nu-ți pasă dacă vin cu Howard.

   - Ba îmi pasă.

   Răceala de fier a cuvintelor lui îi mai tăie din curaj.

   - Cum ai spus?

   Marsha era șocată de violența din tonul lui.

   - Îmi pasă că ai venit neinvitată. Îmi pasă că i-ai spus soției mele ceea ce i-ai spus. Îmi pasă că a respirat același aer cu tine. Îmi pasă că, fiindcă sunt un domn, nu pot să te ating nici măcar cu un vârf de ac și să-ți strivesc limba otrăvită.

   - Oh, Jake!

   - Howard, adu-i Marshei haina!

   Jake îi vorbise bărbatului aflat în spatele său, dar nu-și desplipise privirea de la Marsha.

   - Ea nu știe acest lucru, dar trebuie să plece. Și, Howard, dacă te mai cheamă vreodată s-o însoțești la noi, fii atât de înțelept să-ți amintești că nu e dorită aici.

   Marsha luă un aer ofensat.

   - Îmi voi lua rămas bun de la Victoria. Sunt sigură că ea nu-ți împărtășește sentimentele.

   Cu pași grăbiți ajunse la locul unde se afla Lily, cu Monroe veghind în spatele ei.

   - A fost o petrecere frumoasă, Victoria.

   Lily ignoră mâna întinsă.

   - Marsha, dacă aș fi știut că vii, aș fi adus trandafirul japonez din seră! Îi semeni atât de bine.

   - Ce compliment drăguț, jubilă femeia brunetă din nou în apele ei.

   - Trandafirul japonez, spuse Monroe.

   - Singura ta virtute e frumusețea.

   În liniștea care urmă Marsha se ofili vizibil. Nu se așteptase ca politicoasa Victoria Caldwell s-o insulte, chiar dacă o făcuse atât de subtil.

   - Să mergem, Marsha! Nu suntem doriți aici și trebuie să știm lucrul ăsta, spuse Howard luând-o de braț și conducând-o afară.

   - Dar am spus numai ce am auzit de la alții.

   - Taci din gură! Nu mai face altă prostie, mai mare decât cea de adineauri!

   - Toată lumea știe...

   - Am spus să taci! Ăia nu știu ce vorbesc. S-au căsătorit în decembrie. Știu eu. Am văzut certificatul de căsătorie chiar mai înainte, în biroul lui Jake.

   Vocile lor se auzeau din ce în ce mai slab, dar oaspeții atenți auziră clar ultima replică.

   Jake zâmbea în sinea lui, sperând că nimeni nu-i va remarca expresia de mulțumire. Regretă chinul lui Kelly, dar scopul lui fusese atins.

   - L-ai luat pe Howard în birou ca să-i arăți certificatul de căsătorie! îl acuză Kelly cu o voce fericită.

   - Vina se recunoaște.

   - Mă gândeam unde este.

   - Certificatul nostru de căsătorie, Kelly? L-am avut tot timpul în casă. Se află lângă pistoalele de duel.

   Kelly râse.

   - Ești... dar îți mulțumesc.

   - Pentru ce? întrebă el nevinovat. Pentru că am clarificat astfel data căsătoriei în capetele pisicilor din oraș și ale bârfitoarelor șefe?

   - Da, pentru asta, printre altele. Sunt câteva lucruri pentru care aș vrea să-ți mulțumesc, dar vom discuta mai târziu.

   Privirea lui sclipea jucăușă.

   - Să uităm asta acum! Aș vrea să-l cunoști pe bărbatul care a stat în umbra Lydiei toată seara. Vino!

   O luă de mână, conducând-o ușor prin mulțime până la grupul mic ce înconjura scaunul Lydiei.

   - Bună, Kelly! o salută zâmbitor David Max Hugh.

   Era înalt și avea ochii negri, de o malițiozitate secretă. Părul lui negru ca pana corbului începuse să încărunțească pe la tâmple.

   Lui Kelly îi plăcu de la început pentru strălucirea care-i cuprindea fața ori de câte ori o privea pe Lydia.

   „Este îndrăgostit de ea!”

   Inima lui Kelly se umplu de fericire pentru noii ei prieteni.

   „Probabil că acesta este bărbatul care i-ar putea șterge urmele rănilor lăsate de escapadele lui Scott. Poate că, dacă Lydia l-ar încuraja puțin...”

   - Toată seara am încercat să traversez mulțimea ca să vă prezint, spuse Lydia. Întâi ați fost inabordabili, apoi ați dispărut după George și în cele din urmă s-a dat Marsha în spectacol. Îmi pare rău că s-a-ntâmplat așa, Kelly.

   - Și mie, spuse Lily alăturându-i-se. Am vrut s-o dau afară, dar nu m-a lăsat Sara Delaney. Sper că i-am mai închis gura cu observațiile despre Roger, până să vină Jake.

   - Te-ai gândit bine, mamă, dar Marsha nu prea ținea seama de florile tale.

   - Cred și eu că nu, se strâmbă Lily. Acum trebuie să-i cer scuze lui George. Nu prea i-a plăcut că i-am dat alt nume. De fapt tot Roger îl cheamă.

   Toată lumea a râs până când Monroe a anunțat ritos:

   - Doamnă, bufetul e servit.

   - Bine. Dacă suni din clopoțel, venim.

   - Era și timpul, murmură Jake. De la prânz până acum, Kelly n-a băut decât un suc de portocale, cât a stat lângă George.

   - Nu l-am putut bea. Marsha mi-a stricat toată pofta.

   - În cazul acesta poate te conving să mănânci mai mult acum.

   Porniră spre sufragerie, dar Monroe le aținu calea.

   - Doamnă!

   - Da, Monroe.

   - Eu...

   Ezită, ferindu-se să nu-l audă cineva, să nu audă nimeni cel mai concis discurs de gentleman:

   - Îmi pare foarte rău că am permis acestei creaturi să se apropie de dumneavoastră.

   - Nu te mai gândi la ea, îi răspunse Kelly atingându-l afectuos pe obraz. L-ai adus pe Jake și a fost suficient.

   - Mulțumesc, doamnă.

   Se roși și plecă într-o clipă.

   - Kelly, dragostea mea, cred că ai făcut o cucerire. Poate cea mai dificilă dintre toate, râse Jake cu o luminiță în ochi. Acum, ce-ar fi să mâncăm ceva?

   Îi oferi brațul și o privi în ochi. O neliniște bruscă pentru toate cele pe care și le dorea cu disperare se citea în privirea lui adâncă.

   - Mai e ceva de mâncare? N-am ajuns prea târziu? zise un bărbat în spatele lor.

   - Richard!

   Kelly se îndepărtă de Jake pentru a lua mâna oferită de Richard.

   - Mă bucur așa de mult că ai venit. Mi-a fost dor de tine.

   - Aș fi ajuns mai devreme, dar copilul familiei Sondhiem a hotărât să vină pe lume încet și fără nicio tragere de inimă.

   La expresia de îngrijorare de pe fața lui Kelly, se corectă.

   - Nu te alarma! Și mama și copilul sunt în afară oricărui pericol. Lucy trebuie să fie puțin obosită, dar fericită cu Jeremy.

   - Înseamnă că și tu ești obosit.

   - Nu contează. A aduce pe lume un copil este mai mult o bucurie decât o oboseală, spuse el zâmbind reconfortant.

   Apoi o privi pe Kelly profesional.

   - Spune-mi, viitoarea mea mămică fericită se simte la fel de bine pe cât arată?

   - Nu prea știu ce să spun, dar mă simt minunat... Mulțumesc doctorului meu frumos și drag.

   Râseră împreună fără să observe privirea întunecată aruncată de Jake. Fiorul de gelozie care-l străbătuse era un lucru nou și devorator. Resimți violent această slăbiciune și-și vărsă tot focul pe Kelly.

   - Dacă voi doi doriți să vă împărtășiți din admirație poate că n-aveți nevoie să ne-nsoțiți la masă.

   Le întoarse spatele, lăsându-i să-l privească uimiți.

Capitolul 8

   - Așa. Asta-i ultima, răsuflă Kelly ușurată atunci când termină de curățat petele de pe mobilă.

   Apoi, se trânti pe canapea și rămase întinsă cu capul aproape atârnând pe podea.

   - Ce faci, pentru Dumnezeu!

   - Oau!

   Kelly își trase capul pentru a-l privi pe dos pe Jake, care stătea lângă ea cu mâinile în șold.

   - De ce vrei să mă sperii în halul ăsta?

   - Nu vreau să te sperii, dar nu mi-ai răspuns la întrebare. Ce faci aici?

   Se aplecă asupra ei, ajutând-o să se ridice.

   - Lasă-mă singură!

   Kelly îi refuză ajutorul.

   - Pot să mă ridic și singură. N-am nevoie de tine, Jake Caldwell.

   - Poate că nu, dar încă nu mi-ai răspuns la întrebare.

   - Care-ntrebare? Era să-mi sparg capul, când ai urlat la mine.

   - Pe naiba! N-am urlat la tine. Și ce tot cauți pe jos ca o veveriță după alune?

   - Îl ajut pe Monroe și asta nu-i treaba ta. Și nu sunt o veveriță, cu sau fără alune.

   - Monroe n-are nevoie de ajutorul tău. Ridică-te!

   Încercă din nou s-o ajute.

   - Am spus să mă lași singură!

   Își încrucișă picioarele, lăsându-și abdomenul să se odihnească și-și puse brațele de-a curmezișul pe piept.

   - Ai dreptate, spuse el cu o blândețe decepționată, care nu o atinse cu nimic. Nu semeni cu o veveriță, ci cu o încăpățânată, cu o statuetă a lui Budha micuță, cu plete cârlionțate.

   Apoi se îndepărtă, lăsând-o cu gura căscată.

   Nici chiar Marsha n-o scosese într-atât din sărite. Copleșită de protecția plină de afecțiune cu care noua ei familie o înconjurase, arătând lumii că era de-a lor, Kelly uitase în seara aceea că totul este doar un aranjament temporar și se lăsase cuprinsă de dragostea lor. Apoi, Jake devenise inexplicabil rece și protector, reamintindu-i de minciuna lor. Richard, mereu cald și mângâietor, încercase s-o încurajeze, dar ea nu se putea gândi decât la Jake și la felul în care-o înfruntase.

   După ce-au plecat oaspețiii, ea s-a dus în dormitor sperând să vorbească cu el, dar n-a venit.

   În cele din urmă, obosită, a adormit. Când s-a trezit, patul era folosit, perna mototolită, dar Jake lipsea. N-o încălzea cu nimic faptul că el fusese acolo, tot decepționată rămânea. Totuși, ca o ironie a soartei, o urmăreau toate visele care-i umpluseră nopțile precedente: că o îmbrățișează, șoptindu-i cuvinte dulci în întunericul nopții.

   În dimineața aceasta făcuse un efort să-și alunge tristețea și insistase să-l ajute pe Monroe. El a capitulat în fața insistențelor ei, asigurând-o că avea de făcut o treabă ușoară, dar nu luase în considerație și petele de pe mobilă. Acum Jake țipase la ea dintr-un motiv cât se poate de stupid.

   Da, cel mai bun lucru de care avea nevoie era o porție de plâns. Se ridică cu greu în picioare, hotărâtă să iasă la plimbare. Prilej să mai cumpănească, să se detașeze, să-și pună inima la locul ei.

   Cel mai bun loc era casa de pe țărm. Nu mai fusese acolo de o săptămână. Putea să se plimbe pe țărm și să lase aerul umed de mare să-i șteargă disperarea. Se gândise să o roage pe Lydia s-o însoțească, dar renunță repede la idee. Avea nevoie de singurătate.

   Urcă scările cu greutate ca să se schimbe într-un trening subțire, roșu. Scrise indescifrabil un bilețel și coborî în grabă scările. Lăsă foița bleu pe masa din hol și ieși.

   Curentul produs de închiderea ușii făcu biletul să zboare de la locul lui. Se roti ca un avion de hârtie lansat de un copil și ateriză pe un arbust decorativ dintr-un colț.

   Aproape pe furiș se duse la garaj, la mașina pe care i-o pusese Jake la dispoziție. El nu era de acord ca ea să conducă singură, mai ales pe insulă, dar nu-i păsa de promisiunea făcută.

   Jake s-a întors acasă înainte de prânz.

   Nu fusese în stare să se concentreze asupra noianului de lucrări de pe biroul său. Îi rămăsese în minte imaginea tristă, dar fermecătoare a lui Kelly, stând pe podea și privindu-l, cu buzele tremurânde, cu ochii sclipind de lacrimi. Îi fusese imposibil să lucreze.

   - Kelly!

   O chema nerăbdător s-o vadă, s-o ia în brațe și să-i șteargă supărarea. Îi va cere iertare, o va mângâia până va zâmbi și totul va fi în regulă.

   - Kelly!

   Descheindu-și haina, traversă holul și se îndreptă spre bibliotecă.

   Nu era nimeni, un fior straniu îi trecu prin corp și Jake alergă spre scări, urcându-le două câte două. Deschise larg ușa de la dormitor, fără să mai bată.

   - Kelly!

   Privirea-i căzu pe pantalonii și gluga cu care se îmbrăca de obicei. Hainele erau trântite neglijent pe pat, ceea ce Kelly nu făcea niciodată. Și le împăturea întotdeauna cu grijă. Fusese foarte tulburată, dacă-și lăsase lucrurile unde apucase.

   - Oh, Doamne!

   Se repezi la camera de îmbrăcat și încercă mânerul ornat al șifonierului. Ezită o clipă, temându-se de cele ce-ar putea să vadă, apoi deschise încet ușa.

   Răsuflă ușurat. Hainele mai erau încă acolo.
   După ce se gândi puțin cu ce ar putea fi îmbrăcată, ca să-și dea seama unde ar fi putu pleca, Jake coborî scările în căutarea lui Lily și a lui Monroe. Îi găsi în seră.

   - Jake! exclamă mama lui bucuroasă că-l vede, dar surprinsă de apariția lui neașteptată. Ce faci pentru Dumnezeu, la ora asta, acasă?

   - Mamă, unde e Kelly?

   - Păi, nu știu. Cred că este pe undeva, prin casă.

   - Nu este nicăieri. Monroe, tu ai văzut-o?

   - Nu, domnule. De azi dimineață n-am mai văzut-o.

   - Unde-i Lydia? Poate că s-au dus undeva împreună.

   Își trecu nervos mâna prin păr.

   - Lydia ia masa de prânz cu David.

   - Poate că ar fi bine să-l sun pe Richard.

   Se întoarse brusc și dispăru.

   Lily surâse. Intuiția ei îi spunea că nu se întâmplase nimic rău cu Kelly și era încântată să-l vadă pe Jake comportându-se, pe zi ce trecea, tot mai mult ca un îndrăgostit. Se apucă iar de grădinărit cu o sclipire misterioasă în ochi.

   - Monroe!

   - Sunt aici, doamnă.

   - Ah, da. Dă-mi foarfeca cea mare. Loretta are o ramură care trebuie ajustată.

 

   Jake stătea pe malul apei, fără să observe că-și udase pantofii.

   În căutarea frenetică a lui Kelly, insula era ultimul loc unde ajunsese. Richard n-o văzuse, iar după cumpărături nu putea fi, pentru că nu-i plăcea să intre în magazine. Nu mai știa niciun loc unde-ar putea-o găsi.

   Se uită fix în lungul țărmului. Era pustiu. Se auzeau doar zgomotele valurilor și chemarea stridentă a pescărușilor, care parcă-și băteau joc de el.

   Când văzu ceva mișcându-se în depărtare, tresări.

   Temându-se ca nu cumva să-și facă iluzii în zadar, așteptă până când silueta micuță în roșu ajunse lângă el. Razele de soare îi străluceau în buclele aurii. Era Kelly.

   - Slavă Domnului!

   În timp ce alerga pe nisip, trecea de la o bucurie fără margini la o furie oarbă.

   - Jake!

   Numele îi flutură pe buze când se opri lângă ea. Îl privea lung, parcă nevenindu-i să-și creadă ochilor că el este.

   El se feri de mâna ei și abia atunci observă cât era de furios.

   - Unde naiba ai fost?

   Ochii-i erau reci și pătrunzători.

   - Nicăieri. Doar aici. La naiba!

   - Nicăieri, o imită el. Ți-a trecut prin cap să spui cuiva? Te-ai gândit că am putea fi îngrijorați?

   - N-am vrut să-ți faci griji.

   Vorbea atât de încet încât abia o putea auzi din cauza valurilor.

   - Mi-ai promis că nu vei veni aici singură. Asta nu înseamnă nimic pentru tine?

   - Am uitat. Îmi pare rău.

   Umerii ei se lăsară ca sub o presiune de nesuportat.

   - Ai uitat! Nu-ți dai seama că puteai păți ceva? Puteai să cazi și să nu te mai ridici.

   Vocea lui creștea în intensitate.

   - Ai fi putut avea nevoie de mine fără să știu măcar unde ești.

   Furia lui necontrolată punea acum toate neliniștile pe seama ei.
   Ea așteptă să se potolească furtuna. Nu avea răspuns la supărarea lui, nici lacrimi. Doar o disperare surdă.

   - Țip la tine, Kelly.

   - Aud.

   Vocea ei devenise ceva mai puternică.

   - Atunci, la dracu, nu sta așa! Lasă mutra asta încăpățânată și țipă și tu!

   Jake așteptase cearta asta toată ziua. Gelozia care-l chinuise cu o seară înainte făcuse să-i crească necazul. Avea nevoie să se descarce, să scape de furie și de teamă.

   - Ce-ai vrea să fac? Nu știu nici ce-ar trebui să fac, nici de ce ești așa de furios, dar cearta nu ajută la nimic. Sunt obosită, Jake, spuse ea în vântul care se întețea.

   Calmul și logica ei perfecte l-au lovit ca un pumn în stomac, potolindu-i indignarea.

   Cu mintea limpede, văzu urmele lăsate de noaptea nedormită. Era frântă de oboseală, cu pungi sub ochi și fața suptă. Numai din cauza lui. A lui și a geloziei lui necruțătoare. Apoi, cu o sinceritate deplină își recunoscu vina pentru furia necontrolată care parcă-l făcuse să înnebunească.

   - Am crezut că ai plecat.

   Privirea dezamăgită a lui Kelly se opri mai întâi pe corpul ei deformat, apoi în ochii lui.

   - Unde m-aș fi putut duce, Jake?

   Nu văzuse în viața lui o asemenea deznădejde. Nu mai era nicio luminiță aurie în ochii ei plini de durere. Nicio gropiță nu-i mai înflorea obrazul. Unde era femeia caldă, vibrantă, care-i încântase pe prietenii lui? El o rănise. Durerea ei se transferă asupra lui și avu impresia că-l va răpune.

   - Ce-ai zice să vii aici?

   Deschise larg brațele.

   - Nu sunt supărat pe tine, scumpa mea, ci pe mine însumi. Lasă-mă să te strâng în brațe, te rog!

   Plânsul ușor al lui Kelly se pierdu în țesătura fină a hainei lui, în timpp ce acceptă umărul oferit de ale și se lăsă cu totul în îmbrățișarea lui confortabilă.

   - Poți să mă ierți, Kelly? M-am lăsat târât de propria mea prostie. Am fost un nebun capricios, încăpățânat și nătărău.

   Kelly dădu din cap.

   - Ce înseamnă asta, că sunt nătărău sau că m-am iertat?

   - Și una și alta.

   Cuvintele șoptite îl făcură pe Jake să râdă. O îndepărtă de el, însă nu prea mult, apucându-i capul în mâini.

   - Suntem prieteni?

   Îi întoarse fața spre el, bucurându-se că luminițele aurii, de bună dispoziție, reapăruseră. După ce ea consimți, o ridică în brațe.

   - Atunci să mergem acasă, iubito!

   Zăpăcită și bucuroasă că se terminase cearta și era din nou în brațele lui, nici nu-i trecea prin minte să-l întrebe de ce se purtase atât de absurd.

   Zilele treceau, adunându-se în săptămâni. Veni și sărbătoarea recoltei, care n-a fost marcată decât printr-o mică petrecere în familie.
   Kelly și Jake se obișnuiseră cu viața în doi. Până în clipa când ajungeau singuri în dormitor, păreau un cuplu de îndrăgostiți. Chiar și acolo deveniseră de o familiaritate tandră.

   Kelly termină cursurile de lamaze cu succes și până aproape de Crăciun nu fusese zi în care să nu fie invitați la vreo petrecere. Merseseră la multe și Jake îi păzea sănătatea cu mult zel, nelăsând-o niciodată să se obosească prea tare.

   Kelly se bucura în liniște de ultima parte a sarcinii, când Jake veni cu o bombă.

   - N-am înțeles. Ce-ai spus?

   Îl privea din pat. Se retrăsese mai devreme să citească și Jake o surprinse cu întrebarea lui.

   - Am spus că ar trebui să ne căsătorim.

   Vocea lui era joasă și răspicată.

   - Cred că glumești.

   În uimirea ei, spusese primul lucru care îi venise în minte. Apoi îi păru rău, când văzu umbra de supărare de pe chipul lui.

   - Căsătoria e departe de a fi un subiect de glumă, Kelly.

   - Știu, Jake. Îmi pare rău.

   - Vrei să spui că nu vrei?

   Își îndreptă capul. Privirea îi scăpăra.

   - Nu. Nu. Desigur că nu asta vreau să spun.

   Căută cuvintele potrivite.

   - Dar nu cred că este necesar.

   - Eu cred că este.

   - De ce?

   Inima i se opri așteptând, sperând.

   - Ca o măsură de protecție în plus pentru copil. Vreau să fie fiica mea legal, dacă ceva nu va fi în regulă.

   - Înțeleg.

   Ceva se strânse în ea. Sclipirea neașteptată de bucurie se topi. Sperase, pentru o clipă, că el o dorește. Dădu neputincioasă din mână.

   - Dacă ești sigur că asta vrei, Jake, o vom face.

   - Nu trebuie să te comporți ca o condamnată la moarte, mormăi el ca un tigru încolțit.

   - Îmi pare rău, murmură ea.

   - Nu te mai scuza! Bândețea nu te prinde.

   Kelly își ridică indignată capul.

   - La naiba, Jake Caldwell! Să cadă cerul pe mine dacă-mi mai cer iertare vreodată!

   - Așa-i mai bine, șuieră el. Atunci, te rog să fii pregătită pentru poimâine. Bine?

   - Sunt pregătită oricând dorești.

   - Bine. Vorbesc cu David în seara asta. Puteam avea încredere în el și dacă nu era îndrăgostit de Lydia. Ca judecător, ne poate clarifica unele aspecte juridice.

   Era deja lângă ușă când ea îl întrebă recăpătându-și curajul:

   - Jake, ești sigur că asta dorești?

   - Sunt sigur, spuse el fără să se întoarcă.

   - Asta va complica lucrurile când va veni timpul să plec.

   - Nu mă îngrijorează problema asta.

   Ușa se închise în urma lui, fără că ea să mai poată spune ceva.

   S-au căsătorit într-o zi rece și strălucitoare de decembrie. Era chiar ziua ei de naștere.

   Jake a făcut toate demersurile, iar David deloc surprins, a îndeplinit toate formalitățile.

   Era deja destul de târziu, după-amiază, când au fost conduși în biroul lui. Martoră le-a fost secretara, iar David i-a asigurat de discreția ei totală. La un moment dat, în timpul ceremoniei, Jake și Kelly și-au schimbat rolurile. Ea, care fusese până atunci extraordinar de nervoasă, s-a liniștit brusc, în vreme ce el a devenit subit agitat și a început să rostească neinteligibil o rugăciune. Au continuat până când sub îndrumarea lui David și-ai schimbat verighetele.

   Atunci a observat Jake că ea mai purta încă inelul de aur de la Scott.

   - Scoate-l! s-a răstit el. Nu-mi pasă ce faci cu el, dar de acum ai să-l porți pe acesta!

   Ea l-a scot, tulburată. Când și-a eliberat degetul, el i-a pus verigheta în stil vechi aleasă de el. Când i-a sărutat degetul, înainte de a-și relua rugăciunea, de data aceasta calm, ea a rămas cu desăvârșire uimită.

   - Felicitări, doamnă Caldwell.

   - Mulțumesc, David. Ai fost foarte bun.

   - Nu, răspunse el serios. Tu ai fost cea care s-a purtat minunat. N-am să-ți pot mulțumi niciodată îndeajuns pentru ceea ce-ai făcut pentru Lydia. Căsătoria ei n-a fost reușită, dar nu va recunoaște eșecul. Jake este un bărbat norocos, Kelly.

   - Știu asta.

   Jake o cuprinse, strângând-o tare la piept, apoi îi atinse abdomenul râzând:

   - Cred că fetița noastră se gâdilă. S-a mișcat când am atins-o cu degetul.

   David îi puse inevitabila întrebare:

   - Te-ai gândit vreodată că poate fi băiat?

   - Niciodată, declară el sărutând-o pe Kelly pe păr. O fetiță care să fie copia perfectă a mamei, asta aștept eu.

   - Poate vei avea cvadrupleți, așa cum a sugerat Richard.

   - Atunci vom avea câte doi fiecare, glumi Kelly, lăsându-se relaxată pe el.

   - Nu ține, doamnă Caldwell. Prefer să-i avem unul câte unul. E mai nostim așa.

   Privirea lui o descumpăni și-i umbri bucuria de-a avea copii cu Jake. Se înfioră și lăsă deoparte acest subiect imaginar.

   - Mai bine am pleca.

   Vocea parcă nu era a ei.

   - Dacă întârziem la masa aniversară, mama ta și Monroe se vor supăra.

   - Ai dreptate, aprobă el. David, ne vedem duminică. Atunci vom împodobi și bradul.

   - Lydia a spus că la 7.

   - Perfect. Mă duc acum să-i cumpăr nevestei un cadou de nuntă.

   Kelly nici nu s-a gândit că adevărata căsătorie cu Jake va schimba lucrurile, dar așa s-a întâmplat. Parcă se simțea despovărată de minciuna care o apăsase atunci.
   Chiar și Jake parcă se schimbase. Era mai relaxat, încordarea îi dispăruse.

   - Oh, dragă!

   - S-a întâmplat ceva, iubita mea?

   Jake stătea în fața oglinzii, înnodându-și cravata. Nu se mai evitau unul pe celălalt în dormitor, când se îmbrăcau.

   - Nu ajung la fermoar.

   - Lasă-mă e mine.

   După ce-i trase fermoarul o sărută pe gât.

   - E bine?

   - Da. Abia aștept să împodobim bradul.

   - Promite-mi că n-ai să te obosești în seara aceasta. Vei fi atentă, nu-i așa? îi spuse îngrijorat de eventualele excese pe care le-ar fi putut face.

   Entuziasmul ei era molipsitor, dar el încerca să nu se lase prins în plasă și să nu se dea de gol că-i purta de grijă.

   - Pentru Dumnezeu, nu sunt atât de fragilă, încât să mă doboare o pală de vânt.

   Se uită în jos la dimensiunile considerabile ale burții ei, și continuă:

   - În fond, cred că arăt destul de rezonabil. Aproape ca o bilă de bowling.

   - Ești cea mai drăguță bilă de bowling pe care am văzut-o vreodată.

   Ieșiră din dormitor râzând.

   Bradul verde închis se înălța până la tavan. Jake și David, cu ajutorul lui Monroe, prinseră lumânări pe toate ramurile. Kelly și Lydia avuseseră neprețuita însărcinare de a alege podoabele pe care să le atârne bărbații în pom. Lily era deosebit de agitată pentru că vasul în care se afla bradul era ud.

   Kelly se ridică pe vârful degetelor pentru a aranja un îngeraș de pe un fulg de nea. Nu reuși să ajungă la el și se întinse cât putu. Nereușind nici așa, se urcă pe un scaun.

   - Dumnezeule, Kelly! strigă Jake îngrijorat. Vrei să-ți frângi gâtul sau numai să dărâmi bradul? Ce ai de gând, femeie? Vrei să mă scoți din minți înainte de a venit pe lume copilul?

   O sprijini clocotind de exasperare și o duse la locul ei.

   - Voiam numai să mut o podoabă, protestă ea.

   - Dacă vrei să muți ceva dintr-un loc în altul, spune-mi mie! Îl mut eu. Mut unul, mut o duzină, mut tot bradul, numai să te văd stând liniștită pe scaunul tău. Te rog!

   Se opri ca să respire și atunci pe buze i se ivi un zâmbet. Nu-l mai putea contrazice. Aprobă din cap și-i zâmbi.

   - Să nu cumva să îndrăznești să te mai urci pe niciun scaun!

   - Pe niciunul.

   - Promiți?

   - Promit.

   - Atunci, dacă ați terminat, de ce nu ne cântați ceva?

   - Ce-ați vrea să auziți?

   Scaunul Lydiei alunecă ușor, îndreptându-se spre pian. Degetele ei subțiri începură să se miște pe claviatură în acorduri regulate. Nu era un cântec, dar deveni o melodie de vânătoare.

   - Ce-ai zice de cântecul favorit al lui Jake? sugeră Lily.

   Lyldia aprobă și începu să cânte Silent Night. I se alătură și Kelly și cântară astfel cântec după cântec. Unele erau balade vechi, altele, cântece populare vesele.

   Lui Kelly nu i-a trebuit mult timp ca să-și dea seama că Lydia o depășea simțitor.

   - Nu știam că tu cânți, murmură Kelly pe când începeau un duet lent.

   - De mult nu mai cânt cu regularitate.

   - De ce? Ești foarte talentată. Unde ai studiat?

   - La Julliard, un timp.

   - Nu ți-ai terminat studiile?

   - Nu, nu de tot.

   - De ce?

   - Scott.
   O singură notă falsă, sesizată doar de urechea formată a lui Kelly, sparse armonia, în timp ce degetele Lydiei se mișcau în continuare grațios pe clape.

   - Eram acasă, în vacanță, când l-am întâlnit. M-am topit subit după el și a devenit cel mai important lucru din viața mea. Nu m-am mai întors când au reînceput cursurile. Am rămas să fiu aproape de el.

   - Ai dorit vreodată să te reîntorci?

   - Nu. Sunt sigură că nu.

   - Din cauza scaunului de invalidă? întrebă Kelly cu blândețe.

   - În parte, dar nu cred c-aș fi vrut să fiu pianistă. Nu, în niciun caz. Dacă aș fi vrut, nu cred că Scott m-ar fi putut cuceri așa ușor. Iubesc muzica, dar în ceea ce mă privește, asta nu folosește la nimic.

   - Nu trebuie neapărat să fii solistă ca muzica ta să devină utilă.

   - Cum altfel aș putea-o folosi dacă nu doar pentru propriul meu amuzament?

   - Te-ai gândit vreodată să fii profesoară? Nu pentru elevi mulți. Întotdeauna sunt copii și adolescenți talentați care au nevoie de a atenție specială. Nu ți-ar da un sentiment de împlinire faptul că ajuți să se afirme un talent tânăr?

   - Nu m-am gândit la asta, dar cred că este posibil. Am să mă gândesc. Își mulțumesc, Kelly.

   - Pentru nimic. Însă ține minte, dacă ai nevoie de mine, te ajut cu tot ce pot. Acum, eu părăsesc pianul. Te las numai pe tine. Vreau să ascult muzică bună. Știu că poți s-o cânți.

   Kelly se ridică și se așeză în spatele ei, ascultând cum îi învăluia Lydia pe toți într-o lume de sunete minunate.

.......................................