Cuplul din vecini, Shari Lapena

 ..................................................

5.

          Anne își îndreaptă capul și se uită la Cynthia cum toarnă cafeaua.

   Femeii ăsteia nu-i pasă deloc de ea, dar îi face cafea, cu lapte și zahăr, și i-o aduce la masă, ca pe vremuri. Anne ia o înghițitură, apoi încă una.
   Cynthia avea dreptate, chiar se simte mai bine. Cafeaua îi limpezește mintea, acum poate să gândească. Mai ia o gură și pune ceașca pe masă. Cynthia s-a așezat în fața ei.
   - De când durează aventura ta cu soțul meu? întreabă Anne.
   Are un ton pragmatic, surprinzător de neutru, având în vedere cât este ea de furioasă. Dacă ar auzi-o cineva, ar crede că nu îi pasă.
   Cynthia se sprijină de spătar și își încrucișează brațele peste pieptul generos.
   - Nu am nicio aventură cu soțul tău, spune ea la fel de rece.
   - Termină cu prostiile, îi zice Anne pe un ton ciudat de prietenesc. Știu tot.
   Cynthia pare surprinsă.
   - Cum adică? Nu e nimic de știut. Nu am nicio aventură cu Marco. Ne-am pipăit un pic în curtea din spate ultima dată când ați venit aici, dar a fost o chestie nevinovată. De adolescenți. Era beat. Amândoi eram beți. Ne-a luat valul. Nu a însemnat nimic. A fost prima și singura dată când ne-am atins.
   - Nu știu de ce negați amândoi. Știu că aveți o aventură, insistă Anne, privind-o pe Cynthia peste marginea ceștii de cafea.
   Cynthia o privește din partea cealaltă a mesei, ținând ceașca de cafea cu ambele mâini.
   - Ți-am spus și ție și am spus și polițiștilor când au venit aici, că doar ne-am prostit un pic afară. Eram beți, asta a fost tot. Nu s-a întâmplat nimic între mine și Marco nici înainte, nici de atunci încoace. Nici măcar nu l-am mai văzut din noaptea răpirii. Îți imaginezi, Anne.
   Îi vorbește de sus.
   - Nu mă minți! șuieră Anne deodată. L-am văzut pe Marco ieșind pe ușa din spate a casei tale ieri după-amiază.
   Cynthia înlemnește.
   - Așa că nu mă minți, nu-mi spune că nu l-ai mai văzut! Și știu și despre telefonul mobil.
   - Ce telefon mobil?
   Cynthia ridică dintr-una din sprâncenele perfect pensate.
   - Nu mai contează, zice Anne, voind să ia îndărăt ultimele cuvinte.
   Își aduce aminte că telefonul putea să fie pentru altcineva. E atât de derutant tot ce s-a întâmplat! Abia dacă mai înțelege ceva. Simte că o ia razna. Și înainte era sensibilă, dar acum... acum copilul ei a dispărut, soțul o înșală, o minte... cine n-ar lua-o razna în situația asta? Nimeni n-ar putea s-o învinuiască. Nimeni n-ar putea s-o condamne dacă ar face ceva nebunesc.
   Acum, expresia Cynthiei se schimbă. Îngrijorarea falsă dispare și în locul ei apare o privire rece.
   - Chiar vrei să știi ce se întâmplă, Anne? Ești sigură că vrei să știi?
   Anne o privește, dezorientată de schimbarea tonului. Și-o imaginează pe Cynthia ca pe o liceană agresivă, fata înaltă și frumoasă care necăjea fetele scunde, plinuțe, fără pic de încredere în ele, așa, ca ea.
   - Da, vreau să știu.
   - Ești sigură? Pentru că, odată ce îți spun, nu mai pot să retrag ce-am zis.
   Cynthia își pune ceașca de cafea pe masă.
   - Sunt mai puternică decât crezi, răspunde Anne.
   Vocea îi e oarecum stridentă. Pune și ea ceașca jos, se apleacă peste masă și zice:
   - Mi-am pierdut copilul. Ce-ar mai putea să mă rănească acum?
   Cynthia zâmbește, dar este un zâmbet rece, calculat. Se lasă pe spate în scaun și se uită la Anne de parcă ar încerca să ia o decizie.
   - Cred că habar n-ai ce se întâmplă, de fapt, spune ea.
   - Atunci de ce nu-mi zici tu? ripostează Anne.
   Cynthia se ridică și își împinge scaunul înapoi, cu un scârțâit pe podeaua bucătăriei.
   - Bine. Rămâi aici. Lipsesc numai un minut.
   Cynthia iese din bucătărie și urcă scările la etaj. Anne se întreabă ce ar putea avea Cynthia să-i arate. Îi trece prin gând să fugă de acolo. Cât adevăr poate suporta? Poate are fotografii. Cu ea și cu Marco împreună.
   Cynthia este fotograf. Și e genul de femeie care își face poze, pentru că este așa superbă și vanitoasă. Poate că o să-i arate lui Anne poze cu ea în pat cu Marco. Iar expresia de pe chipul lui Marco va fi complet diferită de expresia pe care o are când face dragoste cu ea. Anne se ridică în picioare. Tocmai vrea să iasă pe ușa glisantă din sticlă când Cynthia apare în bucătărie cu un laptop în mână.
   - Ți-ai pierdut curajul? întreabă ea.
   - Nu, voiam doar niște aer curat, minte Anne, închizând ușa la loc și întorcându-se la masă.
   Cynthia pune laptopul pe masa de bucătărie și îl deschide. Se așază amândouă și așteaptă câteva minute până când pornește.
   Cynthia îi spune:
   - Îmi pare tare rău pentru asta, Anne, sincer.
   Anne o privește mânioasă, fără s-o creadă, apoi își îndreaptă atenția reticent spre ecran. Nu se aștepta la asta. Este o înregistrare în alb-negru în care se vede curtea din spate a Cynthiei și, mai departe, curtea lui Anne. Observă data și ora din partea de jos a ecranului. Anne îngheață complet.
   - Așteaptă, îi spune Cynthia.
   O să-l vadă pe bărbatul mort acum luându-i copilul. Așa de crudă este Cynthia. Și tot timpul ăsta a avut o filmare cu el.
   - De ce nu ai arătat-o poliției? cere Anne să știe, cu privirea fixată pe ecran, așteptând.
   Nu-i vine să creadă când îl vede pe Marco apărând la ușa lor din spate la 12:31 și răsucind becul de la detectorul de mișcare. Lumina se stinge.
   Anne simte cum i se scurge tot sângele din extremități. Îl vede pe Marco intrând în casă. Trec două minute. Apoi ușa din spate se deschide. Marco iese din casă cu Cora în brațe, învelită cu păturica ei albă. Se uită în jur ca să vadă dacă îl observă careva, privește direct la camera de luat vederi, apoi merge repede spre garaj și intră. Inima lui Anne bate să-i iasă din piept. După un minut, îl vede pe Marco ieșind din garaj fără copil. Este 12:34. Traversează curtea spre casă, unde silueta lui dispare pentru scurt timp, apoi reapare în curtea din spate a familiei Stillwell.
   - Așa că, vezi tu, Anne, spune Cynthia în liniștea ce urmează șocului, nu era vorba că eu și Marco avem o aventură. Marco ți-a răpit copilul.
   Anne este stupefiată, îngrozită și incapabilă să răspundă.
   Cynthia spune:
   - Mai bine îl întrebi pe el unde e Cora.

Capitolul treizeci și unu

   Cynthia se așază confortabil pe scaun și spune:
   - Aș putea să duc asta la poliție sau poate ai prefera să n-o fac? Provii dintr-o familie cu bani, nu-i așa?
   Anne o ia la goană. Trage ușa glisantă și fuge, lăsând-o pe Cynthia singură la masă, cu laptopul. Imaginea lui Marco ducând-o în brațe pe Cora la garajul lor la 12:33 noaptea s-a fixat pe retina lui Anne și i s-a înfipt adânc în creier. Nu-și va mai scoate niciodată imaginea aceea din cap. Marco a luat fetița. A mințit-o tot timpul ăsta.
   Anne nu știe cu cine s-a măritat.
   Aleargă acasă și intră pe ușa din spate. Abia poate să respire. Se prăbușește pe jos în bucătărie, sprijinindu-se de dulapuri, hohotind și tremurând. Plânge cu respirația întretăiată și vede aceleași imagini în minte, la nesfârșit.
   Totul se schimbă acum. Marco a luat copilul. Dar de ce? De ce a făcut așa ceva? Nu poate fi din cauză că fetița era deja moartă și el a luat-o ca s-o protejeze pe ea. Detectivul Rasbach i-a explicat deja că asta pur și simplu nu era posibil. Dacă ea ar fi omorât-o pe Cora și Marco ar fi descoperit asta la 12:30, n-ar fi putut să cheme un complice acolo până la 12:35. Iar acum știe că el a scos-o pe Cora din casă exact la 12:33.
   Probabil a aranjat ca altcineva, bărbatul mort acum, să-l aștepte în mașină în garaj la 12:30, când Marco știa că era rândul lui să meargă la Cora. Deci a planificat tot. A planificat! Cu bărbatul ăsta care este mort acum. Bărbatul pe care crede că l-a mai văzut înainte. Unde l-a mai văzut ea oare?
   Marco a fost în spatele întregii povești de la bun început și ea habar n-a avut.
   Marco a răpit copilul împreună cu celălalt bărbat, care acum e mort.
   Unde e fetița ei acum? Cine a luat-o de la bărbatul din cabană? Ce dracu’ s-a întâmplat? Cum a putut să facă așa ceva?
   Anne stă pe jos în bucătărie, cu genunchii la piept, încercând să descâlcească totul. Se gândește să se întoarcă la secția de poliție și să-i povestească detectivului Rasbach ce a văzut. Ar putea să ia înregistrarea de la Cynthia. Bănuiește de ce Cynthia nu a dus-o deja la poliție, probabil îl șantajează pe Marco cu ea. Vrea să-l aibă în puterea ei. Cynthia este genul ăla de femeie.
   De ce ar răpi-o Marco pe Cora? Dacă nu a făcut asta ca s-o protejeze pe Anne, înseamnă că a avut motive egoiste. Singurul motiv posibil sunt banii. Voia banii de răscumpărare. Banii părinților ei. Concluzia asta o îngrozește. Acum știe că afacerea nu merge bine. Își aduce aminte că Marco a pus-o să semneze niște acte de ipotecă pe casă în urmă cu câteva luni ca să primească lichidități pentru planurile lui de dezvoltare.
   Ea a crezut că firma creștea mai repede decât se așteptase el, că totul era în regulă. Dar poate că el a mințit-o și atunci. Totul se leagă. Afacerea pe butuci, ipotecarea casei și, în cele din urmă, aranjarea răpirii propriului copil ca să ia banii de răscumpărare de la părinții ei.
   De ce nu i-a spus Marco despre problemele pe care le avea cu afacerea? Ar fi putut să se ducă împreună la părinții ei, să le mai ceară bani. De ce a făcut așa o prostie? De ce a luat-o pe fetița lor iubită și i-a dat-o bărbatului aceluia care a fost omorât în bătaie cu o lopată?
   Oare Marco s-a dus la cabană după ce i-au fost luați banii de răscumpărare, i-a cerut socoteală bărbatului și l-a omorât într-un acces de furie? Este Marco și criminal? Ar fi avut timp să se ducă tocmai până la cabană și înapoi fără ca ea să observe? Încearcă să-și aducă aminte ce zi este, încearcă să treacă în revistă fiecare zi care a trecut de la răpire, dar în mintea ei este un haos de nedescris.
   Telefonul mobil făcea parte din planul ăsta? Își dă seama că de la început s-a înșelat. Nu era vorba despre vreo aventură cu Cynthia sau cu altcineva. Era vorba despre răpire. Marco a răpit-o pe fiica lor.
   Bărbatul cu care s-a căsătorit ea.
   Apoi a stat acolo, în bucătăria lor, și i-a spus că bărbatul mort i se părea cunoscut.
   Brusc, îi este frică de propriul soț. Nu știe cine sau ce anume este el.
   Începe să înțeleagă de ce este capabil.
   A iubit-o vreodată sau s-a căsătorit cu ea pentru bani?
   Ce să facă ea acum? Să se ducă la poliție să le spună ce știe? Ce se întâmplă cu Cora în cazul ăsta?
   După multă vreme, Anne se ridică de la podea. Se silește să urce repede în dormitor. Tremurând, scoate o valiză mică și începe să-și pună lucrurile în ea.

   Anne coboară din taxi în fața aleii pietruite, circulare, a casei părinților ei, în care a crescut. În spatele clădirii maiestuoase din piatră, cu grădinile ei luxuriante, îngrijite profesionist, se află o ravenă împădurită.
   Anne plătește șoferul și rămâne acolo un minut, cu valiza la picioare, uitându-se la casă. Aici, distanțele dintre case sunt mari. N-o s-o vadă nimeni, decât dacă mama ei este acolo și se întâmplă să se uite pe fereastră. Își amintește clar ziua în care a ieșit din casa aceasta, s-a urcat pe motocicletă în spatele lui Marco și a hotărât că este îndrăgostită.
   S-au întâmplat atâtea între timp. S-au schimbat atâtea.
   Nu-i place să se întoarcă la părinții ei. E ca și cum ar recunoaște că au avut dreptate în privința lui Marco în tot acest timp. Nu vrea să creadă, dar a văzut dovada cu ochii ei. Nu a ținut cont de voința lor când s-a măritat cu Marco. Atunci știa exact ce gândea și ce simțea.
   Acum nu mai știe nimic.
   Acolo, în capătul aleii părinților ei, așa, din senin, Anne își amintește deodată unde l-a văzut pe bărbatul mort. Tremură ca o frunză în vânt, încercând să înțeleagă această informație nouă. Apoi scoate telefonul mobil și cheamă un alt taxi.

   Marco încearcă din nou să vorbească cu Richard și mai lasă un mesaj lapidar în mesageria vocală. Richard îl pedepsește, neținându-l la curent cu ce se întâmplă. O să se ocupe singur de problemă și o să-l anunțe pe Marco abia când se termină totul, când Cora este recuperată teafără.
   Dacă este recuperată.
   Până și Marco recunoaște în sinea lui că poate este mai bine așa.
   Dacă poate cineva s-o scoată la capăt în situația asta, atunci persoana aceea este Richard. Richard cu sacii lui cu bani și nervii lui de oțel. Marco este epuizat, fizic și emoțional. Nu vrea decât să se întindă pe canapeaua din biroul lui, să doarmă câteva ore și să fie trezit de soneria telefonului ca să afle că fața lui este acasă din nou. Dar apoi? Ce se întâmplă după aceea?
   Își aduce aminte că în fundul unui sertar, în dulap, este o sticlă deschisă de scotch. Se oprește din mers și deschide sertarul dulapului.
   Sticla este pe jumătate goală. Scoate un pahar, și acesta ascuns în dulap, și își toarnă zdravăn. Apoi își reia mersul prin birou.
   Marco nici nu vrea să se gândească la posibilitatea de a n-o mai vedea niciodată pe Cora. Este îngrozit și de ideea de a fi arestat și băgat la închisoare. Este sigur că, dacă va fi arestat, avocatul cu șansele cele mai mari să-i obțină achitarea, Aubrey West, nu îl va mai reprezenta. Pentru că părinții lui Anne nu vor plăti, iar Marco nu are destui bani să plătească singur un avocat de top.
   Marco își umple iar paharul din sticla care stă acum deschisă pe stratul de protecție de pe biroul lui scump și își dă seama că deja se gândește la ce o să facă după ce va fi arestat. Arestarea i se pare inevitabilă. Anne nu îl va susține, nu după ce va afla adevărul de la tatăl ei.
   De ce i-ar mai sta alături? Îl va urî. Dacă ea i-ar fi făcut asta lui, el n-ar ierta-o niciodată.
   Apoi, mai e și Cynthia cu înregistrarea ei.
   Cu nasul adâncit în al treilea pahar, pentru prima dată Marco se gândește să spună poliției adevărul. Dacă i-ar spune pur și simplu lui Rasbach că da, s-a întâlnit cu Bruce, care s-a dovedit că e Derek Honig?
   Da, avea necazuri cu firma. Da, socrul lui a refuzat să-l ajute. Da, a plănuit să-și răpească și să-și ascundă propriul copil vreo două zile, ca să ia banii de răscumpărare de la părinții soției lui.
   Dar, de fapt, n-a fost ideea lui. A fost ideea lui Derek Honig.
   Derek Honig a fost cel care i-a sugerat-o. El a plănuit totul. În mintea lui Marco, era doar o modalitate de a lua în avans o parte din moștenirea soției lui. Nu trebuia să moară nimeni. Nici complicele lui și, cu siguranță, nici copilul lui.
   Și Marco este o victimă. Nu este nevinovat, dar e o victimă, totuși. Era disperat și s-a anturat cu cineva care și-a dat un nume fals, care l-a manipulat ca să-și răpească fetița pentru propriul câștig. Un avocat bun, ca Aubrey West, ar putea să întoarcă lucrurile în favoarea lui.
   Ar putea să-i spună adevărul detectivului Rasbach. Să-i spună tot.
   După ce Cora este adusă înapoi acasă.
   El s-ar duce la închisoare. Dar Cora, dacă supraviețuiește, ar rămâne cu mama ei. Richard nu l-ar mai avea cu nimic la mână, iar Cynthia ar fi tare ghinionistă. Poate Marco chiar s-ar asigura că este închisă pentru tentativă de șantaj. Preț de-o clipă, și-o imaginează pe Cynthia într-o salopetă portocalie diformă, cu părul nespălat.
   Își ridică privirea și își surprinde reflexia în oglinda mare atârnată pe peretele de vizavi de fereastră. Abia se mai recunoaște.

Capitolul treizeci și doi

   Când se lasă întunericul, Marco se întoarce în sfârșit acasă. A băut prea mult, așa că își lasă mașina la birou și ia un taxi.
   Ajunge acasă cu hainele boțite, cu ochii injectați, cu corpul tensionat la maximum, chiar și cu tot alcoolul din el.
   Descuie ușa de la intrare.
   - Anne? strigă el, întrebându-se unde e.
   Casa este scufundată în întuneric și pare goală. E foarte liniște. Marco rămâne nemișcat, ascultând liniștea. Poate nu e acasă.
   - Anne?
   Vocea lui e mai puternică acum, îngrijorată. Se duce mai departe în camera de zi.
   Se oprește când o vede. Anne stă pe canapea pe întuneric, complet nemișcată. În mâini are un cuțit mare; Marco recunoaște cuțitul de carne din suportul din lemn pentru cuțite de pe blatul din bucătărie. Tot sângele i se scurge în picioare. Face un pas precaut în față și încearcă s-o privească mai de-aproape. Ce face pe întuneric, cu cuțitul în mână?
   - Anne? spune Marco, mai încet.
   Anne pare să fie într-un fel de transă. Îl sperie.
   - Anne, ce s-a întâmplat?
   Vorbește cu ea așa cum ar încerca să vorbească cu un animal periculos. Când nu-i răspunde, o întreabă la fel de blând:
   - Ce faci cu cuțitul?
   Trebuie să aprindă lumina. Se îndreaptă încet spre veioza de pe măsuță.
   - Nu te apropia de mine!
   Anne ridică cuțitul.
   Marco se oprește și se holbează la ea, la felul în care ține cuțitul, de parcă chiar vrea să-l folosească.
   - Știu ce ai făcut, spune ea cu o voce joasă, disperată.
   Marco se gândește repede. Probabil Anne a vorbit cu tatăl ei. Probabil lucrurile au mers foarte prost. Marco este copleșit de disperare. Își dă seama ce mult se baza pe socrul lui să o salveze pe Cora, să le-o aducă înapoi. Dar e clar că totul s-a spulberat. Copilul lor este dispărut pentru totdeauna. Iar tatăl lui Anne i-a spus adevărul.
   Și acum asta, lovitura decisivă: soția lui și-a pierdut mințile.
   - Ce-i cu cuțitul, Anne? întreabă Marco, forțându-se să pară calm.
   - E ca să mă apăr.
   - De cine să te aperi?
   - De tine.
   - Nu ai nevoie să te aperi de mine, îi spune Marco pe întuneric.
   Ce i-a povestit tatăl ei? Ce minciuni i-a zis? Nu și-ar răni niciodată intenționat soția sau copilul. Totul a fost o greșeală îngrozitoare. Nu are motive să se teamă de el.
   - Ești periculos, Marco, cu planurile și uneltirile tale.
   - Te-ai întâlnit cu tatăl tău?
   - Nu.
   - Dar ai vorbit cu el.
   - Nu.
   Marco nu înțelege.
   - Cu cine ai vorbit?
   - Cu nimeni.
   - De ce stai aici pe întuneric, cu un cuțit în mână?
   Vrea să aprindă lumina, dar nu vrea s-o sperie.
   - Nu e adevărat, spune Anne, de parcă acum și-ar aminti. Am vorbit cu Cynthia.
   Marco tace. Este înspăimântat.
   - Mi-a arătat înregistrarea.
   Privirea pe care i-o aruncă este înfiorătoare. Pe față i se citesc toată durerea și furia. Ura.
   Marco se încovoaie; simte că i se înmoaie genunchii. Totul s-a terminat acum. Poate că Anne vrea să-l omoare pentru că i-a furat copilul. Nu poate s-o învinuiască. Îi vine să înșface cuțitul și să se omoare singur.
   Deodată încremenește. Trebuie să vadă cuțitul. Trebuie să vadă dacă l-a folosit, dar e prea întuneric. Nu o vede suficient de bine ca să-și dea seama dacă are sânge pe ea sau pe cuțit. Mai face un pas spre ea și se oprește. Ochii ei îl înspăimântă.
   Ea spune:
   - Tu ai răpit-o pe Cora. Am văzut cu ochii mei. Ai scos-o din casă acoperită cu păturica ei și ai dus-o în garaj. Bărbatul ăla a plecat cu ea. Ai plănuit tot. M-ai mințit. Și ai continuat să mă minți, tot timpul ăsta.
   Vocea ei arată că nu-i vine să creadă.
   - Apoi, când te-a tras pe sfoară, te-ai dus la cabana aia și l-ai omorât în bătaie cu lopata.
   Acum pare mai vie.
   Marco este îngrozit.
   - Nu, Anne, n-am făcut așa ceva!
   - Apoi ai stat cu mine la masă în bucătărie și mi-ai spus că ți se pare cunoscut.
   Lui Marco i se face rău. Se gândește la cum trebuie să i se pară ei toate astea. Cât de întortocheat a devenit totul. Anne se apleacă în față; ține cuțitul mare strâns cu amândouă mâinile.
   - Am trăit cu tine aici tot timpul ăsta de când a fost furată Cora și tu m-ai mințit încontinuu. Ai mințit despre tot.
   Îl privește fix și șoptește:
   - Nu știu cine ești.
   Marco rămâne cu ochii pe cuțit și spune disperat:
   - E adevărat că am luat-o. Am luat-o, Anne. Dar nu e ceea ce crezi! Nu știu ce ți-a spus Cynthia, ea nu știe nimic despre toate astea. Mă șantajează. Încearcă să folosească înregistrarea aia ca să scoată bani de
la mine.
   Anne îl fixează cu ochii ei imenși în întuneric.
   - Pot să explic, Anne! Nu e așa cum pare. Ascultă-mă. Am intrat în niște necazuri financiare. Firma nu mergea bine. Am avut niște ghinioane. Apoi l-am cunoscut pe tipul ăsta, pe... Derek Honig.
   Marco ezită.
   - Mi-a zis că îl cheamă Bruce Neeland. Părea un tip de treabă, ne-am împrietenit. El a sugerat răpirea. A fost numai ideea lui. Eu aveam nevoie de bani. A zis c-o să fie rapid și ușor, că nimeni n-o să aibă de suferit. El a plănuit tot.
   Se oprește să-și tragă sufletul. Ea îl țintuiește cu o privire aspră. Chiar și așa, pentru Marco este o ușurare să mărturisească, să-i spună adevărul.
   - I-am dus-o pe Cora în garaj. Trebuia să ne sune peste 12 ore, iar noi s-o luăm înapoi peste două sau trei zile, maximum. Trebuia să fie așa rapid și ușor, zice Marco cu amărăciune. Dar apoi nu ne-a mai contactat. Nu știam ce se întâmplă. Am încercat să-l sun de pe telefonul pe care l-ai găsit, pentru asta era, dar nu mi-a răspuns deloc. Nu știam ce să fac. Nu aveam cum să dau de el altfel. M-am gândit că poate a pierdut telefonul. Sau că s-a speriat și poate a omorât-o și a fugit din țară.
   Vocea i-a devenit un suspin. Se oprește ca să-și recapete controlul.
   - Am intrat în panică. Și pentru mine a fost un iad, Anne, nici nu știi.
   - Nu-mi spune mie că nu știu! țipă Anne la el. Din cauza ta, copilul nostru a dispărut!
   Marco încearcă s-o calmeze vorbind mai încet. Trebuie să-i spună tot, trebuie să se descarce.
   - Apoi, când am primit salopeta prin poștă, am crezut că el ne contacta. Că poate se întâmplase ceva cu mobilul și îi era frică să mă sune direct. Am crezut că încerca să ne-o dea înapoi. Chiar și când a crescut răscumpărarea la cinci milioane, nu m-am gândit... Nu m-am gândit c-o să mă tragă pe sfoară. Îmi făceam griji numai că părinții tăi nu aveau să plătească. M-am gândit că poate crescuse miza pentru că i se păruse că și riscul era mai mare.
   Marco se oprește din vorbit un minut, copleșit de amintiri.
   - Dar apoi, când am ajuns acolo, Cora nu era.
   Izbucnește în hohote de plâns.
   - Trebuia să fie acolo. Nu știu ce s-a întâmplat! Anne, îți jur, niciodată n-am dorit să rănesc pe nimeni. Mai ales pe Cora sau pe tine.
   A căzut în genunchi pe jos, în fața ei. Anne ar putea să-i taie gâtul acum, dacă ar vrea. Lui nici nu-i mai pasă.
   - Cum ai putut? șoptește Anne. Cum ai putut să fii atât de prost?
   Marco își ridică privirea spre ea, nenorocit.
   - De ce nu i-ai cerut bani tatălui meu, dacă aveai așa mare nevoie de ei?
   - I-am cerut! zice Marco furios, dar m-a refuzat.
   - Nu te cred. Nu ar face asta.
   - De ce aș minți?
   - Pentru că doar asta faci, Marco!
   - Întreabă-l atunci!
   Se privesc încrâncenați o clipă.
   După aceea, Marco spune mai încet.
   - Ai toate motivele să mă urăști, Anne. Și eu mă urăsc pentru ce am făcut. Dar nu trebuie să-ți fie frică de mine.
   - Nici după ce l-ai omorât pe omul ăla în bătaie cu lopata?
   - N-am făcut eu asta!
   - De ce nu-mi spui tot, Marco?
   - Dar ți-am spus tot! Nu eu l-am omorât pe bărbatul din cabană.
   - Și atunci cine l-a omorât?
   - Dacă am ști asta, am ști și la cine e Cora! Derek nu i-ar fi făcut rău, sunt sigur de asta. Nu i-ar fi făcut rău niciodată, altfel nu l-aș fi lăsat s-o ia.
   Dar în timp ce spune asta, Marco este înspăimântat de ușurința cu care și-a dat fiica altcuiva. A fost atât de disperat, încât nici nu a mai prevăzut riscurile.
   Însă disperarea de atunci nu e nimic în comparație cu ce simte acum. De ce i-ar face Derek rău copilului? Nu ar avea niciun motiv. Cu excepția cazului în care s-a panicat. Marco spune:
   - El voia numai să facă schimbul, să-și ia banii și să dispară. Probabil altcineva a aflat că el o avea pe Cora, l-a omorât și a luat-o. Apoi ne-a înșelat pe noi.
   Îi spune rugător:
   - Anne, trebuie să mă crezi, nu eu l-am omorât. Cum aș fi putut? Știi că în cea mai mare parte a timpului am fost aici cu tine sau la birou. Nu aveam cum să-l omor.
   Anne tace, gânditoare. Apoi șoptește:
   - Nu știu ce să mai cred.
   - De asta m-am dus la poliție, explică Marco. Le-am spus că îl văzusem dând târcoale casei, ca să-l ancheteze. Voiam să pun poliția pe urmele lui, ca să afle cine l-a omorât, s-o găsească pe Cora, fără să mă dau de gol. Dar, ca de obicei, n-au aflat nimic.
   Adaugă, cu vocea frântă:
   - Deși probabil nu mai durează mult până mă arestează.
   - Or să te aresteze rapid dacă văd înregistrarea aia, mormăie Anne cu amărăciune.
   Marco se uită la ea. Nu știe dacă ea ar vrea sau nu să-l aresteze poliția. E greu s-o citească acum.
   - E adevărat că am luat-o pe Cora și i-am dat-o lui Derek. Am încercat să obținem bani de la părinții tăi. Dar nu l-am omorât pe Derek. Nu aș putea să omor pe nimeni, îți jur!
   Îi pune tandru o mână pe genunchi.
   - Anne, dă-mi cuțitul.
   Ea se uită la cuțitul din mâinile ei de parcă nici nu știa că e acolo.
   Indiferent ce a făcut el, ce dezastru a provocat, Marco nu vrea să fie responsabil și de alte rele. Starea ei îl îngrijorează. Se apropie și îi ia încet cuțitul din mâini. Ea nu i se opune. Ușurat, vede că lama e curată. Nu e sânge pe ea. O studiază cu atenție pe Anne, se uită la încheieturile ei.
   Nicăieri nu e sânge. Nu s-a rănit singură. Cuțitul era pentru el, voia să se apere împotriva lui. Marco pune cuțitul pe măsuță, se ridică de pe podea și se așază lângă ea pe canapea, cu fața la Anne. O întreabă:
   - Ai vorbit cu tatăl tău azi?
   - Nu, dar am fost la părinții mei, zice Anne.
   - Parcă ai zis că nu te-ai văzut cu ei.
   - Nu m-am văzut. Mi-am făcut un bagaj, voiam să te părăsesc, zice ea tristă. După ce am plecat de la Cynthia, după ce am văzut înregistrarea, te-am urât pentru ce ai făcut.
   Vocea ei redevine agitată.
   - Și am crezut că ești un criminal. Mi s-a făcut frică de tine.
   - Înțeleg că mă urăști, Anne. Înțeleg că nu mă vei ierta niciodată.
   Rostește cuvintele gâtuit.
   - Dar nu trebuie să-ți fie frică de mine. Nu sunt un criminal.
   Ea își întoarce capul în partea cealaltă, de parcă n-ar mai suporta să se uite la el. Spune:
   - M-am dus la părinții mei, dar nu am intrat în casă.
   - De ce?
   - Pentru că mi-am adus aminte unde îl văzusem pe omul ăla înainte, pe bărbatul mort.
   - L-ai mai văzut? întreabă Marco mirat.
   Ea se întoarce iar spre el.
   - Ți-am spus.
   Chiar i-a spus, dar el nu a crezut-o. În momentul acela, s-a gândit că era doar puterea sugestiei.
   - Unde l-ai văzut?
   - A fost demult, șoptește ea. E prieten cu tatăl meu.

Capitolul treizeci și trei

   Marco înlemnește.
   - Ești sigură?
   - Da.
   Vorbește ciudat, de parcă nu ar fi vocea ei. Poate să aibă încredere în ce îi spune ea? Marco se gândește rapid. Richard și Derek Honig. Telefonul mobil.
   Oare toată povestea asta a fost o înscenare? Richard a pus la cale tot coșmarul ăsta din umbră? Cora a fost la Richard tot timpul ăsta?
   - Sunt sigură că l-am văzut cu tatăl meu, când eram mai tânără, spune Anne. Îl cunoaște. De ce l-ar cunoaște tatăl meu pe bărbatul care ne-a luat copilul, Marco? Nu ți se pare ciudat?
   Vocea ei se pierde, ostenită.
   - Sigur că e ciudat, spune Marco încet.
   Își amintește cât de suspicios a fost când a folosit telefonul mobil secret și cel care i-a răspuns a fost socrul lui. Asta era legătura care lipsea? Honig l-a abordat pe el, așa, din senin. S-a împrietenit cu Marco, l-a ascultat povestindu-i despre problemele lui. L-a făcut pe Marco să aibă încredere în el. L-a îndemnat să-i ceară mai mulți bani lui Richard și apoi Richard l-a refuzat. Dacă erau complici și Richard a refuzat să-i mai dea bani, știind că Honig va fi acolo, așteptând să dreagă situația? Honig a sugerat răpirea în aceeași zi. Dacă toate astea au fost orchestrate cu grijă de socrul lui? Lui Marco i se face rău. Dacă e adevărat, atunci a fost și mai păcălit decât credea, și încă de omul pe care îl antipatizează cel mai mult pe lume.
   - Anne, spune Marco, și apoi cuvintele i se revarsă în grabă. Derek Honig m-a găsit pe mine. El s-a împrietenit cu mine. El m-a îndemnat să-i cer tatălui tău mai mulți bani. Apoi, în ziua în care tatăl tău a refuzat să-mi dea alt împrumut, a apărut din nou, de parcă știa. Ca și cum știa că eram disperat. Atunci a sugerat răpirea.
   Marco parcă se trezește dintr-un vis urât. Lucrurile încep, în sfârșit, să aibă un înțeles.
   - Dacă tatăl tău e în spatele întregii povești, Anne? spune el presant. Cred că l-a pus pe Honig să mă abordeze, să-mi însceneze răpirea. Mi s-a întins o cursă, Anne!
   - Nu! spune Anne încăpățânată. Nu pot să cred așa ceva. Tatăl meu nu ar face niciodată asta. De ce ar face-o? Ce motiv ar putea să aibă?
   Pe Marco îl doare că ea crede fără probleme că el ar fi în stare să ucidă cu sânge rece un bărbat cu lopata, în schimb nu poate să-și închipuie că tatăl ei i-ar întinde lui o cursă. Însă trebuie să-și aducă aminte că ea a văzut înregistrarea aceea nenorocită. Trebuie să-i spună și restul.
   - Anne, telefonul mobil din perete... cel pe care îl foloseam eu și Honig...
   - Ce-i cu el?
   - După ce l-ai găsit, am observat că erau niște apeluri pierdute, cineva sunase de pe telefonul lui Honig. Așa că am sunat eu înapoi la numărul ăla. Și... mi-a răspuns tatăl tău.
   Ea se uită la el cu neîncredere.
   - Anne, el se aștepta să fiu eu la celălalt capăt. Știa că eu o luasem pe Cora. L-am întrebat de unde avea telefonul. A spus că răpitorii i-l trimiseseră prin poștă cu un bilet, la fel ca salopeta. A spus că răpitorii au luat legătura cu el pentru că scrisese în ziare că părinții tăi plătiseră răscumpărarea. A spus că i-au cerut și mai mulți bani în schimbul Corei, că avea să-i plătească, dar m-a pus să-i promit că nu-ți spun ție. A zis că nu voia să-ți faci speranțe prea mari, în caz că nu ieșea bine.
   - Ce?
   Chipul lui Anne, năucit de suferință, prinde viață acum.
   - A vorbit cu răpitorii?
   Marco dă din cap.
   - A spus că o să se descurce el cu ei și o s-o ia pe Cora înapoi, pentru că eu am dat-o în bară rău de tot.
   - Când s-a întâmplat asta? întreabă Anne cu răsuflarea tăiată.
   - Aseară.
   - Și nu mi-ai spus?
   - M-a pus să promit că nu-ți spun! în caz că schimbul nu reușea. Am încercat să dau de el toată ziua, dar nu mă sună înapoi. Mi-am ieșit din minți pentru că nu știu ce se întâmplă. Bănuiesc că nu a luat-o înapoi, altfel ne-ar fi zis ceva.
   Numai că acum Marco vede lucrurile altfel. A fost păcălit de un maestru.
   - Anne, dacă tatăl tău a știut de la bun început unde e Cora?
   Anne pare că nu mai suportă să audă nimic. Pare amorțită. Într-un final, întreabă:
   - Dar de ce ar face așa ceva?
   Marco știe de ce.
   - Pentru că părinții tăi mă urăsc! spune Marco. Vor să mă distrugă, să ne distrugă căsnicia și să vă ia pe tine și pe Cora înapoi, să vă aibă numai pentru ei.
   Anne clatină din cap.
   - Știu că nu te plac, poate chiar te urăsc, dar ce spui tu... nu pot să cred. Dacă tatăl meu spune adevărul? Dacă răpitorii chiar mi-au contactat părinții, iar el încearcă să o recupereze pe Cora?
   Speranța din vocea ei este sfâșietoare.
   Marco spune:
   - Dar tocmai ai spus că tatăl tău îl cunoaște pe Derek Honig. Asta nu are cum să fie o coincidență.
   Urmează o pauză lungă. Apoi Anne șoptește:
   - El l-a omorât pe Derek Honig cu lopata?
   - Poate, zice Marco nesigur. Nu știu.
   - Dar Cora? șoptește Anne. Ce s-a întâmplat cu ea?
    Marco o cuprinde de umeri și o privește în ochii mari și speriați.
   - Cred că este la tatăl tău. Sau că el știe unde e.
   - Ce ne facem? șoptește Anne.
   - Trebuie să ne gândim bine, zice Marco.
   Se ridică de pe canapea și începe să se plimbe prin cameră, prea agitat ca să stea într-un loc.
   - Dacă într-adevăr Cora este la tatăl tău sau dacă el știe unde e, avem două variante: ori ne ducem direct la poliție, ori îi cerem lui socoteală.
   Anne se uită fix undeva, în spațiu, de-a dreptul copleșită.
   - Poate că mai întâi ar trebui să vorbim cu tatăl tău, în loc să ne ducem la poliție, zice Marco stânjenit.
   Nu vrea să se ducă la închisoare.
   - Dacă ne ducem la tatăl meu, spune Anne, pot să vorbesc eu cu el. O să mi-o dea pe Cora înapoi. O să-i pară rău, sunt sigură. Nu vrea decât să fiu eu fericită.
   Marco se oprește din mers și se uită la soția lui, întrebându-se în ce măsură mai are aceasta simțul realității. Dacă este adevărat că Derek Honig a fost prieten cu tatăl ei, atunci poate fi adevărat că tatăl ei l-a manipulat pe Marco astfel încât să ajungă la disperare din cauza situației financiare și să-și răpească propriul copil. Este posibil ca tatăl ei să fi organizat înșelăciunea cu schimbul; să fi omorât un om cu sânge rece. I-a provocat fiicei lui o durere cumplită. Nu îi pasă dacă este fericită. Nu vrea decât ca lucrurile să se desfășoare după placul lui.
   Este complet lipsit de scrupule. Pentru prima dată, Marco își dă seama ce fel de adversar este socrul lui. Poate că omul e un sociopat. De câte ori nu i-a zis Richard că, pentru a avea succes în afaceri, trebuie să fii lipsit de scrupule? Poate că asta era, încerca să îi dea lui Marco o lecție despre lipsa scrupulelor.
   Anne spune brusc:
   - Poate că tatăl meu nu este implicat. Poate Derek s-a împrietenit cu tine și te-a manipulat pentru că îl cunoștea pe tatăl meu și știa că are bani. Dar poate tatăl meu nu știe nimic despre asta. Poate nu știe că Derek era răpitorul. Poate că a primit telefonul și biletul prin poștă, așa cum a zis.
   Pare din nou mai lucidă.
   Marco se gândește la asta.
   - E posibil.
   Dar Marco crede că Richard trage sforile din culise. Așa îi spune instinctul.
   - Trebuie să mergem acolo, spune Anne. Dar nu poți să dai pur și simplu buzna în casa lui și să-l acuzi. Pot să-i spun eu că știu că tu ai luat-o pe Cora și că i-ai dat-o lui Derek Honig. Că avem nevoie de ajutorul lui ca s-o luăm înapoi. Dacă tatăl meu chiar este implicat în asta, trebuie să-i oferim o cale de scăpare. Trebuie să ne prefacem că el nu a avut nicio legătură cu asta, să-l implorăm să coopereze cu răpitorii, să găsească o modalitate de a ne-o aduce înapoi pe Cora.
   Marco se gândește la ce a spus ea și aprobă din cap. Anne pare că și-a revenit, iar el este ușurat. În plus, ea are dreptate: Richard Dries nu este genul de om pe care să-l încolțești. Ceea ce contează este s-o recupereze pe Cora.
   - Și poate că tatăl meu nu este în spatele poveștii. Poate chiar a fost contactat de răpitori, spune Anne.
   Este atât de evident că vrea să creadă că tatăl ei nu i-ar face în ruptul capului așa ceva.
   - Mă îndoiesc.
   Se așază pentru câteva momente, epuizați de tot ce s-a întâmplat, luându-și inima-n dinți pentru ce îi așteaptă. În cele din urmă, Marco spune:
   - Ar trebui să mergem.
   Anne încuviințează. La plecare, își pune o mână pe brațul lui.
   - Promite-mi că nu o să-ți pierzi calmul cu tatăl meu, spune ea.
   Ce altceva poate Marco să facă?
   - Promit.
   Adaugă nefericit:
   - Îți datorez asta.

   Iau un taxi până la locuința părinților lui Anne și trec pe lângă case din ce în ce mai impresionante până când ajung în cea mai bogată suburbie a orașului.
    Este târziu, dar n-au sunat înainte. Vor să aibă elementul de surpriză de partea lor. Anne și Marco stau pe bancheta din spate a taxiului, fără să vorbească. Marco o simte pe Anne tremurând lângă el.
   Respirația ei pare rapidă și superficială. Îi ia mâna într-a lui, ca s-o calmeze. Și el transpiră de emoție în taxiul încins și lipicios. Aerul condiționat nu pare să meargă. Marco deschide puțin fereastra ca să poată respira.

   Taxiul urcă până la aleea pietruită circulară și se oprește la ușa din față.
    Marco plătește taxiul și îi spune să nu aștepte. Anne apasă pe sonerie. În casă încă sunt lumini aprinse. După o clipă, mama lui Anne deschide ușa.
   - Anne! spune ea, evident surprinsă. Nu te așteptam.
   Anne trece în grabă pe lângă mama ei, iar Marco o urmează în hol.
   În secunda următoare, planurile lor se spulberă.
   - Unde este? cere Anne să știe.
   Are o privire sălbatică. Mama ei pare uimită și nu răspunde. Anne începe să străbată repede casa imensă, lăsându-l pe Marco în picioare în hol, înspăimântat de comportamentul ei. Anne a luat-o razna. Se întreabă cum trebuie să reacționeze el acum.
   Mama lui Anne o urmează în cursa ei nebună prin casă. Marco o aude pe Anne strigând:
   - Cora! Cora!
   Simte mișcare la etaj și își ridică privirea. Richard coboară pe scara maiestuoasă. Privirile li se întâlnesc și ies scântei. Amândoi aud strigătele lui Anne.
   - Unde este? Unde e fetița mea?
   Vocea ei devine din ce în ce mai stridentă.
   Deodată, Marco pune totul la îndoială. Oare chiar l-a recunoscut Anne pe Derek Honig? Chiar a fost Derek asociat cu tatăl ei sau creierul ei a inventat un detaliu care, pur și simplu, nu este adevărat? A găsit-o acasă, pe întuneric, cu un cuțit. Câtă încredere poate să aibă în ce spune ea?
   Toată teoria în care crede el se bazează pe faptul că Richard îl cunoștea pe Derek Honig. Acum, numai de Marco depinde să afle adevărul.
   - Haideți să ne așezăm! spune Richard și trece pe lângă el în drum spre camera de zi.
   Marco îl urmează. Are gura uscată. Îi este frică. Este posibil să nu aibă de-a face cu o persoană normală. Este posibil ca Richard să fie un sociopat. Marco se simte depășit de situație. Nu știe cum s-o rezolve și totul depinde de asta.
   Marco aude pașii lui Anne; acum aleargă pe scara cu model elaborat, spre etaj. El și Richard se fixează reciproc cu privirea, ascultând-o pe Anne strigând-o pe Cora în timp ce deschide brusc ușile camerelor și aleargă pe holul de sus, căutând-o.
   - N-o s-o găsească, spune Richard.
   - Unde e, nenorocitule? zice Marco.
   Nici el nu respectă scenariul. Nimic nu merge conform planului.
   - Ei bine, aici nu e, zice distant socrul lui. Mai bine o așteptăm pe Anne să se liniștească și apoi putem să stăm de vorbă cu toții.
   Marco își adună toată voința ca să nu se ridice și să nu sară la gâtul grăsan al socrului său. Se forțează să se așeze și să aștepte ce urmează.
   În cele din urmă, Anne se năpustește în camera de zi, urmată îndeaproape de mama ei, surescitată.
   - Unde e? îi strigă Anne tatălui ei.
   Are fața pătată și udă de lacrimi. Este isterică.
   - Stai jos, Anne, spune ferm tatăl ei.
   Marco îi face semn să i se alăture, iar Anne se așază lângă el pe canapeaua mare, tapițată.
   - Știi de ce am venit, începe Marco.
   - Anne pare să creadă că o avem pe Cora aici. De ce ar crede așa ceva? întreabă Richard, prefăcându-se mirat. Marco, i-ai spus că răpitorii m-au contactat? Te-am rugat în mod special să nu faci asta.
   Marco încearcă să vorbească, dar nu știe cum să înceapă.
   Oricum, Richard nu-i dă timp să răspundă. Stă în picioare lângă șemineul uriaș. Se întoarce spre Anne.
   - Îmi pare atât de rău, Anne, dar răpitorii ne-au dezamăgit pe toți. Din nou. Speram s-o capăt pe Cora înapoi în seara asta, dar nu au venit. M-am dus cu banii în plus, așa cum am stabilit, dar pur și simplu nu au venit.
   Se întoarce spre Marco.
   - Bineînțeles, nu i-am lăsat să ia banii, așa cum ai făcut tu, Marco.
   Furia lui Marco ia amploare. Richard nu poate rezista tentației de a-l face pe Marco să pice prost.
   - Ți-am spus să nu-i zici ca să evităm supărarea asta, continuă Richard.
   Se întoarce spre Anne, cu o expresie înțelegătoare în ochi.
   - Am făcut tot ce am putut să ți-o aduc înapoi, Anne. Îmi pare atât de rău. Dar îți promit că nu renunț.
   Anne se încovoaie copleșită lângă el. Marco îl privește pe Richard, care a schimbat răceala, cu care i s-a adresat lui, cu o căldură covârșitoare atunci când a vorbit cu fiica sa. Marco vede o fărâmă de nesiguranță în ochii lui Anne. Vrea să creadă că tatăl ei nu i-ar face niciodată rău.
   Richard spune:
   - Îmi pare rău că eu și mama ta nu ți-am spus despre asta mai devreme, Anne, dar ne era teamă tocmai că s-ar putea întâmpla așa ceva. Nu voiam să-ți faci speranțe din nou. Răpitorii ne-au contactat și au cerut mai mulți bani. Am plăti oricât să o luăm pe Cora înapoi, știi asta. M-am dus să mă întâlnesc cu ei. Numai că nu a venit nimeni.
   Clatină din cap a frustrare și părere de rău.
   - E adevărat, zice Alice, așezându-se la celălalt capăt al canapelei, lângă fiica ei. Ne pare extrem de rău.
   Începe să plângă și își întinde brațele, iar Anne, prăbușindu-se în îmbrățișarea mamei ei, începe să hohotească incontrolabil, cu umerii scuturându-i-se.
   Marco se gândește: Nu se poate să se întâmple așa ceva.
   - Mă tem că singurul lucru care ne-a rămas de făcut este să mergem la poliție, spune Richard. Să le spunem tot.
   Se întoarce spre Marco și îi aruncă o privire rece.
   Marco îi răspunde cu aceeași privire.
   - Spune-le ce știi, Anne, zice el.
   Dar ea se uită la el din îmbrățișarea mamei ei de parcă deja a uitat.
   Disperat, Marco spune:
   - Bărbatul care a fost omorât, Derek Honig. Poliția știe că el a luat-o pe Cora de la noi și că a dus-o la cabana lui din Catskills. Dar sunt sigur că tu știai asta deja.
   Richard ridică din umeri.
   - Poliția nu-mi spune mie nimic.
   - Anne l-a recunoscut, zice Marco sec.
   Oare Richard tocmai a pălit un pic? Marco nu este sigur.
   - Și? Cine era?
   - L-a recunoscut pentru că era prieten cu tine. Cum se face, Richard, că prietenul tău ne-a luat copilul?
   - Nu era prieten cu mine. Nu am auzit niciodată de el, zice Richard calm. Anne se înșală sigur.
   - Nu cred, spune Marco.
   Anne nu răspunde nimic. Marco se uită la ea, dar ochii ei privesc în altă parte. Îl trădează? O să-i ia apărarea tatălui ei și o să-l lase baltă pe el? Pentru că îl crede pe tatăl ei, nu pe el? Sau pentru că este dispusă să-l sacrifice pe el ca să-și recupereze copilul? Marco simte cum îi fuge pământul de sub picioare.
   - Anne, spune Richard, crezi că omul acela ucis, omul care se presupune că a luat-o pe Cora, era prieten cu mine?
   Ea se uită la tatăl ei, își îndreaptă spatele și spune:
   - Nu.
   Marco se uită la ea consternat.
   - Așa mă gândeam și eu, spune Richard, privindu-l pe Marco. Haideți să recapitulăm ce știm, continuă Richard.
   Se întoarce spre fiica lui.
   - Îmi pare rău, Anne, dar o să fie dureros pentru tine să auzi asta.
   Se așază în scaunul lui de lângă șemineu și inspiră adânc înainte de a începe, de parcă ar vrea să arate că și lui i-a fost foarte greu.
   - Răpitorii ne-au contactat. Știau numele noastre pentru că ziariștii s-au prins că noi am plătit răscumpărarea de 5 milioane. Răpitorii ne-au trimis un pachet. În pachet erau un telefon mobil și un bilet. În bilet scria că telefonul mobil fusese folosit de primul răpitor pentru a ține legătura în secret cu tatăl copilului, care era complice la plan. Am încercat să sun la singurul număr salvat în memorie. Nu a răspuns nimeni. Dar l-am păstrat la mine și, până la urmă, a răspuns. Era Marco.
   - Știu toate astea, spune Anne sec. Știu că Marco a luat-o pe Cora și i-a dat-o lui Derek în garajul nostru, în noaptea aceea.
   - Știi? spune tatăl ei surprins. Cum de știi? Ți-a spus Marco?
   Marco înlemnește, temându-se că ea va menționa înregistrarea video.
   - Da, spune Anne, aruncându-i o privire lui Marco.
   - Bravo ție, Marco, pentru că ai fost suficient de bărbat să-i spui, zice Richard.
   Apoi continuă:
   - Nu știu exact ce s-a întâmplat, dar bănuiesc că cineva l-a omorât pe omul de la cabană și a luat-o pe Cora. Apoi l-a păcălit pe Marco atunci când trebuia să facă schimbul. Am crezut că totul era pierdut, până când persoana respectivă, oricine ar fi ea, ne-a contactat pe mine și pe mama ta.
   Clatină din cap a regret.
   - Nu știu dacă ne vor mai căuta. Putem doar să sperăm.
    Ajuns la limita răbdării, Marco își pierde controlul:
   - Rahat! strigă el. Știi ce s-a întâmplat. Tu ai organizat tot! Știai că afacerea nu-mi merge bine. Tu l-ai trimis pe Derek la mine. Tu l-ai pus să sugereze răpirea, nu a fost ideea mea. Nu a fost niciodată ideea mea! Ai manipulat tot și pe toți. Mai ales pe mine. Derek m-a împins să-ți mai cer bani, iar tu m-ai refuzat. Știai cât de disperat eram. Și imediat după ce m-ai refuzat, în cele mai negre clipe ale vieții mele, el a venit cu planul de răpire. Tu ești creierul din spatele întregii povești! Spune-mi, tu i-ai strivit capul lui Derek cu lopata?
   Mamei lui Anne i se taie răsuflarea.
   - Pentru că asta cred eu că s-a întâmplat, insistă Marco. Tu l-ai omorât. Tu ai luat-o pe Cora de la cabană sau ai angajat pe cineva s-o ia. Știi unde este. Ai știut de la bun început. Și nu ai pierdut niciun amărât de bănuț, pentru că tu ai fost în spatele înșelăciunii cu schimbul. Ai pus pe cineva să apară fără copil ca să ia banii înapoi. Dar vrei ca la închisoare să mă duc eu.
   Marco se oprește să-și tragă sufletul.
   - Spune-mi, îți pasă măcar dacă fetița noastră trăiește sau moare?
   Richard se uită de la Marco la Anne și spune:
   - Cred că soțul tău și-a pierdut mințile.

Capitolul treizeci și patru

   - Arată-ne biletul, cere Marco.
   - Ce?
   Pe moment, Richard este luat pe nepregătite.
   - Biletul de la răpitori, nenorocitule! spune Marco. Arată-ni-l! Dovedește-ne că ai comunicat cu ei.
   - Am telefonul. Nu am păstrat biletul, zice Richard impasibil.
   - Serios! Ce ai făcut cu biletul? întreabă Marco.
   - L-am distrus.
   - De ce ai face așa ceva? întreabă Marco.
   Este evident pentru toți cei din cameră că el nu crede că biletul există sau că a existat vreodată.
   - Pentru că te incrimina pe tine, spune Richard. De asta am știut că la capătul celălalt al telefonului o să fii tu.
   Marco râde, dar nu este deloc amuzat. Este un râset dur, neîncrezător, aproape furios.
   - Vrei să credem că ai distrus biletul pentru că mă incrimina pe mine? Nu asta este intenția ta, să faci să fiu arestat pentru răpire și să mă ții definitiv departe de fiica ta? întreabă Marco.
   - Nu, Marco, asta nu a fost niciodată intenția mea, zice Richard. Nu știu de ce crezi asta. Nu am făcut decât să te ajut până acum, știi doar.
   - Mănânci rahat, Richard. M-ai amenințat la telefon, știi bine că așa ai făcut. Ai înscenat toată povestea asta ca să scapi de mine. Ce alt motiv ai fi putut să ai? Așa că, dacă a existat un bilet, nu l-ai fi distrus niciodată.
   Marco se apleacă în față spre Richard și îi spune pe un ton amenințător:
   - Nu există niciun bilet, nu-i așa, Richard? Răpitorii nu te-au contactat, pentru că tu ești răpitorul. Tu ai telefonul lui Derek, l-ai luat când l-ai omorât sau ai pus să fie omorât. Știai unde o ținea pe Cora pentru că tu ai aranjat tot. L-ai înșelat pe Derek, așa cum probabil ai intenționat încă de la început. Spune-mi: cât i-ai promis că-l plătești, ca să te ajute să mă trimiți la închisoare pentru răpire?
   Marco se lasă pe spate pe canapea; o vede pe Alice privindu-l îngrozită.
   Richard îl fixează calm pe Marco în timp ce tânărul îl acuză fără oprire. Apoi se întoarce spre fiica lui și spune:
   - Anne, inventează toate astea ca să-ți distragă atenția de la propria lui vină. Eu n-am avut nicio legătură cu ce s-a întâmplat, în afară de faptul că am făcut tot ce am putut ca să o aduc pe Cora înapoi. Și ca să-l protejez pe el de poliție.
   - Ești un mincinos! spune Marco disperat. Știi unde este Cora. Dă-ne-o înapoi! Uită-te la fiica ta! Uită-te la ea! Dă-i copilul înapoi!
   Anne și-a ridicat capul și acum se uită ba la soțul, ba la tatăl ei.
   Durerea i se citește pe chip.
   - Să chemăm poliția atunci? îl provoacă Richard. Să-i lăsăm pe ei să lămurească totul?
   Marco se gândește rapid. Dacă Anne nu recunoaște că știe că Derek era asociat cu tatăl ei sau dacă nu este sigură, Marco nu are niciun argument pe care să se sprijine. Poliția deja îl consideră pe el suspectul principal. Richard, omul de afaceri respectat și de succes, poate să-l predea fără efort. Și Anne, și tatăl ei știu că Marco a luat-o pe Cora din pătuț și i-a dat-o lui Derek. Marco încă e convins că Richard este în spatele planului, dar nu are nicio dovadă împotriva lui.
   A încurcat-o.
   Și nici pe Cora nu au luat-o înapoi.
   Marco crede că Richard o va ține ascunsă pe Cora la nesfârșit, dacă este necesar, doar ca să câștige el. Cum poate Marco să-l facă pe Richard să creadă că a câștigat, ca să le-o dea înapoi pe Cora?
   Ar trebui să mărturisească poliției? Asta vrea Richard? Poate că, odată ce el va fi arestat, „răpitorii” îl vor contacta din nou pe Richard, în mod miraculos, și vor înapoia copilul teafăr. Pentru că, orice ar spune Richard în fața lui Anne, Marco știe că Richard îi vrea pielea pe băț pentru asta.
   Vrea ca Marco să fie închis, dar să nu pară că el i-a săpat groapa.
   - Bine, cheamă poliția, spune Marco.
   Anne începe să plângă. Mama ei o mângâie pe spate.
   Richard scoate telefonul mobil.
   - E târziu, dar sunt sigur că pe detectivul Rasbach nu-l va deranja să vină până aici, spune el.
   Marco știe că urmează să fie arestat. Are nevoie de un avocat. Unul bun. Mai poate scoate ceva bani pe casă, dacă Anne îl va lăsa să mai pună o ipotecă. Dar de ce ar fi de acord o femeie să-și ipotecheze casa ca să-și apere soțul de acuzația că și-a răpit propriul copil? Și chiar dacă ar fi de acord, tatăl ei ar face-o să se răzgândească.
   Ca și cum i-ar citi gândurile, Richard spune:
   - Nu mai e nevoie să-ți spun că nu-ți vom plăti niciun avocat.
   Așteaptă cu toții într-o tăcere tensionată să ajungă detectivul. Alice, care în mod normal și-ar face de lucru pregătind ceai pentru toată lumea, nici măcar nu se mișcă de pe canapea.
   Marco este distrus. Nenorocitul ăla manipulator de Richard a câștigat.
   Anne a revenit în sânul familiei o ultimă dată și pentru totdeauna. Atâta timp cât își susține părinții, totul va fi bine pentru ea. Richard va găsi o modalitate de a-i da copilul înapoi. Va fi un erou. Ei vor avea grijă de ea și de copil din punct de vedere financiar, în timp ce el va putrezi în închisoare. Tot ce trebuie să facă Anne este să-l sacrifice pe el. Ea a ales deja, iar el nu o condamnă.
   În sfârșit, se aude soneria. Toți tresar. Richard se ridică să răspundă la ușă, în acest timp ceilalți rămân așezați, cu chipurile împietrite, în camera de zi.
   Marco hotărăște că va mărturisi tot. Apoi, după ce Cora va fi din nou acasă, teafără, va spune poliției și ce rol a avut Richard în toate astea.
   Poate nu îl vor crede, dar cu siguranță vor ancheta. Poate vor găsi o legătură între Richard și Derek Honig. Dar Marco este destul de sigur că, între timp, Richard își va acoperi urmele.
   Richard îl conduce pe detectivul Rasbach în camera de zi. Detectivul pare să cuprindă toată scena dintr-o privire: o vede pe Anne plângând în brațele mamei ei într-un capăt al canapelei enorme și pe Marco stând în capătul celălalt. Marco știe că, așa palid și transpirat, probabil pare în ochii detectivului un dezastru absolut.
   Richard îi oferă acestuia un scaun și spune:
   - Îmi pare rău, știu că nu vă place când discutăm noi cu răpitorii și nu vă informăm decât după aceea, dar ne-a fost frică să procedăm altfel.
   Rasbach pare aspru.
   - Spuneți că v-au sunat?
   - Da, ieri. Trebuia să mă întâlnesc cu ei ca să le duc diferența de bani în seara asta, dar nu au venit.
   Marco se uită la Richard. Se întreabă ce naiba face. L-au sunat?
   Richard fie minte poliția, fie îi minte pe el și pe Anne. Când o să spună poliției că Marco a fost cel care a luat-o pe Cora din casă?
   Rasbach bagă mâna în buzunarul interior al hainei și își scoate carnețelul. Notează cu grijă tot ce îi zice Richard. Richard nu spune nimic despre Marco. Nici măcar nu se uită la el. Face asta pentru Anne? se întreabă Marco. Îi arată că îl apără intenționat pe Marco, chiar dacă toți știu ce a făcut? Ce joc face Richard? Poate nici nu a intenționat vreodată să spună poliției ce a făcut Marco, doar voia să-l vadă chinuindu-se. Ce nenorocit!
   Sau așteaptă ca Marco să-și recunoască vina? Să vadă dacă are curajul s-o facă? Este un test pe care trebuie să-l treacă pentru a o recupera pe Cora?
   - Asta e tot? spune Rasbach în cele din urmă, ridicându-se și închizându-și carnețelul.
   - Așa cred, spune Richard.
   Joacă perfect rolul părintelui și bunicului îngrijorat. Cu nervi de oțel. Un mincinos experimentat.
   Richard îl conduce pe detectiv la ușă, în timp ce Marco se prăbușește la loc pe canapea, extenuat și confuz. Dacă acesta a fost un test, tocmai l-a picat.
   Anne îi surprinde privirea doar o clipă, apoi întoarce capul. Richard revine în camera de zi.
   - Poftim, acum mă crezi? îi spune el lui Marco. Am distrus biletul ca să te protejez pe tine. Tocmai l-am mințit pe polițist. I-am spus că răpitorii m-au contactat pe telefon, ca să te protejez pe tine. Nu i-am spus despre bilet și despre telefonul mobil pe care mi le-au trimis. Și care amândouă te incriminau pe tine. Nu eu sunt personajul negativ în povestea asta, Marco. Tu ești.
   Anne se smulge din îmbrățișarea mamei ei și îl fixează pe Marco.
   - Deși nu știu de ce fac asta, adaugă el. Nu știu de ce te-ai măritat cu tipul ăsta, Anne.
   Marco simte nevoia să plece de acolo, ca să poată gândi în liniște. Nu știe ce pune Richard la cale.
   - Hai, Anne, hai să mergem acasă, spune el.
   Anne s-a întors din nou cu spatele și nu se uită la el.
   - Anne?
   - Nu cred că Anne mai merge undeva cu tine, spune Richard.
   Marco simte un gol în piept la gândul de a pleca acasă fără Anne.
   Evident, până la urmă, Richard nu vrea să-l bage la închisoare. Poate nu-și dorește umilința publică de a avea ca ginere un infractor condamnat. Poate că tot timpul ăsta nu a voit decât ca Anne să afle ce fel de om este Marco, să-i despartă. Se pare că a reușit.
   Toți îl privesc, așteptându-se ca el să plece. Marco simte ostilitatea și își cheamă un taxi prin telefon. Când sosește taxiul, este surprins că îl urmează toți afară; poate ca să se asigure că pleacă. Cei trei stau pe alee, privindu-l cum se îndepărtează.
   Marco se uită în urmă la soția lui, rămasă în picioare pe alee, cu ochii după el, încadrată de mama și tatăl ei. Nu îi distinge expresia de pe chip.
   Marco se gândește: Nu o să se mai întoarcă niciodată acasă la mine. Am rămas complet singur.

   Rasbach nu are stare pe drumul de întoarcere de la conacul familiei Dries.
    Are o mulțime de întrebări fără răspuns, cea mai importantă fiind: unde este copilul dispărut? Nu pare să se apropie de vreo soluție. Se gândește la Marco. La expresia bântuită de pe fața lui. Marco era extenuat, terminat. Nu că lui Rasbach i-ar fi milă de el, dar știe că povestea asta este mai complicată decât pare și vrea să afle ce anume i-a scăpat.
   Rasbach l-a suspectat pe Richard Dries încă de la început. După mintea lui - poate că este o idee preconcepută, care își are rădăcinile în faptul că Rasbach provine din pătura clasei muncitoare - nimeni nu face atâția bani fără să profite de cineva. Este mult mai ușor să faci bani dacă nu-ți pasă cine are de suferit. Dacă ai scrupule, este mult mai greu să te îmbogățești.
   Din punctul de vedere al lui Rasbach, Marco nu are profilul unui răpitor.
   Lui i s-a părut mereu un om disperat și pus la zid. Un om care ar putea face ceva greșit dacă ar fi călăuzit în direcția asta. În schimb, Richard Dries este un om de afaceri versat, cu o avere considerabilă, care, pe bună dreptate sau nu, are ceva care îl pune în gardă pe Rasbach. Uneori, oamenii ăștia au un fel de aroganță care îi face să creadă că sunt mai presus de lege.
   Richard Dries este un om la care trebuie să fie atent.
   Din acest motiv, Rasbach i-a montat microfoane în telefoane.
   Știe că răpitorii nu l-au sunat. Richard minte.
   Se hotărăște să pună vreo doi polițiști să stea cu ochii pe casă.

Capitolul treizeci și cinci

   În dormitorul ei - ea și Richard au dormitoare separate de câțiva ani - Alice se plimbă încoace și încolo pe covorul de pluș.
    Este măritată cu Richard de foarte mult timp. În urmă cu doar câțiva ani nu ar fi crezut așa ceva despre el. Dar acum este un om cu tot felul de secrete. Secrete oribile, de neiertat, dacă tot ceea ce tocmai a auzit ea este adevărat.
   Știe de ceva vreme că Richard se vede cu altă femeie. Nu este prima oară când el își face de cap, însă, de data asta, Alice și-a dat seama că este ceva diferit. L-a simțit îndepărtându-se de ea, de parcă ar fi fost deja cu un picior afară pe ușă. De parcă ar fi avut un plan de plecare. Nu s-a mai gândit niciodată c-ar putea s-o părăsească; nu credea că va avea acest tupeu.
   El știe că, dacă o părăsește, nu va primi nici măcar un cent. În asta stă frumusețea contractului prenupțial. Dacă o părăsește, nu primește jumătate din averea ei, nu primește nimic. Iar el are nevoie de banii ei, pentru că dintr-ai lui nu i-a mai rămas mare lucru. La fel ca în cazul lui Marco, afacerea lui Richard nu a mers prea bine în ultimii ani. Își ține firma neprofitabilă deschisă ca să nu se afle că a eșuat, ca să se poată da mare om de afaceri. Ea a tot vărsat bani în firma lui ca să-l ajute să iasă basma curată. La început, nu a deranjat-o, pentru că îl iubea.
   Acum nu îl mai iubește. Nu după tot ce s-a întâmplat.
   De câteva luni știe că are o relație serioasă cu altcineva. La început, s-a făcut că nu vede, așteptându-se să se termine, așa cum se terminaseră și celelalte. La urma urmei, partea fizică din căsnicia lor se încheiase cu mult timp în urmă. Dar pe măsură ce relația lui continua, Alice a devenit obsedată de identitatea celeilalte femei.
   Richard se pricepea să-și ascundă urmele. Ea nu putea să-l prindă asupra faptului. În cele din urmă, a trecut peste senzația de silă și a angajat un detectiv particular. L-a angajat pe cel mai scump pe care l-a găsit, presupunând, pe drept cuvânt, că va fi și cel mai discret. S-au întâlnit într-o vineri după-amiază ca să discute despre raportul lui. A crezut că era pregătită, dar ce a descoperit detectivul a șocat-o de-a dreptul.
   Femeia cu care se vedea soțul ei era vecina fiicei lor, Cynthia Stillwell.
   O femeie care avea aproape jumătate din vârsta lui. O prietenă de-a fiicei lui. O femeie pe care a cunoscut-o la o petrecere în casa fiicei lui. Era dezgustător!
   Alice a stat la Starbucks, cu privirea ațintită asupra mâinilor ei cu vene proeminente, care strângeau bine poșeta, în timp ce detectivul particular de lux, cu Rolex la mână, își trecea în revistă descoperirile. Alice s-a uitat la fotografii, apoi și-a întors repede capul. El i-a prezentat locurile și datele întâlnirilor. Ea l-a plătit în numerar. I s-a făcut rău.
   Apoi s-a dus acasă și a hotărât să mai aibă răbdare. Avea să-l aștepte pe Richard să-i spună că o părăsește. Nu știa ce o să facă el de dragul banilor și nici nu-i păsa. Știa numai că avea să-l refuze dacă îi cerea ei. L-a rugat pe detectivul particular să îi supravegheze fondurile bancare ca să vadă dacă nu cumva el scotea bani fără știrea ei. S-a hotărât să-l angajeze pe detectiv pe termen lung, dar nu aveau să se mai întâlnească la același Starbucks, ci să găsească un loc mai retras. Toată experiența asta a făcut-o să se simtă murdară.
   Apoi, chiar în aceeași noapte, a fost furată Cora, iar aventura sordidă a lui Richard a fost împinsă în plan secundar de oroarea răpirii. La început, Alice s-a temut că fiica ei își omorâse copilul și că ea și Marco ascunsesem cadavrul, ca să nu se afle. La urma urmei, Anne avea boala aceea și se chinuia să facă față rolului de mamă. Era foarte stresată și Alice știa că stresul era un declanșator pentru cineva ca Anne. Apoi, ce ușurare, sosiseră salopeta și biletul.
   Ce de emoții! Când au crezut că o vor lua pe Cora înapoi în ziua aceea și apoi au pierdut-o iar. Și în tot acest timp durerea și teama pentru nepoata ei micuță și îngrijorarea pentru starea emoțională fragilă a fiicei ei.
   Și apoi... seara aceasta.
   Abia în seara asta a înțeles tot. A fost șocată când l-a auzit pe Marco recunoscând că el o luase pe Cora. Încă și mai șocată când Marco l-a acuzat pe soțul ei că i-a întins o cursă. Dar apoi, în timp ce stătea acolo, cu fiica ei zdruncinată în brațe, totul a început să aibă o logică îngrozitoare.
   Marele plan al lui Richard. Răpirea. Înscenarea astfel încât Marco să iasă vinovat. Unde erau cele cinci milioane? Era destul de sigură că Richard le ascunsese undeva. Și mai sunt și cele două milioane suplimentare, pregătite în spatele dulapului din hol, într-o altă geantă sport, așteptând următoarea încercare. Ea nu a văzut nici biletul, nici telefonul mobil. Richard i-a spus că le-a distrus.
   Richard avea s-o ușureze de 7 milioane de dolari sub pretextul că o recuperează pe singura lor nepoată de la răpitori. Nenorocitul!
   Ca să poată s-o părăsească pentru femeia aia îngrozitoare, Cynthia.
   Era destul de rău că îi era necredincios, că o părăsea pentru o femeie de vârsta fiicei ei. Era destul de rău că încerca să îi fure banii. Dar cum îndrăznea să o rănească pe fiica ei în felul ăsta?
   Și unde este nepoata ei?
   Ia telefonul mobil și îl sună pe detectivul Rasbach. Are să-i spună niște lucruri, chiar acum.
   În plus, ar vrea să vadă fotografia bărbatului acela, Derek Honig.

   Anne petrece o noapte agitată în fostul ei pat din fosta ei cameră.
    Stă trează toată noaptea, ascultând zgomotele casei și gândindu-se. Pe lângă pierderea dureroasă a copilului, se simte trădată de toată lumea.
   Trădată de Marco, pentru că a avut un rol în răpire. Trădată de tatăl ei, care a avut un rol și mai dezgustător, dacă Marco are dreptate în privința lui. Și este sigură că Marco are dreptate, pentru că tatăl ei a negat că l-ar cunoaște pe Derek Honig. Dacă tatăl ei nu ar fi implicat în dispariția Corei, nu ar avea niciun motiv să nege că îl cunoaște pe Honig. Anne și-a primit răspunsul. Așa că atunci când el a întrebat-o, s-a prefăcut că nu l-a recunoscut pe Derek, că nu îl văzuse niciodată.
   Se întreabă cât știe sau bănuiește mama ei.
   Anne aproape că a stricat totul aseară, la început. Dar apoi și-a recăpătat calmul, și-a amintit ce are de făcut. Îi pare rău pentru Marco - dar nu chiar atât de rău, având în vedere ce a făcut - îi pare rău că nu l-a susținut aseară, dar își vrea copilul înapoi. Este sigură că l-a mai văzut pe bărbatul mort de câteva ori în casa asta, cu ani în urmă. El și tatăl ei obișnuiau să stea de vorbă în spatele casei, lângă copaci, noaptea târziu, după ce pleca ea la culcare. Îi urmărea de la fereastră. Chiar de la fereastra asta. Nu l-a văzut niciodată pe Derek Honig cu tatăl ei stând la piscină, bând ceva, sau cu alți oameni prezenți, nici măcar cu mama ei.
   Mereu venea târziu, după lăsarea întunericului, și apoi se duceau amândoi să vorbească în spate, lângă copaci. Copil fiind, Anne a știut instinctiv că nu trebuia să-l întrebe pe tatăl ei despre asta, că era secret.
   Ce fel de lucruri au făcut împreună de-a lungul timpului, dacă au fost în stare să-i răpească copilul? De ce este capabil tatăl ei?
   Se ridică și se uită pe fereastra camerei ei, care dă spre terenurile din spatele casei și spre pădurea ce duce la ravenă. A fost o noapte încinsă, dar acum dinspre ocean vine o briză ușoară. Este foarte devreme, abia dacă distinge conturul lumii de dincolo de fereastră.
   Aude un zgomot de la parter, o ușă care se închide încet. Pare ușa din spate, de la bucătărie. Cine să iasă afară așa de devreme? E posibil ca nici mama ei să nu poată să doarmă. Anne se gândește să coboare și ea, să-i ceară socoteală și să vadă dacă mama ei poate să-i spună ceva.
   De la fereastră, îl vede pe tatăl ei furișându-se afară din casă și traversând peluza din spate. Pășește hotărât, ca și cum ar ști exact unde se duce. Ține în mână o geantă sport voluminoasă.
   Anne îl urmărește din spatele perdelei, la fel cum făcea în copilărie, temându-se că el ar putea să se întoarcă și să o prindă spionându-l. Dar nu se întoarce. Se îndreaptă spre deschizătura dintre copaci, unde începe cărarea. Anne cunoaște bine cărarea aceea.

   Acasă, nici Marco nu poate să doarmă. Se învârte singur prin casă, chinuindu-se cu gânduri negre.
   Anne l-a părăsit de tot; înregistrarea făcută de Cynthia l-a distrus în ochii lui Anne. Aseară l-a trădat când nu a recunoscut că îl văzuse pe tatăl ei cu Derek Honig, dar nu o poate învinui.
   A făcut ce trebuia să facă, și el înțelege de ce. Pentru că ea a făcut ce trebuia să facă, poate Cora le va fi adusă înapoi.
   Adusă lui Anne, nu lui Marco. Îi trece prin minte că n-o va mai vedea niciodată pe Cora. Anne va divorța de el, bineînțeles. Își va lua cei mai buni avocați și va primi custodia exclusivă. Iar dacă el va încerca să se folosească de dreptul de vizită, Richard îl va amenința că va povesti poliției despre rolul lui în răpire. A renunțat la orice drept asupra copilului său.
   Este singur. A pierdut singurii doi oameni de pe lume care contează pentru el, soția și copilul lui. Nimic altceva nu mai contează acum. Nu i se mai pare important nici măcar că este ruinat financiar sau că cineva îl șantajează.
   Tot ce poate să facă acum este să se plimbe încolo și încoace prin casă și să aștepte ca fiica lui să fie găsită.
   Se întreabă dacă măcar îl vor anunța și pe el. Excluderea lui din cercul strâns al familiei este completă. Poate va fi nevoit să afle din ziare despre întoarcerea Corei din morți.

   Anne ezită doar o clipă. Există un singur motiv pentru care tatăl ei s-ar duce în ravenă la ora asta, fără să-l vadă careva, ducând o geantă mare cu el. Se duce să o ia pe Cora. O să se întâlnească cu cineva în ravenă.
   Habar nu are ce ar trebui să facă. Să-l urmărească? Sau să rămână pe loc și să aibă încredere că îi va aduce copilul înapoi? Dar Anne s-a săturat să mai aibă încredere în tatăl ei. Trebuie să afle adevărul.
   Se îmbracă repede cu hainele pe care le-a purtat și cu o zi în urmă, apoi coboară rapid în bucătărie și iese pe ușa din spate. O întâmpină un aer răcoros și umed, iar pielea de pe brațe i se face ca de găină. Pornește pe iarba umedă de rouă, călcând pe urmele lăsate de tatăl ei. Nu are niciun plan, acționează din instinct.
   Aleargă ușor pe treptele de lemn care duc la ravena împădurită, cu o mână pe balustradă, aproape zburând în semiobscuritate. Odinioară știa bine drumul, dar nu a mai mers pe cărarea aceasta de câțiva ani. Oricum, memoria tot o ajută.
   Este chiar mai întuneric în pădure. Pământul de sub picioarele ei este moale și umed și îi înghite pașii. Nu prea face zgomot când coboară pe poteca noroioasă, cât poate de repede, după tatăl ei. Este înfricoșător în întuneric. Nu-l vede în fața ei, dar trebuie să presupună că a rămas pe cărare.
   Inima îi bate să-i iasă din piept de frică și efort. Știe că acum e momentul decisiv. Crede că tatăl ei a venit aici ca s-o recupereze pe fata ei și să i-o aducă înapoi. Brusc, își dă seama că, dacă dă peste ei la întâlnire, poate strica tot. Trebuie să rămână ascunsă. Rămâne nemișcată o clipă, ascultând, uitându-se cu atenție în pădurea întunecoasă. Nu vede decât copaci și umbre. Începe iar să meargă pe cărare, mai atentă, dar cât de repede poate, aproape orbește, gâfâind din cauza panicii și a efortului. Ajunge la o cotitură, unde un alt set de trepte din lemn urcă abrupt la o stradă rezidențială. Anne își ridică privirea. Acolo, în față. Îl vede pe tatăl ei. E singur și coboară scările care urcă din ravenă și dau în strada următoare. Are un pachet în brațe. Probabil o vede acum. Își dă seama oare că este ea în pădure, pe întuneric?
   - Tati! țipă ea.
   - Anne? strigă el. Ce cauți aici? De ce nu dormi?
   - E Cora?
   Se apropie, respirând cu dificultate. E la baza scărilor acum; tatăl ei e pe la jumătate și vine spre ea. Începe să se lumineze deja. Anne poate să-i vadă fața.
   - Da, e Cora! strigă el. În sfârșit, ți-am luat-o înapoi.
   Pachetul nu se mișcă; atârnă ca o marfă neînsuflețită în brațele lui. El coboară treptele spre ea.
   Anne se holbează îngrozită la pachetul inert din brațele lui.
   Apoi, aleargă cât poate de repede în întâmpinarea lui. Se împiedică, se ajută de mâini să-și recapete echilibrul, își întinde brațele.
   - Dă-mi-o! strigă ea.
   El îi întinde pachetul. Anne dă la o parte pătura care acoperă fața copilului, înspăimântată de ce ar putea găsi. Fetița stă așa de nemișcată!
   Anne se uită la fața ei. Este Cora. Pare moartă. Anne trebuie să se uite la ea îndeaproape ca să-și dea seama dacă respiră. Respiră! Firav. Ochii copilului tremură dincolo de pleoapele palide.
   Anne își pune mâna ușor pe pieptul Corei. Simte tic-tac-ul delicat al inimii ei, îi simte pieptul mic ridicându-se și coborând. Trăiește, dar nu se simte bine. Anne se așază pe o treaptă și o pune imediat pe Cora la sân.
   Încă mai are lapte.
   Cu puțină încurajare, bebelușul slăbit prinde sânul. Apoi începe să sugă cu lăcomie. Anne își ține copilul la piept, un moment pe care a crezut că n-o să-l mai trăiască niciodată. Lacrimile îi curg pe obraji în timp ce își privește fetița mâncând.
   Își ridică ochii spre tatăl ei, care a rămas în picioare lângă ea. El își abate privirea.
   Încearcă să explice:
   - A sunat cineva iar, cam acum o oră. A stabilit altă întâlnire, pe drumul de dincolo de ravenă. De data asta, a venit un bărbat. I-am dat banii, iar el mi-a dat-o pe Cora. Slavă Domnului! Tocmai voiam s-o aduc acasă și să te trezesc.
   Îi zâmbește.
   - S-a terminat, Anne, am luat-o înapoi. Ți-am adus-o înapoi.
   Anne se uită în jos la copilul ei și nu spune nimic. O are iar pe Cora. Trebuie să-l sune pe Marco.

Capitolul treizeci și șase

   Marco are stomacul agitat când ajunge cu taxiul la casa părinților lui Anne. Vede toate mașinile de poliție, ambulanța parcată chiar în fața ușii.
   Recunoaște și mașina detectivului Rasbach.
   Șoferul întreabă:
   - Ce se întâmplă aici, dom’le?
   Marco nu-i răspunde.
   Anne l-a sunat pe mobil în urmă cu doar câteva minute și i-a spus: O am. E bine. Trebuie să vii.
   Cora trăiește și Anne l-a sunat. Ce se întâmplă mai departe, habar nu are.
   Marco urcă în grabă treptele casei din care a plecat acum câteva ore și se năpustește în camera de zi. O vede pe Anne pe canapea, legănând-o pe fiica lor micuță. În spatele canapelei stă un polițist în uniformă, ca pentru a o proteja. Mama și tatăl lui Anne nu sunt în cameră. Marco se întreabă unde sunt, ce s-a întâmplat.
   Marco se grăbește spre Anne și copil și îi cuprinde pe amândoi în brațe, plângând. Apoi se retrage și o privește cu atenție pe Cora. Pare slabă și bolnavă, dar respiră și doarme liniștit, cu pumnișorii strânși.
   - Slavă Domnului! zice Marco tremurând, cu lacrimile curgându-i pe față. Slavă Domnului!
   Își privește fiica minunându-se și îi mângâie buclele blonde. N-a mai fost așa de fericit niciodată. Vrea să prelungească momentul acesta, să și-l amintească pentru totdeauna.
   - Medicii au consultat-o și au spus că e bine, spune Anne, dar ar trebui s-o ducem la spital, ca să fie examinată minuțios.
   Anne pare trasă la față și obosită, dar, își dă el seama, e cu adevărat fericită.
   - Ce s-a întâmplat? Unde sunt părinții tăi? întreabă Marco într-un sfârșit, stânjenit.
   - Sunt în bucătărie, spune ea.
   Dar înainte ca ea să poată zice mai multe, detectivul Rasbach li se alătură în camera de zi.
   - Felicitări, spune el.
   - Mulțumim, răspunde Marco.
   Ca de obicei, nu îl poate citi, nu știe ce se întâmplă dincolo de ochii aceia atenți, pătrunzători.
   - Sunt tare bucuros că v-ați recuperat copilul sănătos, spune Rasbach.
   Se uită direct la Marco.
   - Nu voiam să spun înainte, dar șansele erau foarte proaste.
   Marco se așază agitat lângă Anne, uitându-se în jos la Cora și întrebându-se dacă momentul acesta fericit urmează să treacă rapid, dacă Rasbach urmează să-i spună că știe tot. Marco vrea să amâne acea clipă, preferabil la nesfârșit, dar trebuie să afle. Tensiunea este de nesuportat.
   - Ce s-a întâmplat? întreabă el din nou.
   - Nu puteam să dorm, îi zice Anne. De la fereastra dormitorului meu, l-am văzut pe tata ducându-se spre ravenă. Avea în mână o geantă sport. Am crezut că se duce iar să se întâlnească cu răpitorii. L-am urmărit în ravenă și, când am ajuns eu la el, o avea deja. Răpitorii sunaseră încă o dată și stabiliseră un alt schimb. De data asta, a apărut un bărbat cu Cora.
   Se întoarce către detectiv.
   - Când m-am întâlnit eu cu tata, bărbatul dispăruse deja.
   Marco așteaptă în tăcere. Deci așa se va desfășura jocul. Încearcă să-și dea seama care sunt consecințele. Richard urmează să fie eroul. El și Alice au plătit din nou pentru a o aduce pe Cora înapoi. Anne tocmai a spus asta poliției. Marco nu știe dacă ea chiar crede asta sau nu.
   Marco nu știe nici ce crede detectivul. Ca de obicei, este imposibil de citit.
   - Ce se întâmplă acum? întreabă Marco.
   Rasbach se uită la el.
   - Acum, Marco, spunem adevărul.
   Marco se simte brusc slăbit, aproape amețit. O vede pe Anne ridicându-și privirea de la copil la detectiv, speriată de iminența dezastrului.
   - Cum? spune Marco.
   Simte că pe piele încep să i se formeze broboane de sudoare.
   Rasbach se așază pe fotoliul din fața lor. Se apleacă în față hotărât.
   - Știu ce ai făcut, Marco. Știu că ai luat copilul din pătuț și l-ai pus în mașina lui Derek Honig la scurt timp după 12:30 în noaptea cu pricina. Știu că Derek l-a dus la cabana lui din Catskills, unde a fost omorât cu brutalitate câteva zile mai târziu.
   Marco nu spune nimic. Știe că asta a crezut Rasbach de la început, dar ce dovezi are? I-a spus oare Richard despre telefon? Asta a făcut în bucătărie? I-a spus oare Anne despre înregistrare? Deodată, Marco nu suportă să se uite la soția lui.
   - Uite ce cred eu, Marco, spune Rasbach vorbind rar, ca și cum ar înțelege că Marco este așa de tulburat, încât ar putea să nu priceapă ce-i spune. Cred că aveai nevoie de bani. Cred că ai plănuit răpirea asta cu Derek Honig ca să storci bani de la părinții soției tale. Nu cred că soția ta a știut ceva despre asta.
   Marco clatină din cap că nu. Trebuie să nege tot.
   - Pe urmă, spune Rasbach, nu mi-e clar. Poate mă ajuți tu. Tu l-ai omorât pe Derek Honig, Marco?
   Marco tresare violent.
   - Nu! De ce ați crede așa ceva?
   Este foarte agitat. Își șterge mâinile transpirate de pantaloni.
   - Derek te-a trădat, spune Rasbach. Nu a adus copilul să facă schimbul, așa cum era planul. A păstrat banii pentru el. Știai unde era cu copilul. Știai de cabana din pădure.
   - Nu! strigă Marco. Nu știam unde e cabana! Nu mi-a spus niciodată!
   În cameră s-a lăsat o liniște mormântală, cu excepția ticăitului ceasului de pe polița căminului. Hohotind, Marco își îngroapă fața în mâini.
   Rasbach așteaptă și lasă tăcerea zdrobitoare să umple camera. Apoi spune, mai blând:
   - Marco, nu cred că ai intenționat să iasă așa. Nu cred că tu l-ai omorât pe Derek Honig. Cred că socrul tău, Richard Dries, l-a omorât pe Derek Honig.
   Marco își ridică privirea.
   - Dacă ești sincer cu noi, dacă ne spui tot ce știi ca să ne ajuți să-l punem sub acuzare pe socrul tău, putem discuta despre o înțelegere.
   - Ce fel de înțelegere? întreabă Marco.
   Gândurile i se accelerează.
   - Dacă ne ajuți, ți-am putea oferi imunitate la urmărirea penală pentru acuzația de conspirație la răpire. Pot să vorbesc cu procurorul, cred că va fi de acord, având în vedere circumstanțele.
   Dintr-odată, Marco vede speranță acolo unde nu era nimic. I s-a uscat gura. Nu poate să vorbească. Dă din cap, în schimb. Pare să fie suficient.
   - Va trebui să vii cu noi la secție, spune Rasbach, când terminăm aici.
   Se ridică și se întoarce în bucătărie.
   Anne rămâne în camera de zi, legănându-și copilul adormit, dar Marco se ridică și îl urmează pe Rasbach în bucătărie. Este surprins că picioarele îi funcționează destul, încât să-l ducă până acolo. Richard stă pe unul dintre scaunele din bucătărie, tăcând cu încăpățânare. Privirile li se întâlnesc. Richard se uită în altă parte. Un polițist în uniformă îl obligă pe Richard să se ridice și îi pune cătușele. Alice privește din fundal, fără să vorbească, cu chipul inexpresiv.
   - Richard Adam Dries, spune detectivul Rasbach, sunteți arestat pentru uciderea lui Derek Honig și pentru răpirea Corei Conti. Aveți dreptul să nu spuneți nimic. Tot ce spuneți poate și va fi folosit împotriva dumneavoastră la tribunal. Aveți dreptul să vorbiți cu un avocat...
   Marco se uită, uimit de norocul lui. Copilul lui e iar acasă, teafăr. Richard a fost demascat și va primi ce merită. El, Marco, nu va fi acuzat.
   Cynthia nu mai are cu ce să-l șantajeze acum. Pentru prima dată de când a început coșmarul ăsta, poate să respire. S-a terminat. În sfârșit, s-a terminat...
   Doi polițiști în uniformă îl conduc pe Richard încătușat prin camera de zi și spre ușa din față, cu Rasbach, Marco și Alice urmându-i. Richard nu spune nimic. Nu vrea să se uite la soția, la fiica, la nepoata sau la ginerele lui.
   Marco, Anne și Alice îl privesc în timp ce este scos de acolo.
   Marco îi aruncă o privire soției lui. Și-au recăpătat fiica adorată. Acum, Anne știe tot. Nu mai există secrete între ei.

   La secția de poliție, stabilesc detaliile înțelegerii cu Marco. Marco are un avocat nou, de la o firmă de avocatură de top, specializată în drept penal, din centrul orașului, alta decât cea a lui Aubrey West.
   Marco îi povestește tot lui Rasbach. Îi spune:
   - Richard mi-a înscenat totul. Mi-a întins o cursă. El l-a trimis pe Derek la mine. A fost numai ideea lui. Știau că aveam nevoie de bani.
   Vorbește și Anne:
   - Ne-am dat seama că tatăl meu era în spatele poveștii. Eu știam că îl cunoștea pe Derek Honig. L-am recunoscut. Venea la noi acasă cu mulți ani în urmă. Dar dumneavoastră de unde ați știut?
   Rasbach răspunde:
   - Mi-am dat seama că a mințit. A zis că răpitorii l-au sunat pe el, dar i-am pus telefoanele sub urmărire. Știam că nu l-au sunat. Apoi, aseară, m-a sunat mama ta.
   - Mama?
   - Tatăl tău avea o aventură.
   - Știu, spune Anne. Mi-a zis mama dimineață.
   Marco întreabă:
   - Ce legătură are asta?
   - Soacra ta a angajat un detectiv particular ca să afle ce se întâmpla. Detectivul a pus un dispozitiv de urmărire prin GPS pe mașina lui Richard acum câteva săptămâni, încă e acolo.
   Marco și Anne îl ascultă cu atenție pe detectiv.
   - Știm că Richard s-a dus la cabană cam atunci când a avut loc crima.
   Marco și Anne se uită unul la altul. Rasbach adaugă:
   - Și mama ta l-a recunoscut pe Honig, imediat ce i-am arătat o fotografie cu el.
   Marco spune:
   - Richard avea telefonul mobil. Telefonul lui Derek. Cel pe care trebuia să-l folosim ca să ținem legătura. Dar Derek nu m-a sunat niciodată și n-a răspuns niciodată. Am observat că erau niște apeluri pierdute, iar când am sunat eu, a răspuns Richard. A spus că răpitorii i-au trimis telefonul cu un bilet. Dar m-am întrebat dacă nu cumva îl omorâse pe Derek și îl luase de la el. N-am crezut niciun moment că a existat un bilet. A zis că l-a distrus ca să mă protejeze, pentru că era o probă împotriva mea.
   Rasbach spune:
   - Alice n-a văzut nici biletul, nici telefonul. Richard a spus că le-a primit când ea era plecată de-acasă.
   - De ce l-a omorât Richard pe Derek? întreabă Marco.
   - Noi credem că Derek trebuia să dea copilul înapoi când ai dus banii de răscumpărare, dar nu l-a dat, așa că Richard și-a dat seama că a fost înșelat. Credem că l-a găsit pe Derek la cabană în noaptea aceea și l-a omorât. Atunci i s-a ivit ocazia de a cere încă o răscumpărare, ca să obțină și mai mulți bani.
   - Unde a fost Cora, după ce a fost luată din cabană? Cine a avut grijă de ea? întreabă Anne.
   - Am prins-o pe fiica secretarei lui Richard când tocmai pleca din zonă cu mașina, imediat după ce Richard a luat copilul înapoi. La ea a fost Cora. Se pare că are niște probleme cu drogurile și avea nevoie de bani.
   Anne icnește, îngrozită, și-și duce mâna la față.

   Epuizați, dar ușurați, Anne și Marco se întorc în sfârșit acasă cu Cora.
   După ce au fost la secția de poliție, au dus-o pe Cora la spital, unde a fost consultată și au primit confirmarea că totul este în regulă. Acum, Marco. Încropește o masă rapidă pentru amândoi, în timp ce Cora suge lacomă din nou. Presa nu se mai îngrămădește la ușa lor. Avocatul cel nou le-a spus răspicat ziariștilor că Anne și Marco nu vor vorbi deloc cu ei și i-a amenințat că îi vor da în judecată dacă vor fi hărțuiți. La un moment dat, după ce se vor liniști lucrurile, vor scoate casa la vânzare.
   În sfârșit, o pun pe Cora în pătuțul ei, să doarmă. Au dezbrăcat-o și i-au făcut baie, studiind-o la fel de atent ca atunci când de-abia venise pe lume, să se asigure că totul este în regulă. Și chiar este un fel de renaștere, după ce au primit-o înapoi din morți. Poate că este un început nou pentru familia lor.
   Copiii sunt rezistenți, își spune Anne. Cora va fi bine.
   Stau amândoi în picioare lângă pătuț, uitându-se la fetița lor, care zâmbește și gângurește la ei. Este așa o ușurare să o vadă zâmbind! În primele ore după ce au primit-o înapoi, doar a supt și a plâns întruna. Dar acum Cora începe să zâmbească iar. Stă pe spate în pătuț, cu mieii colorați și cei doi părinți aplecați asupra ei, și dă jucăuș din picioare.
   - N-am mai crezut c-o să vină momentul ăsta, șoptește Anne.
   - Nici eu, zice Marco, zornăind jucăria spre Cora.
   Ea gângurește, o apucă și o strânge tare.
   O vreme, cei doi tac și așteaptă până adoarme fiica lor.
   - Crezi că o să poți să mă ierți vreodată? întreabă Marco în cele din urmă.
   Anne se gândește: Cum aș putea să te iert după cât de egoist și slab, și prost ai fost? Spune:
   - Nu știu, Marco. Văzând și făcând.
   El dă din cap, îndurerat. După o clipă, spune:
   - Nu au existat niciodată alte femei, Anne, jur.
   - Știu.

Capitolul treizeci și șapte

   Anne o pune pe Cora înapoi în pătuț, sperând că este ultima dată când o mai alăptează în noaptea asta și că de acum încolo bebelușul va dormi neîntrerupt până dimineață.
    Este târziu, foarte târziu, dar încă o aude pe Cynthia plimbându-se neobosită în casa vecină.
   A fost o zi plină de dezvăluiri șocante. După ce tatăl ei a fost luat din casa părintească încătușat, mama ei a chemat-o pe Anne deoparte, în timp ce Marco ținea în brațe copilul adormit, în camera de zi.
   - Cred c-ar trebui să știi cu cine se vedea tatăl tău, a zis ea.
   - Contează? a întrebat Anne.
   Ce mai conta cu cine se vedea tatăl ei? Probabil era o femeie mai tânără și atrăgătoare. Bineînțeles. Lui Anne nu-i păsa cine era. Pentru ea conta faptul că tatăl ei - de fapt, își amintește ea, tatăl ei vitreg - i-a răpit copilul ca să facă rost de câteva milioane de dolari din banii mamei ei.
   Acum, avea să fie închis pentru răpire și crimă. Tot nu-i venea să creadă că era real.
   - Se vedea cu vecina ta, Cynthia Stillwell, a zis mama ei.
   Anne s-a uitat la ea nevenindu-i să creadă, șocată totuși de această veste, după toate celelalte.
   - A cunoscut-o la petrecerea de Anul Nou de la tine de acasă, a spus mama ei. Îmi aduc aminte că am văzut-o flirtând cu el. N-am băgat-o în seamă atunci. Dar detectivul particular a aflat tot. Am fotografii.
   Pe fața mamei ei se citește dezgustul.
   - Fotocopii după chitanțele de la hoteluri.
   Anne a întrebat:
   - De ce nu mi-ai spus?
   - Am aflat și eu abia recent, a explicat Alice. Apoi, Cora a fost răpită și nu voiam să te supăr și cu asta.
   A adăugat cu amărăciune:
   - Detectivul ăla a fost una dintre cele mai bune investiții pe care le-am făcut vreodată.
   Acum, Anne se întreabă la ce se gândește Cynthia. Graham este plecat. Ea este singură alături. Probabil a aflat că Richard a fost arestat. S-a dat la știri. Oare îi pasă măcar ce se întâmplă cu Richard?
   Copilul doarme adânc în pătuț. Marco doarme în patul lor, sforăind puternic. Este prima oară când doarme ca lumea în mai mult de o săptămână. Însă Anne este foarte trează. La fel și Cynthia, alături.
   Anne își pune niște sandale și iese din casă pe ușa din spate, de la bucătărie. Face în liniște cei câțiva pași până în curtea din spate a Cynthiei, atentă să nu lase poarta să se închidă cu zgomot. Traversează curtea și rămâne în picioare în întuneric, cu fața la câțiva centimetri de geam, uitându-se prin ușa glisantă. În bucătărie, lumina este aprinsă. O vede pe Cynthia foindu-se în colțul de lângă chiuvetă, dar Cynthia probabil nu poate să o vadă pe ea. Anne o urmărește o vreme pe întuneric. Cynthia își face niște ceai. Poartă o cămașă de noapte sexy, verzuie, foarte provocatoare pentru o noapte petrecută singură acasă.
   Cynthia habar nu are că Anne este acolo și o privește.
   Anne bate ușor în ușa de sticlă. O vede pe Cynthia tresărind și întorcându-se spre sursa sunetului. Anne își apasă fața pe sticlă. Își dă seama că Cynthia nu știe ce-ar trebui să facă. Dar apoi se duce la ușă și o întredeschide câțiva centimetri.
   - Ce vrei? întreabă ea distant.
   - Pot să intru? întreabă Anne.
   Tonul ei este oarecum neutru, poate chiar prietenos.
   Cynthia se uită precaut la ea, dar nu spune nu și se dă la o parte. Anne deschide ușa mai larg și intră, închizând-o cu grijă după ea.
   Cynthia se întoarce la blatul de bucătărie și îi spune peste umăr:
   - Tocmai îmi făceam niște ceai. Mușețel. Vrei și tu? Se pare că nici tu, nici eu nu putem să dormim în noaptea asta.
   - Sigur, de ce nu? zice Anne amabil.
   O urmărește pe Cynthia pregătind încă o ceașcă de ceai. Pare agitată.
   - Ei, de ce ai venit? spune Cynthia direct, în timp ce-i întinde ceașca lui Anne.
   - Mulțumesc, spune Anne așezându-se în vechiul ei loc de la masa din bucătărie, ca și cum ar fi încă prietene și ar sta la un ceai și povești.
   Ignoră întrebarea Cynthiei. Se uită prin bucătărie, suflând în băutura fierbinte ca s-o răcească, de parcă nu ar avea nimic anume de discutat.
   Cynthia rămâne în picioare lângă blat. Nu se preface că sunt încă prietene. Anne o studiază peste marginea ceștii. Cynthia pare obosită, mai puțin atrăgătoare. Pentru prima dată, Anne își poate imagina cum va arăta Cynthia când va îmbătrâni.
   - Am luat-o înapoi pe Cora, spune Anne voioasă. Probabil ai auzit.
   Își înclină capul spre peretele comun; știe că probabil Cynthia poate să audă prin el când plânge copilul.
   - Minunat! spune Cynthia.
   Între ele este masa din bucătărie, pe care se află un suport din lemn plin cu cuțite. Anne are același set acasă. A fost la ofertă la magazinul alimentar nu cu mult timp în urmă.
   Anne își pune ceașca pe masă.
   - Voiam doar să lămurim ceva.
   - Ce anume? spune Cynthia.
   - N-o să ne șantajezi cu înregistrarea aia.
   - Ei, cum așa? spune Cynthia de parcă n-ar crede asta nici măcar o secundă, de parcă ar crede că totul e o farsă.
   - Pentru că poliția știe ce a făcut Marco, spune Anne. Le-am spus despre filmare.
   - Serios!
   Cynthia pare sceptică. Pare că se gândește că Anne o aburește.
   - Și de ce le-ai spune asta polițiștilor? N-ar însemna că Marco ar fi băgat la închisoare? A, stai puțin... vrei să fie băgat la închisoare.
   Îi aruncă lui Anne o privire superioară.
   - Nu pot să zic că te învinovățesc.
   - Marco nu va merge la închisoare, spune Anne.
   - Eu n-aș fi așa de sigură.
   - O, ba sunt sigură. Marco nu se duce la închisoare pentru că tatăl meu - amantul tău - a fost arestat pentru crimă și conspirație la răpire, așa cum sunt sigură că știi deja.
   Anne vede cum chipul Cynthiei împietrește.
   - O, da, Cynthia, știu tot. Mama a pus un detectiv particular să vă urmărească. Are fotografii, chitanțe, tot.
   Anne mai ia o înghițitură de ceai, simțindu-se bine.
   - Aventura ta secretă nu mai e chiar așa de secretă.
   În sfârșit, Anne are avantajul și îi place. Îi zâmbește Cynthiei.
   - Și ce-i cu asta? zice Cynthia într-un final.
   Dar Anne își dă seama că este iritată.
   - Ceea ce poate nu știi, spune Anne, este că Marco a făcut o înțelegere cu poliția.
   Pentru o clipă, Anne vede îngrijorarea pe chipul Cynthiei și ajunge la motivul venirii ei. Spune amenințător:
   - Ai fost părtașă la asta de la bun început. Ai știut tot.
   - N-am știut nimic, zice Cynthia disprețuitor, numai că soțul tău și-a răpit propriul copil.
   - O, ba eu cred că ai știut. Cred că ai fost complice cu tatăl meu. Știm cu toții cât de mult iubești banii, zice Anne cu o urmă de venin. Poate că tu ești cea care va fi băgată la închisoare.
   Cynthia se schimbă la față.
   - Nu! N-am știut ce a făcut Richard până când am văzut la știri, în seara asta. Nu am fost implicată. Am crezut că Marco era vinovatul. N-ai nicio dovadă împotriva mea. Nici nu m-am apropiat de copilul tău.
   - Nu te cred, zice Anne.
   - Nu-mi pasă ce crezi tu, ăsta e adevărul! spune Cynthia.
   Se uită la Anne cu ochii mijiți.
   - Ce s-a întâmplat cu tine, Anne? Erai așa de amuzantă, de interesantă... Pe urmă ai născut. Te-ai schimbat complet. Îți dai seama măcar cât de banală și tristă, și plicticoasă ai devenit? Bietul Marco, mă întreb cum de te suportă.
   - Nu schimba subiectul! Nu e vorba despre mine acum. Sigur știai ce avea de gând tatăl meu. Așa că nu mă minți!
   Vocea lui Anne tremură de furie.
   - Nu o să poți niciodată să dovedești asta, pentru că pur și simplu nu este adevărat, zice Cynthia.
   Apoi adaugă cu cruzime:
   - Dacă eram implicată, crezi c-aș mai fi lăsat copilul să trăiască? Probabil ar fi fost mai bine dacă Richard îl omora de la bun început. Ar fi scutit multă bătaie de cap. Ar fi fost o plăcere să pun capăt plânsului interminabil al obrăznicăturii ăleia.
   Apoi, Cynthia pare speriată. Își dă seama că a exagerat.
   Scaunul lui Anne cade brusc pe spate. Aroganța obișnuită a Cynthiei este înlocuită de groază absolută. Ceașca ei de porțelan se sparge de podea în timp ce ea scoate un țipăt hidos, asurzitor.

   Marco a dormit adânc. Dar în toiul nopții, se trezește brusc. Deschide ochii. Este foarte întuneric, dar pe pereții dormitorului se văd cercuri descrise de lumini roșii, intermitente. Semnale luminoase de urgență.
   Lângă el, patul este gol. Probabil că Anne s-a trezit și alăptează.
   E curios acum. Se ridică și se duce la fereastra dormitorului, care dă în stradă. Trage draperia la o parte și se uită afară. Este o ambulanță.
   Parcată direct sub geamul lui și puțin spre stânga.
   În fața casei lui Graham și a Cynthiei.
   Tot corpul i se încordează. Acum vede mașinile cu alb și negru, de poliție, parcate pe partea cealaltă a străzii, și altele sosind pe parcurs.
   Degetele îi zvâcnesc involuntar pe draperie. Adrenalina îi curge prin tot corpul.
   Din casă ies doi asistenți de pe ambulanță, cărând o targă. Trebuie să fie cineva pe targă, dar nu vede clar până nu se mișcă medicul. Nu sunt grăbiți deloc. Medicul își schimbă poziția. Marco vede că într-adevăr este cineva pe targă. Numai că nu își dă seama cine e, pentru că are fața acoperită.
   Oricine ar fi pe targa aceea, este mort.
   Marco simte cum i se scurge tot sângele din corp. Îi vine să leșine. În timp ce îi urmărește, vede o șuviță de păr negru, lung, care iese de sub pătură și cade pe marginea tărgii.
   Se uită înapoi la patul gol. O, Doamne, șoptește el. Anne, ce ai făcut?
   Iese în fugă din dormitor și aruncă o privire grăbită spre camera copilului. Cora doarme în pătuț. Panicat acum, aleargă în jos pe scări și se oprește brusc în camera de zi scufundată în întuneric. Vede profilul soției lui; stă pe canapea, în întuneric, complet nemișcată. Se apropie de ea, terifiat. Ea stă prăbușită pe canapea, cu privirea fixată drept înainte, de parcă ar fi în transă, dar când îl aude apropiindu-se, își întoarce capul.
   În poală, ține un cuțit mare de carne.
   Lumina roșie, intermitentă, a mașinilor de urgență de afară proiectează cercuri pe pereții camerei de zi și îi scaldă într-o strălucire nefirească.
   Marco vede că mâinile ei și cuțitul sunt întunecate - din cauza sângelui. E acoperită toată de sânge. Are stropi pe față și în păr. Lui Marco i se face rău, îi vine să vomite.
   - Anne, șoptește el, iar vocea îi este un murmur frânt. Anne, ce ai făcut?
   Ea îi întoarce privirea pe întuneric și spune:
   - Nu știu. Nu-mi aduc aminte.

SFÂRȘIT