Însoțitoarea de zbor, Chris Bohjalian

 .................................................

5-7

         Stătură o clipă în liniște, și Cassie se gândi că s-ar putea să i se facă rău acolo pe stradă.

   Se uită în jos la trotuar și inspiră adânc de câteva ori ca să-și revină. Poate că încerca să se autodistrugă, deoarece știa la un anumit nivel că ea îl omorâse, de fapt, și tânjea după pedeapsă. După dreptate. Vizavi era un bar cu o reclamă luminoasă în formă de trifoi cu patru foi.
   - Te rog, zise ea pe o voce tremurândă și arătă spre bar. Am nevoie de ceva de băut. Serios.

   Pe o voce joasă, dar intensă, într-o combinație de frustrare și furie înmuiată foarte puțin de ginul tonic pe care îl termină cu niște înghițituri mari, Ani îi explică lui Cassie ceea ce credea că avea să se întâmple în continuare, totul depinzând de timpul care le va lua celor trei oameni să se mobilizeze, pe măsură ce în Peninsula Arabică se apropia miezul nopții: reprezentantul legal al FBI-ului din Emiratele Unite, legătura sa cu poliția din Dubai și medicul legist din acel oraș enorm de lângă mare. Ani spuse că săptămâna trecută, după ce fusese găsit Alex Sokolov, medicul legist făcuse autopsia cadavrului. Acesta - Ani presupusese că în Dubai era mai probabil ca medicul legist să fie bărbat, și nu femeie - văzuse cât mai rămăsese din cina consumată de Alex, în stomacul său (dacă mai rămăsese ceva), luase temperatura corpului și verificase rigiditatea cadavrului.
   - Nu știu mare lucru despre entomologia criminalistă, dar mi-i pot imagina examinând goangele care au început să devoreze cadavrul tipului. Probabil că nu erau cărăbuși și cu siguranță nu erau viermi, dar poate că au fost muște, explică Ani. În orice caz, medicul legist a stabilit până acum o oră exactă a morții.
   Cassie dăduse pe gât un păhărel de tequila imediat ce ajunseseră aici, și căldura ei o ajutase. Era o tequila destul de bună. Fină. Era mai calmă acum, puțin mai calmă. Tequila îi aduse aminte de Buckley și de noaptea în care dansase desculță în bar, o amintire care devenea mai dulce și mai încețoșată cu timpul. Aproape că terminase mărgărită pe care o comandase imediat după ce băuse păhărelul de tequila.
   - Ai spus să există o oră aproximativă a morții. Asta înseamnă că e o fereastră. Știi cât de mare e acea fereastră? E vorba despre o oră? Trei ore? Poate cinci? întrebă ea.
   Se lăsă pe spătarul scaunului înalt și se roti ca să fie cu fața spre Ani. Uneori, adora locurile de genul acesta: decor întunecat și lumini slabe, nu chiar o bombă, dar foarte diferit de Bemelmans de la Carlyle. În capătul îndepărtat al barului stăteau niște bărbați mai în vârstă, în costume maro, dar erau singurii clienții de la această oră a după-amiezii.
   - Probabil în jur de două sau trei ore, răspunse Ani. Dar descompunerea nu e chiar domeniul meu. Ar putea fi mai mult. Ar putea fi mai puțin.
   - Au găsit cadavrul după-amiaza târziu, nu-i așa?
   - Da.
   Lui Cassie îi veni ceva în minte, dar nu putu să își dea seama exact ce. Se gândi că ar putea să concretizeze ideea dacă o spune cu voce tare.
   - Să spunem că Alex a fost găsit la ora 5 după-amiaza. Amândouă știm că a fost omorât înainte să mă trezesc eu, și asta a fost în jurul orei 9:45 dimineața. Dacă fereastra e de 3 ore, să sperăm că a fost omorât cam cu o oră înainte să mă trezesc.
   - Nu-ți face speranțe. La ora 8 și 45 de minute erau deja oameni pe holuri: cameristele. Clienți care plecau. Clienți care mergeau să ia micul dejun. Nimeni nu comite o crimă într-o cameră de hotel dacă trebuie să traverseze o mulțime de clienți și cameriste.
   - Când am părăsit camera la 10 și 40 de minute, nu era nimeni. Și chiar dacă ar fi fost oameni mai devreme pe holuri în acea zi, nu m-ar ajuta acest lucru? Oameni care vin și pleacă? O mulțime? Poate că persoana care a făcut asta s-a bazat lucrul acesta.
   Ani își strânse brațele la piept.
   - Am zis că au fost oameni, nu mulțimi. Mă îndoiesc că etajul al cincilea al hotelului Royal Phoenician ar putea arăta vreodată ca stația Penn.
   - Și totuși. Nu avem nevoie decât de o fereastră care să fie în favoarea mea.
   - Și să fie mare. Foarte mare. O fereastră imensă, Cassie.
   Femeia dădu din cap plină de speranță.
   - Iar acum vor încerca s-o găsească pe Miranda, nu?
   - Da. Asta vor face.
   Pe Cassie o tulbură ritmul cuvintelor lui Ani.
   - Faci să pară ca și cum urmează un „dar”.
   - Așa este. Deja știm că nu există nicio femeie Miranda care a lucrat cu Sokolov. Nu există nicio Miranda la Unisphere Capital.
   - Și?
   - Dacă nu există nicio Miranda în viața lui?
   - Ascultă, nu am inventat-o eu. Recunosc, Alex abia dacă o știa, poate chiar nu o știa deloc. Ți-am spus, poate că e doar o prietenă sau o rudă a unui investitor.
   Barmanul le aruncă o privire și Ani deveni atentă. Cassie înțelese că avocata ei voia să vorbească mai încet.
   - Încă o rundă? le întrebă el.
   - Nu, mulțumim, spuse Ani, dar Cassie simți o urmă de dezamăgire.
   Apoi avocata ei trase aer adânc în piept și-i reproșă:
   - Bei prea mult. Cazi lată. Nu-ți mai aduci aminte nimic. Și ești, așa cum ai recunoscut chiar tu, o mincinoasă. Minți tot timpul.
   Cuvintele atârnau în aer, revelatoare și dureroase.
   - Am avut impresia că mă crezi, murmură Cassie.
   Își simți dezolarea aproape copilăroasă din voce. Era ca și cum Ani o trădase.
   - Nici tu nu ești sigură că te crezi, zise Ani încet.
   - Uneori! replică ea. De cele mai multe ori, sunt absolut sigură: nu eu l-am omorât.
   - Bine, zise Ani. Bine. Dacă te face să te simți mai bine, nici eu nu cred că l-ai omorât. Te ajută cu ceva sau e vreo diferență? Nicidecum. Să sperăm că există dovezi în acea cameră de hotel că așa-zisa Miranda există.
   - Or să fie. N-ar trebui să fie ADN-ul ei acolo?
   - E o cameră de hotel. Este ADN de la o sută - poate o mie - de clienți.
   - Bineînțeles, fu ea de acord, dar apoi îi veni o idee. ADN-ul ei s-ar putea să fie pe paharul pe care l-a folosit. La fel și amprentele. Eu am șters paharele, dar cine știe cât de bine m-am priceput eu. M-am cam panicat.
   - Pe lângă realitatea că ștergerea paharelor dă dovadă de vinovăție, cum pot să compare ADN-ul cu o persoană pe care nu o pot găsi? Cum pot să compare amprentele? Nu e ca și cum ar exista o bază de date cu ADN-ul și amprentele oamenilor care spun că se numesc Miranda.
   - Înțeleg...
   - Chiar nu știu la ce te-ai gândit când ai oferit de bunăvoie informațiile alea FBI-ului, ai declarat că te-ai culcat cu tipul ăla și ai petrecut noaptea la el în apartament. Chiar nu-mi vine să cred.
   - Ori nu gândeam în acele clipe, ori mă gândeam că ei deja și-au dat seama din poze că am petrecut noaptea cu Alex și îmi vor găsi ADN-ul sau amprentele, sau rujul ăla stupid pe undeva prin cameră. Chiar nu știu care din două.
   - Îmi dai impresia că o să le permiți chiar să-ți bage un bețișor în gură ca să-ți ia mostre de ADN. Sau să-ți ia amprentele. Eu voi încerca totuși să amân acest lucru cât mai mult timp, dar mi-ai îngreunat sarcina foarte mult.
   - Îmi pare rău. Sincer.
   Ani afișă o expresie gânditoare.
   - În ziua în care ne-am întâlnit ai spus că tăieturile de pe mâinile tale erau de la un pahar spart. Chiar a fost așa?
   - Da. Ce sugerezi? Că am încercat să mă sinucid?
   - Nu, sigur că nu. Au fost pe mâini, nu pe încheieturi. Mă gândeam la răni în caz de apărare. Ai încercat să te protejezi. Te-ai luptat cu un cuțit sau acea sticlă spartă. Spune-mi sincer: te-a atacat Sokolov la un anumit moment în acea noapte? Poate - iartă-mă, dar trebuie să întreb - a fost un fel de partidă de sex ciudată care a scăpat de sub control?
   - Nu m-a atacat deloc, Ani, cel puțin eu asta îmi aduc aminte. Dar nu pare să fi fost genul ăsta. El a fost...
   - Continuă.
   - A fost foarte bun la pat. A fost prima dată pentru noi și s-a purtat cu blândețe. Tăieturile de pe mâini? Am văzut un articol din Dubai cu cele două poze cu mine și mi-a scăpat paharul de vin pe care-l țineam. S-a întâmplat în baia mea, în noaptea dinaintea primei noastre întâlniri.
   - Bei chiar și în baie?
   - Am luat paharul cu mine în cadă. Nu e cel mai rău lucru pe care-l fac, spuse Cassie.
   - Bun, deci tăieturile n-au nicio legătură cu un atac, concluzionă Ani. Am înțeles. Mi-ai vorbit despre gâtul lui Sokolov. Avea vreo urmă de apărare pe mâini sau pe brațe? Ca și cum ar fi încercat să pareze sticla spartă?
   - Vrei să spui în cazul în care l-am atacat eu?
   - Sau altcineva.
   - Era sânge peste tot, dar nu cred.
   - Nu era nicio dovadă a unei lupte?
   - Dacă ar fi existat o luptă, nu crezi că mi-aș aduce aminte?
   Avocata răspunse ridicând din sprânceană.
   - Nu, zise Cassie. Ai dreptate. Nu mi-aș aduce aminte. Dar nu cred că a fost o luptă. Nu-mi aduc aminte să fi văzut tăieturi pe brațele și pe mâinile lui. Asta e de bine sau de rău?
   - Păi, nu e un lucru bun. Ce bine ar fi fost dacă m-aș fi gândit să-ți fac poze la tăieturile de pe mâini, luni dimineață. Asta a fost greșeala mea. Dacă vor decide că tu l-ai omorât, ar fi fost bine să putem susține că a avut loc o luptă și că te-ai apărat cu disperare.
   Cassie își privi mâinile. Nu se mai deranjase să-și pună leucoplast astăzi. Tăieturile nu se mai vedeau așa de rău.
   - Cred că e prea târziu acum.
   Cu toate acestea, Ani scoase telefonul și-i făcu câteva poze, pozând degetele și mâinile lui Cassie pe un șervet de masă alb de pe bar.
   - Probabil că nu valorează nimic de vreme ce rănile sunt vechi de 5 zile și folosesc o cameră de telefon, dar ce naiba? spuse avocata. Până găsesc eu un fotograf într-o după-amiază de vineri a lunii august, rănile se vor vindeca complet.
   - E și un lucru bun în ceea ce privește faptul că Alex nu are nicio rană provocată în timp ce s-ar fi apărat, interveni Cassie.
   - De ce?
   - Poate că înseamnă că nu a simțit nicio durere. Am sperat că nu a mai apucat să se trezească.
   - Ce drăguț! Dar asta nu ne ajută cu nimic.
   - Știu.
   - Adu-mi aminte, îi ceru Ani. La ce oră ziceai că ai picat lată?
   - Nu mai eram conștientă de mine. Mi s-a părut că încă eram trează și mergeam. Funcționam, oarecum. Ce bine ar fi fost dacă aș fi picat lată direct.
   - Bine. Care e ultimul lucru de care-ți aduci aminte?
   Cassie își acoperi fața cu mâinile și se gândi. Avea degetele umede din cauza condensului de pe pahar. Ridică, în cele din urmă, privirea și răspunse:
   - Iată cronologia. Miranda e în cameră, eu sunt îmbrăcată și bem împreună. Suntem în camera de zi a apartamentului. Ea spune că va pleca, iar eu am de gând să plec odată cu ea.
   - Dar nu ai plecat cu ea, nu-i așa? o întrerupse Ani. Erai acolo când a spart Alex sticla de votcă.
   - Așa este. M-a convins să rămân, ceea ce nu a fost atât de greu. Am mai băut puțin și am făcut sex din nou, de data aceasta în dormitor. Dar apoi m-am îmbrăcat.
   - Ești sigură?
   - Nu. Dar aproape sigură. Sunt destul de sigură. Chiar am avut de gând să mă întorc la hotelul companiei aeriene. Cel puțin asta a fost intenția mea. Miranda plecase și acum urma să plec și eu.
   - Știi la ce oră și-a luat rămas-bun Miranda? Poate că vor reuși s-o găsească pe camerele de supraveghere.
   - La 11? Unsprezece și jumătate? La miezul nopții?
   - Asta ne ajută. Deci tu când ai fi vrut să pleci?
   Cassie ridică din umeri.
   - La 12 și jumătate? Unu? Cam după o oră, cred.
   - În regulă.
   - Dar nu m-au văzut la ora aceea - sau cel puțin nu au publicat nicio poză, făcută de camerele de supraveghere din holul hotelului, cu mine plecând la miezul nopții. Asta ar sugera că nu am plecat decât abia dimineață.
   - Sau, cel puțin, că nu ai apucat să ajungi până la recepție.
   - Da, spuse Cassie, și un gând, neclar și incomplet, începu să i se materializeze în minte.
   Încercă să îl concretizeze, să îl modeleze: să-și imagineze unde altundeva ar fi putut să se ducă. Se concentră pe coridor. Văzuse multe holuri de hoteluri la viața ei, dar puține la fel de elegante ca acela de la Royal Phoenician. Erau holuri lungi, nesfârșite, tipice, cu covoare orientale frumoase și ușile liftului - atunci când ajungeai la acestea - cu negru și auriu; pe pereți erau aplice, care păreau futuriste, dar care aduceau aminte și de vremurile lui Aladin, ca și cum duhul din lampă ar fi fost, de fapt, un marțian, iar ușile rafinate ale camerelor aveau modele în stil maur pe tăblii. Erau divane cu model albastru și tapițerie aurie lângă lifturi și ferestre și în colțuri.
   Stătuse lângă unul dintre ele când ajunsese la etajul lui Alex, cu cheia pe care i-o dăduse el la cină, bucurându-se de priveliștea de la geamuri în drum spre camera lui. Nu, fusese dincolo de camera lui.
   Mersese până în capătul coridorului ca să vadă orașul de acolo.
   - Uneori o iau pe drumul greșit când ies dintr-o cameră de hotel - chiar și atunci când sunt trează, recunoscu Cassie. Trec prin atâtea hoteluri. Cu toții facem greșeala asta. Piloții, însoțitorii de zbor. Liftul era în partea stângă și după colț în Berlin, de exemplu, dar în Istanbul era în partea dreaptă și direct în față. Se întâmplă tot timpul.
   - Și?
   - Nu știu. S-ar putea să sune jalnic, dar am o amintire vagă cum că m-am panicat pe hol după ce am plecat din camera lui.
   - Pentru că venea cineva după tine? întrebă Ani, puțin surprinsă.
   - Nu. Pentru că eram pierdută. Era miezul nopții și nu puteam să găsesc liftul și nici camera lui. Nu mai reușeam să-mi aduc aminte numărul camerei lui. Acum, numărul 511 mi-a rămas întipărit în minte. Dar atunci nu. Gândește-te la toate numerele de camere pe care le văd în fiecare lună din viață. În fine, n-am știut ce să fac. Cred că...
   - Ce crezi?
   - Cred că m-am prăbușit pe un divan într-unul dintre colțurile de pe holului. Cred că asta a fost lângă o fereastră prin care se vedea orașul.
   - Asta s-a întâmplat după ce a plecat Miranda.
   - Da. După ce a plecat ea. Și astfel am ajuns singură pe coridor. Și eram atât de beată - foarte, foarte beată. Probabil m-am rătăcit și am renunțat. Poate că am stat acolo și am încercat să-mi dau seama ce naiba să fac. Și poate că acolo mi-am pierdut cunoștința. Cu alte cuvinte, nu am ajuns niciodată la recepție. M-am rătăcit pe hol și mi-am pierdut cunoștința pe o canapea unde am stat, nu știu, o jumătate de oră. O oră. Poate mai puțin, poate mai mult. Dar m-am trezit înainte să treacă vreun paznic sau vreun angajat de la room service.
   - Și apoi ai reușit să te întorci în camera lui?
  - Așa este. Aveam cheie. Poate că somnul m-a ajutat să mă concentrez. Sau m-a trezit suficient de mult încât să-mi vină în minte numărul camerei lui.
   - Nu era necesar să fi fost plecată mult timp. Cred că și 10 minute ar fi fost de ajuns ca cineva să intre în cameră și să-l omoare.
   - A, e foarte posibil să fi fost plecată cel puțin 10 minute. Canapelele acelea din hotel erau foarte confortabile.
   - Și când te-ai întors, era întuneric în cameră?
   - Cel puțin în dormitor, răspunse ea. Poate că era o lumină aprinsă în camera de zi.
   Trebuia să creadă că, deși era atât de beată, nu s-ar fi suit în pat lângă un cadavru dacă ar fi știut că era acolo. Totuși, realitatea a ceea ce sugera începea să devină clară.
   - Dumnezeule, Cassie. Dacă Alex a fost omorât la 1 sau 2 dimineața? De aceea trebuie să apelezi la al Cincilea Amendament.
   Frustrarea lui Ani era evidentă. Femeia luă o pauză ca să mai ia o ultimă înghițitură mare din băutura sa.
   - Mi-aș dori să știu mai multe despre cât de precisă poate fi o autopsie în ceea ce privește ora morții.
   - Nu te bucuri că le-am zis despre Miranda? Măcar acum mai au și alt suspect în afară de mine.
   Avocata se holbă la ea fără să zică nimic.
   - Uite, îmi pare rău, zise Cassie. Sincer. Doar că sunt o persoană... ciudată.
   - Iresponsabilă ar fi un cuvânt mai potrivit. La fel și nebună.
   - Vom afla ce se întâmplă înainte să zbor spre Roma?
   Ani își puse ambele mâini pe genunchii lui Cassie.
   - Presupunând că data viitoare când ne vom vedea nu va fi după ce ai fost arestată - o audiere pentru eliberare pe cauțiune. Presupunând că până atunci nu-ți vei fi predat pașaportul. Presupunând că vei mai avea un loc de muncă.
   Cassie luă paharul cu margarita și linse sarea care mai rămăsese pe margine. În rest, paharul era gol.
   - Mâine îmi duc nepoții la grădina zoologică, o informă ea, vocea ei sunând puțin amorțită.
   Parcă ar fi avut căști în urechi. Apoi întrebă:
   - O să fiu concediată?
   - Grădina zoologică. Slujba ta. Serios? Tu asculți vreun cuvânt din ce zic eu?
   Cassie dădu din cap.
   - Da.
   - Sindicatul te va susține. Unchiul meu te va susține. Să-l suni diseară și să-i spui ce se întâmplă. O să-l sun și eu. Mă îndoiesc că poți fi concediată de compania aeriană. Se va ține cont de prezumția de nevinovăție și tot restul. Dar, la un moment dat, ar putea să te oblige să-ți iei concediu. E o ramură întreagă a dreptului care se ocupă de situația în care poți concedia un angajat din cauză că nu și-a îndeplinit îndatoririle.
   - Înțeleg.
   - Nu sunt sigură că înțelegi. Sincer îți spun.
   - Știi care e cel mai nenorocit lucru?
   - În momentul de față? După ce ai decis să treci pe la Unisphere Capital ieri după-amiază? După spectacolul pe care l-ai dat la FBI azi? Ștacheta e foarte sus. Nu știu. Tu să-mi spui.
   - Expresia pe care ai folosit-o. Prezumția de nevinovăție. Cine știe de ce sunt capabilă când sunt atât de beată, iar memoria e o victimă colaterală. Dar eu știu în adâncul meu că nu l-am omorât pe Alex. Fac prostii când sunt beată și fac lucruri iresponsabile, dar nu fac... asta. Nu tai gâturile oamenilor. Așa că dacă voi avea mult de suferit de data aceasta, va fi un fel de ironie groaznică.
   - Cassie?
   Așteptă.
   Valurile furiei lui Ani se retrăgeau acum, lăsând în urma lor numai tristețe și îngrijorare.
   - Îți promit: nu ai făcut nimic atât de rău încât să meriți ceea ce ar putea să urmeze.

   Cassandra din Troia, fiică a regelui Priam și a reginei Hecuba, putea să vadă în viitor, dar nimeni nu o credea.
   Cel puțin asta se întâmpla de cele mai multe ori. Apollo îi dăduse marele dar al profeției, deoarece spera că se vă culca cu el; când, în cele din urmă, ea refuză, zeul scuipă în gura ei, lăsând în urma sa blestemul ca nimeni să nu creadă niciodată vreun cuvânt ce ieșea din gura ei. Și astfel trăi în frustrare și groază.
   Cassandra din Kentucky, fiica unor oameni departe de a fi de viță nobilă, reflectă cu neîncredere asupra faptului că și ei îi marcau acum fiecare pas neliniștea și teama. Realitatea a ceea ce făcuse (și a ceea ce nu făcuse) devenise un fapt incontestabil în mintea ei, dar se cam îndoia că FBI-ul o va crede vreodată dacă ar fi să le ofere adevărul cronologic de bunăvoie: îi spusese noapte bună lui Alex Sokolov și plecase din camerele somptuoase din spatele ușilor apartamentului cu numărul 511, undeva pe la 12 și jumătate sau 1 dimineața, și apoi rătăcise pe holuri în căutarea unui lift. În acel moment, Alex era clar în viață. Dar nu ajunsese niciodată la lift. Nu reușise să-l găsească. Și astfel se prăbușise, ca o marionetă îngrozitoare, beată și fără vlagă, pe un divan din Orientul Mijlociu, și ațipise. Când se trezise, tot nu reușise să ajungă la lift, ori pentru că, încă o dată, nu reușise să-l găsească, ori pentru că nu-și mai adusese aminte că aceea era destinația ei inițială. În orice caz, se întorsese în apartamentul lui Alex, se dezbrăcase și se urcase în pat lângă el... complet inconștientă de faptul că el era mort. Sau aproape mort.
   Nu, dimineața îi văzuse gâtul. Sângerase rapid. Era mort.
   Și dormise restul nopții lângă un cadavru. În aceleași așternuturi.
   Capul ei pe perna de lângă perna lui. Sângele lui lipindu-i-se de păr.
   Chiar și după standardele ei în ceea ce privește umilința și tortura, acesta era un eșec spectaculos și revoltător. Se gândi că dacă n-ar fi fost deja atât de amețită, revelația aceasta ar fi provocat-o să bea din nou.

   Și totuși, din cine știe ce motiv, în ciuda prestației ei din biroul FBI din acea după-amiază, autoritățile nu veniră după ea în acea noapte.
   Ea și Ani merseră cu taxiul până în zona rezidențială a orașului, iar Cassie coborâse pe 27th Street și ajunsese în apartament la 6 fără un sfert. Îl sună pe Derek Mayes, unchiul lui Ani de la sindicat, iar el păru mult mai puțin șocat de povestea ei decât s-ar fi așteptat ea - începând cu cadavrul din pat și terminând cu mărturisirea în fața FBI-ului cum că petrecuse noaptea cu Socolov. Puse asta pe seama așteptărilor lui destul de mici față de ea ca persoană, nu neapărat pe experiența sa cu însoțitorii de zbor, în general.
   Bărbatul o asigură că el și Ani vor discuta și împreună vor avea grijă de ea. Discuția cu el fusese reconfortantă. Îi aduse aminte că era evident că nu omorâse pe nimeni, deși adăugă totuși o replică ce fu mai mult de rău augur decât amuzantă, că „cel puțin asta e povestea ta de săptămâna asta”.
   Apoi, încurajată de atitudinea pozitivă a lui Mayes și de sticla de Washington State Riesling pe care o desfăcuse, turnând vinul peste niște gheață, îl sună pe Buckley. Nici măcar nu-i dădu mesaj înainte.
   Actorul îi propuse să bea împreună ceva mai pe seară, după ce ar fi ieșit de la spectacolul în care juca un prieten, spectacol ce avea loc la teatrul Barrow, și cum foarte rar se întâmpla ca ea să refuze să bea ceva, fu de acord. De data aceasta, aleseră un bar din cartierul West Village, foarte aproape de teatru.
   Apoi Cassie se aruncă pe canapea și privi în sus la Empire State Bulding. Scoase cartea de Tolstoi din geantă și începu să citească, bând din vin, cu speranța că se va pierde în narațiune și că va scăpa de realitatea vieții ei - și în ’același timp să vadă frânturi din viața lui Alex Sokolov. Era o acțiune imposibil de echilibrat: dacă citea ca să afle mai multe despre bărbatul care murise în așternuturile pe care făcuseră dragoste, atunci cu siguranță nu citea ca să-și distragă mintea de la vulnerabilitatea deplină a viitorului ei.
   Înainte să se întoarcă la Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, se opri asupra unui paragraf despre Ivan Ilici care-i rămăsese întipărit în minte: „El avea o amantă care se aruncase în brațele tânărului avocat elegant”. Dar relația nu însemna nimic pentru el, „se ajunge la expresia francezilor, Il faut que la jeunesse se passe”. Traducere? Tinerii trebuie să își trăiască viața.
   Asta o făcu să se simtă ciudat. Își reaminti că și ea îl văzuse pe Alex ca pe o escapadă nevinovată.
   Într-un final, își sună sora, care deja se cazase la hotelul ei din Westchester, și aleseră o oră la care să se vadă a doua zi dimineață, la grădina zoologică. Aveau să se întâlnească la ora 10 jumate, în fața fântânii din apropierea leilor de mare, exact la intrarea de pe Fordham Road. Cassie se bucură că nu avea să fie singură cu copiii.
   Ar fi fost un mare dezastru dacă ar fi fost singură cu nepoții ei când urma să fie arestată.

   Buckley o luă de mână în timp ce mergeau de la bar până la apartamentul lui.
   Tocmai ce trecuse de miezul nopții, așa că West Village era încă plin de viață și zumzăitor, străzile înguste erau aglomerate, iar mesele teraselor de pe trotuare erau pline.
   - Te-ai uitat de multe ori la telefon, murmură el.
   Cassie nu-i spusese nimic, absolut nimic. Ori nu văzuse pozele în ziare, ori se uitase la ele atât de rapid încât nu-și dăduse seama că ar putea fi ea în ele.
   - N-am mai fost rezervă de mulți ani, dar compania mi-a cerut să fiu disponibilă, minți ea.
   - N-ai spus că zbori la Roma duminică noapte?
   - S-ar putea să aibă nevoie de mine pentru altă rută mâine.
   Aerul era rece și Cassie își dorea să-și fi luat mai mult decât o bluză fără mâneci. Simți cum i se ridică părul de pe mâini.
   - O să mai ajungi la grădina zoologică mâine? Nu mi-aș dori să ratezi focile – și nici revederea cu familia ta.
   - Rămâne de văzut, răspunse ea, deși în mintea ei își imagină cum răspunde: „Dacă nu voi fi la grădina zoologică, probabil voi fi (în cel mai bun caz) împreună cu avocata mea pentru a mi se preleva probe de ADN. În cel mai rău caz? Voi fi arestată pentru crimă”.
   Dar nu spuse nimic din toate astea.
   - Mai povestește-mi despre audiția ta, zise ea. Spune-mi mai multe despre episodul-pilot. Ai spus că e dramă.
   - Oarecum. Judecând după scenariu, e foarte mult umor negru. E vorba despre o familie din Staten Island care se ocupă cu drogurile. Se pare că vor fi multe scene pe feribot și se va filma mult noaptea - și se va trage cu arma la filmări. Pare al naibii de violent. Eu o să fiu unul dintre frați. Ceva de genul Edmund din Regele Lear. Eu o să fiu fratele cel mic, un bastard - și la propriu, și la figurat.
   - Crezi că ai vreo șansă?
   - Da, dar numai pentru că e un rol mic. E un personaj care tot apare pe parcursul serialului, dar nu unul dintre cele patru personaje principale.
   Buckley arătă spre o veveriță care se ținea de un geam de la etajul doi și privea în apartament.
   - Tom cel care trage cu ochiul, murmură el.
   De pe trotuar, un motan mare și portocaliu se uita în sus la veveriță. Avea o blană atât de deasă, încât Cassie nu putea să-i vadă zgarda decât foarte puțin. Își mișca coada înainte și înapoi, măturând asfaltul. Femeia se gândi la pisicile de la adăpost - multe dintre ele erau pisicile ei în mintea sa, cel puțin până când își găseau case permanente - și se întrebă ce ar face ele fără ea. A, mai erau și alți voluntari, dar nu știa cât de silitori erau când venea vorba de strecuratul ierbii-mâței, gustărilor și jucăriilor în adăpost și de periatul bietelor animale timp de ore întregi.
   - Când vei afla?
   - Dacă am primit rolul? Săptămâna viitoare, cred.
   Apoi adăugă:
   - Sunt și multe lucruri referitoare la rivalitățile dintre frați în scenariu. E genul de material care-mi dă avânt. Relația mea cu fratele și cu sora mea în viața reală e destul de complicată.
   - Da. Și a mea la fel.
   - Tu și sora ta sunteți apropiate?
   - Nu chiar.
   - N-ați fi prietene dacă n-ați fi rude?
   - Probabil că nu.
   - Nici măcar după tot ce ați îndurat în copilărie și până v-ați făcut mari?
   - Nici măcar după toate astea.
   O întrebă ce slujbă avea sora ei și apoi ce slujbă avea cumnatul ei.
   Slujba cumnatului ei i se păru foarte interesantă. Tuturor li se părea interesantă. Nimeni nu-ți punea întrebări odată ce ziceai că sora ta e contabilă. Dar un inginer la o bază a armatei care se ocupa cu neutralizarea gazelor toxice de luptă? Oamenii erau fascinați - în special bărbații.
   - Pun pariu că nu prea vorbește despre asta, zise el.
   - Pentru că sunt informații secrete?
   - Pentru că e ceva prea obscur. Arme chimice? E o nebunie. Cu toții am văzut pozele din Siria.
   - Cred că el se ocupă cu distrugerea lor. Sau cel puțin e unul dintre oamenii care se ocupă cu asta. Dar, da, sunt informații secrete.
   - Și în orice caz nu e chiar un subiect pe care să-l discuți la cina de Ziua Recunoștinței.
   - Nu.
   Apoi, deși nu-i stătea în caracter, simți nevoia să ia apărarea familiei sale.
   - Nu e deloc o persoană obscură. E destul de liniștit. E un om foarte drăguț. Mă înțeleg mai bine cu el decât cu Rosemary.
   - Ei bine, tu și Rosemary aveți un trecut comun mult mai lung.
   - Da, așa e. Și cea mai mare parte din el e întunecată, spuse ea.
   Cassie îl rugă să vorbească și el despre familia lui, iar bărbatul râse puțin, dar apoi începu să vorbească, făcând glume despre Westport și Wasps și despre cum Ziua Recunoștinței sărbătorită de familia sa rivaliza cu cea a Marthei Stewart când venea vorba de detalii și costuri.
   Cassie se sprijini de el în timp ce Buckley povestea despre hainele ciudate pe care le purta când era mic și despre brazii de Crăciun impecabili ai mamei sale. Era amețită și cel mai mult se plăcea atunci când era în starea aceasta. Ea considera că era cea mai frumoasă când era aproape beată. Se spionase (sau se studiase) în destule oglinzi - la petreceri, în avioane, în oglinda ei mică - ca să știe că ochii ei arătau puțin mai indecenți și buzele ei mai primitoare atunci când începea să lase în urmă tristețea lucidității.
   Atunci când lucra, când băuse pe furiș un pahar sau două în timpul unui zbor, știa că bărbații o priveau altfel, ochii lor erau mai lacomi. Le simțea privirile pe șolduri, pe fund, în timp ce se plimba în sus și-n jos pe culoarul strâmt. Așa că se opri din mers, ceea ce-l făcu și pe Buckley să se oprească.
   Trebuia să nu se mai gândească la copilăria acestui om cu suflet bun și la pisicile de la adăpost, la călătorii și la alcool - toate lucrurile pe care poate că era pe cale să le piardă.
   Simți că acum nu o mai urmărea nimeni. Nimeni.
   El se uită la ea câteva clipe, analizând-o.
   - Ce este? o întrebă.
   - Tu ești, spuse ea. E noaptea aceasta înstelată, în oraș.
   Apoi, din motive pe care nici ea nu le înțelese prea bine, îi duse degetele la gură și i le sărută.

   Se pare că nici a doua zi dimineață nu o căutară. Sau, cel puțin, nu veniră după ea.
   Singurul mesaj pe care îl primise era unul scurt de la Ani care o întreba dacă auzise ceva. Îi răspunse că nu, și-l privi pe Buckley dormind încă o clipă, îi trecu prin cap că s-ar putea să nu-l mai vadă niciodată după ziua de azi. Nu știa ce o aștepta în orele următoare. În zilele următoare. Umilințele. Acuzațiile. Durerea publică și cea privată.
   Bărbatul încă dormea când ea ieși de sub așternuturi și stătu o clipă pe marginea patului. Jaluzelele erau închise, dar își dădea seama că era soare afară. Va fi o zi minunată la grădina zoologică.
   Verifică vremea pe telefon, tastând Charlottesville, Virginia. Văzu că va fi cald și însorit și acolo. Se pare că va fi o zi perfectă pentru o înmormântare.

   Un cuplu de lei de mare ieși fără niciun efort din apă pe platforma de piatră, stropind-o pe femeia tânără cu găleata de pește ca niște labradori negri jucăuși care tocmai intraseră în casă după ploaie.
   Dresoarea le zâmbi și le aruncă fiecăruia câte două sardine.
   Cassie stătea lângă balustradă, alături de Rosemary. Lângă sora ei erau cei doi copii ai săi, Tim și Jessica. Dennis, soțul lui Rosemary, se îndepărtase cu câțiva metri de ei, făcând poze animalelor din ceea ce el credea că era un loc perfect, care-i va permite să prindă în poze și leii de mare, și familia.
   Jessica nu începuse clasa a treia încă, așa că încă era suficient de mică încât să râdă și să țipe la vederea animalelor, dar Cassie observă că Tim urmărea cu dezinteresul prefăcut al unui copil de generală. Cel puțin presupuse că era prefăcut: cum să nu-ți placă giumbușlucurile unor lei de mare într-o dimineață de sâmbătă, în luna august? Dar el părea mult mai fascinat de mica dronă pe care grădina zoologică o ținea deasupra focilor pentru a realiza un filmuleț care era difuzat în magazinul de suvenire al grădinii zoologice. Cassie știa că are și el una acasă, care era probabil la fel de sofisticată. Dronele erau niște lucruri perfecte pentru băieți, se gândi ea. Erau scrise în ADN-ul lor în adevăratul sens al cuvântului.
   Amândoi copiii arătau bine: Tim era într-o fază de creștere, dar era deja deșirat și suplu, părul lui fiind același blond roșcat ca al ei.
   Avea blugi largi pe el și un tricou cu Royals, care se decolorase atât de tare încât aproape că arăta ca blugii. Jessica era îmbrăcată prea frumos pentru grădina zoologică, dar Rosemary spunea că fetița avea să fie îmbrăcată prea frumos toată viața ei: deși avea 8 ani și era o zi de sâmbătă, în mijlocul verii, purta sandale cu toc mov, o fustă neagră care făcuse parte dintr-unul din costumele pe care le purtase la recitalul de dans din iunie, și o bluză din catifea roșie cu anchior, dar cu mâneci foarte lungi.
   Cassie recunoscu bluza din magazinul American Girl. Recunoscu și cordeluța cu pietricele pe care Jessica o folosea ca să-și prindă părul la spate. Cassie îi cumpărase acea bluză când mersese cu ea la cumpărături în primăvară, și-i luase cordeluța de la un bazar mare din Istanbul.
   Costase probabil un dolar.
   - Vreau și eu una, zise Rosemary, zâmbind spre animale.
   Sora ei obținuse un post cu 1 an în urmă, în cadrul departamentului de contabilitate, la o companie de asigurări medicale din orașul Lexington și se îndrăgostise de sala de gimnastică și de bicicletele de antrenament de acolo. Lui Cassie i se păru că arăta mai sănătoasă ca niciodată.
   - Cred că o focă ar fi un animal de companie grozav.
   - Știi că e ridicol, își mustră Tim mama, dându-și ochii peste cap.
   - Știu, răspunse ea. Dar tot vreau una.
   - Și eu aș vrea una, recunoscu Cassie.
   Se uită la ceas. În Virginia, se desfășura înmormântarea lui Alex Sokolov. Își imagină o biserică sudistă din cărămidă, cu o turlă frumoasă, și un gazon în vale, frumos aranjat, de un verde închis. Se gândi la părinții lui și la restul familiei care stăteau în primul rând, cu bănci din lemn lustruit, strălucind în lumina soarelui prin vitralii.
   Văzu haine negre și batiste albe. Văzu oameni bătrâni și oameni tineri, și în mintea ei auzi bocetele înecate și ocazionale. Auzi râsete, când cineva spuse o poveste amuzantă sau plăcută despre Alex, sau vorbise despre ceea ce-l făcuse special.
   Oricare o fi fost acel lucru.
   Cum se face că știa atât de puține despre bărbatul care murise lângă ea în pat? Cum era posibil așa ceva? Dar știa răspunsul.
   Bineînțeles că-l știa. Dovada, așa cum avea ea obiceiul să glumească, stătea în dovadă. Tot acel vin. Toată votca. Tot arakul.
   Presupuse că, până în momentul acesta, familia Sokolov fusese informată că prezumtivul criminal - acea așa-zisă văduvă neagră - nu era o americancă ce trăia în Emirate, ci o însoțitoare de zbor care locuia în Statele Unite. Și-l imagină pe tată solicitând noutăți și stadiul investigației de la FBI, și pe cineva de la Birou asigurându-l că lațul se strângea. O arestare era iminentă.
   Dar chiar era? Emiratele Arabe Unite nu aveau cum s-o aresteze aici. Nici țara ei nu putea s-o facă, decât dacă totul era declarat un act de terorism. Procesul de extrădare ar fi durat ani buni. Era posibil ca toată lumea care urmărea acest caz să creadă că ea era un ucigaș și că nu se putea face absolut nimic?
   Nu, nu chiar nimic. Sabia civilă a lui Damocles încă mai atârna deasupra capului ei susținută de un fir de ață. Și FBI-ul era interesat.
   Asta era o realitate. Din acest motiv, Ani își făcea atâtea griji pentru ea.
   Se uită la telefon încă o dată. Tot nu primise nimic de la Frank Hammond și nici de la Ani Mouradian.
   - Cine naiba aștepți să te sune? întrebă Rosemary. Ești ca o adolescentă, îți verifici telefonul atât de des.
   - Compania aeriană, minți Cassie.
   Se gândise să servească aceeași minciună familiei sale ca aceea pe care o folosise cu Buckley seara trecută.
   - S-ar putea să fie nevoie de mine diseară la o cursă spre Roma.
   - Credeam că vom lua cina împreună.
   - Sigur, zise Cassie. Mai este destul timp. Dar sunt slabe șanse să mă cheme la serviciu. Sunt sigură că voi rămâne aici cu voi.
   Dar nu era sigură. În ciuda tăcerii din partea avocatei ei și a FBI-ului, chiar se întreba dacă va apuca să ia cina cu familia ei. Pe umăr avea o geantă de pânză în care se afla suportul cu Romulus și Remus pe care îl furase din hotelul din Roma, plus o pereche de cercei noi.
   Erau cu niște pisici mici aurii și îi cumpărase cu mulți ani în urmă de la un magazin de antichități din Frankfurt, dar când se întorsese în America își dăduse seama că erau prea copilărești pentru o femeie matură. Dimineața aceasta, îi reîmpachetase într-o cutiuță de la magazinul de felicitări din apropierea apartamentului ei și îi adusese drept cadou pentru nepoata ei. Decisese că nu ar trebui să aștepte până la Crăciun ca să-i dăruiască suportul de cărți nepotului său - astăzi probabil că avea să fie ultima (singura) ei șansă - așa că se asigurase că are un cadou și pentru Jessica.
   Cuvântul „cadou” o făcu să se oprească. O amintire.
   Mama ei citindu-i o poveste înainte de culcare, în Kentucky. Mama ei stând pe canapea lângă ea, iar Cassie având în jur de șase ani. Fetița stătea ghemuită lângă ea pe patul îngust. Se sprijineau de capul patului, iar Cassie era deja în pijama. Povestea din noaptea aceea era una dintre cărțile lui Beverly Cleary, o poveste despre Beezus și Ramona.
   - Acum, stai aici ca să-ți primești cadoul, citi mama ei cu voce tare.
   În carte, era prima zi de școală și o profesoară îi spunea Ramonei să stea la locul ei... pentru moment. Așa că Ramona refuză să se miște, deoarece credea, în mod greșit, că exista un dar pentru ea - un cadou - ce o aștepta numai dacă stătea perfect nemișcată. Cassie își aduse aminte că fusese atât de fericită în acea noapte. Era cam de-o seamă cu Ramona și se bucura de primele ei zile de școală, în timp ce mama ei avea un parfum floral care îndulcea mirosul de cupru cu care venea de obicei de la fabrica de cabluri unde lucra ca recepționeră.
   Cassie auzi mulțimea din jurul lor râzând. Unul dintre leii de mare își folosea laba pentru a strânge mâna instructoarei, iar apoi lovi ușor mâna deschisă a femeii ca și cum ar fi bătut palma.
   - Am ceva pentru tine, îi spuse Cassie Jessicăi.
   Fetița ridică privirea spre ea. Era cu gura până la urechi. Era evident că nepoatei sale îi plăceau animalele. Cassie observă că astăzi purta cerceii cu stea de mare pe care i-i dăruise Rosemary când fetița își făcuse găuri în urechi, la începutul verii.
   - Consideră-l un cadou de început de școală, adăugă ea, înmânându-i fetiței cutia cea mică.
   Tim se întoarse spre sora lui și zâmbi.
   - A, e bine. Alte chestii pe care poți să le pierzi în dezastrul ăla pe care tu îl numești cameră.
   În familie, era legendar felul în care nepoata ei își lăsa camera, arătând ca și cum ar fi fost răvășită de niște drogați. Se pare că proba 3 sau 4 ținute pentru școală în fiecare zi, lăsându-le pe cele pe care nu le îmbrăca împrăștiate pe covor, pe pat sau pe scaunul de lângă fereastră.
   - Am ceva și pentru tine, îi spuse băiețelului, dându-i mica sculptură ambalată. Jessica, ție ți-am luat cadoul de la Frankfurt. Tim, pe al tău l-am luat de la Roma.
   - E mai greu decât pare, remarcă el.
   - Dumnezeule, viața ta este fascinantă. Frankfurt. Roma. Lumea nu are habar, murmură Rosemary.
   De-a lungul anilor, Cassie îi împărtășise surorii sale zecile de experiențe - unele îngrozitoare, altele doar puțin umilitoare - care veneau odată cu această slujbă, așa că aceasta știa mai bine.
   - Sunt și momente bune, recunoscu ea.
   Tim așteptă politicos ca sora lui mai mică să deschidă cutia înainte să dea la o parte hârtia roșie cu care era împachetat cadoul lui. Fetița exclamă când își văzu cercelușii, iar Cassie se aplecă spre nepoata ei ca s-o îmbrățișeze.
   - Îi ador! spuse ea.
   Apoi, cuvintele fiind și neobișnuite, și precoce, având în vedere că ieșeau din gura unei fete atât de mici, adăugă:
   - Sunt de o eleganță perfectă.
   După umărul ei, Tim își dădu ochii peste cap.
   - Mă bucur că îți plac, zise Cassie. E rândul tău, se adresă apoi nepotului său.
   Tim trase de funda albastră și apoi rupse hârtia roșie.
   - O sculptură, anunță el simplu.
   O clipă, Cassie se gândi la acea glumă veche: atunci când cineva deschide un cadou și spune cu voce tare ce este - un storcător de fructe, un aspirator de mașină, inele pentru șervețele - înseamnă că nu îi place. Și se simți prost. Dar momentul dură o secundă, pentru că băiatul continuă:
   - Știu povestea asta. A fost în cartea despre miturile antichității, pe care am avut-o pe lista de lecturi pentru vacanță. Nimeni nu face legătura dintre gemeni și vârcolaci, dar mie mi se pare cea mai tare legătură.
   - E un prespapier?
   Toată lumea se întoarse la auzul vocii. Tatăl copiilor apăruse aproape de nicăieri. Camera o ținea atârnată de gât și își ștergea ochelarii de soare cu o batistă.
   Dennis McCauley era un bărbat mare, nu mare și nu muschiulos, dar înalt și îndesat, cu un stomac care începea să crească cât un pepene. Era chipeș, părul lui era mai mult alb decât negru acum, dar încă lucios și des. Îl ținea pieptănat cu cărare pe mijloc și dat pe spate, iar sora ei îl tachina adesea că are păr de star de cinema și zicea că arată ca un actor când e îmbrăcat într- una din uniformele sale. Nu purta uniformă azi, ci niște pantaloni scurți, de culoare kaki. După părerea lui Cassie, acest lucru elimina și cea mai slabă șansă ca el să fie confundat cu un actor.
   Uneori, sora ei spunea că e cu mintea în altă parte, dar Cassie era destul de sigură că la muncă era veșnic atent. Era inginer și probabil că mintea lui organiza totul pe categorii. Toată lumea știa cât de sclipitor era. Cassie își dorea să-i fi spus asta lui Buckley aseară. Să se arate puțin mândră de ceea ce făcea cumnatul ei. Spusese că Dennis e un om drăguț; ar fi trebuit să spună că e inteligent. La urma urmei, tipul ajuta la distrugerea armelor chimice. Cassie bănuia că era o muncă mult mai periculoasă decât ar fi vrut el să recunoască, chiar și față de familia sa.
   - Nu, e un suport de cărți, răspunse Cassie. L-am cumpărat de la un magazin de antichități în apropiere de Scările Spaniole din Roma.
   - Aveau doar jumătate din el?
   Ea dădu din cap.
   - Îmi place. Un suport de cărți despre gemeni căruia îi lipsește o jumătate, zise Dennis. Asta ar putea fi definiția ironiei. La ce o să-l folosești, fiule? întrebă Tim.
   Băiatul ridică din umeri.
   - Nu știu. Dar îmi place. E mișto.
   - Sunt de acord, comentă Dennis.
   Apoi se aplecă să se uite la cerceii pe care Cassie îi adusese pentru fiica lui, minunându-se de frumusețea lor. După ce termină cu asta, se ridică și-și puse ochelarii la loc.
   - Cassie, găsești cele mai ale naibii lucruri în călătoriile tale.
   - Cred că da.
   - Nu, sincer îți spun. Tu aduci cele mai creative lucruri posibile. Eu? întreabă-i pe ăștia doi: lucrurile pe care le aduc eu când călătoresc sunt mult mai puțin interesante.
   - Asta pentru că tu călătorești numai în locuri ca Maryland și Washington, încercă să-l consoleze Rosemary.
   - Nu. Cassie are ochi mai buni, spuse el. Serios, sunt cadouri perfecte.
   - Mulțumesc, zise ea.
   Era înduioșată. Dennis mereu se purta mult mai frumos cu ea decât Rosemary, se gândi Cassie, chiar dacă știa la fel de multe ca Rosemary despre micile și marile păcate ale cumnatei lui. Dar nu o judeca atât de mult. Cassie avea impresia că atunci când se va face legătura dintre numele ei și cadavrul din Dubai, el va fi mult mai surprins decât soția sa.

Capitolul șaptesprezece

   În ciuda acuzațiilor că oamenii săi erau brutali, tatăl Elenei doar zâmbea și aducea vorba de Bolșoi. Cehov. Ceaikovski.
   - Putem fi nemiloși, îl auzise ea odată spunând în timp ce își savura coniacul Ararat, adulmecându-i aroma. Dar nu suntem nici mai mult, nici mai puțin brutali decât oricine altcineva.
   Luau cina cu unul dintre vechii săi camarazi de la KGB, dintre care majoritatea se concentrau acum pe casele lor trofeu de la țară și pe soțiile lor trofeu, precum și pe bogățiile pe care le găsiseră în rămășițele zidului cândva legendar. Le aduse aminte cât de mult iubea Lenin romanele și cum literatura era o parte a lumii politice în care crescuse Lenin. Când Lenin voia să-și ia în râs rivalii, îi compara cu personaje care întruchipau prostia sau incredibil de dezgustătoare din operele lui Cernîșevski, Pușkin și Goncearov.
   - Cea mai mare diferență dintre Oblomov și un oligarh? întrebase el în acea noapte, pregătind terenul pentru o remarcă inteligentă. Dacă un oligarh își petrece ziua în pat, e pentru că are o prostituată și primește atât cât plătește.
   Firește că în adâncul lui știa că nu aceasta era cea mai mare diferență. Nici pe departe. Oligarhii aveau acum averea lui Oblomov, dar nu erau leneși și nu-și moșteniseră averile imense.
   Majoritatea ajunseseră acolo prin forțe proprii. Erau corupți, desigur.
   Corupți la un nivel de neimaginat. Dar munceau din greu. Și probabil că singurul om în fața căruia s-ar fi plecat era președintele rus. Erau bărbați alfa care nu luau prizonieri.
   Viktor era, în mintea Elenei, un exemplu perfect al echilibrului dintre barbarie și rafinament: în spatele costumelor lui negre și stilate se ascundeau un sânge-rece și un spirit feroce, dar își crease un obicei care-l determina să muște câte puțin. Vorbea fluent mai multe limbi și aprecia esteticul filmelor lui Tarkovski.
   Și nu era singurul. Se presupune că până și Stalin, așa de incult cum era el și în niciun caz un admirator al artei, murise în anul 1953 în timp ce asculta înregistrarea piesei Concerto no. 23 a lui Mozart, interpretată de pianista rusă Maria Iudina, la patefon.

   Elena deschise aplicația de pe telefon și privi punctulețul albastru pulsând ca o inimă minusculă. Inima unei broaște.
   Pulsa, micșorându-se și mărindu-se, trimițând un val albastru difuz într-un cerc perfect, înainte ca valul să dispară și să apară altul. Punctulețul era prada ei și prada ei era la grădina zoologică.
   Lăsă telefonul jos pe banca de lemn și-și strânse brațele la piept.
   Mai aruncă o privire către Flatiron Building, care se afla la 100 de metri mai în sud, și apoi tinerilor părinți care se jucau cu micuții lor pe iarbă sau care-și plimbau câinii pe aleile ce străbăteau Madison Square Park.
   Normalitatea simplă a acestui tablou era tulburătoare: simți un fior de tristețe în inimă și clătină ușor din cap, încercând să alunge melancolia. Asta nu era lumea ei, nu era viața ei, și nu avea să fie niciodată. Nu în Moscova și nu în Manhattan.
   Purta niște pantaloni kaki obișnuiți, o bluză albă fără mâneci și espadrile bej. Avea o revistă și o pungă cu un covrig în ea, dar numai ca să pară că are un motiv să stea acolo pe bancă. Era însorit, dar nu prea cald, aerul era umed și nemișcat, iar ea își dori să fi adiat măcar o briză.
   Nu știa prea multe despre acest cartier. Zona din New York pe care o cunoștea cel mai bine era centrul orașului, la vest de 5th Avenue, marile cvartaluri de zgârie-nori, unde Unisphere își avea sediul din Manhattan, și probabil că fusese acolo de vreo 4 sau 5 ori în toată viața ei. Pentru banii familiei. Afacerile familiei - sau o parte din afacerile familiei, cel puțin. Partea care „atinsese maturitatea” după colapsul final din anul 1991. Nu era decât un copilaș care abia învăța să meargă pe atunci.
   Când se gândea la acest oraș, se gândea mai întâi la prânzuri luate la mese din stejar alături de tatăl ei și la managerii americani care se ocupau de fond, în timpul studenției sale, la sălile de restaurant pline de administratori și directori care păreau să bea și să mănânce de parcă ar fi fost într-o altă epocă. (Adulții mai în vârstă încă își mai spuneau „camarazi” - îi strigau chiar și pe americani „camarazi” - deși acum termenul avea o urmă de ironie în el.) Se gândea la cinele pe care le lua singură cu tatăl ei în restaurantele din apropiere, care erau în mare parte goale pentru că întotdeauna luau masa la ora la care începeau spectacolele de teatru. Tatălui ei îi plăcea să vină în America, și îi plăcea mult când ea venea din Massachusetts spre New York să se întâlnească. Îi plăceau oamenii de acolo. Poate că l-ar fi plăcut și pe Sokolov - sau cel puțin s-ar fi bucurat să-l vadă până când și-ar fi arătat adevărata față pentru că în venele lui Alex curgea sânge de rus. Tatăl ei era rus get-beget, iar călătoriile lui în Statele Unite erau scurte. Se mândrea cu accentul său. (Ea, în mod intenționat, se străduise mult să scape de al ei.)
   Nu fusese niciodată la Empire State Bulding, la muzeul Metropolitan și nici la grădina zoologică din cartierul Bronx.
   Își dădu ochii peste cap de parcă n-ar fi fost singură. Grădina zoologică, se gândi ea. Serios? Viața Cassandrei Bowden se ducea de râpă și ea se dusese la zoo. Pe baza informațiilor pe care le aflase despre însoțitoarea de zbor, cel mai probabil era cu familia surorii ei.
   Probabil că avea să fie cu ei toată ziua, de vreme ce veniseră din Kentucky. Mâine seară trebuia să zboare spre Roma.
   Problema, îi spusese ea lui Viktor, acum că se afla aici, era că Bowden locuia într-o clădire plină cu ușieri și portari. Mulți ușieri și portari. În această dimineață de sâmbătă, Elena observase trei oameni în spatele recepției de la intrare, măturând trotuarul sau deschizând ușa pentru locatari și făcându-le cu mâna în căldura aceea de august. Erau și camere de supraveghere care filmau zona recepției și ascensorul ce ducea la subsol, de unde, printr-un coridor cenușiu, puteai ajunge până în garajul subteran.
   Știa din experiență că era mult mai greu să rămâi invizibilă în fața camerelor de supraveghere dintr-o clădire de apartamente proprietate personală decât într-un hotel. Erau mult mai puțini oameni care intrau și ieșeau dintr-un apartament, iar holul era mult mai mic.
   Așa că avea să-i fie greu să intre în apartamentul lui Bowden, un lucru neplăcut, deoarece acasă era locul în care se petreceau majoritatea sinuciderilor - 80%. (Locul de muncă, aproape 10%, dar până și Viktor glumise că nimeni nu ar vrea s-o vadă pe Elena gândindu-se la acea posibili- late. Desigur, piloții provocau uneori prăbușirea avionului într-o criză de nebunie sinucigașă egoistă, dar nimeni nu voia să se întâmple așa ceva unui Airbus.) Iar dacă Elena nu putea să intre și să iasă ușor din apartamentul Cassandrei, atunci însoțitoarea de zbor va trebui să-și ia viața într-un colț stingher al unui spațiu relativ public.
   Singura problemă, despre care Elena știa că era dureros de clară pentru toată lumea, era timpul. Era absolut de neimaginat ce prejudicii ar fi putut provoca o bombă amorsată, aflată în libertate, așa cum era Bowden, dacă Alex îi spusese ceva sau dacă simțea brusc nevoia să dea de veste tuturor celor dornici s-o asculte că o altă femeie intrase în camera 511 în acea noapte în Dubai.
   Și, bineînțeles, timpul trecea și pentru ea. Sigur erau oameni în Moscova care clătinau din cap dezaprobator din pricina felului în care fiica exagerat de americanizată a lui Dmitri îi permisese însoțitoarei de zbor să plece din Dubai. În cel mai bun caz, erau derutați, iar în cel mai rău caz, alarmați.
   Din câte știau ei, Bowden era de la CIA. Poate că făcea parte dintr-o agenție militară de spionaj. Așa că erau supărați, iar ei erau cazacii. Elena știa ce pățeau cei care îi supărau pe acești bătrâni paznici secreți. Propriul ei tată ar fi fost îngrozit de ceea ce făcuse ea - sau, mai exact, de ceea ce nu reușise să facă. Știa că mergea pe sârmă. Viktor îi spusese asta foarte clar, nici măcar nu mascase amenințarea sub forma unei subestimări politicoase.
   Îi veni o idee. Presa încă nu o identificase pe femeia cu ochelari de soare și eșarfa de la hotelul Royal Phoenician care apăruse în fotografii. Nimeni din Dubai nu dăduse în vileag numele însoțitoarei de zbor.
   Elena decise că îi va spune lui Viktor că avea nevoie de acea dezvăluire înainte să-și îndeplinească misiunea: sinuciderea Cassandrei Bowden ar fi fost mult mai credibilă dacă presupusele ei fapte ar fi fost făcute publice.
   Ridică telefonul și privi punctulețul albastru. Ar fi fost grozav să se poată ocupa de asta - într-un fel sau altul - înainte ca Bowden să zboare spre Roma mâine-seară, dar acum putea să aștepte până când se publica știrea. Dacă numele lui Bowden nu apărea online sau în ziare până mâine-dimineață, va telefona la un ziar sau la o televiziune de știri. Va oferi un pont anonim.
   Și între timp? Va continua să o urmărească pe Bowden și să pândească o ocazie.
   Se întrebă dacă însoțitoarea de zbor și familia ei vor lua cina împreună diseară, și dacă femeia se va întoarce acasă cu metroul.

Capitolul optsprezece

   Cassie se alătură lui Rosemary și familiei sale la cină, sâmbătă seara, într-un restaurant cantonez aglomerat pe care Rosemary îl descoperise online.
   Era la o distanță de un cvartal mai la sud de Canal Street și mai aproape decât i-ar fi plăcut ei de clădirea FBI-ului de la intersecția Broadway și Worth. Bănui că se afla la 5 minute de mers pe jos de locul în care avusese loc dezastrul de ieri.
   Restaurantul servea o mulțime de turiști care voiau să încerce dim sum. Era o mulțime imensă, gălăgioasă și înghesuită. Cassie fu surprinsă de cât de delicioase erau găluștile și tăiețeii prăjiți, după care se simți vinovată pentru că trăise un mic snobism culinar înainte să se alăture gloatei dinăuntru. Da, călătorise mult și mâncase peste tot în lume, dar numai pentru că turiștilor le plăcea ceva nu însemna că nu era delicios. Prima dovadă? Macarons cu mentă de la brutăria din apropierea Turnului Eiffel. În plus, ea era însoțitoare de zbor. Nu era ca și cum lua cina la restaurantul La Pergola când era la Roma.
   Aprecie normalitatea pură a surorii ei și a familiei sale - lipsa dramatismului - și felul în care toți patru își cunoșteau ritmurile atât de bine. Era o alinare atât de mare când venea vorba de previzibilitate. Cassie înțelese că nu avea să simtă niciodată ceva de genul acesta: dragoste născută din certitudine și ritualuri.
   - Îți mai aduci aminte de restaurantul acela chinezesc groaznic din Grover’s Mill? o întrebă Rosemary acum.
   Ea încuviință din cap. Sora ei aducea rar vorba de copilăria lor când erau și Tim și Jessica de față. Erau prea multe terenuri minate, și nu se știa niciodată când o amintire putea să calce pe una dintre acestea.
   - Sigur că-mi aduc aminte.
   - Acum s-a transformat într-un butic cu haine ciudat de scumpe. Au bluze la două sute de dolari bucata.
   - Probabil că au nevoie de un loc în care să-și spele banii pe care îi obțin din metamfetamină, zise Cassie, glumind doar pe jumătate. Ar putea fi o explicație.
   - Sunt de acord.
   - Nu știu ce e mai ciudat: faptul că magazinul există sau faptul că te-ai întors acolo. Ai fost recent în Grover’s Mill?
   - Am fost cu toții, spuse Dennis. Când am dus copiii la parcul de distracții care s-a deschis la sfârșitul lui iunie. E destul de aproape.
   - Au cel mai abrupt tobogan cu apă din Kentucky, adăugă Jessica.
   Fetița își folosea pachețelul de primăvară cam ca pe o lingură, pentru a băga cât mai mult sos de alune în gură cu fiecare înghițitură.
   - Și apoi ați făcut un ocol spre Grover’s Mill? întrebă Cassie.
  - Da, răspunse sora ei. M-am gândit că a venit timpul ca ei doi să vadă unde a crescut mama lor.
   - Cred că noi am primit versiunea AP, zise Tim.
   Lui Cassie nu-i venea să creadă câte găluști mâncase Tim, dar acum băiatul părea sătul. Stătea cu coatele pe masă, capul în mâini, și privea cum plimbau chelnerii cărucioarele printre spațiile strâmte dintre mese.
   - Poate, fu de acord mama sa. Dar cel puțin ați văzut casa.
   - Era atât de mică, spuse Jessica.
   Era, într-adevăr, se gândi Cassie, chiar era. Era o casă în formă de solniță, șubredă din cauza trecerii timpului, a cărei curte se întindea pe mai puțin de două mii de metri pătrați. Părinții lor țineau băutura într-un dulap din bucătărie, pe raftul de jos, unde încăpeau și sticlele mai mari.
   Prima dată când începuse să bea din ele avea 9 ani. În acea zi de iunie, tatăl el venise la școală ca să vadă concursurile de sfârșit de an: întrecerile în trei picioare, întrecerile în saci, luptele cu bureți. (Cassie nu aflase niciodată de ce nu fusese la liceu în acea după-amiază, acolo unde ar fi trebuit să fie, dar probabil avusese o scuză. Nu ar fi fost dat afară dacă ar fi dispărut, pur și simplu, sau dacă ar fi fost beat când plecase?) Era exact după prânz. Lua parte la cursa cu ouă - o cursă cu ștafetă - tăindu-i calea în centrul terenului pe care jucau și încercând să-i spună cum să transfere oul în lingura partenerei sale.
   Fusese șocată să-și vadă tatăl acolo, în mijlocul jocului, în loc să fie lângă profesori, administratori și ceilalți părinți - ceilalți oameni mari - pe margine.
   În timp ce încerca să o ajute, încălcând toate regulile cunoscute, scăpase pe jos din greșeală oul crud din lingura ei, care se spărsese, gălbenușul galben ca soarele explodând ca o stea, o supernovă a umilinței. Fusese umilitor, iar Cassie sperase cu disperare că toată lumea crezuse că tatăl ei era doar un trișor neîndemânatic - nu și un bețiv, în stinghereala ei disperată, sperase că vor crede că era doar un idiot.
   Plecase la scurt timp după aceea, bombănind că trebuie să se întoarcă la liceu.
   Aceea noapte fusese prima dată în care Cassie se furișase, în timp ce toată lumea dormea, și deschisese dulapul unde țineau părinții ei băutura. Acolo era o sticlă de Jack Daniels, bineînțeles, iar Cassie știa că era numai pentru ocazii „speciale”. Tatăl ei bea mai mult un whisky care se numea Black Bottle, iar nivelul lichidului era cam deasupra etichetei. Era plină trei sferturi.
   Își turnă cam două degete și apoi adăugă două degete de apă de la chiuvetă. Făcu la fel cu votca, burbonul și ginul. Își dorea să poată proceda la fel și cu berea din frigider, dar nu era deschisă nicio doză, așa că era imposibil.
   - Dar am avut dormitorul meu acolo, spuse Rosemary, iar Cassie simți cum scâncește pe dinăuntru la auzul cuvântului „acolo”.
   Rosemary pleca de „acolo” până la casa părinților adoptivi, unde împărțise un dormitor străin cu o fată pe care nu o cunoștea - o altă adolescentă din cadrul sistemului de adopție - furioasă și violentă, dar care putea să se calmeze suficient de mult în fața părinților adoptivi încât să rămână acolo. Era greu de crezut că acea căsuță, cu șprițul ei de gin, tatăl alcoolic, mama plângând și certurile săptămânale cauzate de băutură și lipsa banilor, era un loc cu suficiente amintiri fericite încât Rosemary era dornică să le vorbească copiilor despre ea.
   Câte seri nu încercase Cassie să nu mai audă certurile ghemuindu-se cu căștile walkmanului pe urechi? Câte nopți nu se strecurase biata Rosemary în pat lângă ea, plângând speriată?
   - Mai vrei ceai, Cassie?
   Dennis ținea ceainicul deasupra ceșcuței ei.
   - Da, te rog, spuse ea, deși ar fi preferat un ceai Long Island cu gheață: tequila, gin, votcă, rom, triplusec.
   Tot dulapul ăla blestemat cu sticle de băutură într-un pahar mare.
   La masa de lângă ei, toată lumea avea o sticlă de bere Tsingtao. Ar fi vrut și ea una.
   - Și am avut chiar și o căsuță de joacă frumoasă cu leagăn în curtea din spate, continuă Rosemary. Era făcută din lemn - nu metal, care ruginea imediat ce ploua. Eu și prietenii mei obișnuiam să ne jucăm de-a Căsuța din prerie acolo. Lemnul era atât de gros și de solid, încât părea că face parte dintr-o cabană din bușteni.
   - Sună ca cel mai penibil joc posibil, comentă fiul ei.
   - A, așa era, fu de acord Rosemary. Foarte penibil. Dar și noi eram mici.
   Cassie sorbi din ceai și-și aduse aminte de acel moment de după facultate când își încălcase jurământul de abstinență la alcool. Avea 23 de ani și era la piscina unui hotel din Miami. În nord-est aveau loc furtuni cu fulgere și cursa lor spre New York fusese anulată, așa că echipajul fusese trimis într-un hotel. Se afla în cartierul Coral Gables și aveau piscină pe acoperiș.
   În acea după-amiază târzie, erau echipaje din trei avioane diferite, deoarece hotelul își umpluse camerele în acea vară - în afara sezonului - cu angajați ai companiilor aeriene.
   Toată lumea bea, cu excepția ei. Însoțitoarea de zbor care stătea pe șezlongul de lângă ea, o veterană mămoasă care zbura de 27 de ani, sorbea dintr-o piña colada, care mirosea mirific. Cassie se gândi să comande o băutură fără alcool, dar chelnerul nu era prin preajmă, iar ideea de a se ridica și de a merge până la bar părea prea dificilă la ora 5 după-amiaza, temperatura fiind de 30de grade Celsius. Așa că luase o gură. Și fusese bună. Mai bună decât o băutură fără alcool, gustul era mai puternic, furnicăturile erau mai profunde și le simțea în adâncul său.
   Inhala aroma nucii de cocos și a ananasului, dar mai era și altceva. Ceva mai mult. Rom. Fusese rom în bucătăria părinților ei din Kentucky? Probabil. Dar nu își aducea aminte să fi completat cu apă o sticlă de rom, și nici ca mama ei s-o fi vărsat în chiuvetă.
   Părea diferit și nou și, deși simțea că flirtează cu ceva atât de minunat, dar - pentru ea - atât de necugetat încât putea s-o omoare, se ridică în picioare și merse până la barul de la piscină. Comandă o pina colada pentru ea. Se mai deranjă măcar să muște din bucata de ananas? Probabil că nu. O bău repede pentru că era dulce și simțea felul în care o încălzea pe dinăuntru și făcea grijile să dispară. Dintr-odată, nu își mai făcu griji pentru șoldurile sale. Arătau bine. Ea arăta bine. Nu mai era fata care se temea să stea pe bancheta din spate în mașina unui tată beat, care încerca să controleze Dodge-ul Colt hidos, mama ei țipând la el și implorându-l să o lase pe ea să conducă.
   Nu mai era acea studentă neliniștită, trează la ora 4 dimineața, la centrala telefonică a facultății, rugându-se ca sora ei mai mică să fie bine în casa părinților adoptivi. Nu mai era acea însoțitoare de zbor în vârstă de 23 de ani, silitoare, lipsită de bucurie, veșnic responsabilă, care tânjea după perfecțiune din orice punct de vedere, pentru că orice altceva reprezenta începutul unui drum ce o lua în jos și avea să o ducă înapoi în acea localitate mică și tristă, unde tatăl ei bea, iar mama ei plângea și vărsa în chiuvetă sticla de whisky Black Bottle. Era... liberă. Și îi plăcea asta.
   Se bucură de gust, desigur, dar mai mult decât asta, îi plăcu sunetul râsului său când pilotul secund făcu o glumă (nu neapărat una amuzantă, dar tipul era drăguț) despre un anumit nor de pe cerul de deasupra orașului Miami, care arăta ca un cățeluș cu un trabuc. În acea seară, avea să o seducă, sau ea avea să-l seducă pe el; în retrospectivă - chiar și a doua zi nu înțelesese de ce.
   Cassie învăță rapid că muzica suna mai bine, oamenii erau mai drăguți și ea era mai frumoasă odată ce marginile aspre ale vieții erau netezite cu ajutorul unei cantități mici de alcool. Sau chiar și mai bine, cu ajutorul unei cantități mari. Ce defect ar fi putut cineva să găsească în treaba asta? Dumnezeule, era bine, era atât de bine, iar Cassie avu nevoie de toată stăpânirea de sine în acel moment, în restaurantul chinezesc, ca să nu încalce Regulile lui Rosemary și să-l cheme pe chelner pentru a-i comanda o sticlă de bere Tsingtao. Sau, și mai bine, un gin tonic, făcut cu Beefeater, sau Sacred, sau Sipsmith, dacă aveau.
   - Citesc o carte despre un pilot, îi spunea nepoata ei, iar Cassie se întoarse spre ea și încercă să se concentreze.
   - Aa? Povestește-mi, o îndemnă femeia.
   Nepoata ei îi povesti, iar Cassie încercă să-i acorde atenție, deși o parte din ea își aduse aminte de negarea care îi marcase obiceiul de a bea când avea 20 și un pic de ani și apoi 25, și cum se convinsese singură că nu era fiica tatălui ei și că nu îi repeta greșelile. Nu avea să lase alcoolul să-i distrugă viața, așa cum i-o distrusese pe a lui. Și timp de 15 ani - până în Dubai - chiar crezuse asta, până la un anumit nivel. Pentru că abia în Dubai ajunsese să fie una cu tatăl ei, permițând dependenței sale să o aducă până la o moarte. Poți repara orice, dar nu moartea. Nu ai cum să repari asta.
   Așa că-ți îngropi mortul și mergi mai departe.
   Arzi foile copiative.
   Dovada era în dovadă.
   Și totuși, Cassie voia gin tonic. Chiar acum. Chiar în timp ce aștepta un telefon de la Ani Mouradian sau Frank Hammond. Îl dorea atât de tare.
   - Pot să împrumut cartea de la tine după ce o termini? o întrebă pe Jessica.
   - Sigur, dar e o carte pentru copii.
   Cassie ridică din umeri.
   - Multe dintre cele mai bune cărți sunt cele pentru copii. Charlottes Web. The Giver. Matilda. Lista e lungă.
   Îi zâmbi fetiței și apoi anunță că se duce până la toaletă. Plănuia să îi dea o bancnotă de 10 dolari barmanului în drum spre baie și să dea pe gât un păhărel de gin.

   Pe Dennis nu-l deranja să conducă automobilul în New York. Îi plăcea chiar.
   Marea lui problemă era costul parcării. Dar hotelul la care stăteau în localitatea White Plains era ieftin, așa că bărbatul condusese până la grădina zoologică din Bronx, și astfel le fusese mai ușor să meargă cu mașina până în Chinatown. Apoi, după cină, insistă să o ducă acasă pe Cassie. Ea îi invită pe toți sus, dar fusese o zi lungă și Dennis chiar nu voia să parcheze din nou.
   Așa că își luă la revedere în mașină și coborî la intersecția dintre 3rd Avenue și 27th Street, făcându-i cu mâna lui Noah, ușierul, imediat ce ieși din mașină.
   Ajunse în apartamentul său înainte de ora 8.

   Dacă nu ar fi băut acest păhărel de gin la barul restaurantului din Chinatown, oare ar fi rămas acasă odată ce ajunsese în apartament?
   Probabil că nu, pentru că o sună Paula, cântecul ei de sirenă atrăgând-o din nou pe Cassie spre stânci: cuburile magice care adăugau atâta frumusețe maroniului luminiscent al lichiorului Drambuie și tranformau apele de arak în nori. Când văzu numele Paulei pe ecranul telefonului, se gândi pentru o fracțiune de secundă să nu răspundă, dar voința nu fusese niciodată punctul ei forte.
   Așa că răspunse, ceea ce însemna că până la ora nouă era deja cu un pahar în mână la barul unui restaurant mexican în apropiere de Union Square, cu prietena ei și o colegă a acesteia de la agenția de publicitate la care lucra, pe care o chema Suzanne. Iar până la ora 10, le spusese deja o versiune a coșmarului trăit în Dubai în care nu apărea Alex Sokolov propriu-zis, ci se culcase cu un comerciant fictiv pe care-l chema Alex Ilici - un nume pe care-l luă din zbor din cartea lui Tolstoi.
   Dar era clar că și-l imagina pe Alex în timp ce povestea, oferindu-i personajului ei fictiv aceleași gusturi stranii față de ruși și literatura rusă. Alex, spuse ea, îi zisese că avea să se întoarcă în Statele Unite ca să-și viziteze părinții în Virginia săptămâna aceasta. Cassie adăugă că bărbatul îi promisese și că avea s-o sune când va ajunge în țară, dar nu o sunase. Nici măcar nu dăduse un mesaj.
   Motiv pentru care, probabil, acum le permitea femeilor s-o convingă să sune acasă la părinții lui din Charlottesville.
   - Fă-o! strigă Paula tare ca să acopere sunetul mulțumii, al paharelor ciocnite și al bubuiturilor basului care răsuna din difuzoare în partea cealaltă a barului. Fă-o! Sună-l! Ceartă-l pentru că ți-a tras-o și apoi te-a uitat!
   Cassie se uită la prietena sa și la prietena prietenei sale. Ochii lor atârnau grei din cauza tequilei, iar zâmbetele lor erau, de fapt, acel rânjet specific unei nopți de sâmbătă, cu buzele subțiri și ironice, dar și dorința de a termina weekendul într-o notă clară de veselie și haos.
   - Nu am numărul lui, răspunse ea.
   - Și ce? Sună în Charlottesville! Sună-i părinții! Câți oameni au nume rusești imposibil de pronunțat în orașul ăla?
   Așa că, pentru a le face pe plac, se prefăcu că îl caută pe Ilici în acel oraș din Virginia, dar, de fapt, îl căută pe Sokolov. Îi găsi numele imediat. Tastă numerele, lăsă să sune o dată, apoi închise. Se simți, dintr-odată, îndurerată și grosolană. Știa că nu va putea îndura să audă vocea mamei sau a tatălui său pe un robot telefonic, sau vocea oricărei persoane care ar fi preluat apelurile în noaptea de după înmormântare.
   - Sună ocupat, zise ea.
   - E, pe naiba! exclamă Suzanne, bătând din degete pe lemnul barului, apoi râzând și gemând pentru că le lovise prea tare și acum o dureau. Ești o lașă și o fricoasă.
   - Nu, suna ocupat, insistă ea. Serios!
   - Nici gând! râse Paula, dându-și capul pe spate.
   Cu viteza unui șarpe care atacă, înșfăcă telefonul lui Cassie și apăsă pe numărul la care tocmai sunase. Cassie încercă să i-l ia, dar Suzanne o ținu în loc cu mâna dreaptă și apoi și cu cea stângă, după care o luă în brațe și chicoti. Cassie nu se zbătu, nu pentru că se temea că va provoca o scenă - niciodată nu se temuse de asta - ci pentru că o parte din ea trebuia să vadă unde urma să se zdrobească acest tren ce gonea și cât de dezastruos avea să fie masacrul.
   - Bună, sunt Cassie Bowden, spuse Paula când răspunse cineva. L-am cunoscut pe Alex săptămâna trecută și vreau să vorbesc cu el chiar acum! Vreau să știu de ce nu m-a sunat!
   Privi cum ochii de înecați în băutură ai Paulei se măresc și cum gura i se cască, fără să poată crede ce aude. Nu mai zise nimic, absolut nimic. Îi dădu telefonul lui Cassie, iar Suzanne îi dădu drumul din brațe.
   Cassie se uită la ecran și văzu că apelul se terminase.
   - El e... ăăă... începu prietena ei, dar apoi se opri.
   Cassie așteptă. Suzanne o împinse pe Paula tare în braț, forțând-o să continue.
   - Ce? întrebă Suzanne, încă zâmbind la cât de amuzantă era situația. Ce?
   - E mort, murmură Paula.
   - Ce e? întrebă Suzanne.
   - E mort, repetă Paula. Persoana care a răspuns - nici mama și nici tatăl lui, sunt destul de sigură - s-a enervat foarte tare și a închis. Așa că nu știu nimic mai mult de atât.
   - Ce ciudat și ce trist, spuse Suzanne, vocea ei fiind înmuiată acum de veștile proaste date de Paula.
   Dar fu surprinsă numai pe moment.
   - Hai să căutăm pe Google cum a murit, zise ea. Poate există un necrolog.
   Cassie luă telefonul înapoi. Îl simțea radioactiv în palmă. Avea să sune? Oare mama sau tatăl lui Alex aveau s-o sune înapoi? Probabil că nu. În schimb, poate că o va suna Frank Hammond sau vreun alt oficial, care să-i spună să nu hărțuiască familia. Dar poate că nu. O, familia sigur avea să anunțe poliția că sunase. Avea să alerteze FBI-ul.
   Și, în cele din urmă, va afla și Ani.
   Dar cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât se întreba dacă mica ei năzbâtie prostească va fi mai mult decât încă o bilă neagră undeva în dosarul ei.
   Oftă. Speră că atunci când o va suna data viitoare Ani, nu avea să fie pentru a o anunța că se săturase până peste cap și că abandona cazul.
   - Nu-ți pierde timpul căutându-l pe Google, Suzanne, zise ea. Pot să-ți spun exact cum a murit.
   Paula se ridică dreaptă pe scaun.
   - Stai, ce? Ai știut că e mort și mi-ai permis să-i sun părinții? Ești nebună?
   - Am încercat să te opresc.
   - Da, fu de acord Suzanne. Așa a făcut.
   - N-ai încercat suficient de tare!
   - A fost omorât în Dubai după ce am plecat din camera lui de hotel, le spuse Cassie. Dacă vreți, citiți despre asta, intrați pe site-ul New York Post. Puteți să mă vedeți și pe mine chiar. Oarecum. Numele lui adevărat e Alex Sokolov. Nu Ilici. Sokolov.
   Plănuise să-și mai comande o margarita și se uită puțin cu jind la sticla frumoasă de triplesec din spatele barului. Dar privind fețele prietenelor ei care se uitau în telefoane citind despre moartea unui comerciant american în Dubai și femeia din pozele făcute de camerele de supraveghere, Cassie se răzgândi.
   Avea o bancnotă de 20 de dolari și două de 1 dolar în portofel, care probabil nu ar fi putut să acopere consumația ei, dar îi dădu banii Paulei și-și ceru scuze - scuze pentru atât de multe lucruri, față de care neplata consumației ei era al naibii de neimportantă - și le spuse noapte bună.

   A doua zi dimineață, duminică, nu era sigură ce o surprindea mai mult: faptul că dormise toată noaptea sau că nu fusese arestată încă.
   Nici avocata ei nu o sunase ca s-o anunțe c-o abandonează pentru că sunase la familia lui Alex Sokolov din Virginia.
   Bineînțeles, era încă devreme. Încă se puteau întâmpla multe lucruri.
   Se sculă și se duse la adăpostul de animale, de parcă ar fi fost o altă zi obișnuită de duminică. Era un drum de 15 minute de mers pe jos, și mult mai scurt dacă se grăbea. Dar trecând pe lângă un supermarket de pe bulevard, simți încă o dată că era urmărită. Își spuse, la fel ca data trecută, că era doar închipuirea ei.
   Dar știa și că FBI-ul avea motive s-o pună sub supraveghere. Și cu siguranță mai erau și alți oameni, inclusiv persoana care îl omorâse pe Alex, care s-ar putea să dorească să afle mai multe despre femeia din fotografiile făcute la hotelul Royal Phoenician.
   Ideea că acea persoană știa cine e o făcu să simtă fiori pe șira spinării, în ciuda căldurii înăbușitoare a verii. Se opri și-și deschise oglinda mică pentru a privi în urma sa, aproape sperând să-l vadă pe Frank Hammond sau pe oricine altcineva care părea să fie de la FBI, deoarece știa că ar fi preferat asta și nu bărbatul fără față, cu ochelari de soare și șapcă neagră.
   Doar dacă acesta nu era de la FBI. Sau poate că era. Se gândi la cât de banal se îmbrăcau ofițerii de zbor în timpul curselor.
   În oglindă nu văzu pe nimeni deosebit pe trotuar. Nu erau multe mașini pe stradă, fiind duminică dimineața, iar printre taxiuri, autobuze și mașini care făceau livrări nu observă nimic suspect.
   Avea încredere în instinctele sale. Mai era și abilitatea pe care i-o oferea amigdala, darul de a simți frică. În fața ei se afla un magazin de cartier amplasat pe colțul clădirii, cu intrări și de pe bulevardul pe care era ea, și de pe strada de care se apropia. Își închise oglinda și intră. Dar nu cumpără nici măcar o cafea, ci trecu repede prin magazin și ieși pe cealaltă ieșire.
   Câțiva metri mai încolo, era intrarea într-o spălătorie care era închisă astăzi. Se lipi de zidul lateral, invizibilă de pe bulevard și așteptă. Numără încet până la o sută, adăugând cuvântul Mississippi după fiecare număr, așa cum învățase când era mică. Apoi, în loc să se întoarcă pe bulevard și să continue spre nord către adăpost, merse spre vest. Avea să se îndrepte spre nord la următoarea intersecție.
   Era un ocol mare, dar îi calmă starea de panică.
   Într-adevăr, se simți mai în siguranță când ajunse la adăpostul de animale, cu toate că știa că nu era rațional. Dacă voiau s-o aresteze, puteau s-o facă: un adăpost de animale nu era vreo ambasadă dintr-un loc îndepărtat care să-i ofere refugiu. De asemenea, dacă altcineva o căuta, o va găsi. Priceperea de a o găsi... a acelei persoane... era evidentă.
   Intră direct în camera colectivă unde se aflau pisicile mai bătrâne.
   Dimineața aceasta numără opt, care moțăiau sau stăteau agățate pe suporturile lor, în pomii destinați felinelor și în culcușurile lor de pe bibliotecă. Văzu că Duchess și Dulci erau încă acolo, o pereche de pisici în vârstă de unsprezece ani al căror stăpân bătrân murise și al cărui nepot, un bărbat de vârsta a doua, nu dorise să le adopte. (Nu-l întâlnise niciodată pe bărbatul care adusese animalele aici, dar Cassie îl ura și îi considera comportamentul vrednic de dispreț.)
   Pisicile îi recunoscură vocea și săriră direct în poala ei când se așeză pe podea. Le perie și le alintă, iar ele toarseră drept răspuns, zgomotul aducându-i aminte de porumbei, și se înghiontiră în ea și-și întinseră picioarele și gheruțele. Arătau puțin mai slabe decât data trecută când fusese aici, iar Cassie speră că nu erau atât de triste încât să nu mai mănânce. Băgă mâna în geanta de pe umăr și le oferi câteva gustări pe care le luase la ea, fiind ușurată că pofta lor de mâncare părea să fie în regulă.
   Oftă. Mai era vreun loc în care să se simtă atât de utilă ca la adăpost? Mai era vreun loc în care să se simtă mai fericită, trează fiind? Știa răspunsul la ambele întrebări. Nu.

   În timp ce se întorcea spre apartament, avu din nou acel presentiment inconfundabil că era urmărită.
   Se gândi că poate chiar era. Își aduse aminte de felul în care fratele vitreg al liderului nord-coreean fusese omorât în plină zi de un străin, cu o substanță paralizantă cu efect rapid, într-un aeroport din Malaysia. Așa că îi evită pe toți cei care se apropiau de ea din direcția opusă, pe trotuar.
   Și totuși, ajunse acasă, plimbarea ei fiind, după orice standard obiectiv, lipsită de orice eveniment. Și încă nu fusese arestată. Se așeză pe canapea și o sună pe Ani.
   - A, mi-ar plăcea să-ți spun că ai scăpat și că totul o să treacă, spuse avocata. Poate că e nevoie doar de timp.
   - În cazul acesta, să mă prezint la serviciu și să zbor la Roma? Dacă e așa, ar trebui să plec peste o oră.
   - Du-te.
   - Bine. Și poate că ar trebui să rămân acolo. Să nu mă mai întorc niciodată, comentă ea pe un ton sec.
   - Poate, fu de acord Ani, dar Cassie înțelese că avocata nu vorbea serios.
   - Am făcut o prostie azi-noapte, mărturisi ea, și-i spuse lui Ani ce se întâmplase la bar.
   Dar în loc să o ia razna sau s-o certe, replica avocatei sună ca și cum se așteptase la un astfel de comportament din partea clientei sale. Răspunsul ei avea o urmă de dezamăgire în el, dar mai mult decât orice avea o notă de tristețe.
   - Într-o zi o să ajungi la fund, spuse ea. Pentru majoritatea oamenilor, asta s-ar fi întâmplat în Dubai. Dar se pare că nu și pentru tine. Vom vedea.
   - Cât de mare e problema în care m-am băgat? întrebă ea.
   - Pentru că ai sunat familia lui Sokolov în Virginia? A, probabil nu e o problemă mai mare decât cea în care erai ieri. Ar trebui să-ți fie rușine, dar nu sunt sigură că e posibil să te simți rușinată, Cassie.
   - Ba da, zise ea. Chiar e posibil.
   - Doar...
   - Doar ce?
   - Doar, te rog, poartă-te ca un adult.

   În timp ce împacheta, Cassie îl sună pe Derek Mayes.
   - Ați auzit ceva de la companie? Vor cumva să-mi iau concediu? întrebă ea. Îmi e amenințată slujba?
   - Încă nu, îi răspunse el.
   - Compania știe că eu sunt femeia din poze?
   - Probabil că da. Dacă ar trebui să ghicesc, aș spune că da. Sunt destul de sigur că i-a contactat cineva de la FBI. Dar nu te-a contactat nimeni de la companie?
   - Nu.
   - Ei bine, nici pe mine nu m-au sunat.
   - Nepoata dumneavoastră spune că ar trebui să plec la Roma.
   - Nepoata mea e foarte deșteaptă. Ascult-o pe ea orice ar fi.
   - Așa o să fac, promise ea, deși își aduse imediat aminte că nu o ascultase atunci când stătuse de vorbă cu agenții FBI vineri după-amiază.
   Jumătate de oră mai târziu, fără să-și dea seama dacă din cauza umidității lunii august sau a senzației enervante că era mereu cineva care o privește, dar pe care nu poate să-l vadă, își luă la revedere de la Stanley, ușierul. Se gândi o secundă să ia metroul până la hotelul Dickinson și apoi să prindă mașina echipajului pentru zborul către Madrid, dar nu fu în stare. Pur și simplu, nu putea. Așa că luă un taxi din apropierea clădirii ei.
   Instinctul era să-i ceară să o ducă la Grand Central Station, unde putea să prindă autobuzul Airporter, dar nu putu să facă față nici acelei călătorii. Nu acum. Nu azi. Așa că, deși nu putea să-și permită un taxi spre aeroportul JFK - care ar fi costat-o 75 de dolari cu tot cu bacșiș îl rugă să o ducă la aeroport.
   Și acolo în taxi, undeva pierdută în traficul unei după-amiezi de duminică, ce ocolea autostrada Van Wyck, îi sună telefonul. Era un număr necunoscut. Când femeia îi spuse „bună ziua” și se prezentă ca fiind reporter, Cassie îi uită imediat numele și fu nevoită să o întrebe din nou puțin mai târziu, deoarece mintea ei se concentra numai pe ecranul care afișa ziarul tabloid.
   Când își reveni, menționă că nu are nimic de zis și închise, blocă numărul și îi telefonă avocatei.

Capitolul nouăsprezece

   În cele din urmă, Elena alese New York Post din simplul motiv pentru că New York Times scria articole în mod responsabil.
   Cei din urmă, înțeleseseră că moartea lui Alex Sokolov nu fusese un act de terorism și se pare că trecuseră peste, din câte putea ea să-și dea seama. Poate că pregăteau un reportaj mai lung despre managerul unui fond de investiții și legăturile dintre Unisphere și membrii selecți ai politicii rusești - s-ar putea să fie obișnuita aluzie la corupție și crime, sugestii legate de Casa Albă și faptul că ar avea datorii față de Kremlin - dar uneltirile financiare ale unui fond de investiții erau prea complexe și, totodată, prea plictisitoare ca să provoace prea mult interes din partea cititorilor. Și dacă pregăteau un articol despre șansele unui deces atunci când ești plecat departe de casă într-o călătorie de afaceri?
   Elena credea că un asemenea reportaj ar fi putut fi convingător și frumos, dar nu ar fi avut succes în Epoca Păcălicilor. În Epoca Atacurilor în Masă. În Epoca Bombei Sinucigașe în Mulțime.
   După ce plantase sămânța - un pont anonim - îi dăduse telefon lui Viktor. Acesta tocmai termina de cinat, dar răspunse la telefon și ieși din restaurant. Se întrebă cu cine era și-și făcu griji că acesta nu-i spusese din proprie inițiativă numele persoanei cu care era. De obicei făcea asta pentru că, de cele mai multe ori, era o persoană pe care o cunoștea și ea sau de care mai auzise măcar. Era o indicație în plus că avea probleme mari. Viktor nu avea încredere în ea. Cel puțin nu în totalitate.
  - Ai de gând să pleci cu însoțitoarea de zbor? întrebă el.
   - În Italia?
   Elena își simți neîncrederea din voce, care luase locul obedienței de care ar fi trebuit să dea dovadă. Un reflex. Trase aer în piept ca să-și stăpânească emoțiile.
   - Dacă acolo se va duce, da.
   - Nu. Nu am plănuit asta, recunoscu ea.
   Nu era pilot, nici însoțitoare de zbor, și corpul ei nu era înnebunit după ideea de a zbura spre est către Roma după ce zburase spre vest din Dubai.
   - Ar trebui să te gândești serios la lucrul acesta.
   Ar trebui. Exista exprimare mai pasiv-agresivă decât aceasta? Era o amenințare în spatele ei, una foarte voalată, dar era și un mesaj.
   Bowden era responsabilitatea ei. Era un dezastru pe care ea îl provocase. Răbdarea lor aproape că ajunsese la limită.
   - Vrei să îndeplinesc misiunea la Roma? întrebă ea cu precauție.
   Îl auzi aprinzându-și o țigară și inhalând fumul adânc în plămâni.
   - Păi, îmi place ideea ta cu sinuciderea. În anumite feluri, îmi place chiar mai mult să aibă loc la Roma decât la New York. Dar asigură-te că are timp să simtă cu adevărat durerea scandalului din presă. Știi tu, cauză și efect. O sinucidere într-un hotel din Roma în ziua în care apare reportajul în New York Post? Mie mi se pare foarte logic.
   - Atunci mă duc.
   - Dar să nu iei același avion cu ea.
   - Viktor?
   - Da?
   Fu cât pe aci să-i spună că doar nu se născuse ieri. Simți nevoia să se apere și să își exprime măcar un pic enervarea provocată de faptul că îi era impus să traverseze din nou Atlanticul. Dar știa că genul acela de slăbiciune ar fi o mișcare proastă în momentul de față. Așa că spuse simplu:
   - Ai absolută dreptate. Poți fi sigur de asta.
   Era răspunsul inteligent și se disprețui pentru că-l rostise.

   Zbură de pe aeroportul din Newark, în vreme ce Bowden pleca de pe aeroportul JFK. Nu voia să riște ca însoțitoarea de zbor s-o zărească la terminalul din Long Island.
   Fu oprită la control, fiind percheziționată rapid cu mâinile și apoi controlată cu un detector. Ofițerul TSA îi deschise geanta de piele și întrebă ce e cu peruca și cu pălăria de paie cu fire de păr atașate în părți și la spate. Elena îi spuse că erau pentru sora ei din Orvieto, care trebuia să înceapă un tratament de chimioterapie. De partea cealaltă a scanere-lor corporale, oamenii stăteau într-un picior ca niște berze, în vreme ce se încălțau la loc cu cizmele, pantofii sport sau espadrilele.
   O clipă mai târziu, când își aranja la loc peruca și pălăria de soare - așa cum îi plăcea ei, nu așa cum i le înghesuise agenta TSA - se întrebă, în cazul în care le-ar purta mâine în Roma sau poimâine, dacă și-ar aduce aminte cineva că le văzuse în geanta unei femei pe aeroportul din Newark. Cel mai probabil nu. Erau cu toții prea ocupați căutând bombe în încălțămintea pasagerilor.

   Chiar erau câteva locuri libere la clasa economică, în zborul de duminică noapte, inclusiv locul din mijloc de lângă ea.
   Devenise interesată de însoțitorii de zbor, așa cum nu mai fusese niciodată înainte să o întâlnească pe Bowden în camera lui Alex, și acum - aproape curioasă - privi o femeie suplă cu păr alb și gambe atletice plimbându-se printre rânduri, întrebând pasagerii ce ar dori să bea și împingând un cărucior, iar ocazional răspunzând la întrebări mai lungi legate de când aveau să se stingă luminile și dacă puteau primi o pătură sau o pernă în plus.
   Când căruciorul cu băuturi ajunse în dreptul rândului ei, însoțitoarea de zbor se uită în jos la ea. Elena - care-și luase în călătorie ochelarii de soare cu ramă în stilul carapacei de broască-țestoasă pe care-i cumpărase cu câteva luni în urmă dintr-un magazin de haine - ridică privirea din revista Vanity Fair, suficient cât să fie politicoasă, deoarece impolitețea rămânea întipărită în mintea oamenilor. O rugă să-i dea o Cola dietetică, fără gheață.
   Cu coada ochiului o privi pe femeie turnând sucul într-un pahar de plastic și observă că unghiile însoțitoarei de zbor aveau aceeași nuanță roșie ca a ei.
   Își puse revista în buzunarul scaunului și își desfăcu măsuța ca să-și pună paharul pe ea. Apoi se conectă la Wi-Fi-ul avionului și intră imediat pe site-ul ziarului New York Post. Și iată-l acolo. Articolul fusese publicat. Se uită prelung la numele Cassandrei Bowden, ca și cum silabele ar fi fost o incantație sau un eponim: se pierdu în legătura care se crease între ea și însoțitoarea de zbor. Apoi clipi ca să-și recapete concentrarea.
   Bowden nu oferise niciun comentariu, nici FBI-ul nu oferise niciun comentariu, dar o sursă anonimă de la poliția din Dubai confirmase că această Cassandra Bowden din New York City era, cel puțin, o persoană de interes. O altă însoțitoare de zbor nu putuse confirma știrea, dar menționase că Bowden era „o mică petrecăreață” și „o femeie cam sălbatică”. Adăugase ceva ce la prima vedere părea contradictoriu, dar Elena înțelese că avea logică și că femeia cel mai probabil fusese instruită ce să răspundă:
   „Cassie e o persoană dulce și cam singuratică. Când e acasă, se duce la un adăpost pentru animale, deoarece îi plac mult pisicile abandonate. Cred că uneori este la fel de tristă ca acestea. Iar atunci când lucrăm, nu petrece mereu până la ora unu dimineața. Uneori se închide în camera ei de hotel și doarme. Slujba e, pur și simplu, prea solicitantă, iar Cassie nu e făcută să trăiască așa”.
   Elena știa cum e cu fluxul și refluxul comportamentului repetitiv, și felul în care oamenii voiau uneori să se retragă, pur și simplu, în așternuturile albe dintr-un hotel Hilton sau în blana unei pisici la fel de rănite și de dornice de atenție. Dar se îndoia că Bowden ar fi fost deprimată: acest lucru era util pentru evitarea adevărului.
   Articolul o cita și pe avocata sa: o femeie pe care o chema Ani Mouradian declarase că Bowden coopera cu anchetatorii și că nu avusese absolut nimic de-a face cu moartea lui Alex Sokolov. În cele din urmă, un reprezentant al companiei aeriene spunea că însoțitoarea de zbor nu fusese acuzată de nicio crimă în Emiratele Arabe Unite și nici în Statele Unite ale Americii, și că nu încălcase nicio regulă a companiei la care era angajată. Așa că nu aveau nimic de comentat.
   Cu toate acesta, Post deja avea o poreclă pentru Bowden și pentru crimă. Acum că nu mai era femeia misterioasă, nu mai era o „văduvă neagră” generică. Știau că era însoțitoare de zbor, așa că o botezaseră „Curtezana ucigașă cu cărucior”.
   Nu era nemaipomenit, se gândi Elena, dar nu era nici rău. Era o aliterație ritmată și, mai presus de toate, îmbina desfrânarea cu crima.
   Închise pagina de pe telefon și se lăsă pe spătar. Se gândi la timpul scurt petrecut alături de Bowden în Dubai: femeia fusese nebună, sigur, și moartă de beată. Dar la fel fusese și Alex. Păruse o femeie drăguță și amuzantă.
   Și fix în acel moment, ca o revelație, Elena își aduse aminte de felul în care Alex devenise atât de atent de fiecare dată când Bowden spunea ceva despre serviciul cumnatului ei. Era numele bazei militare la care lucra acesta. Bowden spusese, de fapt, că era mai mult inginer decât soldat.
   Făcu o grimasă din pricina lucrului evident care-i scăpase.
   Sokolov deja știa asta. Știa totul despre cumnatul lui Bowden.
   Probabil îi spusese ceva în timpul zborului spre Dubai, și el făcuse imediat legătura. De aceea o adusese pe Bowden în camera sa.
   Probabil că totul sfârșise prin a fi o escapadă alcoolică cu o femeie vai de ea, dar nu așa începuse. Nu ea îl sedusese pe el; el o sedusese, de fapt. Era o mișcare care-i reflecta în același timp și inteligența, și naivitatea. Curierul - oricine o fi fost el, pentru că Viktor nu ar fi încălcat niciodată regulile spionajului ca să spună acest secret - simțise că FBI-ul era pe-aproape și devenise neliniștit. Așa că Viktor îl desemnase pe Sokolov să se ocupe de predare, o sarcină pe care el o acceptase cu bucurie, deoarece știa că avea probleme mari cu clienții săi ruși.
   Iar apoi apăruse în viața lui o însoțitoare de zbor cu legături la baza militară Blue Grass, care probabil avea nevoie de bani. Probabil că Sokolov o văzuse imediat ca pe o „recrută”; era cadoul perfect pe care-l putea aduce unui cazac nebun care încerca să transforme o dronă într-un vector purtător de arme chimice.
   Tatăl Elenei avusese o regulă despre care susținuse că-l ajutase mult și înainte, și după prăbușirea Uniunii Sovietice: ai încredere în instinctele tale. Spusese că-i salvase viața când era la KGB, și că-i salvase averea după ce terminase cu KGB-ul.
   Căruciorul cu băuturi trecuse de mult de ea, dar un alt însoțitor de zbor apăru de nicăieri și se oferi să-i reumple paharul. Era un tip chipeș cu o coamă de dreadlocks prinse la spate într-o coadă impecabilă.
   - Mulțumesc, spuse ea.
   - Cu mare plăcere, răspunse el, zâmbind. Să mă anunțați dacă mai aveți nevoie de ceva.
   Ea ridică paharul spre el în semn de recunoștință, dar deja era cu mintea în altă parte.
   Nu era nimic în neregulă, și nu era nimic diferit, își spuse ea. Dar o luminiță din adâncul ei se aprinse, un semnal de avertizare roșu care sclipea puternic.

Capitolul douăzeci

   În epoca digitală, știrile se răspândeau ca un virus cu transmitere pe calea aerului și, deși Cassie nu cunoștea pe nimeni din echipajul care avea cursa de noapte spre Roma, ei o știau pe ea.
   Cu toții citiseră știrea pe telefoane în drum spre aeroport, sau în timp ce așteptaseră să treacă de verificări în aeroport, sau când așteptaseră să se îmbarce. Aflaseră de știre datorită prietenilor, familiei și colegilor care o văzuseră pe Facebook sau pe Twitter. La urma urmei, ea lucra pentru compania aeriană la care lucrau și ei.
   Și deși nu purta „o cârpă de culoare stacojie cu litera A” - regulamentul legat de uniformă ar fi interzis un astfel de accesoriu, se gândi Cassie sumbră - cu toții o priveau neliniștiți, iar ea se simțea precum Hester Prynne. Nu, nebunia aceasta era mai mult de sorginte rusă. Anna Karenina, se corectă ea. Dar, bineînțeles, Anna nu omorâse pe nimeni. Își luase numai viața ei.

................................................