Însoțitoarea de zbor, Chris Bohjalian

 ..................................................

2-7

         Undeva deasupra estului Atlanticului, după ce-i adusese femeii de pe locul 6G încă un pahar de Riesling și Jada îi adusese tipului de pe locul 3A un whisky, cealaltă însoțitoare de zbor spuse cu voce tare adevărul care, la fel ca pe mulți alții, o ținuse trează pe Cassie, holbându-se la luminițele din cameră, noaptea trecută - radioul, ceasul, alarma de incendiu.

    Cele două își trăgeau sufletul în fața bucătăriei din Airbus.
   - De vreme ce era american și a fost în avionul nostru, credeți că or să vrea să vorbească cu noi? întrebă Jada.
   Cassie nu trebuia să mai întrebe la cine se referea.
   - Și cine credeți că vor fi aceia?
   Cassie își dădu cu Purell pe mâini. Se gândise și ea la asta, în primele ore ale dimineții. Își dăduse seama că FBI-ul va veni, dar numai pentru că era destul de sigură că CIA nu se ocupa cu investigarea crimelor. Presupusese că FBI-ul trebuie să aibă un fel de înțelegere cu forțele de poliție străine: poate că în cazul acesta, întrucât Alex fusese un cetățean american, aveau să pună întrebări poliției din Dubai. Dar poate că nu. Știa că Dubaiul avea multe afaceri cu Occidentul, așa că era foarte probabil să aibă forțe de ordine destul de impresionante.
    Cassie bănuia și că majoritatea ambasadelor americane aveau un fel de reprezentant FBI, un ofițer sau doi. Pentru orice eventualitate. Dumnezeule, măcar dacă Alex ar fi fost la fel de rus ca parfumul său sau ca gusturile sale literare.
   Bănui că, în acel caz, interogarea ar fi fost una superficială - dacă ar fi avut loc vreuna. De ce ar investiga americanii moartea unui rus în Dubai? Nu ar face asta. Nu era treaba lor.
   Dar, în cele din urmă, până să se dea jos din pat și să facă duș, își dăduse seama că până și Departamentul de Stat se va implica.
   Familia lui Alex probabil că avea să apeleze la mijloacele mass-media pentru a-și face dreptate. Oamenii - oamenii puternici - vor acorda atenție acestei crime. Ideea aceasta îi provoca greață. Undeva, Miranda își spunea partea ei de poveste.
   - Cred că FBI-ul va veni, zise Jada într-un final. Dacă e cineva...
   - Nu sunt sigură că am fost vreodată atât de aproape de o persoană care a fost omorâtă.
   - Nici eu, spuse Cassie, deși se gândi la tatăl ei și mintea ei disecă rapid diferențele dintre omor prin imprudență și omucidere.
   Jada se uită brusc peste umărul lui Cassie, cu o privire intensă, și ochii ei negri se măriră. Cassie simți un fior puternic de teamă și se întoarse, convinsă că asta e, se terminase, un ofițer aerian avea s-o aresteze exact în timp ce Jada trecea pe lângă ea. Și apoi o văzu pe cealaltă însoțitoare de zbor ajutând o mamă tânără cu un bebeluș în brațe, ridicând geanta cu scutece care se întorsese cu fundul în sus pe umărul femeii, scutecele, șervețelele și biberonul în formă de iepuraș fiind cât pe-aci să cadă pe podeaua avionului, exact în fața băii de la clasa întâi. Mama îi mulțumi, dându-și ochii peste cap din cauza dezastrului ce aproape că se petrecuse, și cele două râseră.
    Jada îl întrebă pe băiețel cum se numește, în timp ce Cassie se sprijini de peretele cu cărucioare și coșul de gunoi, încă o dată ușurată și îngrozită în același timp și se întrebă dacă genul acesta de reacție exagerată și generatoare de adrenalină avea să devină ceva obișnuit pentru tot restul vieții ei?

   În timp ce își lega centura de siguranță pe strapontina din fața avionului, iar coasta Long Island și plajele ei defilau dedesubtul lor, se gândi la cele patru cuvinte pe care spera să nu le rostească niciodată și să nu le audă niciodată într-un avion: pregătiți-vă pentru impact.
    Acela era semnalul care anunța că aveau să se prăbușească sau să intre în vrie. Acele nouă silabe? Erau un urlet disperat.
   Coliziunea iminentă cu pământul, în cel mai bun caz o aterizare pe burtă și în cel mai rău caz un impact frontal, care ar fi făcut aeronava să se dezintegreze și să explodeze, cadavrele - rămășițele de cadavre care mai puteau fi recunoscute - transformându-se în niște brichete mici și carbonizate.
   Cuvintele îi veniră în minte deoarece căpitanul îi informase undeva deasupra provinciei canadiene New Brunswick că aveau să îi aștepte autoritățile în aeroportul JFK. Nu spusese de ce și nici dacă prin „autorități” se referea la oficialii aeroportului sau la oficialii TSA, sau alt grup de forțe de ordine, dar niciun membru al echipajului nu avusese de gând să-l întrebe la cine se referise. Dar toți aveau bănuielile lor. Unii își dădeau cu presupusul cum că ar fi un terorist la bord, cineva important de pe lista celor căutați, și pasagerul avea să fie arestat în clipa în care aterizau, dar Cassie zburase destul de mult la viața ei ca să știe că nu era cazul: dacă i s-ar fi spus căpitanului că s-ar putea să fie un terorist la bordul avionului, ar fi informat echipajul astfel încât să fie cu ochii pe el în fiecare moment, cât erau în aer.
    În schimb, în timp ce pregăteau pasagerii pentru aterizare, Megan, Jada și Shane speculaseră cu voce tare că avea legătură cu americanul mort în Dubai. Ce altceva ar fi putut să fie, întrebase Megan? El fusese cu ei în zborul de la Paris până în Orientul Mijlociu.
   Lui Cassie îi trecu prin cap s-o roage pe Megan s-o acopere: nu neapărat să mintă, ci, pur și simplu, să nu declare faptul că ea, Cassandra Bowden, se întorsese la hotelul echipajului din Dubai cu douăzeci de minute înainte ca ei să plece la aeroport. Cassie știa că ar fi mai ușor să le spună, pur și simplu, anchetatorilor că petrecuse noaptea singură la ea în cameră, în hotelul oferit de compania aeriană, decât să trebuiască să inventeze un bărbat pentru absența ei.
   Dar dacă i-ar fi cerut asta lui Megan, femeia ar fi fost și mai bănuitoare: ar fi convins-o astfel că fusese cu Alex în noaptea în care el murise și era foarte posibil să-l fi omorât. Cassie deja simțea că prietena ei o privea în timp ce mergeau printre rânduri, verificând amândouă că toți pasagerii aveau centurile puse și spătarele în poziție verticală.
   Așa că acum se concentră pe ticluirea a două versiuni posibile.
   Dacă simțea în timpul interogatoriului că Miranda încă nu declarase nimic, avea să le dea autorităților numele unui alt hotel și al unui alt bărbat, modelându-le în mintea sa ca pe o mantră. Avea să spună o poveste simplă. Le va da un nume și va recunoaște că era sigură că bărbatul îl inventase deoarece era sigură că era căsătorit. Va spune că era un fel de consultant și că ea crezuse că era sud-african. Hotelul avea să fie Armani, deoarece era mare și se afla în direcția opusă față de Royal Phoenician, iar etajul cu camera sa era undeva pe la mijloc.
   Probabil că fusese etajul al șaselea, sau poate că al optulea. Avea să recunoască spăsită că băuse și că nu-și aducea aminte mare lucru. Cu siguranță fusese cazat un bărbat singur într-o cameră de la acele etaje care să vorbească engleză cu un accent despre care mai târziu ar fi spus (dacă era necesar) că ea îl confundase cu un accent sud-african. Dar în rest nu avea să mai spună nimic. Asta era tot ce conta.
   Avea să fie mult mai ușor pentru ea să-și susțină versiunea dacă.
   Erau mai puține detalii.
   Dar dacă Miranda declarase polițiștilor din Dubai că întâlnise o însoțitoare de zbor pe care o chema Cassie cu o noapte în urmă, iar polițiștii informaseră deja FBI-ul din America? Asta ar fi necesitat o minciună cu totul diferită, una care era mai periculoasă, dar care dintr-un anumit punct de vedere mai ușor de crezut. Minciuna era simplă: Alex Sokolov fusese în viață când ea plecase din apartamentul lui.
   Poate că avea să spună asta indiferent ce se întâmplase până atunci, pentru că, la un anumit moment, Miranda probabil că va vorbi cu poliția, iar Cassie știa că relatările lor trebuiau să se potrivească. Așa că, da, asta era povestea. Asta se întâmplase. Asta era minciuna.
   Între timp, avea să se pregătească pentru impact. Știa că era inevitabil.

   BIROUL FEDERAL DE INVESTIGAȚII
   FD-302 (redactat): CASSANDRA BOWDEN, ÎNSOȚITOARE DE ZBOR
   DATA: 28 iulie 2018
   CASSANDRA BOWDEN, data nașterii, __/__/____, NSS #-- -- --,, număr de telefon (--) -- -- --, a fost interogată de agenții speciali identificați corespunzător FRANK HAMMOND și JAMES WASHBURN la AEROPORTUL INTERNAȚIONAL JFK, imediat după ce a aterizat în SUA.
   HAMMOND a realizat interogatoriul; WASHBURN a luat aceste notițe.
   După ce i-a fost comunicată natura acestui interogatoriu, BOWDEN a oferit următoarele informații.
   BOWDEN a spus că lucrează la această companie aeriană de când a terminat facultatea, în urmă cu 18 ani, și este singura slujbă pe care a avut-o vreodată.
   BOWDEN a confirmat că ALEXANDER SOKOLOV a stat pe locul 2C în timpul cursei cu numărul 4094, joi, 26 iulie, de la Paris la Dubai. Înainte să decoleze, bărbatul s-a prezentat. A spus că s-au întâlnit pentru prima dată când aeronava era încă la poartă și pasagerii de la clasa economică urcau la bord. În timpul cursei a băut vin, cafea și apă.
   L-a descris ca fiind „nepretențios” și a declarat că era clar că nu mai călătorea cu altcineva. Nu-și aducea aminte să fi vorbit cu pasagerul de pe rândul din față (locul 2D) și nici cu pasagerul de lângă el (locul 2B), dar s-a gândit că dacă ar fi fost să vorbească cu cineva, cel mai probabil ar fi fost pasagerul de pe 2B. S-a bazat, pur și simplu, pe experiența sa care i-a arătat de-a lungul timpului că pasagerii vorbesc de obicei cu persoana de lângă ei, nu cu cea din față.
   A declarat că ea și Sokolov au vorbit mai mult în timp ce ea servea mâncarea, și au vorbit mai mult despre ce vin, aperitiv sau desert putea alege.
   L-a caracterizat ca fiind un tânăr politicos și „fermecător”. A spus că „a flirtat puțin” și că i-a plăcut uniforma/rochia pe care ea o purta. I-a spus că lucrează pentru un fond de investiții și că are niște întâlniri de afaceri în Dubai. A menționat ceva despre clienți și proprietăți imobiliare, dar a adăugat că ceea ce făcea el era prea plictisitor de discutat. Nu a spus cu cine se va întâlni și nici unde.
   Sokolov nu a dormit pe perioada zborului, ceea ce lui Bowden i s-a părut ceva firesc, având în vedere că era un zbor pe timp de zi. A zis că a mâncat, a vizionat un film și a lucrat. Bowden a declarat că a văzut documente deschise pe laptopul lui, dar nu s-a uitat la ele. Nu a văzut nicio hârtie pe măsuța lui rabatabilă. De asemenea, a zis că deși era conștientă la un moment dat că urmărește un film, nu a observat ce film era.
   În concluzie, a părut calmă și mulțumită - nu a fost deloc agitată. A caracterizat zborul ca fiind unul lipsit de evenimente.

Capitolul șase

   De obicei, testele antidrog și de alcoolemie se făceau în mod aleatoriu: nu erau testați toți însoțitorii de bord și toți membrii echipajului. Erau aleși unu sau doi oameni de către un angajat al companiei aeriene când debarcau și erau rugați să facă „testul rapid”, așa cum îl numeau ei. De data asta, lucrurile stătuseră altfel.
   Fuseseră testați cu toții: întregul echipaj. Și toate bagajele lor cercetate.
   Toată lumea trecuse testul antidrog și de alcoolemie. Iar în bagajele lor nu fusese găsit nimic ilegal.

   Era straniu, se gândi Cassie, era ciudat.
    Era ca și cum FBI-ul nu ar fi fost interesat să afle ce făcuse ea în timpul nopții petrecute de echipaj în Dubai. Era ca și cum Frank Hammond și James Washburn nu aveau niciun motiv pe lumea asta să bănuiască faptul că ea fusese cu Alex Sokolov când acesta fusese omorât.
    Hammond era un bărbat chipeș, cam de vârsta ei, cu o expresie a feței care părea ușor nedumerită - de parcă le-ar fi văzut pe toate la viața lui. Avea părul scurt, de culoarea scorțișoarei, și început de chelie. Washburn era mai tânăr, avea o piele palidă și perfectă și un aspect mai degrabă de profesor. Purta ochelari fără ramă. Cei doi se purtaseră de parcă i-ar fi interesat numai dacă îl văzuse pe bărbat în timpul cursei și dacă îi spusese ceva care ar fi putut avea un înțeles anume. Asta însemna că sperau s-o prindă cu minciuna? Se pare că nu, pentru că nu puseseră nicio întrebare care să necesite o minciună. Mai degrabă chiar nu știau că unul dintre colegii lui Alex venise în apartamentul lui din Dubai și băuse alături de ea.
   Își dădu seama, privind în trecut, că teama ei fusese aproape caraghioasă. Nici măcar nu înregistraseră interogatoriul. Se pare că așa lucra FBI-ul. Hammond îi pusese întrebări, iar Washburn notase răspunsurile ei cu un pix pe o hârtie galbenă, de parcă ar fi fost în anul 1955. Când îi întrebase de ce nu au un aparat de înregistrare - Dumnezeule, nu-și foloseau nici măcar telefoanele - Washburn răspunsese mai târziu că avea să noteze totul pe un formular care se numea FD-302.
   Cassie ar fi vrut să fi dat mai multe detalii despre Alex și flirtul lui în timpul interogării, dar numai pentru că exista șansa ca unul dintre membrii echipajului să menționeze asta. Poate chiar prietena ei Megan să fi spus ceva legat de asta. Dar Megan insistase că interogatoriul ei fusese tot unul superficial. Agenta care vorbise cu ea se numea Anne McConnell și Megan povesti că-i pusese foarte puține întrebări despre restul echipajului.
   Probabil adevărații suspecți erau angajații care lucrau la hotel. Sau poate investitorii cu care trebuia să se vadă în Dubai. Sau poate erau criminali din umbră, care riscau să aibă de-a face cu justiția arabă pentru că îi vânau pe străinii bogați care veneau în orașul lor zilnic.
   Acesta era genul de oameni de care poliția din Dubai probabil că era mult mai interesată.
   Și adevărul era că probabil unul dintre aceștia îl omorâse pe Alex.
   Putea să se gândească la infinit de ce îi cruțaseră ei viața și probabil că nu și-ar fi dat seama niciodată. Cel mai bine era să lase baltă acea autoanaliză. Nu o ajuta cu nimic.
   Dar nu putea să respire ușurată, deoarece încă mai era problema cu Miranda. Cassie se temea că, la un moment dat, femeia aceea avea să-i dea bătăi de cap. Indiferent cât ar fi bântuit-o fantoma lui Alex Sokolov, știa că, dacă era necesar, putea să scape de ea cu ajutorul unui păhărel în plus de Sipsmith sau Jose Cuervo. Dar Miranda?
   Venise în apartamentul lui Alex cu o sticlă de Stolichnaya și pahare de sticlă care probabil că încă se mai aflau pe covorul acela pufos din camera hotelului Royal Phoenician. Până acum cu siguranță dăduse o declarație la poliția din Dubai, și nicio cantitate de tequila sau de gin nu putea s-o alunge pe Miranda.

   Își lăsă valiza pe holul apartamentului ei și lipi cartea de vizită a lui Frank Hammond pe frigiderul din bucătăria ei fără geamuri, cu un magnet de la adăpostul de animale.
    Nu era sigură ce să facă cu ea. Apoi se duse în dormitor. Apartamentul avea un singur dormitor mic, dar avea un avantaj prețios: se afla la etajul al cincisprezecelea și avea o priveliște magnifică și clară asupra conului auriu al New York Life Building, și, puțin mai departe, asupra Empire State Building.
   Evoluase mult de la patul suprapus în care dormise în cartierul Queens. Se descălță și se prăbuși în pat, privind cele două clădiri.
   Soarele începea să apună. Adormi îmbrăcată în uniformă când încă mai era lumină afară.

   Solul, solul! Ridică-te, ridică-te!
   Vocea mecanică de femeie se auzi din capătul îndepărtat al punții de zbor. Rămășițele unui vis. Știa acea voce din sutele, poate miile, de aterizări stând pe strapontina ei aflată cel mai aproape de carlinga anumitor avioane. La unele aeronave, cele în care pasagerii se uitau fix la tine, se numea Sharon Stone Seat (Locul lui Sharon Stone).
   Bancheta din filmul Basic Instinct.
  Când se trezi, când înțelese că nici nu aterizau, nici nu se prăbușeau, era noapte și vârful Empire State Building era roșu.
   Odată, când familia surorii sale venise în vizită, căutase pe internet să vadă ce culoare urma să aibă clădirea în noaptea aceea, sperând că îi va fi permis să împartă această priveliște cu ei și să le explice nepoților săi motivul pentru care fusese aleasă acea culoare. Dar Rosemary spusese foarte clar că se vor duce pe Murray Hill și că nu voia ca sora sa să rămână singură cu copiii.
   Nu îi era foame, dar realiză că ar trebui să mănânce ceva și se duse în bucătărie. Își aduse din nou aminte cum Alex comandase blanquette de veau la restaurantul din Dubai. Își imagină cum le spune agenților FBI că decedatul nu avusese nicio obiecție să mănânce carne de vițel și că fusese un iubit tandru și excelent în duș.
   Citea - nu, recitea - romane clasice ale scriitorilor ruși care muriseră de mult. În mintea ei, se auzea recunoscând că, timp de o noapte, cel puțin, băuse și el la fel de mult ca ea, și asta însemnase o cantitate mare - suficientă încât ea să cadă lată. Ce ar fi spus Frank Hammond dacă ar fi auzit toate astea? Privi o clipă colțul cărții lui de vizită, care ieșea din spatele magnetului.
   Frigiderul nu era gol - era departe de a fi gol - dar tot erau puține lucruri comestibile în el. Era mai mult mâncare indiană comandată și neterminată care se stricase, erau condimente, sucuri dietetice și iaurt care expirase cu câteva luni în urmă. Găsi o conservă cu supă de roșii în cămară și niște biscuiți crocanți care se cam înmuiaseră, dar care încă erau comestibili. Își făcu un fel de masă de care își aduse aminte că i-o pregătise mama ei când se întorsese de la școală bolnavă de gripă.
   Mâncă în liniște pe canapeaua din sufragerie, privind luna care se afla sus de tot, pe cerul Manhattanului. Mâncă în întuneric, numai cu lumina care venea din bucătărie. Se gândi că va căuta știri legate de Sokolov după ce va termina de mâncat. Poate chiar va deschide laptopul pe care îl folosea rar. Dar se temea că nu va mai adormi dacă va face asta. Oricum, avea să-i fie destul de greu să se culce la loc după ce dormise deja cinci ore în acea seară.
   Îi veni în minte o propoziție: M-am trezit lângă un bărbat mort.
   Apoi încă una: Poate că am scăpat nepedepsită, deși am comis o crimă.
   Dar apoi clătină din cap pentru că deși putea să-și imagineze că l-ar fi omorât pe Alex, continuă să simtă în adâncul ei că nu o făcuse.
   A, existaseră momente în care-și pierduse încrederea și simțise valuri de ură față de sine; corpul ei chiar avusese câteva spasme ușoare când se afla în liftul din clădirea ei. Dar reuși să se convingă singură că nu ea îl omorâse. Nu putea să fi făcut ea asta. Nu ar fi făcut-o. Nici măcar ca să se apere. Spre binele sau spre răul ei, nu îi stătea în fire așa ceva.
   Își aduse aminte și că în continuare era foarte improbabil să fi scăpat basma curată. Nu reușise decât să ajungă înapoi în America, unde cel puțin ar avea un avocat decent - presupunând că ar putea găsi unul care să lucreze pentru banii pe care putea ea să-i plătească.
   Singura ei crimă concretă, la propriu și metaforic, era că-l abandonase pe bietul bărbat în camera de hotel din Dubai. Și dacă nu îl omorâse, atunci era ușurată că acum exista o distanță mare între ea și persoana care o făcuse. Ori o judecaseră greșit și crezuseră că va suna la hotel sau la poliție și va ajunge să fie suspectă de crimă - poate chiar ar fi mărturisit - ori își dăduseră seama că avea să dea bir cu fugiții și să nu-i pese de ce se întâmplase. În cazul acesta, oricine l-o fi omorât pe Alex fusese un profesionist în domeniul acesta - un asasin - și știuse că ea se nimerise să fie în patul greșit, în noaptea greșită și o cruțase. Acea persoană înțelesese că ea nu era implicată în mizeria care provocase decapitarea lui Alex.
   În timp ce-și punea bolul de supă în mașina de spălat vase, se întrebă cum reușește cineva să intre într-o cameră de hotel încuiată.
   Poate că atunci când își va găsi curajul să-l caute pe Google pe Alex Sokolov se va interesa și despre acest lucru. Dacă persoana care-l omorâse pe Alex lucra la hotelul Royal Phoenician, probabil că era simplu să descuie ușa.
   Avea o sticlă de vin roșu nedesfăcută, un Chianti care îi plăcea și pe care îl păstra pentru o ocazie specială, dar își aduse aminte de promisiunea că nu va mai bea. Nu era nici 11 ceasul. Se gândi să se ducă până la una dintre farmaciile deschise până noaptea târziu și să ia un tub de analgezice care conțineau și somnifere, sau poate un remediu pentru gripă cu o formulă specială care putea s-o adoarmă imediat.
   În schimb, se gândi, la naiba, la naiba cu toate, nu avea cum să adoarmă. Dacă rămânea acasă, nu avea decât să se foiască și să se întoarcă de pe o parte pe alta în pat, așteptând până când luminile Empire State Building începeau să se stingă, și apoi, pe la două sau două și jumătate dimineața, când avea s-o apuce disperarea, avea să deschidă sticla de Chianti.
    Intră pe contul de Tinder și trecu de fețele unor bărbați care-i apărură, dar nu o interesă niciunul. Se gândi la diferitele femei pe care le cunoștea și cărora ar fi putut să le dea mesaj ca să vadă unde erau și în ce belele se băgau, trecând în revistă mai întâi prietenele care o tolerau când bea (unele abia-abia) și apoi cele care o aplaudau și beau alături de ea. Avea un număr egal de prietene de ambele feluri și avea nevoie de ambele în moduri diferite: de prima categorie ca să o protejeze și să le ceară scuze gazdelor petrecerii, patronilor restaurantelor și oaspeților de la nuntă în numele ei pentru că oripilase pe toată lumea cu comportamentul și cu vorbele ei, și de a doua categorie ca să o încurajeze când își dă jos sutienul de la costumul de baie sau ține un băț de biliard ca un călău. Dar nu dădu mesaj nimănui. În noaptea aceasta avea să fie un lup singuratic. Uneori, așa era cel mai bine pentru toată lumea.
   Și astfel - în mod sigur fără să fie mândră de ea, dar nici chiar dezgustată - făcu duș, își luă o pereche de blugi strâmți cu vino-ncoa și o bluză albă, care era perfectă pentru ultima noapte de duminică din luna iulie, și ieși afară în întuneric. Purta nuanța de ruj preferată de compania aeriană, un stacojiu închis, care putea să-i ajute pe cei cu deficiențe de auz să-i citească pe buze în caz de urgențe.

   Era ea prea bătrână ca să-și abandoneze tocurile și să danseze desculță pe o podea lipicioasă din cauza berii vărsate într-un club întunecat din East Village, riscând să-și piardă auzul din cauza zgomotului datorat amplificatoarelor formației, care mai aveau puțin și-și luau zborul? Probabil. Dar nu era singura femeie care rămăsese brusc desculță. Doar că era cea mai în vârstă.
    Dar nu-i păsa de vârstă și de faptul că era desculță, pentru că făcea asta trează și se simțea neașteptat de mulțumită. Era genul de prosteală după care tânjea în sufletul ei. Găsise un bar cu o formație și o petrecere, era încă mijlocul verii și oamenii erau frumoși. Se afla foarte departe de Dubai.
    Tipul cu care dansa, un actor cu păr în stil Gregg Allman, de culoarea mierii și des, tocmai terminase 6 săptămâni de jucat o piesă de Shakespeare în Virginia. Îi spusese că avea 35 de ani și că era aici pentru că unul dintre tipii de pe scenă jucase într-un spectacol cu el în primăvară, în Brooklyn. Musicalul avea nevoie de o persoană care să știe să cânte la chitară, să știe să joace și să cânte cu vocea.
   - Ești sigură că nu vrei să-ți iau o bere? îi strigă el în ureche.
   Îl chema Buckley, nume despre care ea îi spusese că este cel mai bun pentru un actor care îl joacă pe Shakespeare, iar el fusese de acord, dar era din Westport și acela era numele pe care-l primise - și nu fusese un nume prea grozav atunci când făcuse un musical despre perioada punk a anilor ’70, anul trecut la Teatrul Public. Iar Buck, îi reaminti el, era și mai rău: dacă erai un cântăreț cu numele Buck, ori erai cowboy, ori jucai în filme porno.
   - Bineînțeles! îl asigură ea.
   Cassie sări, se învârti și-și ținu ambele mâini deasupra capului, basul de pe scenă vibrând în interiorul ei, iar apoi degetele lui Buckley ajunseră pe mijlocul ei, trăgând-o spre el. Când își lăsă mâinile jos, femeia le puse pe gâtul lui și, dintr-odată, se sărutară, simțind ceva electric.
   Câteva minute mai târziu, în timp ce-și trăgeau răsuflarea la bar, ea îi ceruse unuia dintre barmani, o tânără îmbrăcată într-o cămașă din material de blugi albastru închis și care avea păr negru și drept care-i venea până la mijloc, să-i aducă un păhărel de tequila.
   - O, chiar n-ar trebui să beau, zise el, râzând, îmbujorându-se la față, dar totuși luă păhărelul.
   - Ba sigur că trebuie, îl îndemnă Cassie. E trecut de miezul nopții.
   - Ce legătură are asta?
   - E ora vrăjitoarelor.
   El îi luă o șuviță de păr și i-o dădu după ureche.
   - Serios?
   Îi pusese acea întrebare cu sinceritate, ca și cum s-ar fi așteptat să afle ceva nou. Era aproape dulce.
   Și totuși fu surprinsă de reticența lui de a trece de la starea de amețeală la starea de beție. Era doar un păhărel de tequila. Unul singur. Doar nu era vorba de o lingură de cocaină. Se aștepta la mai mult din partea unui actor, chiar dacă era unul care crescuse în Fairfield County, Connecticut. Cassie își ținea pantofii în mână și-i așeză pe scaunul gol de lângă ei. Apoi cu o mână îi apucă o șuviță din părul acela magnific de des, nefiind deloc surprinsă că era atât de moale. Cu cealaltă mână luă păhărelul pe care-l comandase pentru el și înghiți conținutul de tequila. Arsura era puternică și fierbinte, și părea să se scurgă din pieptul ei ca o deversare de petrol.
   Era ca în rai. Gata cu abstinența în noaptea aceasta.
   - Și totuși, ai zis pas berii, îi aminti el, zâmbind.
   Rânjetul lui era copilăros și avea o privire poznașă.
   - Îmi place tequila.
   - Dar berea nu.
   - Sunt însoțitoare de zbor, ai uitat? Uniforma aia e neiertătoare.
   - Companiile de zbor încă mai sunt interesate de greutatea voastră? Chiar pot face asta?
   - E ceva vag. Greutatea trebuie să fie proporțională cu înălțimea. Dar chiar nu poți să-ți faci treaba dacă ești gras. Mâine o să revin la sală.
   - Pentru că zbori?
   - Pentru că sunt vanitoasă.
   - Spune-mi care este cel mai nebunesc lucru pe care l-ai văzut vreodată.
   - Ca însoțitoare de zbor?
   - Da. Unele povești sunt, pur și simplu, trăsnite.
   Ea dădu din cap. Nu putea să-și dea seama dacă zborul îi făcea pe oameni să fie ciudați, sau dacă oamenii erau ciudați în mod inerent, iar un spațiu închis îi făcea să fie ciudați în mod vizibil.
   - Tu le auzi, spuse ea. Noi le trăim.
   - Știu! Spune-mi câteva. Spune-mi una.
   Ea închise ochii și-l văzu pe Alex Sokolov în pat lângă ea. Văzu din nou tăietura adâncă și umedă de la gâtul lui. Se văzu pe ea ghemuită sub draperii în camera de hotel din Dubai, dezbrăcată, cu sângele lui pe umăr și în păr.
   - Ar trebui să bei un păhărel mai întâi, spuse ea.
   - E așa de rău?
   - O să mai beau unul cu tine.
   Se încălță din nou, încercând să nu se concentreze pe cât de rău i se murdăriseră tălpile, îl luă de mână și-l conduse spre bar. Nu avea de gând să-i împărtășească povestea unui tânăr, manager al unui fond de investiții, care murise în pat lângă ea, în Peninsula Arabică.
   Nu era suficientă tequila pe lumea asta care s-o determine să-i povestească acel coșmar. Așa că, în schimb, în timp ce se provocau unul pe altul să dea pe gât păhărele cu tequila - al doilea, al treilea, al patrulea - îi vorbi despre pasagerii care încercaseră să deschidă ușile de ieșire la o altitudine de 10 mii de metri și de cuplurile care chiar credeau că sunt discrete când se pipăiau pe sub pături în timp ce restul pasagerilor dormeau. Îi povesti despre bărbatul care încercase să se cațere pe căruciorul cu băuturi - reușise să pună un genunchi sus și un picior pe punga cu gheață de pe raft - pentru că voia să meargă la baie și nu putea, sau nu voia, să aștepte.
   Îi istorisi și întâlnirea cu un star rock care cumpărase toată clasa întâi pentru el și anturajul său.
   - Nu mi-a fost permis să vorbesc cu el. A trebuit să-i șoptesc băuturile și variantele de meniu bodyguardului său. Nu mi-a fost permis nici măcar că am contact vizual cu el. A fost un zbor de noapte, până în Berlin, și nu a închis un ochi toată noaptea. Deși luminile erau slabe și oamenii lui dormeau buștean - inclusiv bodyguardul lui - s-a dus la baie și și-a schimbat hainele de 3 ori, fiecare ținută mai scandaloasă decât cea de dinainte. Timp de o oră și jumătate, a fost îmbrăcat într-o salopetă cu paiete aurii și încălțăminte cu platformă, și singurul lui public am fost eu.
   Îi vorbi despre diferitele zone ale avionului în care depozitau benzile pentru imobilizare și de diversele ocazii când trebuiseră să imobilizeze un pasager.
   Iar apoi îi vorbi despre Hugo Fournier. Nu era sigură că auzise de el, dar sigur va recunoaște povestea. Probabil presupusese că era o legendă urbană. Dar nu era așa. Ea fusese acolo. Fusese în acea cursă.
   - Deci zburam de la Paris spre aeroportul JFK. E o rută pe care o aleg des. Eram mai tânără pe atunci, așa că o primeam mai rar. Asta se întâmpla acum 8 ani. Și când o primeam, de obicei era la clasa business.
   - Asta e de rău?
   - Nu, doar că uneori poate să fie o clasă cu probleme. În unele avioane, la clasa întâi, toată lumea are un pat întins și adoarme cam imediat ce începe zborul. La clasa economică, nu prea ai de făcut mare lucru. Dar clasa business are 32 de locuri și serviciile sunt aproape aceleași ca la clasa întâi. Iar oamenii dorm mai puțin. Așa că unii însoțitori de zbor consideră că nu e atât de plăcut, ceea ce înseamnă că cei care nimeresc să lucreze la clasa întâi s-ar putea să aibă o vechime mai mică.
   - OK.
   - Deci zborul acesta este plin la maximum. Nu e niciun scaun liber. La o distanță cam de o oră la vest de Irlanda, când serveam desertul la clasa business, tipul ăsta care zburase dintotdeauna cu compania noastră își face loc pe lângă mine ca să ajungă la șeful de echipaj, care lucrează la clasa întâi. Tipul emana adrenalină și îmi trecu prin cap ideea cum că ar fi vreo problemă tehnică. Chiar m-am gândit că luase foc un motor. După doar 30 de secunde, îl aud pe șeful de echipaj întrebând la interfon dacă se află vreun doctor sau vreun asistent medical la bord. Vocea femeii părea destul de relaxată, dar avea și un tremur de disperare. Bineînțeles, sunt ușurată că nu mai suntem pe cale să ne prăbușim în ocean.
   - Bineînțeles.
   - Este un doctor la bord. Chiar doi, de fapt. Unul la clasa economică și altul la clasa business, și amândoi se grăbesc să ajungă la locul 24E, unde Hugo Fournier, un bătrân diabetic și obez, tocmai a făcut atac de cord. Doctorii, un bărbat și o femeie, împreună cu însoțitorii de zbor, îl întind pe podea în fața bucătăriei și a rândului pentru ieșirea de urgență, pentru că acolo e cel mai mare spațiu. Scot defibrilatorul și se ocupă de bărbat, depunând toate eforturile. Doctorii încearcă de toate și nu renunță timp de cel puțin 40 de minute. Toată lumea din cabină știe ce se întâmplă. Soția lui este extrem de speriată. Urlă, se roagă și plânge. Poți s-o învinovățești? Nu e o manifestare demnă, dar asta este realitatea.
   - Dumnezeule...
   - Da. Dar, acum, noi - știi tu, echipajul - trebuie să facem ceva cu corpul lui. Nu putem să-l punem la loc acolo unde a stat. E în mijlocul clasei economice, și deși aici sunt cele mai ieftine locuri, totuși oamenii au pretenția să nu stea lângă un cadavru. În plus, cadavrul e plin de vomă și, deși am reușit să o curățăm de pe cămașa și pantalonii lui, n-am putut scăpa de mirosul groaznic. Iar corpul a făcut ceea ce fac toate corpurile atunci când mor. Bietul Hugo Fournier făcuse pe el.
Buckley își duse mâinile la față și clătină din cap.
   - Știu povestea asta.
   - Sigur c-o știi.
   - L-ați pus în baie tot restul zborului.
   - Ei bine, nu eu. Dar, da, l-au pus membrii echipajului. Eu chiar am propus să rugăm o persoană de la clasa întâi să renunțe la patul său, dar șefa de echipaj nu a fost de acord. Am sugerat să-l punem într-un loc în care aproape nimeni să nu-l poată vedea sau mirosi. Dar ea nici măcar nu voia să întrebe. Și, da, unul dintre doctori și doi bărbați însoțitori de zbor l-au dus în toaleta de la mijloc. Doctorul - un tip destul de cerebral, când mă gândesc acum - a zis că ar fi ca și cum ai îndesa un picior de mărimea 43 într-un pantof de mărimea 41.
   - Și nu v-ați întors?
   - Să întoarcem avionul? Nu. Ne aflam deja la mijlocul Oceanului Atlantic. Nu voiam să provocăm neplăceri celorlalți 258 de pasageri. Așa că, în schimb, am provocat neplăceri unei singure persoane. Care s-a întâmplat să fie o văduvă. O văduvă gălăgioasă.
   - Extraordinar.
   - Sau îngrozitor.
   - Ai stilul Șeherezadei, remarcă el.
   - Majoritatea ne pricepem să povestim, fu ea de acord. Suntem regii și reginele umilinței.
   - De unde ai spus că ai zburat acum? Nu-mi aduc aminte.
   - Nu am spus.
   - Bine, deci, de unde?
   Era o întrebare atât de simplă. Necesita un răspuns format dintr-un singur cuvânt. Două silabe. Și totuși putea să o spună chiar acum: ar fi fost ca și cum ar fi pășit la miezul nopții într-o cameră întunecată și s-ar fi aprins niște luminițe.
   - Berlin, minți Cassie.
   Era pregătită să ofere detalii despre călătorie, dacă era nevoie.
   Dacă se ajungea la asta. Dar nu fu cazul.
   - Și încă îți mai place slujba asta? întrebă el.
   Femeia își dădu capul pe spate, simțind greutatea care venea odată cu al patrulea păhărel. Poate pentru că mințise, simțea nevoia acută de a recunoaște ceva - de a-i oferi ceva real. Nevoia de a mărturisi era irezistibilă.
   - Când începi atât de tânără, așa cum am început eu - exact după terminarea facultății - o faci de obicei pentru că fugi de ceva. Simți nevoia să pleci. Să te îndepărtezi. Nu a fost o schimbare de carieră pentru mine. Nu a fost nicio alegere, din anumite puncte de vedere. A fost doar drumul spre un alt loc.
   - O evadare?
   - Ai putea spune și așa.
   - De unde?
   Stăteau jos acum, iar ora era unu și un sfert. Erau așezați pe scaune înalte, alăturate, la bar, dar stăteau întorși unul spre celălalt.
   Ea se întinse și-și băgă degetele în buzunarele din față ale blugilor lui, arătându-i intenția că vrea să facă sex. Ochii lui aveau acea privire încețoșată dată de beție, care lui Cassie îi plăcea. N-ar fi fost surprinsă dacă și ai ei ar fi fost puțin ciudați.
   - E un orășel la marginea munților Cumberland în Kentucky care se numește Grover’s Mill. Destul de demodat, nu-i așa?
   - Cam pe unde?
   Ea clătină din cap și toarse.
   - Șșșș, răsună vocea ei precum vântul în noapte.
   Apoi adăugă:
   - Eu sunt Șeherezada.
   El dădu din cap.
   - E un oraș mic și liniștit, continuă femeia. Nu se întâmplă prea multe acolo. Imaginează-ți o fată în clasa a șasea cu păr blond închis. Îl ține prins în coc, pentru că își dorește să devină dansatoare și nu face nimic cu reținere. Nu a făcut niciodată asta, și nu o va face niciodată.
   - Asta ești tu.
   - Așa se pare. Și astăzi e ziua ei de naștere. Și deși Grover’s Mill nu are mare lucru, are o fabrică de produse lactate care produce înghețată. Înghețată foarte bună, cel puțin așa crede copilul acesta de 11 ani. Așa că mama ei are o idee grozavă pentru ziua ei de naștere, întrucât nu-și pot permite prea multe în materie de cadouri, iar ziua ei de naștere a picat fix la mijlocul săptămânii, așa că nu va avea loc nicio petrecere. Desigur, probabil că nu ar fi avut loc nicio petrecere chiar dacă ar fi picat într-o vineri sau într-o sâmbătă, pentru că nu aveai cum să aduci copii acasă la noi în weekend, deoarece, de obicei, atunci tata se îmbăta zdravăn. În fine, mama se duce la fabrică și cumpără o cutie mare de înghețată cu aroma preferată a fiicei ei.
   - Cu rom și stafide?
   - Drăguț. Dar, nu. Compoziție de fursecuri cu fulgi de ciocolată. Și-i cumpără fiicei sale o cutie de 6 litri și jumătate. Știi câte înghețate înseamnă asta? Șaisprezece. Se oprește la fabrică în drumul de la serviciu spre casă - lucrează ca recepționeră într-o fabrică înfricoșătoare de cabluri electrice dintr-un oraș-fantomă, uitat de lume, lângă Grover’s Mill - și cumpără o cutie de 7 litri de înghețată. Ca să știi, ziua de naștere a fetei e în septembrie și era o zi foarte fierbinte în anul acela. Poți să cauți pe internet.
   - Te cred.
   Cassie își băgă degetele puțin mai adânc în buzunarele lui de la pantaloni, frecționându-i ușor coapsele.
   - Așa că mama are toată înghețata asta într-o sacoșă, împreună cu alte cumpărături, în portbagajul mașinii. Și va ajunge acasă cam în același timp cu soțul ei. Copilul ei de 11 ani e deja acasă, un fel de despot mic. Are o soră mai mică în vârstă de 8 ani, dar în ziua aceea fetița a fost la întrunirea săptămânală a cercetașelor care fac prăjiturele cu ciocolată. Tatăl lor o lua în drumul lui spre casă de la liceul unde lucra ca antrenor și profesor de sport. În timp ce mama se apropia de strada pe care locuiește familia, zări o mașină de poliție. E probabil la 400 de metri de casa ei. E parcată, dar are farurile aprinse. Iar apoi își vede fiica.
   - Pe tine.
   Chiar și cu acele două cuvinte, îl auzi cum vocea îi tresare puțin în timp ce ea îl gâdila prin materialul subțire al buzunarelor sale.
   - Nu, prostuțule. Copila de 11 ani e acasă, ai uitat? O vede pe cea de 8 ani. Copila poartă vesta de cercetașă cu toate insignele acelea colorate. Și apoi vede Dodge-ul Colt amărât al soțului ei. De un albastru deschis. Un hatchback. Și e încolăcită în jurul unui stâlp de telefon. Se oprește, îngrozită complet, și inima îi împietrește. Dar, din fericire, nu e nimeni rănit. Fetița ei e uluită și speriată, dar în mare parte bine. Are câteva vânătăi pe braț. Și soțul ei? Stă pe bancheta din spate a mașinii de poliție. Cu cătușe la mâini. Beat. Așa că urmărește mașina până la secția de poliție și folosește toți banii din contul lor jalnic de mici economii, de la banca lor jalnică, pentru a-i plăti cauțiunea. Asta durează ceva timp.
   - Normal că durează.
   - Și până să ajungă acasă cu bețivanul ăla de soț și cu fetița lor adorabilă în uniformă de cercetașă... până să parcheze mașina pe alee și să deschidă portbagajul... toată înghețata pentru ziua de naștere a fetiței mai mari se dusese.
   El întinse mâinile și-i scoase degetele din buzunarele sale și le ținu tandru în mâinile lui.
   - Cineva a furat înghețata? La secția de poliție?
   - Nu. S-a topit. S-a topit și s-a scurs din cutia de carton și apoi din punga de hârtie. O parte s-a scurs în mocheta din portbagaj, iar restul s-a scurs sub mașină ca lichidul dintr-un globuleț cu fulgi de zăpadă.
   - Doamne, ce trist!
   Ea ridică o sprânceană. Nu o întristase deloc faptul că-i povestise această întâmplare. Chiar o făcuse fericită. Își lua o piatră de pe inimă. Era o amintire dintr-un loc pe care nu-l văzuse niciodată. Se uită la celălalt barman, un bărbat tânăr cu un șir de cercei de argint în ureche, care stătea de partea cealaltă a lui Buckley. Privi reclamele luminoase în formă de bere și luminile albe de deasupra tăvilor cu gheață, din spatele tejghelei groase de mahon, și se trezi că zâmbește.
   - Nu, îi spuse ea.
   El îi mângâia cu blândețe zona dintre degetul mare și degetul arătător.
   - Mai trist e când vine Iepurașul de Paște într-o zi de luni. Asta e mult mai rău.
   - Cum e posibil asta?
   Ea ezită. Cât putea să-și mai plângă de milă până când le strica cheful amândurora? Dar apoi decise că nu-i păsa și-i dădu înainte.
   - Iepurașul de Paște ajunge în ziua următoare după Paște? Într-un an, bunicul meu a avut un atac de cord și mama a trebuit să se ducă repede la spitalul din Louisville. A fost plecată vineri și sâmbătă înainte de Paște, apoi în Duminica Paștelui și luni. Și tata, pur și simplu... nu a făcut față. Vestea bună? Cu toată ciocolata și jeleurile care erau la reducere a doua zi - știi tu, reduceri de 50 și 67% - ne-a luat mie și surorii mele mult mai multe dulciuri decât ne-ar fi adus Iepurașul de Paște vreodată.
   Buckley îi ridică mâinile și îi sărută buricele degetelor.
   - Deci, spuse ea. Mergem la mine sau la tine?

   A doua zi se trezi și văzu o fâșie din Empire State Building prin jaluzelele verticale de la fereastra dormitorului ei.
    Îl simți pe Buckley lângă ea în pat și o clipă își ținu respirația ca să asculte. Își aduse aminte că ea fusese inițiatorul retragerii lor la el acasă sau la ea, când erau în bar, văzând asta ca pe un fel de provocare: indiferent unde s-ar fi ajuns, voia să vadă dacă devenise un fel de asasin alcoolic, acum că se apropia de 40 de ani, care brusc se apuca să omoare bărbații cu care se culca. Fusese un fel de provocare proprie, o stimulare intenționată a sufletului ei.
   Fu cuprinsă de un mic val de ușurare, care o bucură pe moment, când el expiră și îl simți mișcând. Buckley întinse un braț spre șoldurile și abdomenul ei și o trase spre el.
   - Bună dimineața, murmură el. Dar nu te întoarce. Am senzația că am o respirație matinală groaznică. Respirație de mahmureală.
   - Probabil că și eu, spuse ea, și se ridică să ia niște Advil pentru amândoi.
   Știa că o privește.
   - Ești frumoasă dezbrăcată, spuse el.
   - Mă bucur că spui asta.
   În oglinda de la baie, se uită la firișoarele roșii din albul ochilor și la pungile de dedesubt. Nu se simțea frumoasă. Dar cel puțin mahmureala aceasta era o nimica toată comparativ cu cea care o întâmpinase în dimineața petrecută în Dubai. Se întrebă dacă Buckley ar vrea să meargă să ia brunch-ul împreună. Ea spera că nu. Îi plăcea de el, dar chiar nu-i era foame. De fapt, nu îi era niciodată prea foame. După ani de zile în care băuse atât de mult, era ca și cum corpul ei își aștepta caloriile din alcool. Exista un motiv pentru care, cel mai probabil, avea să mănânce supă la conservă și biscuiți vechi la cină.
   Se gândi să-i aducă două sau trei pastile roșii, dar apoi se întrebă dacă semăna cu ea și le dădea pe gât ca pe alune, sau era genul de persoană care urmează instrucțiunile de pe etichetă și începe doar cu una. Așa că aduse tot flaconul împreună cu un pahar cu apă.
   Deschise jaluzelele și miji ochii spre vârful conic al New York Life Building, care strălucea în lumina soarelui, după care se băgă la loc în așternuturi. Privi un avion cum traversează orizontul prin dreptul ferestrei sale, zburând spre nord înainte să o ia spre est către aeroportul LaGuardia.
   - Ți-e foame? o întrebă el.
   - Nu.
   - Pari tristă.
   - Ți-ai dat seama de asta dintr-o singură silabă? Nu. Doar că nu mi-e foame.
   Îl auzi punând paharul și flaconul cu pastile pe noptiera de pe partea lui.
   - Când ești în Germania, începi vreodată ziua cu ouă în sos de muștar?
   - Nu. Niciodată. Și cum de te-ai gândit tocmai la Germania în momentul ăsta?
   - Ai fost în Berlin ieri.
   - A, da, așa e.
   - Se pare că nu ești fanul ouălor.
   - Nu când sunt cu muștar.
   - Sunt fierte tari. Și sunt delicioase, insistă el.
   Apoi adăugă:
   - Îmi place apartamentul tău.
   Cassie își dorea să readucă la viață femeia care fusese noaptea trecută. Cea care dansa desculță și care-l făcuse fericit pe acest actor drăguț. Cea care nu simțea repulsie față de ideea de a lua brunch-ul și față de aluziile lui legate de ouă și mâncare. Dar acea persoană nu exista dimineața. De cele mai multe ori, acea persoană nu exista atunci când nu era beată. Era aproape fascinant cât de rapid putea să dispară dorința ei de a nu bea: era ca stratul subțire de gheață de pe un lac din Kentucky la sfârșitul lui ianuarie, azi era acolo, iar a doua zi nu mai era. Și totuși, în adâncul ei, știa că azi nu va bea. Nu mergea așa. Îl va expedia pe Buckley la treburile sale, se va duce la adăpostul de animale să îngrijească pisicile depresive - nou-venitele care fuseseră abandonate de stăpânii lor dintr-un motiv sau altul și care erau șocate că trăiesc acum într-o cușcă, într-o lume gălăgioasă și ciudată - și apoi își va termina ziua la sală.
   Diseară, va sta în pat, ceasul ei biologic fiind obișnuit încă o dată cu ora de pe Coasta de Est a Americii. Va citi și se va uita la televizor. Nu avea să vadă pe nimeni. Va fi bine. Mai stătea aici până marți. Apoi, cu un echipaj plin de străini - nici măcar Megan și Shane nu vor fi în acel avion - avea să zboare spre Italia. Rutele de august pe care le ceruse erau Roma și Istanbul. Amândouă erau zboruri directe de la aeroportul JFK. Fără Dubai.
   - Pot să-ți spun ceva? întrebă ea.
   Trebuia să-l sperie ca să-l alunge și să poate să-și vadă de restul zilei și, cel mai important, de restul vieții.
   - Sigur. Dar asta sună de rău augur. O să fie la fel de trist ca întâmplarea cu înghețata topită?
   - Nu. Poate. Nu sunt sigură. Încă nu știu ce am de gând să-ți spun.
   - Wow. Mi s-a părut că ai ceva în minte. De obicei, când cineva începe cu „Pot să-ți spun ceva?”, are în gând ceva destul de concret.
   Cassie stătea încă pe o parte. Își ridică genunchii la piept și-și împreună mâinile sub pernă ca și cum s-ar fi rugat.
   - Mă gândeam la ziua de azi și la ce am de gând să fac în după-amiaza asta. Cel mai important lucru e că o să merg la adăpostul de animale. Ador adăpostul. Merg acolo când sunt acasă pentru că mama nu m-a lăsat să am animale de companie când eram mică, și acum am reușit să aleg o carieră din cauza căreia călătoresc prea mult ca să am un animal - cel puțin nu cu o conștiință curată.
   Cu o secundă în urmă, el se ridicase în fund ca să înghită pastila de Advil și să bea apă. Cassie își imagină că dacă s-ar întoarce, poate l-ar vedea uitându-se la ea. Poate că ar sta sprijinit într-un cot, privind în jos spre ea.
   - De fapt, am avut un animal când eram mică. Foarte mică. Am avut un câine. Părinții mei îl luaseră înainte să mă nasc eu. Cu câțiva ani înainte. Dar când aveam 5 ani, tata a dat peste el cu mașina. Câinele era bătrân și dormea în iarba de lângă alee, iar tata era atât de beat când s-a întors acasă în acea după-amiază, încât a ratat aleea asfaltată și, practic, a trecut peste el cu mașina. Nu doar că l-a lovit. L-a strivit. Așa că după asta n-am mai avut niciodată animale de companie. Mama s-a temut că vor păți ceva.
   Cassie își aduse aminte de certurile părinților ei legate de animalele de companie - de pisici și câini. Ea și sora ei plângeau, iar tatăl ei le ținea partea prin cuvinte bolborosite. Și dădea greș. Oare tatăl ei se simțise înjosit? Emasculat? Prepunea asta acum. Mama ei spusese odată că dacă tatăl lor se lasă de băutură, or să se gândească să cumpere o pisică sau un câine, dar asta nu avea să se întâmple niciodată, mai ales după ce fusese prins conducând sub influența băuturilor alcoolice sau după ce fusese dat afară de la liceu din postul de antrenor. (Spre surprinderea tuturor, încă i s-a mai permis să predea educație fizică. Copil fiind, ea simțise doar nedreptatea edictului mamei sale. Era ca și cum ea și sora ei erau pedepsite pentru comportamentul greșit al tatălui lor.)
   - Mi se pare foarte frumos că te duci la adăpost în ziua ta liberă, spuse Buckley.
   - Cred că fac asta pentru mine.
   - Și pentru animale.
   - Ar trebui să mă îmbrac, zise ea.
   - Ăsta e un indiciu?
   - Da.
   - M-am prins. Știi, dacă vrei să plec, sunt și căi mai ușoare decât să scoți la iveală o amintire groaznică despre un câine mort. Sunt destul de rezonabil, crede-mă.
   Ea nu se întoarse spre el.
   - A, se pare că nu aleg niciodată calea ușoară.
   - Nu?
   - Nu.
   Apoi adăugă:
   - Și sunt sigură că și tu trebuie să ajungi undeva. Nu-i așa?
   Îl simți cum își dă picioarele jos din pat. Se așteptă să se ridice.
   Dar nu se ridică. Stătu acolo câteva clipe lungi și apoi vorbi cu o voce domoală:
   - Asta ca să știi, de obicei nu fac asta. Nu fac sex cu străini când sunt în turneu sau joc într-o piesă în alt stat, și nu fac asta nici când sunt acasă, aici, în oraș.
   Ea oftă.
   - Eu, da.
   - Bine, dintre toate lucrurile pe care mi le-ai spus în ultimele 12 ore, sau câte or fi fost, cred că ăsta este cel mai trist.
   Acestea fiind zise, se ridică, în sfârșit, în picioare. Își strânse hainele de pe podea, de lângă șifonierul ei, corpul lui fiind suplu și bine făcut. Îl auzi cum intră în baie să-și dea cu apă pe față înainte să plece acasă, dar ea își ținu în continuare mâinile sub pernă, genunchii strânși la piept și încercă să stea acolo cât mai nemișcată și mai tăcută, ca un cadavru.

   Iar noaptea, plânsese.
   Încerca să se convingă că plânsese din cauza pisicilor. Mereu îi ajungeau la suflet. Pisicile în 3 culori în vârstă de 13 ani, care trăiseră împreună cu stăpâna toată viața lor, aruncate pentru că aceasta avea un iubit nou și el insista că era alergic la pisici. Motanul dur, portocaliu închis, care fusese abandonat pentru că familia se muta. Probabil cântărea 9 kilograme, era tot numai mușchi, iar acum nu mai voia să-și ridice capul și să iasă din cușcă. Erau pisici negre și foarte slabe venite de la o persoană care strângea pisici, una cu o ureche aproape lipsă din cauza unei lupte, toate pline de purici și căpușe atunci când ajunseseră la adăpost.
   Se simțea prea deprimată ca să mai meargă la sală. În schimb, se duse la o librărie și cercetă rafturile cu literatură de ficțiune, oprindu-se la rândurile cu cărți de Cehov, Pușkin și Tolstoi.
   Se gândi la o colecție de Turgheniev, pentru că Alex îl menționase și ea nu îi cunoștea operele, dar singura carte care se găsea în magazin era Tați și fii, și acel gen de relație nu o atrăgea prea mult în după-amiaza aceasta. În cele din urmă, cumpără o carte mică scrisă de Tolstoi (mică având în vedere că era scrisă de Tolstoi, dar care tot avea aproape patru sute de pagini), pentru că prima poveste din ea se numea Fericiți până la adânci bătrâneți. Bănui că titlul era cel mai probabil ironic, dar tot mai avea speranțe.
   În schimb, acasă descoperi că acea carte fusese probabil cea mai proastă alegere pe care ar fi putut s-o facă (ceea ce poate că n-ar fi trebuit s-o surprindă, având în vedere că era predispusă la alegeri proaste). Cel puțin prima poveste începea prost, având în vedere trecutul ei propriu.
   Chiar pe prima pagină, povestitorul, o femeie în vârstă de 17 ani pe care o chema Mașa, vorbește despre cum jelește moartea mamei ei. Cassie fusese și ea adolescentă când murise mama ei. Mașa avea și ea o soră mai mică. Cassie nu putu să treacă de pagina a patra înainte să lase cartea jos și să-și treacă o perie peste haine, ca să scape de părul de pisică. Dar nu se schimbă.
   Și nici nu bău în noaptea aceea. Nici măcar un strop.
   Așa că era încă îmbrăcată, trează și tristă când primi un apel de la un tip care se prezentă ca fiind Derek Mayes. Nu putea să-și aducă aminte de fața lui și presupuse că era vreun iubit sau unul de pe Tinder care nu-și dăduse seama sau nu înțelegea că ea nu voia să-l mai vadă și să se confrunte cu ceea ce făcuseră, dar nu voise să-i rănească sentimentele.
   - Sunt de la sindicat, explică el, pe un ton sacadat, cu o urmă de accent newyorkez.
   Îi spuse că încă doi membri din echipajul însoțitor care fusese în cursa spre Dubai îl contactaseră și că deja se întâlnise cu unul din ei: Megan Briscoe. El, la rândul său, sunase la FBI, și era clar că trebuia să se întâlnească și cu ea și să afle cât mai repede ce se întâmplase între ea și pasagerul de pe locul 2C.
   - Vreau să știu ce s-a întâmplat între voi doi în timpul zborului și ce s-a întâmplat, de fapt, în Dubai, spuse el.
   Și atunci auzi brusc un țiuit în ureche, picioarele începură să-i tremure și se întrebă dacă asta - asta, faptul că se trezise lângă cadavrul rece și nemișcat al lui Alex Sokolov - era delimitarea dintre înainte și după.
   Acesta, se gândi ea cu o certitudine groaznică, chiar ar putea fi momentul de care-și va aduce aminte mai târziu că fusese punctul de plecare pentru toate.

Partea a doua

   ARDEȚI HÂRTIILE COPIATIVE

   BIROUL FEDERAL DE INVESTIGAȚII
   FD-302 (redactat): MEGAN BRISCOE, ÎNSOȚITOARE DE ZBOR
   Data: 28 iulie 2018
   MEGAN BRISCOE, data nașterii --/--/-- --, NSS #-- -- -- --, număr de telefon (--) -- -- -- --, a fost interogată de agenții speciali identificați corespunzător ANNE McCONNELL și BRUCE ZIMMERUSKI pe AEROPORTUL INTERNAȚIONAL JFK, imediat după aterizarea în SUA.
   McCONNELL a realizat interogatoriul; ZIMMERUSKI a luat aceste notițe.
   După ce i-a fost comunicată natura acestui interogatoriu, BRISCOE a oferit următoarele informații.
   BRISCOE a spus că lucrează pentru această companie aeriană de 24 de ani. Înainte de asta, a lucrat ca prestator de servicii pentru hotelurile DOVER STAR din Washington, D.C., Baltimore,  D, și Pittsburgh, PA.
   BRISCOE a declarat că a intrat foarte puțin în contact cu ALEXANDER SOKOLOV în timpul cursei cu numărul 4094: de acesta s-a ocupat însoțitoarea de zbor CASSANDRA BOWDEN. BRISCOE a considerat că BOWDEN și SOKOLOV au flirtat, dar a zis că BOWDEN „întotdeauna a fost genul care flirtează puțin”. A mai văzut-o pe BOWDEN flirtând și cu alți pasageri în timpul altor zboruri. BRISCOE a explicat că ea și BOWDEN sunt prietene și că uneori își potrivesc programele astfel încât să fie pe aceleași rute ca să poată zbura împreună. Deși acum locuiește în Virginia, baza ei rămâne aeroportul JFK.
   A spus că nu știe ce ar fi putut să discute BOWDEN și SOKOLOV.
   Când a fost întrebată dacă ea și BOWDEN s-au văzut în Dubai, a zis că nu, nu s-au văzut. A declarat că au fost treisprezece membri ai echipajului în acea cursă și că s-au despărțit în grupuri diferite, ceea ce era ceva normal. Ea a mers să ia cina la un restaurant japonez cu JADA MORRIS și SHANE HEBERT.
   Nu a explicat de ce nu a luat cina cu prietena sa, CASSANDRA BOWDEN.

Capitolul șapte

   Mama Elenei a avut întotdeauna câini rasa corgi. În prezent avea trei, dintre care unul era puiul celor doi câini pe care îi avusese când divorțase de tatăl Elenei.
   Animalele veniseră împreună cu un bibelou de argint antic, în forma domurilor care decorau Biserica Sf. Vasile din Moscova sau Biserica Mântuirii Noastre de pe strada Sângelui Vărsat din St. Petersburg. Data dinaintea Primului Război Mondial și, așadar, dinaintea revoluției. Potrivit vânzătorului de antichități, poate că aparținuse cândva dinastiei Romanov. (Elena presupusese că mințea, și mama ei probabil că fusese de aceeași părere. Dar asta n-o împiedicase niciodată pe mama ei să le spună oamenilor că bibeloul se aflase cândva în Palatul de Iarnă.) Unghiile labelor câinilor făceau zgomot pe podelele de parchet când alergau spre ea, traversând apartamentul grandios din apropierea Kremlinului.
   Dacă mama ei stătea jos, câinii se ridicau în două labe și-și puneau labele din față în poala ei, exact așa cum îi învățase ea: momentul ei de doamnă cu câini în poală, dar jucat cu exagerarea specifică unui oligarh.
   Animalele călătoreau cu ea cu avionul pe care îl cumpărase după divorț. Avea hamuri de siguranță special create pentru ei pentru aceste zboruri. Centurile erau îmbrăcate cu aceeași blană de nurcă ce decora și centurile de siguranță cu influențe Art Deco ale fotoliilor din aeronavele Manhattanului, pe care le crease pentru oameni.
   Mama ei nu se recăsătorise niciodată. Și nici tatăl ei. Uneori, Elena își vedea mama în paginile cu bârfe sau despre vipuri, îmbrăcată cu o rochie de seară, cu o cascadă de bijuterii atârnându-i la urechi și la gât, alături de vreun baron al fărădelegilor din Moscova. Uneori, vedea o poză cu ea pe rețelele de socializare, pe care cineva i-o făcuse la Teatrul Balșoi sau la grădina botanică.
   Știa că unul dintre prietenii tatălui ei sugerase să fie otrăviți câinii după divorț. Acum, acel gentleman asista guvernul sirian în Damasc; îl ajutase pe Assad să șterpelească gaz sarin în 2013, când consilierii internaționali distrugeau restul stocurilor. Dar tatăl ei refuzase să omoare animalele. Spre deosebire de unii dintre prietenii săi - care Elena presupunea acum că erau și unii dintre ai ei - tatăl ei nu era de acord cu uciderea intenționată sau măcelărirea noncombatanților.
   Elena moștenise această trăsătură de la el, credea ea. Cu siguranță, acesta era unul dintre motivele pentru care însoțitoarea de zbor era încă în viață. Într-un fel, mama ei avea un instinct de criminal mult mai puternic decât tatăl ei. Primul exemplu? Despăgubirile în urma divorțului. Fusese nemiloasă.
   Iar mama ei își dăduse seama încă de la început că fiica sa era fata lui tati - deși asta probabil că era inevitabil, având în vedere lipsa de interes a femeii față de copila sa. Sau poate că acesta fusese planul în tot acest timp. Mama ei o vizitase numai o dată, atunci când era adolescentă și locuia în Elveția, și nu venise niciodată în Boston când Elena studia acolo la facultate. Adevărul era că Elena nu-și mai văzuse mama de câțiva ani și chiar nu-i era dor de ea. Era destul de sigură că nici mamei ei nu-i era dor de ea.
   Se uită din nou în jos la ziarul moscovit pe care-l deschisese cu câteva minute în urmă. Din nou violență în Donețk. Cursul rublei se schimba încontinuu. O dronă americană atacase Yemenul. Știa că această ultimă știre avea să-i atragă atenția lui Viktor: America rămânea singura țară din lume care reușise să transforme drona într-o armă. Era printre motivele pentru care rușii erau atât de invidioși în mod patologic și spionii militarii erau obsedați de programul american. De asta Viktor petrecea atât de mult timp cu producătorul de drone din Emiratele Arabe Unite. ISIS folosea drone de jucărie ca dispozitive explozibile improvizate. Cum ar fi o dronă invizibilă sau o dronă cu reacție cu încărcătură chimică?
   Își termină ceaiul și își aduse aminte de samovarul tatălui său. Era un obiect rar, de bronz, care aparținuse cândva străbunicii ei.
   Cumva, familia reușise să-l păstreze în ciuda revoluției și a războiului mondial. În timpul perioadelor lui Stalin, Malenkov și Hrușciov. Acum era la mama ei. Firește. Cumva, mama ei reușise să pună mâna și pe el, samovarul pe care nici bolșevicii, nici naziștii nu reușiseră să-l ia din mâinile Orlovilor.

Capitolul opt

   Cassie se întâlni cu reprezentantul sindicatului, ca să ia micul dejun, la un local de la intersecția străzilor 26th și 3rd.
   Derek Mayes avea sprâncene stufoase cu fire de păr albe, ce-i stăteau peste ochelarii de vedere cu ramă de baga, și o față care începea să se lase.
   Era chel aproape de tot și puloverul lui din bumbac avea pete de praf negru de oraș, dar albastrul se potrivea cu ochii săi. Verigheta era groasă, ca și degetele sale. Cassie aprecie că avea aproape 70 de ani.
   - M-am uitat peste istoricul tău, anunță el.
   Mânca omletă, cartofi prăjiți și bacon. Ea avea în față un bol cu ovăz, pentru că nu prea îi era foame și anxietatea o făcea să se simtă rău.
   - Ai fost în cursa lui Hugo Fournier. Scandalos.
   - Presupun că da.
  - Frate, unii dintre voi aveați probleme mari atunci. Să puneți un tip mort în baie? Ați enervat-o rău pe văduva lui. Și, Dumnezeule, ce coșmar de PR pentru compania aeriană! Pentru sindicat. Îți mai aduci aminte de The Tonight Show? Emisiunea lui Conan? De New York Post? Îmi aduc aminte de toate glumele pe care le inventaseră: doamna cu căruțul. Saltea aeriană. Brioșă în aer. Parcă ar fi fost iar anul 1967 și erați numai „stewardese” - de parcă n-ar fi existat însoțitori de zbor bărbați.
   - Termenii feminini țin toți de gen. Cei masculini sunt umilitori într-un mod diferit. Mulți includ cuvântul „băiat”.
   El dădu din cap.
   - Băiatul cu băuturi. Băiatul cu căruciorul.
   - În fine, eu chiar n-am avut nimic de-a face cu decizia luată în legătură cu cadavrul.
   - Știu. Ne-am fi întâlnit atunci dacă ar fi fost așa. Dar pe atunci am avut susținerea acelui șef de echipaj și totul a ieșit bine. Și nu a fost o infracțiune.
   - Cum e acum.
   - Mda. Cum e acum. Cel puțin asta cred. E atât de tipic FBI-ului. Atât de tipic. Nu sună la sindicat, nu-ți spun să-ți iei un avocat. E strigător la cer. Dacă aveau de gând să se întâlnească cu echipajul, ar fi trebuit să ne anunțe ca să ne asigurăm că era cineva cu voi când vă interogau.
   - O să vă întâlniți cu fiecare angajat care a fost în acel avion?
   - A, da, răspunse el, aproape râzând din cauza certitudinii. Uite, fiecare persoană pe care a întâlnit-o tipul ăla în ultimele zile e o persoană de interes acum. Cineva din Dubai sau din America o să vrea să vorbească cu fiecare valet, ospătăriță și portar și, da, cu fiecare însoțitor de zbor în parte. Cu absolut fiecare. Bineînțeles, eu pentru tine, Megan și Jada îmi fac griji, de fapt. Voi trei.
   - Și asta pentru că...
   - Pentru că ați fost cele care s-au ocupat de clasa întâi și cele care ați intrat în contact direct cu Sokolov.
   - Și ați zis că v-au sunat amândouă?
   - Bineînțeles ca da. Ar fi trebuit să mă suni și tu, spuse el, și Cassie se simți mustrată.
   - Locuiți în oraș? întrebă ea.
   După asta, se întrebă dacă ar fi trebuit să-și ceară scuze față de el pentru că nu contactase sindicatul sâmbătă. Dar fusese atât de ușurată după ce Frank Hammond de la FBI nu o întrebase ce făcuse ea în Dubai, încât nu-i trecuse prin cap să-i contacteze. Fusese oarecum într-o stare de șoc, având impresia că reușise să se ferească de un glonț.
   Mayes dădu din cap în timp ce mestecă. Apoi zise:
   - Stau cam la 10 cvartale la sud de aici. Eu și soția ne-am gândit mereu că ne vom muta din Long Island când vom avea copii, dar n-am făcut-o niciodată, așa că am rămas aici. Și ne place cartierul. Sunt mulți puști studenți la Universitatea din New York în zonă. Ne fac să ne simțim mai tineri.
   - Și mie îmi place zona aceea. Mai ales în septembrie când sosesc bobocii. Sunt atât de tineri.
   El zâmbi.
   - Și sunt din ce în ce mai tineri de la an la an.
   - Deci ce a spus Megan? Sau Jada?
   Parcă încerca să meargă prin întuneric. Până acum, ea și Derek discutaseră despre drumul ei până la compania aeriană, dar cel mai revelator lucru pe care i-l mărturisise fusese că terminase Universitatea Kentucky cu ajutorul unei burse și a unei slujbe la centrala telefonică a facultății. Ea se ocupase de consolă, o antichitate în secolul 21, de la miezul nopții până la 8 dimineața, două nopți pe săptămână. Nu suna aproape nimeni niciodată. Mai mult alerta paznicii campusului când unii studenți rămâneau pe dinafară sau când femeilor le era teamă să meargă singure în camere.
   Mai mult scria referate și-și făcea griji pentru sora ei mai mică și orfelinatul în care Rosemary avea să locuiască până când va termina liceul. Pe atunci, Cassie nu bea alcool. I se păru ceva ironic, având în vedere că mulți colegi de-ai săi trăiau numai cu bere la butoi și vin la cutie.
   Bărbatul se șterse la gură cu șervețelul și apoi se șterse și pe degete.
   - Au zis că abia dacă au schimbat două vorbe cu el. Doar bună ziua și la revedere. Jada crede că s-ar putea să-i fi dus coșul cu pâine cam pe la jumătatea prânzului și să-l fi întrebat dacă vrea o chiflă. Poate că-i dăduse ziarul și-l întrebase dacă îl voia pe cel englezesc sau pe cel franțuzesc. Dar amândouă au zis - când le-am întrebat - că tu ai vorbit mult cu el.
   - De ce le-ați întrebat asta?
   - Pentru că trebuia să știu cine s-a ocupat de tipul ăla și cine a vorbit cu el, dacă nu ele. Și amândouă au zis că tu ai fost. Jada a susținut că te-a ținut ceva de vorbă.
   Cassie nu zise nimic. Era recunoscătoare că Jada îi spusese că Alex o ținuse de vorbă, implicația fiind că el îi acordase mai multă atenție ei, decât ea lui. Adevărul era undeva la mijloc. Dar totuși se întrebă: acesta era momentul în care ar trebui să mărturisească? Să-i spună reprezentantului sindicatului că avea nevoie de un avocat și de ajutorul sindicatului? Să-i spună că exista o femeie, pe nume Miranda, pe lumea asta, care probabil că ar fi avut ceva de-a face cu fondul de investiții al lui Alex, și pe care o văzuse în apartamentul lui Alex de la hotelul Royal Phoenician în acea noapte?
   Dar lăsă momentul să treacă, așa cum făcuse cu fiecare ocazie încă de la început. Derek Mayes voia s-o ajute, dar ea se îndoia că ar exista vreun tip de privilegiu avocat-client între ei doi care ar putea să reziste în fața unei curți judecătorești. Orice i-ar fi spus, s-ar fi întors apoi ca s-o bântuie.
   - Le-am spus celor de la FBI tot ce știu după ce am aterizat, zise ea cu fermitate. Știu că nu a fost mare lucru. Dar a fost doar un pasager într-un zbor ca oricare altul.
   - Da și nu.
   Ea așteptă. Trebui să se controleze ca să nu se lase pe spătar și să-și încrucișeze brațele la piept. Chelnerița îi reumplu ceașca cu cafea, iar Mayes își turnă și ultimele picături de lapte din vasul micuț în cană.
   - Ce înseamnă asta? întrebă ea.
   - Da, pentru tine a fost doar un pasager într-un zbor ca oricare altul, rosti el cu atenție, și o clipă Cassie începu să se relaxeze.
   Felul în care vorbise sugera că nimeni nu știa nimic despre faptul că ea ar fi fost implicată în povestea acestui bărbat.
   - Dar nu cred că a fost un simplu manager de fonduri de investiții. Ieri a fost o zi mai agitată decât mi-ar plăcea mie să fie o duminică de vară. Cred că FBI-ul o să vrea să vorbească din nou cu tine.
   - Cu mine sau cu tot echipajul de la clasa întâi? întrebă ea.
   Își auzi tremurul din voce. I se uscase gâtul.
   - Cu tot echipajul de la clasa întâi.
   - FBI-ul v-a spus asta?
   - Da.
   - De ce?
   - Nu știu. N-au vrut să-mi spună.
   Bărbatul se aplecă în față într-un mod conspirațional.
   - Uite, tu ai petrecut cel mai mult timp cu tipul ăla în avion. Ăsta e adevărul.
   - Și?
   - El a făcut parte din secțiunea ta la clasa întâi. Tu ai fost cea care l-a servit. Nu mă înțelege greșit, celelalte însoțitoare de zbor nu vor să te bage pe tine în bucluc. Dar atât Megan, cât și Jada au zis că voi doi ați pălăvrăgit de fiecare dată când îi aduceai un pahar cu vin sau îi reumpleai ceașca cu cafea. Ai petrecut mult mai mult timp cu pasagerul de la 2C decât cu, nu știu, pasagerul de la 4C spre exemplu.
   - Asta nu e adevărat.
   - Nu ați pălăvrăgit?
   - Nu.
   El ridică din umeri.
   - Uite, chiar dacă ar fi adevărat, de ce să fie asta o problemă?
   - Am fost politicoasă cu el.
   - Vorbesc serios, Cassie. Chiar dacă ai fi flirtat cu el, de ce ar fi fost asta o problemă?
   - Pentru că aș fi dat dovadă de neprofesionalism.
   El chicoti, dar era malițios.
   - Da, însoțitorii de zbor nu flirtează niciodată cu pasagerii, și nici cu piloții. Niciodată.
   Își dădu ochii peste cap.
   - Știi cât de mare e rata divorțurilor la cei cu profesia ta. Cred că de asta însoțitorii de zbor și piloții ajung să se căsătorească... unii cu alții. Sunteți plecați de acasă tot timpul, flirtați tot timpul, stați prin hoteluri tot timpul. Și...
   - Și ce?
   - Și nu vă înțelege nimeni în afară de cei care sunt la fel ca voi. Nu înțelege nimeni ciudățenia acestui stil de viață. Nimeni altcineva nu ar putea înțelege.
   Ea oftă.
   - E inevitabil să ajungem să ne mai și căsătorim. Asta doar pentru că lucrăm împreună. Sunt sigură că oamenii care lucrează în domeniul publicității se căsătoresc cu oameni care lucrează în domeniul publicității, și avocații se căsătoresc cu avocați. În toate profesiile există relații de dragoste.
   - Da, dar nu lucrați cu toții împreună. Asta e chestia. Aproape că nu ai niciodată aceeași oameni în echipaj. Adică tu și Megan cereți aceleași rute, și cred că și ea și Shane cer aceleași rute. Dar au mai fost 10 alți însoțitori de zbor în acel avion către Dubai, și 7 dintre voi nu v-ați văzut niciodată înainte de călătoria JFK/Dubai și probabil că nu vă veți mai vedea niciodată. Sau dacă da, se va întâmpla peste câțiva ani. Și asta nu e valabil doar pentru însoțitorii de zbor. Dacă-i mai punem la socoteală și pe oamenii din carlingă... Când vei mai zbura cu vreunul dintre acești piloți? Peste un an? Doi? Zece? Nu, Cassie, îmi pare rău: nu lucrați împreună.
   - Unde încercați să ajungeți? Am crezut că vreți să mă ajutați.
   - Asta vreau. Și de asta trebuie să fiu sigur că acest om, Sokolov, nu ți-a spus ceva important sau nu ai aflat nimic despre el ce ar trebui să povestești unui avocat sau poate celor de la FBI.
   - Nu.
   - Pentru că până acum FBI-ul a aflat că ai flirtat cu el. Și până acum, ei știu că nu ai luat cina în Dubai cu niciunul dintre ceilalți membri ai echipajului, inclusiv prietena ta Megan. Dacă eu știu asta din niște conversații scurte, ei o știu din interogatorii.
   - De ce contează acest lucru?
   - Poate că nu contează. Dar pentru orice eventualitate: ai ceva să-mi spui ceva despre noaptea acea din Dubai?
   - M-am culcat.
   - În hotelul companiei aeriene?
   - Da!
   - Ai ieșit undeva să mănânci?
   - Nu, răspunse ea, întrebându-se în clipa când silaba îi ieși pe buze dacă vorbise prea repede.
   Sigur fuseseră martori în restaurant. Dar știa și că următoarea lui întrebare avea să fie despre room service.
   - Deci ai comandat mâncare în cameră?
   - Nu.
   - Nu ai mâncat?
   - Nu m-am simțit prea bine. Am mâncat niște alune din minibar. Apoi am adormit.
   Nu credea că așa ceva ar fi putut fi verificat. Cât de bine putea să monitorizeze hotelul starea minibarurilor?
   - Deci nu ai ieșit?
   - A spus cineva că am ieșit?
   - Mie nu.
   - Bine atunci.
   - Dar potrivit declarațiilor a două angajate ale companiei aeriene care au fost la aceeași clasă cu tine, ai flirtat cu Alex Sokolov. Și apoi se pare că nu ai fost cu nimeni din echipajul de zbor în acea noapte. Cu nimeni. Pur și simplu, ai dispărut...
   - În camera mea de hotel! se răsti ea, întrerupându-l.
   Văzu peste umărul lui Mayes că vorbise prea tare, pentru că doi bărbați mai în vârstă care luau micul dejun la masa de alături se întorseseră, capetele lor rotindu-se ca cele ale bufnițelor.
   Mayes își desfăcu mâinile, ridică palmele în sus și se lăsă pe spate.
   - Am priceput, zise el. Am priceput. Dar din ce credem noi, FBI-ul o să vorbească cu pasagerii care au stat lângă Sokolov în acea noapte, și e posibil ca unul sau mai mulți să menționeze că tu și bărbatul acela ați fost prietenoși unul cu celălalt. Încă nu știu dacă Sokolov provenea dintr-o familie bogată sau cu relații bune, sau dacă nu era ceea se susținea el că e. Nu știu ce făcea, de fapt, în Dubai. Poate chiar era o întâlnire cu niște investitori. Dar povestea asta are picioare, așa că vreau să fiu sigur că o să faci trei lucruri. Bine?
   - Bine. Spuneți-mi.
   Spera că minciunile și frica ei să fie interpretate greșit, ca o ofensare.
   - Vreau să-ți iei un avocat.
   - Nu-mi permit un avocat! izbucni ea, deși își amintea foarte bine cum jurase în apartamentul de hotel din Dubai că își va găsi unul dacă se va întoarce în America. Abia dacă-mi permit apartamentul unde stau. Știți cât câștig. Sunt falită. Cu toții suntem faliți. Avem nevoie de mai mulți bani decât avem.
   - La fel ca toată lumea, așa că relaxează-te. Pot să te ajut să-ți găsești un avocat pe care să ți-l poți permite. Nu e mare lucru. Cu asta ne ocupăm noi.
   - Nu spun da - pentru că nu înțeleg de ce am nevoie de unul - dar ce altceva?
   - În al doilea rând, vreau să mă ții la curent cu tot ce se petrece. Din nou, asta ca să te putem ajuta.
   - În regulă.
   - Și în al treilea rând, vreau să mă anunți în secunda în care te sună un reporter.
   Nu-și imaginase că ar putea fi contactată de un reporter. Dar își dădu seama că fusese naivă. Normal că ar putea să se întâmple asta, mai ales dacă Sokolov provenea dintr-o familie sus-pusă sau nu era tocmai managerul unui fond de investiții.
   - Sigur, pot să fac toate astea, fu ea de acord.
   Și probabil, din cauza imaginii care îi apăru în minte cu un reporter care-i vâră o cameră de filmat în față sau a faptului că în apropiere de masa lor stătea o persoană care citea ziarul New York Post, Cassie adăugă:
   - Și dacă aveți numele unui avocat, mi-ar prinde bine. Ieftin, dar bun. Dar spuneți-mi ceva.
   - Ia zi.
   - Dacă Sokolov nu era un fel de manager financiar, atunci ce era? Un spion?
   - Avea o slujbă care implica multe călătorii. Asta e o acoperire bună pentru multe lucruri.
   - Ăsta e un da? Ar fi putut să fie spion american?
   - Sau rus. Sau german. Sau israelian. Sau sud-african. Nu știu. Poate că era un fel de intermediar sau curier.
   Se gândi la cartea pe care o cumpărase ieri.
   - Avea acest lucru în ADN-ul său de rus, măcar puțin.
   Când pronunță cuvântul ADN, simți din nou niște săgeți de îndoială și de frică: din cauza rujului ei. Rujul pe care îl pierduse undeva în Dubai; rujul pe care era posibil să-l fi uitat în camera 511.
   Își imagină cum un criminalist îl ridică de pe podeaua camerei de hotel cu niște clești și-l aruncă într-o pungă de plastic transparentă.
   Acela era pistolul fumegând.
   Și mai era ceva: un balsam de buze. Un balsam de buze cu sigla companiei ei aeriene. Sigur, era ceva universal, dar îi plăcea și-l folosea. Avea miros de nucă de cocos. Când își golise geanta înainte s-o arunce în Dubai, nu-l văzuse nici acolo. Uneori, înainte să-și dea cu ruj, își hidrata buzele cu acel balsam. Făcuse asta și în camera 511? Exista un balsam de buze pe undeva în acea cameră care să fi avut atât sigla companiei aeriene la care lucra, cât și ADN-ul ei?
   - Poate că e chiar atât de simplu, spuse Derek, referindu-se la Sokolov. Poate că e de la FSB.
   - Nu știu ce e asta.
   - Înainte era KGB. Serviciul Federal de Securitate al Federației Ruse. Contraspionaj. Chestii de spioni. Adesea, chestii de spioni foarte murdare.
   - Dar tot mi s-a părut groaznic de american mie, îi spuse ea, sperând că Mayes nu-i auzise micul tremur din voce.
   - Asta nu înseamnă nimic. Dacă ești sub acoperire, trebuie să pari american. Dar ce știu eu? Ar putea la fel de bine să fie de la CIA. Sau poate că era un escroc nenorocit care vindea arme. Sau fete. Sau droguri. Știi, orice o fi făcut el, probabil că nu avea nicio legătură cu spionajul. Zic și eu, poate că nu era ceea ce susținea, judecând după modul în care a fost omorât.
   - Parcă un ofițer de poliție din Dubai a zis că a fost un jaf, nu?
   - Nu a fost un jaf.
   - Serios?
   - Nu a fost furat nimic.
   - De unde știți asta?
   Bărbatul ridică din umeri.
   - Am întrebat. Am întrebat-o pe agenta FBI care a interogat-o pe Megan. Femeia n-a vrut să-mi zică mare lucru, dar a zis că nu s-a furat nimic. Cel puțin asta cred ei. Portofelul lui, ceasul, cardurile de credit, erau toate acolo, potrivit șefului FBI din Emiratele Arabe Unite. Calculatorul, de asemenea. La fel și servieta.
   Lui Cassie îi venea să-și dea una, pentru că nu-i trecuse prin cap să fure portofelul și ceasul de mână al lui Sokolov și să le arunce în același coș de gunoi din Dubai în care aruncase buretele, săpunul și cioburile de la sticla de Stolichnaya. Nu-i trecuse prin cap să sugereze că moartea bietului om fusese provocată de un jaf. Dar apoi își aduse aminte de o expresie care a tot fost dezbătută în facultate, în timpul cursului de filozofie: nu poți demonstra ceva negativ. În cele din urmă, clasa întreagă decisese că poți. Dar expresia îi rămăsese întipărită în minte.
   - Ei bine, dacă a fost furat ceva, nu s-ar afla în camera de hotel, și nu ați ști că a dispărut, propuse ea.
   - Sunt de acord. Sunt sigur că autoritățile din Dubai, atât ale noastre, cât și ale lor, vor inventaria cât se poate de bine lucrurile lui Sokolov. Sunt sigur că discută cu toți de la hotel. Sunt sigur că discută cu toți cei care ar fi trebuit să fie la ședință cu el - asta în cazul în care chiar a existat o ședință. În orice caz, mie mi se pare destul de clar: nu a fost un jaf de hotel care s-a sfârșit cu o crimă. Asta a fost o execuție.
   Cuvântul plutea în aer. Ea privi în jos la resturile de ouă moi și firimiturile de pâine prăjită din farfuria reprezentantului sindicatului. Probabil că Mayes avea dreptate, aproape sigur avea dreptate. Ea își amintise de zeci de ori cât de ușor i-ar fi fost ucigașului să-i reteze și ei gâtul. Și totuși persoana aceea nu făcuse asta. Îi cruțase viața. Dar nu va reuși niciodată să-și șteargă din amintiri imaginea acelui cadavru în pat, atât de rece și de nemișcat.
   Nu va uita niciodată tot acel sânge.
   - Cassie?
   Ea ridică privirea.
   - Mi s-a părut că te-am pierdut, zise Mayes. Chiar voiam să pocnesc din degete. Știi tu, să te trezesc din transă.
   - Îmi cer scuze.
   - Ești bine?
   - Da. Sunt bine.
   El se lăsă pe spătar și zâmbi. Își încrucișă brațele la piept.
   - Nu sunt sigur dacă ești bine, răspunse el. Dar știi ceva?
   Ea așteptă.
   - Am o presimțire că un biet tip mort pe care l-ai întâlnit o dată într-un avion e cea mai mică problemă a ta.
   - Cred că ar trebui să mă simt insultată.
   - Nu e vorba de asta. Vorbesc în calitate de om bătrân care și-a dorit să fie tată și nu a fost niciodată.
   Bărbatul ridică nota de plată pe care o lăsase chelnerița pe masă - Cassie se întrebă, când se întâmplase asta, pentru că nu-și aducea aminte s-o fi văzut pe chelneriță întorcându-se la masa lor - și-l privi pe Mayes îndreptându-se spre casier ca să plătească.

   În acea noapte, singură în apartamentul ei, Cassie deschisese sticla de Chianti și se jucase cu vinul, rotindu-l într-un pahar pictat de mână.
    Făcea parte dintr-un set pe care Rosemary i-l făcuse cadou cu mulți ani în urmă, înainte să-și dea seama că probabil n-ar trebui să-și încurajeze sora mai mare să bea. Paharele aveau orhidee albe care se ridicau de la bază și până la buză, petalele având un aer erotic și luxuriant. În timp ce-și bea prima înghițitură, telefonul bâzâi scurt și observă că a primit un mesaj de la Buckley. O întreba ce mai face.
   Apoi spunea că regreta faptul că petrecuseră atât de puțin timp împreună, înainte ca el să plece duminică dimineața, și spera că avea s-o revadă când se va întoarce în New York. Ea nu răspunse, dar nici nu-i șterse mesajul. De obicei asta ar fi făcut. De obicei, când agăța un tip într-un bar, exista un spațiu gol în memoria ei - de o oră, două, sau chiar 10 - despre care nu voia să mai audă la o a doua întâlnire.
   Poate că nu ștersese mesajul de data aceasta, se gândi ea, pentru că deși se îmbătase cu Buckley, nu accelerase atunci când atinsese viteza unu de beție și nu dăduse în amnezie cu o putere explozivă.
   Așa că mâine poate avea să-i răspundă la mesaj. Sau poate că nu.
   Probabil nu. Dar păstră mesajul în telefon și-și spuse că asta sugera o evoluție, o imposibilitate presupusă la vârsta a doua când, în teorie, nimeni nu se mai schimba. Se gândi că era frumos din partea lui să sugereze că se despărțiseră prea rapid duminică dimineața. De fapt, ea se despărțise prea rapid de el.
   Ironia amneziei la băutură era următoarea: trebuia să ai o toleranță la alcool spectaculoasă ca să nu-ți mai aduci aminte lucruri.
   Amatorii picau lați cu mult timp înainte ca hipocampusul - acele straturi din materia cenușie în care se creează amintirile - să adoarmă. Ea era profesionistă. Pierderile parțiale de memorie aveau loc atunci când nivelul de alcool din sânge atingea magicul 0,2; pierderile totale de memorie se întâmplau când duceai numărul la un 0,3 impresionant, de necontestat. În timp ce nivelul pentru condus sub influență era doar o fracție a acestor numere: 0,08.
   Se gândi s-o sune pe Paula, una dintre prietenele ei care întotdeauna putea să țină pasul cu ea la băutură, indiferent dacă era vorba de vin, tequila sau lichiorul Drambuie. Paula avea o preferință ciudată față de Drambuie: se datora vremii când se îmbăta cu cocktailul MacKinnon al tatălui ei, prin clasa a noua și a zecea.
    Când Cassie era cu Paula, plictiseala dispărea și parcă amândouă plonjau din cer. Pentru femeile și bărbații din jurul lor, totul părea un haos - vorbeau prea mult, dansau prea agresiv, se certau cu o chelneriță sau un barman din cauza muzicii sau pentru că ploua afară - dar erau sufletul petrecerii, nu-i așa? Probabil că da. Și totuși, în momentele ei de luciditate de a doua zi, se întreba dacă nu cumva ele absorbeau toată energia din încăpere.
   Motiv pentru care avea și prietene ca Gillian. Gillian bea, dar ca o persoană rezonabilă. Nu se îmbăta, așa că Gillian era cea care-i lua geanta lui Cassie la sfârșitul serii, când o lăsa agățată pe spătarul vreunui scaun, sau cea care-i spunea tipului ciudat și agresiv cu tatuaje pe față să o lase în pace Cassie.
   Dar, până la urmă, nu sună pe nimeni și nu dădu mesaj nimănui.
   Nu în noaptea aceasta. În schimb, deschise laptopul pe blatul din bucătărie și stătu în fața lui în timp ce-și bău vinul. Venise timpul să afle tot ce putea despre americanul mort în Dubai. Venise timpul s-o caute pe Miranda. Decise să înceapă cu rețelele de socializare. Acolo putea să citească despre Alex Sokolov și poate să o descopere pe Miranda printre urmăritorii sau prietenii lui.
   Alex menționase că avea conturi pe Facebook, Twitter și Instagram, deși spusese că le folosea rar. Cassie descoperi imediat că dispăruseră, asta dacă existaseră vreodată. Nu-l găsi nici pe LinkedIn și nici pe Tinder. Presupuse că familia lui îi ștersese paginile, dar se gândise și dacă Derek Mayes ar putea avea dreptate și Sokolov fusese, într-adevăr, spion. În acest caz, probabil vreo agenție guvernamentală (una a noastră sau una a lor, se gândi ea sumbră) făcuse ca paginile să dispară.
   Din păcate, asta însemna și că nu putea să caute printre prietenii lui de pe Facebook și nici printre urmăritorii de pe Twitter. Trebuia să sape mai adânc. Așa că schimbă tactica și începu să caute pe diverse site-uri de călătorii și știri, ca să găsească articole despre crimă.
    Erau destule, deși niciunul nu era mai lung și doar confirmau ceea ce-i spusese el despre familia lui: era singur la părinți. Iar aceștia locuiau în Virginia. Era prezentată slujba lui de manager al unui fond de investiții. Ce era cel mai ciudat la aceste articole?
   Niciunul nu menționa o angajată a companiei Unisphere sau o investitoare pe nume Miranda, care să fi declarat că văzuse o femeie în apartamentul lui Alex înainte ca acesta să fie executat.
   Își aduse aminte că el îi spusese în treacăt că pe mama lui o chema Harper, iar Cassie reuși să-i găsească imediat pagina de Facebook. Pe jumătate se așteptase să vadă o poză cu Alex și o postare disperat de tristă scrisă în memoria lui, postarea unei mame pentru fiul ei. Dar nu exista așa ceva.
   Harper Sokolov nu mai postase nimic de o săptămână, de când pusese o poză cu ea, soțul ei și încă un cuplu, îmbrăcați cu toții în haine albe de tenis pe terasa unui club de țară. Arăta împlinită și atletică, și-i stătea bine în rochia scurtă, Cassie îl văzu pe Alex în zâmbetul ei. O căută pe Miranda în lista de prieteni ai femeii, deși nu credea că o va găsi acolo: dacă Alex o întâlnea pentru prima dată în acea noapte în Dubai, de ce să o știe mama lui? Dar trebuia să verifice. Așa cum era de așteptat, nu exista nicio Miranda în lista de prieteni a lui Harper.
   Mai departe, Cassie intră pe site-ul Unisphere și tastă cuvântul „Miranda” în bara de căutare. Nu apăru nimic. Compania era prea mare ca să aibă publicată o listă cu angajații. Dar era totuși o listă cu birourile din toată lumea, și deși nu aveau site-uri individuale, exista o listă cu numere de telefon. Aruncă o privire ceasului de pe cuptor și își dădu seama că, deși erau cu opt ore înainte ca fus orar, sigur nu era nimeni la biroul din Dubai. Dar putea să sune mai târziu și să întrebe de Miranda. Să vadă ce se întâmplă.
   Își umplu paharul a treia oară și puse cartea de vizită a lui Mayes chiar lângă cea a lui Frank Hammond, pe frigider. Mâzgălise pe ea numărul de telefon al avocatei recomandate de el, o femeie cu un nume melodios, Ani Mouradian. Nu o contactase niciun reporter.
   FBI-ul nu o contactase din nou. Încercă să se convingă că Derek Mayes se înșelase și nu va mai fi contactată de FBI niciodată și nici nu va fi nevoie s-o sune pe Ani Mouradian. Dar se gândi că ar trebui să fie beată criță ca să creadă asta, așa că umplu cada ca să se spele și-și luă sticla, paharul și telefonul în baie. Nu avea niciun motiv să rămână trează: era singură și nu se mai atinsese de alcool din primele ore ale acelei dimineți de duminică.
    Trecuseră 42 de ore. Aproape două zile.
   Când se băgă în spuma din cadă, închise ochii și încercă să se piardă în acea baie - să-și curețe mintea era mai important decât să-și curețe corpul în noaptea aceasta - dar era imposibil. Se tot gândi la Alex și se întrebă ce s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi sunat la recepția hotelului. Dar știa. Cel puțin credea că știe. Toată lumea ar fi crezut că îl omorâse pe bietul om - ceea ce, trebuia să recunoască, ar fi fost foarte greu de negat - și ar fi ajuns la închisoare, în Dubai. Ar fi ajuns să cunoască o persoană de la ambasadă foarte bine, probabil din spatele gratiilor.
   Observă că oja de pe unghii semăna cu Chiantiul și că începuse să se cojească. Va trebui să-și facă manichiura mâine. Avionul spre Roma nu pleca decât la ora 7 seara, așa că putea să doarmă până târziu, să se ducă la sală și apoi la salon. Simplu ca bună ziua.
   Se întinse și-și lăsă paharul de vin jos pe podea, lângă cadă, și-și luă telefonul. Se hotărî să caute pe Twitter articole noi despre Sokolov, să vadă dacă îi scăpase ceva, și trecu peste cele care deja fuseseră publicate cu o zi în urmă și pe care le citise mai devreme în bucătărie. Dar apoi văzu un tweet de la o agenție de știri din Dubai, care fusese postat cu doar câteva secunde în urmă. Apăsă pe link și imediat simți cum i se face rău, ca și cum s-ar fi aflat într-un avion ce cădea de la trei mii de metri. Iat-o. Apărea de două ori chiar. Erau două poze cu ea.
    Era greu de recunoscut - cel puțin nu din prima, pentru că pozele erau neclare, făcute de camerele de supraveghere ale hotelului din Dubai, și pentru că în ambele poze purta ochelari de soare și eșarfa pe care o cumpărase de la aeroport când aterizaseră. În prima, era în holul de la intrare, întâlnindu-se cu Sokolov înainte să meargă să ia cina; erau aproape de intrare și-l ținea de braț. Zâmbea; amândoi zâmbeau. În a doua, era singură, ieșind din hotel a doua zi. De data aceasta, ținea maxilarul încordat.
   Probabil că eșarfa îi făcuse pe anchetatori să o remarce a doua oară. Ochelarii de soare erau destul de comuni, de la firma Ray-Ban - cu rame negre clasice. Dar eșarfa? Era deosebită. Avea un arabesc în roșu și albastru, cu un mănunchi mare de onduleuri și palmete în centru, iar de-a lungul celor patru laturi altele la fel, dar mai mici. De asemenea, avea și un număr de ciucuri mici și roșii. Imaginile erau în alb și negru, dar modelul era viu.
   Fusese cu Megan și Jada când o cumpărase. O purtase când se întorsese la hotelul companiei aeriene. O purtase în mașină vineri dimineață, și o văzuse tot echipajul.
   Articolul spunea că femeia nu era considerată suspectă, dar era căutată pentru a fi interogată. Nu era suspectă? Ridicol. Bineînțeles că era.
    Aceea era o poză cu ea și Sokolov la hotel noaptea, iar cealaltă o poză cu ea când pleca de la hotel singură a doua zi dimineața.

...................................................