Vorbe de dragoste, B.J. James

 1-4
Prolog

      Un Porsche sport strălucitor se grăbea spre adâncurile nopții. Înghițea milă după milă în viraje strânse, înclinându-se lansat când într-o parte, când într-alta.

   Viteza îl făcea să se simtă în largul său, o perfecțiune a tehnicii, asemănătoare unei săgeți albastre străfulgerând orizontul, în timp ce ultima rază a asfințitului se stingea pe cer. Lumina farurilor luneca pe șoseaua umezită de ploaia trecătoare, pentru a sări apoi nebunește peste parapeți și peste pinii înalți.

   Șoferul accelera din ce în ce mai puternic în curbele periculoase, care se înșirau una după alta. Repede, tot mai repede, înghițind clipele, mașina ajunsese să fie o umbră în noaptea de catifea.

   „Redu viteza, nebunule!” rosti printre dinți șoferul unui Seville negru.

   Mergea în urma Prosche-ului, la o distanță rezonabilă, nedezlipindu-și privirea de luminile lui de poziție, ce se mișcorau rapid sub efectul goanei. Stăpânea la fel de bine virajele, dar era mai prudent și rula constant, fără accelerări bruște și fără acte de bravură.

   Dezastrul nu s-a produs din vina mărcii Prosche. Eroarea umană și judecata greșită au avut mai multă greutate decât calitățile mașinii. Un viraj luat mult prea strâns, viteza neadecvată și drumul alunecos au generat împreună catastrofa.

   „O, Dumnezeuele! Nu!”

   Cu o groază de nedescris, șoferul mașinii din spate văzu cum Prosche-ul albastru ieși din curbă și zbură în imensitatea cerului fără stele. Lovi parapetul de piatră cu o forță devastatoare și se zdrobi apoi de roca masivă. Rămase acolo o fracțiune de secundă, după care se rostogoli de câteva ori. Ca un proiectil lent, reteză copaci și tufișuri, mătură din cale măceșii și rugurile de mure. Metalul scrâșni pe stâncile de granit cu un vuiet agonizant. O ultimă rostogolire și masa informă de metal rămase nemișcată chiar deasupra unui pin înalt și drept.

   Se așternu o tăcere stranie din care răzbătea doar clipocitul benzinei ce se scurgea din rezervorul spart, impregând aerul cu mirosul ei. Balta se mări treptat, în cercuri concentrice, apoi răbufni în fumul bătut de o pală de vânt. De-a lungul versantului se împrăștiară focuri. Scânteile produse de frecarea cu roca deveniră flăcări.

   Din mașină nu se auzea niciun sunet. Numai clipocitul continuu al benzine, iar acum, pocnetul devastator al focului întrerupeau tăcerea. Era doar o problemă de timp ca flăcările, din ce în ce mai mari, să întâlnească șuvoiul de benzină. Atunci nimic nu ar fi putut opri flăcările de la distrugerea a ceea ce fusese odată opera măiestriei și a puterii.

   Zgomotul tăios al unei portiere trântite sparse insula de liniște. O siluetă masculină apăru la marginea parapetului.

   Un moment rămase nemișcată la vederea priveliștii.

   - Ajută-mă, Doamne!

   Apoi, fără să mai ezite o clipă, se lansă în jos, cu pași săltați. Spinii îi agățau hainele și-i zgâriau pielea, pătrunzându-i în carne. După ce prinse viteză, pietrele începură să se disloce sub picioare și să se rostogolească împreună cu el. Dovedind o abilitatea uluitoare ajunse jos fără să alunece ori să cadă.

   Când flăcările începură să cuprindă rugul de mure din preajma Porsche-ului, era deja lângă mașină. Cursa nu era câștigată încă, dar nici pierdută definitiv nu era.

   Metalul încins îi ardea degetele. Mai trase de câteva ori cu disperare, dar portiera care se strivise ca un burduf uriaș de acordeon nu se deschise. Căută în jur după un băț, o piatră, orice, care să-i servească drept pârghie. Nu găsi nimic.

   Pentru a câștiga timp, își băgă mâinile în pantofii eleganți și stinse astfel o parte din flăcările care se apropiaseră prea mult de benzina scursă, aproape acoperind rezervorul.

   Mulțumit că a reușit să țină piept soartei nimicitoare, îndepărtă câteva dintre bucățile de geam.

   Era greu să ajungă la corpul prăbușit pe ceea ce fusese cândva un scaun din piele albă, dar își încordă toate puterile. În timp ce se strecura încet prin spărtură, trăgând cu grijă omul spre el, un ciob ascuțit de sticlă îl crestă adânc sub una dintre coaste.

   Fără să țină seama că avea mâinile arse și pline de răni, îl luă în brațe pe bărbatul din mașină și, cu o agerime surprinzătoare, se îndepărtă de foc. Își cără povara la o distanță sigură unde o lăsă cu grijă pe pământ.

   Preocupat de examinarea omului aflat în pericol nu observă că flăcările își atinseseră ținta.

   O explozie neașteptată și puternică mătură locul unde era mașina și transformă Porsche-ul albastru într-un infern. Flăcările se ridicau tot mai sus, într-un nor negru de fum și-ntr-un val de funingine.

   Cu mișcări delicate, îndreptă picioarele rănitului și-i șterse sângele de la gura strivită. Apoi, încercă să urce povârnișul, că cheme pe cineva în ajutor. A fost oprit însă, la primul pas, de o voce care-i îngheță sângele în vene.

   - Jake!

   Era un glas stins, ceva mai mult decât o șoaptă, dar nu părea omenească.

   - Jake! Jake! Unde ești? Nu te văd?

   Rănitul se lupta disperat și plin de durere ca să se ridice.
   Dintr-o săritură tânărul a și ajuns lângă accidentat.

   - Sunt aici, i-a răspuns încet. Ești rănit grav. Mă duc după ajutor.

   - Nu!

   L-a prins cu o mână însângerată de pieptul cămășii.

   - Nu mă părăsi!

   - Trebuie! N-am să lipsesc mult, îți promit.

   I-a îndepărtat încet mâna și s-a ridicat din nou.

   - Te rog! Nu! Nu mă lăsa în întuneric! Te rog!

   Vocea se stinse. Apoi, cu puterea pe care i-o dădea spaima, se înălță din nou, într-o respirație gâfâită:

   - Jake!

   - Sunt aici.

   - Frig... așa de frig.

   În clipa următoare, bărbatul se lăsă în genunchi și luă în brațe trupul slăbit. Încercă să însuflețească prin propria lui căldură flacăra de viață care abia mai pâlpâia. Un timp nu a simțit decât respirația grea a omului din brațele sale. Sufletul lui Jake era plin de milă și de neputință.

   - Jake?

   - Șșșt... Nu vorbi! Păstrează-ți respirația!

   - Nu-i nevoie. Mi-am revenit.

   Un oftat adânc i se înăbuși în piept, urmat de un geamăt de durere. Așteptă să treacă, în timp ce corpul i se convulsionă de durere. Apoi începu să se relaxeze și să-și recapete respirația încă slăbită.

   - Nu-i așa de rău să mori, murmură slăbit.

   Își umezi buzele și își încordă ultimele puteri.

   - Dar... dar Kelly. De Lydia vei avea tu gijă, dar Kelly? Oh, Doamne.

   Trăsăturile i se schimonosiră de durere și emoție. Degetele însângerate se agățau surprinzător de puternic de cămașa lui Jake. În privirea încețoșată i se citeau eforturile de a rămâne conștient.

   - Nu mai vorbi! spuse imediat Jake. Rezistă! Trebuie să fi văzut cineva focul. O să vină cineva. Ne va ajuta. Rezistă!

   Brațele lui puternice strângeau cu blândețe corpul lovit.

   - Trebuie să vorbesc... să spun... trebuie...

   Respirația sacadată îi fu întreruptă de un nou spasm, care îi încordă buzele însângerate.

   - Jake!

   Panica dădu mai multă forță vocii sale stinse:

   - Nu te văd. Unde ești?

   - Aici. Am fost tot timpul aici.

   - Du-te la ea! Îi sunt atât de îndatorat. Găsește-o! Spune-i, roag-o să mă ierte. Te rog, ajută-mă... pentru ultima oară! Ajut-o pe Kelly!

   - Șșșt...

   Jake îi netezi părul șaten deschis:

   - Am s-o găsesc.

   - Promite-mi!

   Cuvântul acesta a fost ca o ultimă răsuflare. Mâna i-a căzut moale, lăsând o dâră de sânge pe cămașa albă. Capul i-a căzut pe piept, iar ochii i s-au închis pentru totdeauna...

   Șuieratul unei sirene îndepărtate sparse liniștea. În câteva clipe, pe drumul de deasupra se auziră voci și sclipiră lumini.

   Jake era încă cu totul rupt de ceea ce se petrecea în jurul lui. Fața, luminată de flăcările mașinii arzânde, îi era chinuită de durere.

   - Uitați-vă într-acolo! Deși plouă, benzina tot mai arde! exclamă o voce tânără.

   - Va trebui ceva apă, ca să-și potolească setea uscăciunea asta de foc, a răspuns mai aproape o voce mai în vârstă. Ploaia a făcut drumul alunecos!

   - Haideți să coborâm!

   Pe Jake l-au găsit în stare de șoc. Strângea corpul neînsuflețit și își șoptea neîntrerupt promisiunea.

   - E-n regulă, domnule. Puteți să-i dați drumul. Avem noi grijă de el.

   - Doamne, uitați-vă la mâinile lui!

   - Domnule!

   Jake nu răspunse. Nu recunoștea pe nimeni și mintea lui refuza să creadă cele întâmplate.

   - Ușurel!

   Mâini atente îi desprinseră degetele arse.

   - E-n regulă. Vom avea noi grijă de el.

   Fără nicio opoziție, Jake îngădui infirmierilor să-i ia fratele în brațe. În spate se auziră voci șoptite într-un limbaj de specialitate.

   - Pentru acesta nu se mai poate face nimic.

   - Nu. Mai bine să-l examinăm pe celălalt. Mâinile lui sunt un dezastru... Domnule, puteți veni cu noi? Vă vom îngriji imediat.

   Atent să nu-i atingă mâinile numai răni, doctorul îl ridică pe Jake în picioare. Pe drum, privirea fixă a lui Jake nu s-a ridicat de pe cearșaful care acoperea brancarda din fața.

Capitolul 1

   Când nota finală a ultimului cântec din acea seară s-a stins, Kelly și-a lăsat degetele obosite pe claviatură.

   A rămas tăcută, la fel ca rezonanța care umpluse încăperea cu câteva clipe înainte. Pierdută în mare de sunet, stătea nemișcată, prea obosită ca să-și mai îndrepte spatele sau ca să-și caute liniștea.

   Cântase neîncetat ore întregi, onorând cererile, râzând și vorbind, zâmbind la glumele clienților. Nu era nimic neobișnuit pentru clienți să se apropie de pian și să stea o secundă lângă femeia cu părul auriu care zâmbea tot timpul Fața ei calmă și senină, în ciuda pistruilor, inspira încredere.

   Clientul obișnuit, cel ce frecventează barul de luni sau chiar de ani de zile, și-ar fi putut da seama că pianista Kelly O`Brian avea necazuri. Observând-o cu atenție, ar fi constată schimbări vizibile în viața ei. Niciodată n-a fost auzită plângându-se, nici cerând ajutor cuiva. Seară de seară era aici, la pianul ei, cu un zâmbet prietenos pe buze, cu părul ondulat, strălucind în lumină.

   Acum, Kelly nu zâmbea. Se uita la mâinile care-i tremurau. Deși nu voia s-o facă, întoarse capul încet și se uită la bărbatul care o privise nemișcate toată seara.

   Era liniștită acum. Își dădea seama că era un străin, cineva aflat acolo doar în trecere. Mai devreme, crezuse, pentru o clipă, că e Scott.

   Când ochii lor s-au întâlnit, a străpuns-o un fior dureros, dar acum putea să vadă că e mai înalt, mai pătrunzător, cu privirea mai rece decât a lui Scott.

   Se uita la ea calculat, ca și cum ar fi fost un obiect, nu o ființă. Poate un obiect de oarecare valoare.

   Își desprinse privirea și se uită în altă parte, incapabilă să sfideze ochii penetranți fixați asupra ei.

   Nu-i păsa de el, în ciuda asemănării cu Scott și a faptului că o fixa continuu.

   Nick`s Piano Bar and Grill era un bar tipic de cartier. Avea mese mici, acoperite cu fețe de masă în carouri, lumânări lângă sticlele de vin și un afiș la intrare, care promitea o petrecere însuflețită toată noaptea.

   Era un loc plăcut, dar nu unul potrivit pentru un bărbat atât de elegant. Era foarte bine îmbrăcat, într-un costum gri-fer.

   Prețul lui, se gândea Kelly, cu tristețe, ar putea acoperi chiria ei pe câteva luni.

   Linia lui punea în evidență corpul numai fibră, văzându-se limpede, chiar și în lumina slabă, că e frumos și zvelt. Părul castaniu ondulat cu reflexe aurii era pieptănat cu grijă și părea nepotrivit cu fața imobilă.

   Poate că, se gândi ea în timp ce un surâs imperceptibil i se așternu pe buze, nu voia să rămână neted și se încrețea, în ciuda tuturor eforturilor bărbatului de a-l întinde.

   Părea un om sigur pe el. Nasul clasic, bărbia frumos tăiată și umerii bine făcuți, toate trădau siguranța de sine. Toate, mai puțin părul cârlionțat.

   În starea ei de nervozitate, Kelly aproape chicoti uitându-se la el.

   Știa că se înșală, dar semăna izbitor, într-un mod revoltător, cu Scott.

   Cum putea oare un om atât de evident sănătos și puternic să-i amintească de bolnăviciosul Scott? Nu. Nu era nimic din Scott în acest om. Și totuși... Nu. Kelly îngropă acest gând adânc în sinea ei.

   Împotriva voinței sale, ochii i se ațintiră din nou asupra lui și se minună cum ajunsese aici. Tocmai în această parte a orașului. Și de ce chiar în acest bar? Nu era locul potrivit pentru el. Nu era omul cărua să-i placă zgomotul.

   Kelly se analiză rapid, amețită de propriile gânduri. Cum putea oare să-l judece după croiala hainei ș după gropița arogantă din bărbie?

   „Ai grijă, fetițo!” își spuse în sinea ei. „Curând vei avea chiar tu nevoie de terapie prin muzică.”

   - Kelly!

   Ridică privirea și-l văzu pe Nick stând în fața ei. În ochii lui căprui și blânzi se citea îngrijorarea.
   Îi puse tandru mâna pe umăr:

   - Pari obosită în seara asta. Vrei să-ți chem un taxi?

   - Mulțumesc, Nick. Am nevoie de mișcare. Merg pe jos.

   Încercă să-i zâmbească, mângâindu-i mâna.

   - Ești sigură?

   - Da, Nick.

   El o luă de mână, dar reununță imediat și se îndepărtă. Kelly îl urmări cu privirea cum trece printre mese și-și salută clienții, majoritatea prieteni sau vecini.

   Nick fusese salvarea ei. Ce s-ar fi întâmplat cu ea fără acest om mărunțel și plin de vioiciune? El i-a redat vechea ei profesie și, odată cu aceasta, încrederea în sine. El a fost cel ce-a convins-o că acest loc de muncă este al ei atâta tip cât va fi în stare să-i facă față.

   Va mai putea oare continua 9 săptămâni? Trebuie. Are neoie de fiecare bănuț. Dacă va fi cumpătată, poate că va reuși.

   Cu siguranță că Nick îș dăduse seama că numai lipsa banilor o făcuse să refuze taciul, și nu nevoie de mișcare. Ar fi fost bucuros să-l plătească el, dar delicatețea îl împiedica să-i facă o asemenea propunere. Știa că dorește să-și păstreze puțina mândrie care mai rămăsese neatinsă în ea.

   Jake Caldwell mai că nu se atinsese de băutura ce se afla de aproape o oră în fața ea.

   Toată seara fusese imun la veselia și conversația din jur. Își concentrase întreaga atenție asupra femeii de la pian. Pe afișul de la intrase scria că se numește Kelly O`Brian și că interpretează seară de seară cântece la solicitările ascultătorilor. Nu era deosebit de talentată, dar cânta corect, într-un stil foarte personal.

   O urmărise cum calmase atmosfera din bar cu melodiile melancolice de dragoste, apoi cum îi făcuse pe oameni să râdă și să aplaude cântecele vesele, ritmate.

   Îi privise umerii firavi și brațele ușoare mișcându-se grațios pe când degetele alergau pe claviatura pianului.

   Părea neobișnuit de mică, dacă o priveai pe deasupra capacului lăcuit al instrumentului a cărui întunecime oglindea chemarea ei tainică. Nu era frumoasă, dar părul ei auriu cădea greu ca o coroană în lumina ce-i juca pe fața serioasă. Când zâmbea, îți lua respirația și te făcea să te pierzi în aura din părul ei.
   Tot ce-o înconjoară e absolut obișnuit, se gândi el, privind prin încăpere. Totuși, nu e tipul comun de femeie. Seninătatea și grația elegantă contrastau cu voluptatea țipătoare a femeilor pe care le alegea Scott de obicei.

   Jake se înfioră, gândindu-se la viața plină de deșertăciune a fratelui său.

   Până la 32 de ani, Jake și-a petrecut o bună parte din timp căutând să-l recupereze pe Scott din brațele femeilor. Seducător și plăcut la înfățișare, Scott a învățat de timpuriu cum să cucerească femeile. Le-a iubit pe toate, de la inocenta simpluță la sofisticata calculată, dar fără să se angajeze afectiv prea mult.

   De 2 ani, Jake nu s-a mai amestecat în afacerile amoroase ale fratelui său. Era sătul până peste cap de escapadele lui Scott și s-a hotărât să nu se mai implice niciodată.

   Totuși, iată-l acum într-un bar de mâna a doua privind-o pe misterioasa Kelly.

   Toată seara a studiat atmosfera acestui loc, ochii lui pătrunzători nescăpând nicio mișcare. Cu toate astea, întrebările pe care și le pusese au rămas fără răspuns. Atitudinea clienților îl uimea. Femeia nu era deosebit de frumoasă, n-avea acea perfecțiune a femeilor care caracteriza, de obicei, animatoarele, dar nici lipsită de șarm nu era. I se întâmplase, nu o dată, să constate familiaritatea afișată de chipul femeilor de profesia ei. În locul acesteia, acum vedea o afecțiune protectoare și politicoasă.

   Era o enigmă. Ore întregi a cântat, a râs, a făcut chiar glume de un haz molipsitor, apoi, fără a distona câtuși de puțin, totul s-a stins.

   Acum stătea liniștită la pianul mut, în timp ce Jake aștepta fără să-și ia ochii de la ea.

   Kelly s-a mișcat, străduindu-se să se ridice.

   A închis pianul și s-a sculat greu de pe banchetă. Cu un zâmbet diafan a răspuns abia auzit la o urare de „noapte bună!”. Apoi, stâng în spatele pianului, și-a încins talia cu un cordon.

   Atunci în tăcerea care domina încăperea, s-a auzit un fluierat de uimire.

   Kelly a încremenit de surpriză. Era aici printre prieteni, oameni care o știau aproape dintotdeauna. Uitase cum poate reacționa un nou-venit la condiția ei.

   Atentă să nu privească spre el, și-a îndreptat umerii și a traversat sala încet, dar cu demnitate.

   La ușă s-a îmbrăcat cu haina ei neagră deja uzată, întrebându-se cât o va mai putea purta. Apoi uită de toată lumea, în timp ce oboseala pe care o acumulase de-a lungul serii începea să se răzbune. Parcă o trăgea în jos, pricinuindu-i dureri la orice mișcare.

   Începuse să se obișnuiască cu oboseala continuă, însă, în seara aceasta, o simțea, parcă, și mai accentuată. Era oare punctul ei culminant? Atinsese limita? Dacă-i așa, ce mai e de făcut.

   „Oh, Doamne, nu vreau să mă gândesc la asta, cel puțin în această noapte!” își spuse în sinea ei.

   Se întoarse spre ușă, mergând cu pași rari. Nu dorea altceva decât să ajungă acasă, să se întindă, să se odihnească și să adoarmă liniștită.

   În timp ce o urmărea cu o privire pătrunzătoare, Jake simți cum o durere stranie îi cuprinde pieptul. Bănuise de la început că e o situație neobișnuită, dar, chiar dacă nu ar fi știut exact ce va întâlni, nu s-ar fi așteptat la așa ceva nici în ruptul capului.

   Era însărcinată. Trupul ei avea semnele de început ale îngroșării taliei.

   Însărcinată, însă nu cu copilul lui Scott. Semnele arătau că era în 3 luni, iar Scott stătuse acasă în ultimul timp.

   Îl cuprinse o amărăciune grea. Poate că era genul de femeie obișnuită, care nu-și pierde timpul să găsească un alt bărbat. Dar un iubit? Sau un soț?

   Condiția în care o găsea determină o reținere din partea lui Jake de a-și respecta promisiunea. Și-l reaminti pe fratele său, care fusese mai curajos în fața morții decât în viață. Auzi din nou rugămintea lui cea de pe urmă.

   Jake își termină băutura și ochii i se umplură de lacrimi amintindu-și de accidentul stupid care rupsese firul vieții lui Scott.

   Își privea mâna, dar nu mai văzu urmele lăsate de geamul spart și de focul devastator. Nu se mai afla în barul lui Nick ci pe un deal sterp, ținând în brațe corpul neînsuflețit și jurând să o găsească pe femeia care se numea Kelly.

   Imediat după ce s-a restabilit, Jake a început să o caute pe femeia aceea. Singurul punct de plecare era o fotografie neclară găsită printre hârtiile lui Scott. Nu avea nici adresă, nici vreo altă informație, în afara numelui Kelly O`Brian scris pe verso. Peisajul în care fusese făcută fotografia era imposibil de recunoscut.

   După căutări intense în Atlanta, o găsise în sfârșit.

   Ar fu vrut să dispară. Ar fi vrut să uite că auzise vreodată de numele Kelly O`Brian. Făcuse însă un jurământ.

   Furios, își împinse scaunul înapoi și se îndreptă spre bar. După ce Nick îi luă o nouă comandă, Jake încercă să intre în vorbă cu el.

   - Pianista voastră pare destul de cunoscută aici, însă nu-mi amintesc de ea. Cântă de mult timp aici?

   Își luă paharul și se sprijini detașat de bar. Crisparea buzelor îi trăda însă încordarea.

   - A lucrat aici dintotdeauna, dar așa ca acum, doar de 5 luni. N-a mai cântat nicăieri în altă parte, numai aici.

   - Și cât o să mai cânte?

   - Până se naște copilul, dacă va putea, răspunse liniștit Nick.

   - Și ce părere are despre asta soțul ei, dacă există vreunul?

   Zâmbetul abia schițat al lui Jake îngheță în răceala ochilor căprui din fața sa.

   - Nu există, replică Nick, sugerând finalul conversației.

   - N-are familie? insistă Jake cu o voce stinsă de care fu și el uimit.

   Se înfurie pe sine. De ce îi păsa oare? Femeia era, cu siguranță, una din boarfele lui Scott, una care trecea repede de la un bărbat la altul. Putea să arate ca un înger. O trăda trupul.

   - Din câte știu, nu are familie. A crescut-o de mică o rudă îndepărtată. După ce-a terminat școala, a cântat aici la pian. A predat la școală 1 ani, apoi a renunțat la slujbă, când a rămas înscărcinată.

   Nick se opri brusc.

   - Ascultă, ce vrei? Cine ești? E o fată bună, fără noroc și, peste toate astea, mai e și în 7 luni. Și nu mai are nevoie să fie hărțuită de nimeni.

   - N-o s-o hărțuiască nimeni, te asigur, spuse Jake împăciuitor. Îl cunosc pe un prieten de-al ei. Vreau s-o ajut, dacă primește.

   Achită nota de plată la bar și stătu câteva secunde în fața ușii, privind încă o dată pianul lucios și tăcu, înainte de a ieși afară în noapte.

   Trase adânc în pieptul aerul tare de octombrie, bucuros că a scăpat de fumul din bar. Ura barurile. În acest moment se ura și pe sine, o ura și pe Kelly O`Brian și, Doamne, îl ura și pe Scott pentru tot ce se întâmplase.

   Trecu strada și deschise portiera mașinii lase negre. Nu porni imediat motorul, ci rămase privind fix în întuneric.

   Cuvintele lui Nick îi răsunau în urechi, ca un refren acompaniat de pâlpâirile firmelor luminoase de neon.

   „Șapte luni... Șapte luni...”

   Îl cuprinse o furie oarbă și apăsă adânc pe accelerator.

   „Să te ia naiba, Scott! Cum ai mai încurcat lucrurile de data asta!”

   Kelly mergea încet de-a lungul celor 6 cvartale de blocuri, simțind cum obosește la fiecare pas.

   Dacă ar fi fost singură, i-ar fi fost frică pe străzile întunecate. Era însă împreună cu însoțitorul ei obișnuit, Mike Cannon, polițistul cartierul. O proteja cu grijă, dintr-o parte, străduindu-se să-și regleze pasul uriaș după al ei.

   Zâmbi în sinea ei, gândindu-se că Mike făcea în așa fel întotdeauna, când ea să întorcea acasă, el să patruleze tocmai în zona aceasta a cartierului.

   Era un om înalt, voinic, de o vârstă tocmai potrivită pentru a-i fi tată. Dacă i-ar fi mulțumit, el s-ar fi supărat și nu și-ar fi recunoscut în niciun chip bunătatea, așa că primea liniștită și plină de recunoștință căldura și sentimentul de siguranță pe care i le oferea.

   În seara aceasta era împreună cu el, dar mintea îi era în cu totul altă parte. Gândul îi zbură din nou la ochi de gheață, care o urmăriseră tot timpul în sala plină de fum.

   - Ești tăcută în seara asta, Kelly, spuse Mike cu vocea lui gravă și caldă. S-a întâmplat ceva rău?

   - Nu, răspunse ea grăbit. Mă gândeam.

   - Nu minți?

   - Pe cuvântul meu.

   Își înălță privirea către el.

   - Mi-e foarte bine, Mike. Nu vreau să-ți faci atâtea griji, din cauza mea.

   - Cineva tot trebuie s-o facă, mormăi el.

   - Ce fac Kathleen și băieții?

   Mike zâmbi, dându-și seama că ea voia să-l abată de la subiectul lui de conversație.

   - Minunat. Am primit o scrisoare de la Joey săptămâna trecută, Se pare că a avut rezultate bune semestrul ăsta.

   - Mike, e grozav! Data viitoare când îi scrii transmite-i salutări din partea mea.

   Kelly crescuse în vecini. Era numai cu câțiva ani mai mare decât băieții lui Mike și-i cunoștea pe toți foarte bine.

   - A întrebat de tine. Ai fost favorita lui.

   O vreme și-au continuat drumul tăcuți. Pe măsură ce oboseala lui Kelly creștea, Mike își încetinea ritmul tot mai mult.

   - Kelly!

   - Da!

   - Mai știi ceva de el?

   Rosti cuvintele ca și când ar fi fost otrăvite.

   - Nu, Mike! Te rog! zise Kelly cu buzele tremurânde. A plecat. Și nici nu mai vreau să aud de el niciodată.

   - Bine, dar e răspunzător. El...

   Mike se opri la un semafor. Ea își ridică privirea spre el și ochii i se umezită de lacrimi.

   - N-am vrut să-l rețin, dacă el n-a vrut să rămână. Nici măcar pentru binele copilului. Un tată fără voie e mult mai rău decât fără tată deloc.

   - Se poate să ai dreptate, admise el, fără să creadă-n ce spunea.

   - Știu sigur că e așa.

   - Bine, Kelly. E adevărat ce spui, dar trebuie să primești ajutor de la cineva. Nu poți singură.

   Vocea lui era duioasă, dar hotărâtă.

   - Ba da! Pot! spuse ea ferm. Pot s-o fac! Sigur!

   Tonul ei creștea cu fiecare cuvânt.

   - Sigur că poți, însă nu uita că atât eu, cât și Kathleen suntem aici oricând ai nevoie.

   În ochii lui se putea citi admirația.

   - Știu asta. Contează să știu că-i pasă cuiva.

   O lacrimă i se strecură printre gene și i se prelinse pe obraz. Continuă să meargă, dar Mike o opri luând-o ușor de mână. Kelly privi în sus, surprinsă de constatarea că se aflau în fața casei sale. Se înălță brusc pe vârful degetelor și-l sărută pe obrazul senin, urându-i noapte bună.

   Pe când urca treptele din fața ușii, vântul dinspre Atlanta îi lipi hainele de trup. Mike o urmări cu privirea până când dispăru în siguranță, apoi, șuierând printre dinți, își continuă drumul.

   Niciunul dintre ei nu observase mașina neagră parcată în curbă.

   Kelly urcă scările până la etajul 3, unde era apartamentul ei - dacă se putea numi astfel camera în care locuia. Liftul era mai mereu defect. Dacă-l foloseai, riscai să rămâi blocat între etaje ore întregi. Treptele se-nșiruiau nenumărate, femeii părându-i-se că, în loc de 3 etaje, erau 9.

   Prudența învinse însă și Kelly alese drumul pe scări, deși simțea epuizarea la fiecare pas. În seara aceasta nu găsea nimic hazliu în inscripțile mâzgălite pe pereții casei scărilor. Își simțea pașii mai grei. Trebuia să facă un efort considerabil la fiecare treaptă ca să ridice piciorul. Se lăsa cu toată greutatea pe el și abia apoi făcea pasul următor.

   A ajuns în fața ușii, când nu mai avea pic de putere în ea. Ultimul pas, slavă Domnului! În fața ei - ușa, ca un liman într-o mare agitată.

   Răsuci cheia în groască, întotdeauna capricioasă, și deschise ușa. Înăuntru, ferită de priviri iscoditoare, se trânti pe scaunul de lângă ușă încălțată și îmbrăcată și-și trase sufletul în întuneric.

   O durea fiecare părticică din corp. Schimbarea poziției fătului o determina să stea la pian într-un mod nefiresc. Urmarea era o greutate care-i apăsa gâtul și umerii. După ani de zile de cântat la pian, brațele ar fi trebuit să fie obișnuite, dar acum se îngreunaseră și era nevoită să facă eforturi pentru a le pune în mișcare. Chiar și degetele păreau înțepenite după contactul îndelungat cu claviatura de fildeș.

   Drumul până acasă și urcatul scărilor o epuizaseră. Stând în întunericul care o învăluia ca un nor, încercă se se încurajeze singură.

   „Nu-ți mai plânge de milă! Gata!” își spuse în gând. „E numai o părere. Ignoră durerea, uită că ești obosită, concentrează-te asupra copilului! Până la urmă, totul o să fie bine. Oh, te rog, lasă totul să curgă de la sine!”

   Capul i se aplecă spre perete și ochii i se închiseră.

   Cât timp a stat așa nu ar fi putut spune. Avea în ea o dorință enormă de a dormi. Ar fi vrut să se arunce în pat așa cum era și trebui să depună eforturi pentru a-și face toaleta obișnuită de noapte.

   Se dezbrăcă în timp ce traversă camera și-și aruncă hainele într-un coș din baia strâmtă. Cât timp se încălzea apa la dus, își curăță fața de machiaj. Hotărâtă să nu folosească șamponul, își puse casca de baie și intră sub șuvoiul de apă binefăcător.

   Jetul de apă îi făcea bine, eliberându-i gâtul și umerii de furnicături și înlăturându-i oboseala de peste zi. Se opri cu regret, gândindu-se că, în curând, nu-și va mai putea permite să plătească apa caldă. Acum însă mai era încă posibil.

   Se sprijini de perete, lăsând apa să i se scurgă de pe trup. Ochii-i clipiră, apoi i se închiseră.

   După o secundă de întuneric deplin, prin flitrul memoriei îi apăru chipul lui Scott. Îi auzi vocea cicălind-o, așa cum făcea întotdeauan după dușurile ei fierbinți, cu observația nedreaptă că trebuiau să treacă ore întregi până când se risipea aburul.

   Nu! Deschise ochii și se îndepărtă de perete. Nu se va mai gândi la Scott. Niciodată!

   Strânse robinetul și ieși de sub duș nu atât de înviorată pe cât ar fi vrut. Își șterse coprul greoi cu un prosop moale, păstrat din timpuri mai bune.

   În timp ce-și trecea prospul peste piept și peste abdoment, se gândi, vinovată, la medicul său ginecolog și la greutatea ei subponderală. El îi reproșa mereu că muncește prea mult și că se odihnește prea puțin, însă datorită faptului că nu se îngrășase prea mult reușise să-și păstreze slujba până acum. Chiar și un om ca Nick prefera ca ea să nu arate ca un elefant la pian.

   Kelly agăță prosopul în cui și-și scoase casca de baie, apoi se privi îndelung în oglind burită.

   Ce puteau vedea alții pe chipul ei? Ce puteau citi ei oare în ochii ei? Atât de mulți fuseseră drăguți cu ea și le era pe veci recunoscătoare, dar obosise îngrozitor de tare să vadă milă în ochii lor. Numai Nick și familia lui Mike îi știau povestea. Tot ce credeau ceilalți era simplă supoziție.

   Sunetul soneriei o trezi din visare și ieși grăbită din baie. Cine putea fi oare la ora asta târziue? Era, probabil, o greșeală. Poate că, dacă se prefăcea că nu aude, vor pleca mai departe.

   Își puse repede pijamaua și-și trase o rochie de casă pe deasupra. Rochia îi fusese bună, dar acum îi era strâmtă la mijloc.

   La apelurile insistente ale soneriei se îndreptă contrariată spre ușă.

   Când deschise, dădu cu ochii de privirea pătrunzătoare a lui Scott, privire ce o fixa de pe figura străinului elegant de la bar.

   - Bună seara, domnișoară O`Brian.

   Privirea lui o pătrunse, sesizându-i surpriza.

   - Sunt Jake Caldwell. Aș vrea să stăm puțin de vorbă, dacă nu vă deranjez. Pot să intru?

   Orice i-ar fi spus, Kelly toto nu l-ar fi auzit. O cuprinse o moleșeală ciudată, în timp ce trupul îi fu străbătul mai întâi de un val de căldură, apoi de un fior de gheață, după care totul se întunecă și căzu moale la picioarele lui.

Capitolul 2

      Kelly simți cum o cuprind mâini tandre. Avu o senzație de bine și de ocrotire, când brațe puternice o ridicară și o strânseră la piept.

   Fără să-și dea seama, se ghemui mai tare, cu capul aplecat, lângă el, auzindu-i bătăile inimii.

   Prinse curaj și încercă să se ridice, dar cuvintele nu se lăsau rostite, iar pleoapele, pe care se străduia să le deschidă, rămâneau închise. Corpul ei refuza să se supună, în timp ce se afunda într-o nebuloasă curioasă, o stare ce nu putea fi definită nici conștiență, nici ca lipsă de recunoștință.

   Jake o purtă fără nicio dificulte. Corpul ei mic, chiar cu proeminența sarcinii, nu cântărea nimic în brațele lui puternice.

   Închise ușa în urma lui, apoi examină camera cu o strâmbătură. Deși era deosebit de îngrijită, părea îngrozitor de sărăcăcioasă. Această încăpere unică era și cameră de și și sufragerie și dormitor. Avea 3 uși: una spre hol, alta spre baia strâmtă, iar ultima, presupunea el, spre toaletă.

   După aceste câteva aprecieri sumare, traversă încăperea și se îndreptă repede spre canapea. Cu nespus de multă atenție, o întinse pe Kelly pe cuvertura destul de ponosită. Scoase învelitoarea colorată de pe speteaza canapelei, o înveli și-i vorbi cu blândețe:

   - Domnișoară O`Brian...

   Stătea pe jos în fața ei și-i urmărea lupta pe care o ducea să-și revină în fire.

  Deși nu o cunoscuse până acum, inima lui se înduioșă. Putea fi o târâtură, însă părea atât de vulnerabilă și, într-un anume fel, nevinovată. Știa că el va fi cauza durerii ei și-și dădu seama, cu groază, că ideea aceasta îi repugnă.

   Îi atinse fruntea:

   - Kelly, poți să-ți deschizi ochii și să mă privești, scumpa mea?

   Vorba de alint îi scăpă fără voie pe buze.

   Kelly simți blândețea unei mâini reconfortante și auzi de la mare distanță o voce duioasă și insistentă. Îi trecu prin minte gândul că trebuie să-i răspundă bietului om. Părea atât de îngrijorat. Știa că trebuie să-i răspundă, dar ceea ce dorea cu adevărat era să se retragă într-un loc în care să fie singură, fără a fi nevoită să se gândească sau să vorbească.
   Cu mintea prea toropită de oboseală ca să judece rațional, se întrebă cine putea fi omul acesta. Cine era cel ce-o numise întâi „domnișoara O`Brian”, apoi „Kelly”, apoi „scumpa mea”, privind-o cu ochii lui Scott?

   - Scott?

   Nu-și dădu seama că pronunțase numele cu voce tare.

   - Nu, domnișoară O`Brian, răspunse vocea pătrunzătoare și calmă. Numele meu e Jake. Scott a fost fratele meu.

   În sfârșit, ea se mișcă și pleoapele grele se deschiseră. În timp ce ochii ei aurii îl priveau, palma care-i netezise părul se opri și se retrase discret.

   Se uită la ei, fascinată de ochii lui. Erau și nu erau ai lui Scott. Prin ce se asemănau? Ce-i făcea să se deosebească?

   Se mișcă greu, înțepenită, dar, ciudat, fără pic de teamă. Într-un oraș recunoscut pentru crime și violență, închisă într-o cameră cu un străin arătos, se simțea în siguranță, aproape bucuroasă.

   - Ți se întâmplă des?

   Cuvintele lui sparseră liniștea din cameră.

   - Ce?

   - Să leșini, domnișoară O`Brian. Leșini deseori? Te simți rău des?

   Îi vorbea ca unui copil.

   Ea încercă să se ridice, fără să ia în seamă mâna lui întinsă ca s-o ajute. Reuși să-și schimbe poziția și-i atinse cotul cu pieptul. O străbătu deodată un curent electric și simți o tensiune care n-avea nimic de-a face cu teama.

   - Nu, domnule Caldwell, spuse ea malițios, încercând să-și ascundă cu sarcasm reacția, nu sunt bolnavă, sunt însărcinată. Poate ai observat.

   - Am observat, domnișoară O`Brian.

   Zâmbi în sinea lui, admirându-i spiritul zeflemitor, apoi continuă mai politicos.

   - Am observat, de altfel, că ești prea slabă. Nimeni nu și-ar putea închipui că sarcina e atât de înaintată. E normală sau ai probleme?

   Kelly își reveni din surprindere și dori să-l liniștească.

   - Sunt puțin cam slabă și este adevărat că par mai mică decât ar trebui, dar nu e niciun pericol pentru copil.

   - Dar pentru dumneata?

   Întrebarea păru să se strecoare printre buzele strânse.

   Kelly nu-i răspunse. Îi cercetă figura enigmatică. Deodată, dori să-l vadă plecat. Nu mai voia să-i răspundă la nicio întrebare. Stăruința lui o făcuse să retrăiască întâmplări pe care dorea să le uite. Voia să termine odată și să se poată odihni.

   - Ce cauți aici? se răsti. Te-a trimis Scott?

   - Într-un fel.

   Se ridică și merse la fereastră, de unde privi traficul de dedeusbt.

   - Ce înțelegi când spui „într-un fel”? Te-a trimis sau nu te-a trimis el? S-a răzgândit? Vrea copilul? De asta ești tu aici?

   Își sprijini piciorul în podea, intenționând să se ridice. Camera se învârtea teribil și se simți mult prea slăbită pentru a se mișca.

   - N-am venit pentru copil.

   Vocea lui mângâietoare era acum ciudat de rece.

   - Atunci ce mai vrea? Sigur că nu pe mine. M-a făcut să înțeleg asta când m-a părăsit.

   Vocea ei era tremurătoare și nu se putea controla.

   Jake se întoarse spre ea. Nu era nicio portiță prin care să îndrepte situația.

   - Scott a murit, domnișoară O`Brian.

   - Nu! izbucni strigătul cutremurător și corpul începu să-i tremure.

   Lacrimile-i umplură ochii și i se prelinseră pe obraz. Era începutul furtunii pe care voința n-o putea ține sub control.

   Surprins de reacția ei, Jake rămase nemișcat o clipă, apoi se apropie repede de ea și, așezându-se pe canapea, o strânse la piept și-o mângâie pe buclele blonde. Trupul ei neajutorat se lipi instinctiv de el, în timp ce un torent de lacrimi îi udă haina. O îmbrățișă cu compasiune, așteptând ca furtuna să treacă.

   Treptat, suspinele ei încetară. Acceptă batista pe care i-o dădu și își șterse lacrimile cu ea.

   - Nici nu știu de ce am avut un astfel de șoc, spuse ea. Ar fi trebuit să-mi dau seama.

   El nu spuse nimic, dar o privi cu ochi întrebători. Într-un târziu zise:

   - Ce vrei să spui?

   Buzele ei se întinseră în încercarea de a zâmbi.

   - Mai devreme spuseseși „Scott a fost fratele meu”, nu „Scott este fratele meu”.

   - Înțeleg.

   Și, într-adevăr, înțelesese. Avea în față o doamnă foarte ascuțită la mine. Chiar atât de obosită și pe jumătate scoasă din minți de durere, ea reușise să surprindă nuanța unui singur cuvânt. Situația nu era așa cum părea a fi. Numai o femeie ori incredibil de proastă, ori incredibil de naivă putea să cadă într-o asemenea cursă. Kelly O`Brian nu era proastă.

   Se surprinse privind-o cu alți ochi, mult mai intrigat decât înainte.

   - Cum a murit? Când?

   Își recăpătă stăpânirea de sine. Se ținea dreaptă pe canapea, cu spatele sprijinit de spetează.

   Fără să se gândească, Jake se uită cu blândețe la mâinile ei împreunate în poală. Cu palma îi acoperi mâinile, iar cu mâna liberă o cuprinse pe după umeri.

   - Acum 6 săptămâni Scott a avut un accident. Rănile au fost atât de grave încât până a venit salvarea a fost prea târziu.

   Ochii i se întunecară, iar gândurile păreau a-i zbura în altă parte. Apoi, cu o voce abia șoptită spuse:

   - A fost prea din scurt. Mașina a zburat peste parapet. A murit acolo, pe povârniș.

   Kelly privea mâna care o strângea pe a ei. Atinse cicatricile adânci care o brăzdau.

   - Erai cu el?

   - Nu, însă am fost primul care a ajuns la el.

   - Așa ai căpătat astea?

   - Da. Mașina era mistuită de flăcări.

   - Ai avut arsuri grave?

   - Nu.

   - Mă bucur.

   Îi cuprinse mâna mai strâns în palmele ei.

   - Kelly!

   Așteptă până ridică ochii și se uită la el.

   - L-ai iubit pe Scott și după ce te-a părăsit?

   Urmări cum lacrimile îi izvorâră iarăși din ochi și cum i se prelinseră pe obraji. Nu făcu niciun efort să le șteargă.

   - Mi-e așa de rușine, suspină ea, n-am...

   - Șșșt...

   Jake își desprinse mâna dintr-a ei și cu o mișcare duioasă îi șterse o lacrimă.

   - Copilul meu drag, n-are de ce să-ți fie rușine. Aș putea zice că rușinea-i a lui Scott.

   - Nu!

   Glasul ei era un strigăt disperat.

   - E-a mea. A mea a fost vina, numai a mea.

   Încercă într-un fel să spună de ce era vinovată. Ar fi urât-o oare dacă ar fi aflat că nu l-a iubit niciodată pe Scott? Ar fi putut înțelege ce singurăttate apăsătoare o făcuse atât de dornică de compania unui bărbat care s-o dorească și pe care să-l iubească și ea? Ar urî-o dacă ar afla că nu l-a iubit pe Scott într-atât încât să-l păstreze și să-l ocrotească?

   Se cutremură gândindu-se cum ar privi-o dacă ar ști adevărul. Doamne! Trebuia să-i spună. Dar cum?

   Cu un efort își ridică fața palidă spre el. Părul ei auriu îi atinse obrazul.

   - Jake!

   Își umezi buzele și făcu eforturi să continue.

   - Aș vrea să-ți povestesc cum a fost cu Scott.

   - Nu, Kelly. Nu-mi datorezi nicio explicație. Nu sunt el cel făcut să te judece.

   Ezită.

   - Te-aș întreba însă ceva, dacă se poate.

   - Da. Întreabă-mă!

   - Scott știa că ești însărcinată atunci când te-a părăsit?

   - Da.

   Strânse ochii cu putere. Pentru că nu-l iubise destul, alesese copilul în locul lui, iar acum Scott era mort.

   - Atunci, de ce te-a părăsit, pentru Dumnezeu?

   Jake era furios, dar nu pe Kelly. Se întrebă dacă-și cunoscuse vreodată cu adevărat fratele. Era prea mult, chiar și pentru el.

   - Cum a putut să te părăsească?

   - Nu înțelegi.

   Făcu o grimasă.

   - Scott nu voia să am copilul. M-a obligat să reununț la el, dar n-ar vrut. N-am fost capabilă să scap de copilul nostru. Am refuzat, cu toate că m-a implorat; alteori s-a răstit la mine. De-atâtea ori mi-a spus că niciodată n-o să vrea să fie tată... Nu l-am ascultat. În cele din urmă, mi-a zis că nu era drept să-l silesc la așa ceva. M-a părăsit fără să-mi lase absolut nicio nădejde.

   Umerii lui Kelly păreau să se apere. Rostea cuvintele cu încetineală dureroasă.

   - Dar, ca o nebună, m-am încăpățânat să sper că se va răzgândi.

   - Te înșelai?

   Cuvintele nu constituiau o întrebare.

   - Da. Scott nu putea concepe să fie legat de un copil, așa că a fugit, iar acum e mort.

   Lacrimile i se opriră și, așa cum stătea privind în gol, începură să i se usuce pe față. După un timp își acoperi ochii cu mâna și-și apăsă pleoapele ca și cum ar fi vrut să domolească o durere.

   - Dacă l-aș fi ascultat, poate c-ar fi rămas.

   Își îndepărtă mâna de ochi și-l privi pe Jake cu durere.

   - L-am omorât eu? Ar fi fost aici, în viață, dacă aș fi făcut ce voia el!

   - Oh! Kelly, nevinovata mea dulce și sărmană.

   Îi cuprinse mai strâns trupul care tremura tot. Niciunuia nu i se păru curios că stăteau strâns îmbrățișați, cu toate că nu se cunoșteau decât de câteva minute.

   - Scumpa mea, Scott era încântător și seducător. Putea fi uluitor de atent, dar în caracterul lui era și o pată neagră. Era uneori egoist și periculos de iresponsabil. Era...

   Kelly se smuci din brațele lui și-l pălmui.

   - Cum îndrăznești? Cum poți vorbi așa despre fratele tău? A fost greșeala mea, nu a lui.

   Ochii lui Jake se îngustară în timp ce-o privea cu uimire și confuzie. Acolo unde ar fi trebuit să fie amărăciune, recunoștea o emoție pe care n-o prevăzuse. Nu bănuia că, atunci când îl pălmuise, ea se manifestase față de propria ei vinovăție. Auzise de la el cuvintele pe care ea refuzase să le pronunțe, cuvintele care i-ar fi ușurat durerea: să-l învinovățească pe Scott cu bună știință pentru a-și mântui propria ei conștiință.

   Pentru că n-avea cum presupune furtuna din sufletul ei, Jake trase singura concluzie de care era în stare. Kelly îl iubea pe Scott într-atât încât, chiar și după tot ce-i făcuse, nu putea suporta s-audă pe cineva vorbindu-l de rău.

   - Pentru sarcina mea nu este el singur răspunzător. Poate fi acuzat, hai, 90% cel mult, dar nu poate fi acuzat numai el, zise ea surâzând, în timp ce-și privea abdomenul proeminent, nu, în situația mea. Dacă l-aș fi ascultat și aș fi avortat, acum putea fi viu. Indiferent de ce s-a întâmplat, a fost drăguț cu mine, Jake, iar eu i-am făcut asta.

   „Nu!”

   Străbătu liniștit camera spre ea, clătinându-și capul cu uimire. Nu-și putea crede urechilor. Cum putea gândi în felul ăsta? Ce era de fapt? O actriță, o martiră sau o oarbă într-o dragoste cinstită? Îl cuprinse din nou furia împotriva lui Scott.

   O luă de umeri și o întoarse spre el. Nu putea să citească nimic pe fața ei împietrită.

   - Cum poți să-l aperi? Cum poți spune c-a fost drăguț, când te-a lăsat singură și însărcinată? Poate fi considerată bunătate insistența să avortezi? Sau că te-a lăsat aproape fără niciun ban?

   Privirea i se roti prin cameră, trădând dezgustul.

   - Nu ți-ai dat încă seama că Scott era un om bogat? I-ar fi fost ușor să nu te lase în mizerie.

   Kelly se uită la el și citi durere pe fața lui. Pentru prima dată își dădu seama cât de mult îl costă pe Jake să spună toate acestea despre fratele lui, dar, încăpățânată, nu renunță?

   - Da, a fost bun cu mine. Cu toate acestea, când era aici, era bun cu mine.

   - Kelly...

   Jake ezită. Apoi îi spuse cu blândețe:

   - Niciun om de treabă nu se încurcă cu o femeie și, apoi, când află că-i însărcinată, o lasă singură.

   - Se încurcă....!

   Îl fixă plictisită.

   - Asta crezi tu? Că bietul tău frate Scott s-a-ncurcat cu o târâtură și-acum ea așteaptă să nască?

   Sări de lângă el până în celălalt capăt al camerei. Dintr-o Biblie veche de familie scoase o hârtie.

   - Vezi asta? Este un certificat de căsătorie. Scott și cu mine suntem căsătoriți din decembrie trecut.

   Kelly stătea în fața lui, ținând hârtia sus.

   - Scrie aici, negru pe alb că Jason Scott Caldwell și Kelly Marie O `Brian sunt soț și soție. Mă acuzi degeaba că m-am încurcat cu fratele tău.

   - Pot să mă uit? spuse liniștit Jake.

   - Desigur. Te îndoiești de cuvântul meu?

   Îi întinse hârtia și-l urmări cum o despăturește.

   „Imposibil!”

   Citi certificatul fără să trădeze nimic din surpriza pe care o avu când văzu numele de pe el.

   - Ești satisfăcut? întrebă Kelly. Crezi c-aș fi mințit într-o problemă atât de importantă? POate că n-a fost o căsătorie potrivită, dar, fie c-a fost, fie că nu, am fost căsătorită cu fratele tău.

   - Nu, Kelly, n-ai fost.

   Îndoi calm certificatul.

   - Nu mă cunoști, Jake, așa că aș putea înțelege că nu mă crezi. Îmi.... Îmi dau seama că te gândești că am făcut toate astea din cauza copilului, dar cum poți nega adevărul despre ce scrie acolo?

   El rămase timp îndelungat privind-o cu o exprerie împietrită.

   - Oh, nu contează, spuse ea pierzându-și răbdarea, chiar nu contează ce crezi tu, până la urmă nu contează.

   Autocontrolul pe care și-l impusesese ca să nu-i tremure glasul se pierdu în ultima propoziție.

   - Kelly, n-am spus niciodată că nu te cred, nici măcar o singură dată.

   - Ba da, ai spus!

   - Nu.

   Vorbea liniștit.

   - Am spus că n-ai fost măritată cu fratele meu. Această hârtie, așa cum ai spus, dovedește negru pe alb că ești căsătorită cu mine.

   Kelly își înălță ochii mirați spre el. În ochii lui albaștri, care-o priveau fix, nu era pic de ironie. Doar o ușoară compasiune. Se uită la el fără să creadă.

   - E-o tâmpenie. Abia te-am întâlnit. Sunt... sunt măritată cu Scott.

   - Nu, Kelly.

   - Dacă faci glume, să știi că-s cam nesărate.

   - Nu-i nicio glumă, te asigur.

   Vocea lui joasă era deosebit de tandră.

   - E adevărul adevărat. Scott și cu mine suntem gemeni. Ne cheamă la fel, numai că prenumele noastre sunt scrie în ordine inversă. El a fost Scott Jason. Eu sunt Jason Scott. Numele înscris în certificatul de căsătorie este al meu.

   Se repezi la ea ca să o susțină. Era atât de palidă încât îi era teamă să nu cadă din nou. Tremura violent.

   Sperând s-o liniștească, spuse încet:

   - Poate-i o greșeală. Cine știe ce funcționar nebun a inversat numele din neatenție.

   Nu mai spuse că și semnătura de pe certificat era tot a lui, o plastografie perfectă. Era un truc pe care Scott îl studiase demult, folosindu-l însă doar pentru glume nevinovate.

   Cu ultima speranță spulberată, Kelly se lăsă luată în brațe. Era lipsită de absolut orice voință. De undeva, de departe îi auzea vocea vorbindu-i încet. Mintea-i era stăpânită de un singur când: că-i vorba de o greșeală.

   - Nu-i nicio greșeală, spuse deodată, privindu-l pe Jake. Mi-a spus că-l cheamă Jason Scott și mi-a explicat că i se spune Scott pentru că și pe tatăl lui tot așa-l cheamă.

   S-a complăcut în confuzie.

   - O, cerule!

   Jake o strângea cu blândețe la piept. Nu putea suporta golul din ochii ei.

   - Adevărat, murmură ea, cu voce înceată. De ce mi-a făcut asta?

   - Poate pentru că avea deja o soție.

   Kelly simți cum îi îngheață sângele în vine. O străbătu o durere violentă, care lăsă urme în tot corpul. Făcea un efort mare ca să respire. Aproape că-și pierduse respirația. Se clătină și ar fi căzut, dacă n-ar fi prins-o Jake în brațele lui puternice.

   - Îmi pare rău, Kelly. N-am vrut să fiu atât de crud.

   O cuprinse un râs straniu, care se transformă curând în isterie. Capul i se clătină ritmic, în timp ce hohotele izbucneau din adâncul ființei.

   - Încetează, Kelly, încetează!

   O zgâlțâi de umeri, întâi mai ușor, apoi din ce în ce mai zdravăn.
   Capul îi alunecă pe spate și încetă să râdă. Acum îl privea cu ochi inexpresivi, pierduți într-o transă isterică mult mai înspăimântătoare decât râsul.

   - O, dulcea mea Kelly, murmură el în timp ce îi strângea corpul împietrit în brațe.

   Gura lui apăsă ușor gura ei, apoi mai insistent, cu afecțiune, până când buzele reci și lipsite de viață își recăpătară suplețea și răspunseră sărutului. Ea gemu și-și încolăci brațele în jurul pieptului său puternic. Reacția îi era însă lipsită de pasiune, ca a unei ființe fără apărare față de o forță supranaturală.

   După un timp, încet, cu grijă, reuși să o destindă.
   Netezindu-i buclele aurii, își spuse că sărutul n-a fost decât un mijloc de-a o scoate din starea de isterie și nimic mai mult. Mândria îl determina să-și reprime sentimentele. Curând însă își dădu seama cât de mult dorea s-o sărute din nou, s-o îmbrățișeze și să-i aline durerea.

   Kelly O`Brian, Kelly Caldwell nu era o târâtură, așa cum o suspectase. Nu ea trezise viciul în fratele sau, ci fusese victima lui Scott.

   Îi mângâie obrajii cu un deget și-i ridică spre el capul. Îi studie fața pentru a se convinge că isteria trecuse. Văzu însă, pentru prima dată, semnele amărăciunii înscrise pe trăsăturile ei dulci.

   - Vino să așază-te!

   A condus-o până la cele două scaune din colțul camerei.

   - Ai ceva de băut?

   - Da. Era a lui Sc... a lui. Eu nu beau.

   - Asta seară ai să bei. Unde este?

   - În bucătărie. În dulapul de deasupra frigiderului.

   Jake căută în dulăpior. Găsi o sticlă de brandy și două pahare. Turnă puțin într-unul și mult mai mult în celălalt.

   - Bea-l, îi comandă silind-o să ia paharul.

   Ea bău cu greutate, strâmbându-se de gustul neplăcut.

   - Bea-l! Îți face bine.

   Se așeză pe scaunul celălalt, urmărind-o cum se strâmbă în timp ce bea.

   - Jake, zise uitându-se la paharul gol, cum m-ai găsit? Sigur că Scott nu ți-a spus așa ca din întâmplase: „Apropo, mai am o nevastă în Atlanta”.

   - Nu, Kelly, nu-ți face singură sânge rău! Acceptă, simplu, că te-am găsit.

   - Nu. Vreau să știu. Ți-a vorbit despre mine? continuă ea cu încăpățânare.

   - Nu, ți-a pomenit doar numele.

   - Când?

   - Kelly, te rog!

   - Când?

   Urmă o pauză îndelungată, Jake se stăpânea din ce în ce mai greu să n-o ia în brațe. Dorea s-o sărute, nu s-o rănească din nou.

   - Răspunde-mi, Jake!

   În timp ce-i răspundea, ochii i se strângeau cu durere, nevoind să privească.

   - Înainte de a muri.

   - Așa. Dacă n-ar fi fost pe patul de moarte, n-ai fi aflat niciodată de mine.

   - Îmi pare rău.

   - N-ai de ce.

   Cu degetele nervoase rupse o ață imaginară de pe rochie, apoi își încrucișă mâinile. Când începu din nou să vorbească, vocea-i era oțelită.

   - Insist să știu cum m-ai găsit.

   - Printre hârtiile lui era o fotografie. Detectivul a recunoscut fundalul ca fiind de pe-aici.

   - Așadar, eram numai un nume pentru el, nimic mai mult.

   Un nou val de durere o cutremură. Cât o fi fost de puternic? I s-ar fi putut opune?

   Jake se aplecă și-i prinse mâinile reci.

   - Cred că-i părea într-adevăr rău pentru tot ce ți-a făcut. M-a rugat să te găsesc și să te ajut. De asta sunt aici, Kelly, să te ajut.

   Nu-și putea desprinde mâna. Se uită fără expresie la bărbatul din fața ei.

   Cum putea afla dacă omul acesta e puternic, câtă vreme Scott fusese slab, dacă e cinstit, când Scott mințise? Cum putea ea, după ce se înșelase într-atât cu unul, să aibă încredere în celălalt? Nu înțelegea cum de știa, dar știa, fără doar și poate.

   - Ai mai făcut așa ceva și până acum, nu-i așa?

   Îl privea direct și vorbea grav.

   - Ai mai fost nevoit să rezolvi probleme create de Scott?

   Jake ezită, știind că răspunsul lui o va lovi din nou.

   - Da, răspunse liniștit.

   - Înseamnă că au fost multe femei.

   - Da.

   - Au mai fost și alți copii?

   Vocea ei se frânse din nou. De această dată părea devorată de durere.

   - Nu, Kelly, n-au mai fost copii.

   - În sfârșit, te cred. Vreau să zic, cum ar putea ascunde cineva sub covor o duzină de bastarzi.

   Acum își bătea jos și de ea și de el.

   - Cele mai multe din femeile lui Scott știau cine este.

   - Cele mai multe, dar nu toate. Am dreptate? întrebă ea cu o falsă gingășie, care-l răni. Răspunde-mi, Jake!

   Neavând încotro, îi confirmă:

   - Multe, însă nu toate.

   - Câte? Câte au fost așa de proaste ca mine?

   - Una singură.

   O strânse puternic de mână.

   - Las-o baltă, Kelly! Nu ți-o face cu mâna ta.

   - Cine?

   Vocea îi era guturală. Corpul îi devenea din ce în ce mai rigid.

   - Cine?

   - Soția lui, Lydia.

   - A rănit-o tot atât ca și pe mine?

   - Da. Poate chiar și mai mult.

   Kelly rămase nemișcată pentru mult timp. Jake îi respectă gândurile. Se retrăsese pe un scaun și-i urmări emoțiile care-i străbăteau fața. După toate câte se întâmplaseră în această cameră în ultima oră, înțelegea starea confuză în care se afla.

   Încotro se vor îndrepta gândurile ei? Doar ea era în măsură să hotărască și Jake simți că avusese timp destul pentru a lua o hotărâre.

   - Mda, dădu ea din cap ca și cum ar fi evaluat situația din alt unghi. Îmi imaginez că ea a resimțit durerea mult mai profund decât mine.

   Tăcu din nou. Doar tic-tac-ul ceasului de lângă scaunul ei întrerupea tăcerea. Deodată, luă o decizie. Când în cele din urmă, vorbi, vocea ei era mai puternică și mai controlată. În locul durerii și umilinței se instalase seninătatea ei obișnuită.

   - Nu pot șterge necazul pe care Scott i l-a făcut soției sale, dar pot s-o fac să sufere mai puțin. Îți promit că nu va afla niciodată de acest copil.

   - Ce vrei să spui?

   Într-un fel era surprins. Părerea lui despre ea suferise mai multe modificări în ultima oră. Acum recunoștea în ea o persoană plină de compasiune, sensibilă la durerea sau la fericirea altora.

   - Ce-ai auzit. Nu-mi face nicio plăcere să-i spun - vocea ei scăzu din nou până la intensitatea unei șoapte dureroase - că port copilul soțului ei.

   Se cuprinse protector cu mâinile peste pântece:

   - Bietul meu copil, cum am să-ți explic de ce nu ai tată?

   Se strânse și mai tare, convulsiv, cu brațele, în timp ce o lacrimă, una singură, îi alunecă pe obraz.

   - Nu va trebui s-o faci! spuse Jake liniștit, dar convingător. Copilul va fi al meu.

   Kelly ridică brusc privirea, neputând să creadă ceea ce auzea.

   - Certificatul spune că tu ești soția mea, continuă Jake. Din acest moment, atât timp cât vom trăi pe lumea asta suntem soț și soție și-mi porți copilul.

   El îi zâmbi, dar ea nu putu reacționa nicicum.

   - Nu te speria! Nu-ți pretind nimic. E pentru binele copilului și pentru a-mi feri familia de vreo neplăcere viitoare.

   - Dar, Jake, cum poți... începu ea, dar fu imediat întreruptă de vocea lui hotărâtă.

   - Gândește-te, Kelly, gândește-te înainte de a lua o hotărâre. Copilul va moșteni averea și numele tatălui său. Testamentul nostru, al lui Scott și al meu, stipulează că dacă unul dintre noi moare fără copii, toată partea lui de avere va fi moștenită de primul născut al celuilalt. Acesta este singura soluție. Copilul va mșteni averea, iar eu voi putea avea grijă de tine. Nimeni nu trebuie să afle adevărul.

   - Și soția lui?

   - Ea va fi bine îngrijită și nu va avea nevoie niciodată de nimic. Acum grija mea ești tu.

   - Dar e o nebunie! Nici nu mă cunoști! Nu te cunosc nici eu. Nu! Nu se poate! Nu pot!

   - Kelly, Kelly!

   Înaintă și-i luă ambele mâini în palmele sale.

   - Vom face noi în așa fel încât să meargă. Putem s-o considerăm o afacere, o investiție pentru viitorul copilului, ca să nu mai spun că-i dă mamei mele posibilitatea să se bucure de nepotul pe care-l așteaptă de atâta timp. Reflectează, Kelly! Gândește-te bine înainte să iei o hotărâre.

   Îi zâmbi cu înțeles.

   - Abia te mai ții pe picioare.

   Se ridică, apoi o mângâie pe obraz.

   - Odihnește-te dacă poți. Eu mă întorc mâine dimineață la ora 10!

   Cu o mișcare care devenise deja o obișnuinse încet:

   - Noapte bună, Kelly!

   Ușa se închise ușor  Noapte bună, Kelly!

   Ușa se închise ușor în urma lui și Kelly rămase pe scaun cu mintea prea răvășită după tot ce se întâmplase.

   În cele din urmă, simțind că nu mai poate sta trează, își făcu patul, se strecură în așternut și căzu într-un somn adânc și reconfortant.

Capitolul 3

   Se trezi la auzul bătăilor insistente în ușă.

   Visu-i fusese populat de doi bărbați cu ochi identici, iar numele Jason Scott și Scott Jason se repetau la nesfârșit.

   - Kelly! strigă o voce îngrijorată, în timp ce bătaia în ușă devenea tot mai puternică. Te simți bine, Kelly?

   Clanța zdrăngănea zgâlțâită viguros.

   - Kelly, răspunde!

   În cameră pătrunsese răcoarea nopții și aceasta o lăsa cu greu să-și părăsească așternutul cald. Trebui totuși să se scoale, pentru că Jake nu dădea niciun semn c-ar renunța.
   Îndepărtă în grabă cuvertura și-și trase pe ea o rochie.

   - Vin acum, strigă în timp ce-și lega cordonul.

   Alergă pe podeaua rece și deschise ușa. Mișcarea bruscă descoperi un Jake foarte plăcut și îmbrăcat deosebit. Ochii-i erau senini, asemenea cerului de dimineață. Era proaspăt bărbierit, iar părul, pieptănat cu grijă pe spate, începuse să se răzvrătească în onduleuri naturale și bogate. Purta pantaloni negri strâmți, o bluză de un roșu aprins și eșarfă albă.

   Din punga pe care o ținea în brațe venea cea mai grozavă aromă de cafea proaspăt râșnită și de covrigi cu scorțișoară, abia scoși din cuptor.

   - Bună dimineața! spuse Kelly încet, cu rușine. Intră!

   Alergă înapoi în pat și-și căută papucii rămași dedesubt.

   - Dumnezeule! exclamă Jake, e frig ca-ntr-un congelator aici. Mai cald este afară.

   Închise ușa cu piciorul, apoi se îndreptă spre bucătărie. Puse punga, exasperat, pe bufet și se întoarse.

   Kelly îl privea curioasă cum inspectează camera, fără să omită nimic. Se opri o clipă, să se orienteze, apoi merse spre cel mai îndepărtat perete, pe care se afla termostatul.

   - De ce nu-i reglat ca lumea? întrebă el. Chiar și aici la Atlanta, nopțile pot fi răcoroase la vremea aceasta.

   - Nu-i treaba ta la ce temperatură am reglat termostatul!

   - Nu te mai purta ca un copil, Kelly! îi spuse el puțin iritat. E reglat la minimum. De ce?

   În pofida tuturor eforturilor de a și-l înăbuși, o trecu un fior. Mândria nu-i îngăduia să-și pună pe ea pledul, cu toate că râvnea teribil la căldura pe care i-o putea oferi. Refuză să-i răspundă la întrebare. Niciodată n-ar fi recunoscut că lipsa banilor o determina să oprească în timpul nopții căldura.

   - A dracului de încăpățânare, spuse Jake, gândindu-se la necazurile pe care i le-ar fi putut pricinui o răceală.
   Era atât de fragilă, iar sarcina o făcuse să piardă și mai mult din greutate. Continuă să se gândească la ce urmări ar avea o simplă răceală pentru rezervele ei fizice. Se întoarse brusc și intră în baie.

   - Du-te și fă un duș fierbinte. Am potrivit căldura. Din fericire, în timp ce vei fi acolo, aici se va mai încălzi puțin. După ce te speli și te-mbraci, mâncăm și mai vorbim.

   Ar fi vrut să-l refuze, din principiu, dar nu putu să reziste propunerii de a face un duș fierbinte. Își pregăti hainele fără să se gândească prea mult. La ușa băii ezită și o grimasă-i străbătu fața.

   După 20 de minute de stat sub apa fierbinte, apăru îmbujorată și strălucitoare la față.

   Se îmbrăcase cu niște pantaloni gri, elastici, și c-o bluză cu imprimeuri, ale cărei nuanțe mov îi completau culoarea ochilor, făcând și mai evident castaniul lor bătând în auriu. Își trase bluza peste pântece.

   Singurul lucru bun era acela că, păstrându-și dimensiunile, nu fusese nevoită să-și cumpere haine de gravidă. Aceasta i-a salvat în mod considerabil fondurile, care se micșorau și așa destul de repede.

   - Doamne, ești gata, zise Jake, privind-o peste umăr.

   Aranjase masa în bucătărie.

   - Stai aici! Micul dejun e gata într-o clipă.

   - Nu mănânc, dădu ea din cap, parcă pentru a-și accentua cuvintele.

   De obicei nu mânca dimineața, iar acum era mai hotărâtă ca oricând să nu facă nicio concesie.

   Se așeză și Jake îi puse în față o farfurie cu ouă prăjite și șuncă. Apoi, suc, cafea și acei minunați covrigi cu scorțișoară. Își luă și el o farfurie și se așeză lângă ea.

   - Jake...

   - Șșșt! Mănâncă-le cât sunt calde! Vorbim mai târziu.

   - Dar...

   - Mănâncă!

   Vorbea răbdător dar ferm, tonul său nepermițând nicio contrazicere.

   Kelly luă furculița și începu să mănânce fără chef. N-are trebui să-i permită așa ceva, se gândi ea. Niciodată nu i-a plăcut să mănânce dimineața. Mestecă voit încăpățânată, dar, în cele din urmă, fu nevoită să constate că mâncase toată porția de ouă cu șuncă și doi covrigi destul de mari.

   Sătulă, se lăsă pe speteaza scaunul, urmărindu-l pe Jake cum își termină și el de mâncat covrigii.

   - Pentru o fetiță care nu mănâncă dimineața nu e chiar rău, spuse el. Nu s-ar spune că această aparență delicată adăpostețte o atât de mare poftă de mâncare. Strâng eu masa. În doi timpi și trei mișcări sunt gata. Tu du-te și te lungește puțin! Când mă-ntorc, stăm de vorbă.

   Kelly nu protestă. Continua stare se somnolență și oboseală pe care-o avea de când era însărcinată o copleși. Se așeză într-un fotoliu cu un roman nou apărut în mână, intenționând să citească, dar mai mult se uită la Jake. Apoi, căzu într-un somn adânc. Dormi atât de profund încât nu-și dădu seama când încetară zgomotele din bucătărie și nu-l auzi pe Jake traversând camera și oprindu-se deasupra ei.

   Nu știu nici că degetele lui se îndreptaseră spre umărul ei de catifea, dornice să-l mângâie, nici că-și înăbușise dorința de a-și lipi buzele de gâtul ei seducător. Nimic n-o conturbă din visul ei liniștit.

   Se trezi când el îi desprinse ușor cartea din mână.

   - Ce-i?

   Făcu un efort să se ridice.

   - Iartă-mă, draga mea, n-am vrut să te trezesc!

   - Scott?

   - Nu.

   Realitatea o trase înapoi. Scott plecase. Pentru totdeauna. O lăsase așteptând un copil singură. Nu! Nu mai era singură. Apăruse Jake.

   - Îmi pare rău, Jake. N-am vrut să adorm, dar fac ce fac și-ațipesc sau îmi pierd puterile.

   Vocea ei era dulce, purtând încă amprenta confuză a somnului.

   Jake o privi cu o expresie neliniștită, apoi buzele lui încercară să schițeze un zâmbet.

   - Nu-i nevoie să te scuzi. Ești obosită și singură, dar eu sunt  acum aici ca să schimbăm situația asta. Nu trebuie să uiți asta, somnoroaso!

   Cu un bobârnac, o lovi ușor peste năsucul în vânt, apoi se așeză în fotoliul din fața ei.
   Ea-și dădu seama că el nu numai că făcuse curățenie în bucătărie, dar strânsese și așternutul de pe canapea și împăturise chiar și pledul și pijamaua.

   - Ai mai reflectat la propunerea mea? o întrebă el cu ochii ațintiți asupra ei.

   - Nu. Nu tocmai. Am crezut că, odată cu trecerea surprizei, te vei gândi și tu mai bine și te vei răzgândi.

   Degtele ei fremătară și neteziră marginile bluzei. Nu-i putu întâlni privirea.

   - Nu neg c-a fost o surpriză. Dar nu m-am răzgândit.

   Vocea lui era inexpresivă și nu putu deduce nimic, absolut nimic, din cuvintele lui.

   - Uite ce-i...

   Netezi cu mâna țesătura, apoi trase câteva fire din ea.

   - Asta nu-i deloc problema ta. Oricâte greșeli am fi făcut Scott și cu mine, toate ne privesc numai pe noi.

   - Kelly, uită-te la mine! Nu întoarce capul! Toată chestia asta n-are nimic de-a face cu tine. Te rog, nu-mi refuza ajutorul! Kelly, uită-te la mine!

   Era un ordin, dar rostit cu blândețe. Așteptă cu răbdare până-l privi în ochi.

   - Cu toate diferențele dintre noi, Scott și cu mine suntem frați. Ne-am certat și ne-am bătut așa cum fac toți copiii, iar în ultimii ani ne-am despărțit, așa cum s-au despărțit, fiecare pe făgașul ei, și viețile noastre. Doar un singur lucru nu s-a schimbat: dragostea noastră. Au fost perioade când nu-mi plăcea el mie, după cum au fost altele când nu-i plăceam eu lui, dar legătura a fost mereu prezentă. Poate că numai un alt frate geamăn poate să înțeleagă profunzimea sentimentelor pe care le împărțeam. Câteodată chiar mă întrebam dacă asta se poate înțelege.

   Jake se opri și se afundă încet în fotoliu.

   - Eram, într-un fel, paradoxali. Când am ajuns la adolescență, eu am început să mă dezvolt fizic, în timp ce Scott rămânea mic și slab. Alergam până îmi dădeam sufletul pe terenul de sport, mă înfierbântam la câte un meci pierdut. Toate astea ar fi vrut să le facă și Scott, dar era prea mic și resimțea neputința ca pe o înfrângere repetată. Era foarte mâhnit. Pe de altă parte, eu n-aș fi fost în stare niciodată să fac ce făcea el cu pensula și culorile. I-ai văzut vreodată acuarelele?

   Kelly nu răspunse. Clătină doar din cap, nerodin să-i întrerupă frumoasa poveste. Își dădu seama că nu încercase îndeajuns să pătrundă în sufletul celor doi bărbați.

   - Nu-i așa? continuă Jake. Refuza să-și recunoască abilitățile, ba chiar nu admitea deloc că are talent. Din câteva trăsături de panel făcea să prindă viață pe pânză, fie un răsărit de soare, fie un izvor, orice. Jur că uneori puteai chiar să simți mirosul florilor. Apoi, de multe ori, distrugea desenele acelea care-ți tăiau respirația, atât erau de frumoase. Nici nu știu de câte ori l-am văzut numai eu. Mă gândesc...

   Se opri, ca și cum l-ar fi rănit.

   - Mă gândesc la timpul când aproape că-l uram. Cum putea cineva dăruit cu atâta talent să nu-l folosească? Ar fi putut dărui lumii atâta frumusețe, ar fi putut-o înfrumuseța, aducându-i bucurie prin picturile sale. Toată viața, Scott s-a gândit numai la el. Nici măcar o singură dată nu mi-l pot aminti arătând interes pentru altcineva, în afară de sine. Dacă l-ai fi cunoscut mai bine, ai fi înțeles cât de neobișnuit era pentru felul lui de a fi să-mi ceară mie ajutorul.

   Jake se întoarse spre ea și o prinse de mână. Cu o voce joasă, grăbită, încercă să se facă înțeles:

   - Kelly, Scott era rănit foarte grav. Durerea trebuie să fi fost insuportablă. Cu toate astea, gândurile lui erau la tine. Într-una din clipele cele mai nefericite din viața lui se gândea la altcineva. Proceda acum, înaintea morții, așa cum ar fi dorit să procedeze mereu, ca omul care dorea să fi fost. Ultimele sale minute, acelea în care mi-a cerut să te ajut, au fost cele mai bune din viața lui. Înțelegi că, încercând să-i îndeplinesc dorința, pot să-i fac viața mai puțin deșartă și moartea nu într-atât de tragică. Era pentru prima oară când dorea să repare un rău pe care-l făcuse cuiva. Până atunci nici nu-i păsase. Dacă nu de altceva, măcar pentru a da un sens vieții lui, lasă-mă să te ajut!

   În timpul tensionatei și lungii prelegeri a lui Jake, Kelly privi necontenit la el. Văzu pe chipul lui suferință și patimă, chiar și deșertăciune.

   Acum, la acest ultim argument, nu mai putu rezista. Inima ei bătea atât pentru Jake, cât și pentru Scott. Pe față-i curgeau șiroaie de lacrimi.

   Ce păcat că fiecare dorise să fie ceea ce era celălalt. Jake acceptase totul și dăruise tot ce avea, Scott crescuse egoist și încrâncenat.

   Mâna mare a lui Jake îi atinse fața.

   - Nu plânge din cauza noastră, dragostea mea. Ai vărsat prea multe lacrimi pentru cei din familia Caldwell.

   Îi șterse lacrimile cu degetul mare, așteptând cu răbdare. Nu voia să mai spună nimic până când ea nu-și va reveni din plâns.

   După un timp, ea-și întoarse capul în palma lui și-i surâse timid. Era ca și cum l-ar fi mângâiat cu privirea.

   Jake se lupta cu dorința de-a o lua în brațe. Se stăpâni și continuă:

   - Mă lași să te ajut? Nu pentru că-ți datorăm ceva, ci de dragul lui Scott. Să dăm vieții lui un sens.

   - Dar viața ta?

   Își trase ușor capul și mâna lui căzu în gol.

   - De ce te sacrifici pentru mine și pentru copilul meu? Ești sigur că nu-ți dorești o familie a ta?

   - Acum nu se întâmplă nimic în viața mea. Nu există nicio persoană deosebită. Sunt cu totul liber.

   Încercă să zâmbească, însă felul zâmbetului îl trăda.

.................