Forța naturii, Jane Harper

 ...................................

6.

        - Vă rog. Trebuie să-l faceţi pe sergentul King să înţeleagă...

   - Bree...
   - Ascultaţi-mă, Alice era deja moartă.
   Frumoasele ei trăsături erau schimonosite şi Bree avea ochii în lacrimi.
   - Eu am găsit-o. Pe potecă, duminică dimineaţă, devreme. Şi am mutat-o. Aşa m-am ales cu muşcătura. Dar asta e tot ce-am făcut. Nu i-am făcut niciun rău, vă jur. Acesta e adevărul.
   - Bree...
   De astă dată, Carmen era cea care încercase, dar Bree i-o reteză.
   - Era acolo, prăbuşită. Nu respira. N-am ştiut ce să fac, aşa că am luat-o. Îmi era teamă că o să vină cineva şi o s-o vadă, aşa că am luat-o de acolo. Nu voiam decât s-o ascund în tufiş până când...
   Bree se opri. Se uită iar la sora ei. Beth ţinea degetele încleştate pe spătarul unui scaun, atât de strâns, încât articulaţiile i se albiseră şi luceau.
   - Până când aş fi putut să vorbesc cu Beth. Dar apoi m-am împiedicat şi am simţit şarpele lângă braţul meu.
   - Dar de ce ai ascuns-o, Bree?
   Beth avea ochii în lacrimi.
   - Doamne, ştii foarte bine de ce.
   - Nu ştiu.
   - Din cauză că...
   Faţa lui Bree se îmbujorase, două pete de culoare în obraji.
   - Din cauză că...
   Părea că nu poate să-şi termine gândul. Întinse mâna spre sora ei.
   - Din ce cauză?
   - Din cauza ta. Am făcut-o pentru tine.
   Se întinse şi, de data asta, o prinse de braţ pe sora ei.
   - Nu se poate să mergi iar la închisoare. Asta ar ucide-o pe mama. Nu ţi-am spus niciodată, dar data trecută a fost foarte grav. I-a fost mult mai rău. A fost groaznic să o văd aşa de tristă, ştiind că era vina mea şi...
   - Nu. Bree, data trecută a fost vina mea că m-au închis.
   - Nu, a fost vina mea, insistă Bree, strângând-o şi mai tare de mână. Nu vecinul meu a fost cel care a spus la poliţie că tu m-ai jefuit, eu am fost. I-am sunat pentru că eram aşa de furioasă pe tine! Nu mi-am dat seama că se va ajunge aşa de departe.
   - N-a fost din vina ta.
   - A fost.
   - Nu, eu am fost de vină. Dar...
   Beth păşi înapoi, trăgându-şi mâna din strânsoarea surorii sale.
   - Greşeşti, Bree. De ce faci asta?
   - Ştii de ce, zise Bree, întinzând iar mâna, apucând cu degetele doar aerul. Sigur că ştii. Pentru că eşti sora mea! Suntem o familie.
   - Dar nu ai deloc încredere în mine, spuse Beth şi mai făcu un pas înapoi. Tu chiar crezi sincer că aş putea face aşa ceva?
   Falk băgă de seamă agitaţia de-afară, iscată de o maşină de poliţie care intrase pe aleea de pietriş. King coborî din ea.
   - Ce altceva aş putea să cred? Cum aş putea să am încredere în tine, după tot ce-ai făcut?
   Bree plângea acum, roşie la faţă.
   - Nu pot să cred că stai acolo şi minţi. Spune-le! Te rog, Beth. De dragul meu. Spune-le adevărul!
   - Bree...
   Beth se opri. Deschise gura, ca şi cum era gata să mai spună ceva, apoi o închise şi, fără nicio altă vorbă, se întoarse cu spatele.
   Bree întinse braţul, bâjbâind cu mâna sănătoasă, şi ţipetele ei au răsunat în încăpere, în vreme ce sergentul King deschidea uşa cabanei.
   - Eşti o mincinoasă nenorocită! Te urăsc, Beth! Te urăsc pentru asta! Spune-le adevărul!
   Bree se chinuia să vorbească printre lacrimi.
   - Pentru tine am făcut-o.
   Cu chipurile schimonosite şi furioase din cauza trădării, Falk nu le văzuse niciodată pe gemene să semene atât de tare.

   Ziua 4: Duminică dimineaţă

   Alice Russell rămăsese nemişcată.
   Abia vizibilă, pe poteca spre nord, scăldată din toate părţile de lumina lunii. Coliba dispăruse de mult din raza vizuală, ascunsă bine în spatele copacilor.
   Cu bărbia lăsată în piept, Alice stătea lângă rucsacul aşezat pe pământ, sprijinit de un bolovan mare. Îşi ţinea o palmă apăsată pe ureche. Chiar şi de la distanţă, după sclipirea alb-albăstrie a telefonului, era evident că-i tremura mâna.

Capitolul 26

   Gemenele au fost duse separat în câte o maşină de poliţie.
   Falk şi Carmen le-au urmărit cu privirea, din holul de la intrare.
   Lauren şi Jill au rămas în zona recepţiei, cu gurile căscate de surprindere, până când sergentul King le-a cerut să aştepte în salon.
   Le-a spus că un ofiţer de poliţie le va chema în biroul de la cabană, pe rând, pentru a-şi reface declaraţiile. Trebuia să fie pregătite să vină la secţia din oraş, dacă se va considera necesar acest lucru.
   Dădură din cap, fără un cuvânt, şi sergentul plecă.
   Lauren a fost chemată prima în birou. Traversă încăperea, palidă şi trasă la faţă. Falk şi Carmen stăteau în salon împreună cu Jill, care părea o versiune micşorată a femeii pe care o cunoscuseră cu câteva zile în urmă.
   - I-am spus lui Alice că dacă o să moară într-un şanţ, aşa-i trebuie, zise Jill, din senin, privind focul. Am vorbit serios, în momentul acela.
   Prin uşă o auzeau pe Margot Russell urlând.
   Vocea ofiţerului de legătură abia dacă se auzea printre ţipetele fetei. Jill întoarse capul într-o parte, cu o expresie de durere pe chip.
   - Când ai aflat că nepotul tău are fotografii cu Margot? o întrebă Carmen.
   - Abia când a fost prea târziu, zise Jill, privindu-şi mâinile. Până la urmă, Daniel mi-a spus toată povestea marţi, dar numai pentru că atunci fotografiile erau deja de domeniul public. Dar ar fi trebuit să-mi spună cu mult înainte de asta. Dacă ar fi fost sincer în acea primă seară, când a venit la noi în tabără, poate că nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. Aş fi lăsat-o pe Alice să plece atunci când mi-a cerut.
   - Ce anume ţi-a spus Daniel în seara aceea? întrebă Falk.
   - Doar că nevastă-sa îl prinsese pe Joel cu nişte fotografii şi că de aceea ajunsese el târziu la cabană. Poate că ar fi trebuit să pun lucrurile cap la cap, dar, sincer, nici nu mi-a trecut prin minte că fotografiile puteau fi cu Margot, zise ea şi clătină din cap. Lucrurile erau cu totul altfel pe vremea când mergeam eu la şcoală.
   Prin uşa deschisă încă se auzea cineva plângând. Jill suspină.
   - Mi-aş fi dorit ca Alice să-mi fi spus. Dacă ştiam, aş fi lăsat-o să se întoarcă după prima noapte. Bineînţeles că aş fi lăsat-o.
   Părea că Jill încerca să se convingă singură.
   - Şi Joel e un fraier. N-o să poată să rezolve situaţia asta doar cerându-şi scuze. Seamănă foarte mult cu Daniel când era tânăr; face numai ce vrea şi nu se gândeşte deloc la viitor. Copiii nu înţeleg asta totuşi, nu-i aşa? Nu trăiesc decât în momentul prezent. Nu-şi dau seama că tot ce fac la vârsta aceea îi poate bântui mai târziu.
   Jill tăcu, dar când îşi încleştă mâinile în poală, îi tremurau. Se auzi un ciocănit şi uşa se deschise. Lauren, palidă şi trasă la faţă, aruncă o privire înăuntru.
   - E rândul tău, îi zise ea lui Jill.
   - Ce te-au întrebat?
   - Aceleaşi lucruri ca înainte. Vor să ştie ce s-a întâmplat.
   - Şi ce le-ai spus?
   - Le-am spus că nu mi-a venit să cred că Alice n-a ajuns mai departe.
   Lauren o privi pe Jill, apoi lăsă ochii în pământ.
   - Mă duc să mă culc. Nu mai rezist.
   Se retrase, fără să mai aştepte un răspuns, închizând uşa în urma ei.
   Jill a rămas mult timp cu ochii aţintiţi la uşa închisă, apoi s-a ridicat oftând din rărunchi. Deschise uşa şi ieşi, iar plânsetele lui Margot se auzeau împrejur.

   Ziua 4: Duminică dimineaţă

   Alice aproape că ţipa la telefon. Obrazul îi lucea albastru în lumina ecranului şi vorbele ei pluteau pe cărare.
   - Serviciul de urgenţă? Mă auziţi...? La dracu’!
   De disperare, vocea îi era piţigăiată. A închis. Cu capul aplecat, şi-a verificat telefonul. A încercat iar, formând de trei ori aceeaşi cifră. Zero-zero-zero.
   - Serviciul de urgenţă? Ajutor. E cineva acolo? Vă rog. Ne-am rătăcit. Puteţi...?
   S-a oprit şi a lăsat telefonul jos de la ureche.
   - Rahat!
   Trase adânc aer în piept şi umerii i s-au ridicat şi au coborât.
   Apăsă iar pe butoane. Alt număr, nu trei de zero. A vorbit mult mai calmă, de data asta.
   - Agent federal Falk, sunt Alice. Alice Russell. Nu ştiu dacă mă auziţi.
   Vocea îi tremura.
   - Dacă primiţi mesajul meu, vă rog, vă implor, nu transmiteţi dosarele mâine. Vă rog. Nu ştiu ce să fac. Daniel Bailey deţine nişte fotografii. Sau fiul lui le deţine. Fotografii cu fiica mea. Nu pot risca să-l enervez tocmai acum, îmi pare rău. Încerc să mă întorc la Melbourne şi vă explic. Dacă amânaţi, voi încerca să descopăr un alt mijloc prin care să obţineţi contractele. Îmi pare rău, dar e vorba de fiica mea. Vă rog. Nu pot să fac ceva ce ar putea să o rănească...
   Un foşnet şi zgomot de paşi în spatele ei. O voce în întuneric.
   - Alice?

Capitolul 27

   Falk şi Carmen stăteau singuri în salon, fără să-şi spună prea multe. Suspinele lui Margot Russell se auziseră multă vreme prin uşa deschisă, apoi încetaseră brusc, lăsând loc unei tăceri stranii.
   Falk se întreba unde plecase fata.
   Au auzit o maşină scrâşnind pe pietriş şi Carmen s-a dus la fereastră.
   - S-a întors King.
   - Se văd şi gemenele pe undeva?
   - Nu.
   Cu King s-au întâlnit în hol. Era şi mai pământiu la faţă decât de obicei.
   - Cum a mers treaba la secţie? îl întrebă Falk.
   Sergentul clătină din cap.
   - Sunt consiliate juridic, dar amândouă îşi menţin declaraţiile. Bree susţine în continuare că Alice era deja moartă când a găsit-o, iar Beth declară că nu ştie nimic despre toate astea.
   - Tu le crezi?
   - Dumnezeu ştie. Oricum, va fi un coşmar să dovedim ceva. Criminaliştii de la Melbourne sunt acum acolo, dar cadavrul a stat în ploaie şi vânt zile întregi. Peste tot e pământ şi noroi şi tot felul de resturi.
   - În rucsacul ei s-a găsit ceva interesant? se interesă Carmen.
   - Cum ar fi un maldăr de documente contabile de la BaileyTennants? zise King, reuşind să afişeze un zâmbet cu totul sinistru. Nu prea, îmi pare rău. Dar uite...
   Scotoci prin propriul rucsac şi scoase un stick de memorie.
   - Fotografii de la locul faptei. Dacă vedeţi ceva care vă trebuie, puteţi să le cereţi celor de la criminalistică să vi le arate când o să aducă totul aici, jos.
   - Mulţumesc, zise Falk şi luă stick-ul. O să se uite şi la mormântul de lângă colibă?
   - Da, o să-l cerceteze, a răspuns King, dar ezitant.
   - Ce este? vru să ştie Carmen, uitându-se la poliţist. Care-i treaba? Au confirmat că e Sarah?
   - Nu e Sarah, zise King, clătinând din cap.
   - De unde ştiu?
   - Sunt rămăşiţele unui bărbat.
   Amândoi detectivii îl priviră miraţi.
   - Cine e?
   Întrebarea venise de la Falk.
   - Am primit un telefon la secţie, acum o oră, le-a explicat King. Fostul motociclist din puşcărie a reuşit să obţină o înţelegere mulţumitoare. I-a spus avocatului său că ştie că în groapa aia e chiar Sam Kovac.
   - Sam Kovac? făcu Falk, clipind.
   - Da. Tipul zice că, acum 5 ani, motocicliştii au fost plătiţi ca să scape de el. Sam s-a tot lăudat cu taică-său la oamenii cu care făcea afaceri, în încercarea de a fi acceptat în gaşcă, probabil. Dar omul susţine că Sam nu era în toate minţile, că era prea labil psihic ca să fie de încredere. Aşa că, atunci când motocicliştii au primit o ofertă mai bună, au acceptat-o. Pe cei care au comandat uciderea nu i-a interesat modalitatea executării individului, câtă vreme cadavrul nu avea să fie găsit niciodată. Tot ce au vrut a fost ca Sam să dispară.
   - Cine erau aceştia? a intervenit Carmen.
   King se uită pe geam. Vântul se domolise şi pădurea era straniu de calmă, lucru rar.
   - Au făcut tranzacţia printr-un mijlocitor, dar, după toate aparenţele, a fost vorba despre un cuplu mai în vârstă. Plini de bani. Gata să plătească bine. Cam ciudaţi însă. Nu chiar în toate minţile nici ei.
   În gând, Falk a trecut în revistă posibilităţile şi nu a găsit decât una.
   - Doar nu erau părinţii lui Sarah Sondenberg, nu? zise el, iar King ridică vag din umeri.
   - E prea devreme să o spunem cu certitudine, dar cred că pe ei o să-i caute mai întâi. Vai de capul lor de amărâţi! Presupun că 20 de ani de durere şi de nesiguranţă pot să afecteze un om.
   King clătină din cap.
   - Blestematul de Martin Kovac! A distrus locurile astea. Ar fi putut să le dea pace sărmanilor oameni. Poate ar fi evitat şi el necazurile. Cine ştie? Are vreunul dintre voi copii?
   Falk scutură din cap, imaginându-şi-o pe Sarah Sondenberg cu zâmbetul ei de revistă. Imaginându-şi-i pe părinţii ei şi cum trebuie să fi trăit aceştia în ultimii 20 de ani.
   - Eu am doi băieţi, zise King. Mereu mi-a părut rău pentru familia Sondenberg. Între noi fie vorba, dacă ei au plătit să fie ucis Sam, nu pot să-i condamn, zise el şi oftă. Cred că nu trebuie să subestimezi niciodată până unde poţi să mergi de dragul copilului tău.
   Undeva departe, în cabană, tânguielile lui Margot Russell reîncepeau.

   Ziua 4: Duminică dimineaţă

   -  Alice?
   Alice Russell tresări. Bâjbâind, încerca să încheie apelul, în timp ce se întorcea spre locul de unde venea vocea, cu ochii holbaţi, pentru că înţelesese că nu mai era singură pe potecă. Făcu o jumătate de pas înapoi.
   - Cu cine vorbeşti, Alice?

Capitolul 28

   Falk se simţea complet dezamăgit. Mergeau pe aleea către pavilionul de cazare şi, judecând după expresia de pe chipul ei, Carmen se simţea la fel ca el.
    O usturau ochii din cauza vântului care se stârnise iar, spulberându-i hainele. Când au ajuns la camerele lor s-au oprit. Falk răsucea în mână stick-ul de memorie pe care i-l dăduse sergentul King.
   - Nu vrei să ne uităm la fotografii? zise Falk.
   - Cred c-ar fi bine s-o facem.
   Carmen părea la fel de entuziasmată pe cât se simţea şi el.
   Mormântul lui Alice Russell din sălbăticie. Rangerii încheiaseră în sfârşit căutările, dar nu cu rezultatul pe care-l speraseră.
   Falk descuie uşa, puse rucsacul pe podea şi trase afară din el tot felul de lucruri, până ce reuşi să-şi scoată laptopul. Aşezată pe pat, ea îl urmărea.
   - Încă mai ai hărţile tatălui tău, zise Carmen, când Falk aşeză teancul lângă ea, pe cuvertură.
   - Da. Acasă n-am avut destul timp să despachetez totul.
   - Nu. Nici eu. Totuşi, presupun că o să ne întoarcem destul de repede. Să dăm piept cu muştruluiala de la serviciu, acum că Alice a fost găsită. Ei tot o să vrea contractele.
   Pe Carmen perspectiva părea să o doboare.
   - Oricum...
   Se dădu la o parte să-i facă loc pe pat şi Falk deschise laptopul.
   - Hai să terminăm odată cu asta!
   A conectat stick-ul de memorie, s-au aşezat unul lângă altul şi Falk a deschis galeria de imagini.
   Rucsacul lui Alice umplea ecranul. Fotografii făcute de la distanţă arătau rucsacul sprijinit de trunchiul unui copac; materialul din care era confecţionat, în contrast cu natura în nuanţe de verde şi brun.
   Prim-planurile confirmau impresia pe care Falk o avusese iniţial, când fuseseră în pădure. Rucsacul fusese îmbibat de ploaie, dar în afară de asta nu era deloc stricat şi nici nu fusese deschis. Era ceva înfiorător în felul cum stătea proptit acolo, pregătit, gata să fie recuperat de un proprietar care nu avea să mai revină niciodată.
   Falk şi Carmen priviră fără grabă fotografiile cu rucsacul din toate unghiurile posibile, dar până la urmă au trecut mai departe.
   Copacii protejaseră trupul lui Alice Russell de condiţiile atmosferice vitrege, totuşi intemperiile îşi puseseră amprenta.
   Femeia zăcea pe spate, pe un pat de iarbă aspră şi înaltă, cu picioarele întinse şi braţele drepte pe lângă ea. Nu era la mai mult de 20 de metri de potecă, dar din fotografii reieşea clar faptul că era aproape invizibilă de la distanţă mai mare.
   Avea părul încâlcit şi pielea feţei i se lăsase de pe pomeţii bine conturaţi. În rest, aproape că puteai zice că doarme. Aproape. Animalele şi păsările îi descoperiseră trupul cu mult înaintea poliţiei.
   Pădurea trecuse peste Alice ca un val. Frunze şi rămurele şi resturi infime îi atârnau în păr şi i se adunaseră în cutele hainelor.
   Sub unul din picioare era îngrămădită o bucată de plastic deteriorat provenind de la un ambalaj, care părea să fi făcut cale lungă până ajunsese aici.
   Falk era cât pe ce să treacă la următoarea fotografie, când se opri brusc. Ce-i atrăsese privirea? Se uită încă o dată peste imagine. Ceva în felul cum stătea întinsă Alice, presărată cu gunoaie. Un gând nu-i dădea pace, dar fugea când încerca să-l prindă.
   Se gândi înapoi, în timp, la femeia pe care el şi Carmen o cunoscuseră. Rujul corporatist al lui Alice şi expresia sfidătoare erau de mult şterse şi corpul ei arăta ca o carapace goală, aşezată pe covorul de iarbă al pădurii. Părea fragilă şi foarte singură. Falk spera ca Margot Russell să nu vadă niciodată fotografiile acelea.
   Chiar şi în moarte, asemănarea dintre Alice şi fiica ei era izbitoare.
   Au continuat să treacă în revistă galeria de imagini, până când ecranul deveni negru. Ajunseseră la sfârşit.
   - Deci, a fost nasol cum m-am aşteptat, a zis Carmen, în şoaptă.
   Geamul zăngăni când ea s-a lăsat pe spate şi mâna i-a căzut peste grămada de hărţi de pe cuvertură. O luă pe cea de deasupra, o desfăcu şi-şi trecu privirea peste liniile tipărite.
   - Ar trebui să le foloseşti, zise şi tonul ei era trist. Ar trebui să iasă şi ceva bun din toate astea.
   - Mda, ştiu, răspunse Falk, răsfoind hărţile până ce dădu de cea a masivului Giralang.
   O întinse, uitându-se după North Road. Găsi şoseaua, care tăia o zonă de vegetaţie încâlcită şi nemarcată. Apoi găsi cu aproximaţie locul unde credea că se află coliba şi apoi locul unde fusese găsit cadavrul lui Alice Russell.
   În toată zona aceea, pe hartă nu existau semne în creion, nici note sau cuvinte scrise de mâna tatălui său. Falk nu ştia la ce se aşteptase sau ce sperase să găsească, dar, indiferent ce-ar fi fost, nu era acolo.
   Tatăl lui nu fusese niciodată în zonă. Liniile tipărite de pe hartă îl priveau cu oarbă indiferenţă.
   Oftând, a mişcat foaia până când a descoperit traseul Mirror Falls. Acolo, notele în creion erau vizibile şi scrisul greu de descifrat al tatălui său, cu bucle şi vârtejuri, se întindea pe hârtia gălbuie.
   Traseu de vară. Atenţie, cad pietre. Sursă de apă potabilă. Adnotările erau scrise apăsat. Un punct de observaţie era marcat ca închis, apoi ca deschis, apoi din nou tăiat şi marcat cu cuvintele: Pericol recurent.
   Falk privi îndelung scrisul, fără să-i fie clar de ce. Ceva pâlpâi adânc în conştiinţa lui. A vrut să întindă mâna spre laptop şi tocmai atunci Carmen şi-a ridicat privirea.
   - Îi plăcea zona asta, zise ea, ridicând harta în mână. Sunt o grămadă de însemnări aici.
   Falk recunoscu imediat numele regiunii.
   - Acolo am crescut.
   - Serios? Mamă... N-ai glumit, chiar că e în mijlocul pustietăţii, zise Carmen, privind mai de-aproape. Atunci, înseamnă că voi doi aţi făcut drumeţii pe-acolo împreună? Înainte să vă mutaţi.
   - Nu-mi aduc aminte, răspunse Falk şi clătină din cap. Nu sunt sigur nici măcar că el le făcea pe atunci. Era destul de ocupat cu ferma. Probabil că stătea mult în aer liber.
   - După ce se vede pe harta asta, se pare că aţi fost aici. Cel puţin o dată.
   Carmen îi întinse harta şi puse degetul pe ceva scris de mâna lui Erik Falk.
   Cu Aaron.
   Cuvintele erau scrise lângă un traseu de vară, uşor. Falk nu-l parcursese niciodată pe toată lungimea, dar ştia unde duce. Mergea pe marginea padocurilor, unde el obişnuia să alerge ca să-şi mai consume din energie, în timp ce tatăl lui lucra pământul; pe lângă locul de la râu unde tatăl lui îl învăţase cum să pescuiască; de-a lungul şirului de garduri unde Aaron, pe când avea 3 ani, fusese fotografiat într-o vară, râzând, călare pe umerii tatălui său.
   Cu Aaron.
   - Niciodată noi doi n-am...
   Falk îşi simţea pleoapele grele şi fierbinţi.
   - N-am parcurs niciodată traseul ăsta împreună. Nu în acelaşi timp.
   - Păi, poate că voia să o facă. Mai sunt şi altele.
   Carmen verificase prin stiva de hărţi. Îi dădu alte câteva şi-i arătă însemnările. Şi pe urmă încă o stivă.
   Aproape pe fiecare hartă erau scrise de mână, estompate de vreme şi tot mai nesigure de-a lungul anilor, cuvintele: Cu Aaron. Cu Aaron. Un traseu ales pentru ca ei doi să-l facă împreună. Tatăl lui, încăpăţânat, neacceptând un refuz categoric; aceste cuvinte exprimau o dorinţă de ceva diferit.
   Falk se lăsă pe tăblia patului. Îşi dădea seama că partenera lui îl privea, şi clătină din cap. Se gândise că poate nu va fi în stare să se exprime.
   Carmen întinse braţul şi-şi puse mâna peste a lui.
   - Aaron, e-n ordine. Sunt sigură că ştia.
   - Nu cred, i-a răspuns el, înghiţind cu greu.
   - Ba, ştia, insistă Carmen, zâmbind. Părinţii şi copiii sunt făcuţi să se iubească. Ştia.
   Falk se uită peste hărţi.
   - S-a descurcat mai bine decât mine să o arate.
   - Ei, poate că da. Dar nu eşti singurul. Cred că adeseori părinţii îi iubesc pe copiii lor mai mult decât sunt ei înşişi iubiţi de aceştia.
   - Poate.
   Falk se gândea la părinţii lui Sarah Sondenberg şi la iadul în care se aruncaseră, de dragul fiicei lor, neavând încotro. Cum spusese King? Niciodată nu trebuie să subestimezi până unde poţi să mergi de dragul copilului tău.
   Undeva, în adâncul minţii lui, ceva nu-i dădea pace iar. Clipi. Ce anume? Încerca să prindă ideea, dar aceasta ameninţa să se evapore.
   Computerul încă era deschis, lângă Carmen, şi galeria de fotografii era în continuare accesată.
   - Ia stai să mă mai uit o dată.
   Falk trase laptopul spre el şi trecu iar prin fotografiile cu Alice Russell, de astă dată privindu-le cu şi mai multă atenţie. Îl sâcâiau detaliile, dar nu putea spune care anume. Se uită la pielea pământie, la poziţia maxilarului, căzut şi puţin flasc. Faţa ei, expusă, era aproape relaxată şi, într-un fel straniu, arăta mai tânără. Afară, urletele vântului au început deodată să semene cu vaietele lui Margot Russell.
   Falk a continuat să se uite. La unghiile rupte ale lui Alice Russell, la mâinile ei murdare, la părul încâlcit. La resturile şi mizeriile presărate peste tot, de jur împrejurul ei. Şi din nou avu senzaţia aceea. S-a oprit la acea ultimă imagine şi s-a aplecat să o vadă mai de-aproape. O bucată de plastic vechi prinsă sub picior. Resturile murdare ale unui ambalaj alimentar, lângă părul ei. Mări detaliul. Un fir de aţă roşu cu argintiu i se prinsese de fermoarul jachetei.
   Senzaţia se transformă într-o adevărată revelaţie când Falk s-a uitat la firul rupt. Deodată, nu s-a mai gândit la Alice şi Margot Russell, ci la o altă fată, atât de fragilă, încât era aproape invizibilă, o fată care învârtea mereu între degete fire roşii şi argintii pe care le împletea.
   Un fir de aţă prins într-un fermoar. O încheietură goală a mâinii.
   Privirea bântuită şi ochii afundaţi în orbite ai fiicei. Şi privirea vinovată a mamei ei.

   Ziua 4: Duminică dimineaţă

   - Alice, zise Lauren, privind-o fix. Cu cine vorbeşti?
   - Oh, Dumnezeule! M-ai speriat!
   Alice îşi duse mâna la piept. Avea chipul palid, în contrast cu întunericul.
   - Ai semnal? Ai reuşit să dai de cineva?
   Lauren întinse mâna după telefon, dar Alice se feri.
   - E prea slab semnalul. Nu cred că m-au auzit.
   - Sună la serviciul de urgenţă!
   Lauren se întinse din nou după telefon.
   - Am sunat, a zis Alice, făcând un pas înapoi. Se tot întrerupe.
   - Rahat! Şi atunci cu cine vorbeai?
   - Era o căsuţă vocală. Nu cred că s-a înregistrat.
   - Dar cine a fost?
   - N-a fost nimeni. Ceva legat de Margot.
   Lauren rămase cu ochii fixaţi asupra ei, până când Alice i-a înfruntat privirea.
   - Ce-i? izbucni aceasta. Ţi-am zis, am încercat deja să sun la urgenţă.
   - Aproape că nu mai avem semnal, şi nici baterie. Trebuie să facem economie.
   - Ştiu şi eu asta. Dar era ceva important.
   - Chiar dacă ţie nu-ţi vine să crezi, există lucruri mai importante decât afurisita de fiică-ta.
   Alice nu-i răspunse, dar ţinu telefonul şi mai strâns.
   - Foarte bine, a zis Lauren, încercând să inspire profund, în orice caz, cum ai reuşit să-ţi iei telefonul fără s-o trezeşti pe Jill?
   Alice aproape că izbucni în râs.
   - Femeia aia a dormit ieri în timpul furtunii cu tunete. Cum era să simtă că i-am luat jacheta?
   Lauren nu se îndoia. Jill păruse mereu să doarmă mai bine decât oricare dintre ele. Se uită la cealaltă mână a lui Alice.
   - Şi ai luat şi lanterna lui Beth.
   - Am nevoie de ea.
   - E singura care mai funcţionează, dintre toate pe care le-avem.
   - Tocmai de aceea am luat-o pe-asta.
   Alice evita să o privească în ochi. Lumina făcută de lanternă plutea în întuneric. Restul potecii era în beznă.
   Lauren văzu rucsacul lui Alice sprijinit de o piatră. Gata de plecare. Mai inspiră o dată profund.
   - Uite ce e, zise, trebuie să ne întoarcem la celelalte. Toate vor vrea să afle cum e cu semnalul. N-o să le spun că ai încercat să pleci.
   Alice nu a zis nimic. Îşi îndesă telefonul în blugi.
   - Alice! Dumnezeule! Doar nu te gândeşti serios să pleci?
   Alice se aplecă şi ridică rucsacul. Şi-l aruncă pe umăr.
   Lauren o prinse de braţ.
   - Dă-mi drumul, i-a zis Alice şi-şi eliberă braţul cu o smucitură.
   - Nu eşti în siguranţă singură. Şi acum avem semnal. O să-i ajute să ne găsească.
   - N-o s-o facă. Semnalul e prea slab.
   - Dar e ceva! Alice, sunt şanse mai mari decât am avut în ultimele zile.
   - Vorbeşte mai încet, da? Ştii ce? Nu pot să aştept până ne găsesc ei.
   - De ce?
   Niciun răspuns.
   - Pentru Dumnezeu, zise Lauren, încercând să se calmeze, pentru că simţea cum îi bate inima. Ce naiba ai de gând să faci?
   - O să merg spre nord, aşa cum ar fi trebuit să facem azi. Lauren, tu ştii că asta e soluţia, dar nu vrei să recunoşti, pentru că atunci ar trebui să şi încerci.
   - Nu. Nu vreau să o fac, pentru că nu e sigur. Mai ales de una singură. Mergi orbeşte, nu ai nici măcar busolă.
   Lauren simţea în propriul buzunar discul de plastic.
   - Dacă eşti aşa de îngrijorată, ai putea să mi-o dai tu.
   - Nu. În niciun caz, răspunse Lauren, strângând şi mai tare busola în pumn.
   - Mă gândeam eu. Oricum, ştim că poteca asta merge spre nord. O să mă descurc dacă trebuie. Am făcut-o şi la McAllaster.
   Nenorocita de tabără McAallaster! La auzul numelui acelei tabere, Lauren simţi o gheară în piept şi sângele îi pulsă mai repede prin vene. Cu 30 de ani în urmă, în mijlocul pustietăţii, la fel de apropiate una de alta ca acum. Proba încrederii. Lauren, înnebunită de dorul de casă, tristă şi legată la ochi, apoi senzaţia de totală uşurare când simţise mâna sigură a lui Alice pe braţul ei şi îi auzise la ureche vocea încrezătoare.
   - Te ţin eu. Pe-aici!
   - Mulţumesc.
   Alice înainte şi Lauren în urma ei. Sunetul paşilor de jur împrejur. Un chicotit. Apoi, iar, vocea lui Alice la ureche. O avertizare şoptită.
   - Ai grijă!
   Mâna care o ghida, aşezată pe braţul ei, se ridicase brusc, uşoară ca aerul, şi dispăruse în neant. Lauren întinsese braţele dezorientată, se împiedicase de ceva aflat exact în faţa ei şi avusese senzaţia oribilă a căderii în gol. Singurul zgomot era sunetul îndepărtat al unor râsete înfundate.
   În cădere, îşi fracturase încheietura mâinii. Se bucurase. Asta însemna că după ce şi-a luat legătura de la ochi şi s-a trezit complet singură, înconjurată de tufişurile dese, în bezna copleşitoare, avea o scuză pentru lacrimile din ochi. Nu că ar fi contat. Au trecut 4 ore până ca fetele celelalte să se întoarcă după ea. Când au ajuns, într-un final, Alice îi spusese râzând:
   - Eu ţi-am zis să ai grijă.

Capitolul 29

   Falk se uită la firul roşu cu argintiu prins în fermoarul jachetei lui Alice Russell, apoi întoarse ecranul spre Carmen.
   - Rahat! făcu ea, clipind.
   Băgă mâna în buzunarul hainei, scotoci după ceva şi înainte ca el să apuce să spună vreo vorbă, scoase de acolo brăţara prieteniei împletită de Rebecca. Firele argintii sclipeau în lumină.
   - Ştiu că Lauren a zis că a pierdut-o pe-a ei, dar e sigur că a purtat-o în pădure?
   Falk îşi luă haina şi căută prin buzunare până găsi fluturaşul pe care scria Persoană dispărută pe care îl luase de la recepţie. L-a netezit şi, ignorând chipul zâmbitor al lui Alice, s-a concentrat la ultimul instantaneu făcut celor cinci femei împreună.
   Se aflau la începutul traseului Mirror Falls şi Alice o ţinea pe Lauren de talie. Alice zâmbea. Braţul lui Lauren era pe umerii lui Alice. Falk se aplecă mai aproape şi se gândi că braţul acela mai degrabă plutea, decât să se sprijine pe umerii lui Alice. Lângă manşeta mânecii de la jacheta pe care o purta Lauren, legată la încheietura mâinii, se vedea clar o brăţară roşie împletită.
   Carmen întinsese deja mâna după telefonul fix, să-l sune pe sergentul King. A ascultat o clipă, apoi a clătinat din cap. Nu răspundea. A format numărul de la recepţie. Până să afle ea numărul camerei, Falk îşi pusese deja haina şi, fără o vorbă, au ieşit amândoi şi au luat-o de-a lungul pavilionului de cazare, până în capăt. Soarele după-amiezii târzii coborâse în spatele copacilor şi, dinspre est, se strecura întunericul.
   Când au ajuns în dreptul camerei lui Lauren, Falk a bătut la uşă. Aşteptară. Niciun răspuns. Bătu din nou, apoi Falk a încercat clanţa.
   Uşa nu era încuiată. În cameră nu era nimeni. Îi aruncă o privire lui Carmen.
   - În salon, poate? a zis ea.
   Falk a ezitat, apoi s-a uitat peste umărul ei. Capătul traseului Mirror Falls era pustiu, iar indicatorul de lemn, abia vizibil în întunericul tot mai mare. Carmen l-a văzut unde se uită şi i-a citit gândurile. Pe chipul ei a apărut îngrijorarea.
   - Du-te şi vezi, zise ea. Eu îl caut pe King şi venim după tine.
   - Bine.
   Falk porni în pas alert, pietrişul aleii scârţâind sub paşii lui, apoi tălpile începură să se afunde puţin când ajunse pe poteca înnoroiată. Era singur, dar pe potecă se vedeau şi alte urme de ghete. Intră pe traseu.
   Avea dreptate oare? Nu ştia. Apoi se gândi la fata delicată, la firul roşu şi la încheietura goală a mâinii mamei ei.
   Niciodată nu trebuie să subestimezi până unde poţi să mergi de dragul copilului tău.
   Falk se grăbi şi mai tare, şi din ce în ce mai tare până o luă la fugă, zgomotul cascadei Mirror Falls răsunându-i tot mai puternic în urechi.

   Ziua 4: Duminică dimineaţă

   - O să reuşesc să ies de-aici. Am reuşit la McAllaster.
   - Ai făcut o grămadă de lucruri la McAllaster.
   - Doamne, Lauren. Nu-ncepe iar! Mi-am cerut scuze pentru ce s-a-ntâmplat atunci. De-atâtea ori, mai zise, întorcându-se spre ea. Uite! Îmi pare rău, dar eu trebuie să plec.
   - Nu iei telefonul cu tine, a spus Lauren, apoi întinse mâna şi, de astă dată, o apucă pe Alice de jachetă.
   - Ba da, iau telefonul, e al meu.
   O împinse pe Lauren şi aceasta se dădu puţin în spate, împleticindu-se. Umbrele înalte din jurul ei păreau să tremure şi, când Alice i-a întors spatele, a simţit un frison de furie.
   - Nu pleca!
   - Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Alice, de data asta fără să se mai întoarcă.
   Lauren se năpusti spre Alice, puţin nesigură pe picioare. O prinse de rucsac şi o trase înapoi, smucind-o.
   - Nu ne lăsa aici!
   - Dumnezeule! Nu fi aşa patetică!
   Lauren simţi cum ceva îi înfloreşte şi îi explodează în piept.
   - Hei! Să nu-mi vorbeşti mie aşa!
   - Perfect, zise Alice, fluturând din mână. Ştii ce? N-ai decât să vii cu mine, dacă vrei. Sau să rămâi. Sau să pleci când o să-nţelegi, în sfârşit, că nu vine nimeni după noi. Nu-mi pasă. Dar eu trebuie să plec.
   Încercă să se smulgă din strânsoare, însă de data asta Lauren o ţinea bine.
   - Nu, zise aceasta şi mâna o durea de cât de strâns o ţinea.
   Se simţea uşor ameţită. A continuat:
   - Măcar o dată, Alice, gândeşte-te şi la altcineva în afară de tine.
   - Asta fac! Trebuie să mă întorc la Margot. Uite, s-a întâmplat ceva şi...
   - Şi Doamne fereşte să o deranjeze ceva pe nepreţuita Margot Russell, i-o reteză Lauren.
   Îşi auzi propriul hohot de râs. În întunericul nopţii, răsunase straniu.
   - Nu ştiu care e mai egoistă dintre voi, tu sau ea?
   - Poftim?
   - Nu te face că nu ştii ce vreau să spun! Margot e la fel de rea ca tine. Pretinzi că-ţi pare rău pentru cum te purtai la şcoală - pentru cum te porţi acum - dar ai dat naştere unei fiice care se comportă exact la fel. Ai vrut să-ţi calce pe urme? În mod clar, ţi-a reuşit.
   - A, pe bune? făcu Alice, râzând dispreţuitor. Ei, Lauren, ca să vezi! Tu ştii totul despre asta.
   Se lăsă tăcerea.
   - Ce...?
   Lauren deschisese gura, dar cuvintele i s-au topit pe buze.
   - Las-o baltă! mai zise Alice, în şoaptă. Doar să n-o amesteci pe Margot în treaba asta. N-a greşit cu nimic.
   - Chiar?
   Alice nu i-a mai răspuns. Lauren a continuat, cu ochii la ea:
   - Ştii că şi ea a fost implicată, Alice.
   - Ce, în treaba aia cu Rebecca? Problema s-a rezolvat, ştii bine. Şcoala a făcut anchetă. Fetele răspunzătoare pentru fotografiile acelea au fost exmatriculate temporar.
   - Au fost exmatriculate fetele pentru care au avut dovezi că erau răspunzătoare. Crezi că eu nu ştiu că toate făceau parte din gaşca lui Margot? A fost şi ea implicată, fără discuţie. Probabil că ea a fost capul răutăţilor.
   - Dacă ar fi fost aşa, şcoala ar fi stabilit asta.
   - Serios? Ar fi spus şcoala? Alice, cât ai donat în plus şcolii, anul acesta? Cât te-a costat ca să-i faci să închidă ochii la faptele lui Margot?
   Niciun răspuns. Se auzi un foşnet în tufişuri.
   - Da, exact cum mi-am imaginat.
   Lauren tremura atât de rău, că abia dacă mai putea să respire.
   - Hei, am încercat să te ajut cât am putut, Lauren. În primul rând, nu eu te-am recomandat pentru jobul ăsta? Şi nu eu ţi-am ţinut spatele - de câte ori în ultima vreme? - când ai fost cu mintea aiurea şi dată peste cap?
   - Pentru că te simţi vinovată.
   - Pentru că suntem prietene!
   - Nu. Nu suntem, zise Lauren şi o privi în ochi.
   Un minut, Alice a rămas mută.
   - Bine, zise apoi. Uite, amândouă suntem supărate. Ultimele câteva zile au fost foarte grele. Şi ştiu cât de greu îi este şi Rebeccăi. Cât de greu vă este amândurora.
   - Nu ştii. Nici nu poţi să-ţi închipui cum este.
   - Pot, Lauren.
   În lumina lunii, ochii lui Alice străluceau. Înghiţi în sec.
   - Ştii, se pare că ar exista nişte fotografii şi cu Margot şi...
   - Şi ce?
   - Aşa că trebuie să mă întorc...
   - Şi te aştepţi să-mi pese? Acum, când fiica ta e-n faţa aparatului de fotografiat, şi nu a mea?
   - Of, Doamne, Lauren, te rog. Fata ta a fost al naibii de deprimată cu mult înainte ca vreuna dintre tâmpeniile alea de fotografii să fie distribuită...
   - Ba n-a fost!
   - A fost! Bineînţeles că a fost!
   Alice vorbea în şoaptă şi repezit.
   - Dacă ai nevoie de cineva pe care să dai vina pentru problemele Rebeccăi, zise, de ce nu te uiţi cu atenţie la tine însăţi? Serios! Chiar nu vezi cu cine seamănă?
   Lauren îşi auzea sângele zvâcnindu-i în urechi. Alice era aproape, dar cuvintele ei erau distante şi stinse.
   - Nu vezi? continuă Alice, uitându-se fix la ea. Vrei un indiciu? Ce zici de 16 ani în care te-a văzut cum te laşi intimidată? Cum îi laşi pe alţii să te calce în picioare? Nu eşti niciodată mulţumită de tine. Ani de zile de diete blestemate şi de efecte yo-yo. Fac pariu că n-ai învăţat-o niciodată să înfrunte pe cineva, în viaţa ei. Te întrebi de ce ajungi mereu să fii tratată abuziv? Când eram la şcoală, o căutai cu lumânarea, dar şi în prezent permiţi să fii tratată aşa. Cu ajutorul tău am putea scăpa cu toate de-aici, dar eşti prea speriată ca să ai încredere în tine.
   - Nu sunt!
   - Ba eşti! Eşti aşa de al dracului de slabă de minte...
   - Nu sunt!
   - Şi dacă nu înţelegi cât rău i-ai făcut fetei ăleia, eşti o mamă mai rea decât credeam şi, sincer, cred că eşti deja varză.
   Lui Lauren îi bubuia capul aşa de tare, că abia dacă-şi mai putea auzi propriile cuvinte.
   - Nu, Alice. Eu m-am schimbat. Tu eşti cea care a rămas la fel. Ai fost o ticăloasă la şcoală şi acum eşti şi mai rău.
   Alice slobozi un hohot de râs.
   - Te amăgeşti singură, Lauren. Nu te-ai schimbat. Eşti aşa cum eşti. Pur şi simplu, asta ţi-e firea.
   - Şi Rebecca nu e bine...
   Senzaţia de vinovăţie i se ridică lui Lauren în gât atât de repede, încât a fost cât pe ce să se sufoce. Şi-a înghiţit-o.
   - Are probleme complicate.
   - Cât îi plăteşti terapeutului ca să te facă să crezi asta? întrebă Alice, pe un ton ironic. Nu e chiar atât de complicat, ăsta-i mersul lumii, nu? Crezi că eu nu-mi dau seama că fiică-mea poate să fie o mică intrigantă afurisită? Şi agresivă şi manipulatoare şi tot ce mai rimează cu astea? Nu sunt oarbă, văd şi eu cum este.
   Alice se aplecă înainte. Avea obrajii roşii. Transpirase, în ciuda frigului, iar o şuviţă de păr i se lipise de frunte. Avea lacrimi în ochi.
   - Şi, Dumnezeu mi-e martor, face nişte tâmpenii, nişte tâmpenii! Dar cel puţin eu pot să recunosc asta. Pot să-mi recunosc vina, pot să accept că e aşa şi din cauza mea. Lauren, vrei să iroseşti mii de dolari, încercând să afli de ce fiică-ta e bolnavă, de ce se înfometează şi e tristă?
   Aveau feţele atât de apropiate, că aburii respiraţiilor li se amestecau.
   - Economiseşte banii ăştia şi cumpără-ţi o oglindă. E vina ta. Crezi despre fiică-mea că e exact ca mine? Ei bine, află că fiica ta este exact ca tine.

Capitolul 30

   Simţea sub tălpi că poteca era alunecoasă şi udă. Falk călca apăsat, mergând cât de repede putea, ferindu-se când ramurile care ajungeau în drum îl prindeau, agăţându-se de el ca nişte gheare.
   Zgomotul tunător al apei curgătoare era tot mai aproape, şi când Falk apăru la liziera pădurii, simţi cum sudoarea lipicioasă i se răcea deja pe piele.
   Zidul de apă se prăvălea la vale. Cu răsuflarea tăiată, Falk se opri să privească mai bine, mijind ochii în lumina care scădea. Nimic. Locul de unde puteai privi panorama cascadei era pustiu. Înjură în barbă. Se înşelase. Sau ai întârziat, îi şopti o voce mică, în gând.
   Făcu un pas pe punte, apoi încă unul şi se opri.
   Stătea cocoţată pe steiul proeminent din vârful cascadei Mirror Falls, aproape invizibilă pe fundalul stâncos. Picioarele îi atârnau peste margine şi ea privea ţintă în spuma învolburată a apei, care se năpustea, spulberată, în lacul de dedesubt.
   Lauren era acolo, tristă, tremurând şi foarte, foarte singură.

   Ziua 4: Duminică dimineaţă

   Fiica ta e exact ca tine.
   Cuvintele mai răsunau încă în întuneric, când Lauren se năpusti cu toată puterea asupra lui Alice. Mişcarea o luase prin surprindere chiar şi pe Lauren şi corpul ei se izbise de trupul celeilalte femei, rostogolindu-se amândouă, cu mâinile fluturându-le în aer. Lauren simţi durerea unei zgârieturi, când unghiile celeilalte îi zgâriară încheietura mâinii drepte.
   - Nenorocito!
   Lauren îşi simţea gâtul încins şi încordat şi vocea îi era înăbuşită.
   Ea şi Alice se răsuciră şi căzură pe spate, lovindu-se de un bolovan de pe marginea potecii.
   În aer răsună un pocnet şi Lauren simţi cum aerul îi iese din plămâni în timp ce se izbea de pământ. Icni şi se rostogoli într-o parte, simţind cum poteca pietroasă i se înfige în spate şi cum bătăile inimii îi bubuie în urechi.
   Lângă ea, Alice gemu uşor. Avea un braţ peste al lui Lauren şi zăcea întinsă, destul de aproape, aşa că Lauren îi simţea căldura trupului trecând prin propriile-i haine. Rucsacul îi căzuse alături.
   - Dă-te la o parte de pe mine, zise Lauren şi o împinse. Vorbeşti tâmpenii.
   Alice nu-i răspunse; stătea lungită acolo, cu membrele fără vlagă.
   Lauren s-a ridicat, încercând să inspire adânc. Valul de adrenalină trecuse şi o lăsase înfrigurată şi tremurând. Coborî privirea. Alice era în continuare întinsă pe spate, cu ochii spre cer, bătând din pleoape, şi cu buzele uşor întredeschise. Gemu iar şi-şi duse o mână la ceafă. Lauren se uită la bolovanul de lângă potecă.
   - Ce este? Te-ai lovit la cap?
   Niciun răspuns. Alice clipi, ochii i se închideau şi i se deschideau încet. Îşi ţinea mâna la ceafă.
   - Rahat!
   Lauren era încă furioasă, dar acum mânia i se domolea, stinsă de un val de regrete. Poate că Alice mersese prea departe, dar şi ea făcuse la fel. Erau toate obosite şi înfometate şi Lauren îşi ieşise din fire.
   - Eşti bine? Lasă-mă să...
   Se ridică, o luă pe Alice cu mâinile de subsuori şi o ridică în capul oaselor. O sprijini de bolovan, cu rucsacul lângă ea. Alice clipi lent, cu ochii piezişi, mâinile fără vlagă, în poală, şi privirea fixă în gol.
   Lauren se uită la ceafa ei. Nu sângera.
   - N-ai nimic. Nu-ţi curge sânge, probabil că eşti doar ameţită. Stai puţin aşa.
   Niciun răspuns.
   Lauren îşi puse o mână pe pieptul lui Alice, să simtă cum se ridică şi coboară. Aşa cum făcea atunci când Rebecca era micuţă şi ea stătea aplecată deasupra pătuţului, în întunericul primelor ore ale zilei, sugrumată de legătura strânsă dintre ele, tremurând sub povara responsabilităţii. Mai respiri încă? Mai trăieşti? Acum Lauren îşi ţinu ea însăşi respiraţia, să simtă sub palmă cum pieptul lui Alice se ridică şi coboară încet. Scoase un suspin sonor, de uşurare.
   - Doamne, Alice! zise şi se ridică în picioare.
   Făcu un pas înapoi. Şi acum? Se simţea deodată foarte singură şi foarte speriată. Era extenuată. Totul o extenuase. Se simţea prea obosită ca să mai lupte.
   - Ştii ce? Fă ce vrei, Alice! N-o să le trezesc pe celelalte. N-o să le spun că te-am văzut, dacă nici tu nu le spui...
   Se opri.
   - Mi-am pierdut o clipă cumpătul, continuă Lauren.
   Niciun răspuns. Cu ochii pe jumătate închişi, Alice privea printre pleoape pământul din faţa ei. A clipit o dată, pieptul i s-a umflat şi apoi a coborât încet.
   - Acum o să mă întorc la colibă. Ar trebui să faci şi tu la fel. Să nu dispari!
   Buzele lui Alice se mişcară o idee. Din gât îi ieşi un sunet slab.
   Curioasă, Lauren se trase mai aproape. Încă un sunet slab. Era mai degrabă un geamăt, dar dincolo de şuierul vântului printre arbori, de sângele care-i pulsa în tâmple şi de durerea din tot corpul, Lauren era sigură că ştie ce încerca Alice să-i spună.
   - Nu-i nimic, zise Lauren, întorcându-se. Şi mie îmi pare rău.
   Abia dacă-şi mai amintea cum a ajuns înapoi la colibă. Înăuntru, cele trei femei stăteau întinse, nemişcate, respirând uşor. Lauren îşi găsi sacul de dormit şi se furişă înăuntru. Tremura şi, întinsă pe podeaua colibei, părea că totul se învârte cu ea. Pe piept simţea o apăsare dureroasă. Nu era doar furie, se gândi Lauren. Nici tristeţe. Era altceva.
   Vinovăţie.
   Cuvântul ţâşni din ea umplându-i gura cu un gust de fiere.
   Lauren îl alungă imediat.
   Avea pleoapele grele şi se simţea foarte obosită. A ascultat atentă, cât a reuşit să reziste, dar nu se auzea niciun zgomot care să-i arate că Alice se strecurase înapoi, în urma ei. Într-un târziu, epuizată, a cedat. De-abia în pragul somnului şi-a dat seama de două lucruri.
   Unu: uitase să ia telefonul; şi doi: încheietura mâinii ei drepte era goală. Nu mai avea brăţara prieteniei, pe care i-o făcuse fiica ei.

Capitolul 31

   Falk se căţără pe balustrada de protecţie şi apoi pe peretele de stâncă. Era alunecos ca gheaţa sub tălpile lui. Făcu greşeala să se uite în jos şi simţi cum se clatină, odată cu roca ce părea că se leagănă sub el. Se apucă de balustradă şi încercă să privească fix la orizont, până când senzaţia a dispărut. Era greu de spus unde se întâlnea pământul cu văzduhul, căci vârfurile copacilor se îngemănau cu cerul tot mai întunecat.
   - Lauren! a strigat Falk, cât de blând a putut, peste tunetul apei.
   Femeia tresări auzindu-şi numele, dar nu-şi ridică ochii. Nu era îmbrăcată decât cu un tricou subţire, cu mânecă lungă, şi pantalonii pe care-i purtase şi mai devreme. Fără jachetă. Stropii de apă îi udaseră părul, care i se lipise de cap. Chiar şi în întunericul din ce în ce mai adânc, chipul lui Lauren avea o aură albăstruie. Falk se întreba de când stătea femeia acolo, udă şi înfrigurată. Poate de mai bine de o oră. Era îngrijorat că ea ar fi putut să cadă de sus, pur şi simplu de epuizare.
   Se uită înapoi la balustradă, fără să ştie clar ce trebuia să facă.
   Poteca era tot pustie. Lauren era aşa de aproape de margine, că doar uitându-se la ea Falk simţea că ameţeşte. Inspiră adânc şi începu ascensiunea pe stânci, centimetru cu centimetru. Cel puţin norii se risipiseră, deocamdată. În amurg, argintul palid al lunii care tocmai răsărea arunca o lumină firavă.
   - Lauren, o strigă el iar.
   - Nu te apropia mai mult!
   Falk se opri şi riscă să se uite în jos. Abia dacă putea zări fundul bazinului, din pricina apei învolburate. Încercă să-şi aducă aminte ce-i spusese Chase în prima zi. O cădere de aproape 15 metri, până la bazinul întunecat de jos. Ce altceva mai spusese Chase? Ceea ce-i omora pe oameni nu era căderea, ci şocul pricinuit de răceala apei. Lauren tremura deja violent.
   - Ascultă, îi spuse Falk. E groaznic de frig aici, sus. O să-ţi arunc haina mea, bine?
   Lauren nu reacţionă în niciun fel, apoi înclină din cap, sever. Falk luă asta ca pe un semn bun.
   - Poftim.
   Îşi desfăcu fermoarul jachetei şi şi-o scoase, rămânând doar în pulover. Picăturile de apă pulverizate de cascadă se lipiră imediat de hainele lui expuse şi, în câteva clipe, acestea erau ude. Aruncă haina spre Lauren. A fost o aruncare bună şi jacheta a aterizat aproape de ea. Lauren îşi luă cu greu ochii de la apă, dar nu făcu niciun gest să îmbrace haina.
   - Dacă nu ai de gând să o foloseşti, azvârle-o înapoi, zise Falk, căruia deja îi clănţăneau dinţii.
   Şovăind, Lauren îşi trase haina pe ea. Falk a luat şi acest gest al ei drept un semn bun. Silueta ei minionă părea să se piardă în haina lui.
   - Alice e într-adevăr moartă?
   Cu tot acel zgomot al apei, era greu să auzi ce spune.
   - Da. Îmi pare rău.
   - Dimineaţă, când m-am întors la potecă şi am văzut că nu mai este, am crezut...
   Lauren continua să tremure groaznic, în timp ce se chinuia să vorbească.
   - Am crezut că ea avea să fie cea care va supravieţui.

   Ziua 4: Duminică dimineaţă

   Bree nu-şi dăduse prea bine seama ce anume o trezise. Deschise ochii şi văzu cenuşiul rece şi tulbure al zorilor. Prin ferestrele colibei se strecura o lumină slabă, totuşi cea mai mare parte a încăperii era dominată de un întuneric dens. Auzea respiraţia domoală a celorlalte femei. Deocamdată, nu se trezise. Bun. Gemu încet, întrebându-se dacă n-ar putea să mai adoarmă, dar oasele o dureau de la scândurile tari ale podelei şi vezica o presa.
   Se întoarse pe o parte şi, nu departe, zări pata de sânge de pe jos.
   Îşi aminti că era de la rana lui Lauren. Dezgustată, îşi trase picioarele la piept, ghemuindu-se în sacul de dormit. Lupta din seara trecută îi reveni rapid în minte şi, de astă dată, geamătul pe care l-a scos a fost unul audibil. Îşi apăsă mâna peste gură şi nu se mai mişcă. Nu voia să dea ochii cu celelalte, nu mai devreme decât era cazul.
   Strecurându-se tiptil din coconul sacului de dormit, îşi trase ghetele în picioare şi se îmbrăcă cu jacheta. Se furişă pe uşă afară, schimonosindu-se la fiecare scârţâit al scândurilor, şi ieşi în aerul rece al dimineţii. Când să închidă uşa, a simţit paşi în poiana din spatele ei. A tresărit şi şi-a înăbuşit un strigăt.
   - Şşşt, ce naiba, le trezeşti pe celelalte, îi şopti Beth. Eu sunt.
   - Doamne, ce m-ai speriat! Credeam că eşti încă înăuntru.
   Bree verifică dacă uşa adăpostului era închisă bine şi mai făcu câţiva paşi spre luminiş.
   - De ce te-ai trezit aşa devreme?
   - Din acelaşi motiv ca şi tine, presupun, răspunse Beth, arătând cu capul spre budă.
   - A, în regulă.
   Se lăsă o tăcere stânjenitoare, căci fantoma serii trecute le mai bântuia încă, lipită de ele ca fumul.
   - Ştii, în legătură cu aseară... zise Beth, tot în şoaptă.
   - Nu vreau să vorbesc despre asta...
   - Ştiu, dar trebuie să vorbim, a spus Beth, apăsat. Uite, ştiu că ţi-am făcut o mulţime de necazuri, dar o să mă revanşez...
   - Nu, te rog, Beth. Las-o baltă!
   - Nu pot. S-a mers prea departe. Nu se poate ca Alice să ajungă să te ameninţe şi să nu existe urmări. Mai ales după cât de mult ai muncit. Nu poate să-i trateze pe ceilalţi ca pe nişte slugi şi pe urmă să fie surprinsă când ei ripostează.
   - Beth...
   - Las-o-n seama mea! Tu m-ai ajutat întotdeauna. Toată viaţa. Acum pot să fac şi eu măcar atâta lucru, să te ajut.
   Bree mai auzise vorbe de felul acesta. Prea târziu, prea puţin, îşi spuse şi imediat se gândi că era meschină. Sora ei se străduia. Ce-i drept, încerca întotdeauna. Bree simţi un nod în gât.
   - Bine. Atunci, mulţumesc. Dar să nu iasă şi mai rău.
   Beth zâmbi pieziş, într-un fel ciudat, şi fluturând din mână spre copaci, zise:
   - Se poate mai rău de-atât?
   Bree nu ştia care dintre ele a făcut prima gestul, dar simţi braţele surorii sale în jurul ei, pentru prima dată după mulţi ani. Era puţin bizar, corpul acela care odinioară îi fusese la fel de familiar ca al ei însăşi, acum îl simţea aşa de diferit! Când s-au desprins din îmbrăţişare, Beth zâmbea.
   - Totul o să fie bine, zise ea. Promit!
   Bree o privi pe sora ei întorcându-se şi strecurându-se înapoi în colibă. Încă mai simţea căldura corpului lui Beth.
   Nici nu se uită spre budă - nici vorbă să se ducă într-acolo - în schimb, o luă pe după colibă. Se opri brusc, când văzu mormântul oribil al câinelui. Aproape că uitase de el. Îşi feri privirea şi trecu pe lângă el, spre spatele colibei, prin iarba înaltă, către copaci şi potecă, până când mormântul dispăru din raza ei vizuală.
   Ce-a fost asta? O pasăre? Sunetul venea dinspre poteca din spatele ei. Era un sunet mic, artificial, care ţârâia în liniştea dimineţii. Bree îşi ţinu răsuflarea, cu urechile aproape ţiuindu-i din cauza efortului de a asculta. Nu era o pasăre. Bree recunoscu sunetul. Se întoarse în direcţia din care venea şi o luă la fugă. În sus, pe potecă, aproape împiedicându-se pe terenul accidentat.
   Alice zăcea pe pământ, cu picioarele întinse, cu spatele sprijinit de o stâncă. Şuviţe de păr blond îi fluturau, săltate uşor de vânt. Avea ochii închişi. Capul îi era dat pe spate, cu faţa puţin spre cer, ca şi cum s-ar fi bucurat de o rază inexistentă de soare. Ţârâitul venea din buzunarul blugilor ei.
   Bree căzu în genunchi.
   - Alice, telefonul. Repede! Îţi sună telefonul!
   Îl vedea acolo în buzunar, lipit de coapsa lui Alice. Ecranul era spart, dar încă lumina. Bree îl înhăţă şi mâinile îi tremurau aşa de tare, încât era cât pe ce să-l scape printre degete. Îi suna în mână, strident şi insistent.
   Pe ecranul crăpat, lucea numele apelantului. Două litere: A. F.
   Bree nu ştia cine este şi nici nu o interesa. Cu degetele ei plinuţe, a apăsat pe butonul de răspuns, aproape alături de el, de grăbită ce era. Îşi lipi telefonul de ureche.
   - Alo? Oh, Dumnezeule, vă rog! Mă auziţi?
   Nimic. Nici măcar paraziţi.
   - Vă rog.
   Şi-l luă de la ureche. Ecranul era negru. Numele dispăruse.
   Bateria era moartă.
   Bree îl zgâlţâi, cu mâini alunecoase, transpirate. Nimic. Apăsă iar pe butonul de pornire, apoi iar şi iar. Ecranul se încăpăţâna să rămână negru.
   - Nu!
   Stomacul i se revoltă când speranţa dispăru ca un covor tras de sub picioare. Se întoarse spre tufişuri şi vomă fiere, cu lacrimi în ochi, dezamăgirea strivindu-i pieptul. De ce dracu’ nu răspunsese Alice mai devreme? Poate atunci ar fi avut suficientă baterie, măcar pentru un singur apel de urgenţă. Ce dracu’ era în capul scorpiei nenorocite, de l-a lăsat deschis? Să-i irosească bateria.
   Când Bree s-a întors să o întrebe toate astea, cu gâtul arzându-i de vomă şi furie, îşi dădu seama că Alice era în aceeaşi poziţie, sprijinită de pietroi. Nu se mişcase.
   - Alice?
   Nu primi niciun răspuns. Poziţia relaxată în care Alice îşi ţinea membrele i se păru acum ţeapănă, ca de marionetă. Şi spatele ei avea o înclinaţie anormală, la fel capul aplecat înapoi. Nu părea calmă. Părea pustie.
   - La dracu’! Alice?
   Bree crezuse că ochii lui Alice erau închişi, dar acum îşi dădea seama că erau întredeschişi. Două semiluni albe, mijite, se zgâiau la cerul plumburiu.
   - Mă auzi?
   Capul îi bubuia aşa de tare, că abia dacă-şi putea auzi propria voce.
   Niciun răspuns şi nicio mişcare. Bree se simţea confuză. Îi venea să se aşeze, perfect nemişcată, lângă Alice şi să dispară.
   Ochii pe jumătate deschişi ai acesteia continuau să fixeze cerul, până când Bree nu a mai suportat. A făcut un pas într-o parte, ca să nu-i mai poată vedea faţa. Ceafa lui Alice i se părea oarecum ciudată, aşa că Bree s-a aplecat cât de aproape a îndrăznit. Nu se vedea sânge, dar acolo unde părul ei blond era dat la o parte, pielea capului părea roşie, pătată. Păşi în spate, cu ochii în pământ.
   Aproape că nu observase obiectul aflat între Alice şi bolovan. Era aproape ascuns în scobitura spatelui lui Alice. Doar capătul era vizibil, rotund, cu o sclipire metalică. Bree îl privi îndelung şi fix, un timp care i se păru o veşnicie. Nu voia să-l atingă, nu voia să admită că-l recunoscuse, dar ştia că nu putea să-l lase acolo.
   În sfârşit, se ghemui şi, cu vârful degetelor, apucă şi trase afară lanterna metalică industrială. Ştia că numele ar fi trebuit să fie scrijelit pe o latură, dar tot i s-a tăiat respiraţia când l-a văzut sclipind în lumină. Beth.
   S-a mers prea departe. Nu se poate ca Alice să ajungă să te ameninţe, fără să existe urmări.
   Cu un gest reflex, Bree îşi trase braţul înapoi şi, cu o smucitură, azvârli lanterna în tufişuri. Obiectul se lovi de ceva, surd, şi dispăru.
   Bree simţi furnicături în mână. Şi-o şterse de blugi. Scuipă în palmă şi se şterse iar. Apoi se uită la Alice. Tot în capul oaselor şi tot tăcută.
   În mintea lui Bree se deschiseră brusc două uşi dar, clătinând puternic din cap, pe una din ele o închise cu putere. Senzaţia neclară dispăru şi mintea îi era deodată foarte limpede. Trebuia să plece.
   Se uită de-a lungul potecii. Nu era nimeni. Acum. Bree nu ştia de cât timp stătea acolo. Oare mai auzise şi altcineva când sunase telefonul? Ascultă atentă. Nu se simţea nicio mişcare, dar celelalte femei aveau să se trezească în curând, dacă nu cumva o făcuseră deja.
   Se ocupă mai întâi de rucsac. Nu i-a fost greu. Se mai uită o dată, să vadă dacă telefonul era mort, apoi îl strecură într-un buzunar lateral al rucsacului şi apucă de barete. Îl duse în tufiş, destul de departe ca să nu poată fi văzut din cărare, şi-l sprijini de trunchiul unui copac. Se ridică apoi şi, de groază, o clipă nu şi-a putut aminti în ce parte era poteca.
   Nemişcată, Bree trase de câteva ori aer adânc în piept, să se calmeze. „Nu intra în panică!”, îşi şopti. Ştia încotro trebuie să meargă. Mai inspiră o dată profund şi porni în direcţia din care venise, prin iarba înaltă şi printre copaci, repede, mai repede, până când o văzu din nou pe Alice sprijinită de piatră.
   Aproape că înlemni când îi văzu ceafa, cu părul blond fluturând în vânt şi îngrozitor de încremenită. Lui Bree inima îi bătea atât de repede, încât se gândi că s-ar putea să leşine. Se forţă să parcurgă şi ultimii paşi, în fugă, şi, înainte de a se putea răzgândi, îşi vârî mâinile pe sub subsuorile lui Alice şi o trase după ea.
   Merse cu spatele, târând-o mai adânc în tufişuri. În urma ei, vântul se învârtejea împrejuru-i, împrăştiind frunze şi resturi, acoperindu-i urmele. Bree o târî pe Alice până ce braţele au început să o doară şi respiraţia s-o ardă în piept, şi până când, brusc, s-a împiedicat şi a căzut.
   Alice - trupul ei - căzu brusc, cu faţa spre cer. Bree s-a lăsat cu toată greutatea pe un buştean putrezit, cu ochii aprinşi de lacrimi şi de furie. O clipă s-a întrebat dacă o plângea pe Alice, dar ştia că nu era aşa. Oricum, nu atunci, în momentul acela, nu avea lacrimi decât pentru sine şi pentru sora ei şi pentru ceea ce deveniseră fără să ştie nici ele cum anume.
   Ca şi cum nu era destul că o durea inima, Bree şi-a dat seama brusc că simte o înţepătură în braţ.

Capitolul 32

   Ceva îi atrase atenţia lui Falk.
   Jos, departe, la baza cascadei, a observat lucirea unei veste reflectorizante, iar dinspre liziera pădurii a apărut cineva care mergea într-un fel familiar. Carmen. Ea se opri la baza cascadei şi Falk o văzu cum ridică fruntea, căutându-i. Era prea întuneric şi nu reuşea să vadă faţa partenerei lui, dar după o clipă ea a ridicat un braţ. Te văd. În jurul ei, agenţii de poliţie se mişcau încet, încercând să nu atragă atenţia asupra lor.
   Lauren nu părea să-i fi observat şi Falk era bucuros. Voia ca atenţia ei să se concentreze cât mai mult cu putinţă la căderea apei. Prin vuietul cascadei, Falk auzea paşi pe podul de lemn. Probabil că-i auzise şi Lauren, pentru că întoarse capul în direcţia lor.
   Sergentul King apăru flancat de doi agenţi. Rămase pe loc, dar ridică staţia radio la gură şi mormăi ceva. Din cauza distanţei însă, Falk nu a înţeles ce spunea.
   - Nu vreau să se apropie mai mult, zise Lauren.
   Avea faţa udă, dar ochii îi erau uscaţi şi expresia fixă, într-un fel care îl neliniştea pe Falk. Era expresia cuiva care a renunţat.
   - E-n ordine, zise detectivul. Dar nu vor putea rămâne aşa toată noaptea. O să vrea să stea de vorbă cu tine şi ar trebui să-i laşi. Dacă te depărtezi de margine, putem încerca să rezolvăm situaţia asta.
   - Alice a încercat să-mi spună despre fotografiile lui Margot. Poate dacă aş fi ascultat-o, lucrurile ar sta altfel acum.
   - Lauren...
   - Da? făcu Lauren, întrerupându-l şi uitându-se la el. Crezi că poţi să rezolvi situaţia asta?
   - Putem încerca. Pe cuvânt! Te rog, întoarce-te la cabană să stăm de vorbă. Dacă nu vrei s-o faci pentru tine, atunci...
   Ezită, neştiind dacă era potrivit să joace această carte.
   - Mai e şi fiica ta. Are nevoie de tine.
   Îşi dădu instantaneu seama că nu spusese cel mai nimerit lucru.
   Faţa lui Lauren se încordă şi femeia se aplecă în faţă. Avea încheieturile degetelor albite de cât de strâns se ţinuse de marginea hăului.
   - Rebecca nu are nevoie de mine. Nu pot s-o ajut. Am încercat din răsputeri, toată viaţa ei. Şi jur, ştiu că am făcut şi greşeli, dar m-am străduit cât am putut eu mai bine.
   Ţinea capul plecat privind în abis.
   - N-am făcut decât să înrăutăţesc lucrurile. Cum am putut să-i fac asta? E doar o copilă. Alice avea dreptate.
   Se aplecă în faţă şi mai mult.
   - Eu sunt de vină.

   Ziua 4: Duminică dimineaţă

   Primul lucru pe care l-a auzit Lauren când a deschis ochii a fost ţipătul venit din afara colibei.
   Simţi mişcare în jurul ei, auzi cum cineva se ridică, apoi tropăit de tălpi pe podele. Un pocnet şi uşa colibei se deschise. Se ridică anevoie în sacul de dormit şi rămase în fund. Capul îi zvâcnea şi-şi simţea pleoapele grele. Alice. Amintirea potecii îi reveni imediat în minte. Se uită în jur, era singură în încăpere.
   Îngrozită, se ridică în picioare şi se apropie de cadrul uşii. Privi afară, clipind des. În luminiş era agitaţie. Încercă să înţeleagă ce vede. Nu era Alice. Era Bree.
   Fata stătea prăbuşită lângă rămăşiţele focului din seara trecută, ţinându-se strâns de braţul drept. Era palidă.
   - Ţine-l ridicat! striga Beth, încercând să-i ridice surorii ei braţul deasupra capului.
   Jill frunzărea înnebunită o broşură subţire. Nimeni nu se uita la Lauren.
   - Scrie că ne trebuie o atelă, zicea Jill. Căutaţi ceva cu care să i-l imobilizăm.
   - Ce anume? Cum să fie?
   - Nu ştiu! De unde să ştiu eu? O creangă sau ceva de genul ăsta! Orice.
   - Trebuie să plecăm, ţipa Beth, luând de jos o mână de surcele rupte. Jill? Trebuie s-o ducem imediat la doctor. Ce rahat, n-a făcut nimeni un curs de prim-ajutor?
   - Ba da, afurisita de Alice!
   Jill reveni în sfârşit în colibă şi o văzu pe Lauren în prag.
   - Unde-i Alice? Scoal-o! Spune-i că a muşcat-o un şarpe pe Bree.
   Lui Lauren îi trecu prin minte gândul suprarealist că Jill voia să o trimită pe cărare ca s-o trezească pe Alice, dar femeia făcuse semn spre colibă. Ca prin vis, Lauren se strecură înapoi în încăpere şi privi împrejur. Era tot singură. Pe jos, 4 saci de dormit. Îi verifică, pe rând. Toţi erau goi. Nici urmă de Alice. Nu se întorsese.
   Auzi mişcare în prag şi Jill îşi făcu apariţia.
   - Alice a dispărut, zise Lauren clătinând din cap.
   Jill încremeni, apoi îşi înşfăcă rucsacul şi sacul de dormit de pe jos şi le scutură pe amândouă.
   - Unde mi-e haina? Aveam telefonul în buzunar. Rahat! Ticăloasa de Alice mi l-a luat.
   Îşi aruncă lucrurile pe jos şi ieşi, trântind uşa în urma ei.
   - A plecat, fir-ar să fie, şi a luat şi telefonul, se auzi de-afară vocea înăbuşită a lui Jill.
   Apoi se auzi un ţipăt de mânie care ar fi putut să vină la fel de bine de la oricare din gemene.
   Îşi trase ghetele în picioare şi ieşi, împleticindu-se. Ştia unde e haina. Cu o seară înainte, o văzuse pe Alice cum o îndesa în dosul unui buştean. Acum, Lauren ar fi vrut să nu se fi trezit noaptea trecută ca să meargă la toaletă. Îşi dorea să fi pierdut un minut ca să le trezească şi pe celelalte, în loc s-o urmărească pe Alice pe întuneric. Ar fi vrut să fi fost în stare s-o împiedice să plece. Îşi dorea ca multe lucruri să fi fost altfel.
   Lauren zări pata de culoare din spatele buşteanului. Se aplecă să ia haina.
   - Am găsit jacheta!
   Jill i-o smulse din mână şi scotoci prin buzunare.
   - Nu. În mod clar, l-a luat.
   Beth era aplecată deasupra lui Bree, încă prăbuşită la pământ, cu braţul imobilizat într-o atelă improvizată.
   - Bun. Ce opţiuni avem? întrebă Jill, gâfâind. Rămânem pe loc? Sau ne împărţim, o lăsăm pe Bree aici...
   - Nu! exclamară la unison cele două surori.
   - Bine. Bine, atunci va trebui să plecăm. Trebuie să o ajutăm toate pe Bree, dar încotro...
   Jill se răsuci pe picioare.
   - Continuăm să mergem spre nord, zise Lauren.
   - Eşti sigură?
   - Da. Facem cum am stabilit. Mergem cât putem de drept, cât de repede putem şi să sperăm că vom ajunge la şosea. E cea mai bună variantă.
   Jill cântări lucrurile o fracţiune de secundă.
   - Bine. Dar mai întâi trebuie s-o căutăm pe Alice. Pentru orice eventualitate.
   - Glumeşti? Ce eventualitate? o întrebă Beth, după care rămase cu gura căscată.
   - Poate s-a dus la toaletă şi şi-a sucit nenorocita de gleznă, nu ştiu!
   - Nu! Trebuie să plecăm!
   - Atunci ar fi bine să ne mişcăm repede. Noi trei. Pe Bree o lăsăm aici, zise şi apoi ezită. Şi nu o căutăm prea departe.
   Lauren o luase deja la fugă prin iarba înaltă, către potecă.
   - Alice ar face bine să spere că o s-o găsească altcineva, o auzi ea pe Beth zicând. Pentru că dacă dau eu de ea, o omor cu mâna mea!
   Lauren alerga cu răsuflarea tăiată. Mai simţea şi acum greutatea lui Alice, când căzuseră împreună, şi şocul, când aerul îi ieşise brusc din plămâni. Mai auzea şi acum cuvintele care-i provocaseră durere.
   Amintirea o făcu pe Lauren să încetinească pasul. Pe lumină, cărarea părea altfel şi era cât pe ce să rateze locul. Cât pe ce. Trecuse de bolovanul mare şi neted înainte de a-şi da seama. S-a oprit, s-a întors şi, într-o clipă, a înţeles ce vede. Nimic. Piatra era acolo, singură. Cărarea era liberă.
   Alice dispăruse.
   Lauren se simţi ameţită, tot sângele îi urcase în cap. În ambele direcţii, poteca era pustie. Se uită împrejur, întrebându-se cât de departe ajunsese Alice. Vegetaţia deasă nu-i oferea niciun indiciu.
   Cercetă solul cu atenţie, dar nu era nici urmă de brăţara ei. Oare o pierduse în colibă, fără să-şi dea seama? Nu vedea nimic pe jos, dar în aer era un iz ciudat, înţepător, şi Lauren avea senzaţia că zona fusese răscolită. A presupus că aşa se întâmplase, pentru că acum, când privea în jur, nu zărea aproape nicio urmă a luptei lor. Se întoarse şi porni înapoi, cu picioarele tremurându-i vag.
   Când ajunse mai aproape de colibă, Lauren auzi vocile stinse ale celorlalte, strigând-o pe Alice. Se întrebă dacă nu ar fi trebuit să facă şi ea la fel, dar când a deschis gura să strige, numele îi rămase încremenit pe buze.

Capitolul 33

   Lauren privea fix în jos, la apă. Inspiră printre dinţii încleştaţi, şi Falk a profitat de ocazie ca să facă repede un pas spre ea. Femeia era atât de concentrată, încât nu a băgat de seamă.
   Falk vedea cum tremură amândoi de frig şi-l speria gândul că degetele îngheţate ale lui Lauren ar fi putut să alunece, iar ea - sau el - să nu se aştepte la asta.
   - N-am vrut s-o omor, sincer.
   Vocea lui Lauren aproape că se pierdea în zgomotul cascadei.
   - Te cred, zise Falk.
   Îşi aminti de prima lor discuţie, acolo, pe traseu, împresuraţi de noapte din toate părţile. Părea aşa de mult de-atunci! Îi mai vedea şi-acum expresia de pe chip, copleşită de evenimente şi nesigură pe ea. Nu a fost doar un singur lucru care a mers prost, au fost o sută de nimicuri.
   Acum părea hotărâtă.
   - Totuşi, am vrut să-i fac rău.
   - Lauren...
   - Nu pentru ceea ce mi-a făcut ea mie. Căci a fost vina mea. Dar ştiu ce i-a făcut Margot Rebeccăi; a împuns-o şi a tachinat-o. Poate că Margot a fost destul de isteaţă ca să-şi ascundă fapta şi Alice a făcut destul tam-tam, ca să convingă şcoala să închidă ochii. Dar eu ştiu ce a făcut copila ei. E exact ca ticăloasa de maică-sa.
   Cuvintele lui Lauren pluteau în ceaţa îngheţată. Femeia privea în continuare în jos. A adăugat, cu o voce calmă:
   - Totuşi, sunt vinovată de atât de multe lucruri! Pentru că sunt foarte slabă. Nu pot da vina pe Alice sau pe Margot pentru asta. Şi, într-o bună zi, Rebecca o să înţeleagă acest lucru, dacă nu cumva a înţeles deja. Şi o să mă urască din cauza asta.
   - Are încă nevoie de tine. Şi te iubeşte.
   Falk se gândea la chipul tatălui său. La scrisul lui de mână de pe hărţile sale. Cu Aaron.
   - Chiar dacă nu-şi dă întotdeauna seama de asta, a încheiat el.
   - Dar dacă nu pot să rezolv lucrurile cu ea?
   - Poţi. În familie, greşelile se iartă.
   - Ştiu şi eu? Nu merită iertat totul, zise Lauren uitându-se în continuare în jos. Alice zicea că sunt slabă.
   - Nu avea dreptate.
   - Aşa cred şi eu, răspunse ea, spre totala surprindere a lui Falk. Acum sunt altfel. Acum fac ceea ce trebuie să fac.
   Falk simţi cum i se zbârleşte părul pe braţe când ceva în aer se schimbă. Trecuseră de un prag invizibil. Nu o văzuse pe Lauren mişcându-se, dar acum părea deodată mult mai aproape de margine. Pe partea cealaltă, o vedea pe Carmen, cu ochii îndreptaţi în sus, pregătită. Falk se decise. Chestia asta mersese prea departe.
   Se puse în mişcare chiar înainte ca gândul să prindă un contur clar. Doi paşi iuţi, peste pietrele lucioase ca sticla sub tălpile ghetelor lui, şi degetele întinse să o prindă.
   Îşi apropie mâna de jacheta ei - de fapt, jacheta lui - şi o înşfăcă cu un gest stângaci.
   Lauren se uită la el liniştită, şi, dintr-o singură mişcare fluidă, strânse din umeri, îşi îndoi torsul subţire în faţă şi dezbrăcă jacheta, ca un şarpe care-şi leapădă pielea. Scăpă din strânsoarea lui şi, cu un singur gest, hotărât şi sigur în acelaşi timp, dispăru.
   Pe marginea cascadei nu mai era nimeni, ca şi cum femeia nu fusese niciodată acolo.

   Ziua 4: Duminică dimineaţă

   Jill îşi vedea propria teamă reflectată pe cele trei chipuri care se zgâiau la ea. Inima îi zvâcnea zgomotos, iar ea auzea respiraţiile precipitate ale celorlalte. Peste capetele lor, peticul de cer decupat de vârfurile copacilor era de un cenuşiu tern. Vântul zgâlţâia crengile şi arunca picături de apă peste grupul de femei. Nimeni nu se clintea. În spatele lor, o pală de vânt trecu peste lemnul putrezit al colibei, care gemu şi pe urmă se potoli.
   - Trebuie să plecăm de-aici, zise Jill. Acum.
   În stânga ei, gemenele încuviinţară imediat din cap, unite acum de panică. Bree o prinsese strâns de braţ pe Beth, care-şi susţinea la rândul ei sora. Aveau ochii mari şi negri. La stânga lui Jill, Lauren se foi, ezită doar un moment, apoi încuviinţă şi ea din cap. Trase aer în piept.
   - Cum rămâne cu...
   - Cum rămâne cu ce? repetă Jill, care-şi pierduse răbdarea.
   - ...cum rămâne cu Alice?
   Groaznică tăcere. Singurele sunete erau scârţâitul şi foşnetul copacilor care priveau în jos spre cercul strâns al celor patru.
   - Alice şi-a făcut-o cu mâna ei.
   Tăcere. Apoi Lauren arătă cu degetul.
   - Nordul e într-acolo.
   Au plecat şi nu s-au mai uitat înapoi, au lăsat pădurea să înghită tot ceea ce ele lăsaseră în urmă.

Capitolul 34

   Falk o strigă pe Lauren pe nume, dar era prea târziu. Cuvintele lui se pierdeau în eter. Ea nu mai era acolo.
   Se cocoţă pe stânci, la timp cât să o mai vadă cum cade în apă, ca un balast. Plesnetul, când trupul a lovit apa, a fost înghiţit de vuietul cascadei. A numărat până la 3 - prea repede - dar Lauren nu a mai ieşit la suprafaţă. Falk îşi trase puloverul peste cap şi îşi smulse ghetele din picioare, încercă să inspire adânc, dar îl ţinea ceva în piept, a făcut un pas înainte şi a sărit. În cădere, peste vâjâitul cascadei şi şuierul vântului, a auzit ţipetele lui Carmen.
   A aterizat în apă, cu picioarele înainte.
   Se simţi împresurat de un gol sinistru şi lui Falk i se păru că e suspendat în neant. Apoi, brusc, răceala l-a lovit cu o forţă brutală.
   A zvâcnit din picioare, s-a ridicat la suprafaţă, luptându-se cu impulsul de a trage aer în piept înainte de a ajunge deasupra. A inspirat aerul umed şi a simţit o arsură în piept, în timp ce răceala apei îi împingea oxigenul afară din plămâni, imediat ce el inspira.
   Stropii de apă îl orbeau, îi înţepau faţa şi ochii. Nu reuşea s-o vadă pe Lauren. Nu putea să vadă nimic. Auzi un sunet surd, peste zgomotul infernal, se răsuci pe loc şi se şterse la ochi. Carmen era pe mal şi, lângă ea, doi agenţi care ţineau de o funie. Îl strigau, arătându-i cu mâna către ceva.
   Lauren.
   Perdeaua de apă tumultuoasă avea să o tragă în jos, Falk ştia asta instinctiv. Simţea deja cum degetele curentului subteran îl prindeau de picioare, ameninţând să-l tragă şi pe el în adâncuri. Inspiră profund, încercând să oblige aerul să-i intre în plămânii crispaţi, apoi înotă spre ea, cu mişcări haotice.
   Era un înotător destul de bun, crescuse în preajma unui râu, dar forţa vârtejului de apă îl împiedica să înainteze. Hainele îl trăgeau în jos, îl trăgeau înapoi, şi Falk se bucura că avusese prezenţa de spirit să-şi scoată ghetele.
   În faţa lui, trupul femeii plutea, apropiindu-se de zona periculoasă. Nu dădea din mâini, abia dacă se mai mişca, şi capul i se afunda în apa neagră secunde în şir.
   - Lauren! strigă el, dar numele ei fu absorbit de zgomot. Aici!
   O prinse la numai câţiva metri de locul unde apele cascadei se prăvăleau cu tunete în hău şi o apucă cu degetele îngheţate, aproape înţepenite.
   - Dă-mi drumul! ţipă ea.
   Buzele ei căpătaseră o macabră nuanţă albastru-vineţie şi femeia se lupta acum să scape, lovindu-l cu picioarele ca să-l îndepărteze.
   Falk îşi trecu un braţ pe sub ea şi o lipi cu spatele de pieptul lui, strângând-o cu putere. Nu simţea niciun fel de căldură a trupului ei.
   A început să calce apa cât de ferm putea, forţându-şi picioarele greoaie să se mişte. O auzea pe Carmen strigându-l de pe mal. A încercat să se orienteze după vocea ei, dar Lauren, agăţată de braţul lui, îl trăgea tot mai departe de mal.
   - Dă-mi drumul!
   Răcnea la el, trăgându-i pe amândoi sub apă. Falk era orbit, faţa i se scufunda sub apă, după care bărbatul reuşea din nou să inspire.
   Lauren dădu din braţe în spate şi îl lovi, băgându-i din nou capul sub apă.
   Totul se auzea înfundat, după care Falk apăru la suprafaţă, înghiţind apă, de-abia respirând, neavând suficient aer, după care intra iar sub apă, puterea cu care o strângea slăbindu-i, în timp ce Lauren se zbătea să scape. Dar Falk a continuat să o ţină, luptându-se cu instinctul primar de a-i da drumul. Simţi o mişcare prin apă şi un braţ care se întinde spre el, nu al lui Lauren, nu al cuiva care se zbate. Cineva îl apucă de sub braţ, trăgându-i. Reveni cu capul la suprafaţă şi simţi pe sub braţ o frânghie, nemaifiind nevoit să se lupte ca să rămână deasupra apei. Era la suprafaţă şi, gâfâind, Falk trăgea aer în piept. Îşi dădu seama că nu o mai ţinea pe Lauren şi intră în panică.
   - E-n ordine, o ţinem noi, auzi o voce.
   Carmen. A încercat să se întoarcă, dar nu a reuşit.
   - Ai făcut ce era mai greu, ajungem imediat la mal.
   - Mulţumesc, a încercat Falk să spună, dar nu a reuşit decât să deschidă gura.
   - Acum concentrează-te să respiri, zise ea, în timp ce funia îl trăgea, dureros, pe sub braţ.
   Pietrele îi zgâriau spatele în timp ce doi agenţi îl scoteau pe uscat.
   Întins pe malul plin de noroi, întoarse capul şi văzu cum şi Lauren era scoasă din apă. Tremura, dar pentru moment renunţase să se mai zbată.
   Pe Falk îl dureau plămânii şi capul îi zvâcnea, dar nu-i păsa. Nu simţea decât uşurare. Tremura atât de tare, că umerii i se loveau de pământ. Aruncară o pătură peste el, apoi încă una. Simţi o greutate pe piept şi deschise ochii.
   - Ai salvat-o!
   Carmen era aplecată deasupra lui, un chip abia conturat.
   - Şi tu, a încercat el să spună, dar avea buzele îngheţate şi abia dacă putea să rostească vorbele.
   Se lăsă pe spate, încercând să-şi recapete suflul. Vegetaţia se desfăcea în jurul cascadei şi în sfârşit nu mai vedea copaci. Nu o vedea decât pe Carmen, aplecată deasupra lui, şi cerul nopţii. Şi ea tremura, aşa că Falk trase o parte din pătura lui peste ea. Carmen veni mai aproape şi, deodată, buzele ei se lipiră de ale lui, reci ale amândurora, iar Falk închise ochii. Totul era amorţit, cu excepţia acelui val de căldură din pieptul lui.
   Prea repede, totul s-a terminat şi Falk a clipit. Carmen se uita la el, fără să fie stânjenită, fără regrete, cu chipul încă aproape.
   - Să nu mă înţelegi greşit, urmează să mă căsătoresc. Şi tu eşti un idiot patentat, n-ar fi trebuit să sari, zise ea, zâmbind. Dar mă bucur că eşti bine.
   Au rămas întinşi în tăcere, respirând la unison, până când un ranger se apropie cu încă o pătură izotermă şi Carmen se ridică.
   Falk se uita la cer. Auzea cum se leagănă vârfurile arborilor, ascunse privirilor lui, dar nu se întoarse să le vadă. Se uită în schimb la sclipirea stinsă a stelelor de deasupra. Căuta Steaua Sudului, aşa cum făcea cu atâţia ani în urmă, împreună cu tatăl său. Nu reuşi s-o găsească, dar nu conta. Era acolo sus, undeva, Falk ştia asta.
   Unde stătuse Carmen, trupul lui era rece, dar căldura din inima lui începea să i se răspândească în corp. Cum stătea aşa, întins, privind stelele şi ascultând foşnetul copacilor, îşi dădu seama că mâna nu-l mai durea deloc.

Capitolul 35

   Falk se lăsă pe spate să-şi admire lucrarea de pe perete. Nu era perfectă, dar era mai bine. Soarele de început de amiază se strecura prin ferestre şi învăluia apartamentul într-o lumină caldă. Undeva, departe, la orizont, se profilau strălucitoare siluetele clădirilor din Melbourne.
   Trecuseră două săptămâni de când el şi Carmen părăsiseră masivul muntos. Falk spera să nu mai meargă niciodată acolo. Sau, cel puţin, avea senzaţia că ar putea să reziste încă foarte multă vreme înainte de a simţi nevoia să păşească iar printre copacii din Giralang.
   Venise acasă de 3 zile, când primi plicul anonim. Trimis pe adresa de la birou, în atenţia lui, nu conţinea altceva decât un stick de memorie. Falk a deschis fişierul şi a privit ecranul calculatorului.
   Simţi că pulsul începea să i se accelereze.
   Obţineţi contractele! Obţineţi contractele!
   Mai bine de o oră se uitase în fişierul acela şi răsfoise documentele. Apoi a pus mâna pe telefon şi a format un număr.
   - Mulţumesc, a spus.
   La capătul celălalt al firului o auzi pe Beth McKenzie oftând.
   - Ai aflat că BaileyTennants i-a făcut-o lui Bree, fără ca ea să ştie? l-a întrebat. Se distanţează şi încearcă să se descotorosească de ea.
   - Am auzit.
   - Nici eu nu mai lucrez acolo.
   - Da. Am aflat şi asta. Ce-o să faci acum?
   - Nu ştiu.
   - Poate faci ceva cu diploma aia de IT-ist, zise Falk. La centrul de date de-acolo îţi pierdeai vremea.
   Simţi ezitarea lui Beth.
   - Chiar crezi? zise ea.
   - Da.
   Era puţin spus. Falk răsfoia fişierele în timp ce vorbeau. Erau toate acolo. Copii ale documentelor pe care Alice le ceruse şi de care făcuse rost din arhivele BaileyTennants. Unele fuseseră deja transmise de ea. Pe altele nu le trimisese. Contractele erau acolo, scrise negru pe alb, şi Falk simţi un val de adrenalină. Rememoră chipul lui Carmen, când îi spusese. Falk reveni la fişiere.
   - Cum ai...?
   - N-am avut niciodată încredere în Alice. Era întotdeauna nepoliticoasă cu mine. Iar Bree şi cu ea lucrau prea strâns, i-ar fi fost uşor să dea vina pe Bree, dacă greşea ceva. Aşa că am făcut copii după toate documentele pe care mi le cerea.
   - Îţi mulţumesc. Sincer.
   O auzi oftând.
   - Ce-o să se-ntâmple acum?
   - Cu Bree?
   - Şi cu Lauren?
   - Nu ştiu, răspunse Falk, sincer.
   Autopsia confirmase că Alice murise din cauza unei hemoragii cerebrale, cel mai probabil ca urmare a faptului că se lovise cu capul de piatra lângă care îi fusese descoperit trupul. Şi Bree şi Beth aveau să fie puse sub acuzare, dar Falk spera în sinea lui că rezultatul final nu va fi prea aspru. Oricum, nu putea să nu-i pară rău pentru ele.
   Familia Bailey era deja implicată într-o investigaţie publică legată de imaginile indecente pe care se presupunea că le difuzase fiul lui Daniel, Joel. Mass-media aflase de scandal şi publicase o analiză completă, de două pagini, inclusiv cu fotografii de la şcoala privată, de fiţe, unde învăţa Joel. Conform relatărilor, băiatul fusese exmatriculat. Numele lui Margot Russell nu fusese implicat, cel puţin deocamdată.
   Graţie lui Beth, familia Bailey avea să se aştepte acum la şi mai multe probleme. Falk nu reuşea să simtă milă pentru ei. Timp de două generaţii, familia profitase de nefericirea altora. Nici Jill nu era exclusă. Fie că i se părea că avea încotro sau nu, când venea vorba de afacerile familiei, era o Bailey, fără discuţie.
   De când plecase din rezervaţie, Falk se gândise foarte mult timp. La relaţii şi la cât de puţin îi trebuia cuiva ca să dea greş. La cum este când porţi ranchiună. La iertare.
   El şi Carmen încercaseră să le facă o vizită lui Margot şi Rebeccăi.
   Tatăl lui Margot le spusese că fata nu vrea să vadă pe nimeni. Refuza să vorbească, refuza să iasă din camera ei. Bărbatul părea îngrozit.
   Rebecca măcar acceptase să iasă din casă, chiar dacă stătuse în faţa lor fără să rostească niciun cuvânt, la o masă din cafeneaua în care se întâlniseră. Carmen comandase sandviciuri pentru toţi, fără să întrebe, şi fata se uitase la ei în timp ce mâncau.
   - Ce s-a întâmplat la cascadă? întrebase ea, într-un târziu.
   Falk îi relată o versiune revizuită. Cât de aproape de adevăr era posibil. Cu accent pe iubire şi fără să facă prea mare caz de regrete.
   Fata se uitase la farfuria ei neatinsă şi spusese:
   - Mama nu mi-a spus prea multe.
   - Ce ţi-a zis?
   - Că mă iubeşte şi că-i pare rău.
   - Asta e partea care trebuie să te intereseze, a zis Falk.
   Rebecca se juca cu şervetul ei.
   - Care e greşeala mea? Că nu vreau să mănânc?
   - Nu. Cred că e ceva mult mai profund de-atât.
   Fata nu părea convinsă, dar când s-a ridicat să plece şi-a luat sandviciul împăturit în şervet. Falk şi Carmen au privit-o pe fereastră. La capătul străzii, s-a oprit lângă un coş de gunoi. A ţinut sandviciul deasupra lui ceva vreme, apoi, cu un efort ce părea fizic, şi l-a pus în geantă şi a dispărut după colţ.
   - E un început, presupun, a spus Falk.
   Se gândea la sutele de nimicuri care se adunaseră, pentru ca lucrurile să ajungă să meargă atât de prost. Poate că alte sute de nimicuri se puteau aduna pentru a îndrepta lucrurile.
   După câteva zile în care stătuse acasă şi meditase, Falk îşi mai petrecu alte câteva zile acţionând. Se duse la un magazin de mobilă ca să cumpere câteva lucruri, apoi mai cumpără şi altele pe care nu le avusese în plan.
   Acum stătea în fotoliul lui cel nou, aşezat în colţul camerei, în timp ce o pată de lumină solară se plimba pe covor. Era confortabil şi fusese o decizie bună. Apartamentul arăta diferit. Mai aglomerat, dar se gândi că-i place aşa. Şi privind în ansamblu, văzu limpede schimbările din viaţa lui.
   Cele două fotografii cu el şi tatăl lui erau agăţate pe perete, înrămate şi şterse de praf. Schimbaseră aspectul camerei, dar se gândi că şi asta îi place. Chiar credea în ceea ce-i spusese lui Lauren lângă cascadă. Într-o familie trebuie să existe iertare. Dar nu era destul să crezi în asta, trebuia să şi trăieşti sentimentul.
   Falk ridică privirea şi se uită la ceas. Era o frumoasă după-amiază de vineri. Carmen se căsătorea a doua zi, la Sydney. Îi dorea tot binele. Nu mai vorbiseră niciodată despre ceea ce se petrecuse între ei pe marginea cascadei. Simţea că pentru ea fusese o întâlnire care era cel mai bine să rămână efemeră. Înţelesese. Lângă bagaje îl aştepta haina de la costum şi un cadou de nuntă, ambalat. Era pregătit să ia avionul spre Sydney.
   Era timpul să plece, dar se gândi că mai avea timp să dea un telefon scurt.
   Auzi cum se forma numărul şi îşi imagină cum sună telefonul la celălalt capăt, în Kiewarra. Oraşul lui natal. Îi răspunse o voce familiară.
   - Greg Raco.
   - Sunt eu, Aaron. Eşti ocupat?
   Un hohot de râs.
   - Nu.
   - Tot mai tragi chiulul de la muncă? îl întrebă Falk.
   Şi-l imagină pe sergentul de poliţie la el acasă. Încă nu-şi reluase uniforma.
   - Se cheamă convalescenţă, frate, mersi de comentariu. Şi durează ceva.
   - Ştiu, zise Falk, întorcându-şi mâna cu podul palmei în sus, să-şi examineze pielea.
   Chiar ştia. El avusese noroc.
   Au vorbit o vreme. Lucrurile mergeau puţin mai bine de când trecuse seceta. Falk a întrebat despre fiica lui Raco. Despre familia Hadler. Toţi erau bine. Şi restul lumii?
   Raco râse iar.
   - Omule, dacă eşti aşa de curios, poate că ar trebui să vii să vezi cu ochii tăi.
   Poate că ar trebui. Falk se uită la ceas, într-un final. Trebuia să o ia din loc. Să prindă avionul.
   - Ascultă, încă nu te-ai plictisit de convalescenţa asta a ta?
   - De moarte.
   - Mă gândesc să facem o drumeţie. Într-un weekend. Dacă te simţi în stare. Un traseu uşor.
   - Da, absolut. Ar fi chiar bine, a spus Raco. Unde?
   Falk se uită la hărţile tatălui său, desfăcute pe măsuţa de cafea, în lumina caldă a după-amiezii. Soarele se reflecta în ramele fotografiilor de pe perete.
   - Oriunde doreşti. Ştiu nişte locuri foarte bune.
   Însemnările făcute atent cu creionul îi propuneau destule trasee.
   Avea destule de explorat.

SFÂRȘIT