O minciună perfectă, Peter Swanson

 ...................................

6.

       Cât așteptară ambulanța, Caitlin se așeză pe vine și vorbi cu Harry, care acum stătea sprijinit de perete.

   - Ce s-a-ntâmplat? întrebă ea.

   - Era un bărbat. Te privea.

   - Ce vrei să spui cu asta?

   Harry își încreți fruntea, iar ochii îi păreau goi, de parcă ar fi uitat ce voia să spună. Apoi clătină încet din cap și zise:

   - Am venit aici să te văd. De fapt, am venit pe jos, pentru că nu voiam ca Alice să audă motorul mașinii, și, când am ajuns aici, era un bărbat care stătea (își îndreptă arătătorul de la mâna strângă drept în sus), un bărbat care stătea acolo, lângă pădure.

   - Unde? Vizavi de parcare, lângă mesele de picnic?

   Caitlin intuia despre ce vorbea Harry care se referea la un pâlc de pini ce separa parcarea de Route 1A.

   - Da, era lângă mesele de picnic, în întuneric. Dar puteam să-l văd, iar el se uita la fereastra ta.

   - Ești sigur?

   - Da, l-am urmărit o vreme.

   - Tu unde erai?

   - Eu mă ascundeam în spatele unei camionete parcate lângă recepție.

   Își încreți din nou fruntea, ca și cum nici el nu credea ce spune.

   - Ai recunoscut persoana respectivă?

   - Nu, era prea întuneric și, categoric, nu voia să fie văzută. A trecut o mașină, iar individul s-a gemuit ca să nu ajungă la el lumina farurilor printre copaci.

   Caitlin se uită la jaluzelele ieftine de la ferestre. Erau închise dar nu foarte strâns. Mai rămăseseră niște crăpături printre fâșiile din plastic. Oricine ar fi privit de afară ar fi putut probabil să o vadă sau, cel puțin, să vadă mișcare prin cameră.

   - Cine crezi că...

   - Oricine-o fi fost, e cel care ți-a omorât sora și probabil pe tatăl meu. Nu știu cine e, dar trebuie să pleci. Nu cred că ești în siguranță.

   - Cum te-ai rănit?

   - Ah, zise el, luându-și prosopul de la cap și uitându-se la pata închisă la culoare. L-am urmărit. Probabil că m-a văzut ascuns după camionetă, pentru c-a fugit imediat spre partea din spate a motelului; am strigat după el și am luat-o la fugă printre mașinile parcate, am călcat strâmb și m-am trezit pe asfalt. Și capul meu...

   - În ce te-ai lovit?

   - O mașină, presupun. Nu-mi amintesc. Apoi am venit la tine.

   - Ești foarte curajos.

   Harry râse, apoi făcu o grimasă.

   - M-am împiedicat și am căzut.

   - Ce aveai de gând să faci dacă îl prindeai?

   - Nu știu. Să văd cine e.

   - L-ai văzut mai bine după ce-a fugit?

   - Nu chiar, dar alerga ciudat. Dădea din mâini, de parcă voia să-și ia zborul.

   - Dădea din mâini?

   Camera fu deodată inundată de o lumină roșie intermitentă.

   - A ajuns ambulanța, zise Caitlin și deschise ușa.

   Se dădu la o parte în timp ce doi paramedici pășiră în cameră, unul aplecându-se, sprijinit pe un genunchi, ca să se uite la pacient.

   - Cred că are o contuzie, zise ea. A căzut și s-a lovit la cap.

   Paramedicul aplecat asupra lui îl chestiona. Îl auzi întrebându-l pe Harry dacă știa ce an e, dar nu auzi răspunsul lui Harry.

   - În ce s-a lovit?

   Paramedicul grăsun care vorbea cu Caitlin mirosea a gumă de mestecat Bazzoka.

   - Nu știu. Bănuiește că o mașină l-a lovit. A venit aici să mă vadă și a zis că a surprins pe cineva pândind în pădure sau pe după copaci, s-a luat după el și atunci a căzut.

   - Îhî. Ați văzut această persoană?

   - Eu nu. El a văzut-o.

   După ce îl imobilizară pe targă și îl transportară în ambulanță, Caitlin îi urmă, cu mașina la mai puțin de 3 kilometri, până la o clădire modernă, dreptunghiulară, care semăna mai mult cu un bloc decât cu clădirea unui spital.

   Trae mașina în parcarea pentru vizitatori, apoi intră la camera de gardă, unde i se indică un scaun în sala de așteptare, mică și excesiv luminată, dotată cun un televizor prins într-un suport în perete, dar pe CNN. Rămase locului o clipă, ascultând-o pe femeia de la recepție vorbind încet la mobil.

   Cu o săptămână în urmă, locuia în Boston și se frământa cum avea să-i dea vestea mamei sale că relația ei cu Dan se încheiase, întrebându-se totodată dacă sora ei avea să-și petreacă toată viața alergând după bărbați în vârstă. Acum se afla în Maine, așteptând să se întoarcă în Michigan cu trupul neînsuflețit al surorii ei și însoțind un străin la spital. Plus că cineva o pândise la motel.

   Se simți foarte ușurată când îl văzu pe detectivul Dixon intrând pe ușile duble, încât aproape că izbucni în plâns. Se ridică și îl așteptă.

   Bărbatul purtă o conversație scurtă, pe un ton scăzut, cu recepționera, apoi veni în sala de așteptare.

   - Ce s-a-ntâmplat? întrebă el.

   Purta blugi și o cămașă din flanel cu mânecile suflecate.

   Caitlin se așeză la loc pe scaun și îi relată detectivului tot ceea ce se întâmplase.

   - În primul rând, de ce venea la tine la motel? întrebă detectivul.

   - Trecea doar ca să-și ia rămas-bun.

   - Și părea sigur că o persoană pândea camera ta?

   - Așa mi-a spus.

   - De când ai ajuns aici în Kennewick, ai avut sentimentul că ești urmărită?

   Caitlin se gândi o clipă.

   - Nu, nu chiar.

   Detectivul Dixon căută ceva în telefonul personal, apoi îi arătă lui Caitlin ecranul acestuia. Afișa o fotografie (de act de identitate, de fapt) a unui bărbat neîngrijit, trecut de 30 de ani.

   - Îți pare vreun pic cunoscut?

   Caitlin negă.

   - Dar ea?

   Îi arătă o altă poză, mai pixelată decât precedenta, a unei femei blonde cu față rotundă. Poza părea decupată dintr-un cadru mai larg.

   - Nu, zise Caitlin, clătinând din cap. Cine sunt persoanjele astea?

   Detectivul nu răspunse, deoarece în sala de așteptare intraseră doi oameni: o blondă trupeșă la vârsta a doua, în persoana căreia Caitlin o recunoscu imediat pe Alice, mama vitregă a lui Harry; și un bărbat mult mai în vârstă, poate tatăl ei, chel și cu mustață albă. Alice avea brațul petrecut printr-al lui, de parcă nu era în stare să se țină singură pe picioare.

   „Categoric tatăl” gândi Caitlin, apoi își amini că Harr pomenise de un bărbat mai învârstă care lucra la librărie și se întrebă dacă nu cumva era vorba mai degrabă de acela.

   Alice și bătrânul se uitară din capătul opus al încăperii la detectivul Dixon și apoi îi aruncară o privire scurtă lui Caitlin. Rămasă cu gura întredeschisă și afișând niște ochi goi, Alice nu avu nicio reacție, dar bătrânul păru să se uite la Caitlin o fracție de secundă mai mult decât ar fi fost cazul. Poate că o cunoscuse pe Grace, iar acum era nedumerit din cauza asemănării izbitoare a lui Caitlin cu sora ei. Dacă era bărbatul de la librărie, atunci probabil că o cunoscuse pe Grace. Acolo se dusese ea să îl întâlnească pe Harry.

   Detectivul se duse la ei și toți trei vorbiră în șoaptă pentru o clipă, apoi trecură prin ușile batante în camera de gardă; Dixon aruncă o privire peste umăr spre Caitlin, care citi pe buzele lui „Așteaptă o clipă”, însoțite de un gest al mâinii.

   Caitlin rămase, deși se simțea din nou extenuată. O parte din ea voia să se ridice, să se urce în mașină și să conducă înapoi până la motel. Următoarea zi era importantă, dat fiind că trebuia să se întoarcă la Michigan și să se ocupe de pregătirile pentru înmormțntarea lui Grace. Dar detectivul o rugase să îl aștepte și, în plus, nu era tocmai sigură că voia să se întoarcă singură la motel.

   O jumătate de oră mai târziu, detectivul se întoarse și se lăsă pe vine în fața ei.

   - O să fie bine, dar are o contuzie destul de urâtă, zise el.

   - Asta părea destul de clar.

   - Vrea să vorbească cu tine, dar doctorul îi recomandă să se odihnească.

   - E-n regulă.

   - Insistă că ești în pericol totuși, așa că aș vrea ca unul dintre ofițerii mei să te conducă înapoi la camera ta de motel, dacă e-n regulă.

   - Bine, acceptă ea. Sună bine.

   - Minunat. În 5 minute, bine, Caitlin?

   Ofițerul în uniformă care ajunse la spital avea în jur de 50 de ani. Era fălcos și avea o mustață rară, blondă. O urmă pe Caitlin înapoi la Motelul Bruma Mării, parcându-și mașina lângă a ei, apoi intrară împreună în camera de hotel.

   În locul unde stătuse Harry, pe mocheta decorată cu diverse modele, era o pată de sânge cât o monedă. O frecă cu vârful pantofului, dar se uscase.

   - O să fiți în regulă aici, singură? întrebă ofițerul.

   - O să fiu bine.

   - Încuiați ușa după ce plec și nu o deschideți decât pentru un ofițer de poliție, bine? Și sunați imediat la poliție dacă vi se pare ceva ciuda, bine? O să patrulăm prin zonă toată noaptea. O să fiți în siguranță.

   Îi mulțumi, iar omul plecă. Făcu un duș, apoi se băgă în pat, crezând că nu va avea nicio șansă să adoarmă. Dar, după ce le dădu mamei și fratelui un mesaj pentru a-i anunța la ce oră urma să sosească a doua zi, se ghemui, cu un braț sub cap și cu celălalt între sâni (singura poziție în care putea adormi) și în 5 minute o luă somnul.

   Se trezi puțin după ora 5, când auzi o bătaie ușoară la ușă.

   Deschise ochii, smulgându-se dintr-un vis în care se făcea că lovește un stup de albine cu o rachetă de tenis și, pentru un moment, nu se dumiri unde e. Apoi se trezi și se duse spre ușă, brusc îngrijorată că se întâmplase ceva rău.

   Crăpă jaluzelele și se uită afară în lumina difuză a dimineții. Credea că va vedea un ofițer de poliție, dar, când colo, constată că este bătrânul care o însoțise la spital pe mama vitregă a lui Harry. O văzu prin fereastră, zâmbi și îi făcu cu mâna, cam prea entuziast. I se strânse stomacul. Pesemne că se întâmplase ceva cu Harry.

   Crăpă ușa, conștientă că nu purta nimic altceva în afară de un tricou lălâi.

   - Bună ziua, zise ea.

   - Caitlin McGowan?

   - Îhî.

   - Îmi pare rău că dau buzna așa... M-a trimis Harry. El, ăă...

   - E totul în regulă?

   - E bine, e bine, credem, dar el insistă să te vadă, așa că iată-mă. Sunt John, apropo. Lucrez cu Harry la librărie.

   - Ah, bine, zise Caitlin și deschise ușa mai mult când bărbatul făcu un pas în față.

   Voia să intre în cameră?

   - O să mă duc acolo imediat ce mă îmbrac, zice ea.

   - Ah, sigur, zise ea, dându-se puțin în spate. Te las să te pregătești. Ai nevoie să te ducă cineva?

   - Nu, știu unde e. Ajung imediat.

   Caitlin aproape că închise ușa, dar, nevrând să fie nepoliticoasă, o deschise ceva mai larg și zise:

   - Mulțumesc, John, că ai venit după mine. Apreciez.

   Bărbatul zâmbea în continuare, dar ochii lui fugeau când la Caitlin, dar ochii lui fugeau când la Caitlin, când la tocul ușii, de parcă ar fi măsurat spațiul.

   - Bine, atunci, zise ea și instinctul îi șoptea să închidă rapid ușa.

   Dădu să o închidă încet, dar nu apucă, pentru că bărbatul se opinti în ușă, îmbâncind-o cât colo; o luă prin surprindere, lovind-o cu un obiect cu care nimeri în gât. Ea trase aer în piept, simțind că se sufocă, iar bărbatul păși înăuntru și o lovi din nou.

   Caitlin se trase în spate, iar, în acest timp, un obiect dur o pocni în nas. În clipa următoare era lungită pe spate.

   Auzi ușa camerei de motel cum se închide, după care el se aplecă deasupra ei. Îi atinse fața, iar ea trase într-o parte.

   John zise:

   - M-a văzut?

   - Eu nu... cine?

   Ca un dascăl scos din minți, el vorbi răspicat:

   - M-a văzut Harry aseară? Ți-a spus pe cine a văzut?

   Lui Caitlin îi curgea sânge din nas și i se aduna în gură. Încercă să urle și se înecă.

   Bătrânul se uită peste umăr, apoi se întoarse iar spre ea și zise:

   - Vorbim mai târziu.

   Pentru o clipă, ea chiar se gândi ușurată că o va lăsa în pace, dar el își ridică brațul. Încercă să urle din nou, apoi se făcu întuneric.

28

ATUNCI

   Să îl omoare pe Bill fusese ușor.

   Jake Richter, cunoscut în prezent drept John Richards, îl întrebase pe unde se plimbase în ultima vreme, iar Bill îi spusese că în majoritatea zilelor se plimba până la plaja Kennewick, apoi urma poteca pe faleză până la portul Kennewick, după care o lua spre casă.

   - Vezi aceiași oameni zilnic?

   - Nu, abia dacă dau ochii cu cineva. Cu excepția lunilor iulie și august, dar atunci mă plimb prin altă parte.

   Câteva zile mai târziu, într-o miercuri, Bill îl rugă pe Jake să stea puțin peste program, să facă închiderea. Voia să facă o plimbare înainte să se întunece.

   Jake se învoi, apoi îl urmă pe Bill afară, în răcoarea serii, și îl urmări cum se duce spre plaja Kennewick. Încuie apoi ușa de la intrare și ieși prin spate, în caz că ar fi fost vreun martor prin zonă, și o luă pe Captain Martin Lane până la portul Kennewick. Mergea cu o atitudine dezinvoltă, ieșise doar să ia o gură de aer proaspăt, își tot repeta în gând.

   Identifică punctul sudic de plecare în plimbarea pe faleză, constată că începe să gâfâie și domoli ritmul. Cu o bună sincronizare, se va intersecta cu Bill care venea din direcție opusă.

   În timp ce mergea, se juca cu o măciucă făcută de el, pe care o avea în buzunarul pantalonilor. O făcuse cu câteva zile în urmă, punând o mână de monede într-una din șosetele lui de nailon. Nu învățase multe de la taică-su, dar învățase cum să facă o măciucă, un obiect pe care tatăl lui insistase să-l aibă asupra lui tot timpul. Cea a tatălui său fusese umplută cu rulmenți, dar monedele funcționau mai bine.

   Poteca era în pantă, dezvăluind ici-colo câte o priveliște frumoasă, oferind trecătorului panorama asupra portului York și a unei porțiuni din Buxton Point, aflat la nord, în lumina cenușie a amurgului. Se împiedică de o piatră netedă și se uită în jos, observând că are șireturile desfăcute la unul dintre pantofi.

   Era pe cale să se aplece, ceea ce în ultimele zile nu se dovedea deloc ușor, și să își lege șireturile, când își dădu seama că poate să profite de șiretul desfăcut.

   Mai merse încă 500 de metri, ajungând la punctul cel mai înalt al potecii, și îl așteptă acolo pe Bill.

   Mai ucisese și înainte, desigur.

   Edith Moss murise ca să poată fi el cu Alice. Acel moment marcase începutul celei mai frumoase perioade din viața lui Jake Richter, dar fusese totodată și începutul sfârșitului. Își dăduse seama de asta mai târziu.

   Privindu-și mama murind sub ochii ei, în Alice se trezise ceva, de vreme ce își lăsase prietena să moară înecată în ocean doar câțiva ani mai târziu, apoi scăpase basma curată, declarând poliției că nu avusese nimic de-a face cu evenimentul respectiv. Însă Jake știuse adevărul și îi mărturisise asta lui Alice, gândindu-se că o să-i facă mai apropiați. N-a fost așa.

   În lunile ce urmaseră morții Ginei, Alice devenise distantă și rece. Se mutase înapoi în vechiul ei dormitor și începuse să lucreze ca manager de birou la o companie de imobiliare. Apoi, într-o zi, îl înformă pe Jake că își închiriase un apartament.

   - Poți oricând să te muți înapoi aici, dacă ai nevoie, zise Jake.

   - Nu voi avea nevoie, replică ea, apoi adăugă: Dar mulțumesc că m-ai lăsat să rămân atât de mult.

   Jake a trăit câțiva ani singur în apartament, îngăduindu-și din când în când fantezii cu Alice care, sătulă să mai locuiască singură, își exprima dorința să se întoarcă. Dar în sinea lui știa că relația lor se terminase, și asta, încă dinainte să se mute ea de la el.

   Apropiindu-se de 60 de ani, luă decizia să se pensioneze anticipat de la bancă. Își achitase ipoteca, așa încât își cumpără un iaht de 15 metri la mâna a doua. Își închirie apartamentul și plecă cu vasul în Florida, unde își dădu seama că nu îi place să navigheze atât de mult pe cât se așteptase. Andocă barca în portul Bahia Mar din Fort Lauderdale și își găsi de lucru, închiriind șezlonguri și umbrele la Atlantic Club.

   Părul i se rărise în ultimii ani și îl lăsase să crească pentru a-i masca chelia, dar în Florida se tunse scurt și își lăsă mustață. Asta îl transformă complet, astfel că își spunea în sinea lui că e o persoană nouă, un pensionar care merită să se distreze puțin în anii care îi mai rămăseseră de trăit.

   Din construcția de beton, unde erau depozitate șezlongurile și umbrelele, putea vedea o fâșie de lajă aglomerată. Mai apărea din când în când și câte o adolescentă, dar majoritatea clienților Atlantic Club erau de vârsta a doua sau mai bătrâni, dar niciunul dintre ei, nici măcar văduva aceea plină de viață, care mai venea din când în când, nu putea să îi șteargă amintirea lui Alice Moss.

   Era în Florida de 3 ani când fu concediat. Cei de acolo își motivară decizia în sensul că, fiind pensionar, ar trebui să se bucure mai mult de timpul liber, dar la insistențele lui de a i se dezvălui adevăratul motiv, aceștia îi mărturisiră că una dintre membrele clubului se plânsese că el se holbase la fiica ei în vârstă de 13 ani.

   Plecă fără scandal, vându în cele din urmă iahtul și își închirie o garsonieră ieftină în North Lauderdale. Achiziționă un computer și, prin intermediul diferitelor forumuri, luă legătura cu o sumedenie de bărbați, toți interesați de femei tinere, mai cu seamă adolescente. A avut chiar și un schimb de mesaje cu câteva femei în vârstă, care erau interesate de băieți tineri. Cel puțin așa credea, că poartă conversații cu femei. Nu știi niciodată pe internet.

   Petrecea foarte mult timp la calculator, dar în cepe din urmă se dovezi și acesta o speranță deșartă. Căutase o persoană cu care să împărtășească aceleași afinități, care avea aceeași părere ca și el, și anume că a avea o relație cu o femeie mai tânără, pe care să o înveți tot ce știi, era o cale spre o viață mai bună, mai interesantă. Era vorba nu doar despre sex, ci și despre generozitate, despre a dărui propria forță vitală.

   Nimeni nu îl înțelegea pe deplin. Ceilalți bărbați voiau doar să facă schimb de poze și să vorbească despre frumusețea adolescentelor. Nimeni nu înțelegea ceea ce înțelesese Jake: că ceea ce descperise pentru scurt timp alături de Alice era ca un fel de izvor al tinereții și că puteai să dai asta mai departe. Emma Codd îi oferise acest dar, dar și el i-l oferise mai departe lui Alice.

   Păstra în continuare pozele cu Alice. Erau lucrurile cele mai de preț și le mânuise de atâtea ori de-a lungul anilor, încât se subțiaseră și se uzaseră pe margini.

   Pentru a le proteja, le ținea între paginile ediției cartonate a romanului Moby Dick, pe noptiera lui. Uneori, se întreba dacă nu cumva pozele erau o cale de a se întoarce în viața lui Alice. Probabil că ea uitase de ele. Cine știe, poate lua legătura cu ea, ca să îi amintească de existența lor, să o invite eventual să îl viziteze cândva în Florida. Ar fi șantaj, știa asta, dar ar merita să piardă pozele dacă ar avea șansa să mai petreacă puțin timp cu ea. Se gândea des la asta, dar era doar o fantezie.

   Când luă legătura cu ea, în cele din urmă, prin intermediul e-mailului ei de serviciu, îi adresă doar întrebări despre viața ei. Se căsătorea, îl anunța ea. Alt bărbat mai în vârstă, și încă unul care avea un fiu tânăr. Locuia tot în Kennewick. Purtară o corespondență prin e-mail; răspunsurile lui Alice erau monotone și formale, de parcă nu ar fi însemnată niciodată nimic unul pentru celălalt.

   Anii trecură și Jake începea să se simtă bătrân.

   Se încurcă cu o adolescentă, pentru sex, o fată care fugise de acasă, din Miami; o chemai Valeria și petrecu o săptămână cu el în apartamentul lui, până când, într-o bună, la ușă apăru un bărbat care pretindea că era fratele fetei (nu semănau deloc); sub amenințarea unui denunț la poliție, tânărul ceru 1000 de dolari. El susținea că Valeria are 15 ani, chiar dacă fata îi spusese lui Jake că are 17. Îi dădu banii, rușina și scârbit de întreaga stuație.

   Incidentul îl marcase pentru câteva luni bune (Jake luând decizia să se mute definitiv din Florida), până când îl văzu pe respectivul „frate” intrând într-un complex de apartament din apropiere. Jake începu să îl pândească regulat, aflând că numele lui era Edgar Leon și că locuia singur.

   Într-o noapte, după ce supraveghease câteva ore complexul Jacaranda Estates, Jake îl urmări pe Edgar până la apartamentul lui de la etaj, ciocănind la ușă la un minut după ce intrase acesta. Era ora două dimineața. Se temea că, la acea oră târzie, Edgar ar putea ieși înarmat, dar se înșelă. Nu purta tricou și căsca când deschise larg ușa.

   Prima lovitură aplicată de Jake cu măciuca sa îl trimise pe Edgar direct la podea. Jake îl încălecă și îi aplică lovituri regulate la nivelul capului până când se asigură că omul era mort.

   După ce îl ucise pe acel pește de doi bani, îi crescu stima de sine. De asemenea, se răzgândi în privința deciziei de a se muta din Florida.

   De la agentul lui imobiliar din Maine află că îi plecase chiriașul din apartament, așa încât Jake se hotărî să vândă. Era pe punctul de a-și informa agentul cu privire la decizia luată, când primi un e-mail de la Alice, pe care actualmente o chema Alice Ackerson și avea o adresă nouă de e-mail.

   Textul e-mailului era scurt, doar două fraze perfecte:

   „Jake, te gândești vreodată să te întorci în Kennewick? Ar fi plăcut să un prieten vechi aici. Alice.”

   E-mailul acela era o surpriză încântătoare; înainte de a-l primi, presupusese că Alice nu îi va mai scrie niciodată. Se întoarse în Maine și se mută înapoi în vechiul lui apartament. Descoperi, șocat, că mocheta era murdară, două geamuri erau crăpate, iar lemnul de la balcon era putrezit. Cu toate astea, era din nou aproape de Alice.

   Se întâlniră la restaurant a doua zi după sosirea lui. Era mai în vârstă, dar altfel, neschimbată. Totuși, nu se putu abține să nu se vadă prin ochii ochii. Capul complet chel, pielea plină de pete, mustața albă. Nu îi păsa atât de mult; Alice nu îl chemase să reia legătura amoroasă. Era suficient că avea nevoie de el, indiferent din ce motive.

   - Mă întrebam dacă poți să-mi faci o favoare, Jake, zise Alice, imediat ce se așezară într-un separeu.

   - Desigur, orice.

   Îl întrebă dacă e dispus să dea o mână de ajutor la librăria soțului ei, pretextând că soțul ei avea nevoie de ajutor, dar pe măsură ce discutau despre acest plan, lui Jake îi devenea tot mai clar că Alice își dorea pe cineva care să stea cu ochii pe soțul ei.

   - Și-a găsit una mai tânără în New York, zise ea, pe un ton plat.

   - De unde știi?

   - Am văzut mesajele din telefonul lui, după care, brusc, au încetat. Probabil că acum ia legătura cu ea în alt mod, de la magazin poate. M-ai putea ajuta să aflu dacă au continuat relația.

   - Bine, zise Jake. Dar pretindem că noi doi nu ne cunoaștem?

   - Ar fi cel mai bine așa. Dă-ți un alt nume, n-o să-și dea niciodată seama.

   - Și dacă mă recunoaște cineva de pe-aici?

   - N-au cum, Jake. Arăți complet diferit.

   Avea dreptate. Nu fu nici recunoscut de altcineva, nici el nu recunoscu pe altcineva. Banca unde lucrase se afla la două orașe distanță, iar clienții de acolo nu păreau să frecventeze Cărțile Rare Ackerson. Era cunoscut drept John Richards acum și îi plăcea noua identitate. Îl plăcea chiar și pe Bill, din punctul lui de vedere, chiar dacă până la urmă găsi dovada că avea o relație cu cineva din New York. Din câte se pare, comunicau prin mesaje private trimise prin contul de Facebook al magazinului, care era folosit destul de rar.

   Jake dădu din întâmplare peste el când se duse la computerul magazinului ca să caute informații despre o afecțiune medicală. Îl durea gâtul în ultimul timp și îi era frică să nu fi făcut faringită, astfel că tastase literele „F” și „A” când îi apăru rezultatul Facebook, conducându-l către pagina magazinului.

   Nu deschisese de prea multe ori Facebookul, Bill era cel care administra pagina, și observă în meniul din partea superioară a paginii o iconiță de mesaje. O selectă și, ce să vezi, un schimb de mesaje între Bill și o anume Grace McGowan din New York. Nu aveau conotații sexuale evidente, dar sugerau o oarecare intimitate. Cele mai multe mesaje se încheiau cu „mi-e dor de tine” de la Bill și „xoxo” de la Grace.

   Pe pagina personală de Facebook găsi foarte puține informații despre Grace McGowan, de parcă și-o făcuse doar ca să îi poată da mesaje private lui Bill, dar postase și o poză cu ea pe când era foarte tânără. Douăzeci și ceva de ani, poate.

   Cam în aceeași perioadă, Annie Callahan veni să lucreze la magazin, temporar, din pricină că Bill achiziționase recent un lot imens de cărți. Era o fată de prin partea locului, în vârstă de 30 și ceva de ani, căsătorită cu un pescar șomer.

   Annie nu era o femeie atrăgătoare; probabil că pe la 17 ani fusese drăguță. Dar anii de căsnicie cu un bărbat alcoolic, care era șomer constant, își puseseră amprenta asupra ei. Era palidă la față, cu păr delocolar, lipsit de strălucire. Purta o proteză la încheietura degetului („ani întregi în care introdusese date în calculator” explicase ea), dar, cu toate astea, era incredibil de harnică, reușind să dea librăriei un aspect ordonat pe care nu îl mai avusese niciodată până atunci, cel puțin de când Jake începuse să lucreze acolo.

   Jake băgă de seamă că, de fiecare dată când Bill îi mulțumea pentru munca depusă sau când se uita direct la ea, femeia se făcea roșie ca racul, până-n vârful urechilor. Era îndrăgostită de Bill. Nu încăpea îndoială.

   Jake mai observă, de asemenea, cu câtă prudență se mișca prin magazin, îndeosebi în weekenduri, și Jake presupunea că urmele bătăilor încasate de la soțul ei erau ascunse sub mânecile lungi și puloverele pe gât. Bill, cu înfățișarea lui atrăgătoare de Gregory Peck și cu vocea lui liniștitoare, întruchipa în mod cert idealul ei de cavaler în armură. Iar el abia dacă o observa, desigur.

   Când rămânea singur, în timpul uneia dintre vizitele ei la magazin, Jake îi raportă lui Alice toate descoperirile. Îi povesti despre relația din New York și despre angajata amorezată. Fața lui Alice rămase impasibilă în timp ce i se transmiteau informațiile. Voia să vadă fotografia cu Grace, așa că Jake o găsi pe cea de pe Facebook și i-o arătă.

   - Ce crezi? întrebă el într-un final.

   - Am terminat-o cu el, zise Alice.

   - Ai de gând să ceri divorțul?

   - N-aș divorța niciodacă, dar am terminat-o cu el, declară ea încruntată.

   În noaptea aceea, Jake stătu întins în pat și se gândi la variate modalități în care ar putea să îl omoare pe Bill; cel mai simplu i se părea să acționeze astfel încât să pară un accident, mai cu seamă dacă l-ar omorî în timpul uneia dintre plimbările lui pe faleză. Se mai gândi și la ipoteza unei morți suspecte, caz în care ar fi incredibil de simplu să le sugereze polițistilor că Lou Callahan, soțul violent al Anniei, ar putut fi implicat în asta.

   Tot ce îl mâna pe Jake în acțiunile lui era gândul că face asta pentru Alice. Nu credea că va reveni în viața ei mai mult decât în prezent, dar putea fi un ultim serviciu pe care i-l făcea ei. Asta îi oferea un scop.

   Annie încetă să mai lucreze la magazin; într-o dimineață, pur și simplu n-a mai apărut și nici nu a mai răspuns la telefon. Trecu pe acolo în după-amiaza aceea, împreună cu Lou, și anunță că nu mai putea să lucreze, pentru că soțul ei își găsise ceva de muncă. Doar ea vorbi, în timp ce Lou îl măsură încruntat pe Bill, care nici nu-l băgă în seamă.

   Jake reținu bizara scenă pentru a profita de ea la momentul potrivit. Dacă Bill dispărea, atunci el ar fi putut să răstălmăcească acea întâlnire ca să se potrivească cu povestea pe care o ticluia el. Era un fapt demn de luat în considerare.

   În următoarele luni, Jake dormi din ce în ce mai puțin. Află astfel că poate supraviețui chiar și cu 4 ore de somn pe noapte, deși în continuare petrecea în jur de 10 ore în pat în fiecare noapte, gândindu-se la Bill, întrebându-se dacă ar fi oportun să-i spună lui Alice despre planul lui, în cele din urmă decise să nu i-l dezvăluie, și concepând acțiunea împotriva șefului său.

   Bill era unul dintre acei bărbați lipsiți de griji, care era perceput ca fiind un om sensibil pentru că era studios și rezervat. Dar fusese teribil de norocos să se însoare cu Alice, iar acum o înlocuise cu o femeie mult mai tânără. Merita ceea ce urma să i se întâmple.

   Așteptându-l pe Bill, cu măciuca ascunsă în podul palmei, Jake trăi cel mai lung minut din viața lui.

   Înainte să îl vadă, îi auzi ghetele călcând pe poteca pietroasă. Jake o luă și el din loc și coti la o curbă, aproape izgindu-se de Bill, care izbucni în râs.

   - John? Ce faci aici?

   - M-am gândit să fac și eu o plimbare și speram să mă întâlnesc cu tine.

   - E totul în regulă? Arăți cam palid.

   - Da, da. Sunt bine. Uite ce e, e destul de jenant, dar am șiretul dezlegat și l-aș lega eu, dar...

   Bill se uită în jos, apoi se lăsă într-un genunchi, zicând:

   - Nu-i nicio problemă. Rezolv eu.

   În timp ce îi făcea nod la șiret, Jake aruncă repede o privire în jos pe potecă pentru a se asigura că erau singuri, apoi ridică măciuca și o coborî asupra lui Bill, cu toate puterea, izbindu-l în moalele capului. Acesta soase un sunet gol, iar Bill căzu pe o parte cu un geamăt. Jake se lăsă și el într-un genunchi și îi mai aplică două lovituri. Auzi sunetul craniului spart.

   Jake se ridică în picioare. Nu se auzea niciun sunet în afară de vântul ce sufla dinspre ocean. Bill era chiar la margnea unui hău abrupt sub care se afla țărmul stâncos. Jake încercă să îl împingă cu piciorul, dar nu reuși. Se aplecă și, apucându-l pe Bill de hanorac, îl rostogoli peste margine cu ambele mâini.

   Inima îi bătea de parcă tocmai alergase un kilometru, dar gândea limpede. Decise să își continue plimbarea spre nord pe acea potecă și să iasă pe Micmac Road. Existau mai puține șanse să îl vadă cineva. Dacă se întâmpla, asta e. Avea să spună că își căutase prietenul ca să meargă la o plimbare, dar nu îl zărise niciunde. Nu vor putea dovedi contrariul în veci.

   Dar norocul era de partea lui. Nu era nici țipenie de om pe cărare, iar Jake ajunse înapoi la magazin înainte să se întunece.

28

ATUNCI

   Jake nu adormise niciodată ușor, nici măcar în tinerețe. Îl lua greu somnul și trecea la prima rază a zorilor ce se strecura printre perdele.

   Vreme îndelungată observă că poate să se cufunde într-un somn bun dacă bea alcool, dar după 50 de ani făcu boala de reflux gastro-esofagian, ale cărei simptome se înrăutățeau după o noapte de băut. Se rezema de perne și, după câteva ore de stat treaz, simțind gustul acela de fiere care îi urca pe gâtlej spre cavitatea bucală, uneori mai reușea să prindă câteva ore se somn înainte de răsărit.

   Se lăsă de băutură și descoperi că Ambien îl ajută, pentru o perioadă, până când medicamentul nu își mai făcu efectul, iar el rămânea întins pe pat, într-o stare de semiconștiență bântuită de tot felul de halucinații și viziuni. Se reapucă să bea alcool, dar în cantități moderate, combinat cu administrarea de pastile pentru reducerea acidității gastrice, eliberate fără rețetă, care uneori aveau efect, alteori, nu.

   Dar după crima comisă asupra lui Bill, pe poteca de pe faleză, Jake era convins că nu va mai pune vreodată geană pe geană. Cu siguranță mai ațipea, dacă astfel putea explica acele stări fulgurante de semiconștiență.

   Cele mai groaznice momente din nopțile lui din ultima perioadă erau acelea în care avea viziuni cu Bill, omul care îi oferise atât o slujbă, cât și o prietenie, gemând la picioarele lui. De asemenea, nu își putea scoate din minte sunetul scos de măciucă în momentul în care a izbit cu ea țeasta lui Bill, asemănător sunetului scos de crăpătura gheții pe luciul apei.

   Jake își repeta întruna că Bill fusese un om egoist, atât de captivat de cărțile lui, că abia le oferea atenție oamenilor din jurul său. În afară de asta, făcuse toate astea pentru Alice. Se supusese dorinței ei. Acum Harry se întorsese, iar Jake se întreba dacă nu cumva tânărul avusese un rol în toate astea, dacă nu cumva Alice intenționa să înceapă o viață alături de el.

   Întins în pat, treaz, încercă să își aducă aminte scena aceea cu Alice, imediat după moartea lui Edith. Era reconfortant, dar Jake se trezi că mintea lui se dusese în trecutul și mai îndepărtat, la doamna Codd, vecina lui. Femeia era oale și ulcele de mai bine de 50 de ani, dar Jake se întreba adesea dacă se mai gândea și altcineva la ea. Fiii ei, poate, dacă mai erau în viață.

   Uneori, se gândea la părinții lui, amândoi decedați de mult, tatăl lui, din cauza băuturii, la 55 de ani, mama lui de insuficiență cardiacă, 10 ani mai târziu.

   Își ținuse promisiunea și nu se mai dusese niciodată să îl mai vadă pe vreunul dintre ei după primul an de facultate, deși îi mai trimitea mamei lui vești despre el, de fiecare dată când își schimba adresa, iar ea răspundea uneori la scrisori. Îl anunțase despre moartea tatălui, descriind circumstanțele, dar fără să facă vreodată vreo aluzie că i-ar plăcea să vină să o viziteze. După decesul mamei, primi o scrisoare de la un avocat, prin care era înștiințat că mai rămăseseră niște obiecte de mobilier și alte bunuri, dacă și le dorea. Jake n-a răspuns niciodată. Mai sosi o singură scrisoare și atât.

   De ce îl aduseseră pe lume, dacă nu avuseseră nicio intenție să îi ofere dragoste? Din cauza aceasta devenise el ceea ce era, desigur: un om de succes, capabil să-și găsească singur iubirea și fericirea, neîmpovărat de sentimente de vinovăție. Dar de ce o făcuseră? Dacă s-ar fi putut întoarce în timp, i-ar adresa mamei lui întrebarea aceasta, doar ca să o vadă incapabilă să îi dea un răspuns.

   Jake nu era sigur că va fi în stare să meargă la înmormântarea lui Bill, dar știa că va părea ciudat să nu o facă.

   Se duse, dar evită să vorbească cu Alice, care va ști cu certitudine că el îi îndeplinise dorința, și fu șocat să o vadă pe Grace McGowan (ea era, fără îndoială) stând retrasă la ieșirea din biserică. Se sperie când dădu ochii cu ea, de parcă ea ar fi știut ce se întâmplase. Dar nu era posibil, nu? Se afla acolo pentru că îl iubise pe Bill și se ascundea în acel loc retras din biserică, sperând să nu fie văzută.

   Dar apoi intrase în librărie.

   Jake îi urmărise din camera din spate pe ea și pe Harry cum discută și fac schimb de numere de telefon. După ce plecase, Harry îi explicase că femeia își căuta o slujbă. Se alarmase, întrebându-se dacă știa ceva, deși însuși gândul i se părea imposibil. Dar îl măcina.

   În după-amiaza de miercuri de după înmormântare, Jake închise magazinul și se duse să se așeze pe o bancă vizavi de Village Inn pentru a citi ziarul din ziua aceea. Mai făcea asta uneori, când era vreme bună. Nimeni nu observa un bătrân pe o bancă. Dar în seara aceea se dusese acolo sperând să o vadăpe Grace, eventual să afle unde locuiește.

   Era pe cale să renunțe, când un cuplu ieși din Village Inn; îl recunoscu imediat pe Harry și apoi o recunoscu pe Grace. Închiriase oare o cameră la Village Inn și Harry fusese acolo cu ea? Categoric, era o posibilitate, dar poate că doar băuseră ceva la bar. Cei doi o luară spre stânga, în sus pe deal, și Jake îi urmări de la distanță, până la casa doamnei Barb Whitcomb, unde se opriră și mai stătudă puțin de vorbă.

   Nedorind să riște să fie surprins, Jake făcu cale întoarsă.

   În după-amiaza următoare, Jake vorbi cu Barb, strecurându-se lângă ea când aceasta se întorcea de la Fermele Cumberland cu biletul ei Megabucks. Află că își promovase una dintre camerele libere pe internet și că fata aceea, Grace McGowan, venise din New York cu o vineri în urmă.

   - Plânge în cameră, asta pot să-ți spun. Nu întreb ce s-a întâmplat, pentru că nu-i treaba mea?

   - Crezi că e aici pentru că l-a cunoscut pe Bill?

   - Tu ar trebui să știi mai bine decât mine, zise Barb.

   Îl informă că ea urma să plece a doua zi în vizită la fiica ei, care locuia în Cape.

   - E iar la dezintoxicare; ea zice că s-a vindecat, bineînțeles, dar eu vreau să merg acolo să văd cu ochii mei.

   - Poate-o să țină de data asta.

   - Asta zice și ea, John. Eu o s-o cred când o s-o văd.

   În noaptea aceea nu dormi deloc; se tot gândea la Grace, întrebându-se de ce rămăsese în oraș, de ce se ținea după Harry. Voia să o sune pe Alice, dar știa că ar fi o greșeală. Vorbeau frecvent, dar întotdeauna la magazin și doar atunci când nu era nimeni în preajmă. Ea nu voia să afle cineva despre povestea lor.

   Se plimbă de colo colo prin apartament, apoi, la răsărit, se îmbrăcă și își făcu o măciucă nouă folosind o șosetă și niște monede din bolul lui cu mărunțiș. Făcu un duș, apoi se îmbrăcă, îndesând șoseta plină de monede adânc în buzunarul pantalonilor de costum.

   În noaptea aceea, după ce apuse soarele, Jake urcă dealul până la casa lui Barb. Nu găsi niciun loc bun de stat la pândă, așa că se postă liniștit printre mestecenii de vizavi de casă, cu ochii la ferestrele arcuite spre exterior de la etaj. De câteva ori i se păru că zărește o mișcare, poate o umbră care trecea pe după perdea, dar nu era sigur. Se mută de pe un picior pe altul și își scutură mâinile ca să își pună sângele în mișcare.

   În timpul zilei, trăsese un pui de somn în biroul din spatele magazinului. Visase că aude vocea lui Bill, purtată de vântul tăios; îi cerea să se trezească, dar el avea pleoapele lipite și nu putea deschide ochii. Era îngrijorat că o să cadă de pe stâncă în apa rece a oceanului, dar nu putea deschide ochii și nu se putea opri din mers, pipăind după crengi care să îl țină pe potecă. Vocea lui Bill deveni ma apropiată, apoi tot mai îndepărtată, și Jake se treză cu un tresărit puternic când îi alunecă cotul de pe cotiera scaunului.

   Pândea casa lui Barb de mai puțin de o oră, când ușa din față se deschise.

   O siluetă suplă, „prea înaltă pentru Grace”, gândi el, merse dinspre casa întunecată până sub lumina felinarului stradal. Era Harry, ceea ce nu-l surprinse. Cât timp stătuse înăuntru? Și-o trăseseră sau ea îi vorbise despre tatăl lui? Probabil și una, și alta.

   Jake așteptă câteva minute, apoi traversă strada până la casă. Încercă clanța, dar era încuiată. Uitându-se peste umăr, sună la sonerie; sunetul clopoțelului se auzi în interiorul casei. Își trase șoseta din buzunar și așteptă, sperând să deschidă ea ușa de bunăvoie, crezând că era Harry.

   În schimb, ea crăpă ușa 10 centimetri și se uită afară. Jake se împinse în ușă cu toată puterea, luând-o pe nepregătite, și ea se trase în spate.

   - Hei, zise ea, chiar înainte să o lovească cu măciuca în maxilar, dislocându-i-l.

   Se prăbuși instantaneu la podea.

   Jake rămase în picioare; inima îi bătea să-i spargă pieptul, întrebându-se dacă lovitura aceea o ucisese, dar pieptul femeii încă se ridica și cobora sub tricoul în dungi.

   Ușa era deschisă în spatele lui, iar Jake o împinse cu piciorul până ce aproape se închise, apoi se lăsă pe vine deasupra lui Grace McGowan și îi mai dădu câteva lovituri în cap.

30

ACUM

   Harry nu-și mai amintea că fusese în camera de motel a lui Caitlin, dar își aducea aminte de călătoria cu ambulanța, și știa că se împiedicase și căzuse, chiar dacă totul era confuz în mintea lui.

   Avea un țiuit persistent în urechi și își simțea interiorul capului inflamat, de parcă cineva umflase un balon în interiorul craniului său. Mai devreme, una dintre doctorițele care veniseră să îi pună întrebări îl întrebase în ce oraș se află și fusese complet surprins că nu știuse imediat răspunsul.

   Doctorița trecu la altă întrebare, dar înainte să plece, el îi dădu răspunsul:

   - Kennewick. Suntem în Kennewick, Maine.

   Ea îi zâmbi și îi confirmă.

   Veni la el în vizită și detectivul Dixon, iar Harry îi vorbi despre îngrijorarea lui legată de o persoană care o urmărea pe Caitlin. Era singurul lucru pe care și-l mai amintea cu claritate.

   Mai târziu, deschise ochii și o văzu pe Alice holbându-se la el foarte atent și drăgăstos, încât îi închise la loc, pretinzând că adoarme din nou. Îi simțea parfumul în salon și auzi o voce groasă, blajină, care părea a fi a lui John Richards. Își ținu ochii închiși.

   Nu se mai simțise în largul lui în preajma lui Alice de când făcuseră sex, în noaptea de dinaintea teribilei dimineți când descoperise trupul neînsuflețit al lui Grace. După acea zi lungă, ireală, după ce fusese interogat în repetate rânduri de poliție, de detectivi din poliția locală și statală, Harry îi spusese lui Alice:

   - În legătură cu ce s-a întâmplat... azi-noapte.

   Ea se uitase la el cu o privire obosită, goală, distantă.

   - Vrei să te prefaci că nu s-a întâmplat, zise ea.

   Luat prin surprindede de franchețea afirmației ei, Harry zise:

   - Nu, da. Cred doar că n-ar trebui să se repete, atâta tot.

   - Sigur, nu s-a întâmplat niciodată.

   Ea zâmbi în colțul gurii.

   Atât discutaseră pe subiectul acesta și Alice nu se mai întorsese în patul lui Harry, chiar dacă, în momentele dintre somn și trezie, pe Harry îl bântuia amintirea trupului ei gol, a felului în care îl luase în stăpânire și a vocii ei în ureche. Acele imagini se luptau cu imaginea lui Grace, zăcând moartă pe dușumeaua din hol, cu o jumătate a feței distrusă, iar cealaltă jumătate rămasă intactă.

   Începuse să îl obsedeze gândul fiecărui moment petrecut împreună, al fiecărui cuvânt pe care și-l spuseseră în scurtul răstimp de când se cunoscuseră. Nu îi dădea pace ideea că Grace venise în Maine cu un motiv, și anume pentru că o bănuia pe Alice vinovată de moartea tatălui său. Fusese convinsă de asta. Acum era moartă, iar Harry nu putea să nu se gândească la faptul că fata avusese dreptate.

   Zilele și nopțile de după moartea lui Grace părură interminabile, iar Harry se tot aștepta să afle despre arestarea cuiva.

   Încercase să mai vorbească cu Alice despre Annie și Lou Callahan, dar ea îi tot spunea că are certitudinea implicării lor și că nu dorește să vorbească despre asta. Îl bătuse la cap și pe detectivul Dixon să se întâlnească de câteva ori; se simțea mai bine vorbind, iar și iar, despre evenimentele din ultimele zile.

   După una dintre acele conversații, o întâlnise pe sora lui Grace, la secția de poliție. Caitlin semăna atât de mult cu Grace, încât atunci când o văzu prima oară crezu că vede o fantomă.

   În patul de spital, în salonul gol, slab luminat, încerca să se concentrze asupra bărbatului pe care îl văzuse în fața motelului lui Caitlin, însă nu reușea să îl vizualizeze. De fiecare dată când avea impresia că reușește să capteze pe retină imaginea bărbatului care se ascundea în întuneric, aceasta se îndepărta. Tot ce-i rămânea era teama cumplită pe care o simțise. Cineva o pândea pe Caitlin. Ea trebuia să plece din Maine.

   Simți o presiune crescută în cap și deschise ochii.

   Știa că Alice e undeva în apropiere, probabil în sala de așteptare. Apoi își aminti că auzise pe fundal vocea lui John. De ce venise John la spital? Nu era foarte surpinzător, dar era puțin ciudat. Era o oră foarte târzie în noapte. Alice se dusese oare să îl ia când auzise că Harry era la spital? De ce n-o sunase mai degrabă pe Chrissie Herrick?

   Închise ochii și ascultă sunetele spitalului, zumzetul aparatelor, sporovăiala îndepărtată din oficiul infirmierelor. Apoi auzi pași grăbiți pe podeaua de linoleum, care se apropiau tot mai mult, probabil vreo asistentă care se grăbea să ajungă la un pacient care avea nevoie de ajutor.

   Ochii lui se deschiseră dintr-o dată, involuntar, sunetul acelor pași trezindu-i aminitea vagă a bărbatului care fugisese seara trecută. Fusese ceva staniu. Dar ce anume? Apoi Harry își aminti.

   Bărbatul după care fugise avea o mișcare a mâinilor de parcă dădea din aripi; și mai era ceva... Da, păcănitul pantofilor pe asfalt. Pesemne că bărbatul fusese îmbrăcat la costum, iar sacoul cu nasturii descheiați îi flutura în timp ce fugea. Un sacou de costum prea mare. Iar pantofii era de costum, de asemenea.

   Deodată, Harry avu revelația că bărbatul care pândea motelul lui Caitlin era John. Nu se îndoia de asta. Nelipsitul costum pe care John îl purta zi de zi nu era singurul indiciu, îi mai atrăsese atenția și dimensiunea bărbatului, înclinația unui umăr în lumina slabă. Nu exista nicio îndoială.

   Dar de ce? Dacă John era cel care o urmărea pe Caitlin, atunci el era cel care o omorâse pe Grace și poate și pe tatăl lui. Nu avea niciun sens.

   John era un om bătrân. Ar fi fost destul de puternic cât să îl doboare pe Bill și pe Grace, o femeie tânără? Dacă avusese vreo armă, sigur.

   Într-o stare de conștiență vagă, Harry își tot imagina mâinile puternice ale lui John și statura lui atletică ascunsă de acele costume largi.

   Un asistent intră să îl verifice.

   - Ești treaz, văd, zise el.

   - Din când în când.

   - Cum ți-e capul?

   - Puțin amețit, dar mă simt mai bine.

   - O să fii fericit să afli că mama ta e încă aici. I-am spus să meargă acasă, dar a insistat să rămână.

   - Mama mea vitregă, zise Harry.

   - Ah, înțeleg. E foarte îngrijorată.

   - E trează?

   - Nu, doarme acum. E o canapea în camera de așteptare.

   Când plecă asistentul, Harry ațipi câteva minute, apoi se trezi din nou, gândindu-se iar la John.

   Ce știa despre el? Nu prea multe, cu excepția faptului că era de prin partea locului și că petrecuse mulți ani în sudul Maine-ului. Locuia la plaja Kennewick, într-unul dintre apartamentele demodate de pe lângă Buxton Point. Bill i-l arătase odată, în timpul unei plimbări; asta se întâmpla chiar după ce tatăl lui îl angajase pe John cu normă întreagă la magazin.

   - Care-i treaba cu el? îl întrebase Harry pe tatăl său.

   - Presupun că e genul de om care simte nevoia să lucreze. Dar îmi place să îl am prin preajmă. E inofensiv.

   Tâmplele îi pulsau și Harry închise ochii. Era din nou istovit, în ciuda fricii care punea tot mai mult stăpânire pe el, și căzu într-un somn agitat.

   Când se trezi, Alice era deasupra lui, citind pe chipul ei aceeași îngrijorare exagerată de mai devreme.

   - Bună, Alice, zise el.

   Cât timp dormise oare?

   - Hei, somnorosule. Cum te simți?

   - Bine. Mi-e sete.

   Alice îi aduse un pahar cu apă călâie.

   - Doctorița Roy o să vină imediat. E de părere că te poți externa în dimineața asta.

   - Ah, ce bine! zise Harry.

   Își aduse aminte de convingerea pe care și-o formase că John fusese în fața motelului lui Caitlin și zise:

   - Detectivul Dixon e aici?

   - Nu cred. De ce?

   - Dar John? A fost aici azi-noapte? Îmi amintesc că l-am auzit.

   - Da, dar acum e acasă. Vrei să îl sun să se întoarcă?

   Alice îi dădu o șuviță de păr de pe frunte și îl străbătu un fior pe șira spinării, din cauza atingerii degetelor ei.

   - Nu, eu doar... De cât timp îl cunoști pe John, Alice?

   Alice clipi.

   - Să tot fie niște ani. De când eram adolescentă.

   - Îl cunoșteai când era adolescentă? întrebă Harry.

   Alice se lăsă pe spătarul scaunului.

   - A fost căsătorit foarte scurt timp cu mama mea. Știai asta, nu Harry?

   El nu răspunse iemdiat. Era încă puțin confuz din cauza contuziei? Cumva, uitase că Alice și John erau înrudiți?

   - Nu știam asta, nu? zise el. A fost tatăl tău vitreg?

   Alice râse.

   - Nu l-am considerat niciodată așa. Nu, a fost pur și simplu un bărbat care s-a căsătorit cu mama mea. Nu l-am cunoscut bine deloc.

   - Și tatăl meu știa asta?

   - Ce să știe? Că John a fost căsătorit cu mama mea? Sigur, presupun că am abordat subiectul când s-a oferit să lucreze la magazin, dar nici măcar nu-mi amintesc să fi vorbit despre asta.

   - Cum era pe vremea aia? întrebă Harry. Ai locuit cu el?

   - Doar pentru puțin timp. Era la fel. Îi plăcea să muncească, era prietenos cu toată lumea. De ce îmi pui toate întrebările astea?

   Harry se frecă la ochi. Cu câteva ore în urmă ajunsese clar la concluzia că John fusese cel care o pândise pe Caitlin în fața camerei de motel. Acum nu mai era așa de sigur.

   Deschise gura să mai pună o întrebare, dar se abținu. Dintr-odată, nu mai voia ca Alice să afle despre suspiciunile lui. Ce i trezise, la urma urmei? Sacoul acela care fluturase? Nu era suficient.

   - Fără niciun motiv, zise Harry.

   - Doar nu crezi că el... începu Alice, exact când intră dr. Roy în salon.

   - Bună dimineața, salută doctorița, iar Alice se ridică în picioare. Cum te simți în dimineața asta, Harry? Mai bine?

   - Sunt bine, zise el.

   - Eu o să ies puțin, zise Alice și se grăbi spre ușă.

   Dr. Roy se cocoță pe unul dintre scaunele din plastic de lângă patul lui Harry și îl întrebă cum dormise.

   - În afară de faptul că am fost trezit o dată la 4 ore, bine.

   - Ți-e somn acum?

   - Nu. Sunt gata să plec de aici.

   - Da, înțeleg perfect.

   Doctorița își dădu o șuviță de păr după ureche și își privi fișele din poală.

   - Trebuie să îți pun câteva întrebări înainte, bine? Apoi ești liber să pleci.

   Harry încuviință din cap.

   - O să-ți spun 4 cuvinte și vreau să le repeți în aceeași ordine, bine?

   - Sigur.

   - Mașină, telefon, măr, pantof.

   Harry repetă cuvintele.

   - Bravo! Acum, poți să-mi spui lunile anului, dar în ordine inversă?

   El răspunse, în timp ce dr. Roy nota în fișă.

   - Foarte bine, zise ea. Acum, spune-mi cum te simți. Azi-noapte te-ai plâns de durere de cap, mai ții minte? Și ai zis că, pe o scală de la 1 la 10, intensitatea durerii e pe la 6. În dimineața asta persistă durerea aia de cap?

   - Nu, nu chiar, zise el, în ciuda faptului că tâmplele îi zvâcneau constant într-o durere surdă.

   - Deloc, deloc?

   - Doar puțin.

   - Și cam la ce intensitate apreciezi că e, pe o scală de la 1 la 10?

   - Unu, zise Harry.

   Îi mai adresă câteva întrebări în legătură cu starea actuală, apoi folosi un intrument cu o lumină în vârf, ca să îi urmărească mișcările ochilor.

   - Se pare că ești în regulă, Harry, conchise ea, în timp ce îi palpa ușor zona rănită a capului. O singură întrebare mai am. Poți să repeți cele 4 cuvinte pe care ți le-am zis când am intrat aici.

   Preț de o clipă, Harry rămase blocat, dar apoi își aminti și turui:

   - Mașină, telefon, măr, pantof.

   - Bravo!

   Doctorița zâmbi și se uită la ceas.

   - O să trimit un asistent cu documentele de externare. Cine te duce acasă, știi cumva?

   - Presupun că mama mea vitregă.

   - Bine. În regulă.

   După ce doctorița plecă, Harry nu își dezlipi ochii de la ușă, așteptând fie externarea, fie întoarcerea lui Alice.

   Era nerăbdător să plece, aproape disperat, ca să afle de soarta lui Caitlin, să se asigure că era bine. Avea de gând să îi spună că îl cunoștea cu siguranță pe bărbatul care o urmărise. Nu lase încă decizita să vorbească despre asta cu detectivul Dixon. Dacă se înșela?

   Probabil că ațipi, pentru că îl trezi vocea infirmierului care intra în salon cu niște fișe în mână.

   După externare, Harry se îmbrăcă în hainele pe care le purtase cu o seară în urmă și porni în căutarea lui Alice. Nu era în sala de așteptare, iar o asistentă îl informă că mama lui vitregă dăduse o fugă până acasă ca să se schimbe și că urma să se întoarcă în curând.

   Ieși în fața intrării din camera de gardă și se opri sub o copertină.

   Încercă să o sune la Alice pe mobil, și pe telefonul fix de acasă, dar nu dădu de ea. Încercă să o sune și pe Caitlin, fără succes însă. Încercă să își facă un plan de bătaie. Era prea departe ca să o ia pe jos. Putea să cheme un taxi, se gândi el, ca să se întoarcă acasă, sau putea să îl sune pe detectivul Dixon, să îi spună ca are nevoie să îl ia cineva cu mașina.

   Înainte de a se decide, un taxi galben, ciupit de rugină, trase la bordură și un șofer mătăhălos sări din mașină ca să îi deschidă portiera unei femei obeze, care căra după ea un tub de oxigen și care avea nevoie de ajutor să treacă prin ușile glisante ale spitalului. Când șoferul reveni la mașină, Harry îl întrebă dacă e liber.

   - Mai am o cursă în 10 minute. Unde mergi?

   Harry îi dădu adresa Doamnei Gry, iar șoferul acceptă cursa.

   În mașină, aerul era închis, impregnat de un miros stătut de transpirație și de un vag iz de tutun. Harry crăpă geamul în timp ce șoferul gonea printre străzile lăturalnice liniștite din Kennewick. Era înnorat, dar cald. Îl lăsă pe Harry la intrarea pe aleea casei, demarând în trombă de îndată ce își încasă plata.

   Harry miji ochii spre casă, dorindu-și să fi avut ochelari de soare. Deși înnorat, lumina era foarte puternică, inundând întreg peisajul. Își apăsă degetele pe pleoapele închise și, în spatele orbitelor, văzu plutind puzderie de punctulețe de un roșu aprins.

   Când își mai reveni, intră pe ușa din față, scotocind după chei în buzunarul gecii, fericit că le găsi.

   Mașina lui Alice nu era pe alee. Ciudat; dacă ar fi apucat să plece înapoi spre spital, ar fi trecut pe lângă taxiul în care era el. Unde altundeva putea fi? Poate se dusese să-l vadă pe John. Era clar că aveau o relație mult mai apropiată decât gândise el. Era încă șocat de aflarea veștii că John fusese tatăl vitreg al lui Alice.

   Intră în casă, salutând cu voce tare, doar ca să se asigure că era singur, apoi se duse în bucătărie, disperat după cafea. Mai găsi un sfert de ibric și și-o turnă peste niște cuburi de gheață, apoi sorbi prelung din licoarea amară. Se gândi la Alice și la John.

   Dacă erau în continuare apropiați? Dacă John îi omorâse pe Bill și Grace ca o favoare pentru Alice, ca un gest de răzbunare pentru relația lor? Era ridicol, dar posibil. Și, Bill, și Grace erau morți și singura care avea un motiv destul de bun să-i omoare era Alice, soția înșelată. Alice se purtase ca și cum ea și John nu era deloc apropiați, dar dacă erau?

   Harry își aminti că, atunci când cotrobăise prin biroul lui Alice găsise o fotografie veche în pașaportului ei, în care ea apărea alături de un bărbat mai în vârstă. Își lăsă cafeaua și intră în biroul ei. Regăsi fotografia în sertarul de la birou. Alice, tânără, și un bărbat mai în vârstă, cuprinzându-i protector umerii cu brațul. Harry îl studie pe acel bărbat.

   În mod cert putea fi John, chiar dacă bărbatul din fotografie nu era chel și fața îi era îngrijit bărbierită. Dar avea aceeași conformație a corpului, puternic și zvelt, aceeași înclinație a umerilor. Era imposibil să își dea sigur seama.

   Harry scotoci prin hârtiile din sertar, căutând altă fotografie. Nu găsi nimic, în schimb dădu peste un bilețel lipit pe placajul din lemn al sertarului. Pe bilețel erau scrise de mână cuvintele „domisoricamossuroasa”. Fără majuscule, fără diacritice, totul legat. Pesemne că era parola lui Alice.

   Harry deschise laptopul de pe birou și îi dădu drumul, iar între timp îi veni altă idee. Deschise aplicația de găsit telefoane de pe mobilul lui. Aceasta îi permitea să afle unde se afla cineva, pe baza locației GPS setate pe mobilul respectivei persoane, dar era necesară parola acesteia ca să ai acces. Tastă numărul lui Alice în aplicație, apoi introduse parola ei. Apăru o hartă și iconița unui telefon. Era pe plaja Kennewick, mai jos de Micmac Road, pe bulevardul Scituate.

   Harry își putea imagina adresa, un bloc de apartamente cu 3 etaje, cel pe care i-l arătase tatăl lui.

31

ACUM

   Alice nu mai fusese în apartamentul lui Jake de mai bine de un deceniu.

   Trecuse pe lângă el de multe ori, desigur, cu mașina, sau când se plimbase de-a lungul plajei Kennewick, dar de când se căsătorise cu Bill, abia dacă îl mai observase. Era o relicvă a trecutului, la fel ca mama ei, de mult dispărută, și la fel ca Jake, dispărut și el din viața ei.

   Dar în timp ce aștepta la spital, primise un mesaj de la Jake, rugând-o să vină de urgență. Avea o presimțire, mai cu seamă ținând cont că Harry îi pusese toate întrebările alea. Pe Jake să-l fi văzut oare Harry la motel? În acest moment, nimic nu ar mai șoca-o.

   Acum, el o chema la apartamentul lui, ceea ce nu îi mai ceruse niciodată. Nu avea să afle decât vești proaste.

   După ce primise vestea morții soțului ei, Alice începuse să-l bănuiască pe Jake. Când purtaseră conversația despre Bill și fata din New York, ea observase ceva în ochii lui Jake, acea loialitate pe care i-o arătase dintotdeauna, ce îi sugera că Jake nu avea să stea cu mâinile în sân în privința asta. Dacă într-adevăr el era făptașul, reușise să comită crima astfel încât să pară un accident. După aceea însă, probabil că Jake o omorâse și pe amanta lui Bill, atrăgând mai mult atenția asupra morții lui Bill și, probabil, atrăgând atenția de la Annie și Lou Callahan. Și apoi primise acel telefon, târziu în noapte, în legătură cu Harry, și se întrebase dacă Jake avea cumva vreo legătură și cu asta. Simțea că își pierduse controlul.

   Îl sunase imediat, lăsându-i un mesaj în care îi cerea să se întâlnească cu ea la spital; el venise, deși ea încă nu reușise să poarte o discuție serioasă cu el. Dar îl văzuse. Arăta groaznic când îl zărise la intrare, de parcă nu mai dormise de zile întregi. Avea ochii injectați și mirosea urât, de parcă putrezise ceva înlăuntrul lui.

   Trase mașina în parcarea din fața apartamentului și privi în sus, la șindrilele din lemn gri, decolorate ale blocului cu 4 apartament și la cerul monton, alburiu de deasupra lui.

   „Aici a murit mama mea”, își zise ea, surprinsă de acest gând.

   De oficei, când se gândea la apartament, îi veneau în minte anii frumoși pe care îi petrecuse aici cu Jake. Fusese una dintre cele mai fericite perioade ale vieții ei, chiar dacă o parte din ființa ei știa acum că totul fusese o minciună, ca multe altele din viața ei.

   Se dădu jos în parcare, își netezi fusta pe coapse și încuie mașina.

   Păși pe asfaltul presărat cu nisip, apoi urcă scara exterioară până la ușa lui Jake. Sună la sonerie și ascultă dangătul familiar din apartament.

   Ușa se deschise.

   Jake era în prag, cu sacoul șifonat și ochii umflați. Gura lui părea lăsată, atârnând întredeschisă, iar firele albe de mustață îi crescuseră peste buza de sus.

   - Jake? zise ea.

   - Am dat-o-n bară, zise el. Am dat-o rău în bară.

   Ea intră în apartament, iar Jake închise ușa după ea.

   În camera de zi, deși întuneric din cauză că draperiile erau trase, își dădu seama că totul era murdar și neîngrijir. Și era înăbușitor de cald; ferestrele nu mai fuseseră deschise din iarnă.

   - Ce-o să faci? întrebă ea.

   Jake se scărpină în cap. Gura îi era uscată.

   - M-a văzut?

   - Cine să te vadă? întrebă Alice.

   În caz că Jake simțea impulsul de a i se confesa, se hotărî să nu-i ușureze situația.

   - M-a văzut Harry azi-noapte, în fața motelului?

   - Cred că da, Jake. Ce căutai acolo?

   - M-am dus la camera ei de motel ca s-o pândesc. Încă mai credeam că...

   - Pe cine, Jake?

   - Pe sora lui Grace. A venit să identifice cadavrul.

   - Așa, și?

   - Pentru că știa sigur despre Bill și aventura lui cu sora ei.

   - Și ce dacă? întrebă Alice din nou.

   - Voiam doar să n-o scap din ochi, Alice. De zile întregi nu dorm.

   - Ai ucis-o pe amanta lui Bill?

   - Vorbea cu Harry, Alice. Știa ceva. Sunt sigur de asta.

   El se așeză într-un fotoliu.

   Ochii lui Alice se obișnuiseră cu întunericul din camera de zi și observă particulele de praf ridicându-se în lumina ce venea dinspre bucătărie, în timp ce Jake se făcu comod în fotoliu.

   - Sunt obosit, Alice.

   - Aveai de gând s-o omori și pe ea?

   Jake oftă.

   - Pe cine, pe Caitlin? Se pare că și ea se întâlnea cu Harry. Stăteam cu ochii pe motelul unde era cazată, iar el a apărut acolo. Am luat-o la fugă, dar, Doamne, nu știu...

   - Liniștește-te, Jake. Cred c-ar fi cazul să-mi spui tot ce-ai făcut.

   - Dacă m-a văzut, probabil că a alertat deja poliția și acum e pe drum încoace.

   - N-a spus nimic la poliție.

   - I-a spus lui Caitlin despre mine. O să spună și poliției?

   - Cum adică? Te-ai dus să te vezi cu Caitlin?

   - Îi era frică de mine, Alice. Știa. Și dacă știa ea, atunci știe și poliția.

   - Ce i-ai făcut? întrebă Alice.

   - M-am ocupat de asta. E în portbagajul mașinii mele din garaj.

   - Doamne! Jake, trebuie să...

   - Nu-ți face griji din cauza asta. Am rezolvat-o.

   - N-ai rezolvat nimic. Ai dreptate, o să te caute poliție. Fie pleci din oraș, fie...

   - Șșșt, știu ce trebuie făcut. De-asta te-am rugat să vii aici. Ca să mă ajuți. Știu că-ți cer prea mult, dar trebuie să faci asta. Nu cred că pot s-o fac singur.

   - Nu înțeleg ce...

   - Ba da, înțelegi. Sunt bătrân și nu vreau să merg la închisoare. Trebuie doar să le spui că te-am chemat aici și, când te-am atacat, te-ai apărat. Poți să le spui că eram nedormit și că am făcut toul pentru tine. Sau spune-le că, pur și simplu, n-ai nicio idee ce s-a întâmplat cu mine și o să-și frământe ei singuri creierii.

   - E prea cald aici, Jake, zise Alice, ridicându-se în picioare și ducându-se să se uite la termostatul de pe perete.

   - Mai ții minte când ne-am întâlnit prima oară? Chiar acolo, pe plajă. Purtai un costum de baie verde; nu mai văzusem în viața mea o fată atât de frumoasă.

   - Erai cu mama mea.

   - Nu, nu prea cred. Eram doar noi doi.

   Alice își luă ochii de la termostat ca să se uite la Jake. Se înșela cu privire la felul în care se cunoscuseră, dar ea își aducea aminte întâlnirea aceea, cât de puternic îi păruse, cât de sigur pe el era. Acum nu îi mai rămăsese nimic din toate astea.

   - Bine, o fac, zise Alice.

   - Serios?

   - Cum... mai exact?

   Alice se duse la cea mai apropiată fereastră, cea care dădea spre parcare. Răsuci mânerul geamului, observând mizeria acumulată pe pervaz, și crăpă fereastra. Mirosul de aer sărat pătrunse în apartament aproape instantaneu.

   - E un cuțit în bucătărie, zise Jake. Ți l-aș aduce eu, dar ced că tu trebuie să fii cea care îl scoate din suport. O să te lovesc o dată, foarte ușor, cu măciuca, și apoi tu mă înjunghii. N-o să existe nicio suspiciune, și chiar și așa, n-o să dovedească niciodată că nu erai în legitimă apărare.

   Alice remarcă o mașină cunoscută (semăna cu Honda verde a lui Harry), care vira din Scituate spre parcarea blocului, trăgând pe locul gol de lângă Volvoul lui Alice.

   - A venit Harry, anunță ea, cu ochii încă la mașină.

   - Ce?

   - Sunt destul de sigură că a venit Harry, zise ea.

   Apoi se uită la portiera șoferului care se deschise. Harry coborî din mașină,  întorcându-se cu fața spre clădirea de apartamente.

   Alice se trase de la fereastră.

   - El e. A venit aici.

   - Atunci, trebuie s-o facem chiar acum.

   - Bine, o fac, zise Alice. Unde?

   Dintr-odată, chiar simți dorința de a-l omorî pe Jake, nu ca o favoare pentru el, ci pentru că era furioasă.

   - În bucătărie.

   Jake își luă șoseta plină cu monede de pe masa de cafea și Alice îl urmă.

   - Spune-le că vorbeam aici. Nu avea niciun sens ce ziceam și te-am amenințat. Tu ai scos cuțitul ca să te aperi.

   - Trebuie să mă lovești.

   - O să te lovesc ușor. N-o să conteze.

   Jake arătă spre suportul de cuțite.

   - Ia-l pe cel de acolo, dreapta sus, e cel mai ascuțit.

   Interiorul bucătăriei i se clătina lui Alice în fața ochilor în timp ce se duse și apucă mânerul de lemn al cuțitului, trăgându-l din suport. Se întoarse spre Jake.

   Se auzi dangătul puternic al soneriei.

   - Fă-o, zise Jake. Nu mai avem timp.

   - Lovește-mă tu mai întâi.

   Jake încuviință din cap și o lovi fără vlagă cu șoseta plină de monede, ștergându-i umărul.

   - Trebuie să dai mai tare, zise ea.

   O lovi din nou, nimerind-o în urechea stângă. Durea mai tare decât își imaginse ea. Clipi repede.

   Se auzi din nou soneria.

   Ea îl împunse cu cuțitul în piept, în locul unde credea că se află inima lui, dar cuțitul pătrunse doar vreo 3 centimetri, și Jake se împletici în spate, scăpând măciuca pe podea. Ea îl privi în ochi, încercând să și-l amintească e bărbatul care cândva o luase în brațe și o trecuse pragul în această casă, ca pe o mireasă. Acum, nu vedea în ochii lui decât confuzie și panică.

   El ridică o mână, cu degetele răsfirate, și Alice îl prinse de încheietură, lipindu-i mâna de obrazul ei și trăgându-l mai aproape de ea. Degetele lui o apucară de gât, înfigându-i unghiile în carne. Amândoi gâfâiau; Jake avea buzele deschise și dinții încleștați. O strânse mai tare pe Alice de gât, iar ea simți o picătură de sânge curgându-i pe claviculă.

   Îl înjunghie din nou mai tare și, de data asta, când scoase cuțitul, sângele începu să-i păteze cămașa. El căzu în genunchi și apoi pe podea, ducându-și mâna la piept. Un șuvoi de sânge i se prelingea printre degete, adunându-se în faldurile cămășii.

   Soneria se auzi din noi.

   Alice îl privi pe Jake, ca să se asigure că nu mai respiră. Aruncă cuțitul pe podea, iar acesta alunecă cât colo, lăsând o dâră de sânge. Își duse degetele la gât, care deja i se umflase în locurile învinețite.

   „N-a lipsit mult să mă omoare”, gândi ea. Apoi: „Trebuia s-o fac. Trebuia s-o fac”; cuvintele i se învălmășeau în cap în timp ce se îndrepta, parcă în transă, spre ușa de la intrare.

32

ACUM

   Mașina lui Alice era afară, în parcare, și Harry știa că ea e în apartament.

   Apăsă butonul soneriei, spunându-și că, dacă nu răspunde nimeni, poate ar trebui să alerteze poliția în legătură cu bănuielile lui. Cu toate astea, era mai bine să îl mai vadă încă o dată pe John, doar ca să fie sigur că pe el îl văzuse în fața motelului. Dar fiind că Alice era aici, avea o scuză: își cuta îngrijorat mama vitregă.

   Sună din nou la sonerie, sperând că nu greșise adresa.

   Harry își scoase telefonul exact când se deschise ușa.

   - Harry, zise Alice.

   Gâtul îi era mânjit de sânge.

   - Harry, zise ea din nou. Sună la poliție.

   El se holbă la telefonul din mâna lui. Cum ajunsese acolo?

   Apoi sună la 911 pentru a doua oară într-o săptămână. Îi dădu adresa femeii de la dispecerat, dar nu fu capabil să îi spună ce se întâmplase. Dispecera insista să afle, dar el închise și intră în apartamentul slab luminat.

   Alice se retrăsese pe o canapea albă de piele, ținându-și mâinile pe lângă ea. Parcă medita la ceva.

   - Unde-i John? întrebă Harry.

   - În bucătărie, Harry.

   Harry făcu un pas șovăielnic în camera de zi. Ochii începeau să i se obișnuiască cu întunericul; la stânga era o bucătărie luminată, băgată într-un alcov. Harry mai făcu un pas. Putea vedea picioarele unui trup întins pe linoleum.

   - Ce s-a-ntâmplat?

   - Înnebunise, Harry. M-a chemat aici, și-am venit, și el vorbea dodii. Îmi tot spunea că a trebui să îi omoare pe toți oamenii care îl amenințau și apoi a încercat să... a trebui să mă apăr. Crezi că-i mort?

   Harry se forță să mai facă doi pași spre alcov. Niște becuri fluorescente din firidele din tavan luminau întreaga scenă.

   John zăcea pe spate, cu o mână întinsă într-o baltă de sânge care se mărea din ce în ce mai mult, iar cu cealaltă sprijinită ușor pe piept. Mirosul de sânge îl luă de nas pe Harry; se trase rapid trei pași afară din apartament și vomită peste balustradă. În depărtare, auzi sunetul sirenelor.

   - E mort, Harry?

   Vocea lui Alice se auzea mai aproape și Harry tresări involuntar, ca atunci când, adormind uneori, avea senzația de cădere în gol.

   Se întoarse și se șterse la gură. Alice era în prag, ținându-și mâinile pe lângă corp, cu palmele în sus.

   - Arată ca și cum ar fi mort.

   - L-a omorât pe Bill, să știi. L-a ucis pe tatăl tău. Tocmai mi-a spus.

   - De ce-a făcut-o? întrebă Harry.

   - Nu prea avea noimă ce zicea, dar a avut legătură cu mine. Mă proteja, cred, și de aceea le-a omorât și pe alea două fete.

   - Care fete?

   - El le-a spus numele. Grace, fata ucisă, după care a mai pomenit încă o fată. Sora ei.

   - Caitlin e sora ei. Unde e? Ce ți-a spus?

   - Nu pot...

   - Ce ți-a spus despre Caitlin?

   - Nu țipa la mine, Harry. A zis că e-n portbagajul mașinii lui.

   Sirenele se auzeau mai tare.

   - Unde-i mașina lui? întrebă Harry.

   - Harry, lasă poliția să...

   - Unde e?

   - Jos, cred, în garaj. Harry, nu mă părăsi.

   Dar el cobora deja treptele.

   Ajunse la garaj și deschse ușa descuiată chiar când mașina de poliție se oprea în parcare. Audiul roșu al lui John era parcat în garajul întunecat. Avea un aspect mult prea obișnuit ca să aibă în el un cadavru, cadavrul lui Caitlin.

   - Ați sunat la 911? îl întrebă un ofițer.

   Harry se întoarse.

   - E un cadavru în apartamentul de la capătul scării. În bucătărie.

   Un alt ofițer în uniformă o luase deja în sus pe scările din lemn.

   - Asta e mașina dumneavoastră? întrebă același ofițer.

   Era tânăr, cu ochi migdalați, somnoroși.

   - Nu... nu e. E posibil să fie cineva în portbagaj.

   Apoi Harry se întoarse și zise cu voce tare:

   - Caitlin? Ești acolo?

   „Dacă nu-l deschid”, gândi el „toate astea nu se întâmplă.”

   - Domnule, zise polițistul și se întrerupse.

   I se auzi cârâitul stației, apoi Harry auzi înfundat câteva cuvnte; era polițista care îl ruga să urce la etaj.

   - Rămâneți aici, domnule, bine? Mă întorc imediat.

   Polițistul păru încremenit pentru o clipă, nesigur de ceea ce ar trebui să facă.

   Harry încuviință din cap și zise:

   - N-o să plec.

   Polițistul luă decizia de a se îndrepta spre scară. Se mai auzea încă o sirenă în depărtare.

   Harry trase de portiera șoferului, care se deschise. Bâjbâie pe podeaua de lângă scaunul șoferului, găsi o manetă și trase de ea. Portbagajul scoase un pocnet, dar capota rămase închisă. Nu se mai auzi niciun sunet în timp ce Harry se duse spre partea din spate a mașinii, puse o mână pe capotă și o ridică, rugându-se în gând.

   Trupul era așezat pe o parte, în poziție fetală, orientat spre interior. Mirosul înțepător de urină îi pătrunse în nări lui Harry și îl luă amețeala; văzu negru în fața ochilor. Apoi i se păru că observă un zvâcnet al corpului, trăgându-și umerii, de parcă îi era frig.

   - Caitlin, zise el și o scutură de umăr, întorcând-o pe spate.

   Jumătate de față îi era acoperită cu sânge închegat.

   Se uită în sus la el, cu niște ochi parcă lipsiți de viață, și apoi clipi.

33

ACUM

   Merseră toată noaptea cu mașina, iar acum soarele răsărea în spatele lor, în timp ce ei rulau cu viteză printre câmpurile arabile canadiene, în Priusul lui Paul Roman. Cerul, brăzdat de nuanțe tradafirii și portocalii, semăna cu un imens bol.

   Intraseră în Canada prin Buffalo, ocolind lacul Erie prin nord, care era cea mai rapidă rută de a ajunge în Ann Arbor, Michigan.

   - Poți să mai conduci? îl întrebă Harry pe Paul, care își aprindea o țigară.

   - Ești treaz?

   - Am fost treaz tot timpul.

   Paul dădu muzica mai tare (un album de Alanis Morissette: „Doar cât timp suntem în Canada”) și îi spuse lui Harry că poate să conducă tot restul drumului.

   Ajunseră la periferia orașului Ann Arbor înainte de prânz; cerul era de un albastru metalic închis, și traseră la primul motel care nu arăta ca și cum ar fi fost deținut în proprietate de Norman Bates.

   Amândoi rămaseră lângă mașină câteva clipe după ce coborâră, Paul făcând câteva sărituri pe loc, iar Harry întinzându-și picioarele. Aerul era răcoros și nu se simțea niciun miros.

   Închiriară o cameră cu paturi duble.

   Femeia de la recepție, al cărei păr alb era pieptănat peste chelia din creștetul capului, le sugeră drept punct de interes local Arboretul Nichols, dacă voiau să facă o excursie mai târziu. Paul îi spuse că se duceau la o slujbă de înmormântare, iar Harry privi ochii recepționerei care se mișcară de la fața lui Paul la a lui, apoi numaidecât se lăsară în jos spre calculator.

   Crimele din Kennewick, Maine, ajunseseră știre la nivel național, și Harry era convins de importanța și mai mare a acestei știri în Ann Arbor, unde urma să aibă loc înmormântarea lui Grace McGowan, la ora 3, în după-amiaza aceea.

   Mâncară amândoi un mic dejun copios la Shoney`s, apoi se întoarseră în camera de motel să doarmă.

   Paul se târî sub așternuturi complet îmbrăcat și zise:

   - Eu nu trebuie să merg la slujbă, dacă nu ții să merg. Aș prefera să dau o tură prin barurile din Ann Arbor.

   - Ba nu, vii și tu, zise Harry.

   Paul nu răspunse. Adormise deja.

   Harry încercă să adoarmă, dar nu reuși decât să se holbeze când la tavan, când la telefon, sperând să primească un mesaj de la Caitlin, care știa că el ajunge în dimineața aceea. Nu voia să îi dea el mesaj, la urma urmei, era ziua înmormântării surorii ei, dar spera în sinea lui că ea va încerca să ia legătura cu el, doar ca să îi mulțumească pentru gestul de a veni, să îl asigure că era binevenit acolo, deși îi dăduse deja această binecuvântare.

   Trecuseră 5 zile de când deschisese portbagajul mașinii lui Jake Richter și crezuse că are în fața ochilor cadavrul ei.

   Polițistul se întorsese și îl ajutase pe Harry să o ridice din portbagaj până la sosirea ambulanței. Ea începuse să tremure imediat la atingerea brațelor lui și îl strigă pe nume cu o voce abia perceptibilă. Când era pe targă, înainte de a fi băgată în ambulanță, ridică mâna și îl chemă pe Harry.

   El se apropie de ea, cu urechea lângă gura ei.

   - John Richards e făptașul, șopti ea.

   - Știu, zise Harry, e mort.

   Caitlin fu mai întâi transportată la Spitalul Kennewick, apoi transferată, după-amiază în Portland și ținută sub observație timp de două zile.

   Detectivul Dixon îi spuse lui Harry că traumatismele fizice suferite de ea erau relativ minore (nasul spart, gâtul julit), dar că în prezent i se acorda asistență psihiatrică. Harry nu mai apucase să o vadă înainte ca ea să se întoarcă în Michigan; întrebase de câteva ori dacă îi e permis să o viziteze, dar fusese refuzat de fiecare dată.

   Apoi fu informat despre întoarcerea ei în Michigan, alături de familie.

   În timpul acelor zile bizare de după moartea lui Jake Richter, Alice, hărțuită de gloata de jurnaliști care veniseră în satul Kennewick, se mutase în dormitorul de oaspeți din casa prietenii sale, Chrissie Herrick. Paul Roman venise de îndată în Kennewick, își găsise un Airbnb lângă port, iar Harry se mutase cu el, luându-l și pe Lew, motanul de la magazin. Obținu mai multe informații de la Chrissie decât de la Alice, care abia dacă mai scosese un cuvânt după ce fusese atacată de Jake în apartamentul lui.

   Harry încercă să mai smulgă niște informații de la detectivul Dixon, dar acesta era foarte discret din cauza anchetei în desfășurare. Harry se întreba dacă nu cumva lui Dixon îi era rușine de faptul că nu îl arestase pe Jake mai curând. Conform articolelor pe care le citise Harry pe internet, Jake fusese suspect în investigațiile privitoare la uciderea lui Bill Ackerson și a lui Grace McGowan, dar poliția era convinsă că făptașii erau Lou și Annie Callahan, întrucât niciunul nu avea un alibi solid în pricința nici uneia dintre crime.

   Începând de la evenimentele care duseseră la moartea lui, ieșiră la iveală mai multe detalii despre trecutul lui Jake Richter, inclusiv mărturiile unei învățătoare din Albany, pe nume Joan Johnson, care susținea că Jake Richter, pe vremea când fusese coleg de serviciu cu mama ei, o sedusese pe când era adolescentă. Se mai dovedi și faptul că Jake Richter trăise mai mulți ani în zona Fort Lauderdale în Florida, unde fusese concediat de la clubul de agrement unde lucra din cauza „comportamentului necorespunzător”.

   Toate acestea îi creau imaginea unui corupător sexual.

   Se făceau însă și mai multe speculații în sensul că, atunci când se căsătorise cu mama lui Alice Moss, o agresase sexual pe Alice și că îl ucisese pe Bill Ackerson cel mai probabil dintr-un impuls de gelozie.

   Alice încă nu dăduse nicio declarație ca să respingă aceste zvonuri, dar Vivienne Bergeron, rezidentă veche din Kennewick, a vândut o poveste unuia dintre ziarele de scandal, în care susținea că știe categoric că Jake și Alice fuseseră amanți. Mai afirma totodată și că Alice îi omorâse fiica, dar, din câte se pare, asta tot spunea de ani de zile.

   Harry o mai văzuse pe Alice doar o dată după ce fuseseră împreună în apartamentul lui Jake.

   Chrissie îi dăduse mesaj pentru a-l ruga să îi mai aducă niște haine de la Doamna Gri, inclusiv placa de păr a lui Alice („o favoare colosală, știu”), și Harry acceptase, întorcându-se la casă noaptea târziu pentru a evita să fie asaltat de reporteri, deși unul mai zelos țâșni din mașină când el și Paul ieșiră din casă cu două geamantane pline cu lucrurile lui Alice. Refuzaseră să răspundă la întrebările reporterului și, în dimineața următoare, Harry se duse la casa familiei Herrick.

   Alice îl trase într-o îmbrățișare scurtă, după ce îi cărase valizele în dormitor.

   - Vă las un pic singuri, zise Chrissie și dispăru.

   - Cum faci față situației? întrebă Harry.

   Alice îi dădu drumul la mână și se așeză pe marginea patului. Harry se așeză pe un scaun de răchită care fusese vopsit în alb.

   - Sunt șocată, Harry. Îl cunoșteam pe Jake de-o viață.

   - De ce își spunea John Richards?

   - L-am întrebat o dată și a zis că vrea doar s-o ia de la capăt. Dar acum cred că încerca să scape de ceva din trecutul lui, poate de consecințele vreunei fapte comise în Florida.

   - Ești sigură că tatăl meu știa că e tatăl tău vitreg? întrebă Harry.

   - Ah, sunt sigură de asta, răspunse Alice repede. Totuși, n-a fost cine știe ce. El și mama mea au fost căsătoriți foarte puțin timp. Pur și simplu, nu pot să cred... nu aveam nici cea mai vagă idee că e capabil de...

   - Trebuie să ți se fi părut ciudat că și-a schimbat numele, nu?

   - Ar fi trebuit să mă îngrijoreze mai mult, știu, dar...

   - Mă întrebam doar, zise Harry.

   Îl deranja, nu atât faptul că Jake se afișa sub o altă identitate, cât acela că Alice îi intrase în joc. Se întreba dacă tatăl lui chiar știa cine fusese angajatul lui, dar acum nu mai avea cum să afle asta.

   Mai stătură puțin de vorbă, Harry încercând să citească pe chipul lui Alice emoțiile, gândurile, dar nu izbutise să facă niciodată asta. Nici acum nu reușea.

   - Ar trebui să plec, zise el.

   - Unde ai de gând să te duci? întrebă Alice.

   - Paul a închiriat ceva, nu departe de aici, și o să stau cu el.

   - Nu, mă refer, după ce se termină toate astea. O să rămâi în Maine?

   - Nu prea cred, Alice.

   - Nu, știu. Înțeleg.

   - Dar tu?

   - Eu rămân aici. Nu am unde altundeva să mă duc.

   Își luară la revedere printr-o îmbrățișare, iar Alice nu îi mai dădu drumul, îngropându-și fața în curbura gâtului său.

   - Probabil că Jake a omorât-o pe mama, zise ea, imediat ce se eliberară din îmbrățișare.

   - Cum adică? întrebă Harry.

   - Probabil că el a omorât-o pe mama. A murit de o supradoză când eram în liceu.

   - Ai vorbit cu poliția?

   - Le-am spus totul, dar nu mai au ce să facă acum.

   El se duse la mașină cu sentimentul că era posibil să nu o mai vadă niciodată.

   Harry o zări pe Caitlin la slujba de înmormântare înainte să îl observe ea.

   El și Paul ajunseseră foarte devreme la Sf. Iulia, o biserică frumoasă din piatră, cu vitralii de jur-împrejur, și se așezară mai în spate. Era liniște; doar câțiva invitați intrau încet, vorbind în șoaptă. Se auziră primele acorduri din Ave Maria de Schubert, Harry o recunoscu, și câteva minute mai târziu apăru Caitlin, îmbrăcată în negru, mergând pe culoar alături de o femeie, sigur mama ei. De cealaltă parte a ei era un băiat înalt și uscățiv, probabil fratele său. Merseră până în fața bisericii.

   După aproximativ 1 minut îi urmă un bărbat de vârstă mijlocie. Lacrimile îi brăzdau fața, iar Harry bănui că acesta era tatăl care își părăsise familia. Se așeză în cel de-al doilea rând, singur.

   Muzica umplu biserica pe măsură ce oamenii se adunau la slujbă. Paul și Harry fură nevoiți să se mute pe bancă pentru a le face loc celor întârziați. Când începu slujba, câțiva oameni stăteau în picioare spre ieșirea din biserică.

   Harry nu mai fusese la o înmormântare catolică și constată că este foarte sobră, dar reconfortantă, de parcă rugăciunile monotone și imnurile familiare creau o legătură între moartea lui Grace și toate celelalte morți din credința lui.

   Paul se duse să primească împărtășania, dar Harry nu se clinti din loc, dorindu-și brusc să nu fi venit. Se simțea ca un impostor, abia dacă le cunoștea pe Grace și pe Caitlin. De ce se afla acolo?

   După slujbă, trupul lui Grace fu scos din biserică, în acordurile înălțătoare ale unui imn. Versurile imnului și lentoarea cortegiului funerar îl făcură pe Harry se plângă; Paul îi puse mâna pe după umeri.

   Ieșiră printre ultimii din biserică. Familia plecase deja și câteva grupuri de tineri se mai vânzoleau pe afară. Fumul de țigară plutea în aer.

   - Bar? îl întrebă Harry pe Paul.

   - Nu vrei să te duci la recepție?

   - Nu prea.

   - Bar să fie, atunci.

   Se duseră în centrul localității Ann Arbor, o arteră mărginită de clădiri cubice din piatră și de numeroase baruri de studenți, și aleseră un loc numit Biblioteca, un bar a cărui atmosferă nu avea nimic de-a face cu denumirea. Își comandară fiecare câte un shot de Jameson și câte un Guiness, Paul pretextând că nu aveau altă opțiune după ce participaseră la o înmormântare catolică, apoi încărcară tonomatul cu multă muzică din anii `80și ocupară locuri într-un separeu de lângă un joc video „Vânătorul de cerbi”.

   Harry își verifică mobilul.

   - Nu că mă plâng, zise Paul, dar am bătut atâta drum pentru asta. N-aid e gând să te vezi cu ea?

   - Nu știu. N-am venit doar pentru ea. Am venit ca să merg la înmormântare și asta am făcut.

   - Bine, atunci. Cum vrei tu.

   Stătură acolo câteva ore, până când barul se umplu. Paul primi de la un grup de studenți instructajul privind regulile de joc ale „Vânătorului de cerbi” și sfârși, ca de obicei, prin a-și face o sumedenie de prieteni noi.

   După 3 rânduri de băutură, Harry era suficient de beat cât să îi scrie lui Caitlin, informând-o că fusese la înmormântare și că și-ar fi dorit să fi avut șansa de a o saluta.

   Spre surprinderea lui, ea îi răspunse imediat la mesaj:

   „Mi s-a părut mie că te văd în spatele bisericii. Vino la Pubul Kildare diseară, dacă ai chef. E o întrunire a tuturor prietenilor noștri din liceu. O să fiu acolo pe la 9, dar nu promit că o să stau mai mult de un pahar.”

   Harry îi scrise că acceptă invitația și îl rugă pe Paul să stea pe capul lui să meargă, orice-ar fi.

   Plecară din Bibliotecă pe la apus și se întoarseră la motel ca să se schimbe. Reveniră în centru și luară cina la un restaurant italienesc mic, de familie. Ajunseră la Kildare în jurul orei 9 și jumătate.

   Era un pub irlandez tipic: pereți roșu-închis, pardoseală din lemn nelăcuit, o melodie a formației Dropkick Murphys răzbătea din boxe. Într-un separeu, vizavi de bar, era plin de tineri, unii dintre ei încă în haine cernite. Pe Harry îl îngrozea gândul de a se strecura prin mulțime în încercarea de a o găsi pe Caitlin, dar șia că nu avea încotro.

   Se duse cu Paul până la bar ca să-și comande o bere, dar nu apucă, pentru că o văzu pe Caitlin, în blugi și într-un pulover negru, ieșind din mulțime și uitându-se atent prin încăpere. Îl zări pe Harry și veni țintă la el.

   - Ai venit, zise ea, dar ceva din atitudinea ei respinse pornirea lui Harry de a o îmbrățișa.

   - Da. El e prietenul meu, Paul Roman.

   Paul se întoarse dinspre bar și dădu mâna cu Caitlin, aplecându-se și zicând ceva ce Harry nu reuși să audă din cauza muzicii. Caitlin zâmbi larg.

   - Drept să-ți spun, eu plec, îl anunță Caitlin. Harry, poți să mă conduci acasă?

34

ACUM

   Trecură pe lângă mai multe baruri și restaurante aglomerate, apoi cotiră la stânga, pe o alee rezidențială lăturalnică.

   - Avem cam 3 kilometri de mers. Ești sigur că nu te deranjează?

   - Chiar deloc.

   - Nu mai suportam să stau acolo. Toți se comportă foarte frumos, dar tot simt de parcă viața merge mai departe fără ea. Și așa și e.

   - Slujba de înmormântare a fost frumoasă. N-am mai participat la niciuna până acum.

   Mobilul lui Caitlin vibră, iar ea se opri din mers, ceru scuze, apoi tastă rapid un mesaj pe telefon.

   - Prietena mea care m-a adus la bar s-a panicat că am plecat.

   Mai tastă încă puțin, apoi își băgă telefonul în buzunar. Își văzură mai departe de drum.

   - Spune-mi ce s-a-ntâmplat între mama ta vitregă și Jake Richter, se interesă ea. Eu am informații doar de la poliție, atât. L-a înjunghiat înainte să ajungi tu acolo?

   Harry îi relată tot ceea ce se întâmplase înainte de internarea ei în spital.
   Îi povesti cum se trezise și își dăduse seama că bărbatul pe care îl văzuse în fața motelului era John Richards și faptul că Alice îi dezvăluise că John fusese cândva tatăl ei vitreg. Îi mai spuse și că se dusese acasă și folosise aplicația de pe mobilul lui pentru a identifica locația unui telefon și astfel aflase că Alice era acasă la John și că se hotărâse să îl mai vadă o dată ca să fie sigur. Îi descrise în detaliu starea lui Alice, sângele de pe gât, că îl văzuse pe Jake mort în bucătărie și că, înainte să ajungă poliția, Alice îi spusese despre Caitlin că era în portbagajul mașinii, informație pe care o avea de la Jake.

   - Probabil ai crezut că sunt moartă, zise ea.

   - Așa e. Și când am deschis portbagajul, zăceai acolo pur și simplu, fără să te miști.

   - M-am gândit să mă prefac că sunt moartă, să nu mă mișc deloc. Nu știu din ce motiv, chiar dacă aș fi știut că tu erai în garaj, tot nu reușeam să mă mișc.

   - De ce crezi că nu te-a omorât? întrebă Harry.

   - Venise la motel ca să afle dacă l-ai recunoscut, cred. Asta mă tot întreba, în orice caz, și, dacă n-a scos nimic de la mine, m-a lovit din nou și m-a băgat în portbagaj. Țin minte că nu m-a brutalizat, motiv pentru care i-am fost recunoscătoare.

   - Cred că era nebun, zise Harry.

   - Crezi?

   Harry râse.

   - N-a zis nimic?

   - Ba da. După ce m-a băgat în portbagaj, a zis ceva cum că ar fi obosit și apoi a scos o cravată din buzunarul sacoului, m-a întors pe o parte și mi-a legat mâinile. Nu m-am opus.

   - Îți pierduseși cunoștința, nu?

   - Nu chiar. M-a lovit de două ori și aveam nasul spart. Aș fi putut să mă zbat, dar n-am făcut-o.

   - Poate că a fost o decizie bună. Poate că, dacă te zbăteai, te-ar fi omorât.

   - Știu. Asta îmi spune toată lumea, dar gândul ăsta nu-mi dă pace. Pur și simplu, m-am dat bătută. Cred că în capul meu era că ma aveam o șansă, că poate se răzgândise și nu mai voia să mă omoare, iar eu nu voiam să risc.

   - Ai avut instincte bune.

   - După ce-a închis portbagajul, a condus până la el acasă, presupun. Mi-am dat seama că a parcat într-un garaj după cum se auzea motorul în interior și apoi l-am auzit trăgând ușa garajului. Credeam că o să mă lase să mor acolo. Nu m-am mișcat. Nici măcar n-am încercat să văd dacă există vreo ieșire din portbagaj, vreo clapetă de deschidere, ceva.

   - Probabil că nu, zise Harry. Avea o mașină destul de veche.

   - Nu-i vorba de asta... Scuze, știu. Ai dreptate. Cu toate astea, aș vrea să fi încercat. Eu n-am făcut decât să zac acolo, rugându-mă ca următoarea persoană care apare să nu fie el, și apoi mi s-a îndeplinit dorința. Ai venit tu.

   - Îți amintești că mi-ai spus numele lui, că John Richter e făptașul? Abia puteai articula cuvintele.

   - Îmi amintesc. Desigur, nu era numele lui adevărat.

   Deși era destul de cald afară, ea începu să tremure.

   - Era numele pe care și-l luase. Ai dat dovadă de inteligență, zise Harry. Să-ți aduci aminte numele lui. Să-mi spui imediat.

   - Tu te mai gândești la asta? întrebă ea.

   - O, da, zise Harry. În fiecare minut din fiecare zi. La ce i-a făcut tatălui meu și surorii tale - și apoi ție.

   - Aproape ce mi-a făcut mie.

   - Da, și la asta mă gândesc. Ar fi putut să te omoare, apoi să o omoare pe mama mea vitregă.

   - Da, așa e.

   Făcură câțiva pași în tăcere. După câteva cotituri, casele deveneau tot mai mari și mai îndepărtate una de cealaltă.

   - Nu mai avem mult, zise Caitlin. Mă bucur c-am făcut asta. Simțeam nevoia să vorbesc despre ce s-a întâmplat cu cineva care a fost acolo. Toată lumea se poartă cu mănuși cu mine.

   - Sunt doar îngrijorați.

   - Știu.

   Cotiră iar pe o stradă mărginită de copaci înalți, ale căror frunze foșneau în adierea ușoară.

   - Eu locuiesc chiar aici, zise Caitlin și arătă spre o casă colonală albă, ale cărei ferestre erau toate luminate. Vrei să dăm o tură prin cartier? Nu vreau să încheiem conversația.

   - Bine.

   În timpul plimbării, Caitlin îl întrebă pe Harry despre planurile lui, iar el îi spuse că nu avea niciunul, în afară de faptul că nu mai voia să mai stea în Maine.

   - N-o să se supere mama ta vitregă?

   - Sunt sigur că se va supăra, dar nu mai pot să locuiesc cu ea. Din partea mea are toată compasiunea, din pricina lucrurilor prin care a trecut, dar o parte din mine... E greu de explica, însă nu prea am încredere în ea. Simt că legătura dintre ea și Jake e mult mai puternică decât o să aflu eu vreodată.

   - Crezi că a fost și ea complice?

   - Nu, nu chiar. Nu știu.

   Când ajunseră iar în fața casei lui Caitlin, aceasta zise:

   - Pot să-ți cer o favoare?

   - Sigur, orice.

   - Vrei să-ți petreci noaptea aici? Nu cu mine, avem o cameră de oaspeți unde poți dormi.

   Harry ezită, dar frica și speranța din ochii mari ai lui Caitlin, negri în lumina lunii, îl făcură să accepte.

   Imediat ce intrară, îi făcu cunoștință cu mama ei, care era în bucătărie, în halat, și bea un ceai.

   - Ah, Harry, zise ea. Condoleanțe pentru tatăl tău.

   Ambele fiice îi semănau, dar mai mult Grace, gândi Harry, cu maxilarul ei puternic și nasul în vânt. Avea ochii blânzi.
   Harry își exprimă regretul pentru pierderea fiicei și îi spuse că o plăcuse foarte mult în răstimpul scurt în care o cunoscuse.

   - Era tulburată, dar și-ar fi revenit. Sunt sigură de asta.

   - Chiar și-ar fi revenit, mamă, întâri Caitlin și își dădu ochii peste cap, gest surprins doar de Harry.

   Camera de oaspeți era la etaj. Intrându-și imediat în rolul de gazdă, Caitlin îi arătă unde poate găsi cearșafuri în dulap și îi aduse o pijama de-a fratelui ei și o periuță de dinți nefolosită.

   - Pijamaua e curată, jur, zise ea. E ciudat că vreau să rămâi aici, nu?

   - Nu, chiar deloc.

   - Când crezi că o să ne revenim la normal?

   - Nu știu, zise Harry. Nu știu dacă o să se întâmple vreodată asta, dar cred că o să ne simțim mai bine.

   Caitlin închise ușa camerei de oaspeți aproape de tot și îl sărută. Purta un pulover din cașmir subțire prin care el îi putea simți coastele, bătăile inimii, breteaua de la sutien. Continuară să se sărute până când auziră pași pe trepte, iar Caitlin deschise ușa mai larg, ieși în hol și îi spuse lui Harry:

   - Micul dejun va fi în zori, din păcate.

   - Te-am auzit, zise doamna McGowan din hol.

   - Perfect, zise Harry.

   După plecarea ei, se schimbă în pijama, îi trimise lui Paul un mesaj ca să îl anunțe unde e și se băgă în patul străin. După ce stinse veioza, se gândi: „N-am nicio șansă să adorm aici”, dar următorul lucru pe care îl văzu fu o luminiță slabă strecurându-se prin perdelele de la geam și simți miros de șuncă prăjită. Se ridică puțin în capul oaselor și ascultă sunetele casei care prindea viață.

   Dormise tun toată noaptea, fără vise. Categori, era ciudat să se afle acolo, în casa copilăriei lui Caitlin, ar nici pe departe mai ciudat decât în oricare alt loc. Nu avea un cămin adevărat.

   Tocmai voia să se dea jos din pat, când începu să îi vibreze mobilul de pe noptieră. Se uită la ecran. Era un număr de Kennewick.

   - Harry, sunt detectivul Dixon. Îmi pare rău că te deranjez așa devreme.

   - E-n regulă. Ce s-a-ntâmplat?

   - Mă întrebam dacă știi cumva unde e mama ta vitregă.

   - A dispărut?

   - Ca să-ți spun drept, da.

   - Nu știu unde e. Eu nu sunt în Maine acum. Cum adică a dispărut?

   - Ei bine, azi-noapte nu s-a mai întors acasă la prietena ei și nu e de găsit. Mașina ei e la apartamentul lui Jake Richter, dar ea nu e acolo.

   - Îmi pare rău. N-am nicio idee unde ar putea fi.

   - Vom continua să o căutăm. Sunt sigur că e bine, dar sună-mă dacă te contactează, bine, Harry?

   Harry promise să facă întocmai și încheie convorbirea. Faptul că îi pomenise de Alice îi eliberă conștient aminitrea unui vis pe care îl avusese cu două nopți în urmă.

   Se făcea că Alice stătea goală la fereastra Doamnei Gri, iar Harry o privea de pe aleea din față. Ea bătea în geam, dar nu scotea niciun sunet. Era și tatăl lui acolo, schimbând o roată la Volvoul lui vechi, fără să observe pe nimeni în jur. Casa începea să freamăte, iar visul dispăru.

   Harry mai rămase o vreme în pat; instinctul îi spunea că, în ciuda asigurărilor date de detectivul Dixon, Alice nu avea să fie bine.

35

ATUNCI ȘI ACUM

   Odată ce Alice se întoarse în dormitorul ei (după ce Jake îi spusese că o văzuse întorcându-se de la plajă în noaptea în care se înecase Gina), știu că nu avea să se mai culce niciodată cu el. Capitolul acela din viața ei, cel cu Jake, se încheiase.

   Viața însemna noi începuturi, unul după altul, unele bune, altele rele.
   Viața ei începuse din nou pentru prima oară când mama ei încasase acei bani cu titlu de despăgubire și se mutaseră în Kennewick. Începuse din nou când apăruse Jake, stând în picioare lângă ea pe plajă, când simțise cum o privea. Reîncepuse chiar și când Scott Morgan umpluse școala cu bârfe despre ea și fusese marginalizată drept o curvă, dar ea decisese că nu contează, că nu o afectează nimic din ce se spunea despre ea. Acum trebuia să o ia de la capăt, pentru că Jake o bănuia vinovată de moartea mamei sale sau de cea a Ginei, pe care, chipurile, o lăsase să se înece, deși ambele decese fuseseră accidentale. I se întâmplaseră ei, nu se întâmplaseră din cauza ei.

   În zilele următoare, Jake încercă doar o singură dacă să o recâștige pe Alice.

   Ea era în camera ei, cu ușa închisă, citind Tender Rebel, un roman de dragoste stupid pe care îl mai citise de foarte multe ori. Jake bătu la ușă, apoi intră pe jumătate, rămânând în prag.

   - Ce faci? întrebă el.

   Ea ridică romanul.

   - Citesc.

   - Mă gândeam că poate-ai vrea să citești cu mine în pat. Mă simt cam singur acolo.

   - Stau bine aici, Jake.

   - Bine, zise el. Voiam doar să mă asigur.

   Ea își reaminti comportamentul lui imediat după înmormântarea mamei sale, felul în care preluase controlul. Devenise un cu totul alt bărbat acum, că ea nu îl mai iubea sau nu mai avea încredere în el. Indiferența ei îi dădea un avantaj și decise să mențină această situație.

   - Jake, zise ea, pe când el pleca.

   - Da? zise el, cu o expresie plină de speranță.

   - O să-mi caut un loc nou de muncă. Și un alt apartament.

   - Ah.

   - M-am gândit să te anunț. În prealabil.

   Le dădu preavizul celor de la Farmacia Blethen și se angajă pe un post de asistentă la o compane de imobiliare. Renunță la cursuri, din moment ce lucra cu normă întreagă, și își închirie o garsonierăă într-o clădire decorată cu stuc, aproape de biroul unde lucra.

   Era liniște în noua ei locuință și îi plăcea. Gătea mese simple și se uita la televizor, iar la sfârșit de săptămână se ducea să înoate în piscna publică.

   Firma Coast Home Realty se dezvoltă, mutându-se într-un birou nou, mai mare, situat într-un centru comercial pe Route 1A.

   Alice coordonă activitățile de mutare, lucrând chiar cu Caroline, șefa cea mare, pentru a proiecta noul birou, iar când firma își stabili sediul în noua locație luxoasă, Caroline o întrebă pe Alice dacă se gândise vreodată să își ia atestatulde agent imobiliar.

   - Nu mi-ar plăcea să te pierd ca manager de birou, dar ai fi un agent bun, sunt sigură de asta.

   Alice nu se gândise niciodată la asta, în parte pentru că agenții imobiliari cu experiență, cel puțin aceia care făceau cele mai multe vânzări, cu toții păreau să aibă personalități puternice, charismatice. Alice nu se arătă prea încântată de idee, dar Caroline insistă.

   - Ești cea mai muncitoare angajată pe care am avut-o vreodată aici. E păcat că nu poți să scoți niște comisioane grase.

   Așa că Alice își luă atestatul și, două luni mai târziu, perfectă prima ei tranzacție, o casă pentru un cupli, amândoi învățători, care se mutaseră din Orono. Pentru a sărbători reușita, se mută într-un apartament mai mare și își cumpără mașină nouă.

   Începu să petreacă mai mult timp cu Chrissie Herrick, o altă angajată a agenției, care își luase atestatul când al doilea copil al său începuse școala primară. Chrissie, vorbăreață din fire, îi amintea lui Alice de Gina, dar spre deosebire de foarta ei prietenă, Chrissie știa ce vrea de la viață. Avea o căsnicie fericită cu un bărbat loial și plicticos și era în principu mulțumită de rostul ei pe lume.

   Activitatea preferată a lui Chrissie era să o complimenteze pe Alice pentru frumusețea ei și să o bată la cap cu dorința ei de a-i face cunoștință cu un bărbat simpatic.

   Alice îi făcu hatârul o dată, mai mult din curiozitate decât din alte motive, astfel că Chrissie și soțul ei, împreună cu Alice și un bărbat divorțat din zonă, care lucra în asigurări în Portland, ieșiră cu toții la cină.

   La sfârșitul unei seri interminabile, bărbatul respectiv o conduse pe Alice la mașină, ținând-o de talie și făcând cu degetul mare mișcări circulare. Ea își imagina cum își înfige dinții în acel deget și expresia șocată de pe fața lui de porcușor când ar fi început să îi curgă sânge. Dar nu făcu asta, în schimb urcă repede în mașină, închizând portiera și crăpând geamul doar cât să îi mulțumească pentru acea întâlnire.

   În noaptea aceea, stătu întinsă în pat, ignorând telefonul care zbârnâia în casă; nu putea fi altcineva decât Chrissie, care spera să primească vreo veste, așa încât lunecă încet în somn, întrebându-se dacă viața ei o va mai lua vreodată de la capăt.

   Apoi îl cunoscu pe Bill Ackerson, un bărbat drăguț din New York, care voia să se mute în Maine și să își deschidă o librărie. Știa că e atras de ea și se gândi la perspectiva unei relații cu el, dar decise că nu o interesează. Următoarea dată când Bill o contactă, o întrebă dacă ar deranja-o să vină cu fiul lui ca să revadă câteva dintre locurile pe care i le arătase înainte.

   Îl aduse pe Harry, care semăna leit cu tatăl său, dar o frumusețe de băiat cu pomeți înalți și păr ondulat. Era perfecțiunea întruchipată, iar pe Alice aproape că o durea să se uite la el. Un declic avu loc în mintea ei. Nu își dădea seama exact ce anume era, dar știa că tocmai începea o nouă etapă a vieții ei.

   Alice se întoarse la apartamentul lui Jake, rupse banda de delimitare pusă de poliție și încercă ușa. Era încuiată.

   Se așteptase la asta și scoase din poșetă un card de credit, forțând încuietoarea, așa cum făcea în adolescență ori de câte ori își uita cheia.

   Era pe înserat, iar în apartament era întuneric. Avea lanternă la mobil, pe care o folosi ca să se uite în jur. Urcă scările și intră în dormitor, complet neschimbat de când călcase ultima dată acolo; parcă se întâmplase cu o zi în urmă. Închise lanterna telefonului și își lăsă ochii să se obișnuiască cu întunericul. Patul era făcut superficial și își lăsă mâna să alunece pe cuvertura de pluș.

   Își aduse aminte că mama ei dormise în camera aceea înaintea ei și apoi se cutremură dintr-odată când își dădu seama că avea aproape aceeași vârstă ca mama ei când murise. Scutură din cap ca să alunge acel gând și își reaminti de ce se afla aici.

   Cu mulți ani în urmă, pe când ea nu avusese prea multă minte, Jake îi făcuse niște poze și voia să se asigure că nu erau acolo, la îndemâna oricui. Când locuise aici, el ținuse fotografiile într-un volum cu titlul Hawaii de James Michener, pe care îl ținea tot timpul pe noptieră. Ar fi trebuit să le ia înapoi atunci, dar hotărâse să îi lase această infimă amintire lui Jake. Acum însă el era obiectul știrilor naținale, iar ea la fel. Trebuia să pună mâna pe pozele acelea.

   Dură puțin, dar le găsi într-una dintre cărțile cartonate așezate în teancuri pe șifonierul lui Jake.

   Se uită repede la ele, minunându-se de frumusețea trupului ei tânăr. Se privi în ochii ei din fotografii, întrebându-se la ce se gândise acea persoană diferită. Băgă pozele în geantă.

   Întorcându-se la mașină, observă lângă Volvoul ei o camionetă care trăgea o remorcă cu barcă pe ea, care nu fusese acolo înainte. Mașian aceea îi dădea un presentiment rău, familiar, de parcă ar fi trebuit să știe a cui e mașina. Acel presentiment trecu, însă era enervată pentru că remorca îl bloca ieșirea și avea să scoată greu mașina din parcare.

   Dând ocol bărcii de pe remorcă, văzu în mașină doi oameni și se hotărî să îi roage să îi facă loc să iasă cu mașina. Dar când se apropie mai mult, se aprinse plafoniera camionetei, se deschise portiera șoferului și din mașină coborî un bărbat cunoscut.

   - Alice, zise domnul Bergeron și păși spre ea cu mâna întinsă.

   Apoi Alice auzi sunetul unui fitil aprins și tot corpul îi deveni rigid. Simți că încearcă să vorbească, dar nu articulă niciun cuvânt și căzu, lovindu-se cu partea laterală a capului de asfalt. O durea tot corpul.

   Apoi fața îi fu acoperită cu o cârpă umedă, cu miros dulceag, și totul în jur se întunecă.

   Se trezi tresărind, simțindu-și nările în flăcări, capul zvâcnindu-i și o durere ascuțită în spate. Auzea sunetul unei ape, iar lumea se legăna încoace și încolo, și gândi: „Sunt într-o barcă”. Apoi își aminti parcarea și pe domnul Bergeron.

   Îi era rău, saliva i se aduna sub limbă și închise ochii. Întunericul se închidea în jurul jurul ei, dar apoi simți iar cum îi ard nările și scutură capul, tot corpul ei încordându-se.

   - Salut, Alice. Ești trează?

   Încercă să rostească ceva, dar nu reuși să scoată decât un geamăt. Deschise iar ochii, începuse să îi treacă greața, și constată că îi poate ține deschiși. Zări un cer plin de stele, silueta neclară a doamnei Bergeron aplecată deasupra ei, cu fața chinuită a unui bolnav de cancer, purtând o căciulă de lână pe cap.

   Ridicându-se în fund, Alice privi în jur, mișcarea aceea de răsucire a gâtului accentuându-i durerea de cap. Erau departe în larg, motorul nu se auzea, nici urmă de țărm în nico direcție.

   Doamna Bergeron se trase în spate și se așeză vizavi de Alice.

   - Unde sunt? întrebă Alice.

   - Suntem exact în locul unde s-a înecat Gina, mai mult sau mai puțin, răspunse doamna Bergeron. Mă gândeam c-o să-ți amintești.

   - Doar știi că n-am cum, zise Alice.

   Doamna Bergeron oftă, apoi tuși, patru accese violente de tuse uscată, semn că era foarte bolnavă.

   Alice știa că femeia suferă ce cancer bronșic, deoarece doamna Bergeron trecuse pe la ea, într-o vizită, la scurt timp după moartea lui Bill. O confruntase în legătură cu moartea lui Bill, spunându-i lui Alice că știa că e implicată cumva, la fel ca și în moartea fiicei sale, Gina, cu 20 de ani în urmă. Vizita o neliniștise, dar nu o surprinsese. De-a lungul anilor, Vivienne Bergeron o acuzase de multe pe Alice că fusese cu Gina în noaptea în care se înecase. Dar în ultimii 10 ani, Alice abia dacă mai avusese vreun contact cu ea și începuse să creadă că nu avea să o mai revadă vreodată. Dar doamna Bergeron venise la Doamna Gri, înfofolită într-un impermeabil prea mare pentru ea, tenul palid, translucid dând la iveală osatura craniului de dedesubt.

   Alice o invitase în casă, îi ascultase criticile și, ca întotdeauna, încercase să se poarte civilizat.

   O întrebase de sănătate, iar doamna Bergeron îi spusese că are cancer bronșic, și că este fericită că părăsește o lume în care oameni ca Alice Moss scăpau basma curată după ce comiseseră o crimă. Alice se întrebă dacă nu cumva bătrâna își pierdea și mințile odată cu trupul.

   - Poți să spui adevărul acum, Alice, o îndemnă doamna Bergeron de pe cealaltă parte a bărcii. Suntem doar noi două.

   Vântul oceanului ducea cu el departe sunetele slabe scoase de doamna Bergeron, dar Alice putea să le audă.

   - Soțul tău, zise Alice, aducându-și aminte de parcarea clădirii. Unde....?

   - Soțul meu este un bărbat bun și loial, zise ea, cu vocea spartă. Aveam nevoie de el să mai facă un ultim lucru pentru mine, și l-a făcut.

   - Ești nebună.

   - Cred că sunt un pic nebună, să știi. Asta, tot din vina ta, Alice. Eram bine înainte să mi-o iei pe Gina. N-am reușit să trec peste asta.

   - Ce-ai de gând să faci? zise Alice.

   Începea să i se limpezească mintea și constată că o tăia ceva la încheietura mâinii stângi. Erau niște cătușe prinse de un lanț. Trase de el. Lanțul trecea printr-o greutate de halteră, un disc cam de 50 de kilograme, pus în mijlocul bărcii vechi, și se întindea până la doamna Bergeron, prins cu o cătușă la încheietura mâinii ei.

   - Am făcut-o deja, zise ea, ridicându-și mâna, în zornăitul lanțului, ca să i-o arate lui Alice. N-ai scăpare. Cheile sunt deja pe fundul oceanului. S-a terminat, Alice. Suntem doar noi două.

   Cu mâna liberă, doamna Bergeron ridică la nas ceva ce semăna cu o jumătate de țigară și trase adânc aer în piept.

   Alice gândi: „săruri de amoniac”. Asta folosise ca să o trezească pe Alice și tot asta folosea ca să poată continua.

   Corpul lui Alice deveni rece. Scutură din cap, încercând să se concentreze pe ceea ce se petrecea. Pleoscăitul pe care îl auzea din fundul bărcii se înteți, iar apa îi mângâia deja gleznele.

   - Barca se scufundă, constată ea.

   - Așa e. Nu mai ai mult timp. Acum ne-a mai rămas amândurora la fel de mult timp.

   Alice trase mai tare de cătușa prinsă în jurul încheieturii.

   - Nu poți face asta.

   Doamna Bergeron zâmbi; semăna cu un craniu, cu niște dinți prea mari pentru fața ei.

   - Ba chiar fac asta, zise ea. Tu mi-ai luat copilul de lângă mine și asta e ultima mea dorință.

   Râse slab, apoi adăugă:

   - E lampa mea fermecată.

   Alice se ridică în picioare și făcu un pas spre doamna Bergeron. Barca se clătină, iar piciorul îi trecu prin cocă. Apa începu să năvălească înăuntru.

   - N-ai ce face, zise doamna Bergeron. N-aș putea s-o opresc nici dac-aș vrea. O să murim împreună. Singurul lucru pe care mai poți să-l faci este să recunoști. Nu pot să te forțez s-o faci, dar s-ar putea să te facă să te simți mai bine. E pentru tine, nu pentru mine. Eu știu deja ce-ai făcut. Vreau doar să ai și tu ocazia să o știi.

   - Gina era dependentă de droguri. O luase razna.

   Barca se lăsă puternic pe o parte, iar Alice se agăță de margine când greutatea de care era prinsă alunecă de pe locul din mijloc în apă. Mintea ei trecu rapid de la șocul situației la a-și calcula șansele de supraviețuire.

   Trase cu putere de cătușa din jurul mâinii stângi, dar aceasta refuza să iasă. Se uită prin barcă după vreun obiect care o putea ajuta să plutească.

   - Poate, dar nu de-asta a murit, zise doamna Bergeron.

   - A fost norocoasă c-a murit atunci, replică Alice.

   - Așa, draga mea, spune adevărul.

   Bătrâns se agăță și ea de marginea bărcii. Avea ochii căscați în cap.

   - N-ai cum să scapi.

   - N-aș fi avut cum s-o salvez. Ăsta-i adevărul.

   - Însă înotai cu ea, nu?

   - N-am avut ce să fac. Nu e drept.

   Barca se înclină, iar Alice se aplecă cu putere în direcția opusă.

   - Cum ai... începu ea. Cum de sunt aici.

   Doamna Bergeron râse.

   - Mi-a rămas mai puțin de o lună de trăit și-aș fi putut să mor într-un pat de spital în chinuri sau să te iau cu mine. A fost o alegere ușoară și am un soț dispus să mă ajute.

   Alice dădu să sară asupra doamnei Bergeron, dar barca se răsturnă și cele două femei căzură în apa rece a oceanului; barca, făcută țăndări, se îndepărtă de ele. Alice simți cum o trage la fund greutatea de la încheietura mâinii stângi. Disperată, plesni apa cu mâna dreaptă liberă, apoi o apucă de doamna Bergeron, ca într-o încercase de a o ajuta să plutească.

   Împreună, se scufundară sub apă, înlănțuite într-o îmbrățișare, în timp ce se duceau la fund.

   „Mor”, gândi Alice; gândul era înfricoșător, dar totodată nedrept. Nu făcuse rău nimănui în viața ei.

   Chipul mamei îi trecu prin fața ochilor, nu așa cum fusese spre sfârșitul vieții, ci cum arătase cândva, de mult, pe vremea când fusese drăguță. Se afla pe o plajă: soare, nisip aspru și un stol de pescăruși țipând înspăimântător.

   Alice își ținu respirația cât de mult putu, apa neagră mugindu-i în urechi.

   Când nu mai rezistă, deschise gura și încercă să respire. Apa oceanul, rece, mortală, îi umplu plămânii.

SFÂRȘIT