...............................
3-6
................................ Ochii lui afectați de cataractă păreau îngrijorați, la fel ca atunci când Harry îi spusese ce aflase cu o zi în urmă.
- Nu, nu cred că au vreo pistă, exceptând faptul cert că a fost lovit în cap.
- Doar niște huligani, probabil, zise John, de parcă problema huliganilor din Kennewick era un lucru știut de toată lumea.
Apoi adăugă:
- Alice ce zice?
- Nimic. Nu prea vrea să vorbească despre asta.
John își împreună degetele, rămânând pe gânduri.
Harry se uită la mâinile lui mari și puternice și ajunse la concluzia, nu pentru prima oară, că John arăta mai degrabă ca un fermier pensionat decât ca un consultant financiar pensionat.
Era aproape complet chel și avea scalpul plin de pete maronii de la soare. Purta un costum în dungi închis la culoare și cravată roz, cu un nod strâns la gât. Întotdeauna purta costum, toate puțin cam mari pentru el, reminescențe ale anilor în care activase în domeniul afacerilor.
Era aproape complet chel și avea scalpul plin de pete maronii de la soare. Purta un costum în dungi închis la culoare și cravată roz, cu un nod strâns la gât. Întotdeauna purta costum, toate puțin cam mari pentru el, reminescențe ale anilor în care activase în domeniul afacerilor.
- Nu mi-aș face prea multe griji, Harry, zise el în cele din urmă. Probabil că e încă sub șoc și nu vrea să conștientizeze ce s-a întâmplat. În plus, probabil că se gândește la restul vieții ei. Iubita mea soție a murit destul de tânără, după care n-am mai crezut că o să trăiesc vreun moment de fericire vreodată. Și apoi, într-o bună zi, m-am simțit nițel mai bine, iar cu timpul, am redevenit eu însumi. Tot timpul se întâmplă așa. Altfel, nimeni n-ar putea să-și vadă în continuare de viață. Scuze, Harry, n-am vrut să...
John își frecă mustața albă, iar tremurul brațului său deveni mai evident decât de obicei.
Harry se întrebă dacă nu cumva suferea de maladia Parkinson sau dacă era doar un semn de bătrânețe, din pricina slăbiciunii mușchilor.
- E-n regulă, John.
- Poliția o să-l găsească pe cel care a avut de-a face cu asta, oricine ar fi ăla. Au căile lor. Înapoi la treabă, ce zici?
Harry îl privi pe John cum se ridică, apoi cum se lasă într-un genunchi lângă unul dintre numeroasele colete nedesfăcute și cum taie banda adezivă cu un cuter. Pisica Lew se gudură pe lângă el și se frecă de coapsa lui John. Harry, obosit de munca din dimineața aceea, voia să mai zăbovească puțin și să își termine cafeaua.
Câți ani avea John? Sigur era trecut de 75, probabil se apropia de 80.
Își aminti povestea pe care i-o spusese tatăl lui, despre apariția lui John la scurt timp după ce deschisese noul magazin; bătrânul întrebase dacă poate să muncească voluntar câteva ore pe săptămână, eventual să aranjeze rafturile sau să întâmpine clienții. Era pensionar și avea mult timp la dispoziție, iar Bill fusese de acord, fără prea mare tragere de inimă, să îi permită să vină câteva ore pe săptămână.
A doua zi, John apăru la primă oră și rămase până când Bill îl trimise acasă, târziu, după-amiază. O ținu tot așa, John învățând fiecare aspect al afacerii, până când Bill insistă într-un final să-l remunereze. Se tocmiră și căzură de acord să încaseze salariul minim pe economie. După aceea, John fu nelipsit de la magazin, întotdeauna la costum și cravată; și se făcuse indispensabil.
Harry își termină cafeaua și se duse să îl ajute la aranjatul cărților noi pe una dintre cele două mese pliabile din camera din spate a magazinului. Erau cam 30 de cutii nedesfăcute, toate conținând cărți de la o vânzare care avusese loc la o moșie, Bill le cumpărase fără să le vadă, făcând o ofertă prin telefon, după ce aflase că proprietarul decedat colecționa romane Wodehouse în ediții cartonate.
Tatăl lui Harry începuse să vâneze cărți de pe vremea când era student la Columbia, unde studiase literatură engleză, sperând să devină scriitor. Unul dintre profesorii lui îi deschisese apetitul pentru o asemenea pasiune, trimițându-l în nordul statului pe la talciocuri și târguri de vechituri în vara dinainte de ultimul an de universitate. Îl învățase ce să urmărească și cum să negocieze.
Una dintre lecții fusese aceea de a nu se certa pe volume desperecheate cu ocazia vânzărilor organizate pe la moșii. Dacă exista ceva pe rafturi care merita banii, atunci puteai face întotdeauna o ofertă rapidă pentru a cumpăra toate cărțile. Succesori defuncților colecționare erau aproape întotdeauna încântați și ușurați să scape de ele, și nu aveai de unde să știi niciodată peste ce nestemate puteai da.
Bill se îndrăgostise de vânătoarea de cărți și, vreme de 10 după facultate, făcuse foarte puțini bani din asta, rămânând pe Coasta de Est și vânzându-și descoperirile la nenumărate anticariate din oraș de la acea vreme. Până la vârsta de 30 de ani, abia dacă mai putea să se miște prin garsoniera lui din Greenwich Village din cauza vrafurilor de cărți pe care le acumulase. Luă un împrumut de la bancă și deschise magazinul Cărțile Rare Ackerson.
Primul lui angajat fusese o absolventă timidă de la Colegiul Barnard, pe nume Emily Vetchinsky. Se căsătoriră la 3 luni după ce o angajă și 9 luni mai târziu, se născu Harry.
- În mare parte, gunoaie, până acum, zise John, desfăcând o altă cutie și uitându-se la conținutul acesteia.
- Cum îți dai seama? întrebă Harry.
- Înveți, cu timpul.
Ținea în mână o ediție cartonată a romanului Fălci, cu o copertă neagră și ilustrația stilizată a unui rechin alb. O puse deoparte.
- Totuși, eu mai verific o dată, mă uit la prețuri pe net. Tatăl tău nu avea nevoie să facă asta.
Se auzi clopoțelul de la ușă, semn că cineva tocmai intrase în magazin.
- Te deranjează dacă arunci un ochi, să vezi dacă are cineva nevoie de ajutor? întrebă John, iar Harry se duse în față, postându-se în spatele casei de marcat.
Clienta era o femeie în vârstă, îmbrăcată într-un pardesiu lung de iarnă și cu căciulă îmblănită, deși erau aproape 20 de grade afară.
- Pot să vă ajut cu ceva? întrebă Harry, iar femeia ridică privirea, tresărind.
- Ah, nu te-am văzut. Am mai fost pe-aici, desigur, dar am uitat... Poți să-mi indici unde sunt romanele de suspans?
Harry ieși de după tejghea și o conduse pe clientă la secțiunea de beletristică de suspans. Cu excepția celei de ficțiune pură, era cea mai mare din magazin.
Romanele polițiste reprezentaseră genul favorit al tatălui său, și ca cititor, și în calitate de colecționar. Deținuse o colecție personală impresionantă de ediții princeps, la care se adăuga ceea ce susținea el a fi singura colecție completă de cărți „mapbacks” - cărți de buzunar, datând de la jumătatea secolului, publicate de Dell, aproape toate, romane polițiste, fiecare conținând câte o hartă ilustrată pe coperta a patra. Fuseseră mândria lui.
„Nu valorează mulți bani”, îi spusese el odată lui Harry, „dar ziua în care am achiziționat-o pe ultima din serie a fost una dintre cele mai bune din viața mea. O prostie, știu.”
- Ah, cât de multe sunt! zise femeia, uitându-se la rafturile secțiunii de suspans.
- Avem și mai multe în spate, zise Harry. Dacă sunteți interesată de tomuri de colecție și ediții princeps.
- Nu prea cred. Îmi place o poveste cu crime, dar nu îmi place violența.
Harry era pe cale să îl cheme pe John pentru a-i face femeii o recomandare, dar decise că poate să se descurce și singur.
Identifică pentru femeie, numai după coperte, 3 cărți: două de Jaqueline Winspear și una de M.C. Beaton, pe care ea credea că nu le citise încă. Duse cărțile la casa de marcat și procesă el însuși comanda, ușurat că femeia plătea cu numerar și nu era obligat să folosească cititorul de carduri. După aceea, îl anunță pe John că tocmai se descurcase la prima lui interacțiune cu un client.
John își puse mâna mare pe umărul lui Harry.
- Mulțumesc, Harry. Sincer, nu știu ce m-aș fi făcut în momentul ăsta fără tine.
Cuvintele îl făcură pe Harry să se simtă util, dar îl și tulburară în același timp.
Era clar că John învățase enorm de la Bill, dar era un simplu angajat, și cât te mai puteai aștepta să lucreze la vârsta lui? Oare Harry era manipulat pentru a prelua conducerea afacerii pentru totdeauna? La acest gând, simți un nod în stomac.
„Asta e viața mea acum.”
Apoi Harry încercă să se calmeze. Tatăl lui murise cu mai puțin de o săptămână în urmă și încă mai avea destul timp la dispoziție să se lămurească în privința tuturor lucrurilor.
Își recuperă propriul cuter și începu să deschidă cutiile.
Spre sfârșitul zilei, sună clopoțelul, iar ușa din față se deschisă, intrând un alt client, doar pentru a patra oară pe ziua respectivă. După cum îi explicase John, magazinul încheia 90% din afaceri online și foarte puțin în magazin. Harry se duse la casa de marcat.
Clienta era femeia de la înmormântare, cu părul scurt, închis la culoare. Purta iar bentiță. Harry își simți obrajii îmbujorându-i-se când o văzu. Ea îl zări și veni direct spre el, parcă mult prea hotărâtă.
- Salut! zise ea.
- Bună!
- Mă întrebam dacă faceți angajări. Știu că nu există vreun anunț pe ușă, dar m-am gândit să întreb, pentru orice eventualitate. Tocmai m-am mutat aici și sunt pasionată de cărți, așa că m-am gândit că...
Obrajii ei erau la fel de îmbujorați ca ai lui. Era emoționată, iar cuvintele pe care tocmai le rostise parcă în grabă sunaseră nefiresc.
- Nu te-am văzut duminică la...
- Ah, asta, zise ea. Da, am fost la înmormântare. Și eu te-am văzut pe tine. Tu trebuie să fii...
- Fiul lui.
- Exact, fiul lui. Îmi pare foarte rău pentru pierderea suferită.
- L-ai cunoscut pe tatăl meu?
Ea păru luată prin surprindere.
- Ah, nu. Nu l-am cunoscut. O să sune ciudat, dar abia am ajuns aici și auzisem de el. De fapt, am mai fost pe la Ackersonul din New York și voiam să văd dacă există un post vacant aici, și apoi, desigur, am auzit ce s-a întâmplat. Așa că am venit la înmormântare. A fost un lucru ciudat din partea mea, știu.
- Nu, nu, zise Harry. Înmormântările sunt publice, nu? Nu sunt doar pentru oamenii care au cunoscut persoana decedată.
- Ba nu, de fapt, așa sunt.
Ea zâmbi și un strop din nervozitatea ei se risipi.
- Presupun că așa e, zise Harry, zâmbind și el. Nu-ți face griji. Cum te cheamă?
- Grace. Pe tine?
Îi întinse mâna peste tejghea, iar Harry i-o strânse, recomandându-se. Îi simțea mâna mică într-a lui, degetele reci.
Harry intuia că femeia minte sau că îl induce în eroare în ceea ce privește motivele pentru care venise la înmormântare sau cele pentru care venise la magazin. Îl cunoscuse pe tatăl ei? Dacă da, atunci de ce ascundea acest fapt?
- De ce te-ai mutat aici? întrebă Harry.
- Mă săturasem de viața la oraș și am mai fost aici, pe coasta din Maine. În orice caz, am decis să acționez la primul impuls.
Râse nervos.
Avea părul castaniu, aproape negru, iar ochii de un albastru verzui. Avea un nas micuț, ușor în vânt, și o gură îngustă, cu buza de sus subțire, iar cea de jos groasă. Avea niște sprâncene dese, negre și câțiva pistrui discreți pe frunte, iar Harry aprecie că avea până în 30 de ani, inclusiv că ar putea fi de o seamă cu el.
- Te-ai avântat în locurile astea pur și simplu, fără să ai un loc de muncă? se interesă Harry și regretă imediat întrebarea.
- Exact.
- Unde locuiești?
- Puțin mai sus pe deal, dincolo de pensiune. Știi casa mare din cărămidă, a cărei curte din față e năpădită de buruieni? Acolo stau. Am găsit-o pe Airbnb, are doar o cameră, propriul meu dormitor, dar e practic mai mare decât apartamentul pe care îl aveam închiriat în New York. Și tu? Acum lucrezi aici, la magazin?
- Dau o mână de ajutor. Probabil pe timpul verii, apoi nu știu. Poate mă mut în New York?
- N-o face, spuse ea amuzată.
- Bine.
Obrajii lui Grace se adumbriră. Se trase de lobul urechii negăurit pentru cercel.
- Nu aveți niciun post liber, carevasăzică?
- Ah, da. Nu știu. Probabil că e prea curând să luăm o decizie în privința asta, dar pot să aflu și să îți comunic.
- Bine. Ar fi perfect. Pensiunea Kennewick caută o fată pentru postul de hostess, dar am zis să încerc mai întâi aici.
- Să te sun?
- Sigur, zise ea, iar Harry îi întinse un pix.
Întoarse un semn de carte Ackerson și își notă numărul.
- Mulțumesc. Știam că nu sunt mari șanse și nu mă aștept la nimic, așa că...
- O să aflu și te anunț.
- Bine. O să arunc un ochi pe-aici.
- Chiar te rog.
Intră pe culoar, ieșind din raza vizuală a lui Harry.
Avusese parte de o experiență atât de ciudată, încât, pentru o clipă, rămase țintuit locului, rememorând conversația. Ceva din ceea ce spusese femeia respectivă i se păruse deosebit de ciudat. Pentru moment, nu reuși să își dea seama clar, dar apoi se lumină.
Tânăra îl întrebase: „Acum lucrezi aici, la magazin?”
Cum știuse că el abia începuse să lucreze acolo? Dar apoi Harry își aminti de înmormântare, de preoteasa care vorbise despre faptul că Bill fusese nespus de mândru de fiul lui care tocmai absolvise facultatea. Asta trebuie să fi fost.
John veni din camera din spate.
- Tocmai am deschis ultima cutie, anunță el. În sfârșit, edițiile Wodehouse. Sunt și câteva ediții princeps. Americane, dar nu e o pierdere totală.
Lui Harry trebuie să i se fi citit oboseala pe față, pentru că John adăugă:
- Du-te acasă. Ai făcut mai mult decât suficient azi aici.
Clopoțelul sună, iar ușa se deschise. Era Grace care pleca.
- Ai văzut-o pe femeia cu care am vorbit? întrebă Harry.
- Când? Adineauri?
- Da. Tocmai a plecat.
- Nu. De ce?
Harry îi spuse lui John că venise să caute de muncă. În sinea lui nutrea speranța că John va considera necesar încă un angajat la magazin, dar bătrânul clătină din cap.
- Nu prea cred. Tu ce părere ai? Ne descurcăm, mai ales când Alice o să decidă să se întoarcă și ea să ajute.
Harry se îndreptă spre casă cu pași mărunți.
Nu era sigur că mai avea chef de încă o cină intimă cu Alice și fu ușurat când zări o mașină necunoscută (o Jetta albastru-închis) parcată lângă Civicul de pe alee. Pe plăcuța de înmatriculare scria CSHORE7. Bănui că era mașina prietenei lui Alice, Chrissie, care aproape sigur avea număr de înmatriculare personalizat.
Harry urcă până la ușa de la intrare, decorată cu vitralii, și era pe cale să intre, când se uită printr-una dintre porțiunile vitrale nevopsite. Putea să vadă o parte din bucătărie, unde era o femeie în vârstă, cu spatele la ușă, dar Harry observă că încă purta un impermeabil și o eșarfă de un roșu aprins înfășurată în jurul capului. O vedea din profil, buzele mișcându-i-se de parcă vorbea foarte repede. Nu o recunoscu.
Harry rămase locului o clipă, înlemnit pe veranda din față, încercând să decidă dacă era posibil să intre în casă și să se ducă direct în camera lui. Poate dacă deschidea ușa fără zgomot. Dar nu, străina se afla la doar 6 metri depărtare, în bucătărie. Nu va avea încotro și i se va face cunoștință cu Harry.
În loc să intre în casă, Harry se duse în curtea din spate, unde era un vechi șopron dărăpănat al proprietății, care fusese unul dintre motivele de căpătâi pentru care pe Bill îl interesase acea casă. Era un spațiu mic, nerenovat, lemnul era degradat, cu crăpături de până la 2 centimetri între șipci, dar acoperișul era solid.
Planul lui Bill fusese să îl restaureze complet și până la urmă să îl folosească pe post de depozit pentru cărți. Lucrul acesta, desigur, nu se mai întâmplase. Adevărata pasiune a lui Bill fusese achiziționarea cărților. Găsirea spațiilor în care că le depoziteze era o corvoadă pentru care nu-și găsea suficient timp decât atunci când devenea disperat.
Ușa lată de la intrarea în șopron era deschisă, iar Harry traversă curtea noroioasă și intră, acomodându-și încet ochii cu întunericul din interiorul răcoros. Într-un colț, era un strung vechi, abandonat de locatarii anteriori.
Harry își aminti că tatăl lui îl păstrase cu gândul să se apuce de făcut mobilă, iar în acest fel își putea confecționa singur rafturile.
- Poți să-ți imaginezi locul ăsta umplut cu cărți? întrebase el.
Dar în afară de acel strung, de variate obiecte de mobilier de curte și de niște scaune vechi de sufragerie, șopronul era gol. Harry strănută. În ciuda faptului că lăsase ușile acelea late larg deschise, aerul de acolo era îmbâcsit de praf și stătut, iar podelele, pătate de găinaț.
Voia să plece de acolo, dar în loc să iasă pe unde intrase, traversă șopronul și ieși prin ușa, de dimensiuni normale, din spate.
Nevrând să se întoarcă în casă, Harry se așeză pe tocul ușii. În fața ochilor i se desfășură priveliștea mlaștinei ce mărginea proprietatea.
Harry fu brusc năpădit de un sentiment revoltător de suferință pură. I se răspândi prin tot trupul ca un acces de greață; înțelegea pe deplin în acel moment faptul că era singur și că viața lui era lipsită de sens și de fericire. Inima îi bătu rapid și, pentru un moment, Harry se întrebă dacă murea, de parcă această conștientizare subită aducea cu sine un fel de atac de cord. Dar simți o ciupitură pe braț și se frecă.
Se uită și constată că omorâse un țânțar care lăsase o dâră de sânge.
Bătăile inimii i se domoliră, gândurile acelea teribile risipindu-se la fel de rapid cum veniseră. Cu toate astea, își aminti o conversație extrem de încinsă, ce avusese loc în camera lui de cămin cu câteva luni în urmă.
Era cu un student din primul an, pe nume Tyler, pe care Harry îl cunoscuse la clubul de cinema. Ascultau un album de Sparklehorse, iar Tyler se lansase deodată într-o diatribă despre timpul mult prea scurt pe care îl petrecem pe planeta asta și despre felul cum, într-o clipită, vom fi cu toții morți, la fel ca toți cei care ne-au cunoscut vreodată, și cu asta, basta. Vorbise de parcă ar fi fost prima persoană căreia i-ar fi trecut vreodată prin minte aceste gânduri sau care le-ar fi dat glas. Din fericire, Paul trecuse pe acolo, schimbase muzica cu o compilație de Henry Mancini și îl forțase pe Taylor să bea un cocktail.
Harry se gândi la acea conversație acum, medită asupra faptului că moartea ambilor lui părinți ștersese o secțiune întreagă a propriei lui vieți care exista doar în amintirile lor. Jumătate din ființa lui era deja dispărută; mai mult de jumătate.
Greața și teama se reinstalară, iar Harry se forță să se ridice.
Se întoarse prin șopron și merse până în fața casei. Mașina era înco acolo, dar femeia pe care o văzuse în bucătărie stătea acum pe veranda din față, în cardul ușii, luându-și la revedere de la Alice.
- Harry, ea e Viv. Nu știu dacă v-ați cunoscut.
Femeia se întoarse spre Harry, ochii ei negri cercetându-i fața. Era foarte slabă, cu obrajii scobiți, și, deodată, eșarfa din jurul capului avea noimă. Probabil că e bolnavă de cancer și face chimioterapie.
- Îmi pare rău pentru tatăl tău, Harry, zise ea cu o voce răgușită. Mă tem că am ratat înmormântarea; am fost plecată.
- E-n regulă, zise Harry, apoi adăugă: Mulțumesc.
În mintea lui, propriul glas îi răsuna tremurat, probabil din cauza privirii intense a femeii. Se forță să nu se uite în pământ.
- Îți mulțumesc pentru vizită, zise Alice.
O prinse de talie și o conduse la mașină.
Femeia se mișca repede, de parcă voia să scape de atingerea lui Alice, și se urcă în mașină fără un cuvânt.
Harry intră în casă și simți mirosul de mâncare gătită. Masa era din nou așezată pentru două persoane.
13
ATUNCI
Alice n-o mai văzu pe Gina în vara aceea, după ziua în care înotară împreună.
Negase că se culca cu Jake, desigur, dar era dureros de clar că Gina nu o credea, în special având în vedere că, imediat după ce ieșiseră din apă, Jake se comportase atât de ciudat, insistând ca Alice să-și înfășoare prosopul pe ea. De asemenea, zăbovise cu privirea cam mult asupra Ginei, căreia slipul lui Alice și tricoul lipit de sâni abia dacă o acopereau.
În toamna aceea, Jake și Alice se duseră în Canada și vizitară Montrealul și Quebecul.
- E aproape la fel de bine ca în Franța, zise Jake. Și mult mai ieftin.
Era unul din rarele momente în care Jake pomeni de bani. Pentru că Jake lucra la o bancă și purta costume frumoase, iar apartamentul lor avea o priveliște splendidă spre ocean, Alice presupusese întotdeauna că erau bogați și că banii nu vor fi niciodată o problemă. Banii nu contau.
Montreal era cel mai elegant loc în care fusese Alice vreodată. În timpul zilei, se plimbau prin oraș, intrând în magazine, iar noaptea frecventau cele mai bune restaurante. Quebec era și mai și, aproape magic. Se cazară la Le Chateau Frontenac, un castel mai degrabă decât un hotel. Comandau vin oriunde se duceau și nimeni n-o întreba pe Alice câți ani are.
În ultima noapte, în timp ce se plimbau pe bulevardul principal din Quebec, Jake își puse brațul pe după umerii lui Alice, gest pe care nu îl mai făcuse niciodată.
- Hai să ne întoarcem aici la anul, sugeră Alice. Aici e mai bine ca-n Franța.
- Nu vrei să vizitezi alte orașe? N-ai fost la New York, nu?
- Bleah. Nu, mulțumesc, zise Alice, gândindu-se la Gina și la eventualitatea de a se întâlni cu ea însoțită de Jake.
Încă nu-și putea scoate din cap imaginea lui Jake și felul în care o privire pe Gina pe plajă.
Pe perioada iernii, Alice își luă o slujbă cu jumătate de normă la o farmacie din centrul Kennewickului. Jake deschisese subiectul, întrebând-o pe Alice dacă nu se plictisește mergând doar la cursuri și petrecând tot timpul acasă.
- Nu, nu chiar, zise ea.
- Nu te deranjează să petreci atât de puțin timp cu alți oameni?
Alice se încruntă și se gândi la asta.
- Petrec timp cu profesorii și vorbesc cu alți studenți, dar știi că prefer să fiu aici cu tine.
- Știu, eu doar... lăsă fraza neterminată.
- Totul e în regulă?
- Totul e minunat. Voiam doar să mă asigur că totul e minunat și pentru tine. Voiam doar să mă asigur că nu ai sentimentul că ratezi alte lucruri pe care le fac fetele de vârsta ta. Cum ar fi să meargă la petreceri. Și să aibă slujbe.
- Cu siguranță nu tânjesc după petreceri. Asta-i clar. Nu prea m-am gândit să mă angajez. Crezi c-ar trebui să-mi găsesc o slujbă?
- Cred c-ar trebui să faci ce vrei. Nu trebuie să faci nimic, evident, dar mi-a trecut prin cap. La farmacia Blethen se fac angajări.
Trimisese CV-ul pentru slujbă și fusese angajată după interviu de către un manager nu cu mult mai mare decât ea, un bâlbâit slăbănog pe nume Jeff.
Crezuse că va detesta acea slujbă, mai ales după ce Jeff o avertizase că prioritatea ei de căpătâi era să-i trateze pe clienți cu respect, dar până la urmă ajunse să își îndrăgească munca, inclusiv sarcinile mărunte, cum ar fi să reaprovizioneze rafturile, să se asigure că totul era aranjat la linie și fără cusur în dulăpioare. Partea aceasta a slujbei îi plăcea de fapt mai mult decât să stea la casă, dar nici asta nu o deranja. Partea ei preferată era să scoată banii din casă la sfârșitul turei, să îi socotească și să confrunte rezultatul cu chitanțele, asigurându-se că se identificau.
Nu o deranja să interacționeze cu clienții, dar nu-i plăcea când oamenii o recunoșteau din liceu, fie foști colegi de clasă sau foști profesori. O întrebau întotdeauna despre noile ei preocupări și ea le zicea că ia cursuri la CCM, iar uneori, nu prea des, o întrebau unde locuiește, iar ea le răspundea simplu că rămăsese acasă.
De câteva ori, observă cum oamenii se schimbau la față când își aminteau că mama ei murise. Roșeau sau își fereau privirea, încurcați. Era stânjenitor, dar nu dura mult, și de cele mai multe ori nu mai dădeau ochii cu ea a doua oară.
Nu era cazul și cu doamna Bergeron, mama Ginei, care venea frecvent și o căuta întotdeauna pe Alice, întrebând-o ce mai face și povestindu-i verzi și uscate despre Gina, de parcă cele două fete rămăseseră cele mai bune prietene.
- A fost nevoită să abandoneze studiile la NYU, pentru că pur și simplu nu mai putea face față și cu programul cursurilor, și cu cel de modeling. Soțul meu e de părere că ar fi trebuit să renunțe la o parte din munca de mode, dar eu am zis: Ei bine, oricând poate să-și continue cursurile, dar model n-o să poată fi pentru totdeauna. Adică bate fierul cât e cald, nu?
Felul precipitat în care vorbea, trăgând adânc aer în piept la sfârșitul fiecărei fraze, îi amintea mult de Gina.
Odată, când Alice lucra pe culoarul cu deodorante și articole de igienă corporală, doamna Bergedon, vădit încântată, o abordă ținând în mână ultimul număr al revistei Cosmopolitan.
- N-o să-ți vină să crezi, Alice, zise ea.
Deschise revista la o reclamă la Jordache și apăru Gina, în pantaloni scurți cu talie înaltă și șosete lungi, alături de alte două fete, într-un spațiu ce părea o cantină de liceu. Reclama viza o nouă colecție de șosete croșetate, iar doamna Bergeron adăugă:
- A mai făcut o ședință foto și pentru blugi, dar nu știe încă dacă o să fie folosite pozele alea. Îți vine să crezi?
Lui Alice îi venea să creadă (dintotdeauna știuse că Gina va ajunge vedetă), dar clătină din cap către doamna Bergedon și exclamă:
- Uimitor!
- Știu. Cred c-o să trebuiască să cumpăr absolut toate numerele.
Mama Ginei cumpără până la urmă majoritatea numerelor revistei, nu chiar pe toate, și Alice luă unul acasă, citind mai întâi revista din scoarță în scoarță, în timp ce Jake se uita la un meci de hochei, apoi, mai târziu, decupând reclama și ascunzând-o în biroul din fostul ei dormitor.
Se tot întreba dacă Gina era fericită și dacă avea un iubit drăguț, acum că era model. Era posibil, dar se îndoia. Gina arăta foarte slabă în reclamă și Alice se întrebă ce fel de pastile lua.
În decursul următorului an, Gina evoluă de la reclama la șosete, alături de alte două modele, la o apariție într-o campanie promoțională la blugi, de una singură, purtând pantaloni strânși pe corp și cămașă de mătase descheiată.
Doamna Bergeron o informă la Alice că Gina începuse să primească oferte de participare la prezentări pe podium și de apariții pe copertele veristelor, fiind cunoscută sub pseudonimul profesional „Bijou”.
- Ar trebui să-i faci o vizită, Alice, sugeră femeia. I-ar plăcea mult.
- Sunt destul de ocupată aici, răspunse Alice.
- Sunt sigură că te-ar lăsa să-ți iei câteva zile libere de la muncă, iar pe tatăl tău vitreg... nu l-ar deranja dacă ai petrece un timp la New York, nu?
De fiecare dată când doamna Bergeron pomenea de Jake (întotdeauna folosea sintagma „tatăl tău vitreg”), Alice percepea disprețul din vocea ei. Era evident că Gina îi spusese mamei sale că Alice întreținea relații sexuale cu Jake și că doamna Bergeron dezaproba acest lucru.
- Mai e și școala, zise Alice.
- Vara nu ai cursuri. Uite, dacă-i vorba de bani, aș fi bucuroasă să-ți cumpăr biletul de tren ca să te poți duce. Ca să fiu sinceră, mi-ai face o favoare mie și lui Don doar dacă te duci să vezi ce face. I-ar prinde bine o prietenă de acasă, sunt sigură.
- O să mă gândesc la asta, erau cuvintele cu care Alice încheia întotdeauna conversația.
De fapt, rugămințile doamnei Bergeron de a-i vizita fiica în New York o făceau pe Alice să se simtă bine. Era clar că era ceva în neregulă, că viața de model nu însemna doar restaurante elegante, bărbați chipeși și petreceri sclipitoare în New York. Oare Gina se afunda în probleme?
Alice începu să-și imagineze că o vizitează, găsind-o dependentă de droguri și abuzată în vreun apartament mizer de la ultimul etaj al unei clădiri din centru. Și-o imagina într-o stare jalnică, cu urme de ace pe bațe, plângând întruna. Acesta era unul dintre scenariile preferate pe care Alice le rula în minte atât de des, încât începu să se gândească serios la ideea de a o vizita pe Gina în New York, pentru ca totul să se petreacă aievea.
Nu se duse până la urmă, dar în toamnă, înainte de începerea penultimului an de colegiu, doamna Bergeron veni în farmacie să o anunțe pe Alice că Gina urma să vină acasă pentru câteva săptămâni, că era pur și simplu extenuată de atâta muncă și avea nevoie de o pauză.
- O să treci pe la noi într-o seară, nu, Alice?
- O să mă gândesc la asta, zise ea.
- Bine, zise doamna Bergeron. Dar o să te cicălesc în continuare cu întrebările, fie că-ți convine sau nu.
Agită amenințător un deget spre Alice, afișând un zâmbet care îi dezgolea dinții, moștenire de familie.
Într-adevăr, o cicăli în continuare cu întrebările și, într-un final, într-o vineri seară de la sfârșitul lui septembrie, Alice se dădu bătută, atunci când doamna Bergeron își făcu apariția împreună cu Gina la farmacie și o implorară să vină la cină în acea seară.
- Ai alte planuri? întrebă Gina. Dacă ai alte planuri, atunci...
Alice avea planuri, dar doar cu Jake.
Era o vineri seară, ceea ce însemna că el se întorcea acasă cu flori și o sticlă de vin bun. Uneori, se oprea la noul magazin de casete video care se deschisese pe strada York și alegea un film. Dar, chiar și așa, probabil că nu l-ar deranja dacă Alice se ducea la cină la familia Bergeron. Ei bine, poate l-ar deranja un pic, dar și-ar menține o atitudine stoică.
Alice voia să dea curs invitației doar ca să scape de gura doamnei Bergeron. Dacă nu se ducea în seara aceea, probabil că insistențele femeii ar fi continuat.
- Bine, vin în seara asta, acceptă ea.
- Iuhuu! exclamară într-un glas Gina și mama ei.
- Doamne, mâncăm burgeri în seara asta, dar măcar sunt făcuți în casă, preciză doamna Bergeron.
- Preferații mei, zise Gina, lungind vocalele.
În noaptea aceea, Jake se întoarse de la bancă cu o sticlă mare de Zinfandel alb, dar fără flori și fără film. Părea obosit, iar când Alice îi spuse că avea în plan să ia cina acasă la familia Bergeron, se srâmbă, dar nu se împotrivi.
Chiar înainte să plece, îi spuse totuși:
- Nu le vei spune nimic, nu? Despre noi?
- N-o să le zic nimic, doar nu crezi că... Adică, au trecut 2 ani și sunt femeie matură de-acum.
- Crede-mă, Alice, n-o să înțeleagă. Ei cred că eu profit de tine. Trăim în America. Poporul ăsta a fost fondat de puritani. În alte țări ar înțelege perfect relația dintre noi, dar nu aici.
- N-o să le spun nimic. N-aș fi făcut-o oricum. Nu-i treaba lor.
Alice traversă orașul în mașina lui Jake, ascultând caseta pe care acesta o lăsase în casetofon. Era „Genesis”, Phil Collins cântând cuvântul „Mama” iar și iar. Se plictisi de ea și derulă înainte până la melodia „That`s All”. După ce trase pe aleea familiei Bergeron, ascultă cântecul până la capăt.
Peste casa familiei Bergeron, cerul era pictat în nuanțe întunecate de albastru; parterul clădirii era din cărămidă, iar etajul vopsit galben, cu jaluzele negre. Curtea din față era de un maro uniform după seceta din vară, presărată cu un covor de ace de pin portocalii.
Când melodia se termină, Alice se întrebă dacă seara aceea marca începutul căderii de pe piedestal a Ginei. Ce zisese mama ei, că era extenuată? Alice opri motorul.
Gina nu părea extenuată în timpul cinei. Ba, dimpotrivă, părea ușor hiperactivă, întrerupând constant pe oricine, ca să își dea cu părerea, plimbând mâncarea prin farfurie, tăindu-și burgerul în bucățele cu furculița și cuțitul, motiv pentru care fu ironizată de ceilalți membri ai familiei.
- Vrei cumva bețe chinezești, G? întrebă tatăl ei. Mănâncă sushi acum, îi zise lui Alice.
- Toată lumea mănâncă sushi, tată, zise Gina.
- Nu și în Maine. Aici gătim pește.
- Bate palma, zise sora cea mică a Ginei și își lovi palma cu cea a domnului Bergeron.
Alice fu mai mult tăcută în timpul mesei, cu excepția ocaziilor când i se puneau întrebări directe, fie despre slujba ei la farmacie, fie despre cursurile pe care le urma la CCM. Nu o întrebă nimeni despre Jake, cel puțin în timpul mesei.
Se simți ciudat pe tot parcursul cinei, nu neapărat stânjenită, ci ca un străin aruncat în sânul unei familii tipic americane, unde se făceau tot felul de glume personale. Era o atmosferă diferită, mult mai gălăgioasă decât era ea obișnuită cu Jake, când erau doar ei doi și totul era perfect și civilizat.
O părticică din ea era geloasă, doar pentru că era foarte relaxant să nu fii tot timpul în centrul atenției, iar ochii celuilalt să nu fie ațintiți în permanență asupra ta; apoi Alice se uită la Gina, la felul în care ochii ei fugeau de la un membru al familiei la altul, urmărind-o cum se trage cu degetele de lobul urechii până îl înroși, și gândi: „Nu, viața de familie e haotică și imprevizibilă. Cine și-ar dori asta?”
După cină, când fetele cele mici primiră sarcina să strângă masa, Alice o surprinse pe Gina aruncându-i mamei sale o privire rapidă și apoi zicând cu precauție:
- Regulă nouă: femeile mature sunt scutite de curățenie.
- Regulă nouă? zise domnul Bergeron.
Gina se ridicase în picioare.
- Alice, hai să ieșim afară o clipă.
- Trebuie să-și ia doza, zise sora mai mică a Ginei, mimând că trage un fum din țigară.
- Vin și eu, zise doamna Bergeron, în timp ce Alice se ridica de la masă, subit temătoare.
Era o vreme plăcută pentru luna septembrie; cerul întunecat era plin de stele.
Gina își aprinse o țigară chiar înainte să se trântească ușa de plasă, apoi se așeză pe unul dintre scaunele de pe terasă. Îi oferi pachetul lui Alice, care refuză.
- Fată deșteaptă, zise doamna Bergeron, sprijinindu-se de masa de exterior.
Alice se așeză lângă Gina chiar pe muchia unui scaun. Își exprimă aprecierile pentru cină și apoi întrebă imediat despre fratele cel mare al Ginei, Howie, care lipsise în seara aceea. Doamna Bergeron răspunse că Howie umbra cu rucsacul în spate prin Europa și avea îndoieli că se va mai întoarce vreodată.
În timp ce vorbea, Alice simțea privirea Ginei asupra ei. Se întoarse spre ea exact când fata își stingea mucul de țigară de talpa sandalei.
- Ar trebui să... începu Alice, dar Gina o întrerupse.
- Alice, vreau să vorbim despre Jake.
- Și eu la fel, zise doamna Bergeron.
- Bine, zise Alice.
Simțea cum îi urcă sângele în obraji, încălzindu-i fața.
- Amândouă considerăm că este un pic ciudat faptul că încă locuiești cu el, zise Gina, scoțând încă o țigară din pachetul ei Parliament. Știu că e tatăl tău vitreg, dar nu a avut o relație foarte lungă cu mama ta. Tu ai locuit cu el mai mult timp decât a locuit el cu mama ta.
- Unde altundeva să mă duc? zise Alice, furia făcându-i pieptul să se încordeze, având senzația că scuipase cuvintele. Nu am familie. El îmi plătește cursurile, Gina.
- Nu te judecăm, draga mea, zise doamna Bergeron. Ne facem griji că Jake profită de tine, iar dacă e așa, vrem să știi că ai opțiuni.
- Ce vreți să spuneți?
- Ți-o aduci aminte pe Maddy, nu? vorbi Gina. A zis că te-a văzut la un restaurant în Portland cu Jake și că vă comportați ca un cuplu.
- Cum adică ne comportam ca un cuplu?
- Nu asta contează, interveni doamna Bergeron. Ceea ce vrem să știm este dacă tu te simți confortabil în situația în care te afli, oricare-ar fi aceea. Atâta tot. Dacă ne spui că tu și Jake sunteți fericiți împreună, vreau să zic, cine suntem noi să...
- Mie nu-mi pasă dacă sunteți fericiți împreună, zise Gina, ridicând tonul. E dezgustător, Alice! Ești o fată tânără și frumoasă și îl lași pe libidinosul ăla nenorocit să facă ce vrea cu tine.
- Gina... zise doamna Bergeron.
Alice se ridică. Simțea cum lacrimile îi înțepau ochii și chiar nu voia să plângă. Scană rapid curtea din spate împrejmuită de gard, ca o pisică atunci când caută o ieșire, apoi se îndreptă spre poarta cu zăvor ce dădea spre aleea din față.
Gina fugi după ea.
- Scuze, Alice, întoarce-te. Vrem doar să vorbim cu tine.
Alice nu se opri, neavând încredere în vocea ei. Când ajunse la poartă, Gina o apucă de umăr. Fără să gândească, Alice se roti pe loc și apucă mâna Ginei, trăgând-o spre gura ei și mușcând-o pe Gina la baza degetului mare. Gina țipă și își trase mâna cu o smucitură. Preț de o clipă, amândouă rămaseră acolo, Gina ținându-se de mână, Alice, încremenită, șocată de propria pornire violentă.
Doamna Bergeron sărise ca arsă când o auzise pe Gina țipând, iar acum venea spre ele, zicând:
- Ce e? Ce s-a-ntâmplat?
Alice se împinse în poartă și fugi spre mașină. Putea simți gustul sângelui Ginei în gură.
Când ajunge înapoi acasă, Jake era încă treaz, cu privirea sticloasă, uitându-se la televizor, cu un păhărel de coniac pe genunchi.
- Cum a fost? întrebă el.
- Bine, zise Alice.
- Ce-au avut la masă?
- Burgeri, zise ea, iar Jake zâmbi. A fost cam multă gălăgie, sinceră să fiu, toți vorbeau unii peste alții. Mi s-a făcut dor să fiu aici.
- Ei bine, ești aici acum, zise Jake ajustând fotoliul ca să se poată ridica mai confortabil, aproape vărsându-și băutura. Hai să ne băgăm în pat.
Alice urcă scările, încântată că își controlase emoțiile în fața lui Jake.
Pe drum, înapoi spre casă, se consolase cu ideea că nu o mușcase prea rău pe Gina, că dinții ei abia dacă îi străpunseră pielea și că oricum fusese vina ei. Apoi își spuse că toată conversația din curtea din spate nu se întâmplase niciodată și că avusese parte, pur și simplu, de o seară enervantă. Se spălă pe dinți, apoi se schimbă în pantalonii de pijama și într-un tricou jerpelit.
Sub așternuturi, își calmă cu grijă corpul, închise ochii și începu să se relaxeze.
„Fusese o cină plăcută la familia Ginei acasă. Nimic mai mult.”
Dar cuvintele pe care încerca să le șteargă din memori îi tot reveneau. Gina numindu-l pe Jake „libidinosul ăla nenorocit”. Tonul condescendent al doamnei Bergeron, vorbindu-i lui Alice de parcă ar fi fost vreo fetișcană. Apoi își aminti senzația pe care o avusese când o mușcase pe Gina de deget. Corpul ei era atât de încordat, că o luă tremuratul.
În timp ce Jake își alica, în baie, crema de față, Alice ieși de sub așternuri și se dădu jos din pat.
- Vrei ceva de jos? îl întrebă pe Jake, iar el clătină din cap.
În bucătărie, își pregăti un White Russian, cu multă vodcă, și își propuse că-l bea încet, ca să nu ajungă ca maică-sa. Bău jumătate cu înghițituri mici și scurte și începu să se simtă mai bine. Normal că o vor critica. Nu știau ce fel de relație are ea cu Jake. Sau poate că știau și doar erau geloase. Mai degrabă asta avea sens.
În timp ce își pregătea cea de-a doua băutură, auzi un ciocănit vag și crezu, pentru o clipă, că e Jake care coboară treptele. Ieși din camera de zi. Se auzi iar ciocănitul și își dădu seama că bate cineva la ușă. Se duse și se uită pe vizor.
În timp ce își pregătea cea de-a doua băutură, auzi un ciocănit vag și crezu, pentru o clipă, că e Jake care coboară treptele. Ieși din camera de zi. Se auzi iar ciocănitul și își dădu seama că bate cineva la ușă. Se duse și se uită pe vizor.
Era Gina.
14
ACUM
A doua zi, de fiecare dată când suna clopoțelul de la intrarea în magazin, Harry spera să fie Grace, care se întorcea să afle mai multe despre posibila slujbă.
Dar, de fiecare dată când suna clopoțelul de la intrare, era fie un client (de obicei, venit să își prezinte condoleanțele, nu să cumpere o carte), fie Alice, care se opri o dată, la prânz, ca să aducă sendvișuri cu pui, și din nou după-amiază, pentru că ieșise după niște cumpărături și voia să verifice dacă Harry și John nu au nevoie ce ceva.
Cna acasă în seara precedentă fusese mai puțin intimă și mai puțin incomodă decât cu o seară în urmă, dar asta doar pentru că Harry îi spusese că nu se simte bine, refuzase orice fel de alcool și mâncase în timp record. Își petrecuse seara în camera lui, terminând romanul lui Ed McBain și începând altul, dar mai ales gândindu-se la tatăl lui și la ce s-ar fi putut întâmpla pe potecă în acea după-amiază.
Se gândi și la Alice, trecându-i prin minte imagini erotice. Își tot amintea cum arăta în vara aceea când abia se căsătorise cu tatăl lui, sutienul verde de baie și pantalonii scurți de blugi, atât de scurți, că i se vedea jumătate din fese. Patru ani de facultate nu-i șterseseră din minte imaginea aceea.
La 4 și jumătate, când devenise clar că Grace nu va mai trece din nou pe la magazin, își scoase telefonul și tastă numărul, salvându-l la contacte. În loc să o sune, îi scrise un mesaj.
„Sunt Harry de la librărie. Vrei să bem ceva diseară?”
Apăsă tasta „Trimite”, întrebându-se neliniștit dacă astfel nu cumva îi dădea speranțe deșarte cu privire la angajare.
Lew sări în poală la Harry, făcându-l să tresară. Pisoiul nu obișnuia să facă asta decât dacă era ignorat o vreme, după care găsea prilejul de a-ți sări în brațe când nu erai atent. Cu o mână, Harry îi mângâie blana încâlcită, iar cu cealaltă îi scrise un alt mesaj lui Grace.
„Nu e de lucru aici, cel puțin nu încă. Voiam doar să bem ceva.”
Clătină rapid din cap, dezaprobând cele două mesaje stupide.
- Ești bine, prietene? întrebă John.
Lew se tolăni în poală la Harry și se puse pe tors.
- Ah, scuze. Mă uitam prin telefon.
Chiar în acel moment îi vibră telefonul pentru că primi răspuns de la Grace.
„Sigur, când?”
Căzură de acord să se întâlnească la Village Inn într-o oră.
Harry plecă mai devreme de la librărie, gândindu-se să se ducă acasă, să-și schimbe tricoul negru cu o ținută mai adecvată pentru o întâlnire, dar apoi decise că ar fi mai bine să-și petreacă timpul așteptând-o pe Grace la bar.
Village Inn era o clădire imensă, colonială, restaurată și transformată într-un mic hotel. Harry mai fusese acolo de câteva ori, ca să ia cina cu tatăl lui, sau cu tatăl lui și cu Alice. Văzuse barul, dar nu intrase.
Nu era nimeni când ajunse Harry, nici măcar barmanul. Se așeză pe un scaun. Tejgheaua din stejar a barului, lăcuită, strălucea, iar lumina palidă cădea pe sticlele scumpe expuse în spatele barului. Harry era obișnuit cu baruri ieftine de studenți modest decorate. În timp ce încerca să se decidă ce să comande, se ivi barmanița.
Era un zdrahon de femeie cu tatuaje pe ambele brațe. Avea părul oxigenat și purta niște ochelari cu ramă groasă. Tresări când îl văzu pe Harry.
- De unde-ai apărut, drăguță? zise ea, iar Harry întrebă dacă barul e deschis.
- E deschis. Cu ce să te servesc? Îmi arăți, te rog, buletinul?
Harry scoase permisul de conducere, i-l arătă barmaniței și își comandă un boubon cu bere de ghimbir. Barmanița îi prepară băutura într-un pahar de whisky, decorându-l cu o felie subțire de lămâie, apoi își îndreptă atenția spre mobilul ei, care era conectat la boxe, alegând o melodie, o voce gravă de bărbat acoperind tobele, basul și saxofonul.
Harry se uită la propriul telefon în timp ce femeia își făcea de lucru prin bar, mutând sticle sau tăind fructe. Mai era jumătate de oră până când trebuia să apară Grace. Harry își propuse să-și bea cocktailul pe îndelete. Era nerăbdător să o vadă pe Grace, întrebându-se ce impresie îi făcuse invitația lui. Nici el nu știa ce să creadă. Îi dăduse intâlnire, sau încerca să afle ce legătură ar fi putut avea cu tatăl lui? Probabil că din ambele motive, deși era mai simplu să își închipuie că se află într-o isiune de aflare a unor informații.
Harry mai avusese două relații importante în timpul facultății.
Prima fusese cu Florence Lee, o fată pe care o cunoscuse în prima săptămână la Mather, pe când lucrau amândoi ca voluntari la cinematograful administrat de studenți. În prima lor noapte împreună stătuseră treji până la răsărit, vorbind despre noul curent francez și despre romanele lui Vonnegut. De fapt, mai mult vorbise ea, dar era ca și cum ar fi exprimat gândurile amândurora cu voce tare. Următoarea noapte stătuseră treji până la răsărit și făcuseră sex. Cele două nopți fură suficiente pentru a-l convinge pe Harry că Florence Lee era mare iubire a vieții lui. Fuseseră nedespărțiți în primăvara următoare, când Harry încă descoperise că încă și-o mai trăgea cu iubitul ei din liceu, din Long Island. Fusese de neconsolat și se gândea foarte serios să plece de la Mather. Paul Roman, pretinzând că nu o plăcuse niciodată pe Florence, îl scosese în cele din urmă din starea aceea.
Apoi Harry începuse să-și petreacă timpul cu prietena lui Paul, Kim, atât de diferită de Florence, cerebrală, depresivă, extrem de atrăgătoare. Era studentă la teatru, sarcastică din cale-afară, purta rochii retro și fuma American Spirits. Au rămas apropiați pe tot parcursul anului al doilea, Harry o ajutase pe Kim să treacă peste decepția propriei relații complicate, marcată de abuz emoțional, cu un alt student la teatru, pe nume Anoine. Când Kim reuși să se descotorosească într-un final de Antoine, la începutul penultimului an, Harry și Kim începuseră să se dedea la tot felul de jocuri sexuale, la început în glumă.
Căzură de acord să nu mai spună nimănui și s-o ia încet, ținând cont de faptul că fiecare era afectat de relația sexuală anterioară.
- Cât de încet? întrebă Harry, în prima dimineață după ce Kim petrecuse noaptea cu el în pat.
- Când o să ningă, o facem. Cum sună asta?
Harry ridică jaluzelele de la fereastra camerei de cămin și privi cerul albastru. Era abia la începutul lui noiembrie, iar majoritatea copacilor își păstraseră încă frunzele multicolore.
- Primă zăpadă, serios?
- Sigur. Sună perfect.
Fata își prindea sutienul la spate și zâmbea larg.
- Promiți?
- Promit.
Până la mijlocul lui decembrie nu dăduse nici măcar o fulguială, iar meteorologii prognozau un Crăciun fără zăpadă. Toamna blândă se transformase într-o glumă constantă între Harry și Kim, vremea conspirând împotriva lor.
În ultima noapte din semestrul de toamnă, Harry mai avea un singur referat de scris, 5 pagini despre Reforma protestantă. Tocmai termina, când primi un mesaj de la Kim.
Gata?
Aproape.
Hai încoa` când termini.
După ce mai citi o dată lucrarea, trimițând-o apoi pe email profesorului său, Harry își puse fularul la gât și traversă campusul până la camera de o persoană a lui Kim din Hubbard Hall. Era frig, iar cerul, împânzit de stele. Se uită la ceas înainte să bată la ușa ei - era trecut de miezul nopții - dar știa că o va găsi trează. Fata deschise ușa; ochii îi străluceau și era agitată.
Harry intră în camera plină de fulgi de nea decupați (trebuie să fi fost sute), lipiți pe pereți, pe tavan, până și pe podea erau împrăștiați.
- Ta-da, îl întâmpină cu un glas tremurând, iar Harry știu în clipa aceea că așteptarea fusese o greșeală.
O simțea în stomac și afișă un zâmbet care spera să pară autentic.
Kim îl aruncă pe pat (care era de asemenea acoperit cu fulgi de nea) și îi ceru să facă dragoste cu ea, dar el simți cum toată dorința îi părăsește corpul. Chit că din cauza falsității momentului sau a faptului că nu nutrise niciodată sentimente intense pentru Kim, știa că nu va merge. Totuși, încercă, iar la răsărit, când era clar că nu se întâmpla nimic, se prefăcu adormit, ascultând-o pe Kim plângând încetișor în perna de lângă el.
Următorul semestru, Harry și Kim conveniră să fie doar prieteni. Fu stânjenitor o vreme, dar până la urmă lucrurile reveniră la normal.
Harry își spunea că, de fapt, relația lor ratată fusese consecința unei nepotrivi, dar, în sinea lui, era îngrijorat de asta. Era atras sexual doar de fate care nu îl doreau sau de femeile pe care nu le putea avea niciodată, precum mama lui vitregă?
Spre sfârșitul ultimului an, Harry și Kim începuseră să se mai hârjonească din când în când și, într-o noapte, Kim, mai beată decât o văzuse vreodată, îi declară că el era singurul băiat pe care îl iubise vreodată. Harry rămase tăcut. În ziua următoare, Kim pretindea că nu mai știa nimic din noaptea trecută, dar Harry nu era atât de convins. Dar acum nu mai conta. Ea era în programul „Predă pentru America” în Baton Rouge, iar Harry era în Maine.
- Încă unul? întrebă barmanița.
- Ăă, sigur, zise Harry, verificând ora la ceasul de mână.
Era exact ora stabilită de Grace. Se întoarse și o văzu îndreptându-se spre bar, într-o rochie albastru-închis, lungă până deasupra genunchilor.
- Elegant, zise ea, uitându-se în jur în timp ce se așeza pe scaunul de lângă Harry.
Barmanița îi puse lui băutura în față și o întrebă pe Grace ce dorește. Ea se uită la oferta restrânsă de beri la draft și comandă un Shock Top.
- Ai avut noroc cu slujba?
- Nu încă. Oricum, nu mă grăbesc. Cum e la librărie?
Oarecum din cauza emoțiilor, Harry se pomeni că îi povestește lui Grace nu numai despre munca lui la magazin, ci și despre temerile lui privind viitorul afacerii. Și al lui.
- Nu vrei să preiei afacerea? întrebă Grace.
- Nu chiar. Chiar de-aș fi vrut, aș fi fost mai interesat la lucrez la Ackersonul din New York, cu toate că nu îi mai aparține tatălui meu... nu i-a mai aparținut tatălui meu. Nu mă prea interesează să locuiesc aici, în Maine, cu Alice, pentru tot restul vieții.
- Alice e... mama ta vitregă?
- Da, scuze. E a doua soție a tatei. Mama mea a murit când eram în liceu.
- Și cum e Alice?
Grace își terminase berea și probabil că îi făcuse semn barmaniței, pentru că încă o halbă plină apăruse în fața ei, alături de un mic bol de snackuri.
- E...
Harry căută cuvântul potrivit, zicând într-un final:
- ...bine.
Grace râse.
- Ce vag te exprimi!
- Sincer să fiu, nu o cunosc atât de bine. S-a căsătorit cu tatăl meu pe când eu mă pregăteam să plec la facultate. Eram concentrat îndeosebi pe soarta mea la vremea aceea și nu m-am obosit s-o cunosc mai bine (o imagine cu tânăra soție a tatălui său, în bikini, îi trecu prin minte lui Harry), cel puțin nu îndeaproape. Este de o sinceritate debordantă, ceea ce m-a făcut întotdeauna să mă simt puțin stânjenit în preajma ei. Tatăl meu a fost întotdeauna foarte închistat, nu își exterioriza sentimentele, spre deosebire de mama, care, pe deasupra, mai era și sarcastică, iar asta ajuta mult. Alice nu prea are simțul umorului. Uneori, cred că tatăl meu s-a îndrăgostit de ea pentru că îi aducea aminte de Maine, iar el chiar și-a dorit să se întoarcă aici.
- De ce îi amintea de Maine?
- Nu știu. E o fire directă, deloc complicată sau înclinată spre depresii. E de modă veche. A avut grijă de el în felul în care i-a purtat de grijă mama lui, probabil. Sună groaznic.
- Nu chiar, zise ea, lingându-și niște spumă de pe buza de sus.
- Spune-mi despre tine o provocă Harry, sorbindu-și băutura, surprins să constate că nu mai rămăsese în pahar decât gheață.
- Chiar trebuie? zise Grace, râzând.
- Nu trebuie. Sunt doar curios. Câți ani ai?
- N-ar trebui să întrebi asta, dar nu mă deranjează. Douăzeci și cinci.
- Unde-ai crescut?
- În Michigan, apoi am făcut școala în New York și acum locuiesc aici, în Kennewick, Maine.
- Și visul tău e să lucrezi într-o librărie?
- Adevărul e că, așa cum ți-am mai spus, știu magazinul Ackerson din New York. Locuiam pe aceeași stradă și mergeam tot timpul acolo. Îmi plac cărțile vechi. Știam că mai există un al doilea Ackerson aici, iar ăsta e în parte motivul pentru care am ales Kennewick. Nu ca să lucrez în librărie, deși evident că mi-ar plăcea, ci mai ales pentru că voiam să mă mut pe coastă, în Maine; când am aflat că librăria de pe strada mea are un magazin geamăn în Kennewick, am luat asta ca un semn. De-asta am ales locul ăsta și de-asta am venit la înmormântarea tatălui tău. Mi se pare că nu mă crezi.
- Serios? Nu, continuă.
Dar lui Harry îi venea greu s-o creadă. Părea că repetase această poveste și, în timp ce o spunea, ochii ei se mișcau de colo colo, niciodată rămânând într-un punct.
- Asta-i tot. Asta-i povestea mea.
- De ce-ai plecat din New York?
- De ce crezi?
- Probleme cu băieții?
- Ha. E și ăsta un fel de-a spune, dar da, de-asta am plecat din New York.
Barmanița îl întrebă pe Harry dacă mai vrea de băut. El nu mai mâncase nimic în afară de sendvișul cu pui de la prânz, iar cele două nourbonuri cu bere de ghimbir fuseseră totuși destul de tari. În schimb, comandă o bere, același sortiment comandat de Grace. După ce i-o aduse, cu o felie de portocală pe buza halbei, barmanița luă telecomanda și porni televizorul cu ecran plat, încastrat în bar. Jucătorii echipei Rex Sox alergau pe terenul stadionului Fenway.
- Ești fan baseball? întrebă Grace, intenționând în mod clar să schimbe subiectul.
- Doar la bine, presupun. Când Red Sox ajung în faza eliminatorie, încep să îi dau atenție. Tata era mare fan.
Deodată, Harry își dădu seama că tatăl lui nu va mai urmări vreodată vreun meci al echipei Red Sox, nu va mai citi vreodată vreo statistică, nu se va mai plânge de vreun aruncător.
- Dar tu?
- Nu chiar. Sunt fan fotbal. Fotbal european, vreau să zic. Țin cu Man United.
- Cum vine asta? întrebă Harry.
O ascultă vorbind despre fotbal, despre faptul că practicase acel sport toată viața ei și că începuse să se uite la meciurile din Premiere League când apăruseră difuzate și de posturile americane, cu 10 ani în urmă. Vorbea despre jucători de parcă Harry auzise de ei.
Acum, că nu mai avea nimic de ascuns, îl privea în ochi și timbrul vocii i se schimbase puțin. Se relaxase, iar Harry putea să și-o imagineze la 15 ani, o jucătoare de fotbal bătăioasă și pistruiată, cu părul brunet, lung, evoluând pe un teren din Vestul Mijlociu.
Harry își termină berea și mâncă felia de portocală.
- Ți-e foame? întrebă Grace.
- Da. Probabil ar trebuis ă merg acasă, pentru că sunt sigur că Alice a gătit vreo 3 feluri de mâncare. Cam asta face de când a murit tata.
- Și eu ar trebui să mănânc ceva.
- Te-aș invita, dar...
- Nu, nu. Te rog. Am mâncare acasă. E cazul să plec și eu oricum.
Afară era încă lumină, dar soarele se ascundea după un pțlc de nori negri abătuți dinspre vest. Se auzeau bubuiturile îndepărtate ale tunetelor.
- Te conduc până acasă.
- Nu e nevoie.
- E oarecum în drumul meu.
Urcară panta dinspre sat, oprindu-se în fața imensei case victoriene din cărămidă roșie, în care se afla camera închiriată de Grace. O Mazda RX-7 veche era parcată în față, iar Harry se întrebă dacă era a ei.
- Hai să mai facem asta o dată, sugeră grace, în timp ce câțiva stropi de ploaie începură să cadă pe trotuar.
- Mi-ar face plăcere, zise Harry.
Se întoarse și o luă spre casă, întrebându-se dacă va ajunge înăuntru înainte să înceapă serios să plouă, când auzii pașii lui Grace urmărindu-l.
- Așteaptă, zise ea, iar el se întoarse.
Pentru un scurt moment,Harry crezu că va continua să vină și îl va săruta, dar ea se opri, suflând greu, și zise:
- De fapt, îl cunoșteam un pic pe tatăl tău din New York. De la Ackerson.
- Ah, zise Harry.
- Mă simțeam prost că te-am mințit în legătură cu asta.
- De ce-ai făcut-o?
- Nu știu. Nu voiam să crezi... Nu ne cunoșteam așa de bine.
- E-n regulă.
- Noapte bună din npu, zise ea, mergând cu spatele și zâmbind, dând ușor din cap, gest ce părea să spună că se simțea mai bine acum, că mărturisise adevărul.
Dar nu spusese adevărul, cel puțin nu tot adevărul. Harry era convins de asta.
15
ATUNCI
Stăteau pe plajă împreună, sus, lângă zis, fiecare pe câte una dintre pietrele plate îngrămădite în jurul marcajului de flux.
Gina avusese intenția să intre în casă, dar Alice apucase să iasă, trăgând-o după ea și propunându-i să stea de vorbă pe plajă. Era clar că Gina era fie beată, fie sub influența vreunui drog. Ochii îi erau injectați și tulburi, iar cuvintele i se împleticeau în gură. Alice o ținu de braț în timp ce merseră spre apă.
- Îmi pare rău, Al, zise Gina, dar trebuia să zic ceva, pentru că dacă n-aș fi făcut-o, aș fi gândit același lucru în continuare, dar acum relașia noastră e distrusă, și tu ești singura mea prietenă din Kennewick, singura prietenă adevărată, și acum mă urăști.
- Nu te urăsc, zise Alice.
- Nu știi cum e în New York. Eu, ce să zic, nu am încredere în nimeni. Toată lumea îmi spune că sunt frumoasă și toată lumea mă asigură că sunt o mare vedetă, dar nu sunt, Al. Margery, o știi pe Margery?
Alice n-o știa, dar încuviință din cap. Gina începu să vorbească, iar Alice o lăsă. Îi spuse o poveste lungă, dezlânată, despre managerul ei, Margery, și despre faptul că Margery era singura în care credea că se poate bizui, dar se dovedise că nu poate avea încredere în nimeni.
În timp ce vorbea, Alice se uită la locul în care o mușcase pe Gina de mână. Rana era bandajată și, chiar și în lumina palidă a lunii. Alice putea vedea petele negre îl locurile unde țâșnise sângele.
„Eu am făcut asta”, gândi ea.
Își aminti senzația pe care o simțise când dinții i se înfipseră în carnea Ginei.
- Dar am încredere în tine, continuă Gina. De-asta nu pot să te pierd, Al. Nu pot să te pierd și nu îmi pasă ce faci cu soțul mamei tale. Nu e treaba mea și n-ar fi trebuit să deschid subiectul vreodată. Adică fă ce vrei, nu?
- Nu facem nimic.
- Hei, înțeleg, Al. E atrăgător. Și eu aș face-o cu el.
Preț de o clipă, cuvintele Ginei îi provocară lui Alice impulsul de a lua prima piatră întâlnită în cale și de a o lovi drept în față. În schimb spuse:
- Hai să facem o baie.
Gina îi roti capul spre întinderea de smoală a oceanului, aproape ca și cum abia atunci și-ar fi dat seama de prezența acestuia.
- Serios? zise ea.
- Sigur, de ce nu?
- O să-nghețăm.
- Ba nu. Ți-e doar frică. O să fie nemaipomenit.
Gina se holbă la apă o clipă, apoi spuse:
- Sigur. Bine.
Zâmbi, aplecându-se spre Alice. Se simți un iz chimic în respirația ei, ca spirtul. Se ridică în picioare.
- Hai să facem o baie. O putem considera una simbolică, un nou început pentru noi două.
Își împinse blugii în jos pe picioarele lungi, dezechilibrându-se pe pietre, apoi își trase puloverul și tricoul peste cap. Alice purta în continuare doar pantalonii de pijama și tricoul, pe care și le scoase, simțindu-se stânjenită și vulnerabilă, dar având dorința de a intra în apă.
Ochii Ginei scanară în fugă corpul gol al lui Alice, care rezistă impulsului de a-și acoperi sânii; aceștia păreau deodată ciudați și cărnoși pe lângă pieptul plat al Ginei și sfârcurile ei mici și negre.
- Nu pot să cred că facem asta, zise Gina. O să înghețăm.
Își scoase bandajul de la mână și îl aruncă în nisip.
- Apa probabil e mai caldă decât aerul acum, zise Alice, pășind de pe pietre pe nisipul ud și tare.
Imediat ce intră în apă până la glezne, își dădu seama că temperatura apei era oarecum egală cu cea a aerului. Era ca și cum ar fi pășit în nimic.
Se retrase, în timp ce Gina zbură pe lângă ea, dând din mâini și țipând, izbindu-se de valuri.
- Fricoaso! țipă ea peste umăr către Alice.
Alice continuă să avanseze în apă. Era o beznă întreruptă de spuma valurilor care se spărgeau. Un val mare veni spre ea, iar Alice se aruncă în el, înotă pe sub apă și apoi ieși lângă Gina.
- Incredibilă senzație! se entuziasmă Gina, lăsându-și capul pe spate ca să își bage părul în apă.
Alice se simți enervată de fapt că împărtășea acel sentiment. Nu mai înotase niciodată goală până atunci, iar apa oceanului ce îi strângea pielea o făcea să se simtă incredibil de vie.
- Hai să vedem cât de departe putem înota în larg, propuse ea.
- Poate-o să fim mâncate de rechini, zise Gina, apoi scoase un râs cherchelit, înghițind niște apă și scuipând-o.
Alice trase adânc aer în piept, umplându-și plămânii, ținându-și picioarele proptite pe fundul dens și nisipos. Luna ieși de după un nor și străluci arginite pe luciul apei.
- Nu, o să fie minunat. Ai încredere în mine.
Alice începu să înoate, împreună cu Gina. Avansa încet, ca să nu o lase pe Gina în urmă. Apa devenea din ce în ce mai rece și mai calmă pe măsură ce înaintau în larg. O auzi pe Gina că respiră greu, scuipând apă când își întorcea capul, la fiecare mișcare de brațe.
- Ești bine? întrebă Alice.
- Da. Un pic obosită.
Gina se întoarse pe spate, respirând greu.
- Dacă mai înotăm puțin, dăm de un banc de nicip.
- Da, hai să-i dăm bătaie, zise Gina, întorcându-se și începând din nou să înoate, plesnind apa cu brațele.
Alice își aminti cum se comporta Gina la antrenamentele de cros, întotdeauna slăbind ritmul dacă Alice rămânea în urmă, dar asigurându-se totodată că ea era cea care termina prima. Și ea începea să gâfâie, dar își simțea brațele puternice, tăind apa, propulsându-se înainte. Se simțea în stare să înoate la nesfârșit. Trecu puțin înaintea Ginei, îndepărtându-se constant de mal; apa era deja mult prea rece.
- Stai, așteaptă! urlă Gina cu voce răgușită, iar Alice se opri, se întoarse și înotă înapoi până la ea.
Luminile de pe țărm păreau îndepărtate, minuscule.
- Cred că am un cârcel, zise Gina cu o undă de panică în glas.
- Odihnește-te nițel, zise Alice.
- Ai dat de bancul ăla de nisip?
- Nu încă, dar mi-l aduc aminte, asta, dacă nu cumva s-a mutat.
Călcând apa, Alice putea simți curenții puternici cum o trag de picioare. Se întreba dacă nu cumva dăduseră de vreun curent care le purta în larg, căci exact așa se simțea.
Chiar fusese un banc de nisip acolo, la distanța aceea de plaja Kennewick, dar își schimbase locul după iarna plină de furtuni din anul în care absolviseră.
- N-ar fi trebuit să înot atât de departe în larg, zise Gina, cu bărbia sub apă, bolborosind cuvintele.
- Nu-ți face griji. Ne odihnim un pic, apoi ne întoarcem.
- Bine.
Alice, ținându-se la suprafață doar forfecând picioarele, spuse:
- Chiar fac sex cu el, să știi. Cu libidinosul ăla nenorocit.
Luna se ascunsese după un nor și era iar întuneric.
Gina luă o gură de aer și spuse:
- Nu-mi pasă.
Cuvintele fetei sunau ca și când abia își mai trăgea sufletul.
- Ba îți pasă, Gina. Vrei să n-omai fac.
- Ba chiar nu, Alice. Cred că am nevoie de ajutor.
- Bine, zise Alice.
Și ea începea să obosească. Începu să înoate craul, dar brațele îi ieșeau greu din apă, așa că trecu la stilul bras. Se simțea trasă de apă, de un curent, departe de țărm. Panica începu să îi strângă pieptul, dar luă o gură de aer și își propuse să înoate paralel cu țărmul o vreme, până scăpa de acel curent.
- Alice, ajutor! țipă Gina, iar Alice se întoarse ca să o vadă fluturând o mână deasupra apei, capul scufundându-i-se în apă și ieșind din nou la suprafață.
Se îneca; scuipa cuvintele odată cu apa.
Alice simți în ea o explozie de putere și începu să înoate spre nord, spre farul de pe faleză, oprindu-se din când în când, până când nu se mai simți tară de curent. Apoi se întoarse spre țărm; plămânii îi ardeau, brațele îi erau slăbite, tremura ca piftia și începu să înoate bras spre mal.
Simțea că înota de o veșnicie, când oceanul începu să se umfle din nou și, deodată, fu împinsă înainte de un val învolburat, zdrelindu-i pieptul și coapsele de malul nisipos. Se târî înainte și se prăbuși; corpul îi tremura și plămânii ei pompau puternic. Când respirația ei își reluă ritmul normal, se ridică în picioare și se deplasă împleticindu-se de-a lungul malului, pe lângă apă, evitând să calce pe nisipul uscat.
Nu voia să lase urme.
Luna ieși de după nori și reuși să găsească cele două grămăjoare de haine, ale Ginei și ale ei, lângă stânci.
Își trase pantalonii de pijama și tricoul peste pielea udă, plină de nisip. Tremura incontrolabil și îi clănțăneau dinții. O mașină trecu pe strada Micmac; se așeză pe vine sub razele farurilor, observând că hainele Ginei fuseseră luminate scurt. Începuse refluxul, dar nisipul era neted și umed până în locul unde avea sandalele. Nu lăsase nicio urmă vizibilă de pas.
În ciuda faptului că îi era foarte frig, Alice se lăsă pe vine și privi oceanul cât de mult timp putu, scrutându-i suprafața atunci când luna ieșea din nori. Știa că Gina se înecase - probabil că se dusese la fund chiar atunci, după ce Alice plecase de lângă ea; dar se uita în continuare, ca să fie sigură Nu mai era nimic, oceanul o înghițise.
Alice urcă treptele de ciment până la stradă, traversă și alergă spre casă. Deschise ușa, fericită că avusese inspirația de a o lăsa descuiată, și păși în liniștea apartamentului; luminile erau încă aprinse în bucătărie și în camera de zi. Le stinse și urcă la etaj. Trecând prin dormitor, putea auzi ritmul sacadat al respirației lui Jake, semn că dormea adânc.
Se dezbrăcă, făcându-și hainele ghem și îndesându-le în fundul coșului de ruge, apoi se băgă sub jetul cald al dușului, lăsând apa să o încălzească, să îi dezmierde mușchii și să spele tot nisipul ce curgea în șerpișori negri de pe corpul ei. Își șamponă părul și îl clăti cu balsam, apoi se spălă bine cu săpunul Irish Spring al lui Jake, de două ori.
Nu mai tremura, iar gustul de apă sărată din gură îi dispăruse, dar ieși de sub duș doar când simți că nu se mai poate ține pe picioare.
Îmbrăcată într-o pijama curată, se strecură ușor sub așternuturi și rămase întinsă pe spate, spunându-și că are niște decizii de luat.
Când poliția va veni să o ia la întrebări, nu se îndoia că vor veni, le va spune că Gina apăruse la ușa ei, dar că ea îi spusese că era prea obosită ca să poarte o discuție și că Gina era foarte beată; poate chiar luase și ceva droguri. Prietena ei îi propusese să facă o baie în ocean, dar Alice o refuzase, așa că fata plecase. Nu puteau să dovedească contrariul, mai ales după ce Alice își spăla pijamaua și mai făcea încă un duș, ca să se asigure că șterge orice urmă. Putea să facă asta în zori, înainte să se trezească Jake.
Cât de curând va veni poliția la ușa ei? Cât de repede își va da cineva seama de dispariția Ginei?
Închise ochii; era din nou în apa rece și adâncă, iar Gina țipa după ajutor, Alice își spuse că nu existase nicio șansă să o salveze, chiar dacă ar fi vrut. Abia se salvase pe sine de flux.
Nu, nu ar fi putut să o salveze pe Gina nici dacă ar fi vrut. Ar fi fost și ea moartă acum, dacă ar fi încercat să o salveze. Gina ar fi tras-o și pe ea sub apă. Alice chiar nu avusese ce să facă.
Satisfăcută de aceste gânduri, Alice se întoarse pe burtă și adormi fericită.
16
ACUM
A doua zi, Harry dormi din nou până târziu, iar, când coborî la parter, găsi un bilet de la Alice prin care îl anunța că ieșise să rezolve niște treburi și că nu avea să se întoarcă până la prânz.
Dintr-odată, lui Harry îi surâse ideea de a petrece puțin timp singur în casă, ca să se mai gândească la ceea ce se întâmplase cu tatăl lui și la ciudata întâlnire cu Grace din seara precedentă. Îl sună pe John la magazin, ca să îl anunțe că nu se simțea prea bine și că s-ar putea să ajungă la lucru după-amiază.
- Nu trebuie să vii deloc, Harry, zise John. Mă descurc singur aici.
- Bine, dar mi-ar plăcea să vin. Dacă o să mă simt mai bine, o să trec pe-acolo, iar dacă nu, presupun că n-o să mă vezi.
- Bine. Ai grijă de tine, băiete.
Mai rămăsese jumătate de ibric de cafea călâie, pe care Harry și-o turnă în cană, adăugă lapte și apoi o încălzi la cuptorul cu microunde. Își luă cafeaua sus, în camera lui, și își deschise laptopul.
Spera să mai afle câte ceva despre Grace; știa că îl mințise cu privire la relația cu tatăl lui. Avuseseră vreo aventură? Dacă da, fusese acesta motivul pentru care venise în Maine din New York? Pentru înmormântare? În cazul ăsta, de ce mai rămăsese în zonă?
Constată că nu îi știa numele de familie, așa încât introduse în câmpul de căutare Google cuvântul „Grace” și alte cuvinte cheie în funcție de informațiile pe care le aflase despre ea cu o seară în urmă: „Ann Arbor, Michigan”, „Universitatea din New York”. Încercă chiar și „Cărțile Rare Ackerson”. Nu primi niciun rezultat, ceea ce îl conduse la concluzia că aflase foarte despre ea.
Decise să sune la magazinul Ackerson și să vadă dacă era Ron Krakowski acolo. Găsi datele de contact pe pagina de internet a librăriei și sună pe numărul de mobil.
- Cărțile rare Ackerson.
Era o voce de femeie.
- Aș putea vorbi cu Ron?
- Stați să verific dacă e aici. Premiteți-mi să întreb cine în caută.
Harry se recomandă, știindcă Rond, care uneori avea fobie să vorbească la telefon, va răspunde la apelul lui.
Trecu jumătate de minut înainte de a se auzi vocea lui Ron:
- Doamne, Harry, zău dacă-mi vine să cred!
- Știu, zise Harry, deodată fericit că aude vocea lui Ron.
Era o prezență agasantă, dar constantă. Harry îl știa de-o viață.
- I-am lăsat mesaj lui Alice, dar nu mi-a răspuns încă. Ești în Maine acum? Ce întrebare, normal că ești acolo. Care-s concluziile? Că a alunecat, a căzut și-a murit, așa, pur și simplu?
- De fapt, nu. Acum au lansat ipoteza că e posibil să fi fost lovit. O lovitură ar fi fost cauza morții.
- Adică l-a omorât cineva? Doamne sfinte! Cum de știu toate astea? Detectivii din Maine, presupun, nu? Au idee cine e autorul?
Harry îi spuse că nu avea deocamdată mai multe informații, dar că poliția îl interogase, interesându-se dacă avea cunoștință de existența unui eventual dușman al tatălui său.
- Le-ai spus că nu, sper. E drept, tatăl tău avea puțini prieteni, dar niciun dușman. Aș fi zis asta la înmormântare, dac-aș fi...
- Nu-ți face griji din pricina asta. Înțeleg. Aveai de făcut o călătorie foarte lungă.
- Da. Pe măsură ce înaintez în vârstă, orice distanță mai lungă de 10 străzi mi se pare foarte mult.
„Ron nu are mai mult de 60 de ani”, gândi Harry, dar nu stărui asupra subiectului.
Mai discutară o vreme despre Alice și despre soarta magazinului din Maine, apoi Harry spuse:
- Am o întrebare ciudată, Ron. Cunoști o tipă pe nume Grace? Nu-i știu numele de familie, dar îl cunoștea pe tata și susține că l-a cunoscut în New York, la maga...
- O irlandeză cu ochi frumoși? Numele ei de familie e McGowan. Știi apartamentul pe Third Street, pe care mi l-a vândut Jim Mills pentru o mie de dolari, în 1978? Îl închiriază de la mine.
- În continuare?
- Din câte știu eu, da. Și-a plătit chiria. E o fată simpatică, ne-a ajutat să scoatem cărțile din pivniță când ne-a lovit Sandy. Chiar îl știa pe taică-tu, pentru că era și el aici atunci.
- Erau apropiați?
- Dacă erau apropiați? Cine? Taică-tu și Grace? Nu cred că în mod deosebit, dar n-am dat prea mare importanță. De ce? Așa zice ea?
- Nu, nu. Doar c-a venit la înmormântare.
- Serios!? Chiar că-i ciudat.
- Crezi că aveau vreo aventură?
Preț de o fracțiune de secundă nu se mai auzi nimic, iar Harry parcă îl și văzu pe Ron cum ridică din umeri.
- Ăă, aș zice că nu, dar ce știu eu? Nu vorbeam cu tatăl tău despre lucruri de genul ăsta.
- Dar crezi că există posibilitatea asta?
- Harry, nu știu. Tatăl tău părea un bărbat fericit, dar venea la New York destul de des. Grace e o fată drăguță, dar nu se compară cu Alice, aș zice.
Harry se întrebă preț de o clipă, dacă Ron o cunoscuse vreodată pe Alice, apoi își aminti de vizita acesteia la New York.
- Mersi, Ron, zise Harry.
- Ai nevoie de bani, Harry?
- Nu, nu, sunt bine. Dar s-ar putea să am nevoie de puțin ajutor ca să descurc treburile pe la magazin.
- Îți stau oricând la dispoziție, bine? Stai să-ți dau și numărul meu de acasă.
După ce îl notă, deloc surprins că Ron nu avea mobil, Harry îl întrebă dacă știa cum se crie numele de familie al lui Grace, apoi îl notă și pe acela.
După ce încheie conversația, căută pe Google „Grace McGowan”. Dădu peste câteva linkuri, dar niciunul nu părea să conțină informații despre cea pe care o căuta.
Mai existau persoane, inclusiv tineri, care nu aveau conturi de profil online. El însuși se număra printre acestea. Și Alice, la fel. Nici tatăl lui nu avea un profil complet, dar se postaseră informații, cu ani în urmă, într-un articol din New York Times, despre vânzarea cărților în era internetului. Îl căută acum, reciti articolul și studie poza tatălui său din cuprinsul acestuia: arăta distins și chipeș, în fața unui dulap plin ochi de cărți.
Închise fereastra, nedorind să se mai uite la poză, dar gândindu-se în continuare la tatăl lui.
Era posibil oare să fi avut o aventură cu o femeie mult mai tânără în New York? Poate că Harry era părtinitor, dar ar fi răspuns negativ la această întrebare dacă mama lui n-ar fi murit. Dar poate că relația lui cu Alice scârțâia sau poate că Grace i se aruncase în brațe, iar el pur și simplu nu fusese în stare să-i reziste.
În cazul în care ar fi avut o aventură, ce s-ar fi întâmplat dacă Alice ar fi aflat asta? Cum ar fi reacționat? L-ar fi urmărit în plimbarea lui de la amiază, așteptând să ajungă într-un loc izolat, și l-ar fi lovit cu ceva?
Părea ridicol, dar cineva îl omorâse. De ce nu Alice? Sau, că tot veni vorba, de ce nu Grace McGowan? Tatăl lui pusese oare capăt relației cu ea, iar tipa îl urmărise până în Maine ca să se răzbune?
Harry se întreba dacă nu cumva putea găsi prin casă niște indicii pentru a afla răspunsuri la aceste întrebări. Dacă Alice l-ar fi suspectat pe Biil de infidelitate, ar fi putut să angajeze un detectiv particular să îl urmărească prin New York. În acest caz, era posibil să existe vreo urmă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu