O minciună perfectă, Peter Swanson

 .................................................

5-6

        Putea trage cu ochiul înăuntru și ascultă cu atenție. Când ajunse la ușă, își apăsă palma pe ea și împinse.

   În gură simțea gustul siropos al cafelei dulci.

   Grace zăcea pe podeaua holului, cu picioarele goale întreptare spre ușă. Își dădu seama că e moartă, dar, oricum, o strigă pe nume, cu voce răgușită.

   Trecu pragul casei. Purta aceleași haine de noaptea trecută. Tricou în dungi și blugi. O mânăîi era azvârlită deasupra capului, cealaltă, pe lângă corp.

   - Grace, zise el mai tare, cu speranță în glas.

   Mai făcu un pas în casă și văzu clar ce i se întâmplase. Partea stângă a craniului îi era spartă și avea părul năclăit de sânge. Mandibula vânătă îi era deplasată din loc.

   Harry simți gust de fiere în gâtlej și închise ochii pentru o clipă. Se trase un pas în spate, simți sângele năvălindu-i în cap și se ținu de tocul ușii.

   Își atinse buzunarul, chiar dacă știa că nu avea telefonul la el. Se uită din nou prin hol, dincolo de corpul lui Grace, și văzu un telefon pe o măsuță înaltă până la nivelul șoldurilor. Fără a-și lua ochii de la telefon, se duse până la el.

   Era un telefon fix vechi, turtit ca o broască râioasă, și aproape că se aștepta să nu aibă ton când ridică receptorul și îl puse la ureche.

PARTEA A DOUA

APA NEAGRĂ

22

ACUM

   Caitlin McGowan reciti e-mailul pentru a cincisprezecea oară.

   Era de la Grace, sora ei, cel mai probabil trimis cu câteva ore înainte să fie ucisă.

   Știu că o să te panichezi, C, dar sunt în Maine. Am venit aici imediat ce am auzit că a murit B, chiar după ce am vorbit cu tine. Am găsit un Airbnb și am venit aici ca să merg la înmormântare. Nu puteam să stau la New York cu mâinile în sân și să pretind că nu s-a întâmplat nimic. Trebuia să văd cu ochii mei.

   Îmi pare rău, știu că nu prea are sens ce zic. O s-o iau de la capăt. Sunt și extenuată, dar și agitată în acelaș timp; abia dacă am mâncat ceva pe ziua de azi. Fiul lui B, Harry, a fost adineauri aici. A venit să-mi spună că există un suspect, că Alice a declarat la poliție că B avea o aventură cu cineva din oraș și că ea îl bănuiește pe soțul acestei femei de uciderea lui B. A INVENTAT TOTUL și asta mă face să cred că Alice chiar a avut de-a face cu moartea lui B. În primul rând, B nu se mai vedea cu altcineva. I-am spus și lui Harry, dar s-a arătat circumspect, și probabil că și tu te gândești la același lucru. Dar NU e adevărat. Alice a inventat povestea pentru a găsi un mod să-l omoare, și acum, că poliția știe că nu a fost un accident, are nevoie de un țap ispășitor.

   Fiul lui este SIMPATIC. E versiunea tânără a lui B, inclusiv în ceea ce privește blocajul emoțional. Când l-am văzut la înmormântare mi s-au înmuiat genunchii, la propriu, dar apoi am observat cum roia Alice în jurul lui și am simțit impulsul să mă năpustesc asupra lor, ca să îl salvez.
   M-am dus la librărie, crezând că aș putea să o găsesc pe Alice și să o văd de aproape, în schimb am dat de el și i-am spus că îmi caut o slujbă. Din câte mi-am dat seama, m-a plăcut, sau poate doar a intuit că mințeam despre motivul pentru care am venit la magazin. Mi-a dat mesaj și m-a invitat să ieșim la un pahar, ca la o întâlnire adevărată. Mi-a povestit totul despre viața lui, iar eu am născocit o poveste despre vizita mea în Maine, ca să scap de toate cele, dar nu m-a crezut (doar mă cunoști, nu știu să mint), așa că a venit în seara asta aici și i-am mărturisit TOTUL. Am constatat după aceea că mă învinovățește pe mine pentru ce i s-a întâmplat tatlui său, că eu am stârnit totul; nu sunt sigură dacă nu cumva eu îmi proiectam propria vină asupra lui.

   Am un sentiment teribil de neliniște. Tocmai am decis să mă duc la poliție de dimineață, ca să mărturisesc TOTUL. Cine știe dacă o să le pese, dacă măcar voi fi isprăvit cu asta. Nu am nimic de ascuns și pe nimeni de protejat.

   Imediat după aceea, îmi iau tălpășița din Maine și uite-așa termin cu ceea ce ar fi trebuit să încep: Pot să vin să stau la tine? Nu pentru totdeauna, doar pentru câteva zile. Mi s-a luat de New York, dar nici aici nu pot să rămân, și chiar nu vreau să mă mut înapoi cu mama, cel puțin nu imediat. Știu că mi-ai spus că pot să vin oricând, totuși, am zis să te întreb. Ajung la Boston mâine.

   Probabil că dormi, dar scrie-mi cum primești asta.

   xoxo G

   Caitlin își închise laptopul. Îi dăduse e-mailul și detectivului Dixon, arătându-i-l pe mobil mai devreme, la secție.

   Acesta îl citise, apoi o întrebase pe Caitlin dacă i l-ar putea trimite.

   - Ce credeți despre asta? îl întrebă ea.

   - Aș fi vrut să fi venit la noi mai repede, zise detectivul și cuvintele îi provocară lui Caitlin o durere de stomac.

   Probabil, asta s-a văzut pe fața ei, căci el adăugă imediat:

   - Dar cine știe dacă ar fi schimbat cu ceva situația? Nu e o dovadă certă. Mulți oameni au aventuri extraconjugale și nu ajung să fie uciși.

   - Dar faptul că Grace a fost ucisă trebuie să însemne că și Bill Ackerson a fost... cazurile au o legătură între ele.

   - Nu există nici măcar un indiciu că Alice știa de existența surorii dumneavoastră.

   - De ce? Pentru că așa susține ea?

   - Pot să vă adresez niște întrebări despre Grace? sugeră detectivul, trăgându-și umerii în față, de parcă avea un junghi în spate.

   Caitlin îi observă cicatricea de deasupra ochiului drept, unde avea un gol în sprânceană.

   - Sigur, acceptă Caitlin și se lăsă pe spate în scaunul de plastic.

   Erau la o masă mică de interogatoriu, în partea din spate a secțtiei, într-o încăpere cu pereți din sticlă. Exista acolo o tablă care fusese complet ștearsă, cu excepția unor cuvinte mâzgălite alandala: nume, celulă, separat. Detectivul o adusese aici ca să îi arate niște fotografii cu fața lui Grace pentru identificare.

   Dis-de-dimineață, Caitlin primise un telefon disperat de la mama ei, care îi spusese că tocmai vorbise cu secția de poliția din Kennewick, iar ofițerii încercau să identifice un cadavru asupra căruia fusese găsit un permis de conducere emis de statul Michigan, pe numele Grace Ellen McGowan. Caitlin se oferi să se ducă până în Maine. În intervalul de o oră și jumătate cât durase drumul până acolo, alternase între un sentiment de mâhnire confuză și speranță disperată că totul era doar o simplă neînțelegere.

   Când detectivul îi puse prima fotografie în față, Caitlin trăi o senzație de ușurare pură. Aceea nu era Grace. Fața pe care i-o arătau era a unei tinere, dar cu obrajii mai plinuți decât ai lui Grace și ochii mai umflați.

   Caitlin clătină din cap.

   - Eu nu... nu cred...

   Detectivul așeză cea de-a doua fotografie lângă prima. Aceasta înfățișa un tatuaj, o scriere de mână pe cutia toracică: „Îți dai seama că plutim prin spațiu?” La fel de repede cum o umpluse valul de ușurare, tot astfel căzu într-o sumbră deznădejde.

   Cailtin se uită din nou la fața respectivă, fotografiată pe un fundal neutru.

   Da, era sora ei geamănă; trăsăturile ei fuseseră reduse la esență: un nas, doi ochi, o gură. Nu recunoscuse acel chip pentru că nu mai avea nimic din trăsăturile lui Grace. Dar tatuajul, acel tatuaj stupid, făcut dintr-un gest impulsiv, un vers dintr-o melodie care îi plăcuse lui Grace în liceu, îi oferea indiciul clar că aceea era într-adevăr sora ei.

   Încuviință din cap spre detectiv, iar acesta scoase o foaie de hârtie, dovada identificării, care trebuia semnată de ea. Se uită fugitiv la hârtie, incapabilă să vorbească, apoi semnă pe linia dedicată.

   Detectivul puse foaia de hârtie într-un dosar maro și îi mulțumi, apoi o întrebă dacă vrea să rămână singură o clipă înainte să continue discuția. Ea încuviință din cap, iar el plecă, închizând ușa în urma lui. Acoperindu-și ochii cu mâna, plânse câteva minute. Plânsese și mai devreme, când primise prin telefon, de la mama ei, veste că Grace era moartă, dar acum era altceva. Văzuse pozele.

   În mod inimaginabil, Grace dispăruse cu adevărat.

   - Era sora dumneavoastră geamănă? întrebă detectivul, după ce se întorsese, după ce ea arătase e-mailul și îl întrebase în mod repetat ce se întâmplase și de ce.

   - Da.

   - Gemene identice?

   - Nu. Biviteline. Dar unii oameni ne credeau identice pentru că semănam. Dar, de fapt, noi semănam doar pentru că eram surori.

   - Semănați și din alte puncte de vedere?

   - La personalitate, vă referiți? Doamne, nu! Deloc. Eu eram cea atentă și grijulie, ea nicidecum. După cum puteți să vă dați seama... din situația de fapt și din e-mail. Ea era destul de impulsivă și nu prea știa ce își dorește. Nu, asta nu e complet adevărat. Era impulsivă, dar știa întotdeauna ce își dorește. Doar că era foarte inconsecventă.

   - Cum l-a dorit și pe Bill Ackerson?

   - Da.

   - Ați fost surprinsă că a venit aici pentru înmormântare?

   - Da și nu. Am aflat abia când am primit e-mailul.

   - L-ați cunoscut?

   - Nu. Doar auzisem despre el. Nu foarte multe, pentru că Grace știa că eram împotrivă. Apoi m-a sunat la sfârșitul săptămânii tecute, să îmi spună că a murit.

   - Ați spus că sora dumneavoastră era impulsivă. Avea vreun istoric de acte de violență, vreo ieșire, vreun diagnostic de boală mintală?

   Caitlin clătină din cap.

   - Cât de intensă credeți că a fost relația lui Grace cu Bill?

   - Era îndrăgostită de el, zise Caitlin.

   Detectivul trase cutia cu șervețele mai aproape de Caitlin. Ea luă unul, constatând că lacrimile îi șiroiau pe obraji.

   - Pot să te mai rețin aici un pic? continuă detectivul.

   - Presupun că da.

   - Vreau să îți mai pun niște întrebări generale despre familia ta și prietenii lui Grace. Poate că totuși cazul nu are nimic de-a face cu Bill Ackerson.

   Caitlin nu se întoarse în camera ei de la Motelul Bruma Mării până târziu, în după-amiaza aceea.

   Se așeză pe cuvertura lucioasă de pe pat și reciti ultimul e-mail de la Grace, apoi ascultă cele 3 mesaje pe care le primise de la mama ei de când își verificase telefonul ultima oară. Știa că trebuie să o sune, să îi confirme ceea ce știau deja, că identificase trupul lui Grace.

   Se îmbărbătă și sună.

   - Caitlin?

   - Ea era, mamă. Era Gracie.

   Amândouă plânseră la telefon și, odată ce Caitlin avu certitudinea că mama ei nu era singură (Patrick era acolo, ca întotdeauna, iar sora mamei, mătușa Nan, urma să treacă pe la ea mai târziu), se simți mai bine și încercă să pună capăt apelului.

   - Mamă, întrebă ea, poți să îl rogi pe Patrick să îl sune pe tata? Eu nu cred că mă simt în stare.

   - Da, desigur. Poate să facă Patrick asta. Ai făcut destule, Caitlin. Ar fi trebuit să fiu și eu acolo cu tine.

   - Nu, chiar nu e nevoie să fii aici. Sunt bine. De fapt, nu sunt bine, dar na...

   - Au mai zis ceva la poliție? Au idee cine e autorul?

   Caitlin îi spuse ce aflase, dar omise faptul că Grace petrecuse aproape o săptămână în Maine fără să anunțe pe cineva. O pusese mai devreme în temă despre relația lui Grace cu Bill Ackerson, un bărbat mult mai în vârstă. Anticipase răspunsul mamei:

   - Taică-tu e de vină.

   Mai vorbiră puțin, Caitlin promițându-i mamei că va afla când îi vor preda trupul și cum să aranjeze aducerea lui Grace înapoi la Ann Arbor.

   - O să te sun mai târziu în seara asta, mamă, bine? Sunt extenuată și o să încerc să trag un pui de somn.

   - Bine. Nu ieși singură pe străzi. Îmi doresc să fi fost și Dan acolo cu tine.

   - O să fiu bine. Roagă-l pe Patrick să-l sune pe tata.

   Își luară la revedere, apoi Caitlin se întinse pe pat. Aerul condiționat de la fereastră porni mai tare și sunetul o zdruncină. Se ridică din nou. Ca întotdeauna când era copleșită, întocmi repede în minte o listă cu ceea ce mai trebuia făcut și ordinea treburilor.

   Află când îți predau trupul lui Grace. Fă aranjamente pentru transportul trupului la Casa de Pompe Funebre McLellan din Ann Arbor. Sun-o pe Maria la serviciu și anunț-o că lipsești cel puțin o săptămână. Ia avionul spre Ann Arbor.

   Odată ajungă acolo, putea în sfârșit să își anunțe mama că ea și Dan nu mai erau împreună de 3 săptămâni. Mama ei, care îl iubea pe Dan, considerându-l logodnicul fiicei sale, deși nu fusese niciodată, va fi zdrobită. Sau poate că nu o va supăra, din cauza celor petrecute cu Grace. Dar nu credea asta. Știa cum funcționează mintea mamei sale; treceau printr-o tragedie, ceea ce însemna că trebuiau să fie uniți, iar faptul că Dan nu mai era prin preajmă urma să fie o problemă.

   Cealaltă problemă, desigur, avea să fie tatăl ei. Bineînțeles că va trebui să vină și el la înmormântare, iar mama ei va trebui să îl ignore. Spera doar ca tatăl ei să aibă decența de a veni la înmormântare singur și de a nu-și aduce noua soție împreună cu cele trei odrasle.

   El place în urmă cu 14 ani, a doua zi de Crăciun.

   Până în acel moment, Mike și Carol (mda, numele părinților din serialul The Brady Bunch) fuseseră împreună din liceu, rămânând fideli pe toată perioada facultății, chiar dacă Mike se dusese la Universitatea Michigan, în timp ce Carol studiase la Barnard în New York. Se căsătoriseră la o săptămână după ce absolviseră amândoi. Au făcut trei copii în 2 ani: fetele gemene și Patrick. Nu mai avuseseră copii după aceea, iar Grace și Caitlin se tot întrebaseră cum de reușiseră părinților lor să găsească o metodă contraceptivă aprobată de biserică și care chiar să funcționeze.

   Apoi veni acea zi de după Crăciun, când Mike își strânse familia laolaltă, pentru a le da vestea că îi părăsea pentru Angela Hernandez, o văduvă cu trei copii. Așa se face că plecă cu o geantă de haine, plus crosele de golf.

   Caitlin și Grace tocmai împliniseră 11 ani și avură reacții divergente la dezertarea subită a tatălui.

   Caitlin își întocmi în liniște o listă cu tot ceea ce era de făcu, dedicându-se mamei și fraților ei, pentru a-i ajuta să treacă prin acea traumă. Grace se enervă, iar într-o noapte, se furișă din casă și se duse cu bicicleta până la noua locuință a tatălui lor, ca să le arunce cu pietre în ferestre.

   Acesta era motivul pentru care își învinuia Carol fostul soț pentru toate răbufnirile și relațiile nepotrivite ale lui Grace, mai cu seamă pentru relația cu un bărbat mai în vârstă decât ea. Adevărul e că avusese câteva astfel de relații, dar Caitlin, oricât l-ar fi blamat pe tatăl ei pentru multe alte lucruri, era tentată să creadă că personalitatea lui Grace se formase cu mult înainte de Crăciunul când tatăl lor îi părăsise.

   Caitlin se duse la fereastra motelului și se holbă la parcarea pe jumătate goală. Un pescăruș trecu razant, la doar câțiva metri deasupra unui Suburban parcat. Asta îi reaminti că se afla într-un oraș de la malul mării.

   Cu doar două zile în urmă, Grace fusese în viață aici, probabil îndrăgostindu-se de alt bărbat. Taman de fiul lui Bill, Harry, dintre toți bărbații. Harry fusese cel care îi descoperise trupul neînsuflețit. Cum de nu era și el suspect. Trebuie să fi fost oarecum supărat pe Grace pentru rolul ei de amantă a tatălui său.

   Amantă. Cuvântul aproape că o făcu pe Caitlin să râdă zgomotos. Dar asta fusese sora ei, nu? Nimic mai mult decât o amantă pentru un bărbat destul de în vârstă să îi fie tată. Și fusese ucisă din cauza asta, în ciuda faptului că detectivul îi sugerase, în cadrul interogatoriului, că ar putea să existe și vreun alt motiv al morții lui Grace. Cazul era înspăimântător și nu fusese surprinsă să vadă dubele echipelor de știri adunându-se în fața secției de poliție.

   Purtă în minte o conversație cu Grace; toată viața făcuse asta.

   „Îți vine să crezi? Ai fost ucisă.”

   „Știu, nu?”

   Vocea lui Grace era atât de reală în capul lui Caitlin, astfel că o cuprinse un sentiment cumplit de deznădejde, gândindu-se că nu îi va mai auzi niciodată glasul.

   Simțind o durere în gât, se concentră din nou pe lista din minte, adăugând: „Ia ceva de mâncare de la cârciuma groaznică de peste drum”.

   Apoi mai adăugă un lucru de făcut: „Găsește-l pe Harry Ackerson și vorbește cu el”.

23

ATUNCI

   Jake Richter, născut și crescut în Menasset, Massachusetts, era fiul unui imigrant german pe nume Peter Richter, șofer de camion care făcea livrări pentru o companie de pescuit în New Bedford, un orășel din apropiere; mama lui, Jocelyn, pe jumătate portucheză, pe jumătate canadiancă din Quebec, curățase pește la aceeași companie din New Bedford.

   Au ieșit la 3 întâlniri înainte să se logodească, la a patra. Un an mai târziu erau căsătoriți și așteptau primul copil. După nașterea lui Jacob - un travaliu atât de traumatic, încât se asigură că nu va mai rămâne însărcinată niciodată - Jocelyn își dădu demisia, luându-și ocazional slujbe de menajeră pentru rezidenții din perioada verii, care dețineau cabane pe plajă.

   În timpul copilăriei lui interminabile, Jake și părinții lui petreceau fiecare după-amiază îmăreună, în înghesuitul apartament pentru clasa mijlocie dintr-o clădire maro cu 3 etaje din centrul orașului Menasset. Nu aveau televizor, dar ascultau radioul în fiecare seară, Peter bând constant coniac dintr-un pahar de apă, în timp ce Jocelyn mânca vafe cu cremă Nabisco și lucra la goblenurile ei, uneori vorbind cu radioul, rareori cu soțul sau cu fiul ei. Peter Richter nu vorbea nici el decât foarte rar și, când Jacob începu grădinița, fu atât de șocat de cât de mult vorbeau în jurul lui copiii, dar și doamna Soares, tânăra învățătoare emoționată, aflată în primul ei an de carieră, încât refuză să vorbească. Suspectat de retard mental, repetă un an.

   Dar până în școala gimnazială, Jacob (acum cunoscut drept Jake) primea regulat note mari și învățase să participe la conversațiile cu colegii din clasa lui.

   Băieții vorbeau despre baseball și benzi desenate și le plăcea să născocească povești despre bătăi, iar fetelor le plăcea să li se dea atenție, îndeosebi să fie tachinate. Și băieții, și fetele vorbeau despre televizune, iar când Jake se pregătea să termine Școala Gimnazială Menasset și să intre la liceul regional, cu toții vorbeau despre Camera ascunsă sau o nouă emisiune difuzată după-amiaza, intitulată American Bandstand.

   Jake își întrebă părinții doar o singură dată dacă iau în considerare ideea de a cumpăra un televizor. Mama lui fu de părere că nu ar putea să își facă goblenurile și să se uite la televizor în același timp, iar tatăl lui considera televizorul o risipă de bani. Așa că Jake asculta pe ascuns discuțiile copiilor despre emisiunile favorite. Memora ce vorbeau și astfel putea pretinde că se uita și el la televizor.

   Pe când avea 15 ani, una dintre femeile în a cărei casă făcea curățenie mama lui o întrebă dacă știa pe cineva care ar putea îngriji terenul din toamnă. Jocelyn i-l recomandă pe fiul ei, așa încât, în luna octombrie a acelui an, Jake începu să lucreze o zi pe săptămână la cabana de șindrilă a doamnei Codd, situată la două străzi distanță de țărm și care avea o curte de 2 acri de care trebuia să aibă grijă el.

   Treaba lui consta mai cu seamă în greblat, măturatul frunzelor căzuse din fagii și arțarii uriași care împrejmuiau proprietatea, dar doamna Codd mai avea întotdeauna diverse sarcini mărunte pentru el prin casă: să dea jos obloanele de furtună sau să mute mobila de terasă înapoi în garaj. Când el se ocupa de toate aceste treburi, femeia stătea în preajma lui, întotdeauna cu o țigară aprinsă. Părul ei, tuns bob, era vopsit într-o nuanță de blond platinat; avea fața în formă de inimă, dominată de niște ochi căprui, care păreau foarte mari grație dungilor groase trasate cu un fard albastru-deschis.

   Nu avea cum să aibă mai mult de 50 de ani, dar cei doi copii ai ei erau deja la facultate, iar soțul ei, care era director de asigurări în Hartford, venea acasă doar la sfârșit de săptămână.

   Asemenea copiilor de la școală, deosebindu-se complet de părinții lui, Emma Codd vorbea încontinuu cu Jake, uneori chiar ținându-i companie când grebla frunzele și povestindu-i despre cei doi băieți ai ei plecați la facultate sau întrebându-l cum erau copii din ziua de azi, ce muzică ascultă, ce emisiuni urmăresc la televizor.

   - Noi nu avem televizor, îi zise el; era prima oară când recunoștea asta în fața cuiva.

   - Ei bine, probabil că e un lucru sănătos, Jake, deși eu nu știu ce aș face fără el după-amiaza. Nu că m-aș uita tot timpul, dar e plăcut să-l ții pornit, doar ca să auzi ceva în fundal, știi ce zic?

   - Părinților mei nu prea le pasă de sănătatea mea. Taică-miu e pur și simplu prea zgârcit.

   Jake își dăduse seama că Emmei Codd, care putea să vorbească despre orice, îi plăcea cel mai mult să vorbească despre defectele altor oameni.

   - Ei, nu știu dacă e chiar așa, zise ea. Pun pariu că e doar îngrijorat pentru ochii tăi, atâta tot. Dar serios, dacă are de-a face cu banii, aș fi bucuroasă să iei vechiul meu televizor. E fabricat imediat după război, seamănă mai mult cu un radio cu ecran pe el, dar sunt sigură că încă funcționează. Sau ești mai mult decât bine-venit să treci pe aici oricând vrei după-amiaza și să te uiți la televizor cu mine. Nu m-ar deranja să îmi ții companie.

   Jake știa că tatăl lui n-ar accepta niciodată televizorul, în special de la Emma Codd, o femeie pe care o numise adesea „târfa aia bogată” și pe al cărui bărbat îl numea întotdeauna „încornoratul Codd”, cuvânt pe care Jake nu îl înțelegea. Dar le spuse părinților că fusese invitat să se uite la televizor la familia Codd. Știa că nu vor obiecta.

   Casa lui era rece și lipsită de dragoste, dar asta însemna și mai multă libertate.

   Jake începu să meargă la casa Emmei Codd în serile din timpul săptămânii, după cină, doar după ce vasele erau spălate, uscate și puse la loc (sarcina lui din fiecare seară) și doar dacă își terminase temele.

   În imensa cameră de zi, doamna Codd și Jake se uitau la televizor împreună în timp ce ea sorbea dintr-un Tom Collins și sporovăia peste majoritatea emisiunilor. Se tot vânzolea prin încăpere, luându-și altă băutură, sau se întindea pe canapea lângă Jake, uneori atingându-i coapsele cu piciorul gol.

   Acasă, sub așternuturi, el își îngădui fantezii vagi, sexuale, cu doamna Codd, care întotdeauna se sfârșeau cu un sentiment de repulsie față de sine.

   Jake avea cunoștințe limitate despre sex. Știa că perechile căsătorite fac asta și auzise povești despre tot felul de jocuri și despre cele două sau trei fete care te-ar lăsa să faci mai mult decât să le săruți, așa încât, fu complet surprins când Emma Codd îl întrebă într-o seară pe Jake dacă sărutase vreodată o fată.

   - Nu chiar, zise el.

   - Nu chiar? râse ea, atât de tare, încât râsul i se transformă într-o criză de tuse.

   Își stinse țigara în scrumiera de sticlă, mare cât o farfurie, de pe măsuța de cafea.

   - Una sau două, presupun, zise Jake, ceea ce era adevărat.

   Se sărutase cu Margie Robinson pe buze în pădurea din spatele curții școlii gimnaziale. Ea susținuse că vrea să verifice dacă rujul cu care se dăduse se va lua pe buzele lui.

   - Fără limbă?

   - Cum adică?

   - Vi s-au atins limbile când v-ați sărutat? A fost un sărut franțuzesc?

   - Nu, zise el, schimbându-și stânjenit poziția pe canapea.

   Doar auzind-o pe doamna Codd rostind cuvântul limbă, trupul lui reacționă și se mișcă pentru a nu se vedea ce i se întâmplă.

   - Nu e un sărut adevărat, să știi, dacă nu folosești limba. Pot să-ți arăt dacă vrei. Așa, n-o să fii rușina când o să săruți o fată data viitoare.

   - Bine, zise Jake, simțindu-și instant gura iască.

   De parcă și-ar fi dat seama, doamna Codd îi întinse Tom Collinsul ei.

   - Ia o gură. O să te ajute.

   El sorbi din băutura dulce și rece - și chiar îl ajută, cel puțin în privința uscăciunii gurii. Doamna Codd se trase ușor pe canapea până ajunse lângă el. El era îngrijorat, mai mult decât orice altceva, pentru faptul că, dacă se vor apropia atât de mult să se sărute, ea va observa erecția din pantalonii lui.
   Va fi dezgustată, l-ar da afară din casă, i-ar spune să nu se mai întoarcă niciodată? L-ar pârî părinților lui?

   - Relaxează-te, zise ea, luându-i băutura din mână, sorbind și ea un pic, apoi așezând paharul pe măsuța de cafea.

   Începură să se sărute și așa cum zisese ea, asta presupunea să folosească mult limba. Ea avea gust de gin și tutun, și se sărutară atât de mult, încât Jake se temu să nu se sufoce.

   Când se retrase, femeia îi zise:

   - Nu e rău pentru prima dată.

   Rujul ei era mânjit în jurul buzelor, iar gândul lui Jake fugi la Margie Robinson în pădurea rece și umedă.

   - Acum, hai să mai încercăm o dată, dar un pic mai apropiați de data asta.

   Se întoarse spre el, punându-i piciorul în poală, și Jake se trase în spate, rușinat.

   - Scuze, scuze, zise el.

   - Pentru ce? Asta?

   Îi puse mâna pe organele genitale, iar Jake încuviință din cap, simțindu-se atât de jenat, încât îi era frică să nu izbucnească în plâns.

   Ea râse din nou, un râs gutural, aspru, și zise:

   - Asta și trebuie să facă, dragule. Imediat ce devenim experți în sărut, îți predau lecția numărul 2, bine? Crede-mă, o să fii bine.

   - Bine, zise Jake, cu voce tremurată, pierită.

   - Lasă asta în seama mea, Jake, zise ea. O să te învăț tot ceea ce trebuie să știi ca să fii bărbat. Ți-ar plăcea?

   El încuviință din cap.

   - Bun. Există totuși doar o singură regulă, importantă. Nu ai voie să spui nimănui despre noi. Absolut nimănui. Nici prietenilor tăi de la școală, chiar dacă se dau mari pe lângă fete. Nu că mi-ar fi rușine sau că ar trebui să-ți fie rușine, doar că unii oameni n-ar privi asta cu ochi buni. Promiți, Jake?

   În fusta ei strâmtă, din material satinat, strânsă în jurul taliei, îl încălecase complet, iar Jake, cu inima bubuindu-i în piept, îi promise că nu va sufla o vorbă nimănui.

   Jake se ținu de cuvânt, în tot acest timp vizitând-o pe Emma Codd de două sau trei ori pe săptămână.

   Din când în când se mai uitau și la televizor, dar doar după ce amândoi erau extenuați de „lecții”. Apoi se uitau împreună, amândoi amețiți după partida sexuală, ghemuiți pe canapea, goi și asudați, fiecare bând propriul Tom Collins, iar Jake fumând una din țigările Chesterfiel Kings ale Emmei.

   Femeia îl învăță tot ce puteau face împreună un băiat și o fată, inclusiv lucruri pe care nici măcar nu și le-ar fi putut imagina în cele mai murdare fantezii.

   Cu o săptămână înainte de Crăciun, Emma îi spuse lui Jake că trebuie să se țină la distanță pentru o lună și jumătate, având în vedere că veneau băieții ei acasă de la facultate, iar soțul ei își luase două săptămâni libere de la birou.

   - O să-mi fie dor de tine, zise Jake.

   - Lasă că știu eu de ce-o să-ți fie dor, îi răspunse ea. O să trebuiască să găsești vreo fetiță inocentă, de vârsta ta, pe care să o corupi. N-ar trebui să-ți fie foarte greu.

   - N-aș face asta niciodată, zise Jake.

   - Dar de ce nu?

   - Din cauza....

   - Din cauza relației noastre? Jake, dragule, relația noastră e perfect, așa cum știi, dar tu ești un bărbat tânăr și eu sunt o femeie în vârstă, căsătorită. Să nu uiți asta niciodată.

   Jake se conformă și nu se mai dusese pe acolo tot restul lunii decembrie și toată luna ianuarie. Dar, după un ciclon din februarie, Jake luă o lopată și merse la casa familiei Codd.

   Emma era din nou singură și, după ce Jake îi dezăpezi aleea din fața casei, ea îl întâmpină la ușa de la intrare cu o cană de ciocolată caldă, apoi îl conduse în dormitor.

   După aceea, îl întrebă ce făcuse de Crăciun.

   - Nimic, zise el.

   - Nicio fată drăguță? întrebă ea.

   - Nu. M-am gândit la tine.

   - Ești foarte drăguț, Jake, dar ești un băiat deștept și o să te las să afli un secret. Cel mai nasol lucru din lume este să îmbătrânești. Nu ai prea multe de făcut în privința asta, dar dacă ai o grămadă de bani, te ajută întru câtva. L-ai cunoscut pe domnul Codd? Nu-mi amintesc.

   - L-am văzut o dată, cred, la parada de 4 Iulie.

   - E mult mai în vârstă decât mine și sunt sigur că ai observat. Împlinește 65 de ani anul ăsta. A făcut mai mult bani decât va fi capabil să cheltuiască în anii care i-au rămas de trăit, desigur, dar hai să te întreb: Ai face schimb de locuri cu el? Ai fi de acord să ai 65 de ani în schimbul tuturor banilor lui?

   - Presupun că nu, zise Jake, gândindu-se că ăsta era răspunsul pe care voia ea să-l audă.

   - Exact asta vreau să zic și eu. Tinerețea ta valorează mai mult decât toți banii lui. Deci prețuiește-o, Jake. Folosește-o. Iar când vei ajunge la vârsta mea, îți recomand să găsești o modalitate de a face destui bani ca să poți găsi o femeie tânără cu care să fii și tu. Când sunt cu tine, sunt din nou fetiță. N-o să țină la nesfârșit, știu asta, dar e mult mai bine decât să joc tenis cu fetele sau să ies în oraș la cină cu Riichard și cu prietenii lui de breaslă.

   - El știe despre noi? Soțul tău știe?

   Emma Codd se aplecă în partea opusă lui Jake ca să își ia pachetul de țigări de pe noptieră. Jake îi privi corpul, întotdeauna mai puțin atractiv pentru el după partidele de sex. Sânii ei mari erau puțin lăsați și avea pielea zbârcită pe coapse și fese.

   După ce aprinse două țigări și îi pasă una lui Jake, zise:

   - Nu cred că știe. Știe că nu sunt complet singură aici săptămână de săptămână, cât timp stă el în Hartford, calculându-și cifrele de afaceri, dar nu știe anume despre tine. Nici el nu e un sfânt, să știi. Obișnuia să aibă câteva fete cu care se vedea regulat, dar mă îndoiesc că mai are. Nu mai face față, știi tu, în dormitor.

   - Ah, zise Jake.

   - Tu ești înlocuitorul meu. Ăsta e un lucru bun, nu unul rău, pentru toți cei implicați.

   Emma Codd suflă un nor de fum albastru, apoi se aplecă și îl sărută pe Jake pe pieptul fără păr.

   - Nu îmbătrâni, Jake. Ăsta e sfatul meu pentru tine. Și dacă se întâmplă oricum, atunci găsește pe cineva mai tânăr decât tine. Știu despre ce vorbesc.

   Doi ani și jumătate mai târziu, la începutul clasei a douăsprezecea, doamna Codd îi spuse că avea niște probleme de sănătate și că nu se vor mai putea vedea.

   El protestă, dar în sinea lui era de acord cu asta. Își făcuse deja o iubită, o blondă durdulie dintr-a zecea, a cărei mamă, care o creștea singură, lucra după-amiezile la biblioteca orașului. Jake o învățase tot ceea ce învățase el de la doamna Codd și descoperi că îi plăcea la fel de mult să fie profesor, cât îi plăcuse să fie învățăcel. Poate chiar mai mult.

   După liceu, Jake se duse la Universitatea din Massachusetts, la Amherst, cu o bursă parțială, ca să studieze economia.

   În anul acela, veni acasă de Crăciun și, în timpul unui prânz tăcut, când nici mama, nici tatăl lui nu îl întrebară nimic despre școală, el aduse vorba despre doamna Codd, interesându-se dacă mama lui mai făcea treburi prin casă pe acolo.

   - N-ai aflat? zise ea.

   - Ce să aflu?

   - A murit cu câteva luni în urmă. Avea cancer.

   - Ah, zise Jake, luând o gură din curcanul uscat.

   - Casa a fost vândută, laolaltă cu restul lucrurilor.

   În acea după-amiază, cu vreme blândă pentru o zi de Crăciun, Jake se duse la cabana de șindrilă.

   Nu ninsese încă și toată curtea era năpădită de mormane de frunze umede și înnegrite. Ferestrele nu erau luminate. Cabana probabil că fusese vândută unor oameni care nu voiau să o folosească decât pe timpul verii.

   În ziua următoare, Jake reveni la Amherst, știind că nu se va mai întoarce niciodată în Menasset. Părinții lui nu-i acordau niciun fel de sprijin financiar cu studiile și nu avea niciun motiv să îi mai vadă vreodată.

24

ACUM

   După ce petrecu o bună parte a dimineții făcând aranjamente pentru transportarea trupului neînsuflețit al lui Grace prin intermediul unuia dintre antreprenorii de pompe funebre din Ann Arbor, dar, mai cu seamă, încercând să găsească o modalitate de a se întâlni cu Harry Ackerson ca să discute cu el, Caitlin se întoarse la secția de poliție, ca să vadă dacă o putea ajuta vreunul dintre detectivi.

   Parcă vizavi de secție, cam la 5 mașini distanță față de duba unei echipe de știri de la un post TV, pe care Caitlin îl recunoscu ca fiind din Boston, și traversă strada agale.

   O femei care sigur era reporter, o urmări pe Caitlin cum se apropie de ușile de la intrarea în secție. Simțind ochii reporterei ațintiți asupra ei, Caitlin adoptă o atitudine neutră. Era conștientă de asemănarea ei cu Grace, fata ucisă și, dacă s-ar fi trădat drept rudă îndoliată, reportera ar fi sărit pe ea.

   Ajunse în secție fără să fie agresată în vreun fel și i se permise să treacă de ofițerul de la recepție după ce se identifică și menționă că îl caută pe detectivul Dixon. Un ofițer în uniformă o întâmpină în sala principală a sediului poliției și îi spuse că detectivul era ocupat momentan, dar o rugă să aștepte.

   Caitlin acceptă și fu condusă la un scaun, probabil în fața biroului detectivului Dixon, aglomerat, dar ordonat. Se întreba dacă se găsea vreo informație despre moartea surorii ei într-unul dintre acele dosare atent stivuite. Așteptă, verificându-și telefonul, transmițându-i mamei sale detaliile și costurile impuse de compania de transport.

   Când ridică ochii, îl observă pe detectiv, într-un costum gri-deschis, stând în fața aceleiași săli de interogatoriu unde în ziua precedentă îi arătase lui Caitlin fotografia lui Grace.

   Era cu spatele la Caitlin și vorbea cu un tânăr îmbrăcat în niște blugi negri și într-o cămașă scoasă din pantaloni, șifonată. Trebuia să fie Harry Ackerson, chiar dacă nu văzuse niciodată vreo poză cu el. Avea vârsta potrivită, cam 21-22 de ani cel mult, și semăna destul de mult cu Bill Ackerson pe care Caitlin îl văzuse într-o poză pe internet. Păr brunet, înalt, față îngustă.

   Se ridică și se duse la cei doi bărbați în cealaltă parte a sălii principale din secție. Când ajunse la ei, detectivul Dixon se întoarse, o zări și zâmbi.

   - Vin într-un minut, bine?

   Caitlin se întrebă dacă nu cumva reacția acestuia de a nu i se adresa pe nume era din pricină că nu voia să îl audă Harry. Nu conta. Tânărul se holba la Caitlin, cu niște ochi mari și cu gura ușor întredeschisă.
   Nu încăpea îndoială, tânărul acela era Harry, speriat de asemănarea izbitoare a lui Caitlin cu Grace.

   - Bine, îi răspunse Caitlin detectivului, apoi adăugă: El e Harry?

   Îi întâlni privirea. Ochii lui trădau teamă, dar și un alt sentiment. Părea îndurerat.

   Detectivul își frecă nasul, apoi zise repezit:

   - Harry, ea e sora lui Grace, Caitlin. Caitlin, el e Harry Ackerson.

   - Îmi pare rău că mo holbam așa, zise Harry. Semeni leit cu...

   - Cu Grace. Știu.

   - Îmi pare foarte rău, zise el, ochii lui trădau acum tristețe mai mult decât teamă.

   Avea gene lungi și dese ca de fată și pomeți înalți.

   - Mulțumesc. Îmi pare rău că ai fost nevoit să...

   Nu reuși să găsească forța de a zice „să găsești trupul”.

   - Caitlin, o să-l conduc pe Harry până afară și apoi putem vorbi, interveni detectivul. Vrei să intrăm tot aici (întoarse capul, indicând sala de interogatoriu), sau stăm la biroul meu?

   - Mi-e indiferent. Putem vorbi și aici. E-n regulă.

   Era clar că, oricare ar fi fost motivul, detectivul intenționa să-l scoată pe Harry cât mai repede cu putință din secția de poliția, iar Caitlin zise:

   - Harry. Ne putem întâlni, ca să discutăm, puțin mai târziu?

   Detectivul Dixon preciză numaidecât:

   - Aș prefera ca Harry să nu discute detaliile cazului.

   - În niciun caz. Vreau doar să vobresc cu el, având în vedere că a petrecut ceva timp cu sora mea.

   Harry se uita când la detectivul Dixon, când la Caitlin, fără să scoată un cuvânt, ca unul care, gândi Caitlin, urmărește un meci de tenis, mutându-și privirea de la un jucător la altul.

   - Nu pot să vă interzi, zise detectivul, și Caitlin se întoarse spre Harry.

   - Vrei să ne întâlnim?

   - Sigur, zise el.

   - Mă aștepți în fața secției?

   Și Harry, și detectivul, vorbind amândoi deodată, ziseră că afară așteptau o droaie de reporteri.

   - Ne putem întâlni altundeva, zise Caitlin. Numai spune-mi unde.

   - Unde ești cazată? întrebă Harry.

   După ce ea îi spuse, căzură de acord să se vadă într-o oră la restaurantul Agamenticus, aproape de motelul ei.

   - Nu știu ce speri să afli din discuția cu Harry, zise detectivul după ce se întoarse în sala de interogatoriu. Aș prefera să nu vorbești cu el.

   - Își petrecea timpul cu sora mea. Vreau să știu cum a fost în ultimele ei zile. E suspect? De-asta nu vreți să vorbesc cu el?

   Detectivul avu o mică ezitare.

   - Nu, nu e suspect, dar noi bănuim că cel care l-a ucis pe tatăl lui Harry, indiferent cine e făptașul, a ucis-o și pe sora ta.

   - Și Harry e suspect în moartea tatălui său?

   - Nu, nu. Nici nu era aici. Era la facultate în Connecticut. Și ne-a fost de mare ajutor.

   - Faceți investigații în privința mamei lui vitrege?

   - Nu îți pot da o asemenea informație, Caitlin, îmi pare rău. Cu ce pot să te ajut? Ți-ai mai amintit ceva ce nu am discutat ieri?

   Brusc, Caitlin nu mai știa de ce venise la secție, apoi își aminti că scopul fusese acela de a afla datele de contact ale lui Harry.

   - Voiam doar să aflu dacă mai aveți vești, zise ea.

   - Doar faptul că trupul surorii tale îți va fi predat în cursul zilei de azi și că sperăm să primim rezultatele autopsiei dintr-o clipă în alta.

   - Dar știți cum a murit?

   - Cel mai probabil, decesul a survenit în urma loviturii la cap. S-a întâmplat foarte rapid, cum ți-am mai spus.

   - Bine.

   Amândoi tăcură o vreme.

   Caitlin se uită din nou la tabla pe care fuseseră scrise toate acele cuvinte, cu o zi un urmă, acum șterse, deși se întrezărea o urmă vagă a două chenare, cu niște săgeți trasate de la unul la altul.

   - Pot să te rog să-mi faci o favoare? întrebă detectivul.

   - Sigur.

   - Dacă totuși vorbești cu Harry, deși aș prefera să nu discutați detaliile cazului, dar dacă faceți asta, îmi dai un telefon ca să îmi spui despre ce ați discutat? Sunt sigur că n-o să-ți spună nimic din ce nu mi-a spus deja și mie, dar cine știe...

   - Bine, acceptă Caitlin.

   - Și încă ceva. Te rog, nu vorbi cu reporterii, dar dacă o faci...

   - N-o s-o fac. Nu intenționez să vorbesc cu reporterii.

   - Ei bine, așa stând lucrurile, o să te conduc pe la o ieșire laterală. Au blocat deja partea din față a secției.

   Când ajunse la restaurant, mai devreme, îl găsi pe Harry așezat într-un separeu, cu o ceașcă de cafea în față. Ocupă locul de vizavi de el și zise:

   - Mulțumesc că ai acceptat să ne vedem.

   - Semeni atât de mult cu ea. Scuze dacă m-am holbat la tine mai devreme.

   - Știu că semănăm mult. Eu nu îmi dădeam seama, dar oamenii care ne cunoșteau pe amândouă spuneau că suntem foarte diferite.

   - Dar sunteți gemene.

   - Suntem gemene biviteline.

   Caitlin se surprinse folosind timpul prezent și dădu să se corecteze, dar renunță. În schimb, zise:

   - Grace era mai extrovertită, vorbea mult, întotdeauan făcea ce-o tăia capul. Nu avea teamă de nimic.

   - Și tu nu ești așa.

   - Nu, nu chiar. Nu ca Grace, în orice caz.

   Caitlin simți un nod în gât, semn că era pe cale să izbucnească din nou în plâns, încercă să își înăbușe senzația, dar nu izbuti. Îi scăpă un suspin înăbușit, apoi își apăsă ambele palme pe ochi. O durea pieptul.

   - Îmi pare rău, zise Harry. Noi n-am...

   Nu-și duse gândul până la capăt.

   Caitlin ridică privirea spre el, trase adânc aer în piept și zise:

   - Nu, e-n regulă. Am din când în când stări din astea, aproape ca și cum aș conștientiza din nou că ea a plecat cu adevărat dintre noi, și pur și simplu, pur și simplu...

   - Știu. La fel mi se întâmplă și mie cu tatăl meu. Adică nu pot să concep că n-o să mai vorbesc niciodată cu el. Nu are niciun sens.

   - Așa e, zise ea, recăpătându-și vocea normală.

   - Nici nu-mi pot imagina cum e pentru tine. Cel puțin, tatăl meu... era mai în vârstă. Nu mă așteptam să moară, dar e legea firii ca părinții noștri să moară înaintea noastră.

   Ospătărița își făcu apariția, umplând din nou cana lui Harry cu cafea și întrebând-o pe Caitlin dacă dorește să comande. Nu voia nimic, dar ceru un ceai.

   - Mulțumesc din nou că ai acceptat să ne vedem aici, zise Caitlin, vrând să reia conversația începută.

   - Pentru nimic. Știu că probabil vrei să afli dacă știu cum a murit Grace, dar chiar nu știu.

   - Tu ai găsit-o, din câte am auzit.

   - Așa e. Ne văzuserăm în seara precedentă și dimineața următoare m-am întors la casa unde locuia ca să văd ce face, iar... eu am fost cel care a chemat poliția.

   Caitlin se întreba, nu pentru prima oară, de ce oare Harry, dar fiind că o văzuse ultimul și descoperise cadavrul, nu era pe lista suspecților. Deși acum, că stătea vizavi de el și îi vede privirea devastată din ochi, nu mai credea nici măcar ea că omul acesta avea vreo legătură cu moartea lui Grace.

   I se aduse ceaiul. Caitlin adăugă zahăr și luă o înghițitură. Apoi zise:

   - Detectivul bănuiește că persoana care l-a ucis pe tatăl tău a ucis-o și pe sora mea.

   - Asta ți-a spus?

   - Da. Tu ce părere ai?

   - Asta cred și eu, presupun. Dar, ca să spun drept, nu prea știu și, sincer, mă simt de parcă, de când am venit aici, în Maine, am fost încontinuu în stare de șoc. Am crezut-o pe Grace totuși. Era convinsă că mama mea vitregă are o legătură cu moartea tatălui meu. De asta venise aici.

   - Știu. Crezi că avea dreptate?

   - Ei bine, nu. Când am zis că am crezut-o, m-am referit la faptul că nutream convingerea că ea chiar o credea pe mama mea vitregă vinovată de moartea tatălui meu. Era foarte sigură de asta. Cât despre mine, eu nu știu ce să cred.

   - Cum e mama ta vitregă?

   Harry își scărpină madibula.

   - E necăjită. Încă stau cu ea. Susține că există o femeie cu care se încurcase tata, alta în afară de sora ta, și că această femeie l-a omorât pe tata, iar acum crede că a omorât-o și pe sora ta pentru că avea o relație cu tata.

   - Cine-i femeia asta?

   - Nu știu dacă ar trebui să îți spun numele ei. Pentru simplul fapt că este încă anchetată.

   - Nicio problemă. Înțeleg. Uite ce e, eu n-am vrut să mă întâlnesc cu tine ca să te trag de limbă pentru a afla informații. Voiam de fapt să mai aflu câte ceva despre sora mea și despre ultimele ei zile. Te plăcea. Mi-a trimis un e-mail în care mi-a spus asta.

   - Și eu o plăceam pe ea. Îmi părea rău pentru ea. Cred că chiar l-a iubit pe tatăl meu.

   - Despre asta vorbeați?

   Harry îi povesti cum o văzuse pe Grace la înmormântarea tatălui său și apoi despre vizita ei la librărie, când îl întrebase dacă are vreun post disponibil ca să se angajeze. Îi spuse că ieșiseră să bea ceva împreună și că ultima oară când o văzuse în viață, o informase despre cealaltă femeie, o localnică cu care Bill Ackerson avea o relație, și ea se mâhnise foarte tare.

   - A crezut? întrebă Caitlin.

   - Nu, n-a crezut o iotă. Era supărată că era convinsă de mașinațiunile lui Alice, mama mea vitregă, de a induce în eroare poliția. Plus de asta, părea nervoasă în seara aia, agitată. Se comporta ciudat.

   Caitlin încuviință din cap, imaginându-și-o. Apoi zise:

   - Avea momente din astea.

   Apoi se trezi că îi relatează lui Harry, un străin, povestea tatălui lor care îi părăsise și cum reacționase Grace, ducându-se la noua lui locuință și vandalizând-o.

   - Asta sună ca și cum relația ei cu tatăl meu avea o cauză legată de tatăl vostru.

   - Crezi? zise Caitlin și surâse.

   Harry zâmbi.

   - De fapt, zise Caitlin, nu cred că-i atât de simplu. Nu cred că există ceva atât de simplu. Oamenii nu sunt definiți de un singur moment din viața lor, chiar dacă e un moment semnificativ de genul ăsta.

   - Nu crezi asta?

   - Nu. Sunt sigură că Grace era tentată să aibă relații cu bărbați mai în vârstă pentru că se simțea trădată de tatăl nostru, dar cu tatăl tău, chiar dacă era mult mai în vârstă, nu a avut o relație oarecare. Cred că era îndrăgostită de tatăl tău, probabil datorită caracterului, și nu doar vârstei lui.

   - Presupun că ai dreptate. Nu știu nimic mai mult. Credeam că îl cunosc pe tatăl meu mai bine decât oricine altcineva, ca să aflu acum că avea cel puțin două aventuri extraconjugale. Mi-e greu să-mi imaginez.

   - Nu știi că avea două aventuri. Grace era convinsă că nu e adevărat.

   - Știu, dar gândește-te puțin: dacă era dispus să își înșele nevasta cu sora ta, atunci de ce n-ar fi înșelat-o pe sora ta cu altă femeie?

   Caitlin sorbi din cea. Lăsase pliculețul prea mult la infuzat și devenise amar. Mai adăugă zahăr și zise:

   - Ai dreptate, ce să spun. Grace putea fi încăpățânată. Dacă își băga ceva în cap, atunci mergea până-n pânzele albe.

   - Îmi pare rău că s-a-ncurcat cu tatăl meu, zise Harry. Dacă n-ar fi făcut-o, atunci nimic din toate astea...

   - Știu.

   Tăcură o clipă. Ușa de la intrarea în restaurant se deschise larg și intră un grup de tinere gălăgioase în uniforme de fotbal, însoțite de câțiva părinți. Caitlin o urmări pe plasatoare cum le așeză în 3 separeruri adiacente.

   - Ce-ai de gând să faci acum? îl întrebă Caitlin pe Harry.

   El ridică din umeri, încruntându-se, și, pentru o clipă, Caitlin crezu că va izbucni în plâns. În schimb, el zise:

   - Nu prea știu. Presupun că depinde de ceea ce-o să se întâmple în continuare. De când cu cea de-a doua crimă, cu ceea ce s-a întâmplat cu sora ta, Alice e îngrozită. Nu vrea să rămână singură și mă simt oarecum responsabil față de ea.

   - Oarecum?

   - E singura mea familie și nu vreau să o abandonez pur și simplu. Sunt sigur că se panichează, în momentul ăsta, pentru că nu sunt acasă.

   - Dar e suspectă?

   - Nu mi-a mai spus nimeni asta în afară de sora ta.

   - Tu ce crezi?

   - În noaptea în care sora ta a fost ucisă, eu eram acasă, iar Alice la fel. Nu avea cum să o omoare pe Grace.

   Caitlin îl privi pe Harry foindu-se pe scaun, dornic să plece. Dădu să îi mai adreseze o întrebare, dar Harry își puse ambele mâini pe masă și zise:

   - Ar trebui să plec, cred.

   - Bine.

   - Când pleci?

   - Fie mâine-noapte sau următoarea dimineață. Depinde când îi transferă trupul lui Grace înapoi în Michigan. Fie cu un avion de marfă și îl ridică un antreprenor de pompe funebre la destinație sau cu același avion de pasageri cu care voi călători eu. Știu că nu e nicio diferență, dar eu aș cam vrea să fiu în același avion cu ea.

   - Eu cred că ar fi o diferență.

   - Serios?

   - Serios. Poate o să te simți mai bine.

   - Mama o să se simtă cu siguranță mai bine. Sună prostesc, știu.

   - Eu cred că ar trebui să călătorești în același avion cu ea.

   Caitlin simți o ușurare în piept, auzind de la acest străin cuvintele pe care spera să le audă.

   - Bine, probabil că așa voi face. Asta înseamnă că mai stau pe aici, cel puțin încă o zi întreagă. Așa mi-au spus autoritățile.

   - Cunoști pe cineva prin zonă?

   - Ce, aici, în Kennewick?

   - Te-a însoțit cineva?

   - Nu.

   - Poate reușim să ne vedem din nou. Vreau să spun...

   - Da, mi-ar face plăcere, zise Caitlin.

   Făcură schimb de numere de telefon și Harry se ridică să plece. Ea îl urmări prin geamul murdar al restaurantului în timp ce se îndrepta spre mașină. Purta în minte o conversație cu Grace.

   „Nu-i genul tău”, zise ea, și Grace râse.

   „Prea tânăr, nu?”

   „Mult prea tânăr.”

   „E tot numai al tău, Caity. Plus de asta, după cum bine știi, sunt moartă.”

   Râse din nou, iar în cap, Caitlin auzi râsul acela zgomotos al lui Grace, care obișnuia să se amuze copios mai cu seamă la propriile glume.

25

ATUNCI

   După facultate, Jake Richter lucră la câteva bănci, ocupând inițial un post de casier și culminând cu funcția de șef de sucursală, înainte de a se decide că se reîntoarcă la școală, pentru masteratul în Administrarea Afacerilor de la Universitatea Rochester, în nordul statului New York.

   După absolvire, cei mai mulți colegi de-ai lui s-au dus în New York sau Boston ca să-și caute de lucru, dar Jake rămase în Rochester, acceptând un post de manager de investiții la o bancă locală. Cât stătu acolo, 10 ani, își cumpără o casă nouă și merse la sala de forță din centrul localității cel puțin 5 zile pe săptămână. Era trecut de 45 de ani, dar nu îi dădea vârsta; își menținuse silueta, era musculos, avea părul des. Îi plăcea părul încărunțit pe la tâmple, pentru că, după părerea lui, îl făcea să pară șarmant.

   Unele dintre angajatele băncii, majoritatea casiere căsătorite, îl descoseau pe Jake în privința motivului pentru care nu se căsătorise încă.

   - Încă mă distrez pe cinste, răspundea el, făcându-le cu ochiul.

   În esență, era adevărat. Dar puștoaicele de 20 și ceva de ani de la sală cu care ieșea îi stâneau din ce în ce mai puțin interesul. Erau la fel de experimentate ca el și tratau cu cinism întâlnirile amoroase pe care le aveau. Jake era atras cel mai mult de elevele de liceu care se plimbau prin centru, după ore, iar în fanteziile lui le iniția în tainele sexului.

   Uneori, câte un grup de adolescenți, în frunte cu Joan Wilkes, fiica uneia dintre acele casiere căsătorite, intrau în bancă pentru a-și lua acadele din vasul așezat pe masa lăcuită din sala de așteptare. Joan avea o piele perfectă, păr blond, natural, și întotdeauna o bătea pe maică-sa la cap să își ia pauza de un sfert de oră și să o ducă acasă cu mașina.

   Într-o zi rece și ploioasă de neoimbrie, Jake ieși din biroul lui cu pereți din sticlă în timp ce Joan se vânzolea pe acolo, așteptând pauza maică-sii. Destul de tare ca să audă toată lumea, anunță că are niște treabă prin oraș și întrebă dacă are cineva nevoie de ceva.

   - Ah, domnule Richter, puteți să mă duceți până acasă?

   Emily Wilkes, care în acel moment nu era ocupată cu nimic, o admonestă:

   - Joan! Așa ceva nu se cade.

   Jake râse.

   - Nu-i nicio problemă. Nu mă deranjează că a întrebat. Și nu mă deranjează nici să o duc, dar asta depinde de tine, Emily.

   - Te rog, mamă.

   Jake o privi pe Emily în timp ce se gândea la asta. El știa ce îi plăcea femeii să facă în pauza de un sfert de oră, și anume să se ducă pe canapeaua jerpelită din sala de recreere a angajaților, să stea cu picioarele în sus și să lectureze ultimul roman de dragoste.

   - Bine, ce să zic, dacă pe domnul Richter nu-l deranjează...

   După acea primă ocazie când o conduse pe Joan acasă, Jake știa că nu va avea nicio problemă să o seducă. Era clar, după obrajii ei îmbujorați și după răspunsurile bâlbâite, că fata era deja amorezată de el. Toată chestiunea se rezuma doar la cum să înceapă o idilă fără să fie prinși. Rezolvarea veni cam a treia sau a patra oară când Jake o conduse pe Joan acasă de la bancă, întotdeauna pretinzând că iese cu câte o treabă în oraș.

   Fata îi mărturisi că îi plăcea foarte mult să vizioneze filme vechi la cinematograful din campusul universității locale, faptul că prietenilor ei li se părea penibil și că întotdeauna trebuia să meargă singură. Jake era conștient că nu putea să îi sugereze o întâlnire, dar începu să dea târcoale cinematografului, întâlnindu-se în cele din urmă cu Joan în timpul unei proiecții a filmului Îndoiala, într-o seară de primăvară. Ea luase autobuzul până la cinema, așa că Jake o conduse acasă, dar nu înainte de a duce la el acasă, de a parca în garajul de la parter și de a-i răpi virginitatea pe bancheta din spate a mașinii lui Quattro.

   În restul acelui an școlar, reușiră să se vadă din când în când, dar mult mai frecvent în timpul verii dintre clasele a XI-a și a XII-a.

   Uneori, se întâlneau acasă la Jake, dar și mai des Jake o ducea la un motel de pe marginea șoselei, la 3 orașe distanță, mergând ocazional la un restaurant chinezesc din apropiere, cu lumină difuză și separeuri înalte, unde o trata pe Joan cu cocktailuri Mai Tai, în ciuda faptului evident că fata nu era majoră.

   Jake își imagină că fuseseră văzuți la acel restaurant chinezesc.

   În septembrie, președintele băncii, un bărbat fălcos pe nume Charles Fitch, îl chemă pe Jake în biroul lui și îi dădu un ultimatum scurt și la obiect. Jake va pleca neîntârziat, nu doar din bancă, ci și din orașul Rochester. Preferabil, chiar din statul New York. Dacă făcea asta imediat, banca era dispusă să îi dea o scrisoare de recomandare. Dacă se adeverea faptul că Jake mai avea vreun contact, de orice fel, cu Joan Wilkes, atunci vor fi altertate autoritățile.

   - Emily știe? întrebă Jake.

   - Dac-ar fi știut Emily, domnul Wilkes ar fi fost cel care ar fi vorbit cu tine, sau poliția. Îți fac o favoare enormă și îți sugerez s-o accepți.

   Jake se conformă, vânzând rapid casa, în pierdere, apoi mutându-se în Kennewick, Maine, un oraș care îi amintea de toate lucrurile bune din Menasset, dar fără pic de mizerie. Charles Fitch se ținu de cuvânt, iar banca îi furniză o scrisoare de recomandare care îi permise lui Jake să găsească de lucru la o bancă la doar două orașe distanță, instituție de vreo 3 ori mai mică decât cea în care activase în Rochester.

   Își reconstrui viața încetul cu încetul, zicându-și că ar trebui să își găsească o fată drăguță, zicându-și că ar trebui să își găsească o fată drăguță, nu prea tânără, și să se așeze la casa lui. O vreme, ieși cu managerul de evenimente de la hotelul din apropiere, o femeie divorțată, desfrânată, care se apropria de 50. Una peste alta, se dovedi a fi o aventură neplăcută, cu excepția faptului că această Karen Johnson cunoștea pe toată lumea din oraș și îl ajuta să își consolideze lista de clienți la bancă. Nu că rezidenții permanenți din sudul Maine-ului aveau prea mulți bani de investit. Dar unii aveau și, după 1 an, primi o mărire de salariu, astfel că reuși să se mute din apartamentul de la subsol unde locuia cu chirie. Își cumpără un apartament, mult mai mic decât casa din Rochester, dar cu vedere la ocean.

   Totul mergea strună, până în prima zi toridă din scurta vară din Maine, când, în timpul unei plimbări pe plaja Kennewick, o zări pe Alice Moss, într-un costum de baie verde dintr-o bucată, ieșind din valurile înspumate. Uitându-se la corpul ei, gândi că are probabil vreo 18 ani, dar fața (interiorizarea inexpresivă, ochii mari, care îi aminteau de Emma Codd) o făcea să arate mai tânără.

   El făcu stânga-mprejur, verificându-și ceasul, de parcă tocmai își amintise de o programare, și o urmă până la prosopul de pe nisip, pe care fata se aruncă pe burtă. Își văzu de-ale lui, făcând eforturi să nu se uite la costumul ei de baie al cărui slip îi intrase între fesele ferme, și se așeză pe una dintre pietrele care separau plaja de faleză. Își aprinse o țigară, uitându-se la ea, conștient că ea nu știa că e privită. Avea oare idee ce le stârnea corpul ei tuturor bărbaților de pe plajă?

   Își termină țigara, o stinse pe piatra pe care ședea și o privi cum se întoarce pe spate, scotocind prin geanta ei de plajă după o carte. Era clar că avea de gând să rămână o vreme, dar Jake știa că nu poate să zăbovească pe acolo prea mult timp. Nu era îmbrăcat pentru plajă, nu avea prosop sau vreo geantă de plajă la el. Își asumă riscul și plecă.

   „O să se întoarcă ea”, își spuse el.

   În noaptea aceea, abia dacă puse geană pe geană, imaginea fetei cu piele albă în costumul de baie verde i se perinda prin minte ca o peliculă de film. Dacă fata nu mai apărea pe plajă a doua zi, atunci era un semn că nu era menit să se întâmple. Dar dacă o găsea acolo, atunci tot ar fi fost un semn.

   În dimineața următoare, merse cu mașina până la magazinele din Kittery, unde își cumpără un slip nou, inclusiv un prosop și un scaun de plajă. După ce luă prânzul în propriul apartament, se duse la plajă.

   Fata nu era în locul unde fusese cu o zi în urmă, dar el se așeză prin apropiere. Își luase la el walkmanul și o carte.

   „O să fie o binecuvântare” gândi el „dacă nu își face apariția.”

   Dar fata își făcu apariția la mijlocul după-amiezii, când temperatura sărea de 30 de grade, într-un alt costum de baie, de data asta un slip negru. Nu o mai văzuse cu părul uscat și fu șocat de cât de blond era, aproape în nuanța fânului, pe care o întâlnești doar la cei foarte tineri. Ea își găsi un loc liber pe nisip la mai puțin de 10 metri de el. Era destul de aproape de ea încât să îi poată vedea firișoarele de păr fine, decolorate de pe mâini.

   O privi toată după-amiaza.

   Norii se adunară pe cer în orele amurgului, albi și pufoși la început, dar devenind tot mai întunecați. Curând se făcură auzite bubuiturile îndepărtate ale tunetelor și câteva picături mari de ploaie începură să răpăie pe nisip. Fata își strânse lucrurile, privind îmbufnată spre cer.

   După ce plecă ea de la plajă, Jake se forță să numere până la 30, înainte de a se ridica și de a-și pune pe cap pălăria Panama, pe care și-o adusese în geanta de plajă. Își abandonă scaunul unde stătuse și se grăbi pe poteca din scânduri ce ducea la drum, exact la timp pentru a o vedea pe fată cotind pe o stradă lăturalnică.

   Ploaia nu se înteți, așa că o urmări de la distanță și o văzu intrând într-o casă mică și drăguță. Reținu numărul casei în timp ce trecu pe lângă ea, apoi se întoarse la plajă.

   Fu surprinzător de ușor să afle cine locuiește în casă. Tranzacțiile imobiliare recente îi furnizară numele rezidentei. Edith Moss, de origine din Biddeford, Maine, aparent necăsătorită.

   Jake o sună de la bancă, se recomandă și o întrebă dacă ar dori să își deschidă un cont la banca locală. Ea îi răspunse că va veni a doua zi la prânz.

   Jake o identifică imediat ce femeia împinse ușile de sticlă ale băncii, la ora 1 și jumătate: o versiune mai în vârstă, mai obosită, a fetei perfecte de la plajă. În timp ce o ajuta să își deschidă un cont, avu prilejul să-i observe trăsăturile odinioară frumoase, acoperite acum de pielea umflată de alcoolică și de arsuri solare. O studie în timp ce aceasta completa formularele, desfășurându-i-se prin fața ochilor viitoarea viață.

   Cât de firesc ar părea ca Jake Richter, acest burlac proaspăt sosit în oraș, să curteze și să se căsătorească cu o femeie de o vârstă adecvată, care, întâmplător, avea o fiică adolescentă! Gândul de a locui cu fata de pe plajă, dormind la o cameră distanță de ea, era amețitor.

   În acea seară, o sună din nou pe Edith Moss. Aceasta îi răspunse la telefon, cu o voce răgușită și vorbind cu limba împleticită, clar beată. El îi mulțumi pentru deschiderea contului și o întrebă dacă n-ar vrea să bea un pahar împreună. Edith acceptă, dar părea confuză, de parcă întâmplările de peste zi deja începuseră să dispară din amintirea ei.

   Jake reținu că, indiferent ce planuri va face cu Edith pe viitor, va trebui să le facă dimineață devreme.

   Se căsătoriră vara următoare, așa încât Edith și Alice se mutară în apartamentul lui Jake de lângă plajă.

   Era agonie și extaz.

   Alice, o adolescentă perfectă, mai ceva decât și-o imaginase el vredodată, defila somnoroasă prin apartament în pijamale prea strâmte sau, în timpul verii, în costume de baie încă umede. Și, pe măsură de Edith devenea din ce în ce mai buimacă din cauza alcoolului și a pastilelor pe care Jake o convinsese să le ia, Alice și el se lansaseră într-un parteneriat tacit, formând o uniune familială mai puternică decât orice alt sentiment trăit de el până atunci.

   Nu mai era doar poftă trupească, era iubire. Jake știa acum că planul lui original, acela de a o seduce pe Alice înt imp ce era încă însurat cu Edith, nu mai era de ajuns. Voia mai mult decât o aventură pasageră cu fiica soției lui. Voia să fie cu ea, în propria lor casă, fără Edith. Jake știa, de asemenea, că Alice nu își iubea mama. Dezinteresul ei, mai mult decât orice altceva, îi dovedea asta. Îi amintea lui Jake de propria lui copilărie, de proprii lui părinți buni de nimic și de faptul că nu simțise nimic pentru ei, nici atunci și nici în prezent.

   Jake decise că Edith, oricum pe jumătate moartă, trebuia să moară de-a binelea, iar el nu era dispus să aștepte ca natura să își urmeze cursul.

   Își omorî nevasta în noaptea petrecerii de absolvire a lui Alice. Alice venise acasă cu o prietenă, fata aceea cu picioare lungi, care în mod cert avea să ajungă amanta vreunui bogătaș, în vreun oraș departe de Maine.

   Edith, care înghițise mai multe pastile ca de obicei, fusese foarte zglobie toată ziua. Dar începuse să bea înainte de cină și, până ce Gina și Alice să plece la petrecere, ajunse în starea ei normală, cea de toate zilele, femeia beată care nu era bună de nimic. După plecarea fetelor, Jake îi prepară lui Edith un coniac cu bere de ghimbir, în care amestecă mult Valium pisat. Îl dădu gata pe primul înainte de a apuca el să strângă farfuriile de pe masă, așa că îi mai prepară unul.

   Nu știa câte pastile și cât alcool erau necesare ca să o omoare, dar, dacă nu avea sorți de izbândă, putea oricând să mai încerce altă dată. Dar dacă izbutea, dacă, a doua zi dimineață, soția lui nu se mai trezea, atunci totul era perfect. Gina venise în vizită la cină, fusese martoră la faptul că Edith se îmbătase cui, în cazul în care poliția ar desfășura o anchetă.

   Când termină de spălat vasele, veni în camera de zi, unde o găsi tolănită pe canapea, cu capul dat pe spate, leșinată. Paharul în care fusese coniacul cu bere de ghimbir era pe măsuța de cafea. Era aproape gol.

   El roti paharul, observând depunerile de pastile pisate. Nu procedase tocmai bine pentru că ame o caue Valiumul în băutură, dar nu conta. Edith o băuse oricum.

   Clăti paharul în chiuvetă, apoi îl puse în mașina de spălat vase și îi dădu drumul.

   Plănuia să se uite la televizor, așteptând să vadă ce se întâmpla cu Edith, dar era prea tensionat. Porni televizorul, doar pentru a auzi ceva, apoi deretică prin camera de zi, întorcându-se în bucătărie pentru a face ordine în sertarul plin cu tot felul de obiecte utile; oricum intenționa să facă asta de ceva timp.

   Prindea niște elastice, răsucindu-le într-o bilă strânsă, când auzi icnetele care veneau din camera de zi.

   Când intră, zări pe canapea trupul lui Edith zguduit de convulsii, înecându-se cu vomă. Avea capul dat pe spate și se sufoca. El o privi, imperturbabil, apoi auzi pași pe treptele de afară și sunetul cheii în ială. Ezită, neștiind dacă să fugă din cameră sau să încerce să o resusciteze pe Edith. O zbughi și reuși să ajungă până la mijlocul scării spre dormitoare, în întunerci, când Alice intră în apartament.

   Auzi ușa închizându-se în spatele ei și pașii ei, apoi încă un icnet al lui Edith. Își imagina că o va auzi pe Alice alergând la ea, poate strigând după ajutor, dar nimic. Coborî scările cât putu de încet și o văzu pe Alice care își privea mama cum moare. Avea o expresie ciudată pe față în timp ce o privea: nu era nici indecizie, nici fericire. Să fi fost milă, dar și altceva. Dezinteres. Sau dezgust.

   Ea se întoarse și îl zări pe Jake privind-o și, pentru o fracțiune de secundă, Jake avu sentimentul unei recunoașteri telepatice a ceea ce se întâmplă. Apoi Alice zise ceva despre o ambulanță, iar Jake dădu fuga la telefonul din perete.

26

ACUM

   Nereușind să doarmă, Caitlin se dădu jos din pat, la motel, puțin după 6 dimineața.

   Nu își adusese hainele de alergare sau pantofii sport buni, dar avea unii la ea și o pereche de pantaloni scurți kaki, care nu erau tocmai potriviți pentru exerciții fizice, dar se descurca și cu ei.

   Simțea o nevoie disperată de a alerga puțin, ca să se epuizeze fizic. Dormise pe sponci noaptea de dinainte, și numai în reprize scurte și agitate, fiindcă suferința și starea de tensiune îi dădeau dureri în tot corpul.

   Afară era răcoare, iar cerul era acoperit cu o peliculă albicioasă, cu aspect lăptos.

   Intuia vag încotro era oceanul și o luă în avea direcție, fără ca măcar să facă mai întâi niște exerciții de încălzire. Zări un semn care indica direcția satului Kennewick. Acesta era situat pe coama unui deal, întinzându-se de-a lungul unui drum fără trotuar, delimitat de pini. Alerga pe pietriș, începând să simtă o ușoară durere în plămâni și usturime la nivelul mușchilor.

   Până când ajunse în vârful dealului, o peliculă subțire de transpirație îi acoperea pielea. În depărtare putea distinge o fâșie de ocean și soarele neclar, pe jumătate acoperit de nori deasupra lui. Trecu pe lângă câteva magazine și restaurante din sat, apoi porni la vale spre țărm, neoprindu-se nici măcar când simți pișcătura familiară din încheietura genunchiului stâng.

   Se opri abia când ajunse la plajă, în formă de semilună alungită ce se întindea de-a lungul unui drum. Era pustie, cu excepția unei siluete pe care o zări în depărtare, la celălalt capăt, cineva care arunca o minge de tenis pentru un câine.

   Se așeză pe maginea zidului de piatră de unde avea vedere spre mare și inspiră adânc; era epuizată. Soarele arzător străpungea stratul subțire de nori, astfel că, în lumina lui, Caitlin vedea tot felul de punctulețe care îi dansau prin fața ochilor. Era amețită și se gândi că mâncase foarte puțin în ultimele 24 de ore. Cu toate astea, datorită efortului fizic se simțea mai bine decât în ultimele zile.

   Când pulsul îi reveni la normal, se întoarse și o luă înapoi spre motel. În timp ce alergase se decisese într-o privință. Se va întoarce cu același avion cu care va fi transportat trupul neînsuflețit al lui Grace, în ziua următoare, dacă mai putea să își rezerve loc. Asta însemna că mai avea de petrecut o zi în Maine, încă o zi, singură în orașul în care murise Grace, dar se simțea capabilă să facă față. Avea să își sune mama de îndată ce ajungea înapoi la motel.

   Odată luată această decizie, se simți ușurată. Și acum, că avea la dispoziție o zi de pierdut, se gândi la Harry. Voia să-l vadă din nou. Conversația cu el la restaurant, în după-amiaza precedentă, o ajutase. Unul dintre motive consta în faptul că și el părea foarte îndurerat, nu doar din pricina morții tatălui său, ci și a lui Grace, dar și pentru că o făcuse să se simtă în largul ei în compania lui, aproape instantaneu.

   Se gândi la ultimul e-amil al surorii ei, în care aceasta îi descrisese cât de simpatic era Harry, deși Caitlin presupuse că asta se datora sentimentelor pe care Grace le avusese pentru tatăl lui.

   Caitlin și Grace nu fuseseră niciodată astrase de același gen de bărbați. De la abandonul tatălui lor, Grace dezvoltase o afinitate pentru bărbații mai în vârstă sau, dar nu pentru cei mai vârstinici, atunci pentru cei taciturni și retrași, care contituiau pentru ea o provocare. Mai puțin expansivă, Caitlin fusese întotdeauna atrasă de indivizi de lume, de genul de bărbat sportiv care spune glume și o tratează ca pe unul dintre tovarășii lui.

   Ajungând în satul Kennewick, Caitlin observă o brutărie care, din câte se pare, era deschisă. Își cumpără o cafea mare și o brioșă cu sirop de arțar, apoi se așeză afară pe o bancă și mâncă brioșa în timp ce aștepta să i se mai răcească cafeaua, ca să o poată bea. Sudoarea i se uscase pe piele, iar pielea de pe picioare și de pe brațe i se făcu piele de găină în aerul răcoros. Traversă strada până la o băncuță plasată la soare. Din noua poziție, avea vedere asupra unui șir de magazine, printre care și unul cu cărți expuse în vitrină.

   „Ăla trebuie să fie magazinul lui Bill Ackerson” gândi ea.

   După ce se încălzi la soare, se duse până acolo și se uită prin vitrină. Era într-adevăr librăria lui Ackerson, dar înăuntru era întuneric, ceea ce nu o surprinse la o oră atât de matinală. Zări o pisică flocoasă care se oprie de ușa din sticlă de la intrare, apoi se uită în sus la ea și deschise gura. Nu putea auzi mieunatul prin ușă.

   Ceva din expresia tânguitoare de pe fața pisicii îi dădu brusc un sentiment de pustiire. Se gândi din nou la Harry.

   Merse la pas restul drumului până la camera de motel și, odată ajunsă acolo, înainte să facă orice altceva, îi trimise un mesaj:

   „Cum îl cheamă pe motanul din librăria tatălui tău? L-am văzut de dimineață.”

   Când ieși de la duș, găsi pe telefon mesajul de la el:

   „Lew. Pleci azi?”

   „Nu. Mâine.”

   „Ne vedem?”

   „Mi-ar face plăcere.”

   Stabiliră să se întâlnească în după-amiaza aceea, la un pahar, la barul Livery din Kennewick Inn.

   Caitlin era fericită că nu va trebui să își petreacă toată ziua singură. Se îmbrăcă, apoi își sună mama.

   Erau la al doilea rând de băuturi, când Harry zise:

   - Pot să-ți spun ceva?

   - Desigur.

   - S-ar putea să te sperie.

   - Bine, zise ea, deodată înfricoșată.

   Se întâlniseră la ora 3 după-amiază în barul din subsol, o încăpere lungă și îngustă, decorată astfel încât să semene cu interiorul elegant al unui iaht. Harry comandase bourbon cu bere de ghimbir, iar ea își luase o halbă de Harpoon. Merseră cu băuturile într-un loc retras lângă șemineul neaprins.

   Ea îi vorbise despre decizia pe care o luase de a însoți trupul lui Grace înapoi în Michigan, iar el îi spusese totul despre librărie și despre faptul că mama lui vitreg, Alice, și bărbatul care lucra la magazin, John, îi dădeau impresia că își doresc ca Harry să preia afacerea. Își terminaseră băuturile, apoi Harry mai comandase încă un rând, achitând nota la bar și aducând paharele persoanl.
  Caitlin tocmai devenise conștientă că trăsăturile feței lui Harry trădau foarte multe sentimente, anxietate, tristețe, indecizie, chiar înainte de a-i cerep ermisiunea de a-i face o confidență.

   - Nu, poate n-ar trebui, zise el.

   - Poți să ai încredere în mine, îl încurajă ea.

   - Bine, se învoi el, luând o gură din băutură, apoi frecându-și marginea buzei cu degetul. Alice, mama mea vitregă, este interesată de mine, în sens romantic, sexual, oricum ai vrea să-i spui.

   - Ah, zise Caitlin.

   Nu se aștepta să audă așa ceva.

   - Cred că ăsta e felul ei de a lupta cu durerea, sau ceva de genul ăsta.

   - Ah, zise Caitlin din nou. E ciudat. E o chestie nouă? Adică, s-a mai purtat astfel înainte să moară tatăl tău?

   - Nu, dar nici nu o cunoșteam atât de bine.

   - Se dă la tine?

   Harry își frecă maxilarul. Barba îi mai crescuse față de ziua precedentă.

   - Da, e destul de evident, iar acum, după ce s-a întâmplat cu Grace, e convinsă că e în pericol și că și eu sunt în pericol; și vrea să stau în casă tot timpul sau cel mult la librărie. Mi-a cerut să-i promit că n-o s-o părăsesc.

   - Cum adică, să n-o părăsești?

   - Că n-o să plec prea curând. Nu vrea să rămână singură.

   - Nu poți sta cu ea la nesfârșit. Chiar și dacă ar fi fost mama ta naturală. Trebuie să îți trăiești propria viață.

   - Știu. Înțeleg. Dar asta nu-nseamnă că ar trebui să-mi iau picioarele la spinare, înainte ca poliția să deslușească ce s-a întâmplat cu tatăl meu și cu sora ta. Măcar atât îi datorez.

   - Nu, înțeleg, zise Caitlin. Nu mă refeream la viitorul apropiat, ci vorbeam pe termen lung.

   - N-o să rămân aici pentru totdeauna, deși n-am nicio idee unde să mă duc. Oricum, nu am unde să mă-ntorc. Am terminat facultatea, iar prietenii mei pleacă toți care-ncotro, în orașe diferite. Cel puțin aici am un scop. Pot avea grijă de lucrurile pe care le-a lăsat tatăl meu în urmă. De Alice și de cărți.

   - Îți plac cărțile?

   - Da, dar nu am pasiunea tatălui meu. La drept vorbind, nimeni nu are pasiunea lui pentru cărți.

   - Nu ești obligat să preiei afacerea.

   - Știu.

   - Nu știu ce mi-a venit să-ți zic asta, dar eu cred că Alice te manipulează. Nu știu din ce motiv. S-ar putea să facă asta doar pentru că îi e frică să rămână singură, ceea ce are sens, dar s-ar putea s-o facă și din alte motive. Zici că n-o cunoști atât de bine.

   - A fost soția tatălui meu, dar, dincolo de asta, n-o cunosc.

   - A mai fost căsătorită înainte? Are proprii copii?

   - Nu. A fost agentul imobiliar al tatălui meu când el a decis să se mute în Maine. Nu are familie sau, dacă are, nu ține legătura cu nimeni.

   - Tatăl tău a ales-o. Nu tu. Nu știu dacă îi datorezi ceva mai mult decât ceea ce ai făcut deja.

   Harry tăcu un moment, iar Caitlin se simți prost pentru ceea ce îi spusese. Sunase dur, ca și cum ea era genul de persoană care știa clar cui îi e datoare și cui nu. Era pe cale să îi ceară scuze, când Harry zise:

   - Nu știu ce să fac sau ce să cred.

   - Povestește-mi despre cealaltă persoană cu care tatăl tău avea o aventură.

   - Annie Callahan. Am văzut-o la secția de poliție, în ziua în care am găsit-o pe sora ta. Am pierdut toată dimineața la secție și am văzut-o când au dus-o într-una din săli pentru a i se lua interogatoriu. Arăta îngrozită și, când a fost condusă afară din secție, a rămas cu ochii ațintiți spre locul unde stăteam eu. Pentru că semănam cu tatăl meu, probabil.

   - De unde știi că era ea?

   - Am știut pur și simplu, cumva. Mai târziu, l-am întrebat pe detectivul Dixon și mi-a confirmat că ea era și că urma să fie interogat soțul ei, dar că, momentan, era plecat din oraș.

   - Cam suspect.

   - Nu știu ce să zic. Pentru mine n-are noimă ca vreunul dintre ei să fi avut vreo legătură cu ce s-a întâmplat. Se poate ca Lou Callahan să-l fi ucis pe tatăl meu într-un acces de gelozie și furie, dar de ce să o ucidă pe sora ta?

   - Nu știu, zise Caitlin.

   Amândoi tăcură o clipă; Caitlin rămase cu ochii la șemineu, de parcă ar fi ars focul în el. Deodată, se pomeni zicând:

   - Știi că prima oară în viața mea când am văzut oceanul a fost când aveam 15 ani?

   - Ce ocean ai văzut?

   - Atlanticul. Mă dusesem la Washington D.C., într-o excursie cu școala, apoi am mers în vizită la o mătușă care locuia în Ocean City, Maryland. M-a dus să vedem balene. Iar în Maine vin acum prima oară, deși am locuit în Boston de când am absolvit facultatea.

   - Îmi pare rău c-a trebuit să vii aici pentru un asemenea motiv, zise Harry.

   - Și mie.

   - E o arteră de promenadă drăguță în apropiere. Pe faleză. De fapt, acolo a fost ucis tatăl meu.

   - Să mergem, zise Caitlin cu fals entuziasm.

   Amândoi izbucniră în râs.

   - Am fost deja acolo. Cineva a lăsat un buchet.

   - În locul în care a murit tatăl tău?

   - Da, cred că da. Poate nu are nicio legătură cu el, dar... ne putem plimba pe-acolo dacă vrei, nu mă deranjează. Chiar dacă e locul unde-a murit tata, rămâne totuși locul lui preferat.

   - Bine, acceptă Caitlin.

   Ieșiră din bar și traversară drumul spre o faleză ce oferea o priveliște asupra unei fâșii înguste de plajă în formă de semilună, apoi o luară spre nord și intrară pe o potecă tăiată în stâncă. Harry o luă pe Caitlin de mână pentru a o ajuta să sară peste o lespede lată și alunecoasă din argilă și nu îi dădu drumul la mână cât își continuară plimbarea.

   Era o zi perfectă, aerul era răcoros, soarele cald, iar pe potecă nu mai era nimeni altcineva. Se aplecară pentru a trece pe sub un tunel format din crengile unor copaci încovoiați de vânt și, când ieșiră în capătul celălalt, Harry se aplecă să ridice un snop de crengi acoperite cu bobițe, legat cu un fir de iarbă.

   - Vezi? zise el.

   - Aici e locul unde tatăl tău a...

   - Sunt destul de sigur că da. E cel mai înalt punct, și, din câte înțeleg, a pășit peste margine și a aterizat dedesubt. Totuși, cineva l-a lovit înainte.

   - Așa a fost omorâtă și Grace. Cineva a lovit-o în cap.

   Caitlin privi spre linia strălucitoare a orizontului, unde oceanul întâlnea cerul.

   - Cred că nu au suferit, măcar atât, adăugă ea.

   - Și eu cred același lucru.

   Își continuară drumul, Caitlin luându-l din nou de mână pe Harry.

   Poteca cotea spre țărm în jurul altui crâng de copaci aplecați de vânt; Harry se întoarse către Caitlin și începură să se sărute, oprindu-se abia când Caitlin își dădu seama că începuse să plângă.

   - Îmi pare rău, zise Harry.

   - Nu, să nu-ți pară. Eu sunt confuză, dar sărutul a fost plăcut. A fost intens.

   - Așa e, dar poate n-ar trebui să facem asta.

   - Am auzit că asta e o reacție normală la suferință. Să te simți...

   - Să te simți excitat?

   - Da, eu nu aveam de gând să o zic, dar...

   Se sărutară din nou, lipindu-și trupul unul de celălalt, și Caitlin era convinsă că, dacă ar fi fost în intimitatea unei camere, hainele lor ar fi fost deja pe podea. Sentimentul o neliniștea și se retrase puțin. Imediat, el procedă la fel.

   - Ne plimbăm mai departe? întrebă el.

   - Haide.

   Continuară până la capătul otecii în stâncă, apoi cotiră și merseră, cu vântul în față, înapoi spre Pensiunea Kennewick. Acolo, la mașina ei, Harry îi dădu un sărut scurt lui Caitlin și îi puse mâna pe laterala gâtului.

   - Și acum? întrebă ea.

   - Ce-ai zice să vin să te văd la camera de motel mai târziu? Aș avea ocazia să-mi iau la revedere.

   - Bine. Sunt cazată la 203.

   - S-ar putea să ajung târziu. Alice pregătește cina și, cum am spus, îi place să mă știe în casă.

   - Nu contează. O să fiu acolo.

   Întoarsă în camera ei, Caitlin se întinse pe patul proaspăt făcut și se holbă la tavanul brăzdat de razele soarelui care apunea și pătrundea prin jaluzelele ieftine ale motelului.

   Își dorea să vorbească cu Grace și constată că nu putea, că nu îi veneau cuvintele în cap. Gândul că nu va mai vorbi niciodată cu Grace o izbi din nou și începu să plângă, apoi ațipi, trezindu-se pe întuneric.

   Îi era foame și își aminti că mai avea jumătate de sendivș în frigider, de la una dintre mesele de la restaurant. Luă două guri din sendvișul rece, congelat, apoi îl aruncă. Își simțea stomacul ca o minge mică de cauciuc.

   Dădu drumul la televizor, găsi un post care difuza în reluare serialul Modern Family și lăsă acolo, la volum mic. Răspunse la câteva mesaje primite de la prieteni, de la serviciu și de la mama și fratele ei. Văzu un apel de la tatăl ei, dar nu îi lăsase niciun mesaj. Asta o enervă. De ce nu dădea un mesaj după ce fiica lui, sora ei geamănă, murise? De ce nu îi cerea să îl sune urgent? Decise să nu îl sune înapoi.

   Episodul din Modern Family se termină și începu altul imediat. Se simțea obosită și fu pe punctul de a-i da mesaj lui Harry să îl roage să nu mai vină. Dar se răzgândi, chiar voia să îl mai vadă o dată.
   Dar nu-l va lăsa să intre. Ceea ce se întâmplase în timpul plimbării i se părea o nebunie acum. Se îmbătase din două beri? Nimic de zis, tânărul era atrăgător și cumsecade, dar sora ei tocmai fusese ucisă, iar el era cumva implicat.

   Când și dacă va trece pe acolo, se va eschiva că e extenuată, nu mințea cu nimic, și își va lua, pur și simplu, la revedere de la el.

   Mai moțăi puțin cu televizorul pornit și se trezi cțnd auzi un ciocănit în ușă. Era ora 11. Preț de câteva secunde fu complet buimacă. Camera era cufundată în întuneric, cu excepția luminii aruncate de ecranul televizorului prins pe perete, care înfățișa acum un crainic prezentând prognoza meteo în fața unei hârți fixate pe regiunea New Englad.
   Își aminti că stabiliseră ca Harry să treacă pe acolo. Se duse la ușă, chitită să nu-l primească înăuntru. Își aminti fulgerător sărutul de mai devreme. Mâna lui pe gâtul ei.

   Deschise ușa. În lumina galbenă de afară, bărbatul părea palid și tânăr. Purta un hanorac cu glugă și respira greu, cu o mână la tâmplă, de parcă era chinuit de o durere de cap.

   - Salut, Harry, zise ea. Scuze, eu sunt...

   - Ar trebui să pleci, zise el.

   - Eu ar trebui să plec? repetă ea cuvintele lui, nedumerită.

   - Ar trebui să pleci chiar acum. Cred că ești în pericol.

   Rostea cuvintele sacadat, ca și când nu ar fi avut aer.

   - Ce se-ntâmplă? Ce s-a-ntâmplat?

   Ea întinse o mână spre el, iar el se trase înapoi. Își luă mâna de la cap și o picătură de sânge închis la culoare i se prelinse pe obraz.

   - Sângerezi, zise ea.

   - Serios?

   Se uită la palma lui, mânjită de sânge.

   - Ah, zise el, apoi genunchii îi cedară și se prăbuși în camera de motel.

   Caitlin se întinse în încercarea de a-i opri căderea, dar el se izbi puternic de podeaua mochetată, lovindu-se la cap. Apoi rămase nemișcat.

27

ACUM

   - Știți unde e Spitalul Kennewick?

   - Nu știu, zise Caitlin.

   - Puteți să ne urmați, dacă doriți.

   - Bine, sigur, i se adresă Caitlin unuia dintre paramedicii foarte tineri și foarte impasibili, după ce Harry fu imobilizat pe o targă și transportat în ambulanța trasă în fața motelului unde era cazată.

   La două camere distanță, doi copii priviseră întreaga scenă chiar din fața ușii, părinții scoțând din când în când capul ca să mai arunce câte o privire.

   După ce Harry se prăbușise în camera de motel, Caitlin îl întorsese cu fața în sus și își revenise, căscând ochii, surprins și nedumerit. Ea îi examină partea laterală a capului. Părul îi era negru și năclăit de sânge în acea zonă: avea o rană de vreo 3 centmetri chiar deasupra urechii drepte, iar zona din jur i se tumefiase.

   - Sun la 911, zise ea.

   - E-n regulă. Doar am căzut și m-am lovit la cap, zise Harry, dând să se ridice în capul oaselor.

   - Tocmai de aia sun la 911.

.................................................