Forța naturii, Jane Harper

 1-6
Prolog

       Mai târziu, cele patru femei nu au reuşit să cadă cu totul de acord decât asupra a două aspecte.

   Unu: nimeni nu a văzut când Alice Russel a fost înghiţită de întinderea acoperită de tufişuri şi copaci.
   Doi: uneori, Alice putea să fie de o răutate tăioasă ca o lamă.
   Femeile întârziau să apară la punctul de întâlnire.

   Bărbaţii - care semnaseră de sosire la marcaj, cu un avans respectabil de treizeci şi cinci de minute faţă de obiectivul stabilit pentru amiază - se băteau reciproc pe umăr, în timp ce răsăreau din  liziera pădurii. Misiune îndeplinită. Conducătorul programului de team building îi aştepta pe cei cinci cu o mină afabilă şi binevoitoare, îmbrăcat cu hanoracul de polar roşu, uniforma organizatorilor. Oamenii şi-au azvârlit în spatele microbuzului sacii de dormit ultimul răcnet şi au urcat răsuflând uşuraţi. În maşină se afla un munte de pungi cu fructe uscate şi alune şi termosuri cu cafea. Nou-sosiţii s-au întins însă direct spre sacul aşezat în spatele proviziilor, unde erau telefoanele lor mobile, la care trebuiseră să renunţe. Reintrau, în fine, în posesia lor.
   Afară era frig. În privinţa asta, nimic nou, nicio schimbare. În ultimele patru zile, soarele de iarnă, livid, nu apăruse cu totul de după nori decât o singură dată. Măcar în microbuz era uscat.
   Bărbaţii s-au relaxat. Unul dintre ei a făcut o glumă despre talentul fetelor de a citi o hartă şi au râs cu toţii. Au băut cafea şi au aşteptat să apară şi colegele lor. Trecuseră 3 zile de când le văzuseră ultima oară; mai puteau să aştepte câteva minute.
   După o oră, enervarea a luat locul îngâmfării. Unul câte unul, cei cinci bărbaţi s-au dezlipit cu greu de pe scaunele confortabile ale maşinii şi au început să bată cu paşi apăsaţi, în sus şi-n jos, drumul de pământ. Îşi ridicau mâinile spre cer, ca şi cum lungimea aceea de braţ în plus ar fi reuşit să prindă semnalul nestatornic. Nerăbdători, tastau către jumătăţile lor mai bune, aflate în oraş, mesaje care nu voiau să se trimită. Întârziem. Suntem ţinuţi pe loc. Ultimele câteva zile nu trecuseră deloc uşor, iar acum îi aşteptau un duş fierbinte şi o bere rece. Şi, a doua zi, serviciul.
   Conducătorul programului privea fix liziera pădurii. În cele din urmă, şi-a scos staţia radio.
   Au sosit câteva întăriri. Rangerii şi-au pus vestele reflectorizante şi vocile li s-au animat. Le scoatem noi de-acolo cât ai zice peşte. Ştiau pe unde se rătăceşte lumea şi mai aveau încă ore bune de lumină.
   Câteva, oricum. Destule. N-avea să le ia mult timp. S-au avântat spre zona împădurită, înaintând ca nişte profesionişti. Grupul de bărbaţi s-a bulucit înapoi în microbuz.
   Când echipa de salvatori a reapărut la lizieră, amestecul de fructe şi nuci se terminase şi cafeaua rămasă era rece şi amăruie. Eucalipţii îşi profilau siluetele pe cerul tot mai întunecat. Feţele oamenilor erau încremenite. Sarcasmul dispăruse odată cu lumina zilei.
   În microbuz, bărbaţii stăteau tăcuţi. Dacă ar fi fost o criză de management, ar fi ştiut ce e de făcut. O scădere a profitului, o clauză contractuală nedorită, nicio problemă. Aici însă, în sălbăticie, pădurea părea să voaleze răspunsurile. Îşi ţineau în poală telefoanele fără viaţă, ca pe nişte jucării stricate.
   Din staţiile radio se auzea murmur de voci. Farurile vehiculelor străpungeau zidul compact de arbori, iar în aerul rece al nopţii aburii respiraţiilor alcătuiau norişori. Căutătorii au fost rechemaţi pentru noi îndrumări. Bărbaţii din microbuz nu reuşeau să audă detaliile discuţiei, dar nici nu era nevoie. Tonul era edificator. După lăsarea întunericului, acţiunile care se mai puteau desfăşura erau limitate.
   Până la urmă, grupul de salvatori s-a destrămat. Pe locul din faţă al microbuzului a urcat un tip cu vestă reflectorizantă. Avea să-i conducă el pe bărbaţi la cabana din rezervaţie. Toată lumea trebuia să rămână peste noapte acolo, acum nu se puteau lipsi de un om care să-i ducă la Melbourne, un drum de trei ore. Bărbaţii încă încercau să asimileze ce li se comunica, când s-a auzit primul ţipăt.
   Ascuţit, ca de pasăre, un sunet neobişnuit noaptea, şi toate capetele s-au întors spre cele patru siluete care au apărut pe coama dealului. Două păreau să o susţină pe a treia, iar o a patra siluetă mergea săltat, clătinându-se, în urma lor. De la depărtare, sângele de pe fruntea ei părea negru.
   Ajutor! Una dintre femei a strigat. Şi nu doar o singură dată. Suntem aici. Avem nevoie de ajutor, ea are nevoie de un doctor. Vă rugăm, ajutaţi-ne! Slavă cerului, slavă cerului că v-am găsit!
   Salvatorii alergau; bărbaţii, abandonându-şi telefoanele pe banchetele microbuzului, veneau gâfâind la câţiva paşi în urma lor.
   Ne-am rătăcit, spunea cineva. Altcineva: Ea s-a rătăcit.
   Era greu să le distingi. Femeile strigau, plângeau, vocile li se amestecau.
   Alice e aici? A reuşit să ajungă? A păţit ceva?
   În haos, în noapte, era imposibil de spus care dintre cele patru se interesase de starea lui Alice.
   Mai târziu, când totul s-a agravat, fiecare avea să insiste că ea fusese cea care întrebase.

Capitolul 1

   - Nu intra în panică!
   Deşi până în acel moment nu avusese absolut niciun gând să facă aşa ceva, agentul federal Aaron Falk a închis cartea pe care o citea.
   Şi-a trecut telefonul în mâna zdravănă şi s-a ridicat în capul oaselor, în pat.
   - Bine.
   - Alice Russell a dispărut, a rostit, calmă, femeia de la capătul celălalt al firului. Aşa se pare.
   Falk şi-a pus deoparte cartea.
   - A dispărut cum?
   - Cu desăvârşire. De data asta nu doar ne-a ignorat apelurile telefonice.
   Falk a auzit la telefon oftatul partenerei lui. Carmen Cooper părea mai stresată decât o auzise el vreodată în cele 3 luni de când lucrau împreună. Iar asta spunea foarte multe.
   - S-a rătăcit pe undeva prin masivul Giralang, a continuat Carmen.
   - Giralang?
   - Mda, prin est, nu?
   - Da, ştiu unde e masivul, i-a răspuns Falk. Dar mă gândeam la ce reputaţie au dealurile alea.
   - Te gândeşti la Martin Kovac? Nu pare ceva de genul ăla, slavă Domnului!
   - Ai face bine să speri că nu. Oricum, au trecut vreo 20 de ani, nu-i aşa?
   - Se împlinesc 25, cred.
   Şi totuşi, unele lucruri nu se uită niciodată. Falk nu era decât un adolescent când masivul Giralang începuse să deschidă buletinele de ştiri. O mai făcuse de alte 3 ori, în următorii 2 ani. De fiecare dată, imaginile cu echipele de căutare care măturau la pas întinderea plină de vegetaţie, cu câini de urmărire trăgând în lesă, fuseseră urmărite în tot statul de oameni în faţa televizoarelor în livingurile lor. Până la urmă echipele de căutare reuşiseră să găsească majoritatea cadavrelor.
   - Ce căuta tocmai acolo? a întrebat Falk.
   - E un complex de team building pentru corporaţii.
   - Glumeşti?
   - Din păcate, nu, a zis Carmen. Deschide televizorul, e la ştiri. Au chemat o echipă de căutare.
   - Stai puţin.
   Doar în boxeri, Falk s-a dat jos din pat şi şi-a tras pe el un tricou. Aerul nopţii era răcoros. Desculţ, s-a dus lipăind în living şi a deschis pe canalul de ştiri non-stop. Prezentatorul vorbea despre activitatea din parlament din ziua respectivă.
   - Nu-i nimic. Chestii de serviciu. Du-te şi te culcă la loc, a mai auzit-o Falk pe Carmen murmurându-i în ureche şi şi-a dat seama că femeia vorbea cu cineva de lângă ea.
   Şi-a imaginat-o deodată în biroul pe care-l împărţeau amândoi, stând la masa care fusese înghesuită acolo, lângă a lui, cu 3 luni în urmă. De atunci începuseră să lucreze foarte strâns, literal vorbind. Când Carmen se întindea, se lovea cu picioarele de piciorul scaunului său.
   Falk se uită la ceas. Era trecut de ora 10, sâmbătă seara; în mod sigur, tipa era acasă.
   - Hai, te-ai lămurit? l-a întrebat Carmen, de astă dată şoptit, din grijă pentru cel cu care era.
   Logodnicul, a presupus Falk.
   - Nu încă.
   Falk nu avea de ce să vorbească în şoaptă.
   - Stai...
   Burtiera se derula pe ecran.
   - Citesc acum, a adăugat el.
   PENTRU EXCURSIONISTA ALICE RUSSELL, 45 DE ANI, DIN MELBOURNE, CĂUTĂRILE VOR FI RELUATE ÎN ZORI ÎN MASIVUL GIRALANG.
   - Excursionista din Melbourne? a zis Falk.
   - Da, ştiu.
   - De când a ajuns Alice...
   S-a oprit. Îşi imagina pantofii lui Alice. Cu tocuri înalte. Cui.
   - Ştiu. La ştiri s-a spus că participa la un team building. Făcea parte dintr-un grup trimis acolo pentru câteva zile şi...
   - Câteva zile? De cât timp lipseşte, de fapt?
   - Nu ştiu precis. Cred că de-aseară.
   - M-a sunat pe mine, a zis Falk.
   Între ei s-a lăsat tăcerea. Apoi:
   - Cine? Alice?
   - Da.
   - Când?
   - Aseară.
   Falk şi-a luat telefonul de la ureche şi a căutat în apelurile pierdute. Apoi l-a dus înapoi la ureche.
   - Mai eşti? Azi-dimineaţă, devreme, pe la 4 şi 30 de minute, mai precis. N-am auzit când a sunat telefonul. Când m-am trezit, am văzut că am un mesaj în căsuţa vocală.
   Din nou tăcere.
   - Ce ţi-a spus?
   - Nimic.
   - Absolut nimic?
   - Nu exista niciun mesaj în căsuţă. M-am gândit că a fost greşeală.
   Buletinul de ştiri de la televizor difuza o fotografie recentă cu Alice Russell. Părea făcută la o petrecere. Îşi purta părul blond strâns într-un coc complicat şi avea o rochie argintie, care lăsa să se vadă cât de multe ore petrecuse la sala de antrenamente. Arăta mult mai tânără decât era de fapt, cu vreo 5 ani, dacă nu şi mai bine.
   Zâmbea spre obiectivul aparatului, într-un fel în care nu o făcuse niciodată pentru Falk şi Carmen.
   - Am încercat să o sun înapoi, când m-am trezit; probabil pe la 6 şi jumătate, a zis Falk, cu ochii încă la ecranul televizorului. Nu mi-a răspuns.
   La televizor se difuza acum o imagine aeriană a masivului Giralang. Culmi şi văi care se succedau, rostogolindu-se spre linia orizontului, un ocean vălurit, verde, în lumina slabă a iernii.
   CĂUTĂRILE VOR FI RELUATE ÎN ZORI...
   Carmen nu mai spunea nimic, dar Falk o auzea cum respiră. Pe ecran rangerii păreau să aibă dimensiuni exagerate. Uriaşe, chiar.
   Din unghiul de filmare, bolta bogată a coroanelor arborilor părea cu totul impenetrabilă.
   - Stai să mai ascult o dată mesajul, a zis Falk. Te sun eu.
   - Bine, a răspuns Carmen şi convorbirea s-a întrerupt.
   S-a aşezat pe canapea, în semiîntuneric, doar lumina ecranului licărind albastru. Nu trăsese draperiile şi dincolo de balconul micuţ se vedeau luminile oraşului Melbourne, profilate la orizont. Lumina de semnalizare din vârful clădirii Eureka Tower clipea roşie şi regulat intermitentă.
   CĂUTĂRILE VOR FI RELUATE ÎN ZORI ÎN MASIVUL GIRALANG...
   A dat televizorul mai încet şi a format numărul căsuţei lui vocale.
   Apel primit la 4:26 a.m. de pe mobilul lui Alice Russell.
   La început, Falk nu a reuşit să audă nimic, aşa că a apăsat mai tare telefonul pe ureche. Nu auzea decât sunetul surd al paraziţilor, vreo 5 secunde. Zece. De astă dată a ascultat până la final.
   Zgomotul alb se insinua în valuri, de parcă ar fi venit de sub apă.
   Era şi un murmur înfundat, care putea să vină de la cineva care vorbea. Apoi, din senin, s-a auzit o voce. Falk a aruncat telefonul cât colo şi l-a privit fix. Vocea era aşa de slabă, că s-a întrebat dacă nu cumva şi-o imaginase el.
   A bătut uşor în ecran. Stând în apartamentul lui liniştit, a închis ochii şi a mai ascultat mesajul încă o dată. Nimic, nimic şi apoi, din beznă, o voce pierdută a rostit două cuvinte.
   - ...să o rănească...

Capitolul 2

   Când Carmen a oprit în faţa apartamentului lui Falk, zorii nu se iviseră încă.
    El o aştepta deja pe trotuar, cu rucsacul alături, pe asfalt. Ghetele de drumeţie îi erau ţepene, din cauză că le folosise prea puţin.
   - Ia să auzim mesajul, a zis ea, în timp ce Falk se suia în maşină.
   Scaunul şoferului era dat mult în spate. Carmen era una dintre puţinele femei întâlnite de Falk care era destul de înaltă ca să-l poată privi drept în ochi atunci când stăteau faţă în faţă.
   Falk a pus telefonul pe difuzor şi a apăsat pe buton. Sunetul paraziţilor a umplut maşina. Cinci, zece secunde de muţenie, apoi cele două cuvinte s-au auzit slab, vag. Alte câteva sunete înfundate şi apelul s-a întrerupt.
   - Încă o dată, a zis Carmen, încruntată.
   Femeia închise ochii şi, în timp ce asculta, Falk s-a uitat la faţa ei.
   La cei 38 de ani, Carmen avea cu doar 6 luni mai mult decât el, nu doar ca vârstă, ci şi ca experienţă, însă acum era prima dată când carierele lor în Poliţia Federală se intersectau. Carmen abia venise în cadrul echipei de investigaţii financiare din Melbourne, mutată de la Sydney. Falk nu reuşea să-şi dea seama dacă ea regreta sau nu.
   Carmen deschise ochii. În lumina portocalie a felinarului de pe stradă, pielea şi părul ei păreau cu o nuanţă mai închise decât de obicei.
   - „Să o rănească”, zise ea.
   - Aşa mi s-a părut şi mie.
   - La sfârşit n-ai mai reuşit să distingi şi altceva?
   Falk a dat volumul la maximum şi apoi a apăsat pe replay. Îşi dădu seama că nu mai respira, străduindu-se să audă.
   - Auzi? l-a făcut ea atent. Nu spune cineva „Alice”?
   Au ascultat iar şi, de data asta, peste zgomotul înfundat, Falk a prins o uşoară inflexiune, ceva ce semăna cu un sâsâit.
   - Nu ştiu ce să zic, a spus el. Poate că sunt doar paraziţi.
   Carmen a pornit motorul. În liniştea de dinaintea zorilor, zgomotul se auzea tare. S-a îndepărtat de trotuar, a intrat pe şosea şi abia apoi a vorbit din nou.
   - Cât de sigur eşti că e vocea lui Alice?
   Falk a încercat să-şi amintească timbrul vocii lui Alice Russell.
   Tipa avea o voce oarecum distinctă. Adeseori grăbită. Întotdeauna hotărâtă.
   - Nu am niciun motiv să spun că nu e ea. Dar e greu de spus cu exactitate.
   - Foarte greu. Nici măcar n-aş putea să jur că e o voce de femeie.
   - Da.
   Privit în oglinda de pe portieră, orizontul de deasupra oraşului Melbourne se făcea tot mai mic. În faţă, spre est, cerul devenea din negru albastru-închis.
   - Ştiu că Alice e o belea, zise Falk, dar sper din suflet că n-am băgat-o în vreun rahat.
   - Şi eu.
   Când Carmen a rotit de volan să intre pe autostradă, inelul ei de logodnă a prins o sclipire de lumină.
   - Poliţistul local ce a avut de zis? Cum îl cheamă?
   - King.
   Noaptea trecută, după ce încercase să asculte mesajul vocal trimis de Alice Russell, Falk sunase imediat la poliţia statală. Trecuse o jumătate de oră până fusese sunat înapoi de sergentul-major care conducea acţiunea de căutare.
   - Îmi cer scuze, începuse King cu o voce care părea obosită. A trebuit să ajung la un post telefonic fix. Vremea ne dă peste cap recepţia mai rău ca de obicei. Spune-mi despre mesajul vocal.
   Îl ascultase răbdător pe Falk, în timp ce acesta-i povestise totul.
   - Bun, a zis King, când Falk a terminat. Să ştii că am făcut o verificare a apelurilor ei telefonice.
   - OK.
   - Ce fel de relaţie ziceai că ai cu ea?
   - Profesională, i-a răspuns Falk. Confidenţială. Ne ajuta, pe mine şi pe detectivul care îmi e partener, în legătură cu o chestiune.
   - Şi cum îl cheamă pe coleg?
   - O cheamă. Carmen Cooper.
   Falk auzise foşnetul hârtiei pe care omul îşi nota.
   - Şi aştepta vreunul dintre voi un telefon de la ea?
   - Nu neapărat, răspunsese Falk, ezitant.
   - Ai cât de cât abilităţi de supravieţuire în sălbăticie?
   Falk îşi privise mâna stângă. Pielea era încă rozalie şi, ici-colo, avea zone ciudat de netede, acolo unde arsurile nu i se vindecaseră definitiv.
   - Nu.
   - Dar partenera?
   - Nu prea cred.
   Iar Falk îşi dăduse seama că, de fapt, habar n-avea.
   Urmase o pauză.
   - Conform companiei de telefonie, continuase King, azi-dimineaţă, devreme, Alice Russell a încercat să apeleze două numere. Numărul de urgenţă şi pe al dumitale. Ai idee ce motiv ar fi avut s-o facă?
   Era rândul lui Falk să facă o pauză. Auzea în telefon răsuflarea sergentului.
   Să o rănească.
   - Cred c-ar fi mai bine să venim acolo, spusese Falk. Să discutăm personal.
   - Prietene, cred că ar fi o mişcare înţeleaptă. S-aduci şi telefonul.

   Ziua 4: Duminică dimineaţă

   Femeia îşi vedea propria-i frică reflectată pe cele trei chipuri care o priveau fix. Inima îi bătea cu putere şi auzea respiraţiile sacadate ale celorlalte persoane. Deasupra, peticul de cer dintre copaci era de un cenuşiu tern. Vântul scutura crengile şi trimitea peste grupul de dedesubt un val de apă. Nimeni nu se clintea. În spatele lor, lemnul putred al adăpostului gemu şi apoi se domoli.
   - Trebuie să plecăm de-aici, a zis ea. Acum.
   Perechea cu ochii negri şi mari din stânga ei a încuviinţat imediat din cap, unită brusc de panică. La dreapta ei, semnul unei şovăieli cât se poate de scurte, apoi un al treilea semn de încuviinţare, din cap.
   - Cum rămâne cu...
   - Cum rămâne cu ce?
   - ...cum rămâne cu Alice?
   S-a lăsat o linişte grozavă. Singurele sunete veneau de la scârţâitul şi foşnetul copacilor care se uitau în jos la cercul strâns al celor patru.
   - Alice şi-a făcut-o cu mâna ei.

Capitolul 3

   După câteva ore, când Falk şi Carmen s-au oprit, cerul era complet luminat, iar oraşul se afla departe în urma lor.
    Stăteau la marginea drumului, să se dezmorţească, şi norii aruncau umbre mişcătoare peste padocuri. Casele şi clădirile erau puţine şi departe unele de altele. Un camion încărcat cu unelte pentru agricultură a trecut în viteză pe lângă ei, primul vehicul pe care îl văzuseră după 30 de kilometri. Zgomotul a stârnit un cârd de papagali cacadu-cu-piept-roz, zburătăcindu-i dintr-un copac din apropiere, cu bătăi de aripi şi ţipete.
   - Hai să-i dăm drumul mai departe, a spus Falk.
   A luat cheia de la Carmen şi s-a urcat la volanul sedanului ei grena, ponosit. A pornit motorul. I s-a părut imediat familiar.
   - Am avut şi eu o maşină ca asta, a spus el.
   - Dar ai avut inspiraţia să scapi de ea?
   Carmen s-a instalat în scaunul din dreapta.
   - Nu a fost alegerea mea. A fost avariată la începutul anului, când eram în oraşul meu natal. Un gest de bun venit din partea unor localnici.
   Carmen îi aruncă o privire şi un mic surâs.
   - A, da. Am auzit povestea. Avariată e un fel de a spune, probabil.
   Într-un acces de regret, Falk îşi trecu mâna pe volan. Maşina lui cea nouă era OK, dar nu era acelaşi lucru.
   - Oricum, asta e maşina lui Jamie, a adăugat Carmen, în timp ce intrau pe şosea. E mai bună decât a mea la drum lung.
   - Corect. Ce mai face Jamie?
   - E bine. Ca de obicei.
   Falk nu prea ştia ce înseamnă de obicei. Pe logodnicul lui Carmen îl întâlnise o singură dată. Un tip musculos, cu blugi şi tricou, Jamie lucra în marketing, pentru o firmă producătoare de băuturi nutritive pentru sportivi. Dăduse mâna cu Falk şi-i oferise o sticlă cu ceva albastru şi acidulat, care promitea să-i sporească performanţele. Zâmbetul bărbatului părea sincer, dar mai fusese şi altceva, o nuanţă anume atunci când măsurase silueta înaltă şi suplă a lui Falk, tenul palid, părul blond-albicios şi mâna arsă. Dacă ar fi fost să ghicească, Falk ar fi zis că fusese vorba de o oarecare uşurare.
   Mobilul lui Falk, aşezat pe consola centrală, începu să bipăie. Şi-a luat ochii de la drumul pustiu ca să arunce o privire spre ecran şi-i întinse telefonul lui Carmen.
   - Sergentul ăla a trimis un e-mail.
   Carmen deschise mesajul.
   - Bun, zice că au fost două grupuri la complex. Un grup de bărbaţi, unul de femei, şi fiecare a făcut un alt traseu. A trimis numele femeilor din grupul lui Alice Russell.
   - Ambele grupuri de la BaileyTennants?
   - Aşa se pare.
   Carmen îşi scoase telefonul propriu şi deschise site-ul web al firmei BaileyTennants. Cu coada ochiului, Falk putea să vadă pe ecran numele scris cu negru şi argintiu al exclusivistei firme de contabilitate.
   - OK. Breanna McKenzie şi Bethany McKenzie, citea Carmen cu glas tare, de pe telefonul lui. Breanna este asistenta lui Alice, nu?
   Tastă pe telefonul ei.
   - Mda, uite-o. Doamne, la cum arată ar putea să facă reclamă la vitamine.
   I-a întins telefonul ei lui Falk şi acesta aruncă o privire la portretul strălucitor al unei fete de vreo 25 de ani. Înţelese ce voia să spună Carmen. Chiar şi în lumina puţin măgulitoare din birou, Breanna McKenzie avea strălucirea sănătoasă a cuiva care făcea în fiecare dimineaţă jogging, practica intens yoga şi folosea cu religiozitate, în fiecare duminică, un tratament pentru părul ei negru şi lucios, strâns în coadă de cal.
   Carmen îşi luă înapoi telefonul şi tastă din nou.
   - Nu găsesc nimic despre cealaltă. Bethany. Surori, crezi?
   - Posibil.
   Poate chiar gemene, se gândi Falk. Breanna şi Bethany. Bree şi Beth. Le rosti numele, rostogolindu-le pe limbă. Sunau ca o pereche.
   - O să aflăm noi care e treaba cu ea, zise Carmen. Următoarea este Lauren Shaw.
   - Ne-am mai întâlnit noi cu ea, nu? întrebă Falk. Nivel mediu de management sau cam aşa ceva?
   - Mda, e... Frate, aşa e, coordonatoarea pentru planificare strategică de perspectivă, ce-o mai fi însemnând şi asta, a adăugat Carmen, care se uita din nou în telefonul ei.
   Indiferent ce însemna, chipul prelung al lui Lauren nu trăda absolut nimic. Era greu să-i ghiceşti vârsta, dar Falk i-o aprecie pe la 40, 50 de ani. Părul era castaniu-deschis, iar ochii, gri-deschis, se uitau direct în obiectivul aparatului, cu o expresie la fel de neutră ca într-o fotografie de paşaport.
   Carmen reveni la lista cu nume.
   - Hm!
   - Ce-i?
   - Zice că şi Jill Bailey a fost acolo, cu ele.
   - Pe bune?
   Falk îşi ţinea privirea la drum, dar sâmburele îngrijorării, care i se cuibărise în piept încă din noaptea trecută, creştea şi palpita.
   Carmen nu s-a obosit să caute poza lui Jill. Erau amândoi familiarizaţi cu trăsăturile robuste ale preşedintei de consiliu. Anul acesta avea să împlinească 50 de ani şi, în ciuda hainelor ei scumpe şi a tunsorilor, îşi arăta cu prisosinţă vârsta.
   - Jill Bailey, zise Carmen, trecând mai departe prin mesajul sergentului, după care încremeni cu degetul mare pe ecran. Rahat! Şi frate-său a fost în grupul bărbaţilor.
   - Eşti sigură?
   - Mda, Daniel Bailey, director executiv. Scrie aici, negru pe alb.
   - Asta nu-mi place deloc, făcu Falk.
   - Nu. Nu-mi place chiar nimic din toate astea.
   Carmen bătea uşor darabana cu unghiile pe ecran şi se gândea.
   - În regulă, zise, într-un final. Nu ştim destul, încât să formulăm vreo concluzie, oricare ar fi ea. Mesajul vocal este complet scos din context. Din orice punct de vedere am vorbi - realist, statistic - cel mai probabil e ca Alice Russell să fi ieşit de pe traseu din greşeală şi să se fi rătăcit.
   - Mda, asta e cel mai probabil, comentă Falk, gândindu-se că niciunul dintre ei nu părea să fie prea convins.
   Şi-au continuat drumul, posturile de radio se auzeau tot mai slab, iar peisajul se schimba cu rapiditate. Carmen s-a jucat cu butonul până ce a găsit un post pe frecvenţele AM, dar şi acesta se auzea prost. Ştirile de la fix ba se auzeau, ba se pierdeau. Turista din Melbourne era în continuare dispărută. Şoseaua a cotit lin spre nord şi deodată, la orizont, au apărut colinele Giralang.
   - Ai fost vreodată acolo? a întrebat-o Falk, şi Carmen a clătinat din cap.
   - Nu. Tu?
   - Nu.
   Nu fusese, dar crescuse într-o zonă care nu era prea diferită. Un loc izolat, unde arborii creşteau deşi şi groşi dintr-un pământ ce nu lăsa nimic să crească prea uşor.
   - Povestea care circulă pe-aici îmi taie cheful, a continuat Carmen. Ştiu că e o prostie, dar...
   A ridicat din umeri.
   - Până la urmă, ce s-a întâmplat cu Martin Kovac? o întrebă Falk. E tot închis?
   - Nu sunt sigură.
   Carmen tastă din nou pe ecranul telefonului.
   - Nu, zise. E mort. A murit acum 3 ani, în puşcărie. Avea 62 de ani. De fapt, acum, că veni vorba, îmi pare cunoscut. Kovac a intrat într-o încăierare cu un deţinut, s-a lovit cu capul de podea şi nu şi-a mai revenit. Aşa scrie aici. Ar fi cam greu să-ţi pară rău pentru el.
   Falk era de acord. Primul cadavru fusese acela al unei profesoare stagiare, de 20 şi ceva de ani, din Melbourne, plecată să se bucure de aerul curat din zonă. O găsise un grup de turişti veniţi la camping, dar trecuseră prea multe zile ca să se mai poată întreprinde ceva.
   Fermoarul şortului pe care îl purta era rupt, iar rucsacul cu provizii nu fusese găsit. Era desculţă, iar şireturile îi erau înfăşurate strâns în jurul gâtului.
   Fusese nevoie de încă 3 ani, de alte două cadavre ale unor femei şi de semnalarea unei noi dispariţii, pentru ca numele muncitorului necalificat Martin Kovac să fie pomenit pentru prima dată în contextul acestor crime. În momentul acela, răul era deja făcut, cu vârf şi îndesat. Asupra liniştitului masiv Giralang plana deja o umbră lungă şi greu de şters, iar Falk făcea parte din generaţia care crescuse simţind fiori la auzul acelui nume.
   - Kovac se pare că a murit fără să recunoască faptul că le-a atacat pe cele trei femei, a continuat Carmen să citească de pe telefon. Şi nici pe cea de-a patra, care nu a fost găsită niciodată. Sarah Sondenberg. Povestea ei chiar a fost tristă. Nu avea decât 18 ani. Îţi aminteşti de părinţii ei, care făceau apelurile alea la televizor?
   Da, Falk îşi amintea. Trecuseră 20 de ani, şi el încă vedea cu ochii minţii disperarea din privirile părinţilor fetei.
   Carmen a încercat să citească mai departe, apoi a scos un oftat.
   - Scuze, s-a blocat. A dispărut semnalul.
   Falk nu era surprins. Copacii înşiraţi de-a lungul şoselei aruncau umbre care blocau lumina dimineţii.
   - Cred că ieşim din zona de acoperire.
   Nu au mai vorbit decât când au ieşit de pe şoseaua principală.
   Carmen a scos o hartă şi îi indica direcţia, pe măsură ce drumul se tot îngusta şi colinele se profilau măreţe prin parbriz. Au trecut pe lângă câteva magazine în care se vindeau vederi şi echipamente pentru drumeţii. Şirul de clădiri se încheia cu un supermarket mic şi cu o staţie de benzină singuratică.
   Falk a verificat nivelul din rezervor şi a acţionat semnalizatorul.
   Cât timp a alimentat, s-au dat amândoi jos din maşină, căscând, pentru că plecarea de la orele mici ale dimineţii începea să-şi facă simţite consecinţele. Aici era mai frig şi se simţea cum aerul muşcă.
   Falk a lăsat-o pe Carmen să-şi îndrepte spinarea gemând, şi s-a dus să plătească.
   Bărbatul de la tejghea purta fes şi părea nebărbierit de vreo săptămână. Când Falk s-a apropiat, omul şi-a îndreptat poziţia cât de cât.
   - Mergeţi în rezervaţie?
   - Da.
   - O căutaţi pe femeia dispărută?
   - Da, exact, a răspuns iar Falk, clipind.
   - O grămadă de lume a venit pentru ea. Au fost chemate echipe de căutare. Ieri, douăzeci de oameni au făcut plinul. Aglomeraţie toată ziua. Şi nici azi nu e mai bine.
   Vânzătorul clătină din cap, neîncrezător.
   Falk privi discret în jur. Doar maşina lor era în parcare, în magazin nu mai era niciun alt client.
   - Să sperăm că o să dea repede de ea, a continuat bărbatul. Urâtă treabă, când dispare cineva. Prost şi pentru afaceri. Sperie lumea. Le aminteşte tare de trecut, presupun.
   Nu şi-a continuat ideea. Falk se gândi că nu era nevoie să pomenească de Kovac. În niciun caz în zona asta.
   - Ai aflat ceva nou? l-a întrebat.
   - Nu. Nu prea cred să fi avut noroc totuşi, pentru că nu i-am văzut să apară. Şi la mine vin din ambele direcţii. Când sosesc şi când pleacă. Staţia cea mai apropiată e la peste 50 de kilometri distanţă. Chiar mai departe, dacă o iei spre nord. Toată lumea îşi face plinul aici. Pentru orice eventualitate, ştii? Ceva legat de faptul că se află aici îi face să-şi dorească să fie în siguranţă.
   A ridicat din umeri şi a continuat:
   - E de bine pentru noi, bănuiesc.
   - Locuieşti de mult timp aici?
   - Destul.
   Când i-a întins cardul de credit, Falk a observat de cealaltă parte a tejghelei luminiţa roşie a unei camere de supraveghere.
   - Sunt camere şi la pompe? l-a întrebat şi tipul i-a urmărit privirile dincolo de geam, afară.
   Carmen stătea sprijinită de maşină, cu ochii închişi şi capul lăsat pe spate.
   - Da, bineînţeles.
   Tipul a zăbovit o idee mai mult decât ar fi fost necesar, înainte de a-şi întoarce privirea înapoi, înăuntru.
   - Nu am încotro. Sunt doar eu şi cu mine aici, în cea mai mare parte a timpului. Nu pot să risc să scap ţeparii.
   - Femeia dispărută a trecut pe-aici cu grupul ei, când au intrat în rezervaţie?
   - Mda. Joi. Poliţiştii deja au luat o copie a înregistrării.
   Falk şi-a scos legitimaţia.
   - E vreo şansă să mai ai o copie?
   Tipul s-a uitat la legitimaţie şi apoi a ridicat din umeri.
   - Stai un minut, a zis şi a dispărut în biroul din spate.
   Cât l-a aşteptat, Falk s-a uitat afară, prin uşile de sticlă de la intrare. Dincolo de parcarea staţiei nu se vedea nimic, în afară de un perete de verdeaţă. Culmile mascau cerul. Brusc, Falk se simţi încercuit. Când bărbatul a revenit, cu un stick de memorie în mână, a tresărit.
   - Ultimele 7 zile, zise acesta, întinzându-i-l.
   - Mulţam, amice. Apreciez.
   - Nicio problemă, sper să fie de folos. N-ai vrea să te pierzi pe acolo prea mult timp. De fapt, panica te dă gata. După câteva zile totul începe să arate la fel şi te face să nu mai ai încredere în ce vezi.
   A aruncat o privire afară:
   - Îi scoate din minţi.

   Ziua 1: Joi după-amiaza

   Ploaia stropea uşor parbrizul microbuzului, când acesta a oprit.
   Şoferul a oprit motorul şi s-a răsucit în scaun.
   - Oameni buni, am ajuns.
   Nouă capete se întoarseră spre geamurile microbuzului.
   - Eu nu cobor decât dacă o luăm la stânga, nu la dreapta, se auzi vocea unui bărbat dinspre locurile din spate, iar ceilalţi au râs.
   La stânga era o cabană tihnită şi primitoare, cu pereţi de lemn care ţineau frigul la distanţă. Lumina se revărsa pe ferestre şi, dincolo de ele, în interior, un şir de camere cochete ademeneau oaspeţii.
   În dreapta era o potecă înnoroiată, marcată cu un semn uzat de vreme. Eucalipţii se împleteau deasupra capetelor lor, formând un fel de boltă, în timp ce poteca şerpuia ca beată, apoi vira brusc spre pădure şi dispărea.
   - Scuze, amice, azi toată lumea o ia la dreapta.
   Şoferul a deschis uşa microbuzului şi un val de aer îngheţat a pătruns înăuntru. Unul câte unul, pasagerii au început să se mişte.
   Bree McKenzie şi-a desfăcut centura de siguranţă şi a coborât, ferindu-se în ultima clipă de o băltoacă. Se întoarse să o prevină pe Alice, dar ea tocmai cobora. Vântul îi suflase o şuviţă de păr blond peste faţă şi o orbise, aşa că gheata ei scumpă a aterizat în apă.
   - Rahat, făcu ea, cu ochii în pământ, dându-şi părul pe după urechi. Halal început!
   - Scuze, zise Bree, mecanic. Ţi-a intrat apă în gheată?
   - Nu. Cred că am scăpat cu bine, a răspuns Alice, uitându-se la gheată.
   Bătu cu piciorul în pământ, zâmbi şi apoi păşi mai departe. Bree a suspinat mut, de uşurare.
   Alice s-a scuturat înfrigurată şi şi-a tras fermoarul jachetei până la gât. Aerul era împrospătat de mirosul lemnului de eucalipt ud şi, când ea s-a uitat împrejur, a observat că parcarea acoperită cu pietriş era aproape goală. E extrasezon, a presupus ea. S-a dus în spatele microbuzului, unde se descărcau rucsacurile. Păreau mai grele decât îşi amintea.
   Lauren Shaw era deja acolo, înaltă şi subţire, aplecată înăuntru, eliberându-şi rucsacul de pe fundul grămezii.
   - Ai nevoie de ajutor? a întrebat-o Bree, deşi nu o cunoştea pe Lauren la fel de bine ca pe alţi membri din conducerea superioară, dar ştia cum să se facă utilă.
   - Nu, e-n ordine...
   - Nu mă deranjează... zise Bree, întinzându-se după rucsacul pe care Lauren tocmai îl scosese de sub grămadă.
   A fost un moment stânjenitor, ambele luptându-se să tragă de el, fiecare în altă direcţie.
   - Cred că am reuşit. Mulţumesc.
   Ochii lui Lauren aveau aceeaşi nuanţă cenuşie ca a cerului, dar i-a zâmbit vag lui Bree şi a întrebat-o:
   - Tu ai nevoie de ajutor...?
   - Doamne, nu, răspunse Bree, fluturând din mână. E OK, mulţumesc.
   A ridicat apoi privirea spre cer. Norii păreau să devină tot mai grei.
   - Să sperăm că vremea o să ţină cu noi.
   - Prognoza zice că nu.
   - Aha! Ei, oricum, nu se ştie niciodată.
   - Nu, a confirmat Lauren, aproape amuzată de optimismul lui Bree. Nu. Cred că nu se ştie niciodată.
   A dat parcă să mai spună ceva, când o auzi pe Alice strigând-o pe nume. Lauren privi în direcţia ei şi îşi săltă rucsacul pe umeri.
   - Scuză-mă!
   Porni spre Alice, pietrişul scârţâindu-i sub tălpi, şi o lăsă pe Bree singură cu bagajele. Bree şi-a eliberat anevoie rucsacul şi a încercat să-l ridice, clătinându-se puţin sub greutatea lui neobişnuită.
   - O să te obişnuieşti.
   Ridică privirea şi dădu cu ochii de şofer, care-i zâmbea. El se prezentase când urcaseră cu toţii în microbuz, la Melbourne, dar ea nu se obosise să-i ţină minte numele. Abia acum se uită la el cum se cuvine şi observă că omul era mai tânăr decât crezuse ea iniţial, probabil că era de vârsta ei sau cu doar câţiva ani mai mare.
   Oricum, nu avea mai mult de 30 de ani. Avea mâinile vânoase şi încheieturile noduroase ale unui alpinist. Era slab, dar părea puternic şi în formă. Purta o jachetă de polar, având pe piept brodate cuvintele Executive Adventures, dar fără niciun nume. Bree nu se putea decide dacă tânărul era sau nu atrăgător.
   - Să ai grijă să fie bine fixat, zise el, ridicându-i rucsacul şi ajutând-o să-şi potrivească bretelele pe după umeri. Asta ajută mult.
   Degetele lui lungi i-au ajustat cataramele şi clamele, până când Bree a ajuns să simtă că rucsacul devine nu uşor, dar mai uşor, oricum. Deschise gura să-i mulţumească, când un damf puternic de fum de ţigară traversă aerul umed. Amândoi întoarseră privirea într-acolo. Bree ştia deja ce avea să vadă.
   Bethany McKenzie stătea ceva mai departe de grup, cu umerii aduşi în faţă. Cu o mână ferea de vânt o ţigară, pe cealaltă o ţinea înfundată în buzunarul hainei. Pe drum în maşină moţăise, cu capul bălăbănindu-i-se lipit de geam, şi se trezise cu un sentiment de jenă.
   - Aici nu se fumează, zise şoferul, după ce şi-a dres glasul.
   - Suntem în aer liber, îi replică Beth, oprindu-se după ce a tras o jumătate de fum.
   - Suntem în incinta terenului care aparţine complexului. În zonă fumatul e interzis.
   O clipă, Beth a arborat o expresie belicoasă, dar văzând că toţi ochii se întorseseră spre ea, a ridicat din umeri şi şi-a strivit ţigara cu gheata. Şi-a strâns jacheta în jurul trupului. Era o haină veche, Bree ştia asta, şi nici nu-i mai venea aşa de bine.
   Cu un surâs conspirativ, şoferul îşi îndreptă iar atenţia spre Bree.
   - Lucrezi de mult împreună cu ea?
   - De 6 luni, răspunse Bree. Dar o ştiu de când lumea. E soră-mea.
   Surprins, bărbatul se uită la Bree, apoi la Beth, şi iar la Bree.
   Aceasta ştia că aşa o să se întâmple.
   - Voi două?
   Bree îşi lăsă capul într-o parte şi-şi trecu mâna prin părul negru strâns în coadă de cal.
   - Gemene, de fapt. Identice, a mai adăugat, gândindu-se că expresia de pe chipul lui o s-o distreze.
   Şoferul nu a dezamăgit-o. A deschis gura şi, chiar atunci, în depărtare se auzi bubuitura unui tunet. Toată lumea a ridicat privirea.
   - Scuze, zise şoferul, zâmbind. Ar fi bine s-o iau din loc, să puteţi porni la drum. Ca să aveţi destulă vreme să ajungeţi la locul de întâlnire înainte de căderea întunericului. Singurul lucru mai rău decât să instalezi o tabără când afară e umed este să instalezi o tabără când e umed şi te grăbeşti.
   A scos şi ultimul rucsac şi s-a întors spre Jill Bailey, care se chinuia să-şi treacă braţul gros pe sub breteaua rucsacului ei. Bree se apropie să o ajute, preluând greutatea rucsacului, bâjbâind.
   - Nu vreţi să porniţi? i-a zis el lui Jill. Doamnelor, pot să vă arăt eu în ce direcţie s-o luaţi... sau preferaţi să aşteptaţi până ajunge toată lumea?
   Sforţându-se, Jill îşi trecu braţul pe sub baretă şi răsuflă adânc, roşie la faţă din cauza efortului. Se uită în lungul drumului de acces.
   Era pustiu. Jill se încruntă.
   - Cu o maşină ca a lui Daniel, ar fi trebuit să ajungă aici înaintea noastră, zise unul dintre bărbaţi, încercând să-şi mascheze râsul sub expresia politeţii.
   Jill îi zâmbi vag, corporatist, însă fără să spună nimic. Daniel Bailey era fratele ei, totuşi era directorul executiv.
   Bree credea că Daniel avea dreptul să întârzie. Cu 10 minute înainte de ora la care fusese planificată plecarea microbuzului de la sediul BaileyTennants din Melbourne, Bree o văzuse pe Jill răspunzând la telefon. Jill se îndepărtase, să nu o audă nimeni, şi, înfiptă bine pe picioare şi cu o mână în şold, asculta.
   Ca întotdeauna, Bree încercase să descifreze expresia de pe faţa preşedintei de consiliu. Enervare? Poate. Poate altceva. Adeseori i se părea că Jill e greu de citit. Oricum ar fi fost, când aceasta închisese telefonul şi revenise în grup, expresia aceea îi dispăruse de pe chip.
   Daniel e ocupat, explicase Jill, simplu. Afacerile, ca de obicei. Vor pleca fără el. Daniel va veni în urma lor, cu maşina personală.
   Acum, în timp ce mişunau prin parcarea complexului, Bree observase crisparea din colţurile gurii lui Jill. Era clar că norii deveniseră mai apăsători şi Bree simţea burniţa ciudată şi stropii de ploaie lovindu-se de haina ei. Aleea de acces era tot goală.
   - Sincer, nu are rost să-l aşteptăm cu toţii, zise Jill, întorcându-se spre cei patru bărbaţi care stăteau lângă maşină, cu bagajele lor. Daniel nu poate să fie prea departe.
   Nu şi-a cerut scuze pentru fratele ei şi Bree s-a bucurat. Era unul dintre lucrurile pe care le admira cel mai mult la Jill. Nu se scuza niciodată.
   Bărbaţii au zâmbit şi au ridicat din umeri. Era în ordine. Sigur că era, s-a gândit Bree. Daniel Bailey era şeful. Ce altceva ar fi putut să spună?
   - Foarte bine, zise şoferul, bătând din palme. Doamnelor, haideţi să pornim la drum. Pe aici.
   Cele cinci femei s-au uitat una la alta, au traversat parcarea şi apoi l-au urmat, cu jacheta lui roşu-aprins pe fundalul verde-stins şi cafeniu al zonei împădurite. Pietrişul scrâşnea sub ghetele lor şi, nu mult după aceea, iarba mâloasă i-a luat locul. Şoferul s-a oprit la începutul potecii şi s-a aplecat asupra vechiului indicator din lemn.
   Sub o săgeată cioplită din lemn, erau scrise două cuvinte: Mirror Falls.
   - V-aţi luat tot ce vă trebuie pentru orientare? întrebă şoferul.
   Bree a simţit cum grupul se întoarce să o privească şi şi-a verificat buzunarul hainei. Harta era bine împachetată, strâns, şi simţea acolo şi muchia neobişnuită a plasticului busolei. O trimiseseră la un curs, care nu durase decât o jumătate de zi, ca să înveţe cum să se orienteze în teren. Acum, deodată, nu i se mai părea mare scofală.
   - Nu vă faceţi griji, le spunea şoferul. Pentru porţiunea asta n-o s-aveţi nevoie de nimic. Urmaţi-vă instinctul şi o să ajungeţi la primul luminiş al taberei de campare. Nu aveţi cum să-l rataţi. După el, poteca şerpuieşte strâns, dar dacă sunteţi foarte atente o s-o scoateţi la capăt. Duminică ne vedem la capătul celălalt al traseului. Are cineva un ceas? Bun. Ora de întâlnire, 12. Penalizări pentru fiecare sfert de oră de întârziere.
   - Şi dacă ajungem mai devreme? Putem să ne întoarcem la Melbourne mai repede?
   - Mă bucur să aud că eşti încrezătoare, zise şoferul, uitându-se la Alice.
   Femeia ridică din umeri.
   - Trebuie să fiu înapoi duminică seară, pentru un eveniment.
   - Bine. Păi, da, cred că da. Dacă ambele echipe ajung la punctul de întâlnire mai devreme...
   Şoferul aruncă o privire spre bărbaţii rămaşi în urmă, departe, care sporovăiau sprijiniţi de maşină, dar unul dintre ei continua să lipsească.
   - Dar să nu vă daţi peste cap să ajungeţi mai repede. Duminica, traficul nu e prea aglomerat. Dacă ajungeţi la punctul de întâlnire la ora 12, eu vă duc înapoi în oraş înainte de sfârşitul după-amiezii.
   Alice nu l-a contrazis, şi-a ţuguiat doar buzele, strâns. Bree recunoscuse privirea aceea. Când o vedea, de obicei încerca să n-o provoace.
   - Mai sunt întrebări? zise şoferul, uitându-se la fiecare dintre cele cinci feţe. Bun. Acum, hai să facem repede o poză de grup, pentru buletinul vostru informativ.
   Bree observase ezitarea lui Jill. Buletinul informativ al firmei era o treabă îndoielnică atât în privinţa regularităţii apariţiilor sale, cât şi a valorii informaţiilor. Jill se lovi cu palma peste buzunar, fără prea mare elan.
   - Nu mi-am... făcu aceasta, aruncând o privire spre microbuz, unde telefoanele lor mobile zăceau pe scaunul şoferului într-o pungă cu autosigilare.
   - Nu-i problemă, o fac eu, a zis şoferul, scoţându-şi propriul telefon din buzunarul jachetei. Adunarea! Puţin mai aproape. Aşa. Doamnelor, ţineţi-vă de mijloc. Să pară că vă plăceţi între voi.
   Bree simţi cum Jill îşi strecoară braţul în jurul taliei ei şi zâmbi.
   - Minunat! Am făcut-o, zise şoferul, verificând ecranul telefonului. Bun, asta e tot. Hai, la drum! Baftă! Şi încercaţi să vă distraţi, da?
   S-a întors cu spatele, fluturând din mână, şi cele cinci femei rămaseră singure. Au stat aşa, neclintite, ca în poziţia din poză, până când Jill s-a mişcat, şi pe urmă toate şi-au desfăcut braţele de pe talia celorlalte.
   Bree s-a uitat la Jill şi a descoperit că aceasta o privea fix.
   - Ce distanţă e până la prima tabără de campare?
   - Oh! Stai să... făcu Bree desfăşurând harta, bâlbâindu-se în timp ce vântul i-o flutura.
   Punctul de start era încercuit, iar traseul, marcat cu roşu. Auzea cum sunt săltate rucsacurile şi îşi trecu degetul de-a lungul liniei, pentru a găsi prima tabără. Unde era? Stropi de ploaie cădeau pe hârtie, iar un colţ se îndoise şi făcuse o cută. Bree l-a netezit cât a putut mai bine, oftând stins, în timp ce căuta locul de tabără şi găsindu-l chiar lângă unghia degetului mare.
   - OK, nu e prea departe, zise, încercând să descifreze scara de pe legenda hărţii. Nu e tocmai rău.
   - Cred că definiţia ta pentru nu tocmai rău s-ar putea să difere de a mea, zise Jill.
   - Cam 10 kilometri? continuă Bree, făcând, ca din întâmplare, să sune ca o întrebare. Nu mai mult de 10.
   - Bine, a încheiat Jill, săltându-şi rucsacul puţin mai sus pe umeri.
   Pe chip i se citea deja disconfortul.
   - Arată-ne drumul!
   Bree porni la drum. După doar câţiva paşi, poteca devenea mai întunecoasă, crengile se arcuiau deasupra lor şi ascundeau cerul. Auzea apa picurând de pe frunze şi, de undeva, dintr-un loc bine ascuns, răsuna ţipătul unei păsări-clopot. S-a uitat peste umăr la cele patru chipuri din spatele ei, nişte umbre sub glugile jachetelor pe care le purtau. Alice era cel mai aproape şi vântul îi flutura şuviţele din părul blond.
   - Bună treabă, a şoptit aceasta.
   Lui Bree i s-a părut că vorbise serios şi a zâmbit.
   Lauren, următoarea, avea ochii antrenaţi pentru mersul pe teren accidentat, iar Jill, cu obrăjorii ei dolofani, se îmbujorase. Bree o vedea pe sora ei încheind coloana. Beth, cu o jumătate de pas în urmă, cu ghetele de împrumut şi o haină prea strâmtă. Privirile celor două surori s-au întâlnit. Bree nu a încetinit ritmul.
   Poteca s-a îngustat şi a făcut un cot, iar ultima lumină vizibilă de la cabană a clipit şi a dispărut, în timp ce arborii închideau calea în urma lor.

Capitolul 4

   Parcarea cabanei era plină. Camionetele voluntarilor din echipele de căutare erau înghesuite unele în altele, pe lângă dubele televiziunilor de ştiri şi maşinile de poliţie.
   Falk a parcat în faţa cabanei, paralel cu o maşină, şi a lăsat-o pe Carmen înăuntru, cu cheile în contact. Şi-a scuturat ghetele pe verandă, bătând din picioare, şi când a deschis uşa l-a izbit un val de căldură. Un grup de căutători îngrămădiţi unii în alţii se afla într-un colţ al zonei recepţiei îmbrăcate în lambriuri de lemn, absorbiţi de studierea unei hărţi. Într-o parte era o uşă care dădea în bucătăria comună. În cealaltă, Falk văzu un salon cu canapele ponosite şi o bibliotecă plină de cărţi şi jocuri de societate jerpelite.
   Un computer vechi pâlpâia într-un colţ, sub un anunţ cu scris de mână: Exclusiv pentru oaspeţi. Falk nu-şi dădea seama dacă era o ofertă sau o ameninţare.
   Rangerul care stătea de partea cealaltă a biroului recepţiei abia dacă şi-a ridicat ochii atunci când detectivul s-a apropiat.
   - Îmi pare rău, omule, nu avem nimic liber. Ai picat într-un moment prost.
   - Sergentul King e pe-aici? l-a întrebat Falk. Suntem aşteptaţi.
   - A, scuze. Te-am văzut când ai oprit şi am crezut că eşti...
   Nu şi-a terminat fraza. Încă un labagiu de oraş.
   - E la centrul de comandă pentru căutare. Ştii unde e?
   - Nu.
   Rangerul despături pe blat o hartă a rezervaţiei. Pe hârtie era reprezentată o vastă întindere verde de păduri, tăiată de linii întortocheate care indicau trasee sau drumuri. Rangerul a luat un pix şi i-a explicat ce anume marca. Traseul pentru maşini urma un mic drum rural, trecând spre vest peste masa verde, până când ajungea la o răscruce, de unde vira brusc spre nord. Rangerul şi-a încheiat instrucţiunile şi a încercuit punctul de finiş, care părea să fie în mijlocul pustietăţii.
   - Sunt cam 20 de minute până acolo, cu maşina. Să nu-ţi faci probleme, i-a mai zis tipul, întinzându-i harta lui Falk. Îţi garantez că o să-ţi dai singur seama când ai ajuns.
   - Mulţumesc.
   Ieşind din cabană, frigul l-a plesnit ca o palmă. A deschis portiera maşinii şi a urcat la volan, frecându-şi mâinile. Atentă, Carmen se uita prin parbriz. Când Falk a dat să spună ceva, i-a zis să tacă şi i-a arătat cu degetul ceva. Falk i-a urmărit privirea. De partea cealaltă a parcării, un bărbat de aproape 50 de ani, în blugi şi geacă de schi, se apleca să scoată ceva din portbagajul unui BMW negru.
   - Uite! Daniel Bailey, a zis Carmen. Nu e el?
   Primul gând al lui Falk a fost că directorul executiv arăta altfel când nu purta costum. Nu-l mai văzuse niciodată pe Bailey în carne şi oase, până acum; bărbatul se mişca într-un fel atletic pe care fotografiile nu-l puteau reda. Era ceva mai scund decât se aşteptase Falk, dar era lat în umeri şi în spate. Avea un păr bogat, castaniu-închis, fără niciun fir grizonant. Dacă nu era culoarea lui naturală, atunci era o imitaţie costisitoare şi convingătoare. Bailey nu-i cunoştea pe ei - cel puţin, teoretic - însă chiar şi aşa Falk s-a trezit că se lasă puţin mai jos în scaun.
   - Mă întreb dacă tipul chiar participă la căutări, a zis Carmen.
   - Nu ştiu ce face, dar n-a prea stat pe-aici.
   Ghetele lui Bailey erau pline de noroi proaspăt.
   L-au urmărit pe bărbat cum scotoceşte prin portbagajul BMW-ului său. Automobilul arăta ca un animal exotic şi elegant, printre camionetele şi dubele obosite. Într-un final, s-a îndreptat de spate şi a îndesat ceva închis la culoare în buzunarul jachetei.
   - Ce era aia? a întrebat Carmen.
   - O pereche de mănuşi, aşa mi s-a părut.
   Bailey a apăsat capacul portbagajului şi acesta s-a închis lin, într-o tăcere luxoasă. A mai rămas o clipă cu privirea aţintită spre pădure, apoi s-a îndreptat către pavilionul de cazare, cu capul plecat înfruntând vântul.
   - Faptul că şi el, şi Jill sunt aici poate să complice lucrurile, zise Carmen, în timp ce amândoi îi urmăreau silueta tot mai puţin vizibilă.
   - Mda.
   Era puţin spus, şi ştiau amândoi asta. Falk a pornit motorul şi i-a întins lui Carmen harta.
   - Mă rog. Până una, alta, uite încotro mergem.
   Carmen se uită la cercul desenat pe întinderea verde.
   - Ce-i acolo?
   - E locul unde le-au găsit pe celelalte patru.
   Suspensiile sedanului erau puse la grea încercare. Carmen şi Falk erau hurducaţi pe drumul nepavat şi simţeau fiecare smucitură, păziţi pe ambele margini de trunchiurile jupuite ale eucalipţilor.
   Peste zumzetul motorului, Falk auzea un şuier slab, ascuţit.
   - Frate, ce se-aude, vântul? s-a mirat Carmen, mijind ochii prin parbriz.
   - Aşa cred.
   Falk era cu ochii ţintă la drum, pentru că în jurul lor vegetaţia devenea din ce în ce mai deasă. Ţinea strâns volanul cu mâna la care se arsese. Începea să-l doară.
   Cel puţin rangerul avusese dreptate. Nu aveau cum să rateze locul. După ce au luat o curbă, drumul singuratic din faţa lor s-a transformat într-un furnicar. Vehiculele stăteau parcate bară la bară de-a lungul drumului şi o reporteriţă vorbea cu onestă însufleţire în faţa unei camere de filmare, gesticulând spre echipele de căutare din spatele ei. Cineva instalase o masă mobilă, pe care erau termosuri cu cafea şi sticle cu apă. Copacii îşi scuturau frunzele fremătând din pricina unui elicopter de poliţie care trecea pe deasupra, la mică înălţime.
   Falk a oprit chiar la coada şirului de maşini. Era aproape de miezul zilei, dar sus pe cer soarele era doar o sclipire vagă. Carmen a întrebat un ranger care trecea pe lângă ei de sergentul-major King şi acesta le-a arătat către un tip înalt, la 50 şi ceva de ani.
    Era uscăţiv, avea o privire vigilentă şi se uita când la pădure, când la hartă, iar când Falk şi Carmen s-au apropiat, şi-a ridicat ochii spre ei, cu interes.
   - Vă mulţumesc că aţi venit, a zis şi le-a strâns mâna, în timp ce ei s-au prezentat.
   Apoi, uitându-se peste umăr la camera de filmare a televiziunii, a zis:
   - Haideţi să plecăm din haosul ăsta.
   Au mers puţin de-a lungul drumului şi s-au adăpostit lângă o dubă mare, care-i proteja de vânt cât de cât.
   - Aşadar, n-aţi avut noroc? a zis Falk.
   - Încă nu.
   - Câte căutări de felul acesta aţi întreprins până acum?
   - O sumedenie. Eu sunt aici de aproape 20 de ani. Oamenii se abat tot timpul de la traseu.
   - Şi cât de repede îi găsiţi, în mod normal?
   - Sincer, depinde, a explicat King, pufnind şi umflându-şi obrajii. Cine poate să ştie? Uneori şansa ne surâde imediat, dar adesea durează ceva mai mult. E singură acolo de vreo 30 de ore, cel puţin, aşa că ideal ar fi să o găsim astăzi. Se pare că au avut inspiraţia să colecteze apă de ploaie, ceea ce e ceva, dar probabil că nu are nimic de mâncare. Şi mai există şi riscul hipotermiei. Când eşti ud, poate să se instaleze destul de repede. Multe depind însă de felul în care rezistă ea. S-ar putea să aibă noroc; se pare că are destul de multă experienţă de campare, din vremea când era mai tânără. Adeseori se întâmplă să plece de unii singuri.
   A făcut o pauză.
   - Alteori, nu.
   - Dar reuşiţi întotdeauna să-i găsiţi? a întrebat Carmen. Până la urmă, adică.
   - Aproape întotdeauna. Chiar şi în perioada lui Kovac i-au găsit până la urmă, înţelegi... Doar cu excepţia acelei fete. De atunci, nu pot să mă gândesc decât la cazurile în care n-au mai fost găsiţi niciodată, dar au fost doar unul sau două. Am avut un tip în vârstă, acum vreo 15 ani. Nu era sănătos, avea probleme cu inima. Chiar n-ar fi trebuit să plece de unul singur în drumeţie. Probabil că s-a aşezat să se odihnească puţin, într-un loc mai retras, şi a făcut infarct. Şi a mai fost un cuplu de neozeelandezi, acum vreo zece ani. A fost o treabă cam ciudată. Aveau puţin peste 30 de ani, o formă fizică perfectă şi destul de multă experienţă. S-a aflat, mult mai târziu, că aveau destul de multe datorii în Noua Zeelandă.
   - Şi atunci, ce, crezi că au dispărut intenţionat? a întrebat Falk.
   - Omule, nu e treaba mea să stabilesc asta. Dar n-ar fi fost cel mai rău lucru din lume dacă dispăreau în sălbăticie.
   Falk şi Carmen au schimbat o privire.
   - Şi de data asta ce s-a întâmplat? zise Carmen.
   - Alice Russell făcea parte dintr-un grup de cinci femei, lăsate la începutul traseului Mirror Falls, joi după-amiază - cineva poate să vă arate locul mai târziu, dacă vreţi - având la ele doar resursele de bază. O hartă, corturi, busolă, hrană. Trebuia să o ia destul de mult spre vest, să treacă pe parcursul zilei peste o serie de obstacole, într-o sesiune din aia afurisită de team building, şi să campeze timp de 3 nopţi.
   - E un program organizat de rezervaţie? se interesă Carmen.
   - Nu. E organizat de o companie privată, dar operează aici de câţiva ani. Executive Adventurers? Sunt destul de buni, par să se priceapă la ce fac. A mai fost şi un grup de cinci tipi de la BaileyTennants, care a făcut acelaşi lucru. Alt traseu, dar ambele grupuri trebuia să ajungă aici, la punctul de întâlnire, până ieri la prânz.
   - Femeile nu au ajuns însă.
   - Nu. Mă rog, patru dintre ele au ajuns, până la urmă. Dar cu o întârziere de 6 ore şi nu într-o stare prea bună. Au suferit câteva răni. Vânătăi peste tot plus tăieturi. O contuzie la cap. Una s-a ales cu o muşcătură de şarpe.
   - Doamne, care dintre ele? l-a întrebat Falk. A păţit ceva?
   - Mmm, nu. Nu mare lucru. Breanna McKenzie. Cred că de fapt e o asistentă cu ştaif, după câte-mi dau eu seama. Toţi au nişte funcţii cu denumiri de fiţe. Oricum, probabil că a fost doar un piton-covor, dar ele nu aveau de unde să ştie asta atunci. Şi-au ieşit din minţi de spaimă. Au crezut că e un şarpe-tigru şi tipa era gata să moară de frică. N-a fost cazul, sigur a fost un şarpe neveninos, dar muşcătura s-a infectat, aşa că femeia a ajuns la centrul medical, pentru câteva zile.
   - La Melbourne? a întrebat Carmen şi King a clătinat din cap.
   - La spitalul comunitar din oraş. Cel mai bun loc pentru ea. Dacă tragi o supradoză de amfetamine, prin clădirile ocupate abuziv, ai nevoie de doctorii din spitalele marilor oraşe. Dacă te capsează un şarpe, vrei să ai pe lângă tine doctori care cunosc viaţa în sălbăticie, crede-mă pe cuvânt! Sora ei e cu ea la spital.
   A scos din buzunar un carneţel şi a aruncat o privire în el:
   - Bethany McKenzie. Şi ea a fost pe traseu, dar a scăpat relativ întreagă.
   King s-a uitat peste umăr la căutători. Un grup se pregătea să intre în desiş, oamenii purtau salopete portocalii, strălucitoare pe fundalul compact al copacilor. Falk observase o pauză în liziera copacilor, acolo unde se deschidea o potecă. Era marcată de un indicator de lemn.
   - Ştim, a continuat King, că au ieşit de pe traseu la un moment dat, în ziua a doua, pentru că nu au mai ajuns la locul de campare în seara aceea. Există o potecă destul de largă, o cărare a cangurilor, care se deschide din drumul principal. Credem că acolo au greşit direcţia. Nu le-a luat decât câteva ore ca să-şi dea seama de asta, dar înseamnă timp suficient ca să intri în belea.
   S-a uitat din nou în carneţel şi a dat pagina.
   - După aceea, detaliile devin ceva mai neclare. Poliţiştii mei au reuşit să scoată de la ele tot ce s-a putut, seara trecută şi azi-dimineaţă. Mai sunt totuşi goluri care trebuie completate. Când şi-au dat seama că au luat-o pe unde nu trebuie, se pare că au bâjbâit încoace şi încolo, în încercarea de a găsi drumul înapoi. Calea cea mai simplă, ca să înrăutăţeşti şi mai mult situaţia. Trebuia să-şi refacă proviziile de apă şi hrană din al doilea loc de tabără pentru noapte, dar cum n-au reuşit să ajungă acolo, au început să intre în panică.
   Falk şi-a amintit de ceea ce-i spusese vânzătorul de la staţia de benzină. Panica te dă gata. Te face să nu mai ai încredere în ce vezi.
   - Ar fi trebuit să-şi lase toţi telefoanele, dar Alice şi l-a luat pe al ei, aşa cum ştiţi, a continuat King, făcând semn din cap către Falk. Doar că acolo semnalul e de tot rahatul. Uneori ai noroc, dar nu e o regulă. Oricum, au rătăcit până sâmbătă, când au dat de un adăpost dezafectat.
   Făcu o pauză. Părea gata să mai spună ceva, apoi s-a răzgândit.
   - În momentul de faţă, nu ştim unde anume se află adăpostul acela. Dar acolo s-au oprit peste noapte. Ieri-dimineaţă, când s-au trezit, femeia pe care o căutăm acum dispăruse. Sau cel puţin aşa susţin celelalte patru.
   Falk se încruntă.
   - Ele ce cred că s-a întâmplat cu ea?
   - Că i-a sărit ţandăra. Şi a plecat de una singură. Se cam luaseră la harţă cu ea, cu privire la ce era mai bine de făcut. Se pare că Alice asta tot insistase să-şi croiască drum prin desişuri, spre nord, ca să găsească un drum. Celelalte n-au prea fost de acord, iar ea nu s-a bucurat deloc.
   - Şi tu ce crezi?
   - S-ar putea să aibă dreptate, a răspuns King. Rucsacul şi telefonul ei au dispărut tot atunci. Şi luase şi singura lanternă care mai funcţiona.
   Şi-a ţuguiat buzele, ca pentru a-şi exprima dezaprobarea.
   - Între noi fie vorba, dacă e să ne luăm după rănile pe care le-au suferit şi după volumul de stres la care au fost supuse, se pare că a fost loc şi de ceva agresiune, la un moment dat.
   - Crezi că s-au bătut? Fizic? a întrebat Carmen. Pentru ce?
   - Cum am spus, mai sunt destule de lămurit. Ne mişcăm cât putem de repede, date fiind condiţiile. Acolo, în sălbăticie, fiecare minut contează. Căutarea are prioritate.
   Falk a încuviinţat din cap.
   - Celelalte cum au găsit drumul înapoi?
   - Au ţinut-o spre nord până când au dat în sfârşit de un drum şi pe urmă au mers pe el. E o metodă dură, nu funcţionează întotdeauna, dar probabil că nu prea au avut încotro. Cu muşcătura de şarpe şi toate cele. Le-a luat ore întregi, dar până la urmă a meritat.
   King a oftat şi a conchis:
   - Ne concentrăm să descoperim locul unde este coliba. În varianta cea mai optimistă, femeia a găsit drumul înapoi şi s-a adăpostit acolo.
   Falk nu l-a întrebat care era varianta cea mai nefericită. Singură şi pierdută în mijlocul pericolelor din sălbăticie, Falk putea să enumere, fără să se gândească, o serie întreagă de posibilităţi.
   - Aşadar, aşa stau lucrurile în prezent, a mai zis King. Acum e rândul vostru.
   Falk şi-a scos telefonul. Salvase ca înregistrare mesajul vocal primit de la Alice Russel şi acum se bucura că o făcuse. Pe ecran nu-i apărea nici urmă de semnal. I-a întins lui King aparatul şi acesta şi l-a apăsat bine pe ureche.
   - Vântul ăsta nenorocit, zise el, şi-şi acoperi urechea cealaltă cu mâna şi închise ochii, în efortul de a auzi.
   A mai ascultat de două ori înregistrarea, înainte de a-i da înapoi lui Falk telefonul, cu o expresie încremenită pe chip.
   - Poţi să-mi spui despre ce ai vorbit cu ea?
   Elicopterul zbura din nou pe deasupra lor, tot la înălţime mică, agitând frenetic arborii. Falk îi aruncă lui Carmen o privire, iar aceasta a înclinat imperceptibil din cap.
   - L-am văzut pe Daniel Bailey în parcarea de la complex, a răspuns Falk. Directorul executiv al companiei unde sunt angajaţi toţi. Numele lui era pe lista de participanţi pe care ne-ai trimis-o.
   - Şeful? Mda, ştiu cine e. Era în grupul de tipi.
   - Cât timp au fost acolo, în sălbăticie, grupul de bărbaţi a avut vreun contact cu grupul femeilor?
   - Oficial, nu, a răspuns King. Neoficial? Mi s-a spus că s-au întâlnit. De ce?
   - Despre asta am discutat cu Alice Russell, i-a explicat Falk. Despre Daniel Bailey.

   Ziua 1: Joi după-amiază

   Jill Bailey vedea ceafa lui Alice care se îndepărta tot mai mult, cu fiecare pas.
   Nu mergeau decât de 20 de minute şi deja ghetele lui Jill îi rodeau ameninţător călcâiul stâng, în ciuda tehnologiei lor superioare, pentru care dăduse o groază de bani şi care fusese descrisă drept „o tehnologie care asigură confortul instantaneu”.
   Era frig, dar tricoul i se lipise de subsuori şi o picătură de sudoare i se prelingea pe piele în sutien. Îşi simţea fruntea jilavă şi lucioasă, aşa că şi-o şterse pe furiş, cu mâneca.
   Singura persoană despre care îşi putea închipui că îi este probabil şi mai greu era Beth. Jill îi auzea din spate respiraţia hârâită, de fumătoare. Ştia că ar fi trebuit să se întoarcă şi să-i spună câteva vorbe de încurajare, dar în clipa aceea nu-i venea în minte nimic.
   Nimic convingător, în orice caz.
   Se concentră în schimb la propriul efort de a-şi menţine un ritm constant, încercând să nu lase să se vadă disconfortul. Picurul încet al apei de pe crengi îi amintea de aleile pentru meditaţie pe care se plimbau la spa. Aceea era mai degrabă ideea ei despre un weekend profitabil, petrecut departe de casă; goana prin natură fusese întotdeauna pasiunea lui Daniel. Afurisitul de Daniel. Se întreba dacă ajunsese sau nu la complex.
   Sesiză în faţa ei o schimbare de ritm şi, când şi-a ridicat privirea de pe cărare şi s-a uitat într-acolo, a văzut că celelalte fete încetiniseră pasul. Poteca se lărgise, împrejur copacii deveneau tot mai rari şi ea îşi dădu seama că sunetul despre care crezuse că vine de la vânt era de fapt zgomotul unei ape curgătoare. La marginea pădurii le ajunse pe celelalte din urmă, clipind când desişul se desfăcu brusc în două, dezvăluind un zid alb, curgător.
   - Vai de mine, incredibil, zise Jill, cu răsuflarea tăiată. Se pare că am găsit cascada.
   Uluitor era cuvântul care îi venise în minte. Dincolo de copaci, un curs rapid de apă îşi făcuse loc, bolborosind şi spumegând pe sub un pod de lemn, pentru ca apoi să cadă liber peste o muchie stâncoasă. Cu un bubuit asurzitor, se prăvălea ca o perdea grea în lacul întunecat de jos.
   Cele cinci femei au înaintat pe pod şi s-au aplecat peste balustradă, privind jos, spre genune, la apa fremătândă care se prăbuşea. Aerul era aşa de rece, încât Jill aproape că avea impresia că-l poate atinge, iar boarea apei proaspete îi răcorea obrajii. Era un peisaj hipnotic şi Jill se lăsă pătrunsă de el, simţind chiar cum greutatea rucsacului parcă i se ridica puţin de pe umeri. Se gândi că ar fi putut să stea acolo pentru totdeauna.
   - Trebuie să mergem.
   Vocea venea dinspre capătul îndepărtat al podului. Jill îşi întoarse privirea. Alice scruta deja poteca, mai departe.
   - Probabil că o să se întunece repede aici, zise aceasta. Trebuie să pornim mai departe.
   Lui Jill i se umflase călcâiul din pricina ghetei, şi făcuse băşică, iar tricoul începea să i se frece de piele şi să o irite. S-a uitat spre cerul apăsător şi apoi încă o dată la privelişte. Oftă.
   - Bine. Să mergem.
   Se dezlipi de balustrada care-i dădea senzaţia de siguranţă, la timp ca s-o surprindă pe Bree studiind harta. Se încruntă.
   - E totul în ordine? o întrebă şi Bree îi zâmbi larg, dezvelindu-şi dantura impecabilă.
   - Da. Drumul e pe-aici.
   Împături harta la loc, îşi dădu la o parte de pe umăr părul strâns în coadă de cal şi făcu semn spre singura cărare din faţa lor. Jill a înclinat din cap, fără să spună nimic. O cărare, o singură variantă.
   Spera ca Bree să fie la fel de încrezătoare şi când va fi de luat o decizie.
   Cărarea era plină de noroi şi, la fiecare pas, lui Jill îi era teamă să nu alunece. Durerea începea să-i urce, milimetru cu milimetru, pe coloană. Nu era sigură dacă era din cauza greutăţii rucsacului sau din cauză că-şi ţinea capul mereu aplecat, să vadă pe unde calcă.
   Nu ajunseseră prea departe, când zumzetul şi trilurile pădurii au fost curmate de un strigăt venit din faţă. Bree se oprise şi arăta înspre ceva aflat dincolo de cărare.
   - Uite! Primul fanion, nu?
   O bucată de pânză albă, scorţoasă şi strălucitoare flutura agăţată de scoarţa colorată în dungi a unui eucalipt. Bree îşi dădu jos rucsacul şi se avântă prin desişul arboretului, să se uite de aproape.
   - Aşa e. Are logoul Executive Adventurers pe el.
   Jill se uita printre gene. De la distanţa aceea nu reuşea să distingă detaliile. Bree se întinse spre fanion, să-l atingă cu vârful degetelor.
   Sări în sus spre el, dar fără să reuşească.
   - Îmi trebuie ceva pe care să mă urc, zise, privind împrejur, în timp ce vântul îi sufla părul peste faţă.
   - Ei, hai să-l lăsăm acolo, a spus Alice, privind spre cer. Nu merită să-ţi rupi gâtul pentru el. Cu ce ne alegem dacă le găsim pe toate şase? O sută de dolari sau cât?
   - Două sute patruzeci, de căciulă.
   Auzind vocea lui Beth, Jill întoarse capul. Era prima dată când o auzea vorbind de când porniseră pe traseu.
   - Stai că te împing eu, zise Beth, coborându-şi rucsacul de pe umeri.
   - Nu, nu e nevoie. Hai să-l lăsăm acolo.
   Era însă prea târziu, sora ei deja pornise spre ea.
   - Două sute patruzeci de dolari, Bree. Îl iau eu dacă tu n-ai de gând s-o faci.
   Jill se opri să privească, lângă Alice şi Lauren care, de frig, îşi ţineau braţele încrucişate la piept. Beth îngenunchease în faţa surorii ei, îşi împletise degetele mâinilor, să facă un fel de treaptă improvizată, şi aşteptă aşa până când Bree, fără tragere de inimă, îşi puse gheata plină de noroi pe palmele împreunate.
   - Asta-i pierdere de timp, zise Alice, trăgând apoi cu coada ochiului la Jill. Scuze, nu toată treaba asta, doar chestia cu fanionul.
   - Ei, lasă-le să încerce, zise Lauren, uitându-se cum gemenele se clătinau lângă trunchiul copacului. Nu fac niciun rău. Câteva sute de dolari înseamnă mult, când nu ai decât 20 de ani.
   - Dar tu de ce te grăbeşti aşa? o întrebă Jill pe Alice.
   - Pentru că, în ritmul ăsta, o să ridicăm corturile pe întuneric şi ploaie.
   Jill înclina să creadă că Alice avea dreptate. Cerul devenise şi mai cenuşiu şi ea îşi dădu seama că nu se mai auzea niciun ciripit de pasăre.
   - Ne punem în mişcare într-o clipită. De fapt, mă refeream la faptul că te grăbeşti să te întorci la Melbourne duminică, devreme. Nu ziceai că ai un eveniment?
   - A, da, făcu Alice.
   Se lăsă o tăcere stânjenitoare. Apoi, fluturând din mână, Alice a adăugat:
   - Nu e nimic important.
   - E seara decernării premiilor la Endeavour Ladies’ College, explică Lauren, în timp ce Alice îi aruncă o privire fără să vadă Jill.
   - Da? Păi, atunci o să ne-ntoarcem la timp ca să poţi să mergi, a mai zis Jill. Ce premiu o să primească Margot?
   De fiecare dată când se întâlnea cu fata lui Alice, Jill rămânea cu senzaţia stranie că este oarecum evaluată. Nu că opinia unei fete de 16 ani ar fi avut vreo importanţă în lumea lui Jill - depăşise de vreo 35 de ani nevoia de a primi o aprobare de felul ăsta - însă ceva din aerul detaşat al lui Margot Russell era ciudat de deconcertant.
   - Premiul pentru dans, răspunse Alice.
   - Frumos.
   - Hmm, făcu Alice, despre care Jill ştia că are un masterat în business şi comerţ.
   Jill îi aruncă o privire lui Lauren. Nu o întâlnise niciodată pe fiica lui Lauren, dar ştia că şi ea era elevă la Endeavour. Din întâmplare, o auzise nu o dată pe femeie plângându-se de taxele prea mari. Jill scotoci adânc în minte, dar nu reuşi să-şi amintească numele fetei.
   - Şi tu trebuie să te întorci? o întrebă într-un final pe Lauren.
   Pauză.
   - Nu. Anul acesta, nu.
   A fost momentul când s-au auzit câteva mici ovaţii şi Jill s-a întors, uşurată, şi le-a văzut pe surori fluturând fanionul.
   - Bravo, domnişoarelor, zise, şi chipul lui Bree s-a luminat.
   Până şi Beth zâmbea. Jill se gândi că asta îi schimba expresia. Ar trebui să o facă mai des. Îşi săltă rucsacul în spate.
   - În sfârşit, comentă şi Alice, în şoaptă, fără să fie însă suficient de departe, şi apoi îşi ridică rucsacul pe umeri. Mă scuzaţi, dar dacă nu ne punem în mişcare, n-o să ajungem înainte de căderea nopţii.
   - Da, Alice, mulţumim. Ai mai spus-o.
   Jill se întoarse către surori şi adăugă:
   - Bine lucrat, fetelor! Muncă în echipă.
   În timp ce Alice se îndepărta, Bree continua să zâmbească luminos şi din toată inima.
   Micul tremur din colţul gurii ei era aproape imperceptibil, aşa încât dacă Jill n-ar fi cunoscut-o atât de bine, ar fi putut crede că doar îşi imaginează ea.
   Alice avusese dreptate. Când au ajuns în tabără, era întuneric beznă. Parcurseseră ultimul kilometru de drum cu viteza melcului, bâjbâind pe cărare la lumina lanternelor, oprindu-se la fiecare câteva sute de metri, ca să consulte harta.
   Odată ajunse în poiană, Jill se aşteptase să se simtă uşurată, dar de fapt era epuizată. O dureau picioarele şi îi obosiseră ochii din cauza efortului de a privi în lumina slabă. Pe întuneric era greu de spus, dar tabăra părea mai mare decât se aşteptase. Era înconjurată pe toate părţile de eucalipţi, care se legănau în vânt, cu crengile ca nişte degete negre profilate pe cerul nopţii. Jill nu vedea deloc stele.
   Jill îşi puse jos rucsacul, bucuroasă să scape de greutate. Când să facă un pas înapoi, călcâiul i s-a prins în ceva şi ea se împiedică şi căzu cât era de mare, pe osul şezutului, ţipând de durere.
   - Ce-a fost asta?
   Lumina unei lanterne îi intră în ochi lui Jill, orbind-o. Se auzi un mic râset de surpriză, dar reprimat rapid. Alice.
   - Doamne, Jill! M-ai speriat. Ai păţit ceva?
   Jill simţi că o prinde cineva de braţ.
   - Cred că ai dat peste vatra pentru foc. Stai să te-ajut!
   Vorbise Bree. Desigur. Jill o simţi pe Bree cum se încovoaie uşor sub greutatea ei când a ajutat-o să se ridice în picioare.
   - Sunt OK, mulţumesc.
   Îşi simţea palmele aspre şi dureroase şi se gândi că s-ar putea să-i sângereze. A băgat mâna în buzunarul jachetei să ia lanterna, dar buzunarul era gol.
   - La naiba!
   - Te-ai rănit? a întrebat-o Bree, încă aplecată.
   - Cred că mi-am pierdut lanterna.
   Jill se uită pe jos, acolo unde se împiedicase şi căzuse, dar era prea întuneric ca să vadă ceva.
   - Stai că o aduc pe-a mea.
   Iar Bree a şi dispărut. Jill auzi cum cineva scotocea într-un rucsac.
   - Poftim! Ia-o pe-asta!
   Vocea s-a auzit din senin, de undeva din apropiere.
   Jill tresări. Beth. Simţi cum în mână îi era strecurat un obiect. Era o lanternă metalică, de tip industrial, lungă şi grea.
   - Mulţumesc.
   A bâjbâit până când a găsit întrerupătorul. O rază puternică despică noaptea, alungând întunericul până în locul unde era Alice.
   Lumina i-a expus crud trăsăturile dure şi femeia tresări, ridicându-şi mâna în dreptul ochilor, să se protejeze.
   - Iisuse, e cam puternică.
   Lui Jill îi luă cu o secundă mai mult decât ar fi fost necesar, înainte să coboare raza lanternei de pe faţa lui Alice, spre picioare.
   - Se pare că e o lanternă bună. S-ar putea să fim bucuroase mai târziu că o avem.
   - Probabil, răspunse Alice, în picioare, captivă în cercul de lumină, după care făcu un pas în lateral şi dispăru.
   Încet, Jill mătură cu lanterna întreaga tabără. Lumina albă anula aproape toate culorile, decolorând totul în nuanţe monocrome.
   Cărarea pe care veniseră părea îngustă şi denivelată, iar centrul vetrei de foc de la picioarele ei era negru. De jur împrejur, se ridicau în cerc arbori ale căror trunchiuri erau luminate de lanternă.
   Dincolo de ei, pădurea era neagră. În timp ce trecea cu lanterna peste tot locul, Jill zări cu coada ochiului o umbră şi se opri. Orientă lumina înapoi, pe unde deja privise, dar de astă dată mai încet.
   O siluetă subţiratică stătea nemişcată chiar la marginea luminişului, iar Jill a sărit de spaimă, gata-gata să se împiedice din nou, în timp ce lumina i-a jucat în mână, descriind o traiectorie aiurea. Şi-a recăpătat echilibrul şi şi-a stăpânit tremurul mâinii.
   Lanterna s-a mai mişcat un pic, după care ea a stabilizat fasciculul de lumină.
   Răsuflă uşurată. Era Lauren. Silueta ei înaltă şi subţire era aproape absorbită de liniile verticale ale copacilor şi de spaţiul întunecat dintre ei.
   - Doamne, Lauren, ce m-ai speriat! a strigat Jill, al cărei puls era încă destul de iute. Ce faci?
   Lauren rămase încremenită, cu spatele la grup şi ochii aţintiţi în beznă.
   - Lau...
   - Şşşt, făcu aceasta, ridicând mâna.
   L-au auzit toate în acelaşi timp. Un trosnet. Jill îşi ţinu respiraţia, cu urechile ţiuindu-i de efort. Nimic. Apoi, încă un trosnet. De astă dată, ritmul inegal al crengilor care trosneau sub paşi era neîndoielnic.
   Jill făcu repede un pas înapoi. Lauren se întoarse spre ea, cu faţa cenuşie în lumina puternică.
   - E cineva acolo.

Capitolul 5

   - Daniel Bailey? se miră King, uitându-se când la Falk, când la Carmen. De ce vă uitaţi la el?
   Vântul ridica în aer nori de praf şi frunze, iar la capătul îndepărtat al drumului Falk zări un grup de căutători care dispărea în tufişuri. Melbourne părea foarte, foarte departe.
   - Este strict confidenţial, începu Falk, aşteptând apoi până ce King încuviinţă din cap.
   - Desigur.
   - E vorba de spălare de bani. Din câte se pare.
   - La BaileyTennants?
   - Aşa credem.
   Nu erau singurii de această părere. Firma de contabilitate de nişă era doar una dintre cele care făceau obiectul unei investigaţii simultane a Poliţiei Federale Australiene.
   - Îmi imaginam că sunt o firmă respectabilă. Deţinută de aceeaşi familie, de generaţii, şi aşa mai departe.
   - Mda. Credem că tatăl lui Daniel şi al lui Jill Bailey a fost şi el implicat, înaintea lor.
   - Serios? zise King, ridicând din sprâncene. Aşadar, aşa a transmis afacerea în familie?
   - Cam aşa ceva.
   - Cât de gravă e treaba? mai întrebă King. Ceva registre contabile ameţite sau...?
   - Acuzaţiile sunt grave, i-a explicat Carmen. Crimă organizată. La nivel înalt. În formă continuată.
   De fapt, Falk era conştient că el şi Carmen nu ştiau sigur cât de amplă era investigaţia. Fuseseră desemnaţi să cerceteze BaileyTennants şi nu li se spusese decât ceea ce era în mod direct relevant. Firma era o rotiţă dintr-o reţea mai largă, asta ştiau clar.
   Cât de întinsă era această reţea, cât de profund acţiona... lucrurile astea nu le fuseseră spuse. Înţeleseseră că era ceva la nivel naţional şi bănuiau că se extindea şi internaţional.
   King se încruntă.
   - Aşadar, Alice a venit la voi să-i dea în gât...
   - Noi am abordat-o, zise Falk.
   Era posibil să nu fi fost o alegere bună, se gândea Falk acum. Teoretic însă, Alice părea să fie tot ce le trebuie. Era destul de sus pe scara ierarhică pentru a avea acces la informaţiile de care ei aveau nevoie, şi destul de adânc băgată în rahat, pentru ca ei să aibă pârghia. Şi nu făcea parte din familia Bailey.
   - Sunteţi pe urmele lui Daniel, dar şi ale lui Jill Bailey, deci?
   - Da, răspunse Carmen. Şi a lui Leo. Tatăl lor.
   - Probabil că el s-a retras de mult timp, nu?
   - Este încă activ. Se pare.
   King aprobă dând din cap, dar Falk observă cum în privirile lui se năştea o expresie anume. O cunoştea foarte bine. Falk era conştient că, în marea schemă a lucrurilor, cei mai mulţi oameni clasau spălarea de bani undeva între furtişagul din magazin şi călătoria fără bilet în mijloacele de transport în comun. Bineînţeles că nu trebuia să se întâmple, dar cei câţiva oameni bogaţi care se eschivau de la plata impozitelor nu prea meritau să li se aloce atâtea resurse ale poliţiei.
   Era vorba de mai mult de-atât, iar Falk încerca uneori să dea explicaţii. La momentul potrivit şi când privirea persoanei din faţa lui nu avea un aer cu totul absent. Dacă sumele evazionate erau considerabile, înseamnă că exista un motiv. Băieţii ăştia, în costumele lor impecabile, deveneau cu timpul tot mai lacomi, până când, în final, ajungeau de-a dreptul ticăloşi. Falk ura treaba asta.
   Ura tot ce avea legătură cu ea. Ura felul în care bărbaţii ăştia din birouri confortabile reuşeau să se spele pe mâini şi să-şi spună că asta nu era altceva decât contabilitate creativă. Ura felul în care aceştia îşi cheltuiau bonusurile şi îşi cumpărau vile şi îşi lustruiau maşinile, prefăcându-se în acelaşi timp că habar nu au ce se petrece la capătul acestui lanţ. Droguri. Arme ilegale. Exploatarea copiilor.
   Lucruri variate, dar totul era plătit cu moneda comună a mizeriei umane.
   - Cei din familia Bailey ştiu că sunt cercetaţi? îi întrebă King.
   Falk se uită la Carmen. Era întrebarea pe care şi-o puneau şi ei.
   - Nu avem niciun motiv să credem asta, zise el, în final.
   - Cu excepţia faptului că informatoarea voastră v-a contactat şi, în aceeaşi seară, a dispărut.
   - Da, cu excepţia asta.
   King îşi frecă bărbia şi privi spre desişul pădurii.
   - Ce înseamnă toate acestea pentru ei? întrebă în cele din urmă. Alice Russell vă dă ce vă trebuie şi pe urmă... şi apoi ce? Familia Bailey pierde firma?
   - Nu, zise Falk. La modul ideal, în cele din urmă cei din familia Bailey merg la închisoare. Firma se va închide totuşi.
   - Aşadar, toţi angajaţii îşi pierd slujbele?
   - Da.
   - Inclusiv femeile care sunt în pădure cu ea?
   - Da.
   King nu părea prea impresionat.
   - Şi Alice Russell ce părere avea despre asta?
   - Ca să fim cinstiţi, răspunse Carmen, nu prea a avut încotro. Dacă nu ne ajuta, îşi risca şansa dacă rămânea alături de familia Bailey.
   - Corect, punctă King, apoi rămase pe gânduri un minut. Şi treaba asta durează de ceva vreme, nu?
   - Colaborăm cu ea din când în când de 3 luni, îi explică Falk.
   - Şi atunci, de ce a trebuit să vă sune ieri? Ce era aşa de urgent?
   Carmen a oftat.
   - Datele pe care Alice ni le-a dezvăluit până acum trebuia să fie transmise echipei mai largi de investigaţii, zise. Azi.
   - Azi?
   - Mda. Mai sunt câteva documente-cheie de care avem nevoie, dar ce am aflat până acum era gata să fie trimis pentru analiză.
   - Şi aţi făcut-o? Le-aţi trimis?
   - Nu, răspunse Carmen. Odată ce s-a-ntâmplat chestia asta, nu mai deţinem noi controlul. Şi nici Alice. Mai întâi voiam să ne facem o idee despre situaţia asta.
   - Credeţi că încerca să se retragă?
   - Nu ştim. E posibil, zise Carmen. Dar pentru ea e ceasul al douăsprezecelea în care poate să rişte o figură ca asta. Dacă o face, e dată în judecată. Ar trebui să aibă un motiv al dracului de bun.
   După o ezitare, Carmen continuă:
   - Sau să nu aibă încotro, presupun.
   Şi-au întors toţi trei privirile spre peisajul sumbru care până acum refuzase să o lase pe Alice Russell să apară.
   - Şi ce mai aşteptaţi de la ea? întrebă King.
   - E vorba de o serie de documente comerciale, zise Falk. Vechi.
   BT-51X până la BT-54X erau denumirile oficiale, dar el şi Carmen le spuneau contractele.
   - Avem nevoie de ele ca să dovedim implicarea tatălui lui Daniel şi Jill.
   Ce se petrecuse în trecut era determinant, aşa li se explicase lui Falk şi lui Carmen. Leo Bailey era cel care stabilise formula actuală a afacerii şi tot el pusese pe rol contactele cu un număr de actori-cheie, care acum erau anchetaţi. Chiar dacă se întâmplase în trecut, cordonul ombilical care făcea legătura cu prezentul era viabil şi vital.
   King amuţise. Din depărtare se auzea vâjâitul unui elicopter. Părea să fie la distanţă destul de mare.
   - Bun, zise King, într-un final. Uite care-i treaba, în momentul de faţă prima şi singura mea prioritate este Alice Russell. Să o găsesc şi să o aduc acasă în siguranţă. Atunci când cineva este declarat dispărut, scenariul cel mai probabil este că s-a abătut de la traseu şi şi-a pierdut simţul de orientare, aşa că ăsta e planul de care am de gând să mă ţin, deocamdată. Dacă există însă o şansă ca apelul ei către voi să fi generat probleme în grupul respectiv, atunci e bine de ştiut. Aşa că vă mulţumesc pentru sinceritate.
   Sergentul devenise agitat, nerăbdător să se întoarcă la treabă.
   Chipul lui căpătase o expresie ciudată. Tipul părea uşurat. Tăcut, Falk se mai uită o clipă la el, apoi îl întrebă:
   - Şi altceva?
   - Altceva ce?
   - Ce speri să nu se fi întâmplat? Nu-mi place niciunul din scenariile astea.
   - Nu, zise King, fără să-l privească în ochi.
   - Deci, ce poate fi mai rău decât cele două scenarii?
   Sergentul a renunţat să se mai agite şi s-a uitat în lungul drumului. Căutătorii fuseseră înghiţiţi de pădure şi uniformele lor portocalii nu se mai vedeau. Ziariştii urmăreau totul de la o distanţă sigură. Fără să se mişte din loc, King s-a aplecat un pic spre ei, oftând.
   - Kovac. Kovac e scenariul mai rău.
   Amândoi detectivii îl priviră.
   - Kovac e mort, a spus Carmen.
   - Martin Kovac e mort, a repetat şi King, trecându-şi limba peste dinţi. Dar de fiul lui nu suntem aşa de siguri.

   Ziua 1: Joi noaptea

   Lui Lauren i-a venit să ţipe.
   Dar nu erau decât bărbaţii. Cu inima bătându-i tare şi un gust acru în gât, ea privise cum grupul celor cinci se iţea dintre copaci.
   Zâmbind larg, bărbaţii fluturau nişte sticle de vin. Daniel Bailey era în fruntea lor.
   - Deci ai ajuns, până la urmă? izbucni Lauren, adrenalina dându-i curaj.
   Daniel îşi încetini pasul.
   - Da...
   Bărbatul strânse din ochi şi Lauren se gândi întâi că era furios, apoi îşi dădu seama că pur şi simplu încerca să-şi amintească numele ei. L-a scos din încurcătură sora lui, apărând din beznă.
   - Daniel, ce faceţi aici?
   Dacă Jill era surprinsă sau iritată, cu siguranţă nu a lăsat să se vadă asta. Pe de altă parte însă, i se întâmpla rareori să o facă. Iar Lauren ştia asta din experienţă.
   - Ne-am gândit să venim să vă salutăm. Să vedem cum v-aţi instalat, a spus el uitându-se la sora lui. Îmi pare rău. V-am speriat?
   Poate că Daniel ştie să o citească pe sora lui mai bine decât cei mai mulţi, se gândi Lauren. Jill nu a zis nimic, doar a aşteptat.
   - Toată lumea e bine? a continuat el. Tabăra noastră e la doar un kilometru de-aici. Am adus de băut.
   Se uită la ceilalţi patru bărbaţi, care au ridicat, supuşi, sticlele.
   - Unul dintre voi să le ajute pe fete să facă focul.
   - Ne descurcăm, i-a zis Lauren.
   - E-n ordine, a replicat Daniel, fluturând din mână. Nu-i deranjează.
   Se întoarse apoi spre sora lui şi Lauren îi văzu cum se îndepărtează împreună.
   Lauren s-a apropiat de vatra de foc, unde un bărbat slăbănog de la marketing încerca să dea foc unei brichete inflamabile deasupra unui maldăr de frunze ude.
   - Nu aşa, zise ea, luându-i chibriturile din mână.
   Bărbatul o urmări cum trece pe lângă trunchiul unui arbore căzut la marginea luminişului şi culege câteva crenguţe care fuseseră ferite de ploaie. Lauren o auzea pe Alice de partea cealaltă a poienii, dându-le gemenelor indicaţii despre cum trebuie ridicate corturile.
   Se pare că cele două surori făceau cea mai mare parte din treabă.
   Lauren se ghemui lângă vatră, încercând să-şi aducă aminte cum se face. A aranjat crenguţele în piramidă, deasupra unor surcele, şi apoi şi-a examinat opera. Părea în ordine. Aprinse un chibrit şi îşi ţinu respiraţia, în timp ce focul s-a aprins şi apoi s-a înteţit, scăldând totul împrejur într-o lumină portocalie.
   - Unde ai învăţat să faci asta? întrebă tipul de la Marketing, cu ochii mari de uimire.
   - În taberele şcolare.
   Un foşnet în întuneric şi Alice reapăru în lumină.
   - Hei. Corturile sunt ridicate, spuse. Bree şi Beth stau într-unul din ele, aşa că noi două o să-l împărţim pe celălalt. Jill are unul de o persoană pentru ea.
   Făcu semn din cap spre vatra focului, cu trăsăturile schimonosite de lumina flăcărilor.
   - Bravo! Hai să punem mâncarea la foc.
   - N-ar trebui să vedem ce face Jill?
   Poiana era mare şi lui Lauren i-a trebuit o clipă până să o localizeze pe femeie. Era la marginea luminişului, împreună cu fratele ei, adânciţi amândoi într-o discuţie. Jill spunea ceva şi Daniel clătină din cap.
   - Sunt ocupaţi, zise Alice. Hai să începem. Oricum, tot noi două trebuie să gătim, pentru că Jill n-ar şti cum să gătească pe foc deschis.
   Probabil că e adevărat, se gândi Lauren, în timp ce Alice începu să scoată vase şi orez şi tocană de vită semipreparată, la pungă.
   - Îmi aduc aminte că eram într-o tabără când m-am jurat să nu mai fac niciodată asta, zise Alice după câteva minute, în timp ce priveau cum apa începea să clocotească. Dar e ca mersul pe bicicletă, nu? Mă simt ca şi cum ar trebui să port iar uniforma de şcoală.
   Cu nările pline de mirosul de eucalipt şi de lemn ars, cu Alice lângă ea, Lauren simţi cum praful se scutură şi se ridică de pe o amintire veche de treizeci de ani. Tabăra McAllaster.
   Tabăra organizată în sălbăticie de Endeavour Ladies’ College mai apărea şi acum, amplu, în prospectul tipărit pe foaie velină a şcolii. O ocazie - o ocazie obligatorie - pentru ca tinerele domnişoare din clasa a IX-a să petreacă un întreg an şcolar în peisajul sălbatic.
   Programul era menit să le dezvolte personalitatea, rezistenţa şi respectul sănătos faţă de natura Australiei. Şi - lucru subtil spus printre rândurile scrise cu grijă - menit să le ţină departe pe adolescente de tot ceea ce le atrăgea la vârsta aceea.
   Lauren avea pe atunci 15 ani şi încă din prima zi îi fusese dor de acasă, iar începând de a doua zi era plină de băşici şi ciupituri de ţânţari. Nu avea condiţie fizică şi trecuse bine de vârsta la care asta s-ar fi putut pune pe seama unei siluete pufoase de copil. După o primă săptămână nesfârşită, s-a mai trezit şi legată la ochi. Ce sens avea un exerciţiu de încredere, când ea nu avea încredere în niciuna dintre colegele ei de clasă?
   Ştia că fusese dusă în afara taberei principale, în zona împădurită, era evident după trosnetul şi foşnetul frunzelor sub tălpile ei, dar în afară de asta nu mai ştia nimic. Putea să fie în vârful unei stânci sau gata să plonjeze într-un râu. Auzea mişcări în jurul ei. Paşi. Un chicotit. Întinsese mâna, pipăind întunericul din faţa ei.
   Degetele nu prinseseră nimic altceva decât aer. Un pas nesigur înainte aproape că o făcuse să cadă, după ce se împiedicase cu vârful piciorului în pământul denivelat. Simţise o respiraţie caldă pe obraz şi auzise o voce şoptită în ureche.
   - Te-am prins. Pe-aici.
   Era Alice Russell.
   Din câte-şi amintea Lauren, era pentru prima dată când Alice îi vorbea cu adevărat, dar îi recunoscuse imediat vocea. Lauren, pe atunci grasă şi fără prieteni, îşi mai amintea încă acel fior amestecat, de confuzie şi uşurare, care o încercase când Alice o prinsese de braţ. Acum, după aproape treizeci de ani, se uita pe deasupra focului la femeia aceea şi se întreba dacă-şi amintea şi ea de ziua aceea.
   Făcu o pauză, întreruptă însă de o mişcare scurtă venită din spate. Daniel a apărut lângă ea, cu chipul scăldat într-o nuanţă portocalie.
   - Deci, au făcut focul? Bun.
   În semiîntunericul dimprejurul flăcărilor, pupilele lui Daniel păreau negre. Împinse o sticlă de vin roşu în mâna lui Lauren.
   - Poftim, ia şi bea, distrează-te. Alice, vreau să schimbăm două vorbe, te rog.
   - Acum? făcu Alice, fără să se mişte.
   - Da, te rog.
   Daniel îi atinse uşor spatele cu palma. După un răgaz de nicio clipă, Alice l-a lăsat să o conducă departe de grup. Lauren îi privi cum dispăreau la marginea luminişului, înghiţiţi de umbrele întunericului. Auzi murmurul nedesluşit, şoptit, al vocii lui Daniel, acoperit apoi de sporovăială celorlalţi.
   Lauren se întoarse la foc şi amestecă în mâncăruri. Erau gata. Deschise pungile şi adăugă în fiecare cantităţi egale de orez.
   - Cina e gata, zise, fără să se adreseze cuiva în mod special.
   Bree s-a apropiat, ţinând în mână fanionul pe care-l găsise mai devreme, iar în urma ei veneau doi bărbaţi.
   - L-am văzut chiar acolo, în copacul de lângă cărare, le explica ea celor doi. Poate că voi l-aţi ratat pe al vostru.
   Avea obrajii îmbujoraţi şi sorbea dintr-o ceaşcă de plastic. Şi-a luat o pungă cu mâncare.
   - Mulţumesc. Minunat!
   Înfipse furculiţa în pungă, după care s-a cam schimbat la faţă.
   - Nu-ţi place carnea de vacă? o întrebă Lauren.
   - Ba da, îmi place. E super. Nu-i vorba de asta, doar că...
   Bree se opri, apoi continuă:
   - Arată apetisant, mulţumesc.
   Lauren se uită cum Bree ia o bucată minusculă. Numai carne, fără orez. Lauren recunoştea imediat pe cineva care evită consumul de carbohidraţi seara. Era tentată să spună ceva, dar îşi ţinu gura. Nu era treaba ei.
   - Dacă şi cina voastră e la fel de gustoasă pe cât a fost a noastră, zise unul dintre bărbaţi, aplecându-se spre Bree, o să aveţi nevoie de ceva care să vă ajute la digestie.
   Înainte ca ea să-i poată răspunde, bărbatul i-a umplut iar cana cu vin.
   Cu un ochi la cei doi, Lauren îşi luă şi ea porţia şi se aşeză pe un buştean de lângă foc, să mănânce. Deschise punga. Se uită la carnea de vită cu orez. Privind în jur, se gândi că ar fi trebuit să mănânce.
   Nu se uita nimeni la ea. Nimănui de aici nu-i păsa dacă ea mânca sau nu. Puse jos furculiţa.
   Cineva a trecut prin faţa ei şi Lauren a ridicat ochii.
   - Pot să iau şi eu una? o întrebă Beth, arătând spre mâncare.
   - Sigur.
   - Mulţumesc. Sunt moartă de foame, adăugă Beth, arătând apoi spre buştean. E OK dacă mă aşez şi eu?
   Lauren se trase într-o parte, simţind cum buşteanul pârâie şi se afundă sub greutatea femeii. Aceasta mâncă repede, privind la sora ei, anturată de bărbaţi ca o regină. Bree îşi lăsă capul pe spate arcuindu-şi gâtul lung şi alb, şi sorbi din ceaşcă. Imediat i-a fost umplută la loc.
   - De obicei nu-i place să bea aşa de mult, zise Beth, cu gura aproape plină. Când o face, i se suie la cap.
   Lauren îşi aminti de sticla de vin roşu pe care i-o dăduse Daniel şi o ridică la vedere, dar Beth clătină din cap.
   - Nu, mulţumesc. Sunt OK.
   - Nici ţie nu-ţi place?
   - Îmi place prea mult.
   - Aha...
   Lauren nu-şi dădea seama dacă Beth glumea sau nu. Femeia nu zâmbea.
   - Te deranjează dacă fumez? o întrebă Beth, făcând ghemotoc punga în care fusese mâncarea şi scoţând un pachet de ţigări.
   Pe Lauren o deranja puţin, dar clătină din cap. Erau în aer liber; lasă femeia să se relaxeze. Priveau amândouă flăcările. Râsetele şi sporovăială din jur deveneau tot mai gălăgioase, pe măsură ce se goleau tot mai multe sticle. Unul dintre bărbaţi se îndepărtă de Bree şi veni spre ele.
   - Îmi dai şi mie o ţigară? zise el, zâmbind.
   Beth a şovăit, dar apoi i-a întins pachetul.
   - Mulţam.
   Bărbatul a luat două ţigări, şi-a pus una în gură şi pe cealaltă, în buzunar. I-a întors spatele înainte să apuce să tragă primul fum.
   Lauren văzu privirea lui Beth urmărindu-l în timp ce se întorcea lângă sora ei.
   - Îţi place la BaileyTennants?
   - E OK, zise Beth, ridicând din umeri. E bine.
   Încercase să pară entuziasmată, dar nu i-a prea ieşit.
   Lauren nu o condamna. Se ştia că munca de arhivare a datelor era prost plătită - era prea puţin chiar şi pentru un începător - iar echipa avea birourile la subsol. De câte ori trebuia să meargă în birourile lor, Lauren ieşea de-acolo cu nevoia imperioasă să vadă lumina naturală.
   - Îţi place să lucrezi cu sora ta?
   - Da, absolut, răspunse Beth, cu un entuziasm care de astă dată părea sincer. Mulţumită ei am şi obţinut slujba. Ea mi-a pus o vorbă bună.
   - Unde lucrai înainte de a veni aici?
   Beth o săgetă pe Lauren cu privirea şi aceasta se întrebă dacă nu cumva făcuse o gafă.
   - Îmi căutam un job.
   - Oh...
   Beth a tras cu sete din ţigară şi a oftat, scoţând un nor de fum.
   - Scuză-mă. Chiar sunt fericită cu slujba pe care o am. Doar că treaba asta - zise ea, făcând un gest în jurul poienii - nu mă dau în vânt după aşa ceva.
   - Nu prea cred că se dă cineva în vânt. Poate cu excepţia lui Daniel.
   Lauren îşi aminti deodată de Alice şi ridică ochii. În colţişorul unde stătuseră ea şi Daniel nu mai era nimeni, iar pe el îl zări acum de partea cealaltă a luminişului. Era împreună cu sora lui, oarecum separaţi de restul grupului, şi priveau. Alice nu se zărea pe nicăieri.
   În depărtare se auzi un trăsnet şi tonul conversaţiilor scăzu. Toţi ochii s-au îndreptat spre cer. Lauren simţi o picătură pe frunte.
   - Mă duc să văd dacă rucsacul meu e băgat în cort, spuse, iar Beth a încuviinţat din cap.
   Lauren a traversat poiana, căutându-şi cu grijă calea printre corzile bine întinse. Surorile făcuseră o treabă foarte bună cu ridicatul corturilor, se gândi ea, în timp ce îngenunchea şi deschidea fermoarul uşii.
   - Alice!
   Femeia tresări. Stătea în mijlocul cortului, cu picioarele încrucişate, cu capul plecat, şi o paloare albăstrie sinistră reflectată pe chip. În poală ţinea un telefon mobil.
   - Rahat, zise Alice, ducându-şi telefonul la piept. M-ai speriat.
   - Scuze. Eşti bine? Mâncarea e gata, dacă ţi-e foame.
   - N-am nimic.
   - Eşti sigură? Ce făceai?
   - Nimic. Serios, sunt bine. Mulţumesc.
   Alice apăsă un buton, ecranul telefonului se stinse şi trăsăturile femeii dispărură odată cu lumina. Vocea ei suna ciudat. Pentru o clipă, Lauren se întrebă dacă nu cumva plânsese.
   - Ce voia Daniel?
   - Nimic. Ceva legat de agenda pentru adunarea generală anuală a acţionarilor.
   - Şi nu mai putea aştepta?
   - Sigur că putea. Dar ştii cum e Daniel.
   - Vai! exclamă Lauren, pentru că genunchii o dureau de cât stătuse ghemuită în uşa cortului.
   Auzea ploaia cum bate în prelata cortului, chiar deasupra capului ei.
   - E mobilul tău? Credeam că l-ai predat.
   - Ăla era mobilul de serviciu. Ce, tu nu l-ai păstrat pe-al tău?
   - Nu, nu trebuia să le luăm cu noi.
   - Şi atunci, tu nu ţi l-ai luat, bineînţeles, zise Alice, cu un hohot de râs scurt şi din toată inima. Nu contează. Oricum, nu am semnal.
   - Pe cine încerci să suni?
   - Pe nimeni, a răspuns, apoi a adăugat: Pe Margot.
   - E totul în regulă?
   - Da, zise Alice, dregându-şi glasul. Da, totul e bine. Ea e bine.
   A apăsat iar un buton şi ecranul s-a luminat din nou. În mod clar, ochii lui Alice erau înlăcrimaţi.
   - Tot n-ai semnal?
   Nu primi niciun răspuns.
   - Eşti sigură că totul e în ordine?
   - Da. Doar că...
   Se auzi bufnitura unui telefon aruncat peste sacul de dormit.
   - Trebuie să prind semnalul.
   - Alice, Margot are 16 ani. Nu păţeşte nimic dacă stă singură câteva zile. O s-o vezi oricum duminică. La festivitate.
   Lauren simţea cum în voce i se strecoară o notă sumbră. Alice nu părea să observe.
   - Nu vreau decât să mă asigur că e bine.
   - Sigur că e bine. Margot n-o să păţească nimic. Margot e întotdeauna bine.
   Lauren trase adânc aer în piept. Era clar că Alice era supărată.
   - Uite ce-i, înţeleg ce simţi. Şi eu îmi fac griji pentru Rebecca.
   Era un eufemism. De fapt, Lauren avea uneori senzaţia că nu dormise niciodată o noapte întreagă în cei 16 ani de când o născuse pe fiica ei.

.................................