Forța naturii, Jane Harper

 ....................................................

2-6

       Niciun răspuns. Doar scotocit şi apoi apăru iar lumina albăstruie a ecranului.

   - Alice?
   - Te-am auzit.
   Părea distrasă, trăsăturile i se înăspriseră când şi-a plecat iar ochii să privească în poală.
   - Măcar Margot pare să se descurce bine de una singură, comentă Lauren. Cu premiul pentru dans şi tot restul.
   Amărăciune, din nou.
   - Poate că da. Eu doar...
   O auzi pe Alice cum oftează.
   - Speram la mai bine pentru ea, zise.
   - Bine. Mă rog, eu ştiu prin ce treci.
   Lauren se gândea la fiica ei, acasă. Era ora cinei. Încerca să-şi imagineze ce făcea ea acum şi simţi cum îi încolţeşte senzaţia obişnuită de gol în stomac.
   Alice se frecă la ochi cu podul palmei. Brusc, săltă capul.
   - De ce e aşa de linişte afară?
   - Plouă. S-a spart petrecerea.
   - Daniel pleacă?
   - Cred că pleacă toţi, zise Lauren.
   Alice o împinse şi trecu pe lângă ea, ieşind de-a buşilea din cort şi strivindu-i degetul cu tocul ghetei. Lauren se frecă la mână şi o urmă. Afară, tabăra era goală. Gemenele nu se zăreau pe nicăieri, dar prin prelata cortului lor străbătea lumina unei lanterne. Jill era singură afară, cu fermoarul jachetei tras până sus şi gluga în cap.
   Ciugulea cu furculiţa din mâncare, cu ochii aţintiţi la focul care se stingea sfârâind sub picăturile de ploaie. Când le-a auzit venind pe cele două femei, şi-a ridicat privirea.
   - Aici eraţi, zise, clipind. Alice, te rog, să nu-mi spui că încalci regulile.
   Tăcere.
   - Poftim?
   Jill făcu semn cu capul spre mâna lui Alice:
   - Telefoanele nu sunt permise.
   Lauren o auzi pe Alice oftând zgomotos.
   - Ştiu. Îmi pare rău. Nu mi-am dat seama că a rămas în geantă.
   - Să nu-l vadă Bree şi Beth. Regulile sunt aceleaşi pentru toată lumea.
   - Ştiu. N-o să-l vadă.
   - E vreo urmă de semnal pe-aici?
   - Nu.
   Cu ultimele pâlpâiri, focul a bufnit şi apoi s-a stins.
   - Ei, asta e. Deci nu ţi-e de niciun folos.

Capitolul 6

   Falk şi Carmen se holbau la King. Elicopterul trecu pe deasupra capetelor lor şi vârtejul iscat de palete mătură solul.
   - Nu ştiam despre Kovac că avea un fiu, spuse Falk într-un târziu.
   - Nu, mă rog, nu era chiar familia ideală. Copilul, care ar trebui să aibă vreo 30 de ani acum, a fost rezultatul unei relaţii de genul când da, când nu, pe care Kovac a avut-o cu o barmaniţă de la localul pe care îl frecventa. Au ajuns să aibă un băiat, Samuel - Sam - şi se pare că Kovac i-a lăsat pe toţi cu gura căscată când şi-a luat rolul de tată mai în serios decât te-ai fi aşteptat de la un nebun obişnuit.
   King a oftat şi a continuat:
  - Însă când puştiul avea vreo 4-5 ani, Kovac era deja închis. Maică-sa avea probleme cu alcoolul, aşa că Sam a fost dat în asistenţă maternală de la o familie la alta. A reapărut spre finalul anilor de adolescenţă, când a început să-i facă vizite lui taică-său în închisoare - cam singura persoană care-l vizita pe Kovac, după câte se pare - după care s-a dat iar la fund, acum vreo 5 ani. Dispărut, presupus decedat.
   - Presupus, dar nu confirmat? întrebă Carmen.
   - Nu.
   King îşi îndreptă privirea spre un grup de căutători care tocmai ce apăreau în punctul de plecare al traseului şi pe ale căror feţe nu se citea nimic bun.
   - Dar a fost doar un escroc de mâna a doua, cu idei prea măreţe pentru el. A cochetat cu traficul de droguri, s-a ţinut pe lângă bandele de motociclişti. A fost doar o chestiune de timp până când l-a urmat pe bătrân în puşcărie, cine ştie pentru ce, ori a ajuns să scoată din minţi pe cine nu trebuie şi a plătit pentru asta. Avem în Melbourne nişte oameni care încearcă să stabilească exact.
   A zâmbit sinistru, apoi a continuat:
   - Ar fi fost mai bine dacă se făcea asta încă de-atunci. Dar nimeni nu se dă de ceasul morţii când un tip ca Sam Kovac e dat dispărut. Singurul care a făcut tam-tam a fost taică-său.
   - Ce te face să crezi că are vreo legătură cu Alice Russell? întrebă Falk.
   - Păi, nu cred. Nu chiar. Dar a existat întotdeauna teoria asta cum că Martin Kovac ar fi avut un adăpost undeva, în zona împădurită. Un loc unde putea să stea ascuns. La vremea aceea s-a crezut că e probabil în apropierea locului unde îşi ducea victimele, dar, dacă a existat un astfel de loc, nu l-au găsit niciodată, zise King şi se încruntă. După descrierile făcute de femei, există o mică şansă ca adăpostul pe care l-au descoperit să aibă legătură cu el.
   Falk şi Carmen schimbară o privire.
   - Femeile cum au reacţionat la asta? vru ea să ştie.
   - Nu li s-a spus. S-a hotărât că nu are rost să le tulburăm, până când nu suntem siguri că există vreun motiv de îngrijorare.
   - Şi nu aveţi nicio idee pe unde e adăpostul ăsta?
   - Cred că undeva prin nord, dar nordul pe aici înseamnă o zonă al dracului de mare. Sunt sute de hectare pe care nu le cunoaştem bine.
   - Nu puteţi restrânge zona după semnalul telefonului lui Alice? se interesă Falk.
   King clătină din cap.
   - Dacă s-ar fi aflat într-o zonă înaltă, atunci, poate. Dar nu pare să fie cazul. Sunt zone unde poţi avea noroc, dar nu e nicio regulă. Uneori e vorba de numai câţiva metri pătraţi sau de un loc unde semnalul apare şi dispare.
   Un căutător de pe traseu îl strigă pe nume şi King flutură din mână, în semn că a auzit.
   - Scuze, trebuie să plec. O să discutăm mai târziu.
   - Restul grupului de la BaileyTennants mai e încă aici? S-ar putea să fie nevoie să stăm de vorbă cu ei, zise Carmen, urmându-l amândoi înapoi pe drum.
   - Le-am cerut femeilor să mai rămână aici, deocamdată. Bărbaţii au plecat, cu excepţia lui Daniel Bailey. Dacă vă e de folos cu ceva, puteţi să le spuneţi că mă ajutaţi pe mine. Doar să-mi împărtăşiţi şi mie ce aflaţi, desigur.
   - Da, am înţeles.
   - Haideţi, o să vi-l prezint pe Ian Chase.
   King ridică braţul şi un tânăr cu hanorac roşu de polar s-a desprins din grupul de căutători şi a venit spre ei.
   - El conduce programul de aici al Executive Adventurers, zise poliţistul, aproape zâmbind. O să vă explice personal cât de al naibii de infailibil şi fără riscuri ar trebui să fie totul.
   - E într-adevăr simplu, dacă te ţii cum trebuie de trasee, le explica Ian Chase.
   Era un bărbat vânjos, cu părul negru. Privirea îi fugea mereu spre desişul pădurii, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca Alice Russell să apară dintr-o clipă în alta.
   Se întorseseră la complex, Falk şi Carmen urmând în maşina lor microbuzul lui Chase, pe drumul de ţară izolat. Acum, Chase stătea sprijinit cu o mână de o bornă din lemn, care marca începutul traseului. Cu litere cioplite, lustruite de intemperii, era scris: Mirror Falls. La picioarele lor, o cărare de pământ şerpuia prin pădure şi apoi dispărea din vedere.
   - De aici a pornit grupul de femei, spuse Chad. Avem uneori şi 15 grupuri pe an aici, şi nu am avut niciun fel de probleme.
   - Niciodată? se miră Falk.
   Chase îşi lăsa greutatea de pe un picior pe altul.
   - Când şi când, poate. Uneori ai grupuri care întârzie. De obicei însă, e din cauză că merg încet, nu pentru că se rătăcesc. Dacă o iei pe traseu în sens invers, îi găseşti mergând agale, aproape de punctul final de campare. Sastisiţi de cât au cărat rucsacurile.
   - Şi totuşi nu şi de data asta, a spus Carmen.
   - Nu, răspunse Chase, clătinând din cap. De data asta, nu. În taberele de campare pentru noaptea a doua şi a treia, lăsăm alimente şi apă în cutii securizate, pentru ca grupurile să nu fie nevoite să care totul de-a lungul întregului parcurs. Când am văzut că fetele n-au apărut în punctul de finiş, câţiva rangeri au plecat după ele. Ei cunosc scurtăturile, ştii? Au verificat cutia de la tabăra numărul 3. Nu era niciun semn că trecuseră pe-acolo. La fel şi la tabăra numărul doi. În momentul acela am chemat poliţia locală.
   Scoase din buzunar o hartă şi arătă pe ea o linie groasă, roşie, care făcea un arc uşor spre nord după care se termina la vest.
   - Acesta e traseul pe care l-au urmat. Probabil că pe undeva pe-aici au greşit drumul, le explică el, împungând harta între cele două X-uri care marcau taberele unu şi doi. Suntem aproape siguri că au luat-o pe cărarea cangurilor. Problema e: unde au ajuns, când au încercat să facă drumul înapoi?
   Falk examină traseul. Pe hârtie părea destul de uşor, dar ştia cât de tare puteau fi distorsionate lucrurile în întinderea acoperită de vegetaţie bogată.
   - Grupul de bărbaţi pe unde a mers?
   - Au pornit dintr-un punct situat la vreo 10 minute de-aici cu maşina.
   Chase arătă spre o altă linie, trasată cu negru de astă dată. În prima zi mergea aproape în paralel cu traseul femeilor, apoi se curba spre sud şi se oprea în acelaşi punct de la vest.
   - Băieţii au întârziat plecarea cu aproape o oră, dar tot au avut timp berechet să ajungă la prima lor tabără. Se pare că au avut timp destul şi să meargă în tabăra fetelor, să bea ceva.
   Carmen ridică din sprâncene.
   - E ceva obişnuit?
   - Noi nu încurajăm asta, dar se mai întâmplă. Drumul dintre cele două tabere nu e dificil, însă există întotdeauna riscuri dacă deviezi de la traseu. Dacă e să meargă prost ceva, atunci chiar merge prost.
   - De ce au întârziat bărbaţii? se interesă Falk. Credeam că aţi ajuns toţi odată, nu?
   - Cu excepţia lui Daniel Bailey, menţionă Chase. El a pierdut microbuzul.
   - A, da? A zis de ce?
   Chase scutură din cap.
   - Mie nu mi-a spus. Şi-a cerut scuze de la ceilalţi băieţi. A zis că a fost reţinut cu treburi.
   - Bine. Toată lumea primeşte asta la sosire, întrebă Falk, privind din nou la hartă, sau...?
   Chase dădu din cap că nu.
   - Le trimitem cu câteva săptămâni înainte. Dar primesc doar câte una pentru fiecare echipă şi li se cere să nu o copieze. Nu putem să-i împiedicăm, evident, dar face parte din procedură. Îi face să înţeleagă resursele limitate din sălbăticie şi faptul că nu întotdeauna lucrurile pot fi înlocuite. La fel şi cu telefoanele, pe care nu au voie să le ia cu ei. Vrem să se bizuie pe ei înşişi, nu pe tehnologie. Plus că telefoanele oricum nu funcţionează bine.
   - Şi cum părea grupul, când a pornit? îl chestionă Falk. După părerea ta?
   - Fetele erau bine, răspunse Chase imediat. Puţin agitate, poate, dar nimic ieşit din comun. Nu le-aş fi trimis pe traseu dacă aş fi avut motive de îngrijorare. Dar erau destul de vesele. Uite, poţi să vezi şi tu.
   Şi-a scos telefonul din buzunar şi a atins ecranul, apoi a ţinut aparatul aşa încât Falk să-l vadă şi el. Era o fotografie.
   - Am făcut-o înainte să pornească.
   Cele cinci femei zâmbeau, cu braţele petrecute una în jurul alteia.
   Jill Bailey era în centrul grupului. O ţinea de mijloc pe Alice, iar aceasta, la rândul ei, o ţinea pe una dintre tipe, pe care Falk o identifică drept Lauren Shaw. De cealaltă parte a lui Jill erau două femei mai tinere, care semănau puţin, dar sigur nu erau identice.
   Falk se uită la Alice, blondă, cu capul un pic lăsat într-o parte. Avea o haină roşie şi pantaloni negri şi îşi ţinea braţul uşor sprijinit pe umerii lui Jill. Ian Chase avea dreptate. În clipa aceea unică, surprinsă de instantaneu, păreau toate destul de fericite.
   Falk îi dădu înapoi telefonul.
   - Facem copii tipărite, pentru căutători, menţionă Chase. Haideţi cu mine! O să vă arăt de unde porneşte traseul.
   Îi măsură pe Falk şi Carmen din creştet până-n tălpi, cântărindu-le ghetele uşor uzate. Privirea i se opri scurt pe arsura de pe mâna lui Falk.
   - E ceva de mers până la cascadă, dar nu cred să aveţi probleme.
   Au intrat în desişul de arbori şi aproape imediat Falk începu să simtă furnicături şi înţepături în mână. Le ignoră şi se concentră în schimb asupra împrejurimilor. Cărarea se distingea clar, Falk vedea adâncituri şi şanţuri, poate urme vechi de paşi, estompate de ploaie.
   Deasupra lor se legănau coroanele arborilor înalţi de eucalipt. Pe cărare nu ajungea niciun pic de soare şi Falk băgă de seamă cum Carmen tremura. Se gândi la Alice Russell. Se întreba la ce se gândea ea oare când intrase în pădure, îndreptându-se către un punct din care nu mai putuse să plece.
   - Cum funcţionează programul Executive Adventurers?
   Vocea lui Falk răsuna nefiresc de tare pe fundalul foşnetelor pădurii.
   - Organizăm activităţi create special pentru trainingul personalului şi team building, explică Chase. Cei mai mulţi dintre clienţii noştri sunt din Melbourne, dar oferim activităţi în tot statul. Parcuri de aventură, programe de relaxare de o zi, tot ce vrei.
   - Aşadar, aici tu coordonezi programul, de unul singur?
   - În cea mai mare parte. Mai e un tip, la câteva ore distanţă de aici, care conduce un curs de supravieţuire. Ne suplinim reciproc, atunci când unul din noi e liber, dar în cea mai mare parte a timpului sunt doar eu.
   - Şi locuieşti aici? Ai cazare în cadrul parcului?
   - Nu. Am o locuinţă, nu prea mare, în oraş. Lângă staţia de benzină.
   Falk, care îşi petrecuse anii copilăriei şi adolescenţei într-un loc uitat de lume, se gândi că nici măcar el n-ar fi putut să numească oraş mâna de prăvălii pe lângă care trecuseră.
   - Pare cam izolat, zise.
   - Nu-i chiar aşa de rău, răspunse Chase, ridicând din umeri.
   Ghidul păşea pe cărarea denivelată cu uşurinţa cuiva care o mai bătuse de multe ori până atunci.
   - Îmi place să trăiesc în natură, continuă el. Şi rangerii sunt OK. Când eram mai tânăr, obişnuiam să vin aici să campez, aşa că ştiu bine zona. Nu mi-am dorit niciodată o slujbă de birou. Acum 3 ani m-am înscris la Executive Adventurers şi de doi ani încoace sunt aici. Totuşi, e prima dată când se întâmplă aşa ceva pe tura mea.
   Falk reuşi să identifice în depărtare zgomotul distinct al unei căderi de apă. De când porniseră, tot urcaseră, încet, dar constant.
   - Cât timp crezi că au la dispoziţie, ca să o găsească pe Alice? l-a întrebat Falk. În cel mai bun caz.
   Lui Chase colţurile gurii i-au coborât.
   - E greu de spus. Adică, nu e cazul să vorbim de condiţii de iarnă care să rivalizeze cu Alaska, dar şi pe aici se face al dracului de frig. Mai ales noaptea şi mai ales dacă nu ai un adăpost. Dacă ai rămas izolat afară, bate vântul şi plouă, atunci poate să se termine totul destul de repede, oftă el. Dar dacă e isteaţă, ştii, şi se fereşte cât poate de frig şi de umezeală şi se hidratează, atunci... cine ştie? Oamenii pot să fie mai rezistenţi decât îţi închipui.
   Chase a trebuit să ridice glasul pentru că, odată ce au trecut de o cotitură, s-au trezit faţă în faţă cu o perdea de apă înspumată. Un râu se rostogolea peste marginea unei stânci şi cădea în bazinul aflat foarte jos, sub ei. Au păşit pe pod, cascada bubuind lângă ei.
   - Mirror Falls, zise Chase.
   - E uluitor, exclamă Carmen, aplecându-se peste balustradă, părul biciuindu-i faţa.
   Stropii fini păreau suspendaţi în aerul rece.
   - Ce înălţime are?
   - E doar un pui, are cam 15 metri, i-a răspuns Chase. Dar bazinul de la bază este cel puţin la fel de adânc, iar presiunea apei e groaznică, aşa că nu prea vrei să ajungi acolo. Căderea de apă în sine nu e cine ştie ce. Mai degrabă te omoară şocul şi temperatura scăzută. Aveţi însă noroc, aceasta este cea mai bună perioadă a anului pentru a o vedea. Vara, nu e la fel de impresionantă. Anul acesta ajunsese să fie doar un firicel de apă. A fost secetă, ştii?
   Falk îşi încleştă mâna, cu pielea nouă şi netedă, în buzunar. Da. Ştia.
   - Dar, de când s-a schimbat vremea, e bine, continuă Chase. Precipitaţii din plin iarna, aşa că înţelegi de unde-i vine numele.
   Falk înţelegea. La baza cascadei zgomotoase, cea mai mare parte a apei învolburate era dusă de râu. Într-o parte, o denivelare a solului crease însă o adâncitură naturală, unde apa se revărsa într-un bazin larg şi liniştit. Se vălurea molcom, în timp ce pe suprafaţa ei se oglindeau împrejurimile magnifice. O imagine identică, doar cu câteva tonuri mai închisă. Privind în jos, la zgomotul alb şi tunător, Falk era fascinat. Staţia radio de la centura lui Chase a emis un bip şi a rupt vraja.
   - Aş face mai bine să mă întorc, zise acesta. Dacă sunteţi gata.
   - Nicio problemă.
   Când s-a întors să-l urmeze pe Chase, Falk a surprins cu coada ochiului, în depărtare, o sclipire de culoare. La capătul cascadei, acolo unde cărarea dispărea în desişul pădurii, o siluetă mică şi singuratică privea spre apă. O femeie - se gândi Falk - cu o pălărie roşie ce contrasta cu nuanţele de verde şi brun ale mediului înconjurător.
   - E cineva acolo, îi zise Falk lui Carmen.
   - A, da, zise Carmen, privind în direcţia pe care i-o indica el. O recunoşti?
   - De la distanţa asta, nu.
   - Nici eu. Nu e Alice, totuşi.
   - Nu. Din păcate.
   Silueta era prea subţiratică şi părul i se zburlea pe sub pălăria prea închisă la culoare. Nu se putea ca femeia să fi auzit ceva, de la distanţa aceea, peste tunetul cascadei, dar întoarse capul brusc în direcţia lor. Falk a ridicat un braţ, dar silueta micuţă rămase neclintită. Detectivul s-a luat după Chase, pe cărare, şi a mai întors capul o dată sau de două ori. Femeia a continuat să-i privească, până când arborii închiseră drumul în urma lor şi Falk n-a mai reuşit s-o vadă.

   Ziua 2: Vineri dimineaţă

   Beth a tras fermoarul cortului, pe dinăuntru, tresărind când zgomotul reverberă prin pânza groasă.
   Se uită în spate. Sora ei încă  dormea profund, ghemuită pe o parte, cu genele ei lungi umbrindu-i obrajii şi părul ca un halo întunecat.
   Întotdeauna dormise aşa, încă de când era copil. Amândouă dormeau aşa, nas în nas, cu părul încâlcit pe pernă, iar respiraţiile li se întretăiau. În fiecare dimineaţă, Beth obişnuia să deschidă ochii şi să vadă o imagine a ei însăşi întorcându-i privirea. De multă vreme nu se mai întâmplase astfel. Iar Beth nu mai dormea încovrigată. În prezent, somnul lui Beth era agitat şi intermitent.
   Ieşi în genunchi afară, în aerul rece, şi închise fermoarul cortului, înfiorându-se în timp ce-şi trăgea ghetele în picioare. Cu o zi în urmă i se udaseră, şi nu se uscaseră până acum. Cerul era la fel de plumburiu şi de apăsător ca în ziua anterioară. Nicio mişcare în celelalte corturi. Era singură.
   Se simţea tentată să o trezească pe sora ei, ca să poată fi singure, pentru prima dată împreună după... Beth nici nu mai ştia sigur după cât timp. Nu a făcut-o însă. Văzuse privirea dezamăgită de pe chipul lui Bree când Alice azvârlise rucsacurile celor două surori în dreptul aceluiaşi cort. Bree ar fi preferat să împartă cortul cu şefa ei, nu cu propria soră.
   Beth îşi aprinse o ţigară, savurând primul fum şi întinzându-se.
   Muşchii o dureau. Se duse până la vatra de foc, acolo unde zăceau, negri şi reci, tăciunii de noaptea trecută. Ambalajele de la cină, aruncate pe jos, fuseseră adunate la un loc, sub o piatră, şi resturile din ele se prelingeau încet. Pământul era mânjit cu sos vechi, uscat - probabil că un animal găsise ambalajele peste noapte - dar mai rămăsese încă destul. Ce risipă, se gândi Beth, în timp ce stomacul îi chiorăia. Ei chiar îi plăcuse cina.
   O pasăre kookaburra stând pe o creangă din apropiere o privea cu ochii ei negri. Beth luă dintr-un pachet abandonat o fâşie de carne de vită şi o azvârli spre pasăre, care o prinse cu vârful ciocului. Femeia a continuat să fumeze, în timp ce pasărea îşi smucea capul, scuturând carnea. Mulţumită în sfârşit că prada e moartă, kookaburra o înghiţi dintr-o îmbucătură şi îşi luă zborul, lăsând-o din nou singură pe Beth. Femeia s-a aplecat să-şi stingă mucul de ţigară şi a dat cu gheata peste o sticlă de vin pe jumătate goală. Se răsturnase şi conţinutul se vărsase pe pământ, ca o pată de sânge.
   - Rahat!
   Simţi ghimpele încins al enervării. Alice era o scorpie tupeistă.
   Beth îşi ţinuse gura în timp ce Alice îşi lătrase ordinele legate de corturi, dar când i-a cerut să-i aducă ceva de băut, Beth se uitase la ea, confuză. Amuzată, Alice deschisese chiar ea rucsacul lui Beth, scotocise pe fundul lui şi scosese trei sticle de vin. Beth nu le văzuse niciodată până atunci.
   - Nu sunt ale mele.
   Alice izbucnise în râs.
   - Ştiu. Sunt pentru toată lumea.
   - Atunci de ce sunt la mine în rucsac?
   - Pentru că sunt pentru toată lumea, îi spusese Alice încet, ca unui copil. Cu toţii trebuie să contribuim la transportarea proviziilor.
   - Eu îmi car deja partea mea. Alea cântăresc o tonă. Şi...
   Se oprise.
   - Şi ce?
   - Eu n-ar trebui să...
   - N-ar trebui să ce? Să dai o mână de ajutor?
   - Nu.
   Beth o privise pe sora ei, dar Bree, cu obrajii roşii, întorsese capul ruşinată. Încetează să mai faci atâta tam-tam!
   - N-ar trebui să am la mine alcool, insistase Beth, oftând.
   - Ei, făcuse Alice, ciocănind în sticle. Acum nu mai ai. Problemă rezolvată.
   - Jill ştie?
   Alice nu continuase discuţia. Îşi păstrase zâmbetul pe chip, dar amuzamentul dispăruse.
   - Ce?
   - Jill ştie că mi-ai pus vinul în rucsac?
   - Sunt doar câteva sticle, Beth. Dacă te simţi aşa lezată, fă o plângere.
   Alice aşteptase şi tăcerea se prelungise până când Beth a clătinat din cap. O văzuse pe Alice dându-şi ochii peste cap, în timp ce se întorcea să plece.
   Mai târziu, când Lauren a adus o sticlă la focul de tabără, Beth se simţise tentată să bea, cum nu i se mai întâmplase de o bună bucată de vreme. Pădurea asta părea locul ideal în care secretele erau bine păstrate. Iar Bree era prea distrasă ca să mai facă poliţie cu ea. A simţit aroma vinului ca pe o îmbrăţişare caldă şi familiară şi se chinuise să spună nu, după care spusese, ca din întâmplare, da.
   Şi-ar fi dorit ca Daniel Bailey să nu-i aducă pe bărbaţi acolo. Ca ei să nu fi adus şi mai multă băutură. I-a fost şi mai greu să reziste, în contextul grupului. Semăna prea mult cu o petrecere, chiar dacă era de tot rahatul.
   Fusese prima dată când Beth îl vedea pe directorul executiv în persoană. El nu apărea niciodată în măruntaiele ascunse ale arhivelor de date, iar ea sigur nu fusese invitată niciodată la etajul 12. Dar după felul în care oamenii vorbeau despre el, Beth se aşteptase la mai mult. În jurul focului de tabără, Daniel nu fusese decât un alt bărbat cu o tunsoare de 100 de dolari şi un surâs despre care, evident, i se spusese odată că e fermecător. Poate că la birou era altfel.
   Beth îl urmărise pe Daniel şi se gândise la asta atunci când l-a văzut că o ia deoparte pe Alice şi dispare cu ea în întuneric. Oare era ceva între ei? se întrebase. Ceva din comportamentul lui o făcuse să creadă că nu era aşa, dar ce ştia ea? De ani de zile, nimeni nu mai dorise să dispară cu ea în întuneric.
   Surprinsese o frântură din conversaţia lor în timp ce se plimba prin tabără, în căutarea cuiva cu care să stea de vorbă. Nu. Avusese dreptate prima dată. Sigur nu era vorba de preludiul unei discuţii în pat.
   - Şeful e puţin cam îngâmfat, nu? îi şoptise ea surorii sale, mai târziu, când se băgaseră în sacii de dormit, cu fermoarul tras până în gât.
   - Beth, el ne plăteşte salariile. Are dreptul să fie aşa.
   Şi cu asta, Bree se întorsese cu spatele, lăsând-o pe Beth să stea cu ochii aţintiţi în prelata cortului, tânjind după o ţigară sau, şi mai bine, după ceva mai tare.
   Acum, când cerul se mai luminase, ieşise să se dezmorţească, incapabilă să mai ignore durerea de vezică. Căută copacul pe care îl marcaseră pe întuneric drept zona lor de toaletă improvizată. Uite-l!
   Nu prea departe de poiană, în spatele corturilor. Copacul care avea o creangă ruptă.
   Beth porni spre el, atentă pe unde calcă. Nu ştia prea multe despre viaţa în sălbăticia de prin partea locului, în afară de faptul că acolo existau probabil o grămadă de lucruri pe care nu prea era dornică să calce. În spatele ei, în tabără, începea să se simtă mişcare.
   Fâsâitul unui fermoar de cort, urmat de voci şoptite. Se mai trezise cineva.
   Ajunsă lângă copac, se opri. Acesta era oare? La lumina zilei părea diferit, dar nu credea că greşeşte. Avea o creangă ruptă, la nivelul capului. Şi dacă se concentra, detecta şi un vag miros de urină.
   Stând acolo, auzi nişte voci care răzbăteau dinspre tabără.
   Şuşoteli, dar Beth a reuşit să le recunoască. Erau Jill şi Alice.
   - Ai cam băut aseară. Nu doar tu, noi toţi...
   - Nu, Jill, nu e de la băutură. Pur şi simplu nu mă simt bine. Trebuie să mă întorc în oraş.
   - Ar trebui să ne întoarcem toate odată cu tine.
   - Pot să găsesc şi singură drumul înapoi...
   - Nu te pot lăsa să te întorci singură. Nu, ascultă-mă... în primul rând, e vorba de obligaţia de prudenţă. Trebuie să mergem toate.
   Alice nu i-a răspuns.
   - Şi compania tot trebuie să plătească, aşa încât vom pierde banii pentru toate cinci. Ceea ce nu contează, dacă tu nu te simţi bine.
   Jill lăsă să plutească în aer ideea exonerării de răspundere.
   - Dar am avea nevoie de o scrisoare medicală pentru asigurare, numai să nu fie vorba doar de câteva pahare în plus...
   - Jill...
   - Sau de o primă noapte dură în cort. Crede-mă, ştiu că nimeni nu e pasionat de asta...
   - Aşa e...
   - Şi oricum nu ne pot duce înapoi la Melbourne decât duminică, aşa că, din postura de membru al echipei de conducere, cred că ar fi cu mult mai bine...
   - Mda, făcu Alice, oftând. E-n regulă.
   - Te simţi destul de bine ca să continui?
   O pauză, apoi:
   - Cred că da.
   - Bine.
   Vântul agita crengile de deasupra capului lui Beth, scuturând stropii de apă de pe frunze. O picătură îngheţată îi alunecă pe ceafă şi, hotărându-se instantaneu, Beth îşi trase jos blugii şi se aşeză pe vine în spatele copacului. Genunchii au început imediat să o doară şi pe coapse simţea frigul. Şi-a mişcat piciorul, pentru ca fluxul de urină să nu nimerească gheata, iar în clipa aceea a auzit limpede paşi repezi în spatele ei. Speriată, s-a întors şi a căzut pe spate, cu un zgomot înfundat. A simţit pe pielea goală pământul care era în acelaşi timp rece şi cald şi umed.
   - Doamne fereşte! Pe bune? Chiar lângă corturi?
   Beth ridică ochii şi clipi spre cerul de un gri strălucitor, cu blugii în vine şi palma în ceva cald. Alice se uita în jos, la ea. Faţa îi era crispată şi palidă. Poate chiar era bolnavă, se gândi vag Beth.
   - Dacă eşti atât de al naibii de leneşă, încât să nu te mişti până la locul pe care l-am convenit, ai cel puţin decenţa să o faci lângă cortul tău, nu lângă al meu.
   - Credeam că...
   Beth se ridică în picioare şi-şi ridică blugii. Strâmţi şi răsuciţi, aceştia au refuzat să i se supună, oricât a încercat.
   - Îmi cer scuze, am crezut...
   Se ridicase în picioare, slavă cerului, şi doar un firişor cald îi mai umezea interiorul pulpei.
   - Am crezut că ăsta e copacul.
   - Ăsta? E doar la câţiva metri de corturi.
   Beth riscă să se uite. Erau mai mult de câţiva metri, cu siguranţă! Pe întuneric păruse chiar mai mult, dar oricum erau cel puţin 5 metri.
   - Şi nici măcar nu e la vale.
   - Bine, gata. Mi-am cerut scuze.
   Beth şi-ar fi dorit din suflet să-i închidă gura lui Alice, dar era prea târziu. Se auzi fâsâit de prelate şi trei capete au răsărit din corturi. Beth a observat privirea severă a surorii ei. Lui Bree nu-i trebuia să ştie exact ce s-a întâmplat, ca să priceapă. Beth iar a făcut-o lată.
   - Probleme? a întrebat Jill.
   - Nu, totul e sub control, le-a zis Alice. Uite, ăla e copacul, adăugă, arătând spre un arbore aflat mai departe.
   Nu se vedea nicio creangă ruptă.
   Beth se întoarse către cele trei femei din zona corturilor.
   - Scuze. Am crezut... Îmi cer scuze.
   - Vezi de care copac vorbeam? a mai zis Alice, cu degetul încă ridicat în direcţia respectivă.
   -— Da. Văd. Uite ce-i, îmi pare rău...
   - E-n ordine, Beth, o întrerupse Jill, strigând la ea. Şi mulţumesc, Alice. Cred că acum am văzut toate care e copacul.
   Alice continua să se uite fix la Beth, dar lăsă braţul jos. Roşie la faţă şi fără să se uite la niciuna dintre celelalte fete, Beth o luă înapoi spre poiană, cu paşi obosiţi. Sora ei stătea la intrarea în cort, cu ochii roşii, fără să scoată vreun cuvânt.
   Era mahmură, Beth îşi dădea seama de asta, iar Breanna nu suporta prea bine mahmureala.
   Beth se aplecă şi intră în cort, apoi trase fermoarul. Simţea mirosul de urină pe singura ei pereche de blugi, iar ochii o ardeau.
   Strânse tare din ochi şi rămase complet nemişcată, aşa cum o învăţaseră la centrul de reabilitare. Respiraţie profundă şi gândire pozitivă, până când durerea trecea. Inspiră, expiră.
   În timp ce se concentra şi îşi număra respiraţiile, se închipui invitându-le pe celelalte femei să stea împreună cu ea, în cerc.
   Imaginea era foarte limpede şi Beth reuşea să se vadă întinzându-i o mână lui Alice. Inspiră, expiră. Beth îşi imagină cum întinde mâna, cu degetele desfăcute, şi le înfige în şuviţele cu reflexe blonde. Apoi strânge pumnul şi o împinge cu faţa la pământ - faţa pentru care cheltuise o mulţime de bani. I-o freacă în ţărână până când o să se zbată şi o să se vaite. Inspiră, expiră. Când a ajuns cu numărătoarea la o sută, Beth a mai inspirat încă o dată şi a zâmbit ca pentru sine.
   Consilierul avusese dreptate. Chiar o făcea să se simtă mult mai bine dacă vizualiza ceea îşi dorea.

Capitolul 7

   A fost o uşurare să iasă de pe traseul Mirror Falls.
   Când desişul copacilor a dispărut şi cerul s-a deschis deasupra, Falk a tras adânc aer în piept. În faţa lui, ceva mai departe, se vedeau scânteind ferestrele cabanei, dar reflexia luminii în ele nu reuşea să răzbată până la desişul întunecat unde se afla poteca. El şi Carmen l-au urmat pe Chase, au traversat parcarea, simţind pietrişul scrâşnindu-le sub tălpi. Ajunşi aproape de cabană, Falk simţi cum Carmen îl bate uşor pe braţ.
   - Uite acolo, îi şopti ea. Doi dintr-o lovitură.
   Daniel Bailey stătea lângă BMW-ul lui negru, împreună cu o femeie pe care Falk a recunoscut-o imediat. Sora lui, Jill. Chiar şi de la distanţa aceea, Falk putea să vadă pe maxilarul ei o vânătaie şi îşi aduse aminte ce-i spusese sergentul King. Câteva răni. În fotografia de grup făcută în prima zi, Jill nu avea vânătaia aceea, asta e sigur.
   Acum femeia stătea faţă în faţă cu fratele ei şi se certau. Era genul acela de ceartă în care niciun muşchi nu se mişcă şi buzele sunt strâns lipite, cum fac persoanele care nu-şi pot permite să facă o scenă în public.
   În timp ce vorbea, Jill se aplecă în faţă. Gesticulând, întinse brusc mâna spre întinderea împădurită şi apoi, imediat, spre un punct din depărtare. El îi răspunse clătinând din cap. Jill făcu o nouă încercare, aplecându-se şi mai tare spre el. Daniel Bailey se uita peste umărul ei, departe. Îi evita privirea. Şi din nou el a clătinat din cap. Am spus nu.
   Jill îl privi fix, cu o expresie impasibilă, apoi se întoarse şi urcă treptele spre cabană. Bailey se sprijini de maşină şi o urmări cu privirea până ce dispăru. Clătină din cap şi ochii îi căzură pe Ian Chase, cu hanoracul lui din polar roşu, uniforma de la Executive Adventurers. Daniel a părut o clipă stânjenit de faptul că fusese surprins certându-se, dar îşi reveni repede.
   - Salut! zise el, ridicând braţul, şi vocea îi răsună în toată parcarea. Ceva noutăţi?
   S-au apropiat de el. Era prima dată când Falk avea ocazia să-l vadă pe Daniel Bailey de aproape. Gura lui avea o expresie dură şi în ochi i se citea o oarecare tensiune, dar cu toate astea arăta mai tânăr de 47 de ani, cât avea. Semăna mult şi cu tatăl său, pe care Falk îl ştia din fotografii, bătrânul fiind încă membru în consiliul de administraţie şi nelipsind din nicio broşură a firmei. Daniel era mai puţin adus de spate şi mai puţin ridat decât Leo Bailey, dar asemănarea era evidentă.
   Bailey îi privi cu un interes politicos pe Falk şi Carmen. Falk aşteptă, dar nu reuşi să detecteze nicio scânteie de recunoaştere în ochii acestuia. Simţi o oarecare undă de uşurare. Era totuşi un lucru bun.
   - Mi-e teamă că nu avem nimic nou să-ţi spunem, îi răspunse Chase. Oricum, nu deocamdată.
   - Pentru Dumnezeu, ziceau că o s-o găsească astăzi, zise Bailey, clătinând din cap.
   - Că speră să o găsească astăzi.
   - V-ar fi de ajutor mai multe fonduri? Am spus că noi vom plăti. Ei ştiu asta, nu?
   - Nu banii sunt problema. Ci toate celelalte, spuse Chase, privind spre întinderea acoperită de vegetaţie. Ştii şi tu cum e acolo.
   Înainte ca Falk şi Carmen să părăsească zona de căutare, sergentul King desfăşură o hartă reticulară şi le arătă zonele care urmau să fie cercetate. Le spusese că e nevoie de aproape 4 ore pentru a căuta amănunţit pe un kilometru pătrat. Şi asta în zonele de pădure cu densitate medie. Erau necesare şi mai multe ore dacă pădurea era deasă sau terenul era abrupt ori dacă era de trecut vreun curs de apă. Falk încercase să numere câte pătrate erau. Când a ajuns la douăzeci, a renunţat.
   - Au căutat deja în masivul de nord-vest? întrebă Bailey.
   - Anul acesta, este inaccesibil. Şi prea periculos pe o aşa vreme.
   - Un motiv în plus ca să-l verificaţi, nu? În zona aceea e uşor să ratezi traseul.
   Ceva din felul în care Bailey cerea răspunsuri suna puţin fals.
   Falk îşi drese glasul şi intră în discuţie:
   - Trebuie să vă fie foarte greu, dumitale şi angajaţilor. O cunoşteaţi bine pe femeia dispărută?
   Bailey se uită pentru prima dată cu adevărat la el, în acelaşi timp încruntat şi întrebător.
   - Sunteţi...?
   - Dumnealor sunt de la poliţie, îi explică Chase. Ne ajută cu cercetările.
   - A, înţeleg. E bine. Vă mulţumesc.
   Bailey întinse mâna şi se prezentă. Avea palma rece şi bătături în vârful degetelor. Nu era mâna unui tip care-şi petrece tot timpul nemişcat la birou. Era evident că Bailey era foarte activ fizic, într-un fel sau altul.
   - Deci, o cunoşteai bine? repetă Falk întrebarea, în timp ce-şi strângeau mâna.
   - Pe Alice? făcu Bailey şi încruntarea i se adânci. Da. Destul de bine. Lucrează la noi de 4 ani...
   De 5, de fapt, îşi zise Falk, în gând.
   - ...aşa că este un membru valoros al echipei. Adică, toţi sunt, bineînţeles. Dar faptul că a dispărut aşa... continuă Bailey, clătinând din cap. E foarte îngrijorător.
   Vorbea sincer.
   Era rândul lui Carmen să intervină.
   - N-ai văzut-o pe Alice Russell marţi, înainte ca ea să pornească împreună cu grupul. Corect?
   - Corect. Am ajuns cu întârziere. Am fost reţinut şi am pierdut microbuzul care a transportat grupul.
   - Pot să întreb de ce?
   - Am avut o problemă personală, de familie.
   - Faptul că dumneata eşti în fruntea unei firme de familie, probabil că nu te prea lasă să te relaxezi, comentă Carmen, pe un ton lejer.
   - Da, aşa este, a răspuns Bailey, cu un surâs cam forţat, încerc totuşi să menţin un soi de separare, pe cât posibil. Altfel, o iei razna. Din păcate, de data asta a fost inevitabil. Mi-am cerut scuze faţă de ceilalţi membri ai echipei. Sigur, nu a fost o situaţie ideală, dar nu ne-a întârziat decât cu vreo oră. În final, nu a contat deloc.
   - Echipa dumitale, reveni Falk, nu a avut nicio problemă să ajungă la timp la punctul de întâlnire?
   - Nu. E o zonă cu teren accidentat, dar traseele, în sine, nu sunt din cale-afară de dificile. Sau, în orice caz, nu ar trebui să fie, încheie Bailey, aruncându-i o privire lui Chase, care lăsă ochii în pământ.
   - Se pare că zona îţi este cunoscută? continuă Falk.
   - Puţin. Mi-am petrecut aici câteva weekenduri, în drumeţii. Şi în ultimii trei ani, iarna, am organizat aici programe de relaxare pentru corporaţie, cu cei de la Executive Adventurers. Este un loc formidabil. De obicei. Dar nu e genul unde ai vrea să te rătăceşti pentru prea mult timp.
   - Şi ai participat întotdeauna la programele de relaxare?
   - Este cea mai bună scuză ca să scap de la birou.
   Bailey era cât pe ce să zâmbească sincer, dar se abţinu şi rezultatul a fost o nefericită grimasă.
   - Am avut întotdeauna parte de programe foarte bune şi, în general, bine organizate. Am fost mereu mulţumiţi, până... în fine, până acum, încheie el.
   Chase continua să privească în pământ.
   - Totuşi, până la urmă ai văzut-o pe Alice, în timpul programului, zise Falk.
   Bailey clipi.
   - În prima seară, vrei să spui?
   - A mai fost şi o altă dată?
   - Nu, răspunse Bailey, aproape prea repede. Doar în acea primă seară. A fost o vizită de curtoazie între tabere.
   - A cui a fost ideea?
   - A mea. E bine să relaţionăm şi în altfel de spaţii, nu doar la birou. Facem cu toţii parte din aceeaşi firmă. Suntem toţi în aceeaşi barcă.
   - Şi atunci ai stat de vorbă cu Alice Russell?
   Falk îl urmări pe Bailey cu atenţie.
   - Puţin, la început, dar nu am stat prea mult acolo. Când a început să plouă, am plecat.
   - Despre ce aţi vorbit?
   Bailey se încruntă.
   - Despre nimic anume, de fapt. Chestii generale, de serviciu.
   - Chiar şi în timpul unei vizite de curtoazie? se miră Carmen.
   - Întocmai cum spui, zise Bailey, cu un surâs imperceptibil, nu sunt niciodată deconectat complet.
   - Şi cum ţi s-a părut ea în seara aceea? interveni Falk.
   O tresărire.
   - Părea în ordine. Dar n-am stat prea mult de vorbă.
   - Nu te-a îngrijorat nimic în privinţa ei? zise Falk.
   - Cum ar fi?
   - Orice. Sănătatea ei, starea psihică. Capacitatea de a rezista până la finalul programului?
   - Dacă aş fi avut îndoieli în privinţa lui Alice, sau a oricăruia dintre angajaţii noştri, aş fi luat măsuri.
   De undeva din desişurile pădurii, se auzi ţipătul ascuţit şi strident al unei păsări. Bailey se încruntă şi se uită la ceas.
   - Mă scuzaţi. Ştiţi... vă mulţumesc pentru ajutorul pe care îl daţi pentru căutări, dar trebuie să o iau din loc. Vreau să ajung la centrul de coordonare la timp pentru şedinţa informativă de seară.
   Chase se foi de pe un picior pe altul şi zise:
   - Merg şi eu acolo. Vrei să te duc cu maşina mea?
   - Mă descurc, răspunse Bailey, bătând cu palma pe plafonul BMW-ului. Mulţumesc.
   Şi-a scos cheile şi, după încă o tură de mâini strânse şi o fluturare scurtă, dispăru, invizibil dincolo de geamurile opace, în timp ce maşina pornea.
   Chase s-a uitat după el, apoi a privit oarecum trist la microbuzul masiv al firmei Executive Adventures, care se zărea în colţul parcării.
   - Mai bine o pornesc şi eu într-acolo. O să vă anunţ dacă se mai întâmplă ceva, mai zise.
   Cu cheia în mână, se îndepărtă, iar Falk şi Carmen se treziră din nou singuri.
   - Tare mi-ar plăcea să ştiu de ce Bailey a ajuns aici cu întârziere, zise Carmen. Crezi că a fost o problemă de familie?
   - Nu ştiu, răspunse Falk. BaileyTennants este o companie de familie. Asta poate să însemne aproape orice.
   - Mda. Trebuie totuşi să spun că, dacă aş avea o maşină ca a lui, şi eu aş fi ratat microbuzul.
   S-au îndreptat spre sedanul lor, parcat în colţul cel mai îndepărtat. Prin crăpăturile caroseriei se adunaseră frunze şi praf, care îşi luară zborul odată ce Falk a deschis portbagajul. Şi-a tras afară rucsacul obosit şi şi-l aruncă pe umăr.
   - Parcă ai zis că nu te dai în vânt după drumeţii, spuse Carmen.
   - Aşa e.
   - Ar trebui să-i spui asta rucsacului tău. Arată de parcă e gata să se rupă.
   - A, da. E destul de uzat. Nu de mine, însă.
   Falk nu a spus mai mult, însă Carmen îl privea cu aerul că mai aşteaptă ceva.
   - A fost al tatălui meu, explică Falk, oftând.
   - Ce drăguţ! El ţi l-a dat?
   - Într-un fel. Tata a murit, aşa că l-am luat eu.
   - Ah, fir-ar! Îmi pare rău.
   - Nu-i nimic. Lui nu-i mai trebuie. Haidem, mai zise Falk şi se întoarse să pornească la drum înainte ca ea să mai poată adăuga ceva.
   Au traversat parcarea şi au intrat la recepţia cabanei. În comparaţie cu vremea, aici era ca într-un furnal şi Falk simţi cum sudoarea îi gâdilă pielea. Acelaşi ranger de mai devreme era şi acum la birou. A verificat lista camerelor rezervate pentru poliţie şi căutători şi i-a înmânat fiecăruia dintre ei câte o cheie.
   - Ieşiţi tot pe unde aţi intrat, le explică rangerul, şi faceţi stânga pe potecă, după colţ. Sunteţi la capătul şirului, unul lângă altul.
   - Mulţumim.
   Ieşiră, dădură colţul după laterala cabanei şi ajunseră la un pavilion din lemn, lung şi solid. Fusese împărţit în camere individuale, înşirate pe o verandă comună ce se întindea de-a lungul părţii frontale. Au luat-o pe verandă şi Falk auzi pe acoperişul de tablă răpăitul ploii care tocmai începea să cadă.
   Camerele lor erau chiar în capăt, aşa cum li se spusese.
   - Ne întâlnim peste 20 de minute? zise Carmen, dispărând pe uşă.
   Camera lui Falk era mică, dar deosebit de confortabilă. Patul ocupa cea mai mare parte din spaţiu, într-un colţ era înghesuit un dulap şi mai era o uşă care dădea într-o baie mică. Falk se dezbrăcă de haina cam strâmtă şi îşi verifică telefonul mobil. Nici aici nu avea semnal.
   Îşi sprijini rucsacul de perete - rucsacul tatălui său. Părea uzat pe fondul peretelui alb şi curat. Nu-i era clar de ce-l luase. Mai avea şi alte genţi pe care le-ar fi putut folosi. Găsise rucsacul în fundul debaralei, când scotocea după ghetele de drumeţie. Aproape că uitase că era acolo. Aproape, dar nu chiar de tot. Îl scosese şi apoi se aşezase pe jos, în apartamentul lui liniştit, privindu-l multă vreme.
   Nu fusese complet sincer cu Carmen. Nu luase rucsacul după ce murise tatăl său, cu şapte ani în urmă, ci mai degrabă îi fusese predat de una dintre asistentele de la azil, care se ocupa de bolnavii de cancer. Rucsacul era uşor, dar nu gol, pentru că în el erau puţinele obiecte personale ale lui Erik Falk.
   Lui Falk îi luase mult timp până să verifice tot ce era în rucsac şi încă şi mai mult până când donase sau scăpase în alt fel de obiectele din el. În final nu-i mai rămăseseră decât rucsacul şi alte trei lucruri.
   Două fotografii şi un plic mare şi uzat. Plicul era boţit şi zdrenţuit la colţuri şi nu fusese niciodată lipit.
   Acum Falk deschise buzunarul superior al rucsacului şi scoase plicul. Era şi mai rupt decât îl ştia. Întinse pe pat conţinutul acestuia. În faţa lui erau contururi, pante, nuanţe şi simboluri.
   Vârfuri şi văi şi zone împădurite şi litoral. Tot ce avea natura mai bun era acolo, pe hârtie.
   Îşi trecu degetele peste hărţi, aproape ameţit, inundat de senzaţia copleşitoare a întâlnirii cu ceva familiar. Erau 24 de hărţi. Unele erau vechi, câteva mai bine păstrate decât altele, pe hârtie subţire, intens folosite. Tatăl său le corectase, bineînţeles.
   Scrisul de mână al lui Erik Falk se rotunjea şi se ondula peste zonele de drumeţie cele mai importante din stat. Observaţii pe care le făcuse de fiecare dată când îşi lega ghetele, sălta rucsacul în spate şi lăsa oraşul în urmă, cu un oftat recunoscător.
   Trecuse foarte mult timp de când Falk nu se mai uitase pe hărţile acelea. Şi niciodată nu fusese în stare să se convingă să le examineze îndeaproape. Acum le răsfoi până când o găsi pe cea pe care o căuta: masivul Giralang şi împrejurimile. Era o hartă dintre cele mai vechi, îngălbenită pe la colţuri. La îndoituri se jerpelise şi culorile erau şterse.
   Falk îşi scoase ghetele şi, pentru o clipă, se lăsă pe pat, întins pe spate, cu capul înfundat în pernă. Îşi simţea pleoapele grele.
   Înăuntru era mult mai cald decât afară. Deschise harta la întâmplare, mijind ochii din pricina luminii. De-a lungul timpului, semnele făcute cu creion negru se decoloraseră din loc în loc şi cuvintele erau destul de şterse. Falk duse harta mai aproape de ochi şi simţi durerea ascuţită a iritaţiei obişnuite. Încercă să se concentreze.
   Zonă cu apă. Loc de campare: neoficial. Cărare blocată.
   Falk clipi din nou, de astă dată mai des. Era cald în cameră.
   Scurtătură. Punct de observaţie. Arbore căzut.
   Clipi. Afară, vântul urla bătând în fereastră.
   Nesigur iarna. Să ai grijă.
   Un avertisment cu rezonanţă.
   Să mergi cu grijă. Pericol aici.
   Falk închise ochii.

   Ziua 2: Vineri dimineaţă

   A durat mai mult decât se aşteptaseră ca să strângă tabăra.
   Corturile refuzau să se plieze şi să devină la fel de mici cum fuseseră cu o zi înainte. Ştia, dar când şi l-a săltat pe umeri, refuzase să creadă. Erau deja în urmă faţă de planificare, dar le lăsă pe celelalte să mai zăbovească în lumina slabă a dimineţii, încurcându-se în barete şi sticle de apă. Nu-i venea să plece din tabără şi bănuia că nu era singura. Celelalte locuri pentru campare de pe traseu erau mai mici şi mai puţin amenajate, ştia asta, dar nu era doar atât. Ceva în faptul că abandonau siguranţa punctului de start, în schimbul necunoscutului care le aştepta înainte, o făcea să se simtă puţin iritată.
   În timp ce strângea, Jill stătuse cu un ochi pe Alice. Femeia abia dacă scosese o vorbă şi a trebuit să i se ceară de două ori sacul pentru stâlpul de cort. Dar nu era bolnavă, Jill era sigură de asta. Şi nici nu avea să i se permită să plece mai devreme din excursie. Şi de asta era sigură Jill.
   O privi pe Alice cum strângea sticlele de vin goale şi sacii cu gunoiul colectat şi i le întinde direct lui Beth. Se părea că nu avea nicio remuşcare pentru criza pe care o făcuse de dimineaţă. Jill se gândea dacă să spună ceva, însă Beth luă pur şi simplu gunoiul şi îl puse pe rucsacul ei, fără niciun comentariu. Jill o lăsă baltă. Învăţase să-şi aleagă confruntările în care merita să intre.
   O oră mai târziu, după ce toate pretextele fuseseră epuizate, au pornit în sfârşit la drum. Alice ajunse curând în frunte, împreună cu Bree, care ţinea harta şi venea pe urmele ei. Cu ochii în ceafa lor, Jill îşi aşeză mai bine rucsacul. Simţea că baretele îi freacă umerii.
   Bărbatul de la magazin îi spusese că erau făcute dintr-un material special, care nu transpira şi asigura un confort suplimentar.
   Amintirea acelei conversaţii îi dădea lui Jill sentimentul unei profunde şi persistente trădări.
   Cel puţin poteca traversa o zonă plată, dar era denivelată, ceea ce însemna că femeia trebuia să fie atentă pe unde calcă. Se împiedică o dată, apoi din nou, iar de data asta aproape că-şi pierdu echilibrul.
   Simţi cum o mână puternică o prinde de braţ.
   - Ai păţit ceva? zise Lauren.
   - Nu. Mulţumesc. Nu sunt obişnuită cu ghetele.
   - Te rod?
   - Puţin, recunoscu Jill.
   - Pune-ţi două rânduri de şosete, s-ar putea să te ajute. O pereche subţire şi deasupra una mai groasă. Ascultă, Jill... zise Lauren, coborând vocea.
   - ...voiam să-mi cer scuze.
   - Pentru ce?
   Ştia. Sau poate că nu. Dacă stătea să se gândească, era posibil ca Lauren să se simtă vinovată pentru mai multe lucruri.
   - Săptămâna trecută, la şedinţa de informare, zise Lauren. Vreau să spun, îmi pare rău că nu am fost la şedinţă. Dar Andrew a zis că poate să ţină singur prezentarea şi...
   Se opri, apoi continuă:
   - Îmi pare rău. Ar fi trebuit să fiu acolo, ştiu. În ultimul timp am fost ceva mai tensionată acasă.
   Jill o privi cu atenţie. Tensiuni acasă era ceva ce putea să înţeleagă.
   - E ceva la care ţi-am putea da o mână de ajutor?
   - Nu. Din păcate. Îţi mulţumesc totuşi, zise Lauren, continuând să privească drept înainte.
   Jill observa acum că era foarte slabă, oasele îi ieşeau prin piele la claviculă şi la încheietura mâinii.
   - Eşti sigură?
   - Da.
   - Bine. Pentru că şedinţa...
   - Îmi pare sincer rău...
   - Ştiu, dar nu a fost prima dată când s-a întâmplat. Şi nici a doua, de fapt.
   - Nu se va mai repeta.
   - Sigur, Lauren? Pentru că...
   - Da, sigur. Lucrurile o să meargă mai bine.
   Va trebui ca lucrurile să meargă mai bine, se gândi Jill. Lauren fusese printre primii pe lista cea mai recentă a concedierilor. De fapt, chiar prima, până când Alice îi convinsese să fuzioneze mai multe posturi part-time, care să rezulte în economii echivalente. Jill mai suspecta şi că Alice o acoperise pe Lauren de cel puţin două ori în ultimele luni, evitând la limită comiterea unor greşeli. Dacă Jill ştia de cele două ocazii, aproape sigur mai fuseseră şi altele. Ştia că cele două femei se cunoşteau de multă vreme. Ce însemna asta pentru Lauren era o altă chestiune.
   Departe, în faţă, vedeau părul blond al lui Alice, contrastant pe fundalul întunecat al potecii. Lui Jill îi trecu ceva prin minte.
   - Aseară ai făcut treabă bună cu focul. Te-am văzut când l-ai aprins.
   - A, mersi. Am învăţat la şcoală cum se face.
   - Te-au învăţat bine.
   - Aşa şi era de presupus. La Endeavour Ladies’ College am făcut un an întreg de program special în McAllaster Outdoor Camp, tabăra lor în aer liber. Acolo am avut timp destul să învăţ tot felul de lucruri. Alice a fost şi ea acolo.
   Lauren o privi pe Jill şi continuă:
   - Tu probabil că ai urmat o şcoală particulară. La a ta nu se făceau chestii din astea?
   - Eu am făcut şcoala în Elveţia.
   - A, atunci probabil că nu.
   - Slavă cerului, zise Jill, privind într-o parte şi zâmbind uşor. Nu sunt convinsă că aş fi rezistat un an la chestii ca asta.
   Lauren îi întoarse zâmbetul, dar Jill îi simţi în privire întrebarea nerostită. Dacă Jill se simţea aşa de inconfortabil, de ce acceptase totul? Jill pierduse şirul celor vreo mie de feluri diferite în care întrebarea aceea îi fusese formulată în ultimii aproape 30 de ani, dar răspunsul ei fusese întotdeauna acelaşi. BaileyTennants era o companie de familie. Şi Jill Bailey făcea cum era cel mai bine pentru familie.
   - În sfârşit, zise Lauren, asta era tot ce voiam să-ţi spun, de fapt. Îmi dau seama că lucrurile nu au mers destul de bine la firmă.
   Jill a observat că, în faţă, Alice şi Bree se opriseră. Cărarea ajunsese la o bifurcaţie, o potecă mergea spre stânga şi o alta, mai mică, o lua la dreapta. Bree scosese harta şi, aşezată pe o buturugă, o examina, cu nasul aproape lipit de hârtie. Cu mâinile în şolduri, Alice se uita spre ea. Când Jill şi Lauren s-au apropiat, a ridicat privirea, ochii ei albaştri fiind în alertă şi capul înclinat într-o parte.
   Jill se întrebă deodată dacă nu cumva Alice le auzise conversaţia.
   Nu. Cu siguranţă fusese prea departe.
   - Şi sunt cu adevărat recunoscătoare pentru jobul meu şi pentru oportunităţi. Şi pentru răbdarea ta. Vreau să fii convinsă că nu te voi dezamăgi.
   Lauren rostise ultimele cuvinte în şoaptă. Jill dădu afirmativ din cap. În faţă, Alice se uita în continuare la ele.
   - Ştiu că aşa o să faci, zise.

Capitolul 8

   Când Falk se trezi, tresărind, fereastra camerei lui era mai întunecată decât îşi amintea. Auzi foşnet de hârtii şi se uită în jos.
   Harta de la tatăl său încă stătea deschisă pe pieptul lui. Se frecă la ochi cu o mână şi privi printre gene la ploaia care lovea în geam. Îi luă o clipă până să-şi dea seama că dinspre uşă se auzea zgomot.
   - Da’ ştiu că nu te-ai grăbit, zise Carmen, când i-a deschis, şi o pală de vânt rece intră odată cu ea.
   - Scuze. Dormeam. Intră.
   Falk se uită prin cameră. Nu erau scaune. Trase cuvertura, să netezească o cută.
   - Ia loc.
   Carmen îşi făcu loc printre hărţile de pe cuvertură.
   - Ce sunt toate astea?
   - Nimic. Au fost ale tatei.
   Carmen alese harta cu masivul Giralang, care era deasupra celorlalte.
   - Asta e toată plină de însemnări.
   - Da, toate sunt aşa. A fost un fel de hobby al lui.
   - Presupun că nu are pe ea un mare X negru şi cuvintele „Aici e Alice”, nu? zise Carmen.
   Examină însemnările în creion.
   - Bunica mea obişnuia să facă aşa cu cărţile ei de reţete, să scrie mici adnotări şi corecţii. Încă le mai am pe toate. E drăguţ. Parcă-mi vorbeşte. Şi avea dreptate. Dintr-o jumătate de linguriţă de suc de lămâie amestecată cu coaja rezultă cea mai bună prăjitură cu lămâie pe care ai gustat-o în viaţa ta.
   Carmen lăsă jos harta pe care o ţinea în mână şi luă o alta.
   - Aţi fost împreună pe traseele astea? îl întrebă.
   - Nu, zise Falk, clătinând din cap.
   - Cum, pe niciunul?
   Falk puse încet hărţile una peste alta.
   - Noi doi nu ne-am prea înţeles.
   Îşi simţea gura uscată şi înghiţi cu greu.
   - De ce?
   - E o poveste lungă.
   - Nu există şi o versiune prescurtată?
   Falk coborî privirea spre hărţi.
   - Când aveam 16 ani, tata a vândut ferma noastră şi ne-am mutat la Melbourne. Eu n-am vrut s-o facă, dar în oraşul nostru natal avuseseră loc o grămadă de nenorociri. Lucrurile acolo o luau destul de rapid la vale şi bănuiesc că tata a crezut că o face spre binele meu. Nu ştiu, a simţit că trebuie să mă ia de-acolo, probabil.
   Acum, la ani distanţă, ajuns adult şi cu mintea omului de pe urmă, Falk ştia că o parte din el putea să înţeleagă. La vremea aceea, se simţise pur şi simplu trădat. I se păruse greşit să fugă în oraşul mare, cu mirosul fricii şi al suspiciunii lipit de nări.
   - Trebuia să fie un nou început, continuă Falk. Doar că nu a ieşit chiar aşa. Tata ura oraşul. Nici mie nu mi-a mers mai bine.
   Se opri. Nu vorbiseră niciodată despre asta. Nici despre viaţa lor trecută, nici despre viaţa lor nouă. Vorbele nerostite plutiseră între ei ca un văl şi era ca şi cum un strat nou se adăuga în fiecare an.
   Devenise aşa de gros, încât, până la urmă, Falk a ajuns să simtă că nici nu mai putea să-l zărească pe bărbatul aflat de cealaltă parte a vălurilor dintre ei. Oftă.
   - Oricum, în fiecare weekend în care putea să plece, tata îşi făcea bagajul, se ducea cu maşina undeva şi o pornea în drumeţie. Folosea hărţile astea.
   - Şi tu n-ai fost niciodată tentat să mergi cu el?
   - Nu. Nu ştiu. El obişnuia să mă întrebe. Cel puţin la început. Dar aveam 16, 17 ani, înţelegi? Eram furios.
   Carmen zâmbi.
   - Nu aşa sunt cei mai mulţi dintre puşti la vârsta asta?
   - Probabil.
   Nu fusese totuşi mereu aşa. Falk îşi amintea de o vreme când obişnuia să se ţină ca o umbră de tatăl său. Afară, în padocurile de la ferma lor, când era doar cât gărduţul pitic şi mergea pe urmele paşilor mari ai tatălui său. Soarele puternic le alungea umbrele şi părul lor blond căpăta nuanţe aproape albicioase. Falk îşi amintea că voia să fie exact ca el. Mai era ceva ce putea să înţeleagă acum, cu limpezimea rece a retrospecţiei. Piedestalul fusese prea înalt.
   Carmen zicea ceva.
   - Poftim?
   - Te-am întrebat ce părere avea mama ta despre toate astea?
   - A, niciuna. Mama a murit când eram foarte mic.
   Când îl născuse, de fapt, dar, când se putea, Falk evita să facă această menţiune. Aparent, îi incomoda foarte tare pe ceilalţi, iar unii - de obicei, femeile - ajungeau să-l măsoare din priviri, cu o sclipire în ochi. A meritat oare sacrificiul ei? Falk evita să-şi pună el însuşi această întrebare, dar uneori se surprindea întrebându-se care fuseseră ultimele gânduri ale mamei sale. Spera să nu fi fost pline de regrete.
   - În fine. Asta e povestea hărţilor mele.
   Puse ultima dintre hărţi în stivă şi le dădu la o parte. Era destul.
   Carmen înţelese apropoul. Vântul şuiera, şi amândoi se uitară spre fereastră, unde geamul zăngănea în rama lui.
   - Aşa, deci. Nici urmă de Alice, zise Carmen.
   - Deocamdată, nu.
   - Şi-atunci? Avem de ce să mai rămânem şi mâine aici?
   - Nu ştiu, zise Falk, oftând şi lăsându-se pe spate, cu capul sprijinit de tăblie.
   Căutările erau pe mâna unor profesionişti. Chiar dacă o găseau în ora care urma - în orice stare ar fi fost, în siguranţă şi sănătoasă ori afectată de vreme şi plină de sânge - Falk ştia că ei doi va trebui să găsească un alt mijloc de a obţine contractele de care aveau nevoie.
   Alice Russell nu avea să revină la muncă imediat, asta dacă era să mai vină vreodată.
   - Daniel Bailey nu ştia cine suntem, zise el. Sau, dacă ştia, s-a prefăcut foarte bine.
   - Da, sunt de acord.
   - Aproape că e destul ca să mă facă să cred că nu are nicio legătură cu noi, doar că...
   Se uită la telefonul mut de pe noptieră.
   - Ştiu, zise Carmen, dând din cap.
   Înregistrarea. Să o rănească.
   Falk se frecă la ochi.
   - Deocamdată să nu ne gândim la ce s-a spus. De ce ar fi încercat Alice să mă sune de acolo?
   - Nu ştiu. Se pare că întâi a încercat să sune la urgenţă, dar nu a reuşit să prindă legătura.
   Carmen se gândi o clipă.
   - Totuşi, sincer, nu tu eşti persoana pe care aş suna-o dacă aş rămâne blocată acolo.
   - Mulţumesc. Chiar şi cu toate hărţile mele?
   - Chiar şi aşa. Ştii ce vreau să spun. Trebuie să aibă legătură cu noi. Sau cu tine. Nu mă pot gândi decât că voia să renunţe. Ultima dată când ai vorbit cu ea ţi s-a părut îngrijorată?
   - Erai şi tu acolo, zise Falk. Săptămâna trecută.
   - A, corect. Şi de-atunci n-ai mai luat legătura cu ea?
   Fusese o întâlnire fără importanţă. Cinci minute în parcarea unui mare supermarket. Avem nevoie de contracte, îi spuseseră. De cele care fac legătura cu Leo Bailey. Te rog să le pui pe primul plan. Fusese formulată ca o cerere. Dar tonul arătase clar că era vorba de un ordin. Alice se răstise şi le spusese că ea făcea tot ce putea.
   - Oare am forţat-o prea mult? se întrebă Falk. Am făcut-o să greşească?
   - Nu am forţat-o mai mult ca de obicei.
   Falk nu era sigur că aşa fusese. Ei înşişi simţiseră presiunea venită de sus şi o transmiseseră prompt mai departe, pe linie ierarhică. Rahatul care o lua la vale, cel mai tradiţional model de business şi unul cu care Alice era familiarizată. Falk era convins.
   Obţineţi contractele lui Leo Bailey. Telefonul fără fir a dus ordinul de la urechile lor la cele ale lui Alice Russell. Fui Falk şi Carmen nu li se împărtăşise informaţia despre semnificaţia documentelor, dar secretoşenia care învăluia ordinul spunea totul. Obţineţi contractele.
   Poate că Alice Russell dispăruse, dar presiunea pusă de superiori, nu. Obţineţi contractele. Aceasta era prioritatea. Totuşi, Falk aruncă iar o privire către telefon. Să o rănească...
   - Dacă Alice a făcut un pas greşit, cineva trebuia să-l fi observat pentru ca asta să-i provoace necazuri, a zis Carmen. Ce-ar fi să vorbim cu asistenta lui Alice? Breanna McKenzie. Dacă se întâmplă ceva cu şeful, asistenta e, de obicei, prima care ştie.
   - Da. Problema, cred eu, e dacă o să ne spună sau nu.
   Falk se gândi că asta putea depinde de cât rahat înghiţise asistenta din partea lui Alice, de-a lungul timpului.
   - Bine, zise Carmen, închizând ochii strâns şi frecându-şi faţa cu o mână. Ar fi bine să anunţăm la birou. Azi n-ai vorbit cu ei?
   - N-am mai vorbit de aseară.
   Falk îi sunase după ce terminase de vorbit la telefon cu sergentul King. Vestea dispariţiei lui Alice Russell nu fusese primită prea bine.
   - Vrei să mă pun eu în bătaia puştii?
   - E-n ordine, zise Falk, zâmbind. O fac eu de data asta.
   - Mulţam, îi răspunse Carmen, oftând şi lăsându-se pe spate. Dacă Alice ar fi avut probleme anterior începerii programului de relaxare, ne-ar fi sunat până să plece. Aşa că, indiferent ce s-a întâmplat, s-a întâmplat aici, nu?
   - Aşa se pare. Ian Chase a zis că Alice i s-a părut OK în momentul când au pornit. Nu că el ar fi neapărat în stare să vadă asta.
   Dacă ştiau ceva clar despre Alice, era faptul că femeia se pricepea să se prefacă. Sau cel puţin Falk spera că se pricepe.
   - Unde e înregistrarea de pe camerele de supraveghere de la staţia de benzină? întrebă Carmen. Partea în care se vede grupul în drum spre complex.
   Falk îşi scoase laptopul din rucsac. Găsi stick-ul de memorie pe care i-l dăduse mai devreme angajatul de la benzinărie şi deschise ecranul, astfel încât să vadă şi Carmen. Femeia se trase mai aproape.
   Filmarea era color, dar cum camera era orientată spre zona betonată care înconjura pompele de benzină din faţa staţiei, ecranul era în mare parte doar o masă cenuşie. Nu avea sonor, însă imaginea era de o calitate destul de bună.
   Înregistrările acopereau ultimele 7 zile, iar când Falk trecu pe modul fast-forward, pe înregistrările zilei de joi maşinile se vedeau trecând în viteză prin dreptul ecranului şi ieşind din cadru. Când data şi ora marcate pe înregistrare au arătat mijlocul după-amiezii, a apăsat pe play şi amândoi au urmărit câteva minute de înregistrare.
   - Uite, zise Carmen, arătând spre imaginea în care se vedea un microbuz care opreşte. Ăsta este, nu-i aşa?
   Înregistrarea îngheţă pe imaginea luată de la înălţime, cu şoferul care deschidea portiera. Chase coborâse. Silueta lui deşirată, în jacheta roşie de polar, îndreptându-se către pompă era de neconfundat.
   Acum pe ecran se vedea cum se deschide glisând portiera centrală a microbuzului, scârţâind încet din balamale. A mai coborât un asiatic, urmat de doi tipi bruneţi şi unul cam chelios. Chelul s-a dus direct în magazin, iar ceilalţi trei au rămas afară, discutând degajat şi întinzându-se. În spatele lor, din maşină a mai coborât o femeie masivă, păşind jos cu greutate.
   - Jill, zise Carmen şi amândoi o priviră pe Jill Bailey scoţându-şi telefonul.
   A format un număr şi a dus aparatul la ureche, apoi l-a lăsat în jos şi s-a uitat la ecran. Falk nu avea nevoie să-i vadă clar chipul ca să-i simtă frustrarea.
   - Pe cine încerca să sune? zise. Pe Daniel, poate?
   - Poate.
   Exact atunci din maşină a mai coborât o femeie, cu păr lung strâns într-o coadă de cal ce i se legăna pe un umăr.
   - Este Breanna? întrebă Carmen. Seamănă cu femeia din fotografie.
   Bruneta a privit în jur şi apoi s-a întors spre o a treia femeie care se dădea jos din maşină.
   - Uite-o, exclamă Carmen.
   Alice Russell coborâse din microbuz, blondă, sprintenă, întinzându-şi braţele ca o pisicuţă. Îi spuse ceva fetei cu părul negru, care o urmărea ca o umbră. Amândouă şi-au scos telefoanele şi limbajul lor corporal l-a imitat pe al lui Jill din urmă cu câteva minute. Verificat, format număr, verificat, nimic. Umerii uşor coborâţi, de frustrare.
   Bruneta şi-a pus telefonul deoparte, dar Alice şi l-a păstrat pe al ei în mână. S-a uitat pe una dintre ferestrele maşinii, unde se zărea umbra unei siluete masive, lipite de geam. Înregistrarea nu era suficient de clară pentru a putea fi distinse detaliile, dar pentru Falk tot ce se vedea sugera vulnerabilitatea relaxată a unei forme adormite.
   Au văzut cum Alice a ridicat telefonul în dreptul geamului. Un bliţ, apoi şi-a verificat iar ecranul şi l-a arătat celor trei bărbaţi din apropiere. Aceştia au izbucnit în râs, fără sunet. Alice i-a arătat şi brunetei fotografia şi aceasta s-a oprit, pentru ca apoi buzele să i se arcuiască într-un zâmbet pixelat. În microbuz, forma s-a mişcat, iar geamul s-a luminat şi s-a întunecat, după felul în care se modifica forma. Dincolo de geam a apărut umbra neclară a unui chip, cu trăsături invizibile, dar cu un limbaj corporal clar. Ce se întâmplă?
   Alice s-a îndepărtat, cu o singură fluturare din mână, subit dispreţuitoare. Nimic. E doar o glumă.
   Faţa rămăsese la geam până când Chase a ieşit din magazin. Îl însoţea vânzătorul de la benzinărie. Falk i-a recunoscut şapca. S-au oprit amândoi în parcare, de vorbă, în timp ce grupul de la BaileyTennants urca înapoi în microbuz.
   Alice Russell a urcat ultima, trăsăturile ca de porţelan au dispărut şi portiera s-a trântit în urma ei. Chase l-a lovit uşor cu palma pe spate pe vânzător şi a urcat pe locul şoferului. Când a pornit motorul, microbuzul s-a zgâlţâit şi roţile s-au pus în mişcare.
   Angajatul benzinăriei rămăsese privind la maşina care se îndepărta. Era singur.
   - Singuratică slujbă, zise Falk.
   - Mda.
   După câteva secunde, omul s-a întors pe călcâie şi a ieşit din raza vizuală a camerei de supraveghere, iar parcarea a rămas din nou doar o bucată de asfalt gri. Falk şi Carmen au urmărit în continuare înregistrarea, dar pe ecran nu se mai mişca nimic. Într-un târziu, Carmen se lăsă pe spate.
   - Deci, aici nu prea avem surprize. Alice e o scorpie care-i calcă pe toţi pe bătături. Asta ştiam deja.
   - Părea destul de relaxată, zise Falk. Mai relaxată decât a fost vreodată cu noi.
   Nici nu era foarte surprinzător, se gândi el.
   Cu mâna la gură, Carmen îşi înăbuşi un căscat.
   - Iartă-mă, mă ajunge oboseala, am plecat în zori la drum.
   - Ştiu.
   Dincolo de fereastră cerul devenise de un albastru intens. Falk vedea reflectate în geam feţele lor.
   - Hai să încheiem pentru azi.
   - Suni la birou? îl întrebă Carmen în timp ce se ridica să plece, iar Falk încuviinţă din cap.
   - Şi mâine o să mergem la spital, să vedem ce are de spus asistenta lui Alice. Cine ştie?
   Carmen surâse trist.
   - Dacă m-aş alege cu o muşcătură de şarpe în timpul serviciului, m-ar scoate din sărite. Poate că tipa o să aibă chef de vorbă.
   Se simţi o pală proaspătă de vânt rece, când a deschis uşa, şi apoi Carmen dispăru.
   Falk s-a uitat la telefonul fix care se afla pe noptieră. L-a luat şi a format un număr familiar şi, aşezat pe pat, a ascultat tonul de apel care suna la câţiva kilometri distanţă spre vest, în Melbourne. I s-a răspuns repede.
   Fusese găsită femeia? Nu. Nu încă. Au obţinut contractele? Nu. Nu încă. Când vor obţine contractele? Falk nu ştia. Pauză la celălalt capăt al firului. Trebuia ca ei să obţină contractele. Da. Era imperios necesar. Da, înţelegea. Exista un factor de timp, ceilalţi aşteaptă. Da, ştia. Înţelegea.
   Falk stătea şi asculta, lăsa rahatul să se rostogolească la vale, spre el. Cuvintele obişnuite de încuviinţare. Înţelegea ce i se spune. Dar aşa era şi normal, mai auzise toate asta până acum.
   Ochii îi căzură pe maldărul de hărţi şi, în timp ce asculta, le răsfoi şi o desfăcu pe cea cu masivul Giralang. Carourile cu marcaje regulate erau pline de rute şerpuite şi arătau alte trasee, spre alte locuri. Continuând să asculte, Falk a urmat liniile cu degetul. Oare Alice era acolo acum, privind aceleaşi linii, la lumina lanternei sau a lunii, scrutând peisajul în timp ce încerca să lege harta de realitate? Sau era prea târziu pentru aşa ceva? îi şoptea o voce. Falk spera că nu.
   Privi pe geam. În cameră, lumina era prea puternică; tot ce reuşea să vadă era propria reflexie, cu telefonul în mână. Se întinse să stingă lumina de pe noptieră. Beznă. Ochii i s-au obişnuit cu întunericul şi detaliile negre-albăstrii de afară au devenit clare.
   Distingea capătul traseului Mirror Falls, la o oarecare distanţă.
   Copacii de pe ambele părţi păreau că respiră şi tremură în vânt.
   În capătul traseului apăru deodată o scăpărare de lumină şi Falk deveni neliniştit. Ce era acolo? A continuat să privească şi a văzut apărând o siluetă, cu capul plecat, încovoiată sub picăturile de ploaie, înaintând atât de repede cât îi permitea vântul. Aproape că alerga. Raza de lumină palidă a unei lanterne se mişca la picioarele ei.
   Era beznă şi prea frig pentru o plimbare. Falk se ridică în picioare şi îşi apropie faţa de geam, cu telefonul încă la ureche. Pe întuneric şi de la distanţa aceea, nu putea distinge trăsăturile acelei persoane.
   E totuşi o femeie, se gândi Falk. Ceva în felul de a se mişca. Nu se zărea nicio lucire a unui costum reflectorizant. Indiferent cine era, nu făcea parte din echipa oficială de căutători.
   Falk încă ţinea telefonul la ureche, dar conversaţia-monolog trena.
   Să obţineţi contractele. Da. Mai repede. Da. Să nu ne dezamăgiţi. Nu.
   Un declic şi se termină, pentru moment. Falk rămase cu telefonul în mână.
   Afară, silueta se ţinea pe lângă potecă, evitând lumina ce se revărsa dinspre cabană, în parcare. Ea - sau erau mai mulţi? - a ocolit clădirea şi a dispărut din vedere.
   Falk puse la loc telefonul fix şi se uită la mobilul care stătea, inutil, alături. Să o rănească... Ezită o clipă, apoi înhăţă cheia şi deschise uşa. Blestemând faptul că se cazase în capătul cel mai îndepărtat al clădirii, a luat-o la fugă de-a lungul verandei, în timp ce aerul rece i se strecura pe sub haine şi îi urca pe piele. Îşi dori să-şi fi luat haina. Dădu colţul cabanei şi cercetă atent parcarea goală, fără să-i fie prea clar ce sperase să găsească.
   Parcarea era pustie. Se opri şi ascultă. Orice zgomot de paşi era acoperit de vânt. Falk urcă în grabă scările şi intră în cabană, unde dinspre bucătărie se auzea clinchet de veselă şi larma stinsă a unor conversaţii. La ghişeu era un alt ranger, o femeie.
   - A intrat cineva aici?
   - În afară de tine?
   Falk îi aruncă o privire mustrătoare şi femeia clătină din cap.
   - N-ai văzut o femeie afară?
   - Pe nimeni, în ultimele 10 minute.
   - Mulţumesc.
   Împinse uşa şi ieşi afară. Se simţi de parcă plonjase într-o piscină, şi-şi încrucişă braţele la piept. Aruncă o privire scrutătoare spre întinderea acoperită de vegetaţie şi apoi o luă de-a curmezişul, călcând pe pietrişul care acoperea parcarea, către celălalt capăt al traseului.
   În faţa lui, totul era întunecat, în spate sclipeau luminile complexului. Peste umăr, la jumătatea distanţei, zări ceva ce i se păru a fi chiar fereastra de la camera lui, un pătrat întunecat. Pe potecă se amestecau urme de paşi. Se auzi un foşnet şi pe deasupra lui trecu rapid ca o săgeată un liliac, o formă zimţată pe cerul nopţii.
   Cu excepţia lui, traseul era pustiu.
   Falk făcu un mic ocol şi se întoarse, vântul muşcându-i pielea.
   Era singur. Dacă fusese cineva acolo, acum dispăruse.

   Ziua 2: Vineri dimineaţă

   Bree transpira. În ciuda frigului, umezeala îi rămăsese pe piele, iar ea simţea mirosul de alcool ieşindu-i prin pori, în timp ce mergea. Se simţea dezgustător.
   O durea capul încă de când se trezise. În timp ce strângeau tabăra, i se făcu şi mai rău şi toată chestia durase groaznic de mult, cu mult peste cât ar fi trebuit. Alice fusese singura care părea nerăbdătoare ca grupul să se pună în mişcare. O văzuse cum îşi îndeasă cu atâta forţă cortul în sac, încât Bree se temuse să nu-l rupă. Bree nu se oferise s-o ajute. Avea şi-aşa destulă bătaie de cap cu al ei.
   Odată fermoarul tras, în sfârşit, Bree se pitise după un copac, aplecată de la mijloc, şi vomitase mult şi fără zgomot. Cât de mult băuse aseară? Nu reuşea să-şi amintească dacă şi-a mai umplut paharul, dar nici gol nu-şi aducea aminte să-l fi avut. Nu era decât vina afurisiţilor de bărbaţi, se gândi, simţind cum o înţeapă un ghimpe de furie. Nu atât împotriva lor, cât a ei însăşi. De obicei era mai atentă la chestii de genul ăsta.
   Acum îşi şterse o picătură de sudoare de la ochi, cu privirea aţintită în ceafa lui Alice. Aceasta ajunsese în frunte imediat ce o porniseră şi Bree se lupta să ţină măcar o dată pasul cu ea. Oare Alice o văzuse că a băut prea mult aseară? Spera că nu. În cea mai mare parte a timpului, Alice stătuse bine ferită de restul lumii şi vorbise cu Daniel. Când o zărise din nou, mai târziu, Bree era puţin ameţită şi Alice se îndrepta spre corturi. Poate că aseară reuşise să scape, dar ştia că acum plătea pentru asta.
   În dimineaţa asta dăduseră de două ori peste bifurcaţii pe drum şi de două ori Alice se oprise să examineze traseul. Ignorând durerea de cap, Bree verificase harta şi indicase direcţia. Dând aprobator din cap, Alice pornise mai departe, fără o vorbă.
   Bree auzi un geamăt surd venind din spatele ei. Putea fi oricare dintre celelalte. Se gândi că începeau să le cedeze umerii, călcâiele şi nervii. Poteca devenise îngustă şi, de câţiva kilometri, mergeau în şir indian. Urcuşul era suficient de abrupt, cât să descurajeze conversaţiile. În faţă, Alice se oprise iar, pentru că poteca făcea o uşoară curbă şi se lărgea, despicându-se în două. Bree auzi încă un geamăt în spate. De astă dată, cu siguranţă, Jill.
   - Hei, acolo, în faţă, staţi pe loc, strigă Jill. Hai să ne oprim aici pentru prânz.
   Bree răsuflă uşurată, însă Alice îşi verifică ceasul şi strigă înapoi:
   - E încă destul de devreme.
   - Nu e chiar atât de devreme. Aici e un loc bun să ne oprim.
   Nu era întocmai aşa, se gândi Bree, aşezându-şi rucsacul jos.
   Pământul era noroios şi nu aveau nicio privelişte de admirat, cu excepţia copacilor care se înălţau deasupra lor. Se scutură de frig şi, clătinându-se vag, se aşeză pe rucsac. Acum, că se opriseră din mers, se făcuse mai frig. Era linişte, niciun zgomot de paşi. Auzea totuşi ciripitul şi ţipetele unor păsări nevăzute. Bree auzi un foşnet în tufişul din spatele ei şi se răsuci în loc. Imaginaţia îi plonjă într-o gaură neagră şi ateriză cu o bufnitură chiar în faţa fantomei lui Martin Kovac.
   Bineînţeles că nu era nimic. Bree se întoarse la loc, simţindu-se caraghioasă. Chiar era caraghios. Era prea tânără să-şi amintească istoriile din vremea aceea, dar făcuse greşeala să dea peste ele online, în timp ce căuta informaţii despre masivul Giralang. Era la biroul ei, absorbită de soarta ultimei presupuse victime - Sarah Sondenberg, în vârstă de 18 ani, dispărută fără urmă, niciodată găsită - când adjunctul directorului financiar se apropiase de ea pe la spate şi o speriase.
   - Să ai grijă acolo, în Giralang, îi spusese el cu un rânjet şi un semn din cap spre monitor. Fata seamănă puţin cu tine.
   - Tu să ai grijă, să nu raportez eu la Resurse Umane genul ăsta de comentariu.
   Flirtul lejer dintre ei dura deja de peste o lună. Bree se gândise că probabil va accepta să bea ceva cu el, când o va invita în sfârşit în oraş.
   Odată plecat adjunctul, Bree se întorsese spre monitor. Chiar semăna ea cu Sarah Sondenberg? Poate puţin, la gură şi la nas. Fata era drăguţă, nu încăpea îndoială, dar în felul ei. În plus, Sarah Sondenberg era blondă, cu ochi albaştri. Bree închisese site-ul web şi nu se mai gândise la asta, până acum.
   Mai privi încă o dată peste umăr. Nimic. Totuşi, poate că era mai bine dacă pauza asta ar fi fost scurtă. Încercând să-şi mai potolească durerea de cap, luă o înghiţitură din sticla cu apă şi închise ochii.
   - Vrei, te rog, să te duci mai încolo, dacă ai de gând să faci asta?
   La auzul vocii lui Alice, Bree tresări şi deschise iar ochii.
   Bineînţeles, Alice nu i se adresase ei. Nu în felul acela. Se uita însă la Beth, care era sprijinită de un copac şi ţinea între degete o ţigară aprinsă.
   Doamne, ce aer curat, şi sora ei de-abia aştepta să-l polueze.
   Imediat, în urechi îi răsună vocea mamei lor. Dă-i pace, mai bine să fie dependentă de ţigări, decât de... Mama lor lăsa întotdeauna restul nespus. Nu se putuse convinge niciodată să rostească acel cuvânt.
   Beth ridică din umeri şi Bree o urmări cum se îndepărtează, păşind greu, dâra de fum amestecându-se cu mirosul de eucalipt din aer. Alice îşi făcu vânt cu mâna.
   - Prânzul, se auzi o voce.
   Ridică ochii şi o văzu pe Lauren în picioare, aplecată spre ea, întinzându-i un rulou cu brânză, ambalat în celofan, şi un măr.
   - A, mulţam, zise şi încercă să zâmbească, însă stomacul i se crispă doar la gândul mâncării.
   - Ar trebui să mănânci, continuă Lauren, încă aplecată spre ea. O să te ajute.
   Femeia nu dădea niciun semn că ar avea de gând să se mişte, până când Bree nu desfăcu un colţ al ambalajului şi ciuguli puţină coajă din rulou. Se uită la Bree cum înghite şi apoi plecă.
   Alice îi aruncă lui Bree o privire, ca şi cum ar fi văzut-o pentru prima dată în ziua aceea.
   - Prea multă băutură aseară?
   - Doar obosită, zise Bree. N-am dormit bine.
   - Nu eşti singura.
   Alice era într-adevăr palidă, acum vedea şi Bree asta, surprinsă că nu observase mai devreme.
   - Poţi să ne arăţi din nou în ce direcţie trebuie s-o luăm? o întrebă Alice.
   - Da. Absolut.
   - Eşti sigură? O să ne ia o grămadă de timp dacă greşim drumul.
   - Ştiu. N-o să-l greşim.
   Rostise cuvintele puţin mai tare decât intenţionase şi Jill ridică ochii. Stătea mai departe pe potecă, pe un bolovan, cu o gheată scoasă, şi în mână îşi ţinea o şosetă cu care se juca.
   - E totul în ordine?
   - E bine, mulţumesc, răspunse Bree, exact în acelaşi timp în care Alice spunea: „Bree e obosită după seara trecută.”
   - Aha, zise Jill, uitându-se când la una, când la cealaltă.
   - Nu sunt. N-am nimic.
   Preţ de un minut, Jill nu a spus nimic, dar ceva pe chipul ei o făcu pe Bree să se întrebe dacă nu era posibil ca seara trecută Jill să fi văzut mai mult decât Alice. Bree simţi că obrajii încep să-i ardă.
   - Nu vrei să preia cineva verificarea pe hartă, pentru o vreme? o întrebă Jill, pe un ton relaxat.
   - Nu. În niciun caz, mulţumesc. Mă descurc.
   - Bine, făcu Jill şi reveni la şoseta ei. Dar te rog să spui dacă vrei.
   - Nu vreau, mulţumesc.
   Enervată, Bree îşi muşcă vârful limbii. Simţea privirile lui Alice aţintite în continuare asupra ei şi încercă să se concentreze la sandviciul din poală. Muşcă puţin din el, ca să nu mai aibă cum să vorbească, dar constată că era greu de înghiţit. După o clipă, împachetă la loc sandviciul şi îl îndesă în rucsac.
   - N-am avut intenţia să te dau în gât, zise Alice. Dar trebuie să ne întoarcem la timp duminică.
   Ceva din vocea ei o făcu pe Bree să ridice ochii. Trecu repede prin calendarul ei mental. Ce avea Alice pe agendă? Duminică. E seara premiilor la şcoala unde învaţă Margot Russell. Bree închise ochii, nu şi-i dădu peste cap.
   Pe Margot o întâlnise doar o singură dată, cu două luni în urmă.
   Alice o rugase să ia de la curăţătorie rochia de gală a fiicei sale şi să i-o ducă acasă. Evident, depăşea cu mult atribuţiile de serviciu ale lui Bree, dar oare nu ar fi putut să-l ia ca pe un serviciu personal?
   Sigur, nicio problemă. Rochia era superbă. Bree purtase şi ea ceva asemănător, chiar dacă nu haute couture, la balul ei. Chiar şi fără fotografiile din biroul lui Alice, ar fi recunoscut-o pe Margot imediat ce aceasta deschidea uşa. O versiune mai tânără a mamei ei.
   Era cu o prietenă, sorbeau dintr-un smoothie de varză kale, de la unul dintre magazinele de produse naturiste preferate de Bree.
   - Hei, nu-i aşa că e grozavă chestia aia? zise Bree.
   Cunoştea genul acela de băutură şi cunoştea genul acela de prietenă, cu părul strălucitor şi pielea netedă, cu trăsături atrăgătoare şi privirea amuzată. Pe vremea şcolii, ea fusese întocmai acel gen de fată. Încă mai era aşa.
   Margot nu-i răspunsese nimic, pentru moment, apoi arătase cu paiul către sacul de spălătorie pe care Bree îl ţinea în mână.
   - Aia e rochia mea?
   - A, da. Poftim. Apropo, mă cheamă Bree.
   - Ştiu. Mersi.
   Un foşnet de plastic şi uşa se închisese. Bree a rămas singură, pe trepte, zgâindu-se la luciul vopselei.
   - Cine era puicuţa? se auzi o voce slabă, venind de la una dintre ferestrele deschise.
   - Unul dintre minionii mamei.
   - E cam neajutorată.
   - Aşa zice şi mama.
   Bree făcu un pas înapoi. Acum se uita la Alice. Avea cu 30 de ani mai mult decât fiica ei, dar aceeaşi atitudine în privire.
   Se căzni să zâmbească.
   - Nu-ţi face probleme. N-o să întârziem la întoarcere.
   - Bine.
   Sub pretextul că face câteva mişcări să se dezmorţească, Bree se ridică şi merse câţiva paşi, până la o buturugă. O vedea la distanţă pe sora ei, care încă fuma şi se uita spre tufişuri. Bree ridică un picior pe buturugă şi se aplecă în faţă, simţind cum tendoanele i se tensionează şi o apucă ameţeala. Stomacul i se întoarse pe dos, dar înghiţi şi împinse înapoi valul fierbinte care-i urca în esofag.
   Desfăcu harta şi o întinse în aşa fel încât să se poată uita la ea în timp ce se dezmorţea. Pe hârtie, traseele se învârtejeau puţin.
   - Te simţi bine?
   Ridică privirea. Sora ei stătea aplecată spre ea, cu o sticlă de apă în mână.
   - Da, n-am nimic, răspunse, refuzând apa.
   - Ştii încotro mergem?
   - Da. Frate, de ce mă tot întreabă toată lumea chestia asta?
   - Poate pentru că pare că nu ştii.
   - Mai taci din gură, Beth!
   Sora ei geamănă a ridicat din umeri şi s-a aşezat pe buşteanul care pârâi sub greutatea ei. Bree se întreba câte kilograme mai are acum. În adolescenţă făceau mereu schimb de haine. Acum, figura asta clar nu mai mergea.
   Cu 6 luni în urmă, când Beth o sunase, Bree o lăsase, ca de obicei, să intre pe mesageria vocală. În mesaj, sora ei o întreba dacă putea să o treacă drept persoană de referinţă pe o cerere de angajare, dar Bree nu reacţionase deloc. O săptămână mai târziu, într-un alt mesaj, sora ei îi anunţa vestea că obţinuse un post la BaileyTennants, la nivel de începător, în procesarea datelor. Bree crezuse că era o glumă. Nu putea să fie altfel. Ea se chinuise atât de mult să obţină poziţia pe care o avea - şi nu se referea doar la diploma în comerţ şi la cele două internship-uri fără salariu. Şi acum trebuia să lucreze în aceeaşi firmă cu sora ei, cu tunsoarea aceea ieftină şi hainele ei măsură mare şi cu greşeala ei, care, legal, trebuia declarată în cererile de angajare?
   Mama lor îi confirmase că, într-adevăr, aşa era.
   - Tu eşti modelul ei. Ţi-am spus.
   După părerea lui Bree, sora ei era mai degrabă stăpânită de teama să nu-şi piardă beneficiile. Făcuse o mică anchetă, subtilă, la resurse umane. Se pare că Jill Bailey însăşi aprobase numirea ieşită din comun. Neoficial, i s-a spus că tocmai serviciile excepţionale pe care le adusese companiei înclinaseră balanţa în favoarea surorii sale. După aceea, Bree a rămas încuiată într-o cabină de toaletă 10 minute, clipind des ca să-şi oprească lacrimile de furie, încercând să asimileze informaţia.
   La momentul acela, nu-şi mai văzuse sora de un an şi jumătate, cu o singură excepţie.
    În Ajunul Crăciunului, mama lor îi telefonase lui Bree şi îi ceruse, o rugase, să o ierte pe Beth. Cu faţa încremenită, o ascultase timp de 50 de minute pe mama ei plângând la telefon, înainte de a ceda. Era Crăciunul, la urma urmelor. Aşa că revenise în casa unde copilărise, înarmată cu daruri pentru fiecare membru al familiei, mai puţin unul.
   Şomeră şi, desigur, falită, Beth părea surprinzător de realistă după perioada de absenţă. Îi oferise surorii ei o fotografie cu ele două când erau mici, printată şi pusă într-o ramă ieftină, care ar fi dat groaznic în apartamentul lui Bree. Pe felicitarea de Crăciun care o însoţea scria doar îmi pare rău. Pentru că mama lor le privea, Bree nu s-a ferit când sora ei geamănă se apropiase să o îmbrăţişeze.
   Întoarsă acasă după sărbători, Bree scosese fotografia şi lăsase rama la un magazin pentru sărmani. O oră mai târziu, revenise şi o cumpărase. Înrămase iar fotografia şi cadoul a fost văzut pentru ultima dată îndesat în fundul unui şifonier înalt, în spatele decoraţiunilor de Crăciun.
   În prima zi de muncă a lui Beth la BaileyTennants, mama lor o sunase şi o rugase să facă tot ce putea ca să o ajute pe sora ei să-şi păstreze slujba. Acum, o privea pe Beth fumând, aşezată pe buştean, şi îşi dorea să nu fi promis că o va face.
   - Hei, voi de colo, sunteţi gata, fetelor? se auzi o voce pe potecă şi Bree întoarse capul.
    Alice şi Lauren erau deja în picioare şi se uitau cu reticenţă la rucsacurile lor.
   - Da, venim.
   Bree a luat harta şi a pornit repede înapoi. Prea repede. Se simţi cam ameţită.
   - Pe unde o luăm, de aici, la dreapta sau la stânga? a întrebat Jill, săltându-şi rucsacul pe umeri.
   Din punctul unde cărarea se bifurca, poteca era strâmtă în ambele direcţii, cu tufărişuri crescute în drum. Pământul de pe poteca spre stânga părea mai bătătorit, dar Bree ştia că la fiecare răscruce pe care o întâlniseră în prima parte a zilei a trebuit să o ia la dreapta. A mai verificat o dată, simţind cele patru perechi de ochi aţintite asupra ei. Acum, că aveau iar în spinare greutatea bagajelor, erau nerăbdătoare să pornească iar. Îşi trecu degetul în lungul traseului.
   Mâna îi tremura puţin şi stomacul gol i se răscolea. Da, astăzi o luaseră de două ori la dreapta, asta era a treia oară.
   - Bree, dacă ai nevoie de ajutor... îi zise Alice, legănându-se de pe un picior pe altul.
   - Nu am.
   - Bine. Atunci, încotro...?
   - La dreapta.
   - Eşti sigură? Drumul pare cam neumblat.
   Bree ridică harta. Puse degetul pe bifurcaţie. Linia roşie.
   - Uite! La dreapta.
   - Am ajuns deja acolo? făcu Alice, pe un ton surprins. Mda, atunci, bine.
   Bree împături nervoasă harta.
   - Vezi, scoatem un timp foarte bun. Nu ai de ce să-ţi faci griji.
   Şi nici nu ai de ce s-o faci iar pe afurisita. Bree se sili să tragă aer în plămâni şi să zâmbească.
   - Haideţi după mine!

Capitolul 9

   Era ca şi cum ar fi păşit într-o casă a oglinzilor. Două chipuri, fiecare reflectarea distorsionată a celuilalt, ridicară la unison privirile când se auzi ciocănind la uşa salonului de spital.
   - Breanna McKenzie? zise Falk.
   Femeia din pat îşi pierduse strălucirea sănătoasă pe care o avea în fotografia de prezentare a companiei. Cearcăne negre îi erau acum conturate sub ochi şi buzele îi erau palide şi crăpate. Braţul drept era plin de bandaje.
   - Suntem de la poliţie. Asistenta v-a spus că am aşteptat să vă facem o vizită?
   - Da.
   Falk i se adresase Breannei, dar cea care i-a răspuns a fost femeia care stătea pe scaunul de plastic.
   - A zis că mai aveţi de pus câteva întrebări despre Alice.
   - Aşa este. Tu eşti Bethany, nu?
   - Puteţi să-mi spuneţi Beth.
   Era prima dată când Falk o întâlnea pe Beth McKenzie în persoană şi o privi cu interes. Asemănarea era ciudată, aproape ca şi cum trăsăturile frumoase ale Breannei se topiseră la soare şi deveniseră mai dolofane şi mai lăsate. Pielea lui Beth era roşiatică, iar în jurul nasului şi pe maxilare avea vinişoare sparte. Ca urmare a faptului că fusese prost vopsit, acasă, părul îi era lins şi aspru, lăsat, tuns nici lung, nici scurt. Arăta cu 10 ani mai în vârstă decât sora ei geamănă, de 20 şi ceva de ani, dar când îşi întoarse ochii spre el, privirea îi era fermă.
   Lângă pat se afla o tavă care aştepta să fie luată, cu resturile mesei de prânz. Mâncarea era aproape neatinsă. Detectivii găsiseră uşor spitalul local, situat la două străzi de benzinărie. Părea puţin mai mult decât o clinică de medicină generală, fiind destinat să rezolve totul, de la afecţiunile localnicilor, la rănirile turiştilor.
   Asistenta de la recepţie le făcuse semn înapoi spre uşă, hotărâtă, şi le spusese să revină peste nouăzeci de minute, când trecea efectul pastilelor de dormit administrate Breannei. Se plimbaseră de trei ori în sus şi-n jos, prin faţa şirului de magazine, şi pe urmă mai aşteptaseră şaptezeci şi opt de minute. Când reveniseră, li s-a spus că tocmai se servea prânzul.
   - Nu se acceptă vizite în timpul orelor de masă. Fără excepţie.
   Într-un final, asistenta i-a chemat la recepţie făcându-le semn cu degetul. Puteau să intre. Sora le spusese că Breanna McKenzie se află în salonul comun pentru internări mai lungi de o zi, situat la capătul holului, şi că ea era singura pacientă. Perioada de iarnă.
   Ajunşi în sfârşit în salon, şi-au tras două scaune lângă pat.
   - Au găsit-o pe Alice? întrebă Beth, urmărindu-i îndeaproape pe Falk şi Carmen. De aceea aţi venit?
   - Încă nu, zise Falk. Îmi pare rău.
   - Ah! Şi ce voiaţi să mă întrebaţi?
   - De fapt, cu sora ta voiam să vorbim, spuse Carmen. Singură, dacă se poate.
   - Cred că ar trebui să rămân şi eu.
   Bree se foia pe pernă.
   - Pentru Dumnezeu, Beth. E în ordine. Du-te şi lasă-i să-şi vadă de treabă.
   Apoi, icnind, întrebă:
   - Mai sunt analgezice?
   - Încă nu e vremea, îi răspunse Beth, fără să pară că s-ar uita la ceas.
   - Întreab-o pe asistentă.
   - E prea devreme. Nu-ţi mai dau decât diseară.
   - Doamne, du-te şi întreabă! Te rog.
   Beth se ridică de pe scaun.
   - Bine, zise. O să mă duc în spate, să fumez. Şi, da... continuă ea, în timp ce sora ei deschidea gura, o s-o întreb pe asistentă. Dar e prea devreme, îţi spun eu.
   O urmăriră plecând.
   - Scuze. E supărată pentru că nu au încredere să o lase pe ea să-mi administreze medicaţia, zise Bree, când uşa se închise.
   - De ce nu? întrebă Carmen.
   - Nu e mare chestie, de fapt. Beth a avut în trecut ceva probleme cu abuzul de droguri, dar acum, de mai bine de un an, e bine. Probabil că asistentele consideră că trebuie să fie cât se poate de precaute. Ar fi mai uşor dacă Beth n-ar fi aici, poate, dar ea... vrea să rămână, încheie Bree, coborând ochii în pământ.
   - O să mai vină cineva să stea cu tine? o întrebă Falk. Iubitul? Părinţii?
   - Nu.
   Bree începu să destrame marginile bandajului. Unghiile îi fuseseră odată date cu lac de un roz intens şi îndrăzneţ. Acum câteva îi erau rupte sau aveau oja sărită.
   - Mama are scleroză multiplă.
   - Îmi pare rău.
   - E-n ordine. Adică, nu e, dar asta-i situaţia. Nu se poate porni la drum. Tata trebuie să stea cu ea mai tot timpul.
   Încercă să zâmbească.
   - O am pe Beth.
   S-a lăsat o tăcere apăsătoare.
   - Noi voiam să te întrebăm despre Alice Russell, dacă nu te superi, spuse Falk. De când lucrezi pentru ea?
   - De un an şi jumătate.
   - Ca asistentă personală?
   - Coordonator administrativ.
   Lui Falk i s-a părut că o vede pe Carmen înăbuşindu-şi un zâmbet. Îşi reveni repede.
   - Ce presupune asta?
   - La început a fost vorba mai ales de sarcini administrative, dar apoi s-a transformat într-un rol mai degrabă de mentorat. Mă ţin ca umbra de Alice şi acumulez abilităţi care să mă ajute să mă pregătesc pentru o promovare internă.
   - E o şefă bună?
   O pauză cât o bătaie de aripă.
   - Da. Absolut.
   Au aşteptat, însă Bree nu a mai spus nimic.
   - Aşadar, crezi că o cunoşti bine? întrebă Falk.
   - Da, foarte bine.
   Vocea lui Bree avea o inflexiune ciudată. Falk s-a uitat la ea, dar nu a depistat niciun semn de recunoaştere când fata îi întoarse privirea. La fel ca Daniel Bailey, dacă Bree ştia cine sunt ei cu adevărat, nu lăsa să se vadă.
   - Şi, în timpul programului, cum ţi s-a părut Alice? interveni Carmen.
   Bree îşi ciupea iar bandajul, ale cărui margini erau deja destrămate.
   - Înainte de a ne rătăci, a fost normală, sincer. Uneori poate să fie cam irascibilă, dar acolo niciuna dintre noi n-am fost în cea mai bună dispoziţie. După ce ne-am rătăcit?
   Bree clătină din cap şi continuă:
   - Toată lumea era speriată.
   - A pomenit ceva despre ceea ce o neliniştea? vru să ştie Carmen. În afara faptului că vă rătăciserăţi?
   - Cum ar fi?
   - Orice. De serviciu, de acasă, vreo problemă cu colegii?
   - Nu. Mie nu mi-a spus nimic.
   - Dar tu fiind dintre cei care o cunosc bine, insistă Carmen, nu ţi-ai dat seama dacă era ceva în neregulă?
   - Nu.
   - Şi la birou? Înainte de programul de recreere? Vreo cerere ciudată sau întâlniri care să-ţi atragă atenţia?
   - Ce legătură are asta cu ceea ce s-a petrecut acolo?
   - Niciuna. Nu neapărat, răspunse Falk. Încercăm să înţelegem ce n-a mers bine.
   - Vă spun eu exact ce n-a mers bine, zise Bree şi ceva ca o undă trecu peste chipul ei. Şi nu a fost doar vina mea.
   - Ce anume nu a fost vina ta?
   - Faptul că ne-am rătăcit. A fost tâmpenia aia de potecă a cangurilor, din ziua a doua. Au zis că era uşor să greşeşti.
   Bree s-a oprit. Singurul sunet care se mai auzea era piuitul slab al echipamentelor medicale. Inspiră profund.
   - Celelalte n-ar fi trebuit să mă pună pe mine responsabilă cu orientarea. Habar nu aveam ce fac. M-au trimis la un curs de o jumătate de zi, cu pauze de cafea la fiecare 20 de minute, şi asta ar fi trebuit să mă facă instantaneu expertă?
   Îşi mişcă braţul rănit şi făcu o grimasă, în timp ce pe frunte îi apărură broboane de sudoare.
   - Ce s-a întâmplat când ţi-ai dat seama că v-aţi abătut de la traseu? întrebă Falk.
   - După aceea totul a mers prost. N-am mai găsit tabăra de campare, aşa că nu am mai avut provizii pentru seara aceea. Hrana era pe sponci. Eram neajutorate, în plus corturile s-au stricat.
   Bree a tras un hohot de râs scurt.
   - E aproape amuzant cât de repede s-a dus totul de râpă. Dar nu mai gândeam logic şi am luat hotărâri greşite. E greu de explicat cum e acolo, în sălbăticie. Te simţi ca şi cum ai rămas ultimul om de pe pământ.
   - Cum a reacţionat Alice la faptul că vă rătăciserăţi? zise Falk.
   - A fost destul de insistentă, apropo de ceea ce ar fi trebuit să facem. Când e stresată, pare mai agresivă. A fost în destul de multe drumeţii şi tabere de camping când era la şcoală - a stat un an întreg într-o tabără în natură. Cred că a considerat că asta o îndreptăţea să-şi impună opinia, mai mult decât pe noi, celelalte. Ştiu şi eu? oftă Bree. Poate că avea dreptate. Dar Lauren... Lauren Shaw? A fost şi ea în grupul nostru – şi ea a făcut acelaşi curs la şcoală şi nici ea nu era de părere că Alice avea întotdeauna dreptate. Ca atunci când am găsit cabana aceea, în a treia zi. Adică, a fost groaznic. Nici mie nu mi-a plăcut acolo, dar, dintre opţiunile noastre proaste, a fost cea mai bună. Vremea se strica tot mai mult şi aveam nevoie de un adăpost. Aşa că am rămas, zise ea şi făcu o pauză. Alice a fost singura care n-a vrut.
   - Nu v-a putut convinge să plecaţi? zise Falk.
   - Nu. Şi n-a fost deloc fericită din pricina asta. Zicea că ştie cum să găsim drumul înapoi şi voia să ne pună pe toate să mergem mai departe. Dar noi n-am vrut. Tocmai asta ne băgase în belea, de la început. Faptul că merseserăm orbeşte. Ne-am cam certat. Alice a zis că pleacă singură, dar Jill n-a vrut s-o lase. Dimineaţa, când ne-am trezit, Alice luase telefonul şi dispăruse.
   - Jill Bailey v-a zis de ce nu voia să o lase pe Alice să plece? întrebă Carmen.
   - Pentru că era periculos, desigur. Şi, evident, a avut dreptate.
   Bree se uită când la unul, când la altul, provocându-i să o contrazică.
   - Ce aţi făcut când v-aţi dat seama că Alice nu mai era? zise, în sfârşit, Falk.
   Bree clătină din cap.
   - Nu sunt cea mai potrivită persoană pe care să o întrebaţi. Am crezut că eram prima care s-a trezit, aşa că am ieşit să mă duc la toaletă, în tufiş. Mă întorceam spre tabără, când m-am împiedicat. La început nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat, am crezut că am căzut peste ceva ascuţit. Sticlă spartă, poate. Pe urmă am văzut cum dispare şarpele şi am înţeles.
   Bree îşi muşcă buza de jos aşa de tare, că aceasta i se albi. Privea prin ei.
   - Am crezut că o să mor acolo. Chiar aşa am crezut. Ni se spusese că sunt şerpi-tigru. Habar nu aveam unde suntem. Credeam că n-o să-mi mai văd niciodată familia, că n-o să mai apuc să-mi iau adio de la mama.
   Trase aer în piept, tremurând.
   - Îmi aduc aminte că eram ameţită şi aveam senzaţia că nu pot să respir. Medicul de aici mi-a zis că probabil am suferit un atac de panică, dar atunci credeam că e din cauza veninului. Am ajuns înapoi la cabană şi de restul nu-mi aduc aminte prea bine. Mi-au pus ceva strâns în jurul braţului. Aveam dureri. Nu mai ştiu în ce moment mi-am dat seama că Alice nu era cu noi.
   Îşi pigulea bandajul.
   - Când celelalte au zis că ar trebui să plecăm - să plecăm fără ea - nu m-am opus. Am mers acolo unde mi s-a spus. Lauren a reuşit să ne ducă spre nord, până am ajuns la un drum. Nu-mi amintesc mare lucru despre toate astea. Doctorul zice că probabil eram deja în stare de şoc. Aveam ideea asta, că Alice o luase înainte să ceară ajutor şi că ne aştepta la punctul de întâlnire, zise şi îşi plecă ochii. Cred că am şi întrebat de ea, dar mintea mea era într-o stare foarte proastă. Nu ştiam ce fac.
   Lacrimile se revărsară în sfârşit şi Falk îi întinse o batistă.
   Aşteptară, ascultând zumzetul echipamentelor, câtă vreme fata îşi şterse ochii.
   - Alice a avut telefonul cu ea, interveni Carmen. A dat vreun telefon cât a fost cu voi?
   - Nu, răspunse Bree repede. Adică, a încercat, evident. A sunat insistent la numărul de urgenţă, dar nu a reuşit să prindă semnal. A fost complet inutil.
   - Dar a luat telefonul cu ea când a plecat, nu?
   O uşoară ridicare din umeri.
   - Pentru că era al ei, presupun.
   Cum stătea acolo, întinsă pe pernă, cu părul ei lung şi despletit şi braţul bandajat, Bree părea fragilă. Cu unghiile ei rupte, cu povestea ei.
   - Zici că o cunoşti bine pe Alice, continuă Falk. N-ai fost mirată că te-a părăsit?
   - În condiţii normale, aş fi fost, răspunse Bree, cu ochii măriţi când îi întoarse lui Falk privirea.
   Ştie cum să-i mintă pe bărbaţi. Gândul i se năzărise lui Falk din senin.
   - Aşa cum am spus însă, acolo lucrurile sunt altfel. Acum mi-aş fi dorit să o ascultăm. Atunci poate că nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea.
   - Dar în cazul ăsta poate că v-aţi fi pierdut toate.
   - Poate. Dar poate că tot restul ar fi fost mai bine decât a fost.

....................................................