Forța naturii, Jane Harper

 ......................................................

4-6

         A rămas o clipă tăcută.

   - Dar tu?
   - S-a întâmplat nu la mult timp după ce a murit tata, zise Falk, oftând. Eram de câţiva ani în echipa de la narcotice, când am început. Pentru că, ştii cum e, la început e adrenalina.
   - Aşa mi-au zis şi mie la petrecerea de Crăciun.
   - În fine, primisem un pont despre un loc din nordul oraşului Melbourne, care era folosit ca depozit.
   Falk îşi amintea cum oprise maşina în faţa unui bungalou de pe o stradă desfundată. Vopseaua de pe casă se cojea şi pe peluza din faţă erau petice de iarbă îngălbenită, însă la capătul aleii pentru maşini era o cutie poştală făcută manual, în formă de barcă. Falk se gândise atunci că existase, la un moment dat, cineva căruia îi păsase destul de mult că locuieşte în casa aceea, încât să cumpere sau să facă acea cutie.
   Unul dintre colegii lui bătuse la uşă, iar apoi, pentru că nu le răspunsese nimeni, o izbise cu putere. Uşa a căzut fără să opună vreo rezistenţă, lemnul putrezise. Falk îşi surprinsese pentru o clipă propria imagine într-o oglindă prăfuită din hol, o umbră întunecată în vestă de protecţie şi, pentru o clipă, nu s-a recunoscut. Au mers după colţ în living, strigând, cu armele ridicate, fără să ştie exact ce vor găsi.
   - Proprietarul era un bătrân care suferea de demenţă senilă.
   Falk încă-l mai vedea cu ochii minţii, pierdut în fotoliul lui, prea confuz ca să se teamă, cu hainele largi şi murdare pe trupul mic.
   - În casă nu era nimic de mâncare. Nu era curent electric, şi dulapurile erau folosite ca depozite pentru droguri. Nepotul lui, sau un tip despre care el credea că-i e nepot, conducea una dintre bandele locale care făceau trafic de droguri. El şi tovarăşii lui făceau acolo ce voiau.
   Casa duhnea, tapetul floral era mâzgălit cu graffiti, iar pe covor erau împrăştiate casolete de carton mucegăite, rămase de la mâncarea comandată. Falk stătuse de vorbă cu bătrânul, discutaseră despre crichet, în timp ce restul echipei percheziţionase casa.
   Bărbatul credea că Falk e nepotul lui. Falk, care-şi îngropase tatăl cu 3 luni înainte, nu l-a contrazis.
  - Chestia, zise Falk, este că tipii îi goliseră conturile bancare şi-i luaseră pensia. Solicitaseră cărţi de credit în numele lui şi făcuseră datorii pentru obiecte pe care bătrânul nu le-ar fi cumpărat niciodată. Era un om bolnav şi în vârstă, iar ei îl lăsaseră fără nimic. Mai rău decât nimic. Şi totul era acolo, în extrasele lui de cont, aşteptând pe cineva care să vadă care era situaţia. Tot ce i se întâmpla ar fi putut să fie descoperit de luni bune, dacă cineva ar fi sesizat problema cu banii.
   Falk menţionase totul în raportul lui. Săptămâni după aceea, un poliţist de la Departamentul Finanţe trecuse pe la el pentru o discuţie amicală. După alte câteva săptămâni, Falk îi făcuse o vizită bătrânului, la azilul unde fusese dus. Părea să fie mai bine şi au discutat din nou despre crichet. Când Falk revenise la birou, verificase care erau cerinţele pentru un transfer.
   La vremea respectivă, decizia lui i-a mirat pe câţiva, dar el ştia că începuse să se simtă decepţionat. Raidurile păreau doar o măsură temporară. Stingeau foc după foc, dar de fapt răul era deja făcut. Însă banii fac Pământul să se învârtă pentru cei mai mulţi dintre acei oameni. Dacă retezai capul, membrele putrede se uscau şi mureau.
   Cel puţin aşa se gândea Falk de fiecare dată când lua în vizor câte un funcţionar care credea că educaţia lui universitară îl făcea suficient de isteţ, încât să scape nepedepsit. Aşa ca Daniel şi Jill şi Leo Bailey, despre care ştia că nici nu credeau, probabil, că fac o faptă chiar aşa de rea. Când Falk se uita însă la oameni ca ei, îi vedea pe toţi ceilalţi bătrâni şi femei nevoiaşe şi copii trişti, singuri şi speriaţi, cu hainele lor nespălate, aflaţi la celălalt capăt al poveştii.
   Şi spera ca într-o zi să poată opri putregaiul înainte de a ajunge la ei.
   - Nu-ţi face griji, zise Carmen. O să găsim noi ceva. Ştiu că familia Bailey crede că se pricepe la chestiile astea, după toţi anii aceştia, dar nu sunt la fel de deştepţi ca noi.
   - Nu?
   - Nu.
   El îi zâmbi. Chiar şi aşezată, Carmen era la fel de înaltă ca el. Nu era nevoie ca ea să-şi ridice ochii pentru ca privirile să li se întâlnească.
   - În primul rând, tu şi cu mine ştim cum se spală banii fără să fii prins.
   Falk nu se putu abţine să nu-i zâmbească şi el.
   - Tu cum ai face-o?
   - Investiţii în bunuri imobiliare. Floare la ureche. Tu?
   Falk scrisese odinioară un studiu detaliat pe această temă şi ştia exact cum ar fi procedat, cu două planuri de rezervă acceptabile.
   Unul din ele erau investiţiile imobiliare.
   - Nu ştiu. Cazinouri, poate.
   - Prostii. Trebuie ceva mai sofisticat.
   - Nu-ţi bate joc de clasici, zise el, râzând.
   Carmen râse şi ea.
   - Poate că nu eşti chiar aşa de deştept, până la urmă. Cazinoul presupune să-ţi pierzi timpul în mod regulat pe la mesele de joc şi oricine te-a cunoscut odată s-ar prinde într-o clipită. Eu vorbesc în cunoştinţă de cauză. Logodnicul meu îşi pierde ore întregi acolo. Şi el nu e nici pe departe genul tău.
   Sincer, ăsta era unul dintre motivele pentru care cazinoul nici nu se numărase printre primele 3 variante ale lui Falk. Prea multă muncă de teren. Dar nu schiţă mai mult decât un zâmbet.
   - Aş pune mize pe termen lung. Mi-aş stabili un model comportamental. Pot să fiu foarte răbdător.
   - Nici nu mă îndoiesc, zise Carmen, râzând uşor.
   În lumina palidă, se foi iar pe pat şi îşi întinse picioarele. Se priviră unul pe altul, în tăcere.
   Undeva departe, la cabană, se auziră un huruit şi un vuiet şi, fără niciun semn, luminile se aprinseră iar. Falk şi Carmen clipiră, ochi în ochi. Atmosfera propice confesiunilor se evaporase odată cu întunericul. Amândoi se mişcară în acelaşi timp şi, când Falk se ridică de pe pat, piciorul ei se atinse de genunchiul lui. El rămase în picioare. Ezitând.
   - Cred că ar trebui să-i dau drumul, înainte ca luminile să se stingă iar.
   O pauză infimă.
   - Cred că da, zise Carmen.
   Se ridică şi ea şi îl însoţi până la uşă. Falk o deschise şi aerul rece îl izbi în faţă. Simţea cum ea îl urmăreşte cu privirea, în timp ce el se îndrepta spre uşa camerei lui.
   Se întoarse spre ea.
   - Noapte bună.
   O îndoială de o clipă.
   - Noapte bună, răspunse Carmen, apoi păşi înapoi în cameră şi dispăru.
   Întors în camera sa, Falk nu a aprins imediat lumina. Se duse în schimb la fereastră şi îşi lăsă gândurile ce-l bântuiau să se calmeze şi să se aşeze.
   Ploaia se oprise în sfârşit şi, prin cele câteva goluri lăsate de nori, reuşi să vadă câteva stele. În viaţa lui Falk existase o perioadă când, ani de zile, nu privise cerul nopţii. Luminile oraşului erau întotdeauna mult prea crude. Acum încerca să-şi aducă aminte să ridice privirea ori de câte ori avea ocazia. Se întreba oare ce vedea Alice, dacă vedea ceva, în cazul când ar fi făcut şi ea acelaşi lucru acum.
   Luna atârna albă şi luminoasă, traversată de fâşiile argintii ale norilor. Falk ştia că undeva, dincolo de ele, era ascunsă Crucea Sudului. O văzuse de nenumărate ori la ţară, pe când era copil. Una dintre primele lui amintiri era cu tatăl său ducându-l în braţe afară şi arătându-i cu degetul în sus. Cu cerul sclipind de stele şi tatăl lui ţinându-l strâns în braţe, arătându-i forme despre care spunea că erau dintotdeauna acolo, undeva, departe. Falk îl crezuse mereu, chiar dacă nu le putea vedea întotdeauna.

   Ziua 3: Sâmbătă dimineaţă

   Vântul îngheţat sufla dinspre sud şi nu se potolea deloc. Femeile înaintau anevoie, fără o vorbă, cu capetele plecate împotriva rafalelor.
   Găsiseră o potecă îngustă sau cel puţin ceva ce semăna cu o potecă, poate una făcută de animale. Printr-un consens nerostit, nimeni nu atrăgea atenţia când cărarea dispărea de sub paşii lor, din când în când. Pur şi simplu ridicau mai mult piciorul ca să răzbească prin iarba înaltă, şi scrutau pământul până ce apărea iar ceva ce aducea a potecă.
   Bree se trezise cu ore bune mai devreme, arţăgoasă şi îngheţată de frig, fără să fie foarte sigură cât timp dormise. În apropiere, o auzea pe Jill sforăind. Femeia avea somnul greu. Sau poate că era doar epuizată. Nu se trezise nici măcar atunci când, peste noapte, acoperişul improvizat fusese luat de vânt.
   Se întinse la pământ, privind la cerul palid al dimineţii. Oasele păreau să o doară în profunzime, în tot corpul, şi-şi simţea gura cleioasă de sete. Văzu că sticlele pe care Lauren le aşezase ca să colecteze apa de ploaie se răsturnaseră. O să fie norocoase dacă apuca fiecare câte o gură. Cel puţin mâncarea pe care o lăsase lângă capul surorii sale dispăruse. Era uşurată şi dezamăgită în acelaşi timp.
   Bree nu-şi dădea seama de ce nu le spusese celorlalte despre faptul că nu-şi mâncase prânzul. Deschisese gura, dar o laşitate de şobolan, adânc ascunsă în mintea ei, o făcuse să-şi înghită vorbele. O speria puţin să se gândească de ce. Glumea, zicând că tot ce făcea ea la birou, în fiecare zi, până la băuta de vineri seara, se chema supravieţuire. În orice alt context, în afară de acesta, cuvântul avea o rezonanţă străină şi înspăimântătoare.
   Încercase să discute cu sora ei în dimineaţa aceea, în timp ce-şi rulau sacii de dormit îmbibaţi cu apă.
   - Mulţumesc.
   Fusese rândul lui Beth să-i arate că nu conta.
   - Nu te mai gândi. Dar nu ştiu de ce eşti aşa de speriată de ele.
   - De cine?
   - De toate. Alice. Jill. Şi de Daniel, dacă tot veni vorba.
   - Nu sunt speriată. Doar că-mi pasă ce cred ele. Beth, sunt directoarele mele. Şi ale tale, de fapt.
   - Şi ce-i cu asta? Eşti la fel de bună ca oricare dintre ele.
   Beth se opri atunci din împachetat şi se uită la ea.
   - De fapt, dacă aş fi în locul tău, nu m-aş agăţa prea tare de coada lui Alice.
   - Ce vrei să spui?
   - Nu contează. Dar ai grijă când eşti în preajma ei. Poate că ai face mai bine să găseşti un alt fund de pupat.
   - Frate, asta se cheamă că-mi iau în serios cariera. Ar trebui să încerci şi tu.
   - Şi tu ar trebui să priveşti lucrurile cu ceva mai multă detaşare. Nu e decât o nenorocită de slujbă.
   Bree nu mai spusese nimic, pentru că ştia că sora ei n-ar fi putut înţelege.
   Le-a luat 20 de minute să-şi strângă tabăra improvizată şi încă o oră ca să decidă ce era de făcut. Să stea pe loc sau să plece. Să stea. Să plece.
   Alice voia să se mişte de-acolo. Să găsească tabăra, să găsească o cale de ieşire, să acţioneze cumva. Nu, spusese Lauren, trebuia să rămână în zona mai înaltă. Era mai sigură pentru ele. Dar acolo vântul era mai aprig, le plesnea cu îndârjire peste faţă, până ce pielea ajungea să le ardă şi devenea roşie. Când s-a pornit din nou ploaia, chiar şi Jill a încetat să mai dea din cap aprobator şi indulgent de fiecare dată când Lauren deschidea gura. Se înghesuiseră toate sub o prelată şi încercaseră să scurgă apa de ploaie într-o sticlă, în timp ce Alice păşea de colo-colo, fluturându-şi telefonul în aer. Când bateria telefonului lui Alice a ajuns la doar 30%, Jill i-a ordonat să-l închidă.
   Ar fi trebuit să rămână pe loc, încercase Lauren din nou să le convingă, dar Alice a desfăcut harta. Se adunaseră grămadă în jurul ei şi arătau spre punctele de reper de pe hârtie, în timp ce vântul ameninţa să le zboare foaia din mâini. O creastă, un curs de apă, o pantă. Nimic nu se potrivea exact. Nu reuşeau să cadă de acord pe care dintre vârfuri erau.
   De-a lungul uneia dintre marginile hărţii, la nord, exista un drum de maşină. Dacă ar fi reuşit să răzbească prin vegetaţia deasă până la drum, puteau să-l urmeze până ieşeau la liman, spusese Alice.
   Lauren aproape că izbucnise în râs. Asta era foarte periculos. La fel era şi hipotermia, îi replicase Alice, ţintuind-o cu privirea până când Lauren îşi ferise ochii. Până la urmă frigul a avut câştig de cauză. Jill le-a anunţat că nu mai putea să stea pe loc.
   - Hai să găsim drumul, a zis, întinzându-i lui Alice harta şi, după o ezitare, lui Lauren, busola. Ştiu că nu eşti de acord, dar suntem toate în aceeaşi barcă.
   Au împărţit câte o înghiţitură din apa de ploaie adunată în sticlă, dar porţia care i-a revenit lui Bree nu a făcut decât să-i înteţească setea. Pe urmă s-au pus în mişcare, ignorând chiorăielile din stomac şi durerile din picioare.
   Bree umbla cu ochii în pământ, pas după pas. Mergeau deja de aproape 3 ore, când simţi cum ceva îi aterizează lângă picior, cu o mică bufnitură. S-a oprit. Era un ouşor căzut pe pământ, cu conţinutul limpede şi gelatinos scurs din coajă. Bree ridică ochii.
   Sus, deasupra, ramurile se legănau de vânt şi, printre ele, o pasăre mică şi cafenie privea în jos. Îşi smucea capul. Bree nu-şi dădea seama dacă înţelegea ce se întâmplase. Oare păsării o să-i lipsească micul ou pierdut sau îl uitase deja?
   Bree o auzea pe sora ei apropiindu-se din spate, trădată de plămânii ei de fumătoare.
   Să fie mai detaşată. Nu e decât o nenorocită de slujbă.
   Totuşi, nu era. Bree avea doar 21 de ani şi numai 4 zile până să absolve cu brio facultatea, când îşi dăduse seama că era însărcinată. Cel care îi era iubit de 1 an şi jumătate - şi despre care ştia că, în secret, căuta inele pe site-ul Tiffany - rămăsese mut vreo 10 minute, timp în care bătuse în sus şi-n jos bucătăria din apartamentul lor de studenţi. Acesta era unul dintre lucrurile pe care şi le amintea cel mai limpede. Îşi dorise ca el să se aşeze. În final, a făcut-o şi şi-a pus mâna peste a ei.
   - Ai muncit atât de mult, spusese el. Cum rămâne cu internship-ul tău?
   Propriul lui internship la New York era programat să înceapă peste patru săptămâni, urmat de un loc la un curs post-universitar de drept.
   - Ia mai spune-mi o dată, câţi absolvenţi ia BaileyTennants în fiecare an?
   Unul. BaileyTennants angaja un absolvent pe an pentru programul lor de dezvoltare. El ştia asta. În anul acela urma să fie Bree McKenzie.
   - Eşti aşa de entuziasmată!
   Era adevărat. Perspectiva o entuziasmase. Şi încă mai era, desigur. În acel moment, el îi luă mâna între palmele lui.
   - E colosal. Chiar e. Şi eu te iubesc aşa de mult! Doar că...
   În ochii lui se citea o reală teroare.
   - Sincronizarea e proastă.
   Într-un târziu încuviinţase şi ea, din cap, şi a doua zi dimineaţă el o ajutase să-şi programeze vizita de rigoare.
   - Într-o zi, îi spusese el, copiii noştri vor fi mândri.
   Clar era că spusese „noştri”. Bree îşi amintea precis asta.
   - E mult mai logic să-ţi faci o carieră mai întâi. Meriţi să profiţi din plin de ocaziile pe care le ai.
   Da, îşi spusese şi ea aşa, de multe ori, mai târziu. O făcuse de dragul carierei şi pentru toate acele ocazii măreţe care o aşteptau. E sigur că nu o făcuse pentru el. Ceea ce a fost un noroc, pentru că el nu a mai sunat-o nici măcar o singură dată după ce a plecat la New York.
   Acum Bree privea la oul spart. Deasupra, mama-pasăre dispăruse. Cu vârful ghetei, împinse câteva frunze uscate peste coaja spartă. Nu i-a venit nimic altceva în minte.
   - Ne oprim aici, se auzi vocea lui Jill, plutind spre ea, din spate, unde încheia coloana. Haideţi să ne odihnim un minut.
   - Aici? zise Alice, întorcându-se şi privind înapoi.
   Copacii erau în continuare deşi, dar poteca devenise puţin mai largă şi nu le mai dispărea sub tălpi.
   Jill îşi trânti rucsacul jos, fără să-i răspundă. Era roşie la faţă şi din glugă îi ieşeau smocuri de păr. Când s-a oprit, a căutat ceva în buzunar şi privirea i s-a agăţat de o buturugă de pe marginea cărării.
   Fără un cuvânt, se îndreptase către ea. În scobitura ciotului era adunată apă de ploaie. Jill, pe care Bree o văzuse o dată refuzând un ceai de plante pentru că frunzele fuseseră prea mult infuzate, îşi băgă brusc mâinile făcute căuş în buturugă, le duse la buze şi înghiţi cu nesaţ. Se opri să scoată ceva negru din gură, aruncându-l cu un bobârnac, înainte de a-şi afunda iar mâinile.
   Bree înghiţi în sec şi limba i se umflă instantaneu, uscată. Merse şi ea la ciot. Îşi băgă mâinile în apă şi primul căuş i se scurse printre degete, pentru că braţul i se lovea de al lui Jill. Mai încercă o dată, ducându-şi acum mai repede mâinile la buze. Apa avea un gust dur, de mucegai, dar Bree nu se opri, îşi afundă iar palmele, de astă dată înghiontindu-se să-şi facă loc, pe lângă alte patru perechi de mâini. Cineva le împinse pe ale ei la o parte şi Bree se buluci înapoi, ignorând durerea provocată de faptul că îşi dăduse degetele peste cap. Se vârî iar, luptându-se pentru porţia ei, în timp ce le auzea pe celelalte gemând şi înghiţind. Îşi ţinea capul aplecat, decisă să bea cât mai multă apă cu putinţă. Înainte să-şi dea seama, apa se terminase şi unghiile scurmau pe fundul acoperit de muşchi.
   Se dădu repede înapoi. Gura îi era nisipoasă, iar ea se simţea descumpănită, ca şi cum întrecuse măsura fără să-şi dea seama unde greşise. Avea impresia că nu e singura; îşi vedea surprinderea şi ruşinea repetate pe feţele din jurul ei. Apa îi bolborosea în stomacul gol şi a trebuit să-şi muşte buza, ca să nu vomite.
   Una câte una, se îndepărtară de buturugă, evitând să se privească. Bree se aşezase pe rucsac şi privea cum Jill îşi scotea o gheată şi şoseta. Avea călcâiul jupuit şi plin de sânge. Nu departe, Lauren citea busola pentru a mia oară. Bree spera ca ei să-i spună ceva.
   O sclipire de brichetă şi o undă de fum de ţigară.
   - Pe bune, chiar trebuie să faci asta acum? zise Alice.
   - Da. De-aia se cheamă dependenţă.
   Beth nu a ridicat ochii, dar Bree sesiză o undă de nelinişte care traversa grupul.
   - E dezgustător, asta e. Stinge-o.
   Bree nici măcar nu simţise mirosul de fum.
   - Stinge-o, a repetat Alice.
   De astă dată, Beth se uită la ea şi trimise în aer un nor lung de fum, care a rămas atârnat acolo, zeflemitor. Cu o mişcare rapidă, Alice întinse mâna şi îi smulse pachetul de ţigări. Apoi duse braţul peste cap şi azvârli pachetul în tufişuri.
   - Hei! făcu Beth, ţâşnind în picioare.
   Şi Alice ţâşni în picioare.
   - Pauza s-a terminat, zise. Plecăm.
   Beth a ignorat-o şi, fără să arunce nici măcar o privire înapoi, s-a întors şi şi-a făcut drum prin iarba înaltă, dispărând printre copaci.
   - La naiba, să nu crezi că te aşteptăm! îi strigă Alice.
   Niciun răspuns, doar picurul apei pe frunze. Începuse iar să plouă.
   - Pentru Dumnezeu, Jill, hai să mergem! O să ne ajungă ea din urmă.
   Bree se simţea extrem de furioasă şi se potoli doar când o văzu pe Jill clătinând din cap.
   - Alice, nu lăsăm pe nimeni în urmă, zise.
   Jill avea în voce o inflexiune care trăda furia şi pe care Bree nu i-o mai auzise până atunci.
   - Aşa că ai face bine să o găseşti, continuă Jill. Şi e cazul să-ţi ceri scuze.
   - Glumeşti.
   - Absolut deloc.
   - Dar... a dat Alice să zică.
   Însă, tocmai atunci, din spatele perdelei groase de tufe, s-a auzit un strigăt.
   - Hei!
   Vocea lui Beth era stinsă, părând să vină de departe.
   - Am găsit ceva aici.

Capitolul 14

   Când Falk bătu la uşa lui Carmen, care îl aştepta cu bagajele făcute, cerul dimineţii era de un cenuşiu murdar.
   Şi-au dus genţile în parcare, călcând cu grijă pe unde ploaia de peste noapte făcuse ca aleea să fie alunecoasă.
   - Ce-au spus cei de la birou?
   Falk întinse braţul peste parbrizul maşinii şi curăţă o mână de frunze uscate care se prinseseră sub ştergătoare.
   - Ca de obicei, zise Carmen.
   Nu era nevoie să-i spună mai mult. Falk ştia că a fost probabil o repetare a propriei lui discuţii din seara anterioară. Obţineţi contractele. Obţineţi contractele. Carmen îşi aruncă geanta în portbagaj.
   - I-ai spus lui King că plecăm?
   Falk făcu semn că da. Seara trecută, după ce se despărţise de Carmen, îi lăsase sergentului un mesaj. O oră mai târziu, acesta sunase pe telefonul fix din camera lui Falk. Făcuseră schimb de informaţii, cele mai recente - o discuţie scurtă şi deprimantă pentru ambii interlocutori. Aparent, lipsa oricărui progres avea un efect negativ.
   - Ţi-ai pierdut speranţa? îl întrebase Falk.
   - Nu cu totul, răspunsese King. Dar am din ce în ce mai tare senzaţia că scotocim după un ac în carul cu fân.
   - Cât timp o să continuaţi cercetările?
   - O să căutăm până când nu va mai avea sens, îi spusese King.
   Nu-i explicase exact ce însemna asta.
   - Dar va trebui să începem să reducem din efective dacă nu găsim ceva cât mai curând. Mă rog, informaţia asta s-o ţii pentru tine.
   Acum, în lumina dimineţii, Falk a observat crisparea de pe feţele căutătorilor, când un grup tocmai urca în microbuzul care-i aştepta.
   Îşi azvârli propriul bagaj lângă cel al lui Carmen şi s-au îndreptat amândoi spre cabană.
   La recepţie era un alt ranger, care stătea aplecat peste birou şi-i dădea indicaţii unei femei aşezate la vechiul computer pus la dispoziţia oaspeţilor.
   - Încearcă să te conectezi din nou, zicea rangerul.
   - Am încercat. De două ori! Nu reuşesc.
   E Lauren, îşi dădu seama Falk. Femeia părea gata să izbucnească în lacrimi. Când îl auzi punând cheile pe tejghea, ridică privirea.
   - Eliberaţi camerele? Plecaţi la Melbourne? îl întrebă, deja pe jumătate ridicată din scaun. Puteţi să mă luaţi şi pe mine? Vă rog, trebuie să ajung acasă. Toată dimineaţa am încercat să găsesc pe cineva care să mă ducă.
   În lumina crudă a dimineţii, se vedea că ochii îi erau roşii şi încercănaţi. Falk nu-şi dădea seama dacă din pricina lipsei de somn sau dacă plânsese. Amândouă, poate.
   - Sergentul King ţi-a dat voie să pleci?
   - Da, a zis că pot să plec.
   Era deja la uşă.
   - Să nu plecaţi fără mine, vă rog. Mă duc să-mi iau bagajul. Durează 5 minute.
   A dispărut înainte ca Falk să mai poată spune ceva. Pe tejgheaua recepţiei, Falk observă un maldăr de fluturaşi tipăriţi. Deasupra unei reproduceri după fotografia de prezentare a lui Alice Russell, zâmbitoare, scria cu majuscule DISPĂRUTĂ, plus detalii esenţiale şi o descriere. Dedesubt era ultima fotografie de grup pe care o făcuse Ian Chase la punctul de plecare pe traseul Mirror Falls.
   Falk se uită la ea. În mijloc era Jill Bailey, iar Alice şi Lauren, în stânga ei. Bree era la dreapta lui Jill, şi Beth, cu o jumătate de pas mai departe faţă de restul grupului. Detaliile erau mai uşor de distins pe fluturaş decât pe telefonul lui Chase. Toate feţele erau zâmbitoare, dar privite mai de aproape lui Falk i se păru că fiecare zâmbet era puţin forţat.
   Oftând, împături fluturaşul şi-l băgă în buzunarul de la haină.
   Carmen folosi staţia radio a rangerului şi, până obţinu ea de la sergentul King confirmarea celor spuse de Lauren, aceasta a revenit.
   Stătea în uşa cabanei, cu rucsacul în mână. Era murdar şi Falk îşi dădu seama, tresărind, că era acelaşi rucsac pe care Lauren îl avusese în timpul excursiei.
   - Vă mulţumesc foarte mult, zise ea, luându-se după ei spre parcare.
   S-a urcat pe bancheta din spate. Şi-a tras centura de siguranţă şi a rămas dreaptă, cu mâinile încleştate în poală. Falk îşi dădu seama că era disperată să plece.
   - Acasă e totul bine? întrebă el, pornind motorul.
   - Nu ştiu, răspunse Lauren, încruntată. Are vreunul dintre voi copii?
   Falk şi Carmen clătinară amândoi din cap.
   - Nu. Ei bine, de fiecare dată când te întorci cu spatele se întâmplă câte ceva, zise ea, ca şi cum asta ar fi explicat lucrurile.
   Falk aşteptă, dar Lauren nu mai adăugă nimic.
   Au trecut pe lângă semnul care marca graniţa oficială a parcului şi au luat-o în direcţia orăşelului. Falk a remarcat în faţa lor haloul familiar al firmei luminoase de la staţia de benzină. A verificat indicatorul de pe bord şi a intrat în staţie. La tejghea era acelaşi tip.
   - Deci, n-au găsit-o, zise el văzându-l pe Falk.
   Nu era o întrebare.
   - Încă nu.
   Falk se uită pentru prima dată cu atenţie la acest om. Fesul de pe cap îi ascundea părul, dar sprâncenele şi barba mijită erau negre.
   - N-au găsit nimic dintre lucrurile ei? Prelata? Rucsacul? întrebă omul şi Falk clătină din cap.
   - Probabil că asta e de bine, continuă el. Ai găsit lucrurile sau cortul şi pe urmă, imediat, găseşti întotdeauna şi cadavrul. Întotdeauna e aşa. Acolo nu se poate supravieţui fără echipament. Cred că acum sunt şanse mici să o mai găsească. Mai ales că nu există niciun indiciu.
   - Ei, să sperăm că te înşeli, zise Falk.
   - Nu mă înşel, a replicat omul, privind pe fereastră.
   Carmen şi Lauren coborâseră din maşină şi stăteau cu braţele încrucişate la piept, din cauza frigului.
   - Aveţi în plan să vă mai întoarceţi pe-aici?
   - Nu ştiu, răspunse Falk. Poate, dacă o vor găsi.
   - În cazul acesta, sper să te văd curând, frate.
   Vorbele aveau o sonoritate definitivă, ca o înmormântare.
   Falk reveni la maşină şi urcă. Când şi-a dat seama că depăşise cu mult limita de viteză, rezervaţia şi oraşul erau deja la 10 kilometri în urmă. Nici Carmen şi nici Lauren nu obiectaseră. Abia după ce lanţul de munţi s-a micşorat în oglinda retrovizoare, Lauren s-a foit pe banchetă.
   - După câte se pare, zise, adăpostul pe care l-am găsit noi e posibil să fi fost folosit de Martin Kovac. Ştiaţi?
   Falk o privi în oglindă. Lauren se uita pe geam şi îşi rodea unghia de la degetul mare.
   - Cine ţi-a spus?
   - Jill. I-a zis unul dintre căutători.
   - Cred că în faza asta e doar o bănuială. Nu e confirmată.
   Lauren tresări şi-şi scoase degetul din gură. Unghia îi sângera, şi-avea o vânătaie rotundă ca o lună nouă, întunecată. S-a uitat la ea şi a început să plângă.
   Carmen se întoarse în spate, să-i întindă o batistă de hârtie.
   - Vrei să ne oprim? Să iei puţin aer?
   Falk trase pe dreapta, pe banda de refugiu. Din ambele direcţii, drumul era pustiu. Zona împădurită, care lăsase în sfârşit locul câmpurilor cultivate, îi aduse aminte de drumul spre lanţul de munţi. Nu trecuseră decât două zile, dar părea că totul fusese cu mult timp în urmă. O să căutăm până când nu va mai avea sens.
   Falk coborî şi luă o sticlă de apă din portbagaj, pentru Lauren.
   Rămaseră toţi trei la marginea şoselei, în timp ce Lauren lua câteva înghiţituri.
   S-a lins pe buzele palide şi uscate.
   - Îmi cer scuze. Mă simt prost să plec, atâta vreme cât Alice e încă acolo.
   - Te-ar fi anunţat, dacă ai fi putut să faci ceva, i-a spus Falk.
   - Ştiu asta. Şi mai ştiu...
   Zâmbi, vag şi forţat.
   - Ştiu că Alice ar face exact la fel, dacă ar fi în locul meu. Dar asta nu-mi face situaţia mai uşoară.
   Mai luă o gură de apă, dar de astă dată mâinile i-au tremurat ceva mai puţin.
   - M-a sunat soţul meu. Şcoala unde învaţă fiica mea ia legătura cu părinţii. Au apărut pe internet câteva fotografii ale unei eleve. Explicite, se pare, indiferent ce anume o fi însemnând asta.
   - Nu sunt ale fiicei tale? zise Carmen.
   - Nu. Nu ale Rebeccăi. Ea n-ar face ceva de genul acesta. Dar... Îmi cer scuze, mulţumesc...
   Lauren a luat batista nouă, întinsă de Carmen, şi s-a şters la ochi.
   - Dar anul trecut a avut nişte probleme de felul acesta. Nimic explicit, slavă cerului, dar multă agresivitate. Alte fete i-au făcut fotografii, în timp ce se schimba după ora de sport, când lua prânzul, prostii. Doar că le-au distribuit între ele, pe telefon şi pe reţelele sociale. I-au încurajat pe elevii de la liceul de băieţi să comenteze. Rebecca...
   Se opri o clipă.
   - Rebeccăi i-a fost foarte greu.
   - Îmi pare rău să aud toate astea, îi spuse Carmen.
   - Da, păi, şi nouă. E incredibil, serios, când stau să mă gândesc la suma pe care am plătit-o ca să înveţe la şcoala aceea. Ne-au scris să ne comunice că au pedepsit disciplinar câteva dintre fetele vinovate şi au ţinut o întrunire pe tema respectului.
   Lauren se mai şterse încă o dată la ochi.
   - Îmi cer scuze. Când aud ceva de genul ăsta, îmi revine în minte totul.
   - Fetele pot să fie cu adevărat rele la vârsta asta, spuse Carmen. Eu n-am uitat. Anii de şcoală au fost destul de dificili chiar şi-aşa, fără internet.
   - Lumea cu care se confruntă acum este cu totul diferită, zise Lauren. Nu ştiu ce-ar trebui să fac. Să-i şterg toate conturile? Să-i iau telefonul? După felul în care mă priveşte, aş putea la fel de bine să-i cer să-şi taie o mână.
   Lauren bău apă şi se mai şterse o dată la ochi. Înlăcrimată, reuşi totuşi să surâdă.
   - Scuze. Cred că trebuie să ajung neapărat acasă.
   S-au urcat înapoi în maşină şi Lauren şi-a sprijinit capul de geam, în timp ce Falk a pornit motorul. Într-un final, îşi dădu seama după respiraţie că femeia adormise. Ghemuită, semăna cu o coajă uscată, se gândi Falk. Ca şi cum zona împădurită sorbise toată vlaga din ea.
   Falk şi Carmen au făcut cu rândul la volan, unul conducea, în timp ce celălalt moţăia. Stropii de ploaie de pe parbriz deveneau din ce în ce mai mici cu cât mergeau mai departe, lăsând în urmă totul, inclusiv vremea de-acolo. Radioul se auzea încet, pe măsură ce staţiile reveneau pe frecvenţe, una câte una.
   - Doamne ajută, zise Carmen când telefonul ei începu să vibreze. A revenit semnalul.
   Se ghemui pe scaun şi-şi verifică mesajele.
   - Jamie se bucură că te întorci acasă? zise Falk şi imediat se întrebă de ce adusese vorba despre asta.
   - Da. Adică, o să se bucure. Acum e plecat într-o cursă, pentru câteva zile.
   Se juca, involuntar, cu inelul de logodnă şi Falk se trezi gândindu-se la noaptea trecută. La picioarele ei lungi, întinse pe pat. Îşi drese vocea şi se uită în oglindă. Lauren încă mai dormea, cu o cută de încruntare vizibilă între ochi.
   - Oricum, se pare că ea o să fie bucuroasă să se întoarcă, zise Falk.
   - Da, făcu şi Carmen, uitându-se înapoi, pe bancheta din spate. Ştiu că şi eu aş fi, după toate astea.
   - Tu ai fost vreodată nevoită să participi la vreo chestie din asta, de team building?
   - Nu, slavă cerului! Tu?
   Falk scutură din cap.
   - Cred că e mai mult o chestie care ţine de sectorul privat.
   - Jamie a participat la câteva.
   - Cu firma de băuturi pentru sportivi?
   - E un brand de stil, deplin integrat, dacă vrei să ştii, zise Carmen râzând. Dar, da, sunt foarte preocupaţi de chestii din astea.
   - Şi a făcut şi el ceva asemănător?
   - Nu prea cred. A fost vorba mai degrabă de consolidarea colectivului prin intermediul sporturilor extreme. Deşi, o dată, el şi grupul lui a trebuit să faianţeze o baie dintr-un depozit dezafectat.
   - Serios? se miră Falk. Ştiau ceva despre cum se pune faianţa?
   - Nu cred. Şi au fost aproape convinşi că grupul de a doua zi avea să primească ordin să o dea jos. Aşa că toate au mers cam cum îţi imaginezi. Nici până în ziua de azi nu vorbeşte cu unul dintre tipii din echipă.
   Falk zâmbi, dar fără să-şi ia ochii de la drum.
   - Aţi hotărât nunta?
   - Aproape. Dar totul se precipită. Îl avem totuşi pe cel care să oficieze căsătoria şi Jamie ştie unde şi când să-şi facă apariţia, aşa că o să ne descurcăm. Hei, mai zise, uitându-se la Falk, ar trebui să vii şi tu.
   - Cum? Nu. Nu aveam intenţia să mă autoinvit.
   Chiar nu. Nici nu-şi mai amintea când fusese ultima dată la o nuntă.
   - Ştiu. Dar ar trebui. O să fie bine. O să-ţi facă bine ţie, oricum. Am câteva prietene singure.
   - E la Sydney.
   - Este la o oră de zbor cu avionul.
   - Şi este peste trei săptămâni. Nu e puţin cam târziu să mai schimbi locurile la mese şi toate celelalte?
   - L-ai cunoscut pe logodnicul meu. A trebuit literalmente să scriu „fără blugi” pe invitaţii, pentru cei din familia lui. Ţi se pare că ar fi genul de eveniment cu locuri prestabilite la mese?
   Carmen îşi înăbuşi un căscat.
   - Oricum, o să-ţi dau toate detaliile. Mai gândeşte-te!
   Se auzi mişcare pe locul din spate şi Falk se uită în oglindă.
   Lauren se trezise şi privea în jur, cu ochii mari de surpriză ai cuiva care uitase unde se află. Părea uluită de traficul de pe şosea. Falk nu o condamna. După doar câteva zile în pădure, şi el se simţea puţin ameţit. El şi Carmen au făcut schimb de locuri şi fiecare rămase pierdut în propriile-i gânduri, în timp ce oraşul se apropia tot mai mult şi radioul cânta în fundal. La fix au fost difuzate ştirile. Falk a dat volumul mai tare şi imediat a regretat.
   Era ştirea zilei. Poliţia investiga o posibilă legătură între infamul Martin Kovac şi adăpostul unde Alice Russell, excursionista din Melbourne dispărută, fusese văzută ultima dată.
   Falk nu era surprins că detaliul scăpase în presă. Cu un număr atât de mare de căutători implicaţi, fusese doar o chestiune de timp. 
   Se întoarse către Lauren şi privirile li se intersectară. Părea speriată.
   - Vrei să-l opresc?
   Lauren clătină din cap, aşa că au continuat să asculte cum erau recapitulate detaliile care fuseseră făcute publice pentru prima dată, cu două decenii înainte. Trei victime de sex feminin şi o a patra care nu fusese găsită niciodată. Apoi vocea sergentului King a umplut maşina, accentuând faptul că acele crime de care se făcea vinovat Kovac erau de domeniul trecutului. Asigurări că se făceau eforturi depline, un nou apel pentru informaţii de la cei care se aflaseră în zona aceea şi, în sfârşit, buletinul a continuat cu altă ştire.
   Falk se uită la Carmen. Nu se pomenise nimic despre fiul lui Kovac. Aparent, King reuşise să păstreze tăcerea despre el, deocamdată.
   Lauren le indică drumul spre casa ei, într-una dintre suburbiile pline de verdeaţă, de genul celor pe care agenţilor imobiliari le place să le numească „de perspectivă”.
   Carmen opri în faţa unei case vădit îngrijite, dar care degaja un uşor iz de neglijenţă, de dată recentă. Iarba de pe peticul de peluză din faţă crescuse în exces, şi nu se obosise nimeni să şteargă un graffiti mâzgălit pe gard.
   - Vă mulţumesc încă o dată, a spus Lauren, scoţându-şi centura de siguranţă, cu o mimică de evidentă uşurare. O să mă anunţe cineva imediat dacă sunt veşti, nu? Despre Alice?
   - Bineînţeles, zise Falk. Sper că totul e în ordine cu fiica ta.
   - Şi eu.
   Expresia îi devenise dură. Cuvintele nu sunau deloc încrezător.
   Cei doi poliţişti o priviră pe Lauren cum îşi ia rucsacul şi dispare în casă.
   - Şi acum, zise Carmen, întorcându-se către Falk, ce facem? Să-l anunţăm pe Daniel Bailey că ne îndreptăm spre el sau îl luăm prin surprindere?
   Falk cântări lucrurile şi zise:
   - Hai să-l avertizăm. Va dori să fie văzut contribuind la efortul de căutare şi asta o să-l împiedice să acţioneze de unul singur.
   Carmen îşi scoase telefonul şi apelă BaileyTennants. Când a închis era încruntată.
   - Nu e la birou.
   - Serios?
   - Secretara lui a fost categorică. Se pare că şi-a luat câteva zile libere. Motive personale.
   - În timp ce una dintre angajatele lui a dispărut?
   - Parcă Jill a spus într-adevăr că el s-a întors pentru o problemă de familie.
   - Ştiu, doar că n-am crezut-o, explică Falk. Să încercăm la el acasă?
   Carmen a pornit motorul, apoi s-a oprit, cu o mină gânditoare.
   - Ştii ce, casa lui Alice nu e prea departe de aici. Poate avem noroc şi dăm de vreun vecin săritor, care are o cheie de rezervă.
   - Şi dăm şi de copii proaspete ale documentelor de care avem nevoie, printate şi lăsate pe blatul din bucătăria lui Alice?
   - Da, asta ar fi ideal.
   Obţineţi contractele. Obţineţi contractele. Zâmbetul lui Falk se stinse.
   - Foarte bine. Hai să vedem ce e de văzut.
   Douăzeci de minute mai târziu, Carmen lua curba, intra pe o stradă plină de copaci şi încetinea. Nu o vizitaseră niciodată pe Alice Russell acasă şi Falk privea în jur cu interes. Cartierul era un adevărat tablou de o costisitoare serenitate. Trotuarul şi gardurile erau impecabile şi foarte puţinele vehicule parcate pe drum sclipeau în lumină. Falk ghici că majoritatea maşinilor stăteau bine cuibărite sub prelate protectoare, în garajele încuiate. În comparaţie cu vegetaţia luxuriantă şi primordială care îi copleşise în ultimele 3 zile, arborii îngrijiţi ce mărgineau zona verde a străzii semănau cu nişte modele din plastic.
   Carmen a micşorat viteza, trăgând cu ochiul la cutiile de scrisori.
   - Frate, de ce nu-şi pun oamenii ăştia nişte numere distincte pe case?
   - Eu ştiu? Ca să ţină plebea la distanţă?
   Atenţia i-a fost atrasă de o mişcare, undeva în faţa lui.
   - Ei, ia uite!
   Arătă cu degetul către o casă mare, de culoare crem, situată în capătul opus al străzii. Carmen privi şi ea într-acolo şi căscă ochii de surpriză, văzând o siluetă care ieşea de pe aleea pentru maşini, cu capul plecat. Un gest scurt, din încheietura mâinii, şi BMW-ul negru parcat lângă trotuar a scos un bip scurt şi s-a deschis. Daniel Bailey.
   - Glumeşti, zise Carmen.
   Bailey purta blugi şi o cămaşă scoasă pe dinafară. În timp ce deschidea portiera dinspre volan, tipul îşi trecu agitat mâna prin părul negru. S-a urcat la volan, a pornit motorul şi a demarat.
   BMW-ul făcu o curbă şi dispăru din vedere mai înainte ca ei să ajungă lângă casă. Carmen s-a luat după el, atât cât să-l vadă înghiţit şi luat de valul traficului de pe o arteră principală.
   - Nu-mi prea vine să-l urmăresc, zise.
   Falk scutură din cap.
   - Nu, nu-i nevoie. Nu ştiu ce făcea, dar nu mi se pare că ar fi fugit.
   Carmen întoarse maşina şi opri în dreptul casei zugrăvite în crem.
   - Oricum, cred că am găsit casa lui Alice, zise.
   A oprit motorul şi au coborât amândoi. Falk a observat că peste oraş se întindea o pojghiţă, care-i invada încet plămânii, cu fiecare respiraţie. Rămase pe trotuar - simţind straniu, sub ghetele de drumeţie, duritatea asfaltului - şi studie casa cu două niveluri.
   Peluza era mare şi tunsă îngrijit, iar uşa de la intrare, albastru-marin, avea un luciu strălucitor. În pragul casei, pe un covoraş scria că musafirii sunt bineveniţi.
   Falk simţea în aer mirosul florilor de spânz ofilite şi auzea în depărtare iureşul traficului. La etajul casei lui Alice Russell, în dreptul unei ferestre curate ce dădea spre stradă, a zărit steaua albă în 5 puncte a unor urme de degete, lipite de sticlă, un smoc de păr blond şi cercul unei guri deschise - cineva privea afară.

   Ziua 3: Sâmbătă după-amiază

   - Am găsit ceva acolo.
   Vocea lui Beth era stinsă. O clipă mai târziu s-a auzit un foşnet şi un trosnet şi ea a reapărut, chinuindu-se să-şi facă drum prin tufărişul înalt care năpădise din ambele părţi poteca.
   - Într-acolo. E un adăpost.
   Jill se uită şi ea în direcţia indicată de Beth, dar vegetaţia era deasă, compactă. Nu vedea nimic altceva decât copaci.
   - Ce fel de adăpost? o întrebă, lungindu-şi gâtul şi făcând un pas în faţă, în timp ce picioarele ei pline de băşici protestau.
   - O colibă sau cam aşa ceva. Veniţi să vedeţi!
   Beth dispăru iar. De jur împrejur, răpăitul ploii devenea tot mai insistent. Fără niciun avertisment, Bree a făcut un pas în iarba înaltă şi a dispărut după sora ei geamănă.
   - Aşteaptă...
   Jill porni şi ea, dar era prea târziu. Cele două nu se mai vedeau. Se întoarse spre Alice şi Lauren.
   - Haideţi! Nu vreau să ne despărţim.
   Lăsă cărarea şi pătrunse în desiş înainte să i se mai poată opune cineva. Crengile i se agăţau de haine ca nişte gheare, iar când păşea trebuia să ridice mult piciorul. Zărea petele colorate ale jachetelor gemenelor, care apăreau şi dispăreau din raza ei vizuală. În sfârşit, se opriră. Jill le ajunse din urmă, gâfâind.
   Coliba, mică şi scundă, se afla într-o poieniţă şi liniile ei drepte contrastau cu liziera sinuoasă a pădurii. Două ferestre negre, fără geam, se holbau din cercevelele putrede de lemn şi uşa atârna deschisă, aninată de balamale. Jill o cercetă din ochi. Poate că avea pereţii aplecaţi, dar părea să aibă un acoperiş.
   Beth se apropie de adăpost şi îşi vârî capul pe fereastră, arătându-şi ceafa netedă şi lucioasă de la ploaie.
   - E goală, strigă ea peste umăr. O să intru.
   Trase de uşa lăsată şi se lăsă înghiţită de interiorul întunecat al colibei. Mai înainte ca Jill să apuce să spună ceva, Bree o urmă pe sora ei înăuntru.
   Jill rămase singură şi propria respiraţie îi răsuna puternic în urechi. Deodată, la o fereastră a apărut faţa lui Beth.
   - Aici, înăuntru, e uscat, strigă ea. Vino să vezi!
   Jill porni voiniceşte prin iarbă spre adăpost. Ajunsă la uşă, simţi un ghimpe de nelinişte, un imbold puternic să facă stânga-mprejur şi să plece de-acolo, dar nu avea unde să se ducă. Peste tot, vegetaţie şi iar vegetaţie. Inspiră adânc şi făcu un pas peste prag.
   Înăuntru era destul de întunecat şi ochii lui Jill au avut nevoie de câteva minute ca să se obişnuiască. Deasupra lor se auzea un răpăit slab. Măcar acoperişul era bun. Mai făcu un pas, simţind cum podeaua se lasă şi scârţâie sub tălpile ei. Lauren apăru în cadrul uşii, scuturându-şi jacheta de ploaie. Alice venea în urmă, privind, fără să spună niciun cuvânt.
   Jill îşi făcu ochii roată. Avea o formă ciudată şi era goală, cu excepţia unei mese şubrede lipite de un perete. Pe la colţuri atârnau pânze de păianjen, albe şi groase, şi o vietate îşi făcuse un cuib din crenguţe şi frunze într-o gaură mică din duşumea. Pe masă era o cană de metal. Jill o ridică s-o studieze şi observă cercul perfect lăsat în praful de pe masă.
   Câteva plăci de placaj ieftin fuseseră bătute în cuie la un moment dat, ca să creeze ideea unei a doua camere. Gemenele erau deja în ea şi priveau în tăcere. Jill le urmă şi îşi dori imediat să nu o fi făcut.
   De unul dintre pereţi era proptită o saltea. Ţesătura era plină de pete verzi de mucegai, cu excepţia mijlocului saltelei. Acolo, modelul înflorat era acoperit de o pată mare şi întunecată. Era imposibil de spus ce culoare avusese pata aceea iniţial.
   Din spatele ei se auzi vocea lui Alice:
   - Nu-mi place chestia asta!
   Se uita la pată peste umărul lui Jill.
   - Ar trebui să mergem mai departe.
   Gemenele se întoarseră spre ea cu o expresie pe care n-ai fi putut s-o desluşeşti. Jill vedea că tremură amândouă şi realiză că tremura şi ea. Odată ce şi-a dat seama, nu s-a mai putut opri.
   - Stai puţin, făcu Beth, încrucişându-şi braţele la piept. Ar trebui să cântărim lucrurile. Aici, înăuntru, e uscat şi puţin mai cald. Şi clar suntem mai în siguranţă aici decât dacă ne vânturăm pe-afară toată noaptea.
   - Chiar suntem? zise Alice privind cu subînţeles spre saltea.
   - Sigur că da, izbucni Beth. Oamenii mor din cauza intemperiilor, Alice. Nu avem corturi, nici hrană. Avem nevoie de adăpost. Nu dispreţui locul ăsta doar pentru că eu am fost cea care l-a găsit.
   - Îl dispreţuiesc pentru că e oribil.
   Se întoarseră amândouă spre Jill, care se simţea epuizată.
   - Jill, serios, zise Alice. Nu ştim nimic despre locul ăsta. Oricine poate să-l folosească seara, nu avem nicio idee cine mai ştie despre el...
   Jill simţea praf pe vârful degetelor.
   - Nu pare să fie folosită, zise, evitând intenţionat să se uite la saltea.
   - Dar nimeni nu ştie că suntem aici, a replicat Alice. Trebuie să ne întoarcem...
   - Pe unde?
   - Să găsim drumul! Să mergem spre nord, aşa cum am convenit. Nu putem rămâne aici la nesfârşit.
   - Nu la nesfârşit. Doar până când...
   - Până când? Pot să treacă săptămâni până să fim găsite aici. Trebuie măcar să încercăm să ne întoarcem.
   Pe Jill o dureau umerii, baretele rucsacului se frecaseră de ei şi-i lăsaseră două dungi supărătoare, iar fiecare strat de haine de pe ea era ud leoarcă. Şchiopăta din cauza călcâiului. A ascultat zornăitul ploii pe acoperiş şi şi-a dat seama că pur şi simplu nu mai suporta ideea de a ieşi din nou afară.
   - Beth are dreptate. Ar trebui să rămânem.
   - Serios? făcu Alice, cu gura căscată.
   Beth nu a încercat să-şi ascundă expresia triumfătoare de pe chip.
   - Ai auzit-o pe Jill.
   - Nu te-a întrebat nimeni, fir-ar să fie, zise Alice.
   Se întoarse apoi spre Lauren.
   - Fii de partea mea! Ştii şi tu că trebuie să ieşim de aici.
   Lauren îşi duse mâna la tâmplă. Plasturele murdar i se dezlipea iar.
   - Şi eu cred că ar trebui să rămânem. Cel puţin în noaptea asta.
   Amuţită, Alice s-a întors spre Bree, care a şovăit, apoi a înclinat din cap, cu ochii lăsaţi în jos.
   Alice scoase un mic suspin de neîncredere.
   - Doamne, zise, clătinând din cap. Foarte bine. O să rămân.
   - Bun, făcu Jill, lăsându-şi jos rucsacul.
   - Dar numai până se opreşte ploaia. Pe urmă, eu am plecat.
   - Pentru Dumnezeu!
   În ciuda frigului, Jill simţea cum o traversează un val fierbinte de furie, de la umerii care-o dureau şi până la călcâiul plin de băşici.
   - De ce trebuie să fii aşa dificilă? Am mai discutat o dată despre asta. Nimeni nu pleacă singură, Alice. O să stai până când vom fi toate de acord să plecăm. În grup.
   Alice se uită spre uşa colibei, care se legăna în balamalele distruse, proiectându-i pe chip un dreptunghi de lumină şi lăsând să intre o pală de vânt. Trase aer în piept, să spună ceva, apoi se opri şi închise încet gura, cu vârful roz al limbii încă vizibil printre dinţii albi din faţă.
   - E clar? întrebă Jill, în timp ce capul îi zvâcnea din pricina unui început de migrenă.
   Alice ridică vag din umeri. Nu a mai spus nimic, dar nici nu era nevoie. Înţelesul era clar. Nu poţi să mă opreşti.
   Jill se uită la Alice şi la uşa deschisă, la pădurea de-afară, întrebându-se dacă era adevărat ce se-ntâmpla.

Capitolul 15

   Falk a ciocănit cu putere în uşa albastru-marin a casei lui Alice Russell, ascultând cum ecoul sunetului reverbera departe, în interior.
   Au aşteptat. Era linişte, dar nu o tăcere goală, ca într-o casă nelocuită. Falk se surprinse ţinându-şi respiraţia.
   Chipul de la fereastra de sus dispăruse chiar în clipa în care-o zărise. El îi făcuse semn lui Carmen, dar până să ridice ea privirea, nu a mai văzut decât fereastra. Era cineva acolo, îi explică el partenerei sale. O femeie.
   Au bătut din nou şi Carmen şi-a încordat auzul.
   - Ai auzit? şopti ea. Cred că ai dreptate, e cineva înăuntru.
   Rămân eu aici, tu vezi dacă nu poţi să te duci în spate.
   - Bine, încuviinţă Falk.
   Se duse pe lângă partea laterală a casei şi încercă o poartă înaltă.
   Era încuiată, aşa că a tras aproape un tomberon cu roţi, bucuros că purta încă hainele din drumeţie, s-a urcat pe el şi a coborât pe partea cealaltă. A mers pe o alee pavată, auzind-o tot timpul pe Carmen ciocănind, şi a ajuns în curtea din spate. Era spaţioasă, avea chiar şi o terasă de lemn şi un bazin de spa, plin cu apă de un albastru pe care nu-l găseai în natură, şi o iederă care dădea spaţiului impresia de izolare.
   Partea din spate a casei era făcută aproape numai din ferestrele unei bucătării spaţioase. Sticla era atât de lucioasă, încât reflecta puternic lumina, iar Falk aproape că nu a văzut-o pe femeia blondă dinăuntru. Stătea cu spatele la el, în pragul holului, perfect neclintită. Falk o auzi din nou pe Carmen bătând la uşă şi femeia tresări la auzul ciocănitului. În acelaşi timp, probabil că a simţit mişcare afară, pentru că s-a întors brusc şi a tras un ţipăt când l-a văzut pe Falk în grădină. Chipul ei familiar era încremenit de surpriză.
   Alice.
   Pentru o fracţiune de secundă, Falk simţi cum îl inundă euforia ameţitoare a uşurării. Adrenalina îl făcu să tresară cu putere, apoi puseul dispăru la fel de rapid cum apăruse, lăsându-i o durere aproape fizică. Clipi şi mintea lui pricepu ceea ce ochii lui vedeau.
   Chipul femeii îi era familiar, dar nu era al lui Alice. Iar femeie nu era cuvântul potrivit, se gândi Falk, în timp ce el porni un geamăt surd. Era doar o copilă, care se uita fix la el, dinspre bucătărie, cu spaima în priviri. Nu era Alice. Semăna perfect, dar nu era ea.
   Falk îşi scoase legitimaţia înainte ca fiica lui Alice să ţipe iar. I-o arătă prin geam.
   - Poliţia. Nu te speria, strigă el, încercând să-şi aducă aminte cum o cheamă. Margot? Suntem din echipa care o caută pe mama ta.
   Margot Russell făcu o jumătate de pas către fereastră. Se uită la legitimaţia poliţistului, cu ochii vineţi de plâns.
   - Ce doriţi?
   Vocea îi tremura, dar avea un timbru ciudat de tulburător. Falk îşi dădu seama că semăna foarte tare cu al mamei ei.
  - Putem să stăm de vorbă cu tine? o întrebă. Femeia care e la uşa din faţă e colega mea, ce-ar fi să o laşi întâi pe ea să intre?
   Margot ezită şi se mai uită o dată la legitimaţie, apoi dădu din cap şi dispăru. Falk rămase pe loc, aşteptând. Când fata a revenit, era însoţită de Carmen. Margot descuie uşa din spate şi-l lăsă să intre. După ce a păşit înăuntru, Falk a reuşit să o vadă bine. Se gândi că era aproape frumoasă, la fel ca Alice, dar avea aceeaşi asprime a trăsăturilor, care o făcea să fie diferită. Frapantă, poate.
   Avea 16 ani, Falk ştia asta, dar aşa cum era, în jeanşi şi încălţată doar cu şosete, cu faţa nemachiată, părea mult mai copilă.
   - Credeam că urmează să stai cu tatăl tău, nu?
   Margot ridică uşor din umeri, cu ochii în pământ.
   - Am vrut să vin acasă.
   Avea în mână un telefon mobil, pe care îl tot învârtea, ca pe un şirag de mătănii.
   - De când eşti aici?
   - De azi-dimineaţă.
   - Nu poţi să stai aici singură, zise Falk. Tatăl tău ştie?
   - E la serviciu, răspunse fata, cu ochii în lacrimi, dar fără să-i curgă pe obraji. Aţi găsit-o pe mama?
   - Încă nu. Dar e căutată insistent.
   - Să se insiste mai mult, zise fata, cu vocea tremurătoare.
   Carmen o duse până la un scaun de bucătărie.
   - Stai jos. Unde ţineţi paharele? Să-ţi aduc puţină apă.
   Margot arătă spre un dulap, în timp ce se juca în continuare cu telefonul.
   Falk trase şi el un scaun şi se aşeză în faţa ei.
   - Margot, îl cunoşti pe bărbatul care a fost aici mai devreme? Cel care a bătut la uşă?
   - Pe Daniel? Da, sigur, răspunse ea, cu o inflexiune de nelinişte în ton. E tatăl lui Joel.
   - Cine e Joel?
   - Fostul meu prieten.
   Cu accent inconfundabil pe fostul.
   - Şi ai vorbit cu Daniel? Ţi-a spus de ce a venit?
   - Nu. Nu vreau să am de-a face cu el. Ştiu ce voia.
   - Ce anume?
   - Îl căuta pe Joel.
   - Eşti sigură? Nu era nimic legat de mama ta?
   - De mama? zise Margot, privindu-l ca şi cum ar fi fost un tâmpit. Mama nu e aici. A dispărut.
   - Aşa e. Dar tu de unde ştii sigur de ce a venit Daniel aici?
   - De unde ştiu sigur? repetă fata, cu un hohot de râs ciudat şi gâtuit. Din cauza a ceea ce a făcut Joel. A fost foarte ocupat online.
   Îşi strânse telefonul atât de tare, că pielea mâinilor i se albi. Apoi inspiră şi i-l întinse, ca Falk să se poată uita.
   - Cred că poţi să te uiţi şi tu. A văzut toată lumea.
   Margot de pe ecran părea mai matură. Era machiată, avea părul desfăcut şi strălucitor. Nu mai purta jeanşi. Fotografiile erau surprinzător de clare pentru un iluminat atât de slab. Şcoala avusese dreptate, se gândi Falk. Erau explicite, fără îndoială.
   Margot se uită la ecran, cu faţa îmbujorată şi ochii roşii.
   - De cât timp sunt pozele postate online? o întrebă Falk.
   - Cred că de ieri la prânz. Sunt şi două postări video, mai zise, clipind des. S-au adunat deja peste o mie de vizualizări.
   Carmen puse un pahar cu apă în faţa lui Margot.
   - Şi crezi că Joel Bailey e cel care le-a postat?
   - El e singurul care le avea. Sau era, cel puţin.
   - Iar tipul ăsta din fotografie este el? Joel?
   - Credea că sunt amuzante. Dar mi-a jurat că le-a şters. L-am pus să-mi arate telefonul drept dovadă. Nu ştiu, poate că le-a salvat.
   Începea să divagheze deja şi cuvintele se amestecau unele cu altele.
   - Le-am făcut împreună, anul trecut, înainte să ne despărţim. Doar aşa de... amuzament, a explicat Margot, cu o grimasă care nu arăta deloc amuzamentul. Mă rog, ar fi trebuit să fie amuzant. După ce ne-am despărţit, nu mi-a mai dat niciun semn multă vreme, dar am primit un mesaj de la el săptămâna trecută. Voia să-i mai trimit şi altele.
   - Ai spus cuiva? Mamei tale? interveni Carmen.
   - Nu, răspunse Margot, privind bănuitoare. Ei, nici atât. I-am zis lui Joel să mă scutească. Dar a continuat să-mi tot trimită mesaje. Zicea că ar trebui să-i trimit poze noi, altfel o să le arate pe cele vechi amicilor lui. I-am spus că mănâncă rahat.
   Margot a scuturat din cap.
   - Şi-mi jurase că le-a şters.
   Îşi duse o mână la obraz şi în sfârşit lacrimile au început să-i curgă, iar umerii să i se zguduie de plâns. O bună bucată de vreme nu a mai reuşit să scoată nicio vorbă. Apoi a continuat:
   - Dar m-a minţit.
   Nu era uşor să o auzi vorbind.
   - Şi acum toate pozele sunt online şi le-a văzut toată lumea.
   Şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a plâns, în timp ce Carmen o mângâia pe spate. Falk îşi notă adresa de web de pe ecranul telefonului lui Margot şi trimise detaliile prin e-mail unui coleg de la divizia cibernetică.
   Încărcate fără permisiune, îi scrisese el. Vârsta, 16 ani. Fă tot ce poţi ca să fie şterse.
   Nu-şi punea speranţe prea mari. Probabil că vor putea scoate imaginile de pe site-ul original, dar asta nu era de prea mare ajutor, dacă ele fuseseră deja preluate de alţii. Îşi aminti de un vechi proverb. Ceva despre cum să prinzi fulgii împrăştiaţi de vânt.
   După o vreme, Margot şi-a suflat nasul şi s-a şters la ochi.
   - Chiar vreau să vorbesc cu mama, zise ea, şoptit.
   - Ştiu, îi răspunse Falk. Şi chiar în clipa asta e căutată. Dar nu poţi rămâne aici singură, Margot. Trebuie să-l sunăm pe tatăl tău şi să-l chemăm să te ia acasă.
   Margot clătină din cap.
   - Nu, vă rog. Vă rog, nu-l sunaţi pe tata.
   - Trebuie să...
   - Vă rog. Nu vreau să-l văd. Nu pot să stau cu el astă-seară.
   - Margot...
   - Nu!
   - De ce?
   Fata întinse braţul şi, spre surprinderea lui Falk, îl apucă de încheietura mâinii cu degetele ca într-o menghină. Se uită în ochii lui şi rosti printre dinţi:
   - Ascultă-mă! Nu pot să mă duc acasă la tata pentru că nu pot să dau ochii cu el. Înţelegi?
    Singurul sunet care se auzea era tic-tacul ceasului din bucătărie.
   Toată lumea le-a văzut. Falk încuviinţă din cap.
   - Înţeleg.
   A trebuit să promită că vor găsi pe altcineva la care să stea şi doar după aceea Margot a fost de acord să-şi împacheteze câte ceva pentru noapte.
   - Unde aş putea să mă duc? îi întrebase fata.
   Era o întrebare bună. Când îi ceruseră detalii despre o rudă sau prietenă la care ar fi vrut să stea, Margot clătinase din cap.
  - Nu vreau să văd pe nimeni.
   - Probabil că am putea aranja un soi de îngrijire temporară de urgenţă, spusese Falk, în şoaptă.
   Stăteau în hol. Margot fusese în sfârşit de acord să-şi adune câteva lucruri, iar din dormitorul ei pluteau în jos pe scări hohotele ei de plâns.
   - Nu-mi place deloc ideea de a o pasa unui străin totuşi. Nu în halul în care e, zise Carmen.
   Îşi ţinea telefonul în mână. Tot încercase să dea de tatăl lui Margot.
   - Ce zici, să meargă la Lauren? zise, în final. E doar o idee. Numai o noapte. Măcar Lauren ştie de treaba cu fotografiile.
   - Da, poate, răspunse Falk.
   - Bun, conchise Carmen, aruncând o privire în sus pe scări. Încearcă să o suni tu pe Lauren. Eu mă duc să vorbesc puţin cu Margot despre locul unde ar putea să ţină mama ei documentele confidenţiale.
   - Acum?
   - Da, acum. S-ar putea să fie singura şansă pe care o avem.
   Obţineţi contractele. Obţineţi contractele.
   - Bine. Fă-o!
   Carmen a dispărut pe scări şi Falk şi-a scos telefonul, s-a întors în bucătărie şi a format un număr. Dincolo de ferestrele mari, afară începea să se însereze. Desenele norilor se reflectau de pe cer pe suprafaţa neclintită a piscinei.
   Falk se lăsă pe blatul bucătăriei, cu ochii aţintiţi la panoul de plută de pe perete, şi îşi duse telefonul la ureche. Pe panou era prins în piuneze numărul de telefon al unui meseriaş, alături de o reţetă scrisă de mâna lui Alice, pentru ceva ce se numea bile din pudră de quinoa. Mai era şi o invitaţie la seara premiilor de la Endeavour Ladies’ College, care avusese deja loc duminica trecută, exact în ziua în care Alice fusese dată dispărută. O chitanţă pentru o pereche de pantofi. O broşură de la Executive Adventurers, pe care, deasupra titlului, era scrisă data weekendului trecut.
   Falk se aplecă puţin mai aproape. În poza de pe coperta broşurii îl recunoscu pe Ian Chase, stând pe rândul din spate al unui grup cu personalul organizaţiei. Chase stătea puţin întors într-o parte faţă de obiectivul aparatului de fotografiat, parţial ascuns de colegul său din dreapta.
   În timp ce telefonul continua să-i sune la ureche, ochii i se opriră asupra unor colaje fotografice, înrămate şi expuse pe pereţii bucătăriei. Fotografiile erau cu Alice şi fiica ei, separat sau împreună. Multe dintre instantanee erau în oglindă - Alice şi Margot când erau bebeluşi, în prima zi de şcoală, la balet, la piscină, în bikini.
   Sunetul apelului făcut de Falk s-a oprit şi a intrat căsuţa vocală a lui Lauren. Poliţistul înjură în gând şi-i lăsă un mesaj în care îi cerea să-l sune cât mai repede cu putinţă.
   A închis telefonul şi s-a dus mai aproape de colaj. Privirea îi fusese atrasă de o imagine parţial color. Era un instantaneu în aer liber, făcut într-un cadru care-i amintea puţin de masivul Giralang.
   Alice purta un tricou şi pantaloni scurţi cu emblema Endeavour Ladies’ College şi stătea pe malul unui râu învolburat, cu capul sus, o padelă de caiac în mână şi un zâmbet pe faţă. În spatele ei, un grup de fete îmbujorate, cu părul ud, stăteau pe vine lângă ambarcaţiune. Ochii lui Falk se opriră asupra ultimei fete din şir, şi bărbatul scoase un mic sunet de surpriză. Îşi dădu seama că era Lauren. Alura ei sfrijită din prezent era ascunsă sub înfăţişarea rotofeie de copil, dar, ca şi Alice, era uşor de recunoscut, mai ales după ochi. Fotografia trebuie să fi avut vreo treizeci de ani, se gândi Falk. Interesant cât de puţin se schimbaseră, amândouă.
   Mobilul din mână a început să sune tare şi Falk a tresărit. S-a uitat la ecran - era Lauren - şi, forţat, a revenit în prezent.
   - S-a întâmplat ceva? o auzi întrebându-l, imediat ce el i-a răspuns. Au găsit-o?
   - Nu, fir-ar să fie! Îmi pare rău. Nu e vorba de Alice.
   Îi venea să-şi tragă singur o palmă. Ar fi trebuit să-i spună asta clar, în mesaj.
   - Avem o problemă cu fata ei. Are nevoie de un loc unde să stea peste noapte, adăugă el şi apoi îi povesti despre imaginile online.
   A urmat o lungă tăcere şi Falk începea să se întrebe dacă nu cumva se întrerupsese legătura. Regulile după care copiii relaţionau sau nu unii cu alţii erau ceva misterios pentru el, dar în timp ce asculta cum Lauren tace, se întreba cât de repede se vor pune în mişcare mamele colegelor de şcoală ca să-şi ţină odraslele departe de Margot.
   - Margot nu face faţă prea bine, zise el într-un final. Mai ales cu toate câte se întâmplă cu mama ei.
   Din nou tăcere, mai scurtă de astă dată.
   - Ar fi bine să o aduceţi aici, zise Lauren, oftând. Doamne, fetele astea! Jur că ar fi în stare să se mănânce de vii.
   - Îţi mulţumesc.
   Falk închise şi se îndreptă spre hol. În faţa scărilor era o uşă care dădea într-un birou. Carmen stătea la un computer. A ridicat ochii, când Falk a intrat.
   - Margot mi-a dat parola, zise ea.
   Vorbea în şoaptă, aşa că Falk a închis uşa în urma lui.
   - Ai găsit ceva?
   Carmen clătină din cap.
   - Nu prea am ce. Caut orbeşte, la plesneală. Chiar dacă Alice a salvat aici unele documente utile, putea să numească fişierele oricum, să le pună în oricare dintre directoare. O să fie nevoie de un permis oficial ca să putem lua computerul cu noi. Ca să putem să căutăm.
   Oftă şi ridică privirea.
   - Ce-a zis Lauren?
   - A acceptat. Până la urmă. N-a fost cine ştie ce entuziasmată totuşi.
   - De ce, din cauza fotografiilor?
   - Nu ştiu. Poate, parţial. Pe de altă parte, poate că nu. În primul rând părea că are şi-aşa destule necazuri cu fata ei.
   - Da, aşa e. Cu toate astea, nu va fi nici prima, nici ultima care să o judece pe Margot pentru acele fotografii. Ai să vezi.
   Carmen aruncă o privire spre uşa închisă şi coborî vocea:
   - Te rog să nu-i spui lui Margot că am zis aşa.
   - Mă duc să o anunţ care e planul, zise Falk, scuturând din cap.
   Uşa de la camera lui Margot era deschisă şi el o văzu pe fată aşezată pe jos, pe covorul de un roz puternic. În faţa ei era o valijoară deschisă, goală. Margot privea fix la telefonul din poală şi tresări când Falk ciocăni uşor în tocul uşii.
   - Am aranjat să stai la Lauren Shaw în noaptea asta, zise el, şi Margot ridică ochii spre el, surprinsă.
   - Pe bune?
   - Doar o noapte. Ştie ce se petrece.
   - O să fie şi Rebecca acolo?
   - Fata ei? Probabil. E vreo problemă?
   Margot pigulea colţul valizei.
   - Doar că nu le-am mai văzut de ceva vreme. Rebecca ştie ce s-a întâmplat?
   - Îmi închipui că o să-i spună maică-sa.
   Margot părea că ar fi vrut să mai spună ceva, dar doar clătină din cap.
   - E normal, cred.
   Era ceva în felul în care vorbise. Cuvintele mamei, în gura fiicei.
   Falk clipi, încercat din nou de o senzaţie ciudată de enervare.
   - Bine. În fine, e doar pentru o noapte, zise, făcând semn spre valiza goală. Împachetează-ţi câteva lucruri şi te ducem noi până acolo.
   Cu mintea aiurea, Margot întinse mâna şi alese, dintr-o grămadă aflată pe jos, două sutiene de dantelă, strident colorate. Le ţinea în mână, apoi ridică ochii şi-l văzu cum o priveşte. Ceva pasager i-a trecut fetei peste chip. Un test.
   Falk a continuat să o privească fix în ochi, complet neutru.
   - O să te-aşteptăm în bucătărie, zise el.
   Odată ce a închis uşa de culoare roz-siropos, a simţit un val de uşurare. Când deveniseră adolescentele atât de conştiente de sexualitatea lor? Oare aşa erau şi pe vremea lui? Probabil că da, se gândi el, doar că pe-atunci el era cu totul de acord cu asta. La vârsta aceea, o grămadă de lucruri păreau o distracţie inofensivă.

   Ziua 3: Sâmbătă după-amiază

   De data asta, lui Beth i-a părut rău că se oprise ploaia.
   Cât timp răpăise pe acoperişul adăpostului, le fusese greu să vorbească. Cele cinci femei se întinseseră pe jos în cea mai mare încăpere şi au rămas aşa, în timp ce vântul amiezii sufla prin ferestrele desfundate. De fapt, înăuntru nu era cu mult mai cald decât afară, recunoscu Beth în sinea ei, dar măcar era cât de cât uscat. Era bucuroasă că rămăseseră acolo. Când în sfârşit ploaia s-a potolit, tăcerea luă în stăpânire, densă şi apăsătoare, toată coliba.
   Beth începu să se foiască, năpădită de o uşoară senzaţie de claustrofobie. Vedea o margine a saltelei din cealaltă încăpere.
   - Mă duc să arunc o privire afară.
   - Vin şi eu, zise Bree. Trebuie să merg la budă.
   - Şi eu, zise Lauren, ridicându-se la rândul ei.
   Afară, aerul era rece şi umed. Când trase uşa adăpostului după ea, Beth o auzi pe Alice şoptindu-i ceva lui Jill. Orice i-ar fi spus, Jill nu i-a răspuns nimic.
   Bree arătă spre partea cealaltă a luminişului.
   - Vai de mine, aia chiar e o budă?
   Şandramaua, cu acoperişul putred şi o latură deschisă tuturor intemperiilor, se afla ceva mai departe.
   - Nu trage speranţe prea mari, zise Lauren. O să fie doar o groapă în pământ.
   Beth o privi pe sora ei croindu-şi drum prin iarba înaltă, spre toaleta dărăpănată. Bree se uită înăuntru şi se retrase cu un chiot.
   Surorile se priviră ochi în ochi şi izbucniră în râs, iar Beth se gândi că râdeau împreună pentru prima dată, după zile întregi. Sau chiar ani.
   - Vai, Doamne! Numai asta nu, strigă Bree.
   - E plin de rahat?
   - De case de păianjeni. Nu te supune singură torturii. Unele lucruri nu se pot şterge din memorie. Eu o să-mi încerc norocul în tufişuri.
   Se întoarse şi dispăru printre copaci. Lauren reuşi să zâmbească şi o luă voiniceşte în direcţia opusă, lăsând-o singură pe Beth.
   Lumina scădea deja şi cerul devenea de un cenuşiu tot mai închis.
   Avuseseră noroc să dea de coliba aceea, aşa cum era ea - Beth îşi dădea seama de asta acum, când ploaia se oprise. Printre copaci erau câteva goluri, care odinioară se poate să fi fost poteci, dar nimic nu-i încuraja pe vizitatori să descopere luminişul. Beth se simţi deodată neliniştită şi privi în jur, după celelalte fete. Nu se zărea nimeni. Deasupra capului, păsările ţipau una la cealaltă, cu glasuri piţigăiate şi insistente, dar când Beth a ridicat ochii, nu văzu niciuna.
   Băgă mâna în buzunar după ţigări. După ce Alice îi aruncase pachetul, îl găsise înecat într-o băltoacă. Era distrus, înmuiat în apă murdară, dar Beth nu voise să-i dea satisfacţie lui Alice recunoscând ce se-ntâmplase cu ţigările ei.
   Degetele i se încleştară pe pachetul ale cărui colţuri erau acum fleşcăite, şi Beth simţi freamătul nevoii de nicotină. Deschise pachetul şi mai verifică o dată dacă ţigările nu mai puteau fi salvate.
   Mirosul de tutun umed a aprins ceva în ea şi deodată îi deveni insuportabilă ideea de a le avea aşa de aproape şi totuşi atât de departe. Îi venea să plângă. Sigur că nu voia să fie dependentă. Nici de ţigări, nici de altceva.
   Beth nici măcar nu ştiuse că era gravidă atunci când pierduse sarcina. Stătuse în camera sterilă de la clinica universităţii, în timp ce doctorul îi explicase că nu era ceva neobişnuit în primele douăsprezece săptămâni de sarcină. Aşa că probabil nu avusese o sarcină avansată. Şi nici nu ar fi putut să facă mare lucru ca s-o evite. Uneori lucrurile astea se întâmplă pur şi simplu.
   Beth încuviinţase dând din cap. Cu glas şoptit, îi explicase că băuse cam mult. În majoritatea weekendurilor. Uneori şi în timpul săptămânii. La vremea aceea, ea era una dintre puţinele fete care-şi luaseră diploma în informatică, iar băieţii din facultate erau foarte amuzanţi. Erau tineri şi isteţi şi plănuiau cu toţii să inventeze următorul domeniu „punct com”, să devină milionari şi să se retragă când împlineau 30 de ani. Dar, până să se întâmple toate acestea, le plăcea să bea, să danseze şi să consume droguri uşoare, să piardă nopţile şi să flirteze cu fata care, la 20 de ani, semăna încă foarte tare cu atrăgătoarea ei soră geamănă. Beth se bucurase şi ea de toate astea. Poate puţin prea mult, privind retrospectiv.
   În ziua aceea, în lumina crudă a camerei sterile din clinică, şi-a mărturisit toate viciile. Doctorul clătinase din cap. Probabil că nu mai avea nicio importanţă. Probabil? Aproape sigur. Dar nu definitiv? Aproape sigur nu mai avea nicio importanţă, i-a spus medicul şi-i dăduse o broşură de informare.
   Mai bine aşa, oricum, se gândise ea ieşind din clinică, ţinând strâns broşura în mână. A aruncat-o la primul coş de gunoi pe lângă care a trecut. Nu mai avea de ce să se gândească la asta. Şi nu avea niciun rost să spună cuiva. Nu acum. Bree nu ar fi înţeles-o, oricum.
   Totul era în regulă. Nu putea să-i pară rău pentru ceva ce nici nu ştiuse că există în ea.
   Avusese în plan să se ducă direct acasă, dar când s-a gândit la apartamentul ei de studentă i s-a părut cam singuratic. Aşa că a coborât din autobuz şi s-a dus la bar, să-i întâlnească pe băieţi. Şi să bea un pahar, apoi alte câteva, pentru că tot nu mai avea niciun motiv să evite alcoolul sau un narcotic, nu? Era cam târziu pentru asta acum, nu-i aşa? Iar a doua zi de dimineaţă, când s-a trezit cu gura uscată şi cu durere de cap, nu a deranjat-o. Singurul lucru bun la o mahmureală zdravănă era că nu te mai lăsa să simţi şi altceva.
   Acum Beth privea pădurea deasă dimprejur şi strângea în mână pachetul umed de ţigări. Ştia că grupul dăduse de belea. Ştiau toate că au dat de belea. Dar câtă vreme Beth putuse să fumeze, se simţise de parcă un fir o lega de civilizaţie. Acum însă Alice distrusese până şi asta. Cu o izbucnire de furie, Beth închise ochii şi aruncă ţigările în tufişuri. Când i-a deschis, dispăruseră. Nu-şi dădea seama unde aterizaseră.
   O pală de vânt străbătu luminişul şi Beth se înfioră. În jurul ei, la picioare, crenguţele şi frunzele erau ude. Nu prea exista lemn uscat de foc pe-acolo. Se gândi iar la acea primă noapte, când Lauren căutase surcele uscate. Se scărpină în palma acum goală, fără pachetul de ţigări, şi se uită înapoi, spre colibă. Era puţin aplecată într-o rână, cu acoperişul de tablă mai săltat într-o parte decât în cealaltă. Probabil că nu era suficient ca să păstreze pământul de dedesubt uscat, dar altă şansă, mai bună, nici nu întrezărea.
   În timp ce o porni înapoi spre adăpost, Beth auzea voci străbătând din interior.
   - Am spus deja, răspunsul e nu.
   Stresată, Jill i-a retezat-o fără multă vorbă.
   - Nu-ţi cer permisiunea.
   - Ascultă, madam, nu uita cu cine stai de vorbă.
   - Nu, Jill. Tu trebuie să deschizi ochii şi să te uiţi bine împrejur. Aici nu suntem la serviciu.
   O pauză, apoi Jill îi răspunse:
   - Eu sunt întotdeauna la serviciu.
   Beth făcu un pas mai aproape şi deodată simţi că se împiedică şi pământul îi dispare de sub ghete. Căzu grămadă, pe palme, cu glezna sucită sub ea. Se uită în jos şi geamătul din piept se transformă într-un ţipăt, când văzu peste ce căzuse.
   Sunetul a sfârtecat aerul şi a amuţit ciripitul păsărilor. De surpriză, în cabană se aşternu încremenirea, apoi două feţe au apărut la fereastră. În timp ce se căznea să se ridice, cu glezna zvâcnindu-i în semn de protest, strivită de pământ, Beth auzi zgomot de paşi alergând în spatele ei.
   - Ai păţit ceva?
   Lauren a fost prima care a ajuns la ea, cu Bree în urma ei. Feţele dispăruseră de la fereastră şi, o clipă mai târziu, ieşeau afară Jill şi Alice. În cădere, Beth zburătăcise o grămadă de frunze şi resturi vegetale, dezvelind o adâncitură mică, dar distinctă, în pământ.
   - E ceva acolo, îşi auzi Beth propria voce, răguşită.
   - Ce? zise Alice.
   - Nu ştiu.
   Nerăbdătoare, Alice făcu un pas înainte şi îşi trecu gheata peste adâncitură, dând frunzele la o parte. Ca una, femeile se aplecară în faţă, apoi, aproape instantaneu, se dădură înapoi. Doar Alice rămase locului, cu privirea aţintită în jos. Mici, îngălbenite şi parţial acoperite de noroi, chiar şi pentru un ochi neexperimentat erau de neconfundat. Oseminte.
   - Ce e asta? şopti Bree. Te rog, spune-mi că nu e un copil.
   Beth întinse braţul şi îşi luă sora de mână. Senzaţia a fost surprinzător de ciudată. S-a simţit uşurată că Bree nu s-a smuls din strânsoare.
   Alice trecu iar cu gheata peste groapă, dând la o parte şi mai multe frunze. Beth a văzut că de astă dată a fost mai ezitantă. Vârful ghetei lui Alice se propti în ceva solid şi, cu o lovitură, îl aruncă rapid la mică distanţă, printre frunze. Cu umerii vizibil tensionaţi, se aplecă încet şi îl ridică. Chipul îi încremeni, apoi femeia lăsă să-i scape un mic icnet de uşurare.
   - Doamne, zise. Nu-i nimic. E doar un câine.
   Ridică o cruce mică şi putrezită, stângaci alcătuită din două bucăţi inegale de lemn, prinse în cuie. În centru, cu litere atât de vechi, încât abia de se mai puteau citi, cineva cioplise numele Butch.
   - Cum poţi să fii sigură că e un câine? întrebă Beth cu o voce care parcă nu era a ei.
   - Tu ţi-ai boteza copilul Butch? zise Alice, privind-o. Sau poate că da. Oricum ar fi, nu pare să fie ceva uman.
   Arătă cu vârful ghetei spre ceea ce semăna cu un craniu parţial dezgropat. Beth îl studie şi ea. Chiar semăna puţin cu un câine. A presupus că aşa e. Se întreba cum murise, dar nu rosti întrebarea cu glas tare.
   - De ce n-a fost îngropat cum se cuvine? zise, în schimb.
   Alice se aşeză pe vine, lângă groapă.
   - Probabil că solul s-a erodat. Nu pare să fie adâncă.
   Beth era leşinată după o ţigară. Privirea îi fugi spre liziera copacilor. Totul părea exact la fel ca acum câteva minute. Totuşi, simţea furnicături pe piele, avea senzaţia tulburătoare că o urmăreşte cineva. Îşi luă ochii de la copaci şi încercă să se concentreze la altceva. La mişcarea frunzelor suflate de vânt, la colibă, la luminiş...
   - Ce e acolo?
   Beth arătă dincolo de groapa puţin adâncă în care era câinele singuratic. Celelalte îi urmăriră privirile şi Alice se ridică încet.
   Lângă peretele adăpostului, scobitura se adâncea şi mai mult în sol, într-o curbă smerită. Adâncitura era aşa de lină, de parcă nici n-ar fi fost. Iarba care o acoperea era udă şi bătută de vânt şi avea o nuanţă puţin diferită de cea crescută pe partea cealaltă. Diferenţa, Beth avea acum convingerea, era totuşi suficientă cât să sugereze că odinioară pământul fusese scurmat acolo. De astă dată nu exista nicio cruce.
   - E mai mare, o auzi pe Bree spunând, gata să plângă. De ce e mai mare?
   - Nu e mai mare. Nu-i nimic.
   Beth se chinuia să-şi amintească. Nu era nimic altceva decât o adâncitură naturală, probabil o eroziune sau o alunecare de teren ori ceva ce se putea explica ştiinţific. Ce ştia ea despre cum se regenerează iarba? Niciun rahat.
   Alice mai ţinea încă în mână crucea de lemn. Faţa ei avea o expresie ciudată.
   - Nu încerc să tulbur apele, zise, cu o voce bizar atenuată, dar care era numele câinelui pe care l-a avut Martin Kovac?
   Beth îşi ţinu respiraţia.
   - Nu glumi, la dracu’...
   - Nu glumesc... nu, Beth, taci din gură, că nu vreau... încercaţi să vă gândiţi, toată lumea. Îţi aminteşti? Acum mulţi ani, când s-a petrecut totul. Avea un câine pe care-l folosea ca să ademenească excursioniştii şi...
   - Ţine-ţi gura! Ajunge! zise Jill, cu o voce stridentă.
   - Dar... făcu Alice, întorcându-se spre Lauren. Îţi aminteşti, nu-i aşa? La ştiri? Când eram noi la şcoală. Cum se numea câinele? Nu Butch?
   Lauren se uita la Alice ca şi cum nu o mai văzuse niciodată până atunci.
   - Nu-mi aduc aminte. Se poate să fi avut un câine. O grămadă de oameni au câini. Nu-mi amintesc.
   Era albă la faţă.
   Beth o mai ţinea încă de mână pe sora ei când simţi căldura unei lacrimi ce-i căzuse pe încheietura mâinii. Se întoarse spre Alice, cuprinsă de un val de emoţie. Era furie, nu teamă, îşi spuse.
   - Eşti o scorpie manipulatoare. Cum îndrăzneşti? Să le sperii pe toate de moarte pentru că nu ţi s-a făcut pe voie o dată în afurisita ta de viaţă! Ar trebui să-ţi fie ruşine!
   - Nu mi-e ruşine! Eu...
   - Să-ţi fie ruşine!
   Cuvintele răsunară până departe.
   - Avea un câine, repetă Alice cu voce calmă. N-ar trebui să rămânem aici.
   Beth inspiră, cu pieptul scuturat de furie, apoi se forţă să respire iar înainte de a vorbi.
   - Tâmpenii. Totul a fost acum 20 de ani. Şi se întunecă într-o jumătate de oră. Jill? Tu ai fost de acord deja. Să pornim bâjbâind prin întuneric înseamnă ca una dintre noi să rişte să fie ucisă.
   - Beth are dreptate... zise Lauren, tresărind, dar Alice se burzului.
   - Lauren, nu te-a întrebat nimeni nimic! Ai putea să ne ajuţi să ieşim de-aici, dar eşti prea speriată ca să încerci. Aşa că nu te mai băga!
   - Alice! Încetează!
   Jill se uita când la oasele de câine, când la copaci şi iar înapoi.
   Beth îşi dădea seama că e indecisă.
   - Bine, spuse în sfârşit. Uite, nici eu nu sunt entuziasmată că trebuie să rămânem, dar povestirile cu fantome nu ne pot face niciun rău. Pe când expunerea la intemperii s-ar putea să ne facă.
   Alice clătină din cap.
   - Pe bune? Chiar ai de gând să rămâi aici?
   - Da.
   Faţa lui Jill se întunecase, acoperită de o roşeaţă urâtă. Părul ud îi era lipit de cap şi lăsa să i se vadă dunga de păr grizonant în locul în care avea cărarea.
   - Ştiu că asta te nemulţumeşte, Alice, dar de data asta, ţine-o pentru tine, fir-ar să fie! M-am săturat să te tot aud că o spui.
   Cele două femei stăteau faţă în faţă, cu buzele vineţii şi trupurile încordate. Ceva invizibil se mişcă în tufişuri şi amândouă tresăriră.
   Jill făcu un pas înapoi.
   - Destul! Decizia a fost luată. Cineva să facă focul, pentru Dumnezeu!
   Eucalipţii fremătau şi se uitau la ele, în timp ce femeile căutau lemne pentru foc, tresărind la fiecare zgomot, oricât de mic, până ce s-a făcut prea întuneric ca să mai vadă ceva. Alice nu le-a dat o mână de ajutor.

Capitolul 16

   În maşină, Margot Russell nu a spus prea multe.
   Stătea pe bancheta din spate cu ochii ţintă la telefon, în timp ce Falk şi Carmen au condus, pentru a doua oară în ziua aceea, până acasă la Lauren. Se uita obsesiv la înregistrările video, ţinând ecranul aproape de ochi, iar zgomotele mici ale unei partide de sex adolescentin ajungeau la urechile celor doi care stăteau pe scaunele din faţă. Poliţiştii schimbară o privire fugară. După o a doua vizionare cap-coadă, Carmen i-a sugerat cu blândeţe să se concentreze la altceva. Margot a oprit pur şi simplu sonorul şi a continuat să se uite.
   - O să avem grijă ca poliţiştii care se ocupă de căutări să afle unde stai peste noapte, în cazul când va fi ceva de anunţat, i-a spus Carmen.
   - Mulţumesc, răspunse Margot, aproape şoptit.
   - S-ar putea ca şi cei de la şcoală să vrea să discute cu tine, dar presupun că ei au datele de contact ale lui Lauren. Poate că fata ei ar putea să-ţi aducă tot ce-ţi trebuie din dulapul tău, dacă nu vrei să te duci la şcoală.
   - Dar... începu Margot, ridicând privirea când a auzit propunerea, părând cu adevărat surprinsă. Rebecca nu mai merge la şcoală.
   - Nu? se miră Falk, privind-o pe fată în oglinda retrovizoare.
   - Nu. A renunţat să mai vină la cursuri de acum vreo 6 luni.
   - A abandonat complet?
   - Da. Bineînţeles, a mai zis Margot. Tu ai văzut-o?
   - Nu.
   - Ah. În fine, n-a mai venit de ceva vreme. O cam tachinau. Nimic serios, doar câteva poze tâmpite. Dar probabil că se simţea...
   S-a oprit. Cu ochii coborâţi din nou spre ecranul telefonului şi buzele strânse. Nu şi-a dus până la capăt gândul cu voce tare.
   Când au intrat pe aleea pentru maşini, Lauren îi aştepta, cu uşa de la intrare deschisă.
   - Haideţi înăuntru, le zise ea, în timp ce traversau aleea.
    Când a zărit chipul umflat de plâns al lui Margot, Lauren a întins mâna ca şi cum ar fi vrut să o mângâie pe obraz. A renunţat în ultima clipă.
   - Iartă-mă, uitasem cât de mult...
   Se opri. Falk ştia ce fusese gata să spună. Cât de mult semeni cu mama ta.
   Lauren îşi drese vocea şi zise:
   - Cum te descurci, Margot? Îmi pare foarte rău pentru ce ţi s-a întâmplat.
   - Mulţumesc.
   Margot fixă cu privirea tăietura prelungă de pe fruntea lui Lauren, până când, neliniştită, femeia îşi duse mâna la ea.
   - Hai, dă-mi mie bagajul şi lasă-mă să te conduc în camera ta.
   Lauren îi privi pe cei doi detectivi şi continuă:
   - Livingul e la capătul holului. O să vin şi eu într-o clipă.
   În timp ce Lauren o conducea, Falk o auzi pe Margot întrebând:
   - Rebecca e acasă?
   - Cred că doarme.
   Holul ducea spre un living unde era o dezordine surprinzătoare.
   Ceşti de cafea băute doar pe jumătate zăceau uitate pe jos, lângă canapea, şi pe măsuţa de alături, iar peste tot stăteau abandonate reviste deschise. Pardoseala era acoperită de un covor cu firul gros şi lăţos şi pe toate suprafeţele erau răspândite fotografii înrămate.
   La prima vedere, Falk observă că în cele mai multe dintre ele erau Lauren şi o fetiţă, evident fiica ei mai mică. Se pare că la un moment dat existase şi o mică nuntă în familie şi în fotografii apărea şi un bărbat. Noul soţ şi tatăl vitreg, ghici detectivul.
   Era surprins să observe cum formele dolofane adolescentine ale lui Lauren din vremea şcolii apăreau şi dispăreau de-a lungul anilor, cum trupul ei se umfla şi se dezumfla, aproape la fiecare schimbare de anotimp. Pe când încordarea din privirea ei era constantă. Lauren zâmbea în toate fotografiile, dar în niciuna nu părea cu adevărat fericită.
   Cu fata ei nu existau fotografii mai recente decât din primii ani ai adolescenţei. Cea mai nouă părea să fie una cu fata în uniformă de şcoală, intitulată Anul Nouă. Era drăguţă, într-un fel discret, avea un surâs timid, obrajii netezi şi rotunzi şi părul castaniu şi strălucitor.
   - Mi-aş dori ca mama să renunţe la fotografia aia.
   Vocea venea din spatele lor. Falk s-a întors şi a trebuit să se silească să nu reacţioneze. Acum înţelegea la ce se referise Margot în maşină. Tu ai văzut-o?
   Ochii fetei, imenşi, erau duşi în fundul capului. Singura culoare de pe chip era dată de cearcănele vineţii de sub ei şi de reţeaua delicată de vinişoare albăstrii care luceau sub pielea ca o foiţă de hârtie. Chiar şi de la distanţă, Falk putea să-i distingă oasele feţei şi ale gâtului. Era o imagine şocantă.
   Cancer, se gândi Falk instantaneu. Tatăl lui avea acelaşi aer de învins înainte de a-şi da sfârşitul. Imediat însă ce i s-a conturat ideea, Falk o alungă. Aici era vorba de altceva. Aici se simţea tensiunea unui rău provocat sieşi cu bună ştiinţă.
   - Bună. Tu eşti Rebecca? zise el. Suntem de la poliţie.
   - Aţi găsit-o pe mama lui Margot?
   - Încă nu.
   - Aha!
   Fata era atât de fragilă, încât aproape că părea să plutească.
   - Ce nasol! Şi eu m-am rătăcit odată în pădure. N-a fost deloc distractiv.
   - S-a întâmplat în tabăra McAllaster?
   Întrebarea lui Carmen păru să o surprindă pe Rebecca.
   - Da. Ai auzi despre locul ăla? Totuşi, a fost altceva decât ce a păţit mama lui Margot. Eu m-am rătăcit de grup pentru vreo două ore, cam aşa.
   Făcu o pauză.
   - Sau, tehnic vorbind, ei s-au rătăcit de mine. Când s-au plictisit, au venit înapoi.
   În mâini avea ceva cu care se juca, degetele îi erau într-o continuă agitaţie. Privi înapoi către holul pustiu.
   - Cum se face că Margot a vrut să stea aici?
   - Noi i-am propus, zise Carmen. Era oarecum reticentă să meargă acasă la tatăl ei.
   - Aşa. M-am gândit eu că poate să fie din cauza fotografiilor. Şi eu am avut ceva probleme cu asta. Nu cu sex, adăugă ea repede. Cu mâncare şi chestii.
   O rostise astfel încât părea ceva atât de ruşinos! Degetele i se mişcau acum şi mai repede. Falk văzu că împletea ceva. Fire argintii şi roşii, împreună.
   Rebecca aruncă o privire spre uşă.
   - Aţi văzut imaginile cu Margot? îi întrebă ea, şoptit.
   - Margot a decis să ne arate câteva, răspunse Carmen. Dar tu?
   - Toată lumea le-a văzut.
   O spusese fără răutate, pur şi simplu. Degetele ei continuau să lucreze.
   - Ce faci acolo? o întrebă Falk.
   - A, făcu Rebecca, râzând stânjenită. Nimic. E o prostie.
   Le arătă o brăţară împletită, viu colorată, în care fire argintii şi roşii alcătuiau un model complicat.
   - O brăţară a prieteniei? a zis Carmen.
  Rebecca se strâmbă amuzată.
   - Probabil. Nu că le-aş dărui cuiva. Ar trebui să fie o chestie de conştientizare. Terapeutul meu mă pune să le fac. De fiecare dată când mă simt neliniştită sau sunt pe cale de a mă comporta autodistructiv, trebuie să mă concentrez la asta.
   - De fapt, e ceva cu adevărat pozitiv, a zis Carmen, aplecându-se să o examineze.
   Rebecca înnodă capetele libere ale brăţării şi i-o întinse.
   - Păstreaz-o! Am o mulţime, explică, făcând semn spre o cutie de pe măsuţa de cafea.
   Falk văzu o grămadă haotică de argintiu şi roşu. Nici chip să poată număra câte brăţări erau acolo. Zeci. Era tulburător să-ţi imaginezi cât timp trebuie să i se fi consacrat grămezii aceleia, degetele subţiri ale Rebeccăi muncind grăbite, ca să o distragă de la gândurile negre pe care i le cocea mintea.
   - Mulţumesc, a spus Carmen, punând brăţara în buzunar. Îmi place cum ai realizat modelul.
   Rebecca părea mulţumită şi obrajii supţi i se scobiră şi mai tare când a încercat să zâmbească timid.
   - Pe acesta l-am creat chiar eu.
   - E într-adevăr frumos.
   - Ce e frumos? interveni Lauren, apărând în cadrul uşii.
   Prin comparaţie cu fiica ei scheletică, silueta ei minionă a părut dintr-odată imensă.
   - Vorbeam despre modelul cel nou. Mama are şi ea una cu acelaşi model.
   Rebecca se uită pe fugă la încheietura mâinilor lui Lauren. La stânga, purta un ceas, dar la mâna dreaptă nu avea nimic. În schimb, pe piele era un mic semn roşiatic, de jur împrejurul încheieturii. Expresia de pe faţa Rebeccăi deveni mai dură.
   Lauren coborî ochii, îngrozită.
   - Iubito! Îmi pare rău. Am pierdut-o în sălbăticie. Aveam de gând să-ţi spun.
   - E-n regulă.
   - Ba nu. Nu este. Chiar îmi plăcea...
   - Nu-i nimic.
   - Iartă-mă!
   - Mamă, se răsti Rebecca. Las-o baltă! Nu-i nimic. Doar mai am alte o mie.
   Lauren s-a uitat la cutia deschisă de pe masă şi Falk pricepu fără urmă de îndoială că femeia ura tot conţinutul ei. Lauren ridică ochii aproape cu uşurare când în uşă a apărut Margot, cu ochii înroşiţi, dar fără să plângă.
   - Bună, Margot, zise Rebecca, puţin încurcată, întinzând mâna şi trântind capacul cutiei cu brăţări.
   A urmat o pauză ciudată.
   - Deci, ai văzut filmele?
   Margot nu părea capabilă să se uite în ochii celeilalte fete, aşa că îşi plimba privirea grăbită peste pereţii încăperii.
   - Nu, răspunse Rebecca, ezitând.
   Margot scoase un mic hohot de râs nervos.
   - Mda, sigur, zise. Atunci ai fi singura.
   Lauren bătu din palme.
   - Gata, fetelor. Mergeţi în bucătărie şi hotărâţi ce vreţi să mâncaţi la cină... amândouă, Rebecca, te rog...
   - Nu mi-e foame.
   - Nu discut. Vreau să spun, nu în seara asta...
   - Dar...
   - Rebecca, pentru Dumnezeu!
   Lauren ridicase parcă vocea mai mult decât intenţionase şi îşi înghiţi vorbele. Oftă.
   - Iartă-mă. Te rog, du-te!
   Rebecca se uită la mama ei cu o privire răzvrătită, se întoarse şi ieşi din cameră, urmată de Margot. Lauren aşteptă până când le auzi paşii îndepărtându-se pe hol.
   - O să am grijă ca Margot să se simtă bine aici. Şi o s-o împiedic să intre online, dacă pot.
   - Îţi mulţumesc pentru asta, zise Carmen, îndreptându-se către ieşire, împreună cu Falk. Un ofiţer de legătură a vorbit cu tatăl lui Margot. Vine el să o ia mâine, după ce se mai calmează.
   - E-n ordine. Măcar atât să fac pentru Alice.
   Lauren îi conduse până la aleea pentru maşini. Se uită înapoi, spre casă. Din bucătărie nu se auzea niciun sunet, nicio vorbă.
   - În ultima vreme n-a fost prea uşor pe-aici, dar măcar eu am reuşit să mă întorc acasă.

   Ziua 3: Sâmbătă seara

   Focul se simţea totuşi.
   Strălucea în peticul defrişat din dreptul uşii colibei. Flăcările erau prea slabe ca să degaje vreo urmă de căldură adevărată, dar aşezată lângă el, Lauren se simţea puţin mai bine decât în ultimele două zile. Nu foarte bine, nici pe departe, dar ceva mai bine.
   Fusese nevoie de peste o oră de migăleală zdravănă ca să-l aprindă. Lauren se aşezase cu spatele la vânt, cu mâinile amorţite de cât ţinuse bricheta lui Beth sub o grămadă de vreascuri ude. După douăzeci de minute, Alice îşi desfăcuse braţele încrucişate la piept şi venise să dea o mână de ajutor. Evident, frigul e mai mare decât furia, se gândi Lauren. Jill şi gemenele se retrăseseră în colibă.
   - Îmi cer scuze pentru ce s-a întâmplat mai devreme, a zis într-un final Alice, dregându-şi glasul.
   Nu fusese uşor să-i asculţi vocea. Scuzele lui Alice, când se întâmpla să-şi ceară, sunau întotdeauna ca un reproş.
   - E-n ordine. Toate suntem obosite.
   Lauren se pregătea pentru un nou scandal, dar Alice a continuat să se ocupe de foc. Părea distrasă, aranja surcelele în grămăjoare şi pe urmă le dărâma, ca să le refacă.
   - Lauren, ce face Rebecca?
   Întrebarea picase din senin şi Lauren a clipit surprinsă.
   - Cum?
   - Mă întrebam doar cum face faţă după treaba cu fotografiile, de anul trecut.
   Treaba cu fotografiile. Suna ca şi cum nu era mare lucru.
   - E bine, răspunse în sfârşit Lauren.
   - E bine? repetă Alice, părând sincer curioasă. Se întoarce la şcoală?
   - Nu, zise Lauren, ridicând bricheta. Nu ştiu.
   Se concentra asupra sarcinii imediate. Nu voia să vorbească despre copilul ei cu Alice, care stătea acolo, cu fiica ei sănătoasă şi serile ei de premiere şi perspectivele ei.
   Lauren încă-şi mai amintea când o văzuse prima dată pe Margot Russell, cu 16 ani în urmă, la clinica de vaccinări a centrului de sănătate. Era doar a doua oară când Lauren o întâlnea pe Alice de când terminaseră şcoala, dar o recunoscu imediat. A urmărit-o cum împinge căruciorul scump în care era un ghemotoc rozaliu, până la recepţia unde erau asistentele. Părul lui Alice părea proaspăt spălat şi blugii nu o strângeau în talie. Bebeluşul ei nu plângea. Alice îi zâmbise asistentei medicale. Arăta odihnită, mândră şi fericită. Lauren se furişase pe culoar şi se ascunsese în toaletă, zgâindu-se la reclama pentru contraceptive de pe spatele uşii cabinei, în timp ce Rebecca urla. Nu voise atunci să o compare pe fata ei cu a lui Alice Russell şi era sigură că nici acum nu voia.
   - De ce mă întrebi? vru să ştie Lauren, concentrată intens să aprindă bricheta.
   - Ar fi trebuit să te întreb de o grămadă de vreme.
   Da, chiar că ar fi trebuit, se gândi Lauren. Nu spuse însă nimic şi scăpără din nou bricheta.
   - Cred că... începu Alice, apoi se opri, dar se juca în continuare cu vreascurile, fără să-şi ridice ochii din pământ. Margot...
   - Hei, uite! Gata!
   Lauren suflă uşor, la apariţia unei scântei zdravene şi sclipitoare.
   Îşi făcu mâinile căuş, să o protejeze, şi alimentă flăcăruia până ce focul se aprinse bine, exact când se lăsa întunericul.
   Jill şi gemenele au ieşit şi ele din colibă, cu feţele pline de o uşurare vizibilă, şi toate s-au adunat în cerc în jurul flăcărilor.
   Lauren se uită la Alice, dar indiferent ce voise aceasta să spună, acum se pierduse în entuziasmul momentului. O vreme au rămas toate în picioare, să privească focul, şi până la urmă, una câte una, şi-au întins pe jos jachetele impermeabile şi s-au aşezat.
   Lauren simţea cum umezeala începe să-i iasă din haine. Felul în care limbile portocalii ale focului jucau pe feţele celorlalte femei i-a amintit de prima noapte, din prima tabără, cu bărbaţi şi cu băutură. Şi cu mâncare. Acum părea aşa de departe şi de demult! Ca şi cum i s-ar fi întâmplat altcuiva.
   - Cât crezi că o să mai dureze până ce-şi vor da seama că ne-am rătăcit? se auzi vocea lui Bree spărgând tăcerea.
   - Să sperăm că nu prea mult, zise Jill, uitându-se la foc, cu ochii sclipind.
   - Poate că ne caută deja. E posibil să fi înţeles, când nu am ajuns la al doilea loc de tabără.
   - Nu au de unde să ştie, interveni Alice arătând în sus, pe un ton care parcă despica aerul. Nu am auzit niciun elicopter de căutare. Nu ne caută nimeni.
   Nu i-a răspuns decât focul trosnind. Lauren spera că Alice se înşală, dar nu avea energia să o contrazică. Voia să stea acolo şi să privească flăcările, până când cineva avea să apară dintre copaci, după ea. Până când căutătorii apăreau dintre copaci după ea, se corectă Lauren, dar prea târziu. Gândul îşi înfipsese deja sămânţa otrăvită, şi Lauren privi împrejur.
   Arborii şi tufişurile din preajmă luceau roşiatic, iar focul de tabără dădea impresia unei mişcări spasmodice. Dincolo de ele era ca şi cum ai fi privit în gol. Lauren scutură din cap. Era ridicolă.
   Totuşi, evita să se uite în direcţia acelei oribile adâncituri în pământ, care nici nu era, de fapt, atât de oribilă, dacă te gândeai că probabil era vorba de eroziunea solului. Alice avea totuşi dreptate, îi şoptea în cap o voce mică. Nu fusese niciun elicopter.
   Lauren inspiră adânc de câteva ori şi-şi luă ochii de la tufişuri, ca să privească, în schimb, spre cer. Când ochii i se obişnuiră, clipind des ca să înţeleagă ce vedea, a simţit un val de surpriză. Norii se risipiseră de astă dată şi stelele se împrăştiaseră peste noaptea de cerneală, într-un fel cum nu mai văzuse de ani întregi.
   - Uitaţi-vă toate la cer!
   Celelalte se lăsară pe spate, cu mâna streaşină la ochi, să şi-i ferească de lumina focului scăpătat.
   Fusese la fel şi în celelalte nopţi? se întreba Lauren. Nu reuşea să-şi amintească decât un cer acoperit de nori apăsători, dar poate că pur şi simplu nu se obosise să le observe.
   - Cunoaşte cineva vreo constelaţie?
   Alice stătea pe spate, sprijinită pe coate, şi se uita în sus.
   - Crucea Sudului, bineînţeles, zise Bree, arătându-le-o. Şi în perioada asta a anului poţi câteodată să mai distingi şi una dintre stelele importante ale Fecioarei. Constelaţia Săgetătorului e prea jos, spre linia orizontului, ca să poată fi văzută de aici.
   A băgat de seamă că femeile se uitau la ea şi a ridicat din umeri.
   - Bărbaţilor le place să-mi arate stelele. Li se pare că e ceva romantic. Chiar este, puţin. Şi li se mai pare că e ceva original, ceea ce nu e cazul.
   Lauren simţi unda unui zâmbet.
   - E uluitor, zise Jill. Aşa înţelegi de ce oamenii obişnuiau să creadă că viitorul le e scris în stele.
   - Unii încă mai cred, zise Alice, râzând scurt.
   - Nu şi tu, presupun.
   - Nu. Eu, nu. Cred că facem toţi nişte alegeri.
   - Şi eu cred la fel, răspunse Jill. Totuşi, uneori mă întreb. Adică, eu m-am născut în compania BaileyTennants. Am mers pe urmele tatei în afaceri, aşa cum mi s-a spus, lucrez împreună cu fratele meu, aşa cum se aşteaptă de la mine.
   Oftă.
   - În fiecare zi fac ceea ce trebuie să fac, pentru companie şi pentru moştenirea familiei şi toate celelalte, pentru care a muncit tata. Pentru că asta este ce trebuie să fac.
   - Totuşi, Jill, poţi să alegi, interveni Alice, cu o voce a cărei rezonanţă Lauren nu o putea identifica. Noi toate putem.
   - Ştiu asta. Doar că uneori simt într-un fel că mi se...
   Se opri să arunce ceva în foc şi flăcările au şuierat şi au pâlpâit.
   - ...mi se forţează mâna.
   Pe întuneric, Lauren nu-şi dădea bine seama dacă Jill avea ochii în lacrimi. Nu-i trecuse niciodată prin cap că s-ar putea să fie nefericită cu misiunea ei în cadrul companiei BaileyTennants. Îşi dădu seama că se zgâia la ea şi îşi întoarse privirea.
   - Ştiu ce vrei să spui, zise, pentru că i se păruse că aşa se cuvine. Oricui îi place să simtă că deţine controlul, dar poate că...
   Şi-o imagină pe Rebecca. Controla atât de strict ce mânca, însă în cazul bolii care o distrugea nu avea nicio putere. Era ceva care nu se putea schimba, oricâte şedinţe de terapie sau îmbrăţişări ori ameninţări primea, indiferent câte brăţări ale concentrării conştientizate împletea. Lauren îşi trecu un deget peste brăţara de la încheietura mâinii.
   - Nu ştiu. Poate că nu putem fi altfel decât suntem. Poate că ne naştem într-un anume fel şi nu putem schimba nimic.
   - Omul poate să se schimbe totuşi, a intervenit Beth, vorbind pentru prima dată. Eu m-am schimbat. În mai rău şi în mai bine.
   Stătea ghemuită, aplecată în faţă, şi îşi aprinsese de la foc vârful unui pai lung de iarbă.
   - Oricum, totul e o prostie, chestia asta cu astrologia şi destinul. Bree şi cu mine ne-am născut la 3 minute distanţă, în aceeaşi zodie. Asta spune tot ce trebuie să ştii despre cum ne stă scris în stele destinul.
   Un hohot moale de râs a venit dinspre toate celelalte, la auzul vorbelor ei. Lauren avea să-şi aducă aminte mai târziu că fusese pentru ultima dată.
   Au rămas tăcute, cu ochii ridicaţi spre stele sau aplecaţi la foc.
   Cuiva îi ghiorăi tare stomacul. Niciuna nu a comentat. Nu avea sens. Reuşiseră să-şi umple parţial sticlele cu apă de ploaie, dar mâncare nu mai era de mult. O rafală de vânt a trecut printre ele şi a făcut să joace limbile focului, iar în jur, pretutindeni, copacii invizibili fremătau în întuneric şi gemeau într-un singur glas.
   - Ce credeţi că o să se-ntâmple cu noi, aici?
   Vocea lui Bree era doar o şoaptă.
   Lauren a aşteptat să audă că o linişteşte careva. Nu o să păţim nimic. Nu a făcut-o nimeni.
   - Nu o să păţim nimic? încercă Bree din nou.
   - Sigur că nu, îi răspunse de astă dată Beth. Până mâine după-amiază o să înceapă să ne caute.
   - Şi dacă nu reuşesc să ne găsească?
   - O să reuşească.
   - Şi dacă nu pot?
   Bree căscase ochii.
   - Pe bune? Şi dacă Alice are dreptate? Las-o moartă cu alegerile pe care putem să le facem şi cum noi controlăm totul. Dacă toate astea sunt o tâmpenie? Eu nu simt că deţin controlul, câtuşi de puţin. Dacă nu avem nicio şansă să alegem şi suntem, de fapt, sortite să rămânem rătăcite în sălbăticie? Singure şi speriate, fără să fim descoperite vreodată?
   Nu i-a răspuns nimeni. Deasupra capetelor lor, stelele priveau în jos, iar lumina lor rece şi distantă învelea Pământul.
   - Bree, cu niciun chip destinul nostru nu este să rămânem aici, zise Alice de pe partea cealaltă a focului, reuşind să scoată un chicot. Doar dacă vreuna dintre noi nu a făcut ceva cu adevărat îngrozitor, într-o viaţă anterioară.
   Lauren se gândi că era aproape amuzant cum, în intimitatea relativă pe care o dădea penumbra tremurătoare, toate feţele păreau un pic vinovate.

Capitolul 17

   - A fost stânjenitor, a zis Carmen.
   - Care parte?
   - Totul.
   Erau în maşină, în dreptul casei lui Lauren. Cât stătuseră înăuntru, se întunecase, iar sclipirea felinarelor de pe stradă dădea picăturilor de ploaie de pe parbriz un luciu portocaliu.
   - Nici măcar n-am ştiut ce să-i spun lui Margot când eram acolo, la ea acasă, a explicat Carmen. Adică, are dreptate. Ce naiba ar trebui să facă acum, când fotografiile alea au fost răspândite? Că doar nu poate să le retragă ea. Şi pe urmă, Rebecca. A fost şocant. Nu-i de mirare că Lauren e aşa de nervoasă.
   Falk se gândea la adolescenta scheletică şi la grămada ei de brăţări care semnificau concentrarea conştientizată. Câtă angoasă şi cât stres erau împletite odată cu firele acelea? Clătină din cap.
   - Şi acum? zise, uitându-se la ceas.
   Părea mai târziu decât era de fapt. Carmen îşi verifică telefonul.
   - Biroul şi-a dat acordul pentru o vizită acasă la Daniel Bailey. De fapt, probabil au presupus că e acolo. Dar au zis să ne purtăm cu mănuşi.
   - Super indiciu, zise Falk, pornind motorul. Au mai spus şi altceva?
   - Cele obişnuite, i-a răspuns ea cu un surâs discret, evitându-i privirea.
   Obţineţi contractele. Carmen se lăsă pe spătarul scaunului.
   - Mă întreb dacă băiatul lui nu a ajuns acasă.
   - Poate, zise Falk.
   Se îndoia că aşa e. Văzuse ce expresie avea Daniel Bailey pe chip când ieşise val-vârtej din casa lui Alice. Falk nu avea nevoie să-l cunoască pe Joel Bailey ca să ştie că băiatul se dăduse probabil cât mai la fund cu putinţă.
   Casa familiei Bailey era ascunsă în spatele unei porţi de fier forjat bogat ornamentate şi al unui gard viu foarte compact, fiind imposibil să vezi ceva dincolo de ele, din drum.
   - E vorba de Alice Russell, a răspuns Falk, în dreptul unui interfon.
   Lumina roşie a camerei de supraveghere a clipit, apoi poarta s-a deschis silenţios, dezvăluind o alee pentru maşini, lungă şi netedă.
   Era mărginită de cireşi japonezi cu ramuri plângătoare, ca nişte jucării impecabile.
   Le-a deschis uşa chiar Bailey. S-a uitat surprins la Falk şi la Carmen, apoi s-a încruntat, încercând să-şi dea seama cine sunt.
   - Ne-am mai întâlnit?
   Era o întrebare, nu o afirmaţie.
   - La cabană. Ieri. Cu Ian Chase.
   - Da, corect.
   Bailey avea ochii injectaţi. Părea mai bătrân decât cu o zi în urmă.
   - Au găsit-o pe Alice? ziceau că o să sune cineva dacă o găsesc.
    - Nu, nu au găsit-o, a răspuns Falk. Dar oricum, am vrea să discutăm cu dumneata.
   - Iar? Despre ce?
   - Pentru început, de ce ai bătut la uşa casei lui Alice Russell, în urmă cu câteva ore?
   Bailey încremeni.
   - Aţi fost la ea acasă?
   - Doar e dispărută în continuare, răspunse Carmen. Credeam că vrei să facem tot ce se poate.
   - Bineînţeles, se răsti Bailey, apoi se opri.
   Se frecă la ochi cu o mână, apoi deschise uşa mai larg şi făcu un pas înapoi.
   - Mă scuzaţi. Poftiţi înăuntru.
   L-au urmat într-un hol lung impecabil, apoi într-o verandă largă, somptuoasă. Pardoseala de lemn lustruit lucea sub canapelele de piele, iar flăcările slabe din şemineu încălzeau încet încăperea. Era ordine, ca la expoziţie. Falk a trebuit să-şi stăpânească impulsul de a se descălţa. Bailey le făcu semn să ia loc.
   Dintr-o fotografie de familie, făcută de un profesionist şi aşezată deasupra şemineului, Bailey zâmbea larg alături de o brunetă atrăgătoare. Îşi ţinea mâna rezemată de umărul unui adolescent cu pielea netedă şi dinţi sănătoşi, albi, îmbrăcat cu o cămaşă călcată ireproşabil. Joel Bailey, ghici Falk. Pe ecranul telefonului lui Margot Russell nu arăta chiar la fel.
   Bailey îi urmări privirea spre fotografie.
   - Am fost acasă la familia Russell să văd dacă fiul meu e acolo. Nu era, sau cel puţin nu cred că era, aşa că am plecat.
   - Ai încercat să vorbeşti cu Margot? îl întrebă Carmen.
   - Era acasă, nu-i aşa? M-am gândit eu că s-ar putea să fie. Nu, n-a vrut să răspundă la uşă, a zis ridicând privirea. Aţi vorbit cu ea? Ştie unde e Joel?
   Falk a dat să clatine din cap, când în pragul uşii s-a mişcat ceva.
   - Ce e cu Joel? L-au găsit? se auzi o voce.
   Femeia brunetă din fotografia de familie stătea acolo şi-i privea.
   La fel ca soţul ei, şi pe ea îngrijorarea o îmbătrânise. Era îngrijit îmbrăcată, purta bijuterii de aur strălucitor în urechi şi la gât, însă ochii îi sclipeau, plini de lacrimile nevărsate.
   - Soţia mea, Michelle, zise Bailey. Tocmai le spuneam că am fost acasă la Margot Russell să-l caut pe Joel.
   - De ce? Nu cred că ar avea ce să caute la ea, comentă Michelle, cu buzele strânse într-o grimasă de neîncredere. Nu vrea să aibă nicio legătură cu ea.
   - Oricum, nu era acolo, i-a explicat Bailey. Se ascunde acasă la vreunul dintre amicii lui.
   - Măcar i-ai spus lui Margot să-l lase în pace? Pentru că dacă o să continue să-l bombardeze cu alte fotografii şi filme video, o să mă duc chiar eu la poliţie.
   - Nu cred, începu Falk, dregându-şi vocea, că există vreun risc să-i mai trimită Margot ceva, vreodată. E foarte supărată că toate au ajuns pe internet.
   - Şi credeţi că Joel nu e? E mai supărat decât oricine altcineva. E atât de jenat, că nici cu noi nu vrea să dea ochii. Nu a vrut să fie antrenat în nimic din toate astea.
   - După câte se pare, a vrut totuşi fotografiile, zise Carmen.
   - Nu. Nu le-a vrut, a replicat dur Michelle, iritată. Fiul meu n-ar fi făcut niciodată aşa ceva. Înţelegeţi ce vă spun?
   Bailey a dat să vorbească şi el, dar soţia lui i-a făcut semn să tacă.
   - Chiar dacă a fost o greşeală, reluă Michelle, aruncând o privire spre portretul de familie. Chiar dacă au flirtat, de exemplu, şi el a spus ceva ce Margot a înţeles greşit, de ce să-i trimită aşa ceva? Fata asta nu are deloc respect de sine? Dacă nu voia ca fotografiile să ajungă online, poate că ar fi trebuit să se gândească la asta înainte de a se purta ca o târfuliţă.
   Abia ce a terminat de rostit cuvintele, că Bailey a şi sărit în picioare şi a scos-o pe nevastă-sa afară din cameră. A lipsit câteva minute. Falk auzea murmurul înfundat şi şoptit al unei voci dure şi replicile piţigăiate şi furioase ale celeilalte. Când a revenit, Bailey părea şi mai tensionat.
   - Îmi cer scuze pentru adineauri, a zis, oftând. Michelle e foarte marcată. Ea a descoperit pozele şi înregistrările video. Avem o tabletă nouă pentru living şi nu ştiu cum de s-a conectat mobilul lui Joel la ea. Probabil din greşeală, în timp ce el a descărcat ceva, pe tabletă s-a salvat albumul din camera foto a telefonului său şi Michelle a văzut totul. M-a sunat pe mine. Eu eram deja în drum spre microbuzul care ne ducea la blestematul ăla de team building. A trebuit să întorc şi să revin acasă. Joel era aici, cu nişte prieteni. Pe ei i-am trimis acasă şi, evident, l-am pus să şteargă imaginile. I-am ţinut şi o morală zdravănă.
   - De aceea ai ajuns cu întârziere la cabană? întrebă Falk, şi Bailey a încuviinţat dând din cap.
   - N-am vrut să mai plec deloc, dar era prea târziu ca să mai contramandez. Nu dă bine ca şeful să lase baltă programul de team building. În plus... a şovăit el, dar apoi a continuat: M-am gândit că poate ar fi bine să o previn pe Alice.
   Falk o văzu pe Carmen ridicând din sprâncene.
   - Chiar dacă şterseseşi deja fotografiile?
   - Am considerat că e important, i-a explicat Bailey, pe un uşor ton de martir.
   - Şi ai reuşit? Să o previi?
   - Da. În prima seară, pe traseu, când ne-am dus în tabăra fetelor. Încercasem să o sun de pe drum, dar n-am reuşit să o prind. Până să ajung eu la cabană, grupul de fete deja pornise pe traseu.
   Falk se gândea la semnalul propriilor telefoane mobile, care scăzuse până aproape de zero, pe măsură ce se apropiaseră de lanţul muntos.
   - Dar ce de atâta grabă? întrebă el. Ai spus doar că imaginile fuseseră şterse, aşa că de ce nu puteai să-i spui după programul de team building? Dacă tot era neapărată nevoie să-i spui?
   - Mda. Ştii, eu, unul, aş fi fost fericit să şterg imaginile şi cu asta să se termine totul, dar...
   Aruncă o privire spre uşa în cadrul căreia stătuse soţia lui, mai devreme.
   - Michelle era... este... foarte supărată. Ştie numărul de telefon al lui Margot Russell. Cât am condus până la cabană, am început să mă alarmez că Michelle ar putea, ştiu şi eu, să simtă nevoia să spună ce avea pe suflet. Nu voiam ca, după trei zile, Alice să ajungă acasă şi să găsească un şir de mesaje de la Margot, plângându-se de nevastă-mea, iar Alice să nu ştie despre ce era vorba. Ar fi avut atunci motive întemeiate să facă o plângere.
   Falk şi Carmen se uitau la el.
   - Aşadar, ce i-ai spus lui Alice? îl întrebă Falk.
   - M-am gândit că probabil nu ar vrea ca toată lumea să ştie, aşa că am luat-o deoparte.
   Peste chip îi trecu fantoma unui zâmbet crispat.

.......................................................