Cuplul din vecini, Shari Lapena

 .......................................

3-5

         Detectivii Rasbach și Jennings sunt într-o mașină de poliție, cu Jennings la volan. În mașină e cald și Rasbach potrivește aerul condiționat.

    În scurt timp ajung la St. Mildred’s School, o școală particulară exclusivistă, din partea de nord-vest a orașului, pentru fete, de la grădiniță până la clasa a douăsprezecea. Anne Conti și-a petrecut toți anii de școală aici până să plece la universitate, așa că personalul școlii ar trebui să știe câte ceva despre ea.
   Din păcate pentru detectivi, este mijlocul vacanței de vară, dar Rasbach a sunat înainte și a stabilit o întrevedere cu doamna Beck, directoarea școlii, care, se pare, are mult de lucru chiar și vara.
   Jennings lasă mașina în parcarea goală. Școala este o clădire veche superbă, din piatră, care seamănă puțin cu un castel înconjurat de verdeață. Locul miroase a bani grei. Rasbach își imaginează toate mașinile de lux care opresc în față și lasă la intrare fete privilegiate, îmbrăcate în uniformă. Însă, deocamdată, este o liniște mormântală, cu excepția zgomotului unei mașini de tuns iarba.
   Rasbach și Jennings urcă treptele înguste de piatră și apasă pe sonerie. Ușa de sticlă se deschide cu un clic puternic, iar cei doi detectivi intră și urmează indicatoarele de pe holul larg care duce la biroul principal. Pașii lor scârțâie pe podelele lucioase. Rasbach simte miros de ceară de lustruit.
   - Nu mi-e dor de școală. Ție? zice Jennings.
   - Deloc.
   Ajung la birou, unde îi întâmpină doamna Beck. Rasbach este dezamăgit imediat să vadă că este relativ tânără, cam la 40 și ceva de ani. Nu prea sunt șanse să fi fost la St. Mildred’s când era Anne Conti elevă acolo. Totuși, Rasbach speră că mai sunt angajați care să-și amintească de ea.
   - Cu ce pot să vă ajut, domnilor detectivi? întreabă doamna Beck în timp ce îi conduce în biroul ei spațios.
   Rasbach și Jennings se așază în fotoliile confortabile din fața biroului, în timp ce ea se instalează în spatele acestuia.
   - Ne interesează o fostă elevă, spune Rasbach.
   - Cine anume? întreabă ea.
   - Anne Conti. Dar când era elevă aici se numea Anne Dries.
   Doamna Beck tace, apoi dă scurt din cap.
   - Înțeleg.
   - Bănuiesc că dumneavoastră nu erați aici pe vremea când era ea elevă, spune Rasbach.
   - Nu, mă tem că a fost înainte să vin eu aici. Biata femeie! Am văzut-o la televizor. Câți ani are?
   - Treizeci și doi, spune Rasbach. Se pare că a fost la St. Mildred’s de la grădiniță până în clasa a douăsprezecea.
   Doamna Beck zâmbește.
   - Multe dintre fetele noastre vin aici la grădiniță și nu mai pleacă decât atunci când ajung la o universitate bună. Avem o rată de retenție excelentă.
   Rasbach îi zâmbește la rândul lui.
   - Am vrea să-i vedem dosarul și cel mai bine ar fi să stăm de vorbă cu persoane care au cunoscut-o când era elevă aici.
   - Să văd ce pot să fac, zice doamna Beck și iese din cameră.
   Se întoarce după câteva minute ținând în mâini un dosar galben-închis.
   - A fost aici, așa cum ați spus, de la grădiniță până într-a douăsprezecea. A fost o elevă excepțională. A intrat la Cornell.
   Munca femeii constă, în mare parte, în relații publice, se gândește Rasbach în timp ce se întinde să ia dosarul. Jennings se apleacă să se uite odată cu el. Rasbach este sigur că femeia își dorește ca Anne Conti, cu proasta ei reputație de acum, să nu fi călcat niciodată pe holurile instituției.
   El și Jennings studiază dosarul în liniște, în timp ce doamna Beck se foiește la birou. Nu e mare lucru acolo, în afară de niște note excelente.
   Cu siguranță, nu e nimic care să le atragă atenția.
   - Profesorii ei mai predau aici? întreabă Rasbach.
   Doamna Beck se gândește. În cele din urmă, răspunde:
   - Majoritatea au plecat în alte părți, dar doamna Bleeker abia s-a pensionat anul trecut. Am văzut în dosar că a fost profesoara de engleză a lui Anne câțiva ani în clasele mai mari. Ați putea sta de vorbă cu dumneaei. Locuiește destul de aproape de aici.
   Scrie numele și adresa pe o bucată de hârtie.
   Rasbach ia hârtia și spune:
   - Vă mulțumim pentru timpul acordat.
   El și Jennings se întorc în mașina încinsă. Rasbach spune:
   - Hai să vorbim cu Bleeker. Luăm și-un sandviș pe drum.
   - Ce te aștepți să afli? întreabă Jennings.
   - Niciodată să nu te aștepți la nimic, Jennings!

Capitolul cincisprezece

   Când ajung la casa profesoarei pensionate, sunt întâmpinați de o femeie cu spatele drept și ochii atenți.
    Arată exact cum ar trebui să arate o profesoară de engleză pensionată de la o școală particulară de fete, se gândește Rasbach.
   Doamna Bleeker le studiază insignele îndeaproape, apoi îi măsoară din ochi și pe cei doi detectivi, înainte de a le deschide ușa.
   - Nu poți să fii îndeajuns de precaut, le zice ea.
    Jennings îi aruncă o privire lui Rasbach în timp ce femeia îi conduce pe un hol îngust, în camera de zi.
   - Vă rog să luați loc, le spune.
   Rasbach și Jennings iau loc imediat pe două scaune. Ea se așază încet pe canapeaua din fața lor. Pe măsuța de cafea se află un roman gros - Turnurile din Barchester, de Trollope, în ediția Penguin Classics - și un iPad lângă el.
   - Cu ce vă pot ajuta, domnilor? întreabă ea și apoi adaugă: Deși bănuiesc de ce ați venit.
   Rasbach afișează zâmbetul lui cel mai dezarmant.
   - De ce credeți că am venit, doamnă Bleeker?
   - Vreți să discutăm despre Anne. Am recunoscut-o. Se vorbește despre ea întruna la știri.
   Rasbach și Jennings schimbă o privire rapidă.
   - O chema Anne Dries când îi eram eu profesoară.
   - Da, spune Rasbach, vrem să discutăm cu dumneavoastră despre Anne.
   - E îngrozitor. M-am întristat mult când am văzut-o la televizor.
   Oftează adânc.
   - Nu știu ce pot să vă povestesc despre ce s-a întâmplat atunci, pentru că nu știu nimic. Am încercat să aflu, dar nimeni n-a vrut să-mi zică nimic.
   Rasbach simte furnicături pe gât de entuziasm.
   - Ce ar fi să începeți cu începutul? zice el răbdător.
   Ea încuviințează.
   - Îmi plăcea Anne. Era o elevă bună la engleză. Nu inspirată, dar muncitoare. Serioasă. Foarte tăcută. Era greu să-ți dai seama ce se întâmpla în mintea ei. Îi plăcea să deseneze. Știam că celelalte fete se luau de ea. Am încercat să le opresc.
   - Cum se luau de ea?
   - Lucrurile obișnuite pe care le fac fetele bogate și răsfățate. Copii cu mai mulți bani decât minte. Îi spuneau că e grasă. Nu era, bineînțeles. Celelalte fete erau slabe ca un țâr. Nesănătos de slabe.
   - Când se întâmpla asta?
   - Probabil când era în clasa a zecea sau a unsprezecea. Erau trei fete, care se credeau un dar de la Dumnezeu. Cele mai frumoase trei fete din școală s-au găsit una pe alta și au format un club particular, în care nimeni altcineva nu putea intra.
   - Vă amintiți numele lor?
   - Sigur că da. Debbie Renzetti, Janice Foegle și Susan Givens.
   Jennings notează numele în carnețel.
   - N-am să le uit pe astea trei.
   - Și ce s-a întâmplat?
   - Nu știu. Cele trei fete frumoase o necăjeau pe Anne, ca de obicei, și, brusc, una a ajuns în spital, iar celelalte două se țineau la o distanță respectabilă de ea. Susan a lipsit de la școală vreo două săptămâni. A povestit că a căzut de pe bicicletă și a făcut o contuzie.
   Rasbach se apleacă ușor în față.
   - Dar dumneavoastră nu credeți povestea asta, nu-i așa? Ce credeți că s-a întâmplat, de fapt?
   - Nu știu exact. Au fost niște ședințe cu părinții, care s-au desfășurat cu ușile închise. Totul a fost foarte secretos. Dar pun pariu că Anne se săturase.

   Înapoi la secție, Rasbach și Jennings fac câteva săpături și află că două dintre fetele menționate de profesoara pensionată de engleză, Debbie Renzetti și Susan Givens, s-au mutat în altă parte cu familiile înainte de absolvirea liceului.
    Din fericire, Janice Foegle încă locuiește în oraș. Când o sună Rasbach, norocul e de partea lui. Este acasă și este dispusă să vină la secție și să stea de vorbă cu ei după-amiază.
   Rasbach este chemat la recepție când ajunge Janice Foegle, foarte punctuală. Se duce să o întâmpine. Știe la ce să se aștepte, dar, chiar și așa, femeia este fabuloasă. Cum trebuie să fi fost, se întreabă Rasbach, să fii atât de frumoasă în liceu, când majoritatea copiilor se chinuie să se împace cu aspectul lor nemulțumitor? Se întreabă ce influență a avut acest lucru asupra ei. Îi amintește oarecum de Cynthia Stillwell.
   - Doamnă Foegle, spune Rasbach. Sunt detectivul Rasbach. Vi-l prezint pe detectivul Jennings. Vă mulțumim că ați venit. Avem câteva întrebări pentru dumneavoastră, dacă nu vă deranjează.
   Ea se încruntă resemnată.
   - Să fiu sinceră, mă așteptam să mă sune cineva, zice ea.
   O conduc într-una dintre sălile de audiere. Pe față i se citește o tensiune crescândă când i se menționează camera de luat vederi, dar nu se plânge.
   - Ați cunoscut-o pe Anne Conti la liceu, se numea Anne Dries atunci, când erați la St. Mildred’s, începe Rasbach, odată ce trec de formalități.
   - Da, zice ea încet.
   - Cum era atunci?
   Janice ezită, de parcă n-ar ști sigur ce să spună.
   - Era de treabă.
   - De treabă?
   Rasbach așteaptă detalii.
   Deodată, fața i se schimonosește și începe să plângă. Rasbach împinge ușor cutia cu șervețele spre ea și așteaptă.
   - Adevărul este că ea era o fată de treabă, iar eu o scorpie. Eu, Susan și Debbie eram îngrozitoare. Acum mi-e rușine cu asta. Îmi amintesc cum ne purtam și nu-mi vine să cred. Eram așa de rele cu ea, fără motiv. 
    - Rele în ce fel?
   Janice își întoarce privirea și își suflă nasul delicat. Apoi, se uită în sus, la tavan, și încearcă să se calmeze.
   - O necăjeam. Râdeam de cum arăta, de cum se îmbrăca. Ne credeam superioare față de ea și de toată lumea, de fapt.
   Îl privește crispat.
   - Aveam 15 ani. Nu că asta ar fi o scuză.
   - Și ce s-a întâmplat?
   - Chestia asta a durat câteva luni de zile și ea a tot suportat. Era mereu drăguță cu noi și se prefăcea că nu o deranja, dar nouă ni se părea doar jalnică. De fapt, mi se părea că e puternică pentru că putea să se prefacă zi de zi că nu o deranja când, în realitate, era evident că o deranja, dar n-am spus nimănui asta.
   Rasbach dă din cap, încurajând-o să continue.
   Ea se uită în jos la șervețelul din mâini, oftează din greu și-și ridică iar privirea la Rasbach.
   - Apoi, într-o zi, pur și simplu a luat-o razna. Noi trei, adică cu, Debbie și Susan, am rămas mai târziu la școală atunci, nu mai știu de ce. Eram în toaleta fetelor și a intrat Anne. Ne-a văzut și a înlemnit. Apoi ne-a salutat și ne-a făcut cu mâna ușor, apoi a intrat într-o cabină să facă pipi. I-a trebuit ceva curaj pentru asta, recunosc.
   După o pauză, continuă:
   - În fine, am început să zicem niște lucruri.
   Se oprește.
   - Ce fel de lucruri? întreabă Rasbach.
   - Mi-e rușine să zic. Chestii de genul „Cum îți merge cu regimul? Pentru că pare că te-ai mai îngrășat” și altele la fel. Am fost groaznice cu ea. A ieșit din cabină și s-a repezit direct la Susan. Niciuna din noi nu se aștepta la asta. Anne a apucat-o de gât și a izbit-o de perete. Era un perete de ciment, vopsit cu bej, lucios, și Susan s-a lovit tare cu capul de el. Pur și simplu s-a prelins de pe el. De-a lungul peretelui a rămas o dâră mare de sânge.
   Janice face o grimasă, de parcă ar fi din nou în toaleta fetelor și și-ar vedea prietena prăbușită pe podea și peretele murdar de sânge.
   - Am crezut că Anne a omorât-o.
   - Continuați, o încurajează Rasbach.
   - Eu și Debbie țipam, dar Anne era complet tăcută. Debbie era mai aproape de ușă, așa că a fugit să cheme ajutoare. Eram îngrozită că am rămas singură cu Anne, numai că stătea între mine și ușă și mi-era prea frică să mă mișc. Anne s-a uitat la mine, însă privirea îi era goală. Ca și cum nu era cu adevărat acolo. Nici nu știam dacă mă vede măcar. A fost înspăimântător. În cele din urmă, a venit una dintre profesoare și apoi directoarea. Au chemat ambulanța.
   Janice tace.
   - A chemat cineva poliția?
   - Glumiți?
   Îl privește surprinsă.
   - Nu așa se procedează în școlile particulare. Pe directoare o interesa numai să limiteze pagubele. Știu că au ajuns la o înțelegere. Au venit și părinții noștri, și mama lui Anne și totul a fost... aranjat. Vedeți dumneavoastră, am căutat-o cu lumânarea și toată lumea știa asta.
   Rasbach spune blând:
   - Ce s-a întâmplat după ce au chemat ambulanța?
   - Când a sosit, au pus-o pe Susan pe o targă și au urcat-o în ambulanță. Eu, Debbie și profesoara am mers după Susan. Eu și Debbie plângeam isteric. Directoarea a dus-o în biroul său pe Anne ca s-o aștepte pe mama ei. Ambulanța a luat-o pe Susan, iar eu și Debbie am așteptat în parcare cu profesoara să vină părinții să ne ia.
   - Vă mai amintiți și altceva? întreabă Rasbach.
   Ea dă din cap.
   - Înainte ca directoarea s-o ia de acolo, Anne s-a uitat la mine de parcă era complet normală și a zis: „Ce s-a întâmplat?”
   Rasbach spune:
   - La ce v-ați gândit când a spus asta?
   - M-am gândit că e nebună.

  Poștașul e în fața ușii de la intrare și încearcă să îndese nenumăratele scrisori prin fanta din ușă.
    Anne stă în picioare în bucătărie și privește. Ar putea să deschidă ușa, să le ia de la el, ca să-i ușureze munca, dar nu vrea. Știe că toate scrisorile acelea pline de ură sunt pentru ea. Atunci el își ridică privirea spre fereastră și o vede. Ochii li se întâlnesc preț de doar o secundă, după care el începe din nou să împingă scrisorile prin fantă.
   Cu poștașul ăsta schimba amabilități în urmă cu doar o săptămână.
   Acum, totul este diferit. Scrisorile au căzut pe podea, lângă ușă, într-un morman dezordonat. El se străduiește să împingă un plic mare și gros prin deschizătură, dar nu merge. Îl împinge pe jumătate, apoi se răsucește și pleacă spre casa următoare.
   Anne rămâne în picioare și se holbează la mormanul de jos, la pachetul îndesat în fantă. Din cauza lui, ușița nu se închide. Anne se duce la ușă și încearcă să tragă de el. Este unul dintre plicurile acelea cu bule. S-a blocat și nu poate să-l clintească. Va trebui să deschidă ușa și să-l apuce din afară. Se uită pe fereastră, să vadă dacă e cineva pe acolo. Reporterii care mai stăteau pe acolo dimineață, în timp ce poliția se retrăgea, au dispărut. Anne deschide ușa și trage pachetul afară din fantă, se strecoară rapid înapoi în casă, închide ușa și o încuie la loc.
   Fără să se gândească, deschide pachetul.
   Înăuntru se află o salopetă verde de bebeluș.

Capitolul șaisprezece

   Anne țipă.
   Marco o aude din dormitor și se repede la parter. O vede stând lângă ușa de la intrare, cu un teanc de corespondență nedeschisă la picioare și un pachet în mâini. Zărește salopeta verde ieșind din pachet.
   Ea se întoarce spre el, albă la față.
   - Asta a venit acum prin poștă, zice ea cu o voce ciudată și goală.
   Marco se apropie de ea, iar ea îi întinde pachetul. Se uită amândoi la el, ca și cum le-ar fi teamă să-l atingă. Dacă este o farsă? Dacă cineva s-a gândit că ar fi amuzant să trimită o salopetă mică și verde cuplului groaznic care și-a lăsat bebelușul singur acasă?
   Marco ia pachetul de la Anne și îl deschide încet. Scoate salopeta.
   Pare să fie aceeași. O întoarce pe partea cealaltă. Are iepurașul brodat în față.
   - O, Doamne! exclamă Anne și izbucnește în plâns, cu mâinile pe față.
   - E a ei, spune Marco aspru. E a Corei.
   Anne aprobă, dar nu poate să vorbească.
   În hăinuță, este prins un bilet, dactilografiat cu litere micuțe.

   Copilul e bine. Răscumpărarea este 5 milioane de dolari. NU anunțați poliția. Aduceți banii joi la ora 14:00. Dacă apare vreun polițist, n-o mai vedeți niciodată.

   În partea de jos a biletului este o hartă detaliată.
   - Or să ne-o dea înapoi, Anne! strigă Marco.
   Anne simte că o să leșine. După toate prin câte au trecut, pare prea frumos ca să fie adevărat. Ia salopeta de la el, o apropie de față și inspiră adânc. Simte aroma fetiței ei. O miroase. Senzația o copleșește. Inspiră din nou și i se taie genunchii.
   - O să facem exact ce scrie aici, spune Marco.
   - N-ar trebui să spunem poliției?
   - Nu! Zice să nu spunem poliției. Nu putem risca să stricăm totul. Nu înțelegi? E imprudent să implicăm poliția. Dacă tipul ăsta crede că va fi prins, poate s-o omoare pe Cora și să scape de ea! Trebuie să facem cum zice el. Fără poliție.
   Anne dă din cap aprobator. O sperie gândul de a acționa singuri. Dar Marco are dreptate. Ce a făcut poliția pentru ei? Nimic. Doar i-a suspectat. Polițiștii nu sunt prietenii lor. Vor fi nevoiți să o recupereze singuri pe Cora.
    - Cinci milioane, spune Marco tensionat.
   O privește brusc îngrijorat.
   - Crezi că părinții tăi vor fi de acord să dea 5 milioane?
   - Nu știu.
   Anne își mușcă buza, neliniștită.
   - Trebuie să fie.
   - Nu avem mult timp. Două zile, spune Marco. Trebuie să-i rugăm pe părinții tăi. Trebuie să înceapă să adune banii.
   - Îi sun.
   Se duce spre telefonul din bucătărie.
   - Folosește-ți mobilul. Și, Anne, zi-le din start: fără poliție. Nimeni nu trebuie să știe.
   Ea dă din cap în semn că a înțeles și începe să formeze numărul pe telefon.

   Anne și Marco stau unul lângă altul pe canapeaua din camera de zi.
   Mama lui Anne se sprijină elegant de marginea fotoliului, în timp ce tatăl ei merge de colo-colo prin camera de zi, făcând pași mari între fereastra dinspre stradă și canapea. Toți se uită la el.
   - Sunteți siguri că este salopeta ei? întreabă el din nou, întrerupându-se din mers.
   - Da, răspunde Anne tăios. De ce nu mă credeți?
   - Trebuie să fim siguri, asta-i tot. Cinci milioane de dolari sunt o grămadă de bani.
   Pare irascibil.
   - Trebuie să fim siguri că avem de-a face cu persoana care chiar o are pe Cora. Povestea asta a fost în toate ziarele. Cineva ar putea să profite.
   - Ea Corei, zice ferm Marco. O recunoaștem.
   - Puteți să faceți rost de bani sau nu? întreabă Anne strident.
   Se uită neliniștită la mama ei. Chiar când își făcuse din nou speranțe, totul se poate prăbuși. Cum poate tatăl ei să-i facă așa ceva?
   - Sigur că putem să facem rost de bani, zice hotărât mama ei.
   - N-am zis că nu putem să facem rost de ei, răspunde tatăl. Am spus că s-ar putea să fie dificil. Dar dacă trebuie să mut munții din loc, atunci o să-i mut.
   Marco își privește socrul, încercând să nu-și dea de gol antipatia față de el. Toți știu că, în mare, sunt banii mamei lui Anne, dar el se comportă de parcă ar fi ai lui. De parcă i-ar fi câștigat el. Ce nenorocit!
   - Două zile ca să strângem atâția bani nu e prea mult. Va trebui să lichidăm niște investiții, spune Richard, dându-și importanță.
   - Asta nu este o problemă, zice mama lui Anne.
   Se uită la fiica ei.
   - Nu-ți face griji din cauza banilor, Anne.
   - Puteți să faceți asta discret, să nu afle nimeni? întreabă Marco.
   Richard Dries respiră zgomotos, în timp ce reflectează.
   - O să vorbim cu avocatul nostru, să vedem cum putem proceda. Găsim noi o soluție.
   - Slavă Domnului! zice Anne ușurată.
   - Cum exact o să aibă loc schimbul? întreabă Richard.
    Marco răspunde:
   - Exact cum scrie în bilet. Fără poliție. Eu mă duc cu banii. Le dau banii și ei mi-o dau pe Cora.
   - Poate ar trebui să vin cu tine, ca să n-o dai în bară, zice tatăl lui Anne.
   Marco îl privește cu răutate nedisimulată.
   - Nu.
   Apoi adaugă:
   - Dacă văd pe altcineva, poate se răzgândesc.
   Se studiază reciproc din priviri.
   - Eu am carnetul gros de cecuri, zice Richard.
   - De fapt, eu am carnetul gros de cecuri, zice Alice înțepată.
   - Tată, te rog, spune Anne, îngrozită că tatăl ei va strica totul.
   Se uită neliniștită când la mama, când la tatăl ei.
   - Nu avem nicio dovadă că fetița e în viață, spune Richard. Ar putea fi o păcăleală.
   - Dacă nu e acolo, nu las banii, spune Marco, privindu-l pe Richard cum se plimbă de colo-colo în fața ferestrei.
   - Nu-mi place povestea asta, spune Richard. Ar trebui să anunțăm poliția.
   - Nu! spune Marco.
   Cei doi bărbați se privesc dușmănos. Richard cedează primul.
   - Avem de ales? întreabă Anne cu o voce stridentă.
   - Tot nu-mi place, spune Richard.
   - Vom face exact ce scrie în bilet, zice ferm mama lui Anne, aruncându-i soțului ei o privire severă.
   Tatăl lui Anne se uită la fiica lui și spune:
   - Îmi pare rău, Anne. Ai dreptate. Nu avem de ales. Eu și mama ta ar trebui să începem să strângem banii.

   Marco îi privește pe socrii lui urcându-se în noul lor Mercedes și plecând. A slăbit câteva kilograme în ultimele zile, de când a început toată nebunia asta. Jeanșii atârnă pe el.
   A fost un moment îngrozitor când Richard a-nceput să facă figuri în privința banilor. Dar numai se dădea mare. Voia să fie sigur că toată lumea știe ce tip minunat este el. Trebuia să se asigure că toată lumea înțelege cât de important este.
   - Am știut că ne vor ajuta, spune Anne venind lângă el.
    Cum de reușea mereu să spună exact ce nu trebuia? Cel puțin, în ceea ce-i privea pe părinții ei. Cum de nu vedea ce fel de om era, în realitate, tatăl ei? Nu vedea cât de manipulator era? Dar Marco tace.
   - O să fie bine, spune Anne, luând mâna lui Marco în mâinile ei. O s-o luăm înapoi. Și apoi toată lumea o să vadă că noi am fost victimele.
   Îl strânge de mână.
   - Și apoi ar trebui să-i punem pe nenorociții ăia de polițiști să ne ceară scuze.
   - Tatăl tău n-o să ne lase niciodată să uităm că ei ne-au salvat.
   - N-o să gândească așa! O să considere că au salvat-o pe Cora, sunt sigură! N-o să ne reproșeze asta.
   Soția lui poate să fie așa de naivă! Marco o strânge ușor de mână, la rândul lui.
   - De ce nu te întinzi să încerci să te odihnești? Eu o să ies puțin.
   - Mă îndoiesc c-o să pot să dorm, dar o să încerc. Unde te duci?
   - Vreau să dau o fugă până la birou, să verific niște chestii. N-am mai trecut pe acolo de când... de când au luat-o pe Cora.
   - Bine.
   Marco o strânge în brațe pe Anne.
   - Abia aștept s-o văd din nou, Anne, șoptește el.
   Ea dă din cap, lipită de umărul lui. Marco se desprinde din îmbrățișare.
   O privește în timp ce urcă scările, apoi își ia cheile de la mașină din bolul de pe măsuța din hol și iese din casă.
   Anne urcă în dormitor cu intenția de a se întinde. E prea încordată, însă - aproape îndrăznește să spere că-și va primi copilul înapoi în curând, și totuși e încă îngrozită că totul ar putea să meargă extrem de prost. După cum a spus și tatăl ei, nu au nicio dovadă că fetița mai trăiește măcar.
   Dar refuză s-o creadă pe Cora moartă.
   Ia salopeta verde cu ea, ținând-o aproape de față și inspirând mirosul copilului ei. Îi este atât de dor de ea, încât simte durerea fizic. O dor sânii.
   În holul de la etaj, se oprește, se sprijină de perete și se lasă pe vine în fața camerei copilului. Dacă închide ochii și-și apasă salopeta pe față, se poate preface că ea încă e acolo, în casă, chiar dincolo de hol. Câteva clipe, își dă voie să se prefacă. Apoi însă deschide ochii.
   Cine le-a trimis salopeta le-a cerut 5 milioane de dolari. Oricine ar fi, știe că fetița lor valorează cinci milioane de dolari pentru ei și, evident, bănuiește că Anne și Marco pot să facă rost de banii ăștia.
   Poate este cineva pe care îl cunosc, chiar și tangențial. Se ridică încet în picioare și se oprește pe drumul spre dormitor. Poate este chiar cineva pe care îl cunosc bine, cineva care știe precis că au acces la bani.
   Când toate astea se termină și o iau pe Cora înapoi, se gândește ea, o să-și dedice viața copilului și găsirii vinovatului. Poate că nu va înceta niciodată să se uite la oamenii pe care îi cunoaște, întrebându-se dacă nu cumva persoana aceea le-a luat copilul sau dacă știe cine l-a luat.
   Brusc, își dă seama că probabil n-ar trebui să umble așa cu salopeta.
   Dacă lucrurile merg prost și nu o recuperează pe Cora, vor fi nevoiți să predea salopeta și biletul poliției, ca dovadă a nevinovăției lor. Cu siguranță, poliția nu-i va mai suspecta acum. Dar orice indiciu pe care l-ar fi putut oferi salopeta a fost distrus de felul în care a atins-o și a respirat pe ea și de faptul că și-a șters lacrimile cu ea. O pune pe comoda ei din dormitor și o întinde. O privește, părăsită pe comodă. O lasă acolo cu bilețelul cuprinzând instrucțiunile prins de ea. Nu-și pot permite să facă vreo greșeală.
   Își dă seama că este prima dată când este singură în casă de când a fost luată Cora. Dacă ar putea da timpul înapoi! Ultimele zile au trecut ca prin ceață, umplute cu frică, durere, groază și disperare. Și trădare. A spus poliției că are încredere în Marco, dar a mințit. Nu are încredere în el când vine vorba de Cynthia. Probabil are și alte secrete față de ea. La urma urmei, și ea are secrete față de el.
   Se duce la comoda lui Marco și deschide sertarul de sus. Scotocește fără țintă prin șosetele și chiloții lui. După ce termină cu primul sertar, îl deschide pe al doilea. Nu știe ce caută, dar o să știe când o să găsească.

Capitolul șaptesprezece

   Marco se urcă în Audi și pleacă.
    Însă nu se duce la birou. Urmează prima centură spre autostradă și iese din oraș. Își croiește drum prin trafic. Audi-ul răspunde imediat la atingerea lui. După vreo 20 de minute, cotește pe un braț al autostrăzii. În curând, ajunge la un drum forestier familiar, care duce la un lac destul de izolat.
   Se oprește într-o parcare cu pietriș pe jos, din fața lacului. Acolo sunt o plajă mică, plină de pietre, și câteva mese vechi de picnic, deteriorate de ploaie și vânt, dar nu prea a văzut oameni care să le folosească. Un doc lung se întinde până la lac, dar nimeni nu mai pleacă de acolo cu barca.
   Marco vine în locul ăsta de câțiva ani. Vine singur, oricând are nevoie să se gândească la ceva.
   Marco parchează la umbra unui copac, cu fața spre lac, și coboară. E foarte cald și însorit, dar bate briza dinspre lac. Se așază pe capota mașinii și se uită spre apă. Nu mai este nimeni aici. Locul este pustiu.
   Își spune că totul o să fie bine. Cora e bine; trebuie să fie bine. Părinții lui Anne vor face rost de bani. Socrul lui nu ar rata ocazia de a fi erou sau foarte șmecher, chiar dacă asta l-ar costa o mică avere. Mai ales dacă pare că îl salvează pe Marco. Ei nici nu vor simți lipsa banilor, se gândește Marco.
   Inspiră adânc aerul de lac și expiră, încercând să se calmeze. Miroase a pești morți, dar nu contează. Trebuie să-și umple plămânii de aer.
   Ultimele zile au fost iadul pe pământ. Marco nu e făcut pentru așa ceva.
   Are nervii întinși la maximum.
   Are regrete acum, dar totul va merita, într-un final. După ce o va lua pe Cora înapoi și va avea banii, totul va fi bine din nou. O vor avea pe fiica lor. Iar el va avea două milioane și jumătate de dolari ca să-și repună afacerea pe picioare. Gândul că ia bani de la socrul lui îl face să zâmbească. Îl urăște pe nenorocitul ăla.
   Cu banii ăștia, va putea să-și rezolve problemele de lichidități și să-și ducă afacerea la următorul nivel. Banii vor trebui injectați în firmă prin intermediul unui investitor discret, anonim, printr-un cont din Bermuda.
   Nu va afla nimeni. Complicele lui, Bruce Neeland, își va primi jumătate din bani, va pleca și-și va ține gura.
   Marco aproape că se răzgândise în privința planului. Când Katerina a anunțat în ultimul moment că nu mai vine s-a panicat. Aproape că a anulat tot. Știa că bona adormea mereu cu căștile în urechi când stătea cu copilul. De două ori ajunseseră acasă înainte de miezul nopții și o surprinseseră dormind dusă pe canapeaua din camera de zi. Nici nu se trezea prea ușor. Lui Anne nu-i plăcea. Nu o considera o bonă prea bună, dar era greu să găsești pe cineva, având în vedere că erau atâția copii mici în cartier.
   Planul fusese ca Marco să iasă la țigară la 12 și jumătate, să intre încet în casă, să ia copilul adormit și să îl scoată pe ușa din spate în timp ce Katerina dormea. Dacă s-ar fi trezit și l-ar fi văzut intrând, el i-ar fi spus că a venit să vadă ce face fetița, din moment ce erau chiar alături. Dacă s-ar fi trezit și l-ar fi văzut ducând copilul afară, el i-ar fi spus că o ducea pe Cora alături un minut, ca să o arate vecinilor. În oricare din aceste două cazuri, ar fi abandonat planul.
   Dacă reușea, știrea ar fi fost apoi că un copil a fost răpit din dormitorul lui în timp ce bona era la parter.
   Numai că ea n-a mai venit. Marco era disperat, așa că a trebuit să improvizeze. A convins-o pe Anne s-o lase pe Cora acasă cu condiția să vină s-o vadă din jumătate în jumătate de oră. Lucrul ăsta n-ar fi fost posibil dacă ecranul video al monitorului pentru copii ar fi funcționat. Dar dacă ar fi funcționat doar audio, Marco s-a gândit c-o să fie în regulă.
   Când îi venea rândul să se ducă la ea, avea să o scoată pe Cora pe ușa din spate și s-o ducă la mașina care aștepta. Știa că, astfel, el și Anne aveau să pice prost, fiindcă își lăsaseră copilul singur acasă, dar s-a gândit că ar putea să meargă.
   Dacă ar fi simțit că exista vreun risc, oricât de mic, pentru Cora, n-ar fi făcut niciodată așa ceva. Pentru toți banii din lume.
   A fost extrem de greu în ultimele zile să nu-și vadă fiica. Să n-o poată lua în brațe, s-o sărute pe cap, să-i miroasă pielea. Să nu poată să sune ca să vadă ce face și să se asigure că e bine.
   Să nu știe ce naiba se întâmplă.
   Marco își spune din nou că fetița lui e bine. Trebuie doar să reziste.
   Totul se va termina în curând. O vor avea și pe Cora, și banii. Îi pare rău mai ales pentru cât de greu îi este lui Anne, dar își spune că va fi atât de fericită s-o recapete pe Cora, încât poate va privi lucrurile mai detașată. A fost al dracului de cumplit în ultimele luni și să facă față problemelor lui financiare, și să-și vadă soția îndepărtându-se de el, pierdută în propria depresie.
   Totul a fost mult mai greu decât se aștepta. Când Bruce Neeland nu a sunat în primele 12 ore, Marco a fost înnebunit. Se înțeleseseră să stabilească primul contact peste cel mult 12 ore. Sâmbătă după-amiază, când tot nu primise niciun semn de la el, Marco s-a temut că Bruce și-a pierdut curajul. Cazul era foarte mediatizat. Mai rău, Bruce nu răspundea la numărul de telefon mobil la care Marco trebuia să sune în situație de urgență. Și alt mod de a lua legătura cu el Marco nu avea.
   Își dăduse copilul unui complice care nu respectase planul și pe care nu-l putea găsi. Își ieșea din minți de griji. Doar Bruce nu avea să-i facă rău fetiței, nu?
   Marco cochetase cu ideea de a mărturisi totul poliției, de a le spune tot ce știa despre Bruce Neeland, în speranța că poliția va putea să-i găsească pe el și pe Cora. S-a gândit însă că era un risc prea mare pentru Cora. Așa că Marco a mai așteptat.
   Apoi, a sosit salopeta prin poștă. Ușurarea pe care a simțit-o atunci a fost incredibilă. S-a gândit că probabil Bruce nu avusese curaj să sune acasă, așa cum plănuiseră, nici măcar de la un telefon mobil cu cartelă preplătită, nedetectabilă. Probabil se îngrijorase din cauza poliției. Găsise o altă cale.
   Încă vreo două zile și se va termina totul. Marco va duce banii la punctul de întâlnire, pe care l-au ales în prealabil împreună, și o va lua pe Cora înapoi. Iar după aceea va suna poliția și le va spune. Le va da o descriere falsă a lui Bruce și a mașinii pe care o va conduce acesta.
   Dacă exista o modalitate mai ușoară de a face rost rapid de vreo două milioane de dolari, el nu a găsit niciuna. Dumnezeu îi e martor că a încercat.

   Părinții lui Anne vin joi dimineață cu banii. Pachețele cu bancnote de o sută. Cinci milioane de dolari în bancnote nemarcate. Băncile folosesc aparate ca să le numere.
    Au fost nevoiți să-i adune din toate părțile ca să-i strângă într-un timp așa de scurt; nu le-a fost ușor. Richard se asigură că știu și ei asta. Ocupă surprinzător de mult loc. Richard i-a pus pe toți în trei genți mari de sport.
   Marco îi tot aruncă priviri îngrijorate soției. Anne stă pe canapea alături de mama ei, adăpostită sub aripa protectoare a acesteia. Anne pare mică și vulnerabilă. Marco vrea ca Anne să fie puternică. Are nevoie ca ea să fie puternică.
   Își spune că soția lui este într-o stare de tensiune enormă. Mai mare decât a lui, dacă așa ceva este posibil. El aproape că a cedat sub stresul situației, deși știe ce se întâmplă. Ea nu. Nu știe că o vor primi pe Cora înapoi astăzi; doar speră. El, pe de altă parte, știe că, peste 2 sau 3 ore, Cora va fi din nou în casa lor. În curând, toate astea vor lua sfârșit.
   Bruce va depune partea lui Marco din bani în contul off-shore, așa cum au plănuit. Nu vor mai avea niciun fel de contact de acum înainte. Nu va exista nimic care să facă legătura între ei. Marco va scăpa de suspiciuni.
   Își va recupera copilul și, în plus, va avea banii de care are nevoie.
   Brusc, Anne se eliberează cu putere de sub brațul mamei ei și se ridică în picioare.
   - Vreau să vin cu tine, zice ea.
   Marco se uită speriat la ea. Anne are ochii sticloși și tremură din tot corpul. Felul ciudat în care îl privește îl face să se întrebe, doar pentru o secundă, dacă nu cumva și-a dat seama. Imposibil.
   - Nu, Anne, spune el. Mă duc singur.
   Adaugă ferm.
   - Am vorbit deja despre asta. Nu putem să schimbăm planurile acum.
   Are nevoie ca ea să rămână acasă.
   - Pot să rămân în mașină, zice ea.
   El o îmbrățișează strâns și îi șoptește la ureche:
   - Șșșșș... o să fie totul bine. Mă întorc cu Cora, promit.
   - Nu poți să promiți! Nu poți!
   Vocea îi devine stridentă. Marco, Alice și Richard se uită îngrijorați la ea.
   O ține în brațe până când se liniștește și, măcar de data asta, părinții ei stau deoparte și îl lasă să-și facă treaba de soț. În cele din urmă, îi dă drumul, o privește în ochi și îi spune:
   - Anne, trebuie să plec acum. Îmi ia cam o oră să ajung acolo. Te sun pe mobil imediat ce o recuperez, bine?
   Anne, mai calmă acum, dă din cap, cu chipul tensionat. Richard se duce cu Marco să încarce banii în mașină, care este parcată în garaj. Scot banii prin ușa din spate, îi pun în portbagajul Audi-ului lui Marco și îl încuie.
   - Baftă! zice Richard, încordat.
   Apoi adaugă:
   - Nu-i da banii până când nu iei copilul. E singurul avantaj pe care-l avem.
   Marco aprobă din cap și se urcă în mașină. Își ridică privirea spre Richard și spune:
   - Nu uita: nu contactezi poliția decât după ce vă sun eu!
   - Am înțeles.
   Marco nu are încredere în Richard. Se teme că acesta va suna la poliție de îndată ce pleacă el. I-a spus lui Anne să nu-l scape nicio clipă din ochi - i-a amintit asta în șoaptă, la ureche, și acum - și să nu-l lase să sune la poliție decât când îi anunță el că a recuperat-o pe Cora. Când o să sune el, Bruce va fi plecat de mult. Cu toate astea, Marco tot este îngrijorat. Anne nu pare să funcționeze cum trebuie, nu se poate baza pe ea. Richard ar putea să se ducă la bucătărie și să sune de pe mobil, iar ea nici să nu observe. Sau ar putea să sune la poliție în fața ei odată ce el a ieșit din casă, se gândește Marco neliniștit. Ea n-ar putea să-l oprească.
   Marco iese cu mașina din garaj, intră pe alee și-și începe lungul drum spre punctul de întâlnire. Se apropie de rampa care dă în autostradă, când, deodată, îi îngheață inima.
   A fost incredibil de prost.
   Richard ar fi putut să spună deja poliției despre schimb. Poliția ar putea să-l urmărească chiar acum. Toți ar putea să știe, în afară de Anne și de el. Oare Alice ar permite așa ceva? Oare Richard ar anunța-o măcar?
   Mâinile lui Marco încep să transpire pe volan. Inima îi bate ca un ciocan în timp ce încearcă să gândească. Richard intenționase să implice poliția. Ei nu-i dăduseră voie. Când mai acceptase Richard vreodată să nu i se dea voie să facă ceva? Richard o vrea pe Cora înapoi, dar este genul de om căruia nu-i place să riște. Ar vrea să-și recupereze și banii, dacă este posibil. Lui Marco i se face rău.
   Cum să procedeze? Nu poate să-l contacteze pe Bruce. Nu are cum să facă asta, pentru că Bruce nu răspunde la telefon. Acum probabil că-l atrage pe Bruce direct în cursă. Lui Marco deja i se lipește cămașa de spate când iese pe autostradă.

Capitolul optsprezece

   Marco încearcă să se calmeze, respirând adânc în timp ce conduce cu mâinile încordate pe volan.
   Ar putea să riște și să se ducă la locul de întâlnire, conform planului.
   Poate că Richard nu a anunțat poliția. Cora va fi într-un scaun de mașină pentru bebeluși, în garajul abandonat. El o va lua, va lăsa banii și va fugi. Dar dacă Richard chiar a alertat poliția, atunci ce se va-ntâmpla?
   Atunci, de îndată ce Marco o ia pe Cora, lasă banii și fuge, Bruce va apărea să-și ridice banii și poliția îl va aresta. Dacă Bruce mărturisește? Marco va fi închis multă vreme.
   Ar putea să renunțe. Ar putea să se întoarcă din drum, să nu se ducă deloc la locul de întâlnire și să spere că Bruce îi va trimite alt mesaj prin poștă. Dar cum ar explica asta poliției? Cum să nu se ducă, așa cum au aranjat, ca să-și recupereze copilul răpit? Ar putea să spună că a avut probleme cu mașina și să ajungă prea târziu, după ora stabilită. Apoi, dacă Bruce l-ar contacta din nou, Marco ar putea să încerce încă o dată, fără să-i dea toate detaliile lui Richard. Dar în niciun caz Richard nu l-ar lăsa pe Marco să păstreze atâta bănet între timp. Futu-i! Nu poate să facă nimic fără ca socrul lui să afle, pentru că Alice îl lasă să controleze banii.
   Nu, trebuie să se ducă să o ia chiar astăzi pe Cora. Trebuie să se ducă s-o recupereze. Nu poate să mai lase situația asta să treneze, orice s-ar întâmpla.
   Cu capul plin de gânduri, nici nu-și dă seama când a trecut o jumătate de oră. Este la mijlocul drumului. Trebuie să ia o hotărâre. Se uită la ceas, iese de pe autostradă pe prima centură. Trage pe dreapta, aprinde farurile de poziție și scoate telefonul cu mâinile tremurânde. O sună pe Anne pe mobil, îi răspunde imediat.
   - Ai luat-o? întreabă ea îngrijorată.
   - Nu, nu încă, nu e încă ora, spune Marco. Vreau să-l întrebi pe tatăl tău dacă a anunțat poliția.
   - N-ar face așa ceva, spune Anne.
   - Întreabă-l!
   Marco aude voci în fundal, apoi Anne revine la telefon.
   - Spune că nu a zis nimănui. Nu a spus poliției. De ce?
   Să-l creadă pe Richard?
   - Dă-mi-l pe tatăl tău la telefon, spune Marco.
   - Ce se întâmplă? zice Richard la telefon.
   - Trebuie să pot avea încredere în tine, zice Marco. Trebuie să fiu sigur că nu ai anunțat poliția.
   - N-am anunțat-o. Am zis că nu o anunț.
   - Spune-mi adevărul. Dacă poliția ne urmărește, nu mă duc. Nu pot să risc ca răpitorul să miroasă că este o capcană și să o omoare pe Cora.
   - Jur că nu am spus nimic. Du-te și ia-o, pentru Dumnezeu!
   Richard pare aproape la fel de panicat cum se simte Marco.
   Marco închide telefonul și pleacă iar.

   Richard Dries se plimbă de colo-colo prin camera de zi a fiicei lui, cu inima bătându-i să-i iasă din piept.
    Se uită la soția și fiica lui, îmbrățișate pe canapea, și își abate repede privirea. Este cu nervii întinși la maximum și extrem de frustrat din cauza ginerelui său.
   Nu i-a plăcut niciodată Marco. Iar acum - ce Dumnezeu?! - cum a putut Marco măcar să se gândească să nu se ducă la întâlnire? Ar putea să strice tot! Richard se uită din nou îngrijorat la soția și fiica lui și continuă să se plimbe apăsat în sus și-n jos.
   Măcar poate înțelege de ce Marco a crezut că el, Richard, a sunat la poliție. Încă de la început, când Marco a insistat să nu anunțe poliția, Richard a fost de părere că ar trebui să le spună despre schimb, dar toți ceilalți l-au contrazis. Le-a spus că 5 milioane de dolari înseamnă o mulțime de bani, chiar și pentru ei. Le-a spus că nu este convins că fetița mai este în viață. Însă a promis că nu va anunța poliția și nu a făcut-o. Nu se așteptase ca Marco să se îndoiască de el în ultima clipă și să riște totul neducându-se să facă schimbul.
   Ar face bine să se ducă, naiba să-l ia! Miza e prea mare ca Marco s-o ia razna.

   După 30 de minute, Marco ajunge la locul stabilit.
    Este la o jumătate de oră distanță de oraș, dacă o iei pe autostradă, și încă aproape 30 de minute spre nord-vest, pe o șosea și apoi pe un drum forestier. Au ales o fermă părăsită cu un garaj vechi la capătul aleii principale. Marco parchează în fața garajului. Ușa acestuia este închisă.
  Locul pare pustiu, dar Bruce trebuie să fie undeva în apropiere, urmărindu-l.
   Cora probabil este în garaj. Marco se simte amețit. Coșmarul se apropie de sfârșit.
   Marco iese din mașină. Lasă banii în portbagaj și se duce la ușa garajului. Apucă mânerul. E înțepenit, dar trage zdravăn de el. Ușa se ridică cu un zdrăngănit puternic. Înăuntru este întuneric, mai ales după lumina intensă a soarelui. Ascultă atent. Nimic. Poate Cora doarme. Apoi vede un scaun de mașină pentru bebeluși așezat pe podeaua murdară, în cel mai îndepărtat colț, cu o pătură albă așezată peste mâner.
   Recunoaște pătura Corei. Se repede spre scaun, se apleacă și smulge pătura.
   Scaunul este gol. Marco se ridică îngrozit și face câțiva pași înapoi, clătinându-se. Se simte de parcă o lovitură l-a lăsat fără suflare. Scaunul de mașină este aici, pătura este aici, dar Cora nu e. Să fie o glumă proastă? Sau o înșelăciune? Inima îi bate cu putere. Aude un zgomot în spatele lui și se răsucește brusc, dar nu este destul de rapid. Simte o durere ascuțită în cap și se prăbușește pe podeaua garajului.
   Când își revine, după câteva minute, nu știe câte, Marco se ridică încet în mâini și genunchi, apoi în picioare. Este amețit și confuz și capul îi pulsează de durere. Se duce afară poticnindu-se. Mașina lui este încă acolo, în fața garajului, cu portbagajul deschis. Se împleticește până acolo și se uită înăuntru. Banii - 5 milioane de dolari - au dispărut.
   Bineînțeles. Marco a rămas cu un scaun gol și cu pătura Corei. Fără Cora.
   Telefonul mobil este în mașină, pe scaunul din față, dar nu îndrăznește s-o sune pe Anne.
   Ar trebui să sune la poliție, dar nu vrea să facă nici asta.
   E un prost. Scoate un urlet de durere și se prăbușește la pământ.

   Anne așteaptă înnebunită.
    Se smulge din îmbrățișarea mamei sale și își frânge mâinile îngrijorată. Ce se întâmplă? De ce durează așa de mult?
   Marco ar fi trebuit să sune acum 20 de minute. Sigur s-a întâmplat ceva.
   Și părinții ei sunt agitați.
   - Ce naiba face? mârâie Richard. Dacă nu s-a dus de teamă că am anunțat poliția, îl strâng de gât cu mâinile mele.
   - Să-l sunăm noi? spune Anne.
   - Nu știu, răspunde Richard. Hai să mai așteptăm câteva minute.
   După 5 minute, nimeni nu mai suportă suspansul.
   - Eu îl sun, spune Anne. Trebuia să o recupereze acum jumătate de oră. Dacă s-a întâmplat ceva? Ar suna dacă ar putea. Dacă l-au omorât? S-a întâmplat ceva îngrozitor!
  Mama lui Anne sare și încearcă să o ia în brațe, dar Anne o împinge aproape violent.
   - Îl sun, zice ea și apasă pe numărul lui Marco setat pe apelare rapidă.
   Mobilul lui Marco sună întruna. Intră mesageria vocală. Anne este prea șocată să mai facă altceva decât să se holbeze drept înainte.
   - Nu răspunde.
   Tremură din tot corpul.
   - Trebuie să sunăm la poliție acum! spune Richard arătând șocat. Indiferent ce a spus Marco. Poate are probleme.
   Își scoate telefonul și îl sună pe detectivul Rasbach din agendă.
   Rasbach răspunde la al doilea țârâit.
   - Rasbach, zice el.
   - Sunt Richard Dries. Ginerele meu s-a dus să facă un schimb cu răpitorii. Trebuia să ne sune cel puțin acum jumătate de oră. Și nu răspunde la mobil. Ne e teamă că s-a întâmplat ceva.
   - Iisuse, nouă de ce nu ne-ați spus? spune Rasbach. Nu mai contează, doar dați-mi detaliile!
   - Plec imediat! între timp, trimitem poliția locală acolo în cel mai scurt timp, spune Rasbach. Vă țin la curent.
   Apoi închide.
   - Poliția se duce acum acolo, îi spune lui Anne tatăl ei. Nu avem ce altceva să facem decât să așteptăm.
   - Nu aștept. Du-ne tu, cu mașina ta, spune Anne.

   Când ajunge mașina de poliție, Marco încă stă pe jos, în praf, rezemat de una dintre roțile din față ale Audi-ului. Nici măcar nu-și ridică privirea.
   Totul s-a terminat. Probabil Cora e moartă. A fost tras pe sfoară. Cine a luat-o are și banii; nu mai e niciun motiv să o țină în viață acum.
   Cum a putut să fie atât de prost? De ce a avut încredere în Bruce Neeland? Nu-și aduce aminte acum de ce a avut încredere în el; mintea nu îi mai funcționează din cauza durerii și a fricii. Nu mai are ce face acum, trebuie să mărturisească. Anne o să-l urască. Îi pare atât de rău! Pentru Cora, pentru Anne, pentru ce le-a făcut. Cei doi oameni pe care îi iubește cel mai mult pe lume.
   A fost lacom. S-a convins singur că, dacă erau banii părinților lui Anne, nu însemna că fură. Oricum, Anne urma să-i moștenească la un moment dat, numai că aveau nevoie de o parte din ei acum. Nu trebuia să pățească nimeni nimic. Când a plănuit asta cu Bruce, lui Marco nici nu i-a trecut prin cap că ar pune-o în vreun pericol real pe Cora.
   Dar acum Cora a dispărut. Nu știe ce a făcut Bruce cu ea. Și nu știe cum s-o găsească.
   Doi polițiști în uniformă coboară încet din mașină. Se duc unde Marco zace sprijinit de Audi.
   - Marco Conti? întreabă unul dintre ei.
   Marco nu răspunde.
   - Sunteți singur?
   Marco îl ignoră. Polițistul duce stația la gură, în timp ce partenerul lui îngenunchează lângă Marco. Întreabă:
   - Sunteți rănit?
   Însă Marco a intrat în stare de șoc. Nu spune nimic. Se vede că a plâns. Polițistul care stă în picioare lângă el bagă stația la loc, își scoate arma și intră în garaj, temându-se de ce e mai rău. Vede scaunul de mașină pentru bebeluși, pătura albă aruncată pe podeaua murdară în fața lui, dar niciun copil. Iese repede de acolo.
   Marco tot nu vorbește.
   În curând, sosesc și alte mașini de poliție, cu semnalele luminoase aprinse. Vine și o ambulanță, iar medicii îi acordă îngrijiri lui Marco.
   La scurt timp după aceea, pe aleea lungă intră și mașina detectivului Rasbach. Acesta coboară grăbit și vorbește cu polițistul responsabil la fața locului.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Nu suntem siguri. Nu vorbește. În garaj e un scaun de mașină pentru bebeluși, dar nici urmă de vreun copil. Portbagajul este gol, deschis.
   Rasbach analizează scena și șoptește:
   - Iisuse Cristoase!
   Îl urmează pe celălalt polițist în garaj și vede scaunul și păturica de pe podea. Primul impuls este să-i fie tare milă de bărbatul care stă pe jos afară, vinovat sau nu. Este clar că se aștepta să-și ia copilul înapoi. Dacă omul a încălcat legea, este amator. Rasbach iese iar la lumina soarelui, se lasă pe vine și încearcă să-l privească pe Marco în ochi. Dar Marco nu vrea să-și ridice capul.
   - Marco, spune Rasbach presant. Ce s-a întâmplat? însă Marco nici nu se uită la el.
   Chiar și așa, Rasbach bănuiește ce s-a întâmplat. Se pare că Marco a coborât din mașină, a intrat în garaj așteptându-se să recupereze copilul, iar răpitorul, care nu a avut vreo clipă intenția de a înapoia copilul, l-a lăsat pe Marco inconștient cu o lovitură și i-a luat banii. Marco a rămas singur cu durerea lui.
   Copilul e mort, probabil.
   Rasbach se ridică, își scoate celularul și, fără prea mare tragere de inimă, o sună pe Anne.
   - Îmi pare rău, zice el. Soțul dumneavoastră e bine, dar copilul nu e aici.
   Aude cum icnetele ei se transformă în hohote isterice la capătul celălalt al firului.
   - Haideți să ne întâlnim la secție, spune el.
   Câteodată își urăște meseria.

Capitolul nouăsprezece

   Marco este la secția de poliție, în aceeași sală de audiere ca mai înainte, pe același scaun.
    Rasbach stă în fața lui, cu Jennings lângă el, la fel ca în urmă cu 4 zile, când i-au luat declarația. Camera de luat vederi îl înregistrează, la fel ca ultima dată.
   Cumva, presa a aflat despre schimbul nereușit. Când l-au adus pe Marco la secție, în față așteptau o mulțime de ziariști. Blițurile sclipeau și reporterii îi împingeau microfoanele în față.
   Nu i-au pus cătușele. Asta l-a surprins pe Marco pentru că, în mintea lui, deja mărturisise. Se simțea așa de vinovat, încât nu știa cum de nu vedeau și ei asta. S-a gândit că nu l-au încătușat doar din politețe sau, pur și simplu, pentru că nu li s-a părut necesar. La urma urmei, era evident că nu mai avea deloc putere să se lupte. Nu avea să fugă. Unde să se ducă?
   Oriunde s-ar duce, vina și durerea l-ar urma.
   L-au lăsat să se vadă cu Anne înainte să fie dus în sala de audiere. Ea și părinții ei erau deja la secție. Marco era foarte tulburat când a văzut-o. I se citea pe față că își pierduse orice speranță. Când l-a văzut, și-a aruncat brațele în jurul lui și a suspinat la gâtul lui de parcă el era ultimul lucru din lume de care se putea agăța, de parcă doar el îi mai rămăsese. S-au strâns în brațe, plângând. Doi oameni distruși, unul dintre ei un mincinos.
   Apoi l-au dus în sala de audiere, ca să-i ia declarația.
   - Îmi pare rău, începe Rasbach.
   Și chiar îi pare rău.
   Marco își ridică privirea, fără să vrea.
   - Scaunul de mașină și pătura sunt analizate de criminaliști. Poate vor găsi ceva folositor.
   Marco tot nu vorbește, prăbușit pe scaun.
   Rasbach se apleacă în față.
   - Marco, ce-ar fi să ne spui ce se întâmplă?
   Marco îl privește pe detectiv, care l-a enervat dintotdeauna. Asta îi alungă orice dorință de a mărturisi. Se așază mai drept pe scaun.
   - Am dus banii. Cora nu era acolo. Cineva m-a atacat când eram în garaj și a luat banii din portbagaj.
   Faptul că este audiat de Rasbach în sala asta și senzația că se joacă de-a șoarecele și pisica i-au ascuțit mintea. Marco gândește mai clar acum decât în urmă cu o oră și ceva, când lucrurile au mers atât de prost.
   Adrenalina îi străbate tot corpul. Brusc, se gândește la supraviețuire. Își dă seama că, dacă spune adevărul, asta îl va distruge nu numai pe el, dar și pe Anne. Ea nu ar suporta niciodată trădarea. Trebuie să-și păstreze imaginea de om nevinovat. Ei nu îl au cu nimic la mână, nu au nicio dovadă. Evident, Rasbach are niște suspiciuni, dar sunt doar suspiciuni, nimic mai mult.
   - L-ai văzut pe bărbatul care te-a lovit? întreabă Rasbach.
   Lovește ușor cu stiloul pe mână, un semn de nerăbdare pe care Marco nu l-a mai văzut până acum.
   - Nu. M-a lovit pe la spate. Nu am văzut nimic.
   - O singură persoană?
   - Așa cred.
   Marco face o pauză.
   - Nu știu.
   - Poți să-mi spui și altceva? A zis ceva?
   Rasbach este furios din cauza lui, se vede.
   Marco clatină din cap.
   - Nu, nimic.
   Rasbach își împinge scaunul în spate și se ridică în picioare. Se plimbă prin cameră, masându-și ceafa, de parcă ar fi înțepenit. Se întoarce și-l privește pe Marco din partea cealaltă a camerei.
   - Se pare că a mai fost o mașină, parcată în buruienile din spatele garajului, ascunsă. Ai văzut-o sau ai auzit-o?
   Marco scutură din cap.
   Rasbach se duce înapoi la masă, își pune mâinile pe ea și îl privește pe Marco în ochi.
   - Trebuie să-ți spun, Marco, zice Rasbach, eu cred că fetița e moartă.
   Marco își lasă capul în jos. Îi dau lacrimile.
   - Și cred că tu ești responsabil.
   Marco își ridică brusc capul.
   - N-am avut niciun amestec!
   Rasbach nu spune nimic. Așteaptă.
   - De ce credeți că am avut eu vreun amestec? întreabă Marco. Copilul meu a dispărut.
   Începe să suspine. Nici nu este nevoie să se prefacă. Durerea lui este mult prea reală.
   - Din cauza orei, Marco, spune Rasbach. Ai fost să vezi copilul la 12:30. Toată lumea este de acord asupra acestui lucru.
   - Și ce-i cu asta? spune Marco.
   - Și am dovezi, sub forma unor urme de cauciucuri, că în garajul tău a fost recent o mașină străină. Și am o martoră care a văzut o mașină deplasându-se pe aleea din spatele casei tale, dinspre garaj, la 12:35 de minute.
   - Dar de ce credeți că eu sunt vinovat? zice Marco. Nu știți dacă mașina aia a avut legătură cu persoana care a luat-o pe Cora. Putea la fel de bine să fie scoasă pe ușa din față la ora 1.
   Dar Marco știe că nu a făcut bine să lase ușa de la intrare întredeschisă. Asta nu l-a păcălit pe detectiv. Măcar dacă n-ar fi uitat să înșurubeze la loc becul de la detectorul de mișcare.
   Rasbach se îndepărtează de masă și îl privește pe Marco.
   - Detectorul de mișcare din spatele casei era dezactivat. Tu ai fost în casă la 12 și jumătate. O mașină a plecat din direcția garajului tău la 12:35 de minute. Cu farurile stinse.
   - Și ce dacă? Doar asta aveți?
   - Nu există dovezi fizice că ar fi fost vreun intrus în casă sau în curtea din spate. Dacă un străin ar fi intrat în curte s-o răpească, am fi găsit niște urme, ceva. Dar nu am găsit. Singurele urme de pași din curtea din spate, Marco, sunt ale tale.
   Se apleacă din nou pe masă, ca să-și sublinieze punctul de vedere.
   - Cred că ai scos copilul din casă și l-ai dus la mașina din garaj.
   Marco nu spune nimic.
   - Știm că ai probleme cu firma.
   - Recunosc! Credeți că ăsta e un motiv suficient ca să-mi răpesc propriul copil? spune Marco disperat.
   - Oamenii au comis răpiri și pentru mai puțin, zice detectivul.
   - Păi să vă zic eu ceva, spune Marco, aplecându-se în față și privindu-l pe Rasbach în ochi. Îmi iubesc fetița mai mult decât orice pe lume. Îmi iubesc nevasta și sunt extrem de interesat de binele lor.
   Se lasă la loc pe spate. Se gândește cu grijă câteva momente înainte să adauge:
   - Și am niște socri foarte bogați, care au fost foarte generoși. Probabil că ne-ar da oricâți bani ne-ar trebui dacă Anne le-ar cere. Așa că de ce dracu’ mi-aș răpi propriul copil?
   Rasbach îl observă cu ochii mijiți.
   - O să-i chestionez și pe socrii tăi. Și pe soția ta. Și pe oricine te-a cunoscut vreodată.
   - N-aveți decât, spune Marco.
   Știe că nu reacționează bine, dar nu se poate abține.
   - Sunt liber să plec?
   - Da, ești liber să pleci, spune detectivul. Deocamdată.
   - Să-mi iau un avocat? întreabă Marco.
   - Asta depinde numai de tine, zice detectivul, făcând semn că audierea s-a sfârșit.

   Detectivul Rasbach se întoarce la birou să se gândească. Dacă asta a fost o răpire falsă, înscenată de Marco, e clar că s-a încurcat cu niște infractori adevărați, care au profitat de el.
    Lui Rasbach aproape că îi este milă de el. Cu siguranță îi este milă de soția nefericită a acestuia. Dacă Marco a înscenat totul și a fost păcălit, probabil copilul lui este acum mort, banii au dispărut, iar poliția îl suspectează de răpire. E un mister cum de mai rezistă presiunii.
   Însă ceva îl nedumirește pe detectiv. Întâmplarea cu bona i-a tot stat pe creier. Și mai e și o întrebare de bun simț: de ce cineva care ar putea să facă rost de bani destul de ușor, doar dacă ar cere, ar risca totul cu ceva atât de stupid și de periculos ca o răpire?
   Și mai sunt și informațiile tulburătoare despre Anne, despre înclinația ei spre violență, care au ieșit recent la lumină. Cu cât se implică mai mult în cazul ăsta, cu atât i se pare mai complicat. Rasbach trebuie să afle adevărul.
   A venit momentul să îi interogheze pe părinții lui Anne.
   Iar dimineață va vorbi din nou și cu Anne.
   Rasbach o să-i dea de capăt. Adevărul este acolo, întotdeauna e acolo.
   Trebuie doar să fie descoperit.

   Anne și Marco sunt acasă, singuri. În casă nu sunt decât ei și groaza, durerea și închipuirile lor sumbre.
    E greu de spus care dintre ei este mai afectat. Amândoi sunt bântuiți de faptul că nu știu ce s-a întâmplat cu copilul lor. Fiecare din ei speră că fetița este încă în viață, dar sunt atât de puține lucruri în care să-și pună speranța. Fiecare încearcă să se prefacă de dragul celuilalt. Iar Marco are și alte motive să se prefacă.
   Anne nu știe de ce nu-l învinuiește mai mult pe Marco. La început, când copilul lor a fost răpit, l-a învinuit pe Marco în sinea ei, pentru că el o convinsese s-o lase pe Cora singură acasă. Dacă ar fi luat copilul la vecini, cu ei, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Și-a spus că, dacă nu-și va recupera copilul teafăr, nu îl va ierta niciodată pe Marco.
    Și totuși, iată-i acum. Nu știe de ce se agață de el, dar așa face. Poate pentru că nu are altceva de care să se agațe. Nici măcar nu-și dă seama dacă îl mai iubește. Nici pentru ce s-a întâmplat cu Cynthia n-o să-l ierte niciodată.
   Poate se agață de el pentru că nimeni altcineva nu poate înțelege sau simți durerea asta la fel ca ea. Sau pentru că el măcar o crede. El știe că nu ea le-a omorât copilul. Până și mama ei a suspectat-o până când au primit salopeta prin poștă. E sigură de asta.
   Se duc la culcare, dar rămân treji multă vreme. În sfârșit, Marco alunecă într-un somn agitat. Dar Anne este prea îngrijorată ca s-o ia somnul. În cele din urmă, se ridică din pat, coboară la parter și bântuie prin casă, din ce în ce mai neliniștită.
   Începe să cerceteze casa amănunțit, dar nu știe ce caută și devine tot mai supărată. Se mișcă și gândește din ce în ce mai repede. Caută ceva care să-l incrimineze pe soțul ei infidel, dar își caută și copilul. Simte cum contururile se estompează.
   Gândurile i se accelerează și devine mai puțin rațională; mintea ei face niște salturi fantastice. Nu e vorba că lucrurile nu au sens pentru ea când e în starea asta - uneori, au și mai multă noimă. Au sens la fel cum au și visele. Abia când se termină visul îți dai seama cât de ciudat a fost tot, cum, de fapt, nu avea nicio logică.
   Nu a găsit nici scrisori, nici e-mailuri de la Cynthia pe laptopul lui Marco, nici chiloții altei femei prin casă. Nu a găsit chitanțe de la hoteluri sau chibrituri misterioase, luate de prin baruri. A găsit niște informații financiare îngrijorătoare, dar nu asta o interesează acum. Vrea să știe ce se întâmplă între Marco și Cynthia și ce legătură are asta cu dispariția Corei. Oare Cynthia a luat-o pe Cora?
   Cu cât Anne răsucește mai mult povestea asta pe toate părțile, în starea ei de agitație, cu atât mai mult i se pare că are logică. Cynthia antipatizează copiii. Cynthia este genul de persoană care ar face rău unui copil. E rece. Și nici pe Anne nu o mai place. Vrea să îi facă rău. Cynthia vrea să-i ia lui Anne și soțul, și copilul, ca să vadă cât o să sufere atunci, pentru că poate.
   În cele din urmă, Anne cade epuizată și adoarme pe canapeaua din camera de zi.

   A doua zi dimineață, devreme, se trezește și își face un duș înainte ca Marco să-și dea seama că ea și-a petrecut toată noaptea pe canapea. Își trage pe ea niște colanți negri și o tunică, de parcă ar fi în transă, înspăimântată.
   Se simte paralizată când se gândește la poliție, la faptul că va fi din nou audiată de Rasbach. El habar nu are unde este copilul lor, dar pare să creadă că ei știu. Ieri, după ce i-a luat declarația lui Marco, a chemat-o și pe ea în dimineața asta. Nu vrea să se ducă. Nu știe de ce detectivul vrea să vorbească din nou cu ea. Ce are de câștigat dacă repetă la nesfârșit aceleași lucruri?
   De la locul lui din pat, proptit pe perne, Marco o privește îmbrăcându-se, cu chipul lipsit de orice expresie.
   - Sunt obligată să mă duc? întreabă ea.
   Dacă ar putea, s-ar sustrage. Nu-și cunoaște drepturile. Să refuze oare?
   - Nu cred că ești obligată, spune Marco. Nu știu. Poate e momentul să discutăm cu un avocat.
   - Dar asta ne va face să picăm prost, spune Anne cu îngrijorare. Nu-i așa?
   - Nu știu, spune Marco inexpresiv. Deja am picat prost.
   Ea se apropie de pat și îl privește pe Marco din picioare. Imaginea lui atât de nenorocită i-ar frânge inima, dacă nu ar fi frântă deja.
   - Poate ar trebui să vorbesc cu părinții mei. Ei ar putea să ne facă rost de un avocat bun. Deși pare ridicol să ne gândim că ne trebuie un avocat.
   - Ar putea fi o idee bună, zice Marco stânjenit. Ți-am zis aseară, Rasbach încă pare să ne suspecteze. Pare să creadă că noi am înscenat toată chestia asta.
   - Cum poate să bănuiască asta acum, după ce s-a întâmplat ieri? întreabă Anne, devenind agitată. De ce ar crede asta? Doar pentru că era o mașină pe alee la aceeași oră la care ai venit s-o vezi pe Cora?
   - Cam ăsta pare să fie motivul principal.
   - O să mă duc, zice Anne până la urmă. Vrea să fiu acolo la ora 10.
   Marco dă din cap obosit.
   - Vin cu tine.
   - Nu e nevoie, spune Anne fără convingere. Aș putea s-o sun pe mama.
   - Sigur că vin. Nu poți să înfrunți singură mulțimea aia de afară. Stai să pun ceva pe mine și te duc eu, spune Marco ridicându-se din pat.
   Anne îl privește ducându-se la dulap în boxeri. Pare mult mai slab, îi vede coastele prin piele. E recunoscătoare că vine la secție cu ea. Nu vrea s-o sune pe mama ei și nici nu crede că poate să facă asta singură. În plus, crede că e important ca ea și Marco să fie văzuți împreună, să pară uniți.
   După eșecul de ieri, acum sunt iar mulți reporteri în fața casei. Anne și Marco sunt nevoiți să-și facă drum cu greu printre ei, ca să ajungă la taxi - deocamdată, Audi-ul lor este la poliție - și nici nu sunt polițiști aici care să-i ajute. În sfârșit, ajung la taxiul din stradă. Odată intrată în mașină, Anne blochează repede ușile. Se simte prinsă în cursă - toate fețele acelea care le aruncă întrebări pătimașe și se strâng în jurul lor, chiar și prin geamurile mașinii. Se retrage, dar se uită fix la ele. Marco înjură în barbă.
   Anne se uită tăcută pe fereastră în timp ce mulțimea rămâne în urmă.
   Nu înțelege cum pot fi atât de cruzi reporterii. Nu sunt și ei părinți? Nu-și pot închipui, fie și o clipă, cum e să nu știi unde e copilul tău, să stai treaz nopțile de dorul lui, să-i vezi corpușorul neclintit, mort, dincolo de pleoapele închise?
   Merg spre centru, de-a lungul râului, până când ajung la secția de poliție. De îndată ce Anne vede clădirea, se încordează toată. Îi vine s-o ia la goană de acolo. Dar Marco e lângă ea. O ajută să coboare din taxi și să intre în secție, sprijinind-o de cot.
   În timp ce așteaptă la recepție, Marco îi vorbește încet la ureche.
   - E în regulă. Poate încearcă să te enerveze, dar tu știi că noi n-am făcut nimic greșit. Eu o să te aștept aici.
   Îi zâmbește puțin a încurajare. Ea aprobă din cap. Marco își pune ușor mâinile pe umerii ei și o privește în ochi.
   - S-ar putea să încerce să ne întoarcă unul împotriva celuilalt, Anne. S-ar putea să-ți spună lucruri urâte despre mine.
   - Ce lucruri urâte?
   El ridică din umeri și-și întoarce privirea.
   - Nu știu. Dar fii atentă. Nu-i lăsa să te enerveze.
   Ea încuviințează, dar acum e și mai îngrijorată în loc să fie mai relaxată.
   În momentul acela, se apropie de ei detectivul Rasbach. Nu zâmbește deloc.
   - Mulțumesc că ați venit. Pe aici, vă rog.
   O conduce pe Anne într-o altă sală de audiere de data aceasta, cea pe care au folosit-o pentru Marco. Pe el îl lasă singur în zona de așteptare.
   Anne se oprește în ușa sălii de audiere și se întoarce să se uite la el.
   Marco îi zâmbește, îngrijorat.
   Anne intră.

Capitolul douăzeci

   Anne se așază pe scaunul care i-a fost oferit. În timp ce se afundă în el, simte cum i se înmoaie genunchii.
    Jennings îi oferă o cafea, dar Anne refuză, de frică să n-o verse pe jos. E mai îngrijorată acum față de ultima dată când a fost audiată. Se întreabă de ce polițiștii sunt atât de suspicioși în privința ei și a lui Marco. Dimpotrivă, ar trebui să fie mai puțin suspicioși după primirea salopetei prin poștă și furtul banilor. Este evident că altcineva le-a luat copilul.
   Detectivii se așază în fața ei.
   - Îmi pare foarte rău pentru ce s-a întâmplat ieri, începe detectivul Rasbach.
   Ea nu spune nimic. Are gura atât de uscată. Își împreunează mâinile în poală.
   - Vă rog să vă relaxați, spune Rasbach blând.
   Ea dă din cap neliniștită, dar nu se poate relaxa. Nu are încredere în el.
   - Am doar câteva întrebări legate de ziua de ieri, spune el.
   Ea încuviințează din nou și-și umezește buzele.
   - De ce nu ne-ați sunat când ați primit pachetul prin poștă? întreabă detectivul.
   Tonul lui este destul de prietenos.
   - Ne-am gândit că e prea riscant, spune Anne.
   Vocea îi tremură. Își drege glasul.
   - În bilet scria să nu chemăm poliția.
   Se întinde spre sticla de apă care a fost pusă pe masă în fața ei. Se chinuie să deschidă capacul. Mâna îi tremură ușor în timp ce duce sticla la buze.
   - Așa v-ați gândit amândoi? întreabă Rasbach. Sau așa s-a gândit Marco?
   - Amândoi.
   - De ce ați atins salopeta așa de mult? Din păcate, orice dovadă pe care ar fi putut să ne-o ofere a fost contaminată.
   - Da, știu, îmi pare rău. Nu m-am gândit. Am simțit mirosul Corei pe ea, așa că am luat-o cu mine peste tot, să o simt aproape.
   Începe să plângă.
   - Parcă era din nou cu mine. Aproape că puteam să mă prefac că era încă în pătuțul ei și dormea acolo. Că nimic din toate astea nu s-a întâmplat.
   Rasbach aprobă din cap și spune:
   - Înțeleg. O să testăm cum putem și haina, și biletul.
   - Credeți că e moartă, nu-i așa? zice Anne inexpresiv, privindu-l direct în ochi.
   Rasbach îi întoarce privirea.
   - Nu știu. Este posibil să fie încă în viață. O s-o căutăm în continuare.
   Anne ia un șervețel din cutia de pe masă și își tamponează ochii cu el.
   - Mă gândeam la bona dumneavoastră, spune Rasbach, rezemându-se relaxat de spătar.
   - Bona noastră? De ce? întreabă Anne speriată. Nici măcar nu a venit în seara aia.
   - Știu. Sunt doar curios. E o bonă bună?
   Anne ridică din umeri, fiindcă nu știe unde vrea Rasbach să ajungă cu asta.
   - E bună cu Cora. E clar că îi plac copiii; multor fete nu le plac, de fapt. Fac pe bonele pentru bani.
   Se gândește la Katerina.
   - De obicei, e de încredere. Nu e vina ei că i-a murit bunica. Deși, dacă n-ar fi murit, noi am avea-o încă pe Cora.
   - Dați-mi voie să vă întreb altceva: ați recomanda-o altcuiva? întreabă Rasbach.
   Anne își mușcă buza.
   - Nu, nu cred. Mai obișnuiește să adoarmă cu căștile în urechi, ascultând muzică. Când ajungem acasă, trebuie să o trezim. Deci, nu, nu aș recomanda-o.
   Rasbach dă din cap și-și notează ceva. Apoi își ridică privirea și spune:
   - Povestiți-mi despre soțul dumneavoastră.
   - Ce să vă povestesc despre el?
   - Ce fel de om este?
   - E un om bun, spune Anne hotărât, îndreptându-și poziția. E iubitor și blând. E deștept și atent, și harnic.
   Face o pauză, după care spune repezit:
   - E cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată, în afară de Cora.
   - Are grijă de familie?
   - Da.
   - De ce spuneți asta?
   - Pentru că este adevărat, ripostează Anne tăios.
   - Dar nu este adevărat că părinții dumneavoastră l-au lansat în afaceri? Și chiar dumneavoastră mi-ați spus că părinții au plătit pentru casă.
   - Stați puțin, spune Anne. Părinții meu nu l-au „lansat pe soțul meu în afaceri”, așa cum ați spus. Marco este licențiat în informatică și afaceri. Și-a înființat propria companie și avea mult succes singur. Părinții mei doar au investit în ea, mai târziu. Lui deja îi mergea foarte bine. Nu-i puteți găsi defecte lui Marco, profesional vorbind.
   În timp ce spune asta, Anne își amintește vag de informațiile financiare pe care le-a găsit pe computerul lui Marco cu o zi înainte. Atunci nu le-a citit cu atenție și nici nu l-a întrebat pe Marco despre ele. Acum se gândește dacă nu cumva tocmai i-a mințit pe polițiști.
   - Credeți că soțul este cinstit cu dumneavoastră?
   Anne roșește. Apoi îi pare rău că s-a dat de gol. Ezită să răspundă.
   - Da. Cred că e cinstit cu mine - șovăie - de cele mai multe ori.
   - De cele mai multe ori? Cinstea nu ar trebui să fie ceva permanent? întreabă Rasbach, aplecându-se ușor în față.
   - V-am auzit, mărturisește Anne brusc. În noaptea de după răpire. Eram în capul scărilor. V-am auzit când l-ați acuzat pe Marco că și-a făcut de cap cu Cynthia. Ea a zis că Marco s-a dat la ea, iar el a negat.
   - Îmi pare rău. Nu știam că ascultați.
   - Și mie îmi pare rău. Aș vrea să nu fi aflat.
   Își coboară privirea la mâinile adunate în poală, care strâng șervețelul mototolit.
   - Credeți că el i-a făcut avansuri sexuale Cynthiei sau că a fost invers, așa cum spune Marco?
   Anne răsucește șervețelul în mâini și spune nefericită:
   - Nu știu. Amândoi sunt de vină.
   Își ridică privirea spre el.
   - Nu o să-i iert niciodată, pe niciunul, zice ea repezit.
   - Să revenim, o îndeamnă Rasbach. Ați declarat că soțul dumneavoastră are grijă de familie. Vă povestește cum îi merg afacerile?
   Anne rupe șervețelul în bucăți mici.
   - Nu prea m-au interesat afacerile în ultima vreme, spune Anne. Am fost absorbită de copil.
   - El nu v-a spus cum îi merg afacerile?
   - Recent, nu.
   - Nu vi se pare puțin ciudat? întreabă Rasbach.
   - Nu, deloc, spune Anne, gândindu-se în timpul ăsta că este ciudat, de fapt. Am fost foarte ocupată cu copilul.
   Vocea îi cedează.
   - Urmele de cauciucuri din garaj nu se potrivesc cu mașina dumneavoastră, spune Rasbach. Cineva v-a folosit garajul cu puțin timp înainte de răpire. Dumneavoastră ați văzut fetița în pătuț la ora 12. Marco a fost în casă cu ea la 12 și jumătate. Avem o martoră care a văzut o mașină mergând pe alee, dinspre garajul dumneavoastră, la 12:35 de minute. Nu există nicio dovadă că ar fi fost o persoană străină în casă sau în curte. Poate că la 12 și jumătate Marco a dus copilul afară, unui complice, care aștepta în mașină, în garaj.
   - Asta e ridicol! spune Anne, ridicând vocea.
   - Aveți vreo idee cine ar putea fi acel complice? insistă Rasbach.
   - Vă înșelați, spune Anne.
   - Așa să fie?
   - Da. Nu Marco a luat-o pe Cora.
   - Să vă spun ceva, zice Rasbach, aplecându-se în față. Soțul dumneavoastră are mari probleme cu afacerea.
   Anne simte că pălește.
   - Da? întreabă ea.
   - Mă tem că da.
   - Să fiu sinceră, domnule detectiv, nu prea-mi pasă dacă are probleme cu afacerea. Copilul nostru a dispărut. Ce ne pasă nouă acum de bani?
   - Doar că...
   Rasbach se întrerupe, de parcă s-ar răzgândi în privința a ceea ce vrea să spună. Îi privește pe Jennings.
   - Ce?
   Anne se uită neliniștită de la un detectiv la celălalt.
   - Doar că eu văd la soțul dumneavoastră niște lucruri pe care e posibil ca dumneavoastră să nu le vedeți, spune Rasbach.
   Anne nu vrea să cadă în capcană. Însă detectivul așteaptă, lăsând tăcerea să se prelungească. Nu are de ales.
   - Cum ar fi?
   Rasbach întreabă:
   - Nu credeți că v-a manipulat nefiind cinstit cu dumneavoastră în legătură cu afacerile?
   - Nu, din moment ce eu nu am manifestat deloc interes pentru așa ceva. Probabil a încercat să mă protejeze, pentru că am fost deprimată.
   Rasbach nu spune nimic, doar se uită la ea cu ochii aceia albaștri și tăioși.
   - Marco nu este manipulator, insistă Anne.
   - Dar relația dintre Marco și părinții dumneavoastră cum e? Dintre Marco și tatăl dumneavoastră? spune Rasbach.
   - V-am zis, nu se plac. Se tolerează, de dragul meu. Dar asta e din vina părinților mei. Indiferent ce face Marco, nu e niciodată destul de bine. Indiferent cu cine m-aș fi măritat, la fel ar fi fost.
   - De ce credeți asta?
   - Nu știu. Pur și simplu așa sunt ei. Prea protectori și greu de mulțumit. Poate pentru că sunt singurul lor copil.
   Șervețelul din mâna ei a ajuns numai zdrențe.
   - Oricum, nu prea contează ce se întâmplă cu afacerea. Părinții mei au mulți bani. Ne-ar putea ajuta oricând, dacă am avea nevoie.
   - Și v-ar ajuta?
   - Sigur că da. N-ar trebui decât să-i rog. Părinții mei nu m-au refuzat niciodată. Au dat 5 milioane fără să clipească pentru Cora.
   - Da, așa e.
   Detectivul face o pauză, apoi spune:
   - Am încercat să vorbesc cu dr. Lumsden, dar se pare că e plecată.
   Anne simte cum pălește, dar încearcă să stea drept pe scaun. Știe că Rasbach nu avea cum să vorbească cu dr. Lumsden. Chiar și după ce se întoarce, în niciun caz dr. Lumsden nu va vorbi despre ea cu detectivul.
   - N-o să vă spună nimic despre mine, zice Anne. Nu poate. E doctorița mea și știți asta. De ce vă jucați așa cu mine?
   - Aveți dreptate. Nu pot s-o conving pe doctorița dumneavoastră să încalce confidențialitatea relației dintre doctor și pacient.
   Anne se lasă pe spătarul scaunului și îi aruncă detectivului o privire agasată.
   - E ceva ce ați vrea totuși să-mi spuneți? întreabă detectivul.
   - De ce aș vorbi cu dumneavoastră despre ședințele mele cu psihiatra? Ce dracu’, nu e treaba nimănui, zice Anne amărâtă. Am o ușoară depresie postnatală, la fel ca o mulțime de alte proaspete mame. Asta nu înseamnă că i-am făcut rău copilului meu. Tot ce vreau e să îl iau înapoi.
   - Mă tot gândesc că este posibil ca Marco să fi aranjat răpirea copilului ca să vă acopere pe dumneavoastră, dacă l-ați omorât.
   - E aberant! Atunci cum explicați că am primit salopeta prin poștă și că banii de răscumpărare au fost furați?
   - Poate că Marco a înscenat răpirea când copilul era deja mort. Iar scaunul gol de copil și lovitura la cap au fost doar de ochii lumii.
   Anne îl privește ca și cum nu-i vine să creadă.
   - E absurd. Domnule detectiv, nu i-am făcut rău copilului meu.
   Rasbach se joacă cu stiloul, privind-o cu atenție.
   - Am chemat-o pe mama dumneavoastră la audiere azi-dimineață.
   Anne simte cum camera se învârte în jurul ei.

Capitolul douăzeci și unu

   Rasbach o privește cu atenție pe Anne, temându-se că aceasta ar putea leșina. Așteaptă cât timp ea se întinde după sticla cu apă și îi revine culoarea în obraji.
   Nu are ce să facă în privința psihiatrei. Are mâinile legate. Nici cu mama nu a avut prea mare succes, dar Anne evident se teme că aceasta i-a spus ceva detectivului. Rasbach bănuiește de ce îi e frică lui Anne.
   - Ce credeți că mi-a spus mama dumneavoastră? întreabă Rasbach.
   - Nu cred că v-a spus ceva, răspunde Anne înțepată. Nu e nimic de spus.
   El o analizează câteva secunde. Se gândește la cât de diferită e de mama ei - o femeie foarte stăpână pe ea, ocupată cu comitetele ei sociale și cu cauzele caritabile și mult mai abilă decât fiica. Cu siguranță, mai puțin emotivă, cu mintea mai limpede. Alice Dries a intrat în sala de audieri, a zâmbit rece, și-a spus numele, după care l-a informat că nu are nimic de declarat. A fost o audiere foarte scurtă.
   - Nu mi-a zis că trebuia să vină în dimineața asta, spune Anne.
   - Nu?
   - Ce a spus? întreabă Anne.
   - Aveți dreptate, nu a spus nimic, recunoaște Rasbach.
   Anne zâmbește pentru prima dată de când e la audiere, dar este un surâs amar.
   - Am vorbit însă cu una dintre fostele dumneavoastră colege de școală. Janice Foegle.
   Anne rămâne complet nemișcată, ca un animal din sălbăticie care simte un prădător. Apoi se ridică brusc, dărâmând scaunul în spatele ei, luându-i pe Rasbach și Jennings prin surprindere.
   - Nu mai am nimic de zis, le spune ea.
   Anne se duce alături de Marco pe hol. Marco vede că e supărată și își pune un braț protector în jurul ei. Anne simte că Rasbach e cu ochii pe ei, că îi urmărește în timp ce ies din secție. Ea nu spune nimic, pleacă alături de Marco. Când ajung pe stradă și cheamă un taxi, îi zice:
   - Cred că e momentul să ne luăm un avocat.

   Rasbach pune presiune pe ei și nu pare că are de gând să renunțe. Au ajuns în punctul în care, deși nu au fost puși sub acuzare, ei știu că sunt tratați ca niște suspecți.
   Marco este neliniștit din cauza audierii lui Anne. Când a ieșit de acolo, i se citea panica în ochi. S-a întâmplat ceva acolo care a făcut-o să vrea un avocat cât de curând posibil. Marco a încercat să afle ce anume s-a întâmplat, dar ea i-a răspuns vag, evaziv. Ce anume nu-i spune? Asta îl sperie și mai mult.
   După ce ajung acasă și își croiesc dram cu greu printre reporteri, ca să intre, Anne sugerează să-i invite pe părinții ei ca să discute despre angajarea unui avocat.
   - De ce trebuie să-i invităm aici? spune Marco. Putem să găsim un avocat și fără ajutorul lor.
   - Un avocat bun se va aștepta la un avans consistent din onorariu, subliniază Anne.
   Marco ridică din umeri, iar ea își sună părinții.
   Richard și Alice sosesc la scurt timp după aceea. Nu e nicio surpriză că au căutat deja cel mai bun avocat pe care-l pot angaja.
   - Îmi pare rău că s-a ajuns aici, Anne, spune tatăl ei.
   Stau la masa de lemn din bucătărie, pe care lumina soarelui de început de după-amiază cade oblic, strecurată prin fereastră. Anne a făcut cafea.
   - Și noi credem că e o idee bună să vă luați un avocat, spune Alice. Nu puteți avea încredere în poliție.
Anne se uită la ea.
   - De ce nu mi-ai spus că te-a chemat poliția la audiere dimineață?
   - Nu era nevoie și nu voiam să te îngrijorez, spune Alice, bătând-o ușor pe mână. Nu le-am spus decât numele meu și că nu am nimic de declarat. N-am de gând să-i las să mă manipuleze, zice ea. N-am stat acolo decât vreo 5 minute.
   - Și pe mine m-au audiat, zice Richard. N-au scos nimic nici de la mine.
   Se uită la Marco.
   - Serios, ce aș putea să le zic?
   Marco simte cum îl cuprinde frica. Nu are încredere în Richard. Dar oare Richard ar spune ceva poliției ca să-l înjunghie pe la spate?
   Richard îi spune lui Anne:
   - Nu te-au acuzat de nimic și nici nu cred c-o vor face. Nu văd cum. Dar sunt de acord cu mama ta. Dacă ești reprezentată de un avocat de renume, poate nu te mai freacă atâta și nu te mai cheamă la audieri tot timpul și încep să se concentreze la adevăratul răpitor.
   Pe întreaga durată a întâlnirii de la masa din bucătărie, Richard a fost mai rece decât de obicei față de Marco. Abia dacă se uita la el. Toți au observat asta. Iar Marco a fost cel mai atent dintre ei. Face pe stoicul, se gândește Marco, după ce am pierdut cele 5 milioane de dolari pe care mi le-au dat. Nici măcar o dată nu a adus vorba despre ele. Nici nu e nevoie. Dar Marco știe ce gândește Richard. Ginerele meu bun-de-nimic iar a făcut-o lată. Marco și-l imaginează pe Richard stând în salonul de la Country Club, bând tării scumpe și povestindu-le prietenilor lor bogați despre asta. Despre cât de ratat este ginerele lui; despre cum Richard și-a pierdut singura nepoată și cinci milioane din dolarii lui greu câștigați, totul din cauza lui Marco. Și ce-i mai rău e că Marco știe că, de data asta, totul e adevărat.
   - De fapt, spune Richard, ne-am luat libertatea de a angaja un avocat chiar azi-dimineață.
   - Pe cine? întreabă Anne.
   - Pe Aubrey West.
   Marco își ridică privirea, evident nemulțumit.
   - Serios?
   - Ce mama dracului, este unul dintre cei mai buni avocați penali din țară, zice Richard ridicând puțin tonul. Și noi plătim. Ai o problemă cu asta?
   Anne se uită la Marco, rugându-l în gând să nu se certe, să accepte oferta părinților ei.
   - Poate, spune Marco.
   - Ce-i rău în a angaja cel mai bun avocat? întreabă Anne. Nu-ți face griji din cauza banilor, Marco.
   Marco spune:
   - Nu din cauza cheltuielilor îmi fac griji. Doar că mie mi se pare exagerat. De parcă am fi vinovați și am avea nevoie de un avocat care e faimos pentru cazurile mari, supermediatizate, de crimă. Nu intrăm și noi în aceeași oală cu ceilalți clienți ai lui? Nu picăm prost în acest fel?
   La masă se lasă liniștea în timp ce toți reflectează la asta. Anne pare îngrijorată. Nu s-a gândit la această posibilitate.
   - Scapă de închisoare mulți oameni vinovați, și ce dacă? Asta e meseria lui, contracarează Richard.
   - Ce vrei să spui? întreabă Marco ușor amenințător.
    Anne arată de parcă i s-ar face rău.
   - Crezi că noi am făcut asta?
   - Nu fiți absurzi! spune Richard roșind. Pur și simplu sunt practic. De ce să nu profitați de cel mai bun avocat? Poliția nu vă face nicio favoare.
   - Bineînțeles că nu credem că ați avut vreo legătură cu dispariția Corei, zice Alice uitându-se la soțul ei, nu la vreunul din ei doi. Dar presa v-a transformat în personaje negative. Avocatul pe care vi-l recomand ar putea să pună punct situației. Și cred că poliția vă persecută: nu v-a acuzat, dar vă tot cheamă la secție sub pretextul unor întrebări la care răspundeți voluntar. Trebuie să înceteze. Ce fac ei cu voi e hărțuire.
   Richard adaugă:
   - Poliția nu vă are la mână cu nimic, așa că poate o să înceapă să dea înapoi. Dar avocatul e acolo, dacă aveți nevoie de el.
   Anne se întoarce spre Marco.
   - Cred că ar trebui să-l păstrăm.
   - Mda, bine, zice Marco. Mi-e indiferent.

   Cynthia și Graham se ceartă de câteva zile.
    A trecut o săptămână de la fatidica petrecere și ei încă se ceartă. Graham nu vrea să ia nicio măsură, vrea să se comporte ca și cum înregistrarea nici nu ar exista sau, mai degrabă, și-ar dori s-o distrugă. E cel mai sigur așa. Totuși, este tulburat, deoarece corect ar fi să se ducă la poliție cu înregistrarea. Dar nu este legal să înregistrezi oameni făcând sex fără voia lor, iar ei exact asta au făcut. În înregistrare, Cynthia e în poala lui Marco și amândoi se simt bine. Dacă Graham și Cynthia ar fi puși sub acuzare, ar fi o catastrofă pentru cariera lui. E contabil-șef la o companie foarte mare și conservatoare. Dacă s-ar afla, cariera lui ar fi terminată.
   Pe Cynthia n-o interesează ce e corect. Pentru ea contează că înregistrarea îl arată pe Marco intrând în casa lui ia 12:31 în noaptea răpirii și ieșind pe ușa din spate la 12:33 a.m., cu copilul în brațe, apoi intrând în garaj. Stă acolo cam un minut și apoi iese iar la vedere și se duce în curtea familiei Stillwell. La scurt timp după aceea, încep scenele ușor porno.
   Graham a fost îngrozit că omul își răpise propriul copil, dar a fost nehotărât, a șovăit. Voia să facă ce e corect, dar nu voia să aibă necazuri. Iar acum e prea târziu să se ducă la poliție. I-ar întreba de ce le-a luat așa de mult. El și Cynthia ar avea necazuri și mai mari, nu doar pentru folosirea unei camere ascunse de luat vederi pentru a filma în secret acte sexuale. Ar putea fi acuzați de ascundere de dovezi într-un caz de răpire sau de obstrucționarea justiției sau ceva de genul ăsta. Așa că Graham se preface că înregistrarea nici nu există. Vrea să o distrugă.
   Cynthia are motivele ei să nu se ducă la poliție cu înregistrarea. Îl are pe Marco la mână și asta trebuie să valoreze ceva.
   O să-i spună lui Marco despre filmare. E sigură că va primi o sumă frumoasă în schimbul ei. Nu-i nevoie să-i spună și lui Graham despre asta.
   E o cruzime din partea ei, dar ce fel de om își răpește propriul copil? A căutat-o cu lumânarea.

Capitolul douăzeci și doi

    Marco și Anne stau la masa din bucătărie și încearcă să ia micul dejun.
   Abia dacă s-au atins de pâinea prăjită. Amândoi trăiesc mai mult cu cafea și disperare.
   Marco citește ziarul în tăcere. Anne se uită pe fereastră în curtea din spate, fără să vadă ceva. În unele zile, nici nu suportă ziarul și îl întreabă pe Marco cum de poate să-l citească. În alte zile, caută prin el de la prima la ultima pagină ca să vadă dacă s-a mai scris ceva despre răpire. Până la urmă, îl citește pe tot. Nu se poate abține. E ca și cum ar avea o rană care a prins coajă și nu rezistă să n-o zgândărească.
   Ce ciudat e, se gândește Anne, să citești despre tine în ziar.
   Marco tresare brusc.
   - Ce s-a întâmplat? întreabă Anne.
   Nu-i răspunde.
   Ea își pierde interesul. E una din zilele acelea în care urăște ziarul. Nu vrea să știe nimic. Se ridică și-și aruncă restul de cafea în chiuvetă.
   Marco își ține respirația cât citește. Articolul nu e despre răpire și totuși este. El e singurul care ar putea să-și dea seama că este despre răpire, iar acum se gândește disperat, încercând să hotărască ce să facă în privința lui.
   Se uită la poza din ziar. El e. Nu există nicio îndoială. Bruce Neeland, complicele lui, a fost găsit mort, ucis cu sălbăticie, într-o cabană din Catskills. Nu se dau prea multe detalii, dar se bănuiește că a fost vorba despre un jaf violent. I-au zdrobit capul. Dacă nu ar fi fost fotografia bărbatului ucis, Marco nici n-ar fi băgat de seamă articolul scurt și informațiile valoroase pe care le conține. În ziar scrie că numele lui era, de fapt, Derek Honig.
   Inima lui Marco bate să-i iasă din piept în timp ce acesta încearcă să asimileze toate datele. Bruce - pe care nici nu-l chema, de fapt, Bruce - este mort. În articol nu scrie când ar fi putut fi ucis. Asta ar putea explica de ce Bruce nu a luat legătura cu el atunci când trebuia și de ce nu a răspuns la telefon. Dar cine l-a omorât? Unde e Cora?
    Marco înțelege cu groază că persoana care l-a omorât pe Bruce probabil o are pe Cora. Și probabil are și banii. Trebuie să anunțe poliția. Dar cum să facă asta fără să dezvăluie ce rol îngrozitor a avut el în toată povestea?
   Începe să transpire. Își ridică privirea din ziar la soția lui, care stă la chiuvetă, cu spatele la el. În umerii ei cocoșați se citește o tristețe greu de exprimat în cuvinte.
   Trebuie să se ducă la poliție.
   Sau e doar un prost? Ce șanse mai sunt ca fetița lor să mai fie în viață?
   Nenorociții au luat banii. Probabil au omorât-o deja.
   Poate vor cere mai mulți bani. Dacă există o șansă, oricât de slabă, ca fetița să mai fie în viață, trebuie să-l anunțe pe Rasbach. Dar cum? Cum dracu’ poate să facă asta fără să se incrimineze?
   Încearcă să se gândească bine. Bruce e mort, așa că nu mai poate să spună nimic nimănui. Și el era singurul care știa adevărul. Dacă ucigașul sau ucigașii lui Bruce sunt prinși, chiar dacă Bruce le-a spus că Marco a fost implicat, asta nu e o dovadă. Sunt numai zvonuri. Nu există nicio dovadă că Marco a luat copilul din pătuț și i l-a dat lui Bruce în garaj.
   Ba chiar s-ar putea să fie un lucru bun că Bruce e mort.
   Trebuie să-i spună lui Rasbach, dar cum? În timp ce se holbează la fotografia mortului, îi vine o idee. Îi va spune detectivului că a văzut poza în ziar și l-a recunoscut pe bărbat. Că îl văzuse mai demult dând târcoale casei. Că uitase cu totul de asta până când a văzut fotografia. Poate nu îl vor crede, dar altă idee mai bună nu are.
   Este sigur că nu l-a văzut nimeni cu Bruce. Nu crede că ar putea cineva să facă legătura dintre ei.
   N-ar mai avea pace dacă n-ar face tot ce este posibil pentru a o găsi pe Cora.
   Mai întâi, trebuie să-i spună lui Anne. Se mai gândește un minut, ezitând, apoi o strigă:
   - Anne!
   - Ce?
   - Ia uită-te la asta!
   Ea se apropie și se uită la ziar peste umărul lui, unde îi arată el cu degetul. Studiază fotografia.
   - Ce-i cu ea? spune ea.
   - Îl recunoști?
   Se uită din nou.
   - Nu cred. Cine e?
   - Sunt convins că l-am mai văzut, zice Marco. Pe aici.
   - Unde l-ai văzut?
   - Nu sunt sigur, dar mi se pare cunoscut. Știu că l-am văzut recent, în cartier, pe lângă casa noastră.
   Anne se uită mai atent.
   - Știi, cred că și eu l-am mai văzut, dar nu știu unde.
   Și mai bine, se gândește Marco.
   Înainte de a se duce la secție, Marco deschide laptopul și caută mai multe informații despre uciderea lui Derek Honig în toate ziarele disponibile Online. Nu vrea surprize.
   Nu sunt multe informații. Cazul a atras prea puțină atenție. Derek Honig își luase concediu ca să stea la cabană. A fost găsit de femeia care venea o dată pe lună pentru curățenie. Locuia singur. Divorțat, fără copii. Pe Marco îl trece un fior când citește asta. Bărbatul pe care el îl cunoscuse drept Bruce îi spusese că are trei copii și că știe cum să aibă grijă de un bebeluș. Marco îl crezuse. E șocat acum de propriile acțiuni.
   Și-a dat copilul cuiva care s-a dovedit un străin și a avut încredere că acel necunoscut va avea grijă de el. Cum a putut să facă așa ceva?

   Anne și Marco ajung la secția de poliție fără să anunțe.
    Audi-ul le-a fost înapoiat cu o zi înainte. Marco ține strâns ziarul într-o mână și întreabă la recepție de detectivul Rasbach. Chiar dacă e sâmbătă, el e acolo.
   - Aveți un minut? îl întreabă Marco pe Rasbach.
   - Sigur că da, zice detectivul și îi invită în sala de acum cunoscută.
   Jennings, aflat chiar în spatele lui, își trage un scaun. Stau jos toți patru, față în față.
   Marco pune ziarul pe masă, în fața lui Rasbach și arată spre fotografia bărbatului mort.
   Detectivul se uită la poză și citește rapid articolul scurt. Apoi își ridică privirea și întreabă:
   - Da?
   - Îl recunosc, zice Marco.
   Știe că pare agitat, chiar dacă se străduiește din greu să se calmeze. Îl privește intenționat în ochi pe detectiv.
   - Cred că l-am văzut prin zonă în ultimele două săptămâni dinainte de dispariția Corei.
   - Unde l-ai văzut? întreabă Rasbach.
   - Tocmai asta e, o dă cotită Marco. Nu sunt sigur. Dar în clipa în care am văzut poza, am fost sigur că l-am văzut recent, de mai multe ori. Cred că pe lângă casa noastră, în cartier, pe stradă.
   Rasbach îl fixează cu privirea, țuguindu-și buzele.
   - Și Anne îl recunoaște, spune Marco, arătând-o cu capul pe soția lui.
   Rasbach își întoarce atenția către Anne.
   Anne aprobă.
   - L-am mai văzut, dar nu știu unde.
   - Sunteți sigură?
   Anne dă din cap din nou.
   - Așteptați aici o clipă, spune Rasbach și iese din sală împreună cu Jennings.
   Anne și Marco așteaptă în liniște. Nu vor să vorbească unul cu altul cu camera de luat vederi acolo. Marco trebuie să facă eforturi ca să nu se foiască. Îi vine să se ridice și să se plimbe prin cameră, dar se silește să rămână pe scaun.
   În cele din urmă, Rasbach se întoarce.
   - O să mă duc chiar eu acolo, azi. Dacă e ceva relevant pentru cazul ăsta, vă anunț.
   - Peste cât timp credeți că o să primim vești? întreabă Marco.
   - Nu știu. Vă anunț de îndată ce pot, promite Rasbach.
    Marco și Anne nu au altceva de făcut decât să se ducă acasă și să aștepte.

Capitolul douăzeci și trei

   Acasă, Marco nu are stare. Se plimbă de colo-colo. O enervează pe Anne la culme. Se răstesc unul la altul.
   - Cred că o să mă duc la birou, spune el brusc. Trebuie să fac ceva să-mi țină mintea ocupată și să-mi recuperez din clienți. Cât mai am clienți.
   - E o idee bună, este de acord Anne, care vrea ca el să plece de-acasă.
   Își dorește cu disperare să poată discuta pe îndelete cu dr. Lumsden.
   Aceasta a sunat-o la scurt timp după ce Anne i-a lăsat un mesaj urgent pe telefon și, deși Lumsden a fost sincer înțelegătoare și încurajatoare, conversația n-a fost nici pe departe de ajuns. Dr. Lumsden a încurajat-o pe Anne să vorbească cu doctorul care îi ținea locul până la întoarcerea ei, dar Anne nu vrea să stea de vorbă cu un medic pe care nu-l cunoaște.
   Anne se gândește să îi ceară socoteală Cynthiei. Nu crede că ea i-a luat copilul, nu astăzi. Dar ar vrea să știe ce se întâmplă între soțul ei și Cynthia. Poate că se concentrează la o posibilă aventură de-a lor pentru că este mai puțin dureros decât să se gândească la ce s-a întâmplat cu copilul ei.

.........................................