Forța naturii, Jane Harper

 ..........................................

5-6

        - Ca să fiu sincer, eu nu am vrut să afle toată lumea. I-am povestit că Joel a avut nişte fotografii cu Margot, dar că au fost şterse.

   - Cum a reacţionat Alice?
   - La început nu m-a crezut, când i-am zis de poze. Sau nu a vrut să mă creadă.
   Se uită iar spre uşa unde stătuse nevastă-sa, cu ochii roşii de plâns.
   - Poate că nu e de mirare totuşi. A susţinut insistent că Margot nu ar face niciodată aşa ceva, însă când i-am spus că văzusem cu ochii mei fotografiile, a reacţionat altfel. A început să înţeleagă şi m-a întrebat dacă le mai arătasem şi altcuiva sau dacă aveam de gând să o fac. I-am spus că nu, bineînţeles că nu. Cred că încă făcea eforturi să înţeleagă. Nu puteam să o condamn. Şi eu însumi îmi băteam destul capul cu toată tărăşenia.
   Îşi privi mâinile.
   Cu gândul la Jill Bailey, Falk se încruntă. E o problemă de familie.
   - I-ai spus surorii tale ce s-a întâmplat?
   - În timpul programului de team building? făcu Bailey, scuturând din cap. Nu chiar tot. I-am zis că am întârziat pentru că am descoperit la Joel nişte fotografii indecente. Nu i-am zis nimic de faptul că era implicată şi Margot. M-am gândit că e o decizie pe care trebuie să o ia Alice, ca mamă, zise el şi oftă. După excursie, când am văzut că Alice nu s-a întors, a trebuit să-i spun totuşi lui Jill.
   - Cum a reacţionat?
   - A fost furioasă. A zis că ar fi trebuit să-i spun toată povestea încă din prima seară, acolo, în tabără. Poate că aşa ar fi trebuit?
   Carmen se lăsă pe spătarul fotoliului.
   - Şi atunci, cum de s-a ajuns ca imaginile să fie făcute publice? Margot zice că sunt online încă de ieri.
   - Sincer, nu ştiu. Ieri am plecat imediat ce am aflat de asta de la Michelle. Iar ea aflase de la o altă mamă, spuse şi clătină din cap. Dacă are vreo importanţă, eu nu cred că Joel le-a răspândit. I-am vorbit mult de-a lungul timpului despre respect şi dreptul la intimitate, şi chiar mi s-a părut că înţelege.
   Falk se gândi că în momentul acela Daniel Bailey vorbea cam la fel ca nevastă-sa.
   - Când Michelle a descoperit pozele, a continuat Bailey, Joel era cu câţiva prieteni. În haosul acela, cred că este foarte posibil ca unul dintre ei să le fi copiat.
   Îşi învârtea în mâini telefonul.
   - Nu-mi doresc decât ca Joel să răspundă la afurisitul ăsta de telefon, ca să putem lămuri totul.
   Pentru o clipă, singurul zgomot care se auzea era trosnetul lemnelor în şemineu.
   - De ce nu ai zis nimic până acum, doar am mai stat de vorbă! a vrut Falk să ştie.
   - Încercam să le respect copiilor intimitatea. Să nu le agravez situaţia.
   Falk se uită la el şi, pentru prima dată, Bailey nu a reuşit să-i susţină privirea. Mai era ceva. Falk se gândi la Margot stând ca un copil singură în bucătăria mamei sale.
   - Ce vârstă are Margot în imaginile acelea?
   Bailey clipi şi Falk înţelese că avea dreptate.
   - Dacă se uită cineva la datele când au fost făcute, continuă el, o să descopere că fata nu avea atunci decât 15 ani?
   - Nu ştiu, zise Bailey, clătinând din cap.
   Falk era însă convins că ştia.
   - Câţi ani are fiul dumitale acum?
   Tăcere îndelungată.
   - 18, de-abia i-a împlinit. Pe vremea când erau împreună, nu avea decât 17 ani.
   - Nu însă şi acum, interveni Carmen, aplecându-se în faţă. Din punct de vedere legal, acum este un adult despre care se bănuieşte că a distribuit fotografii cu conţinut sexual ale unei minore. Sper că aveţi un avocat bun.
   Bailey se aşeză pe canapeaua lui scumpă, lângă focul care trosnea, şi ridică ochii să-l privească pe fiul lui, care surâdea din portretul de familie pe hârtie lucioasă.
   Dădu aprobator din cap, dar nu părea fericit.
   - Avem.

   Ziua 3: Sâmbătă noaptea

   Alice lipsea deja de ceva vreme, înainte să bage cineva de seamă.
   Bree nu ştia sigur de cât timp se uita la flăcări, când a realizat că numai ele patru stăteau în jurul focului. Scrută poiana. Nu era mare lucru de văzut. Faţada colibei scăpăra în portocaliu şi negru, iar în lumina de la foc, la colţuri se formau umbre ascuţite. De jur împrejur, tot restul zăcea în beznă absolută.
   - Unde e Alice?
   - Cred că s-a dus la toaletă, zise Lauren, ridicând ochii.
   De pe partea cealaltă a focului de tabără, Jill se încruntă.
   - Asta a fost cam de multişor, nu?
   - Oare? Nu ştiu.
   Nici Bree nu ştia. Aici, în sălbăticie, timpul părea să treacă altfel.
   Privi flăcările alte câteva minute sau poate multe alte minute, până ce Jill începu să se foiască.
   - De fapt, unde e? Doar nu s-a dus aşa de departe, încât să nu vadă drumul înapoi spre foc, nu?
   Se ridică în capul oaselor şi strigă:
   - Alice!
   Ascultară. De undeva, din spatele ei, Bree auzi un foşnet şi o trosnitură. Un oposum, îşi zise. În rest, linişte totală.
   - Poate că n-a auzit, a spus Jill, apoi a adăugat foarte încet: Rucsacul ei e încă aici, nu?
   Bree s-a ridicat şi s-a dus să verifice. În interiorul colibei a reuşit să distingă doar contururile celor cinci rucsacuri. Nu-şi dădea seama care era al lui Alice, aşa că le-a mai numărat o dată, să fie sigură. Cinci. Toate în regulă. Când s-a întors să iasă, a prins cu coada ochiului o mişcare la fereastra laterală, aşa că s-a apropiat de golul unde ar fi trebuit să fie geamul. O siluetă se mişca la liziera pădurii. Alice.
   Ce făcea acolo? Greu de spus. Bree văzu raza subţire ca acul a unei lumini. A oftat şi s-a întors la foc.
   - Alice e acolo, după colţ, zise Bree arătând cu degetul spre locul respectiv. Îşi verifică telefonul.
   - Dar rucsacul e tot înăuntru? se interesă Jill.
   - Da.
   - Poţi să o aduci înapoi, aici? insistă Jill, privind cu ochii mici în beznă. Te rog. Nu vreau să se piardă nimeni pe întuneric.
   - Bine.
   Bree se uită în jur, stârnită de un foşnet care venea de undeva dinspre coroana copacilor. Chiar nu era altceva decât un oposum, îşi spuse.
   Ieşind din raza de lumină a focului, totul a devenit întunecat şi Bree păşea împleticindu-se pe terenul denivelat. Imaginea flăcărilor îi juca dinaintea ochilor, indiferent dacă îi ţinea deschişi sau închişi.
   Inspiră profund şi apoi se opri, aşteptând. Treptat, reuşi să vadă din ce în ce mai clar. Zări silueta care se mişca la marginea poienii.
   - Alice!
   Auzindu-şi numele, Alice a tresărit şi s-a întors. În mâna ei, ecranul telefonului era luminat.
   - Hei, făcu Bree. Nu ne-ai auzit când te-am strigat?
   - Nu, scuze. Când?
   Faţa ei avea o expresie stranie şi, când s-a apropiat, lui Bree i s-a părut că ochii ei înotau în lacrimi.
   - Acum câteva minute. Ai păţit ceva?
   - Nu. Credeam... pentru o clipă am crezut că am semnal.
   - Vai, Doamne, pe bune? Ai reuşit să suni pe cineva? a zis Bree, gata să-i smulgă telefonul din mână, oprindu-se totuşi la timp.
   - Nu. Am pierdut imediat semnalul. N-am mai reuşit să-l prind.
   Alice îşi coborî privirea.
   - Nu ştiu. Poate că mi-am imaginat.
   - Pot să mă uit? spuse Bree, întinzând mâna, dar Alice era destul de departe de ea.
   - Nu ai ce să vezi, spuse. Poate că eu am văzut doar ce mi-aş fi dorit să văd.
   Pe ecran Bree zări un fragment dintr-un nume. Margot. Ultimul număr format. Ezită. Era telefonul lui Alice, însă acum erau toate în derivă, în aceeaşi nenorocită de barcă. Asta schimba regulile. Bree inspiră adânc.
   - N-ar trebui să-l folosim decât ca să sunăm la numărul de urgenţă.
   - Ştiu.
   - Adică, îmi dau seama că e greu. Tuturor ne e dor de casă şi ne gândim la familiile noastre, înţeleg perfect asta, dar...
   - Bree, ştiu. Nu am reuşit să vorbesc.
   - Dar şi numai dacă încerci să suni, bateria tot se descarcă şi nu ştim cât o să mai...
   - Frate, ştiu toate astea!
   În mod cert, o lacrimă sclipind.
   - Nu voiam decât să vorbesc cu ea. Atâta tot.
   - Bine, zise Bree şi o mângâie uşor pe spate.
   Era o senzaţie oarecum stânjenitoare şi-şi dădu seama că până atunci nu împărtăşiseră mai mult de o strângere de mână.
   - Ştiu că a crescut, zise Alice, ştergându-şi ochii cu mâneca. Dar tot copilul meu este. N-ai cum să înţelegi.
   Nu, probabil că nu avea cum, îşi zise Bree, gândindu-se la oul de pasăre spart. Încă-şi ţinea mâna pe spatele lui Alice.
   - Să nu le spui celorlalte, zise aceasta, fixând-o pe Bree cu privirea. Te rog.
   - Vor vrea să ştie despre semnal.
   - N-a fost niciun semnal. M-am înşelat.
   - Totuşi...
   - N-o să facă decât să le sporească speranţele. Vor vrea toate să încerce să sune. Şi ai dreptate în legătură cu bateria.
   Bree nu scoase nicio vorbă.
   - Bine? insistă Alice.
   Bree îşi lăsă mâna să alunece de pe spatele lui Alice şi aceasta i-o prinse într-a ei, strâns, cu degetele crispate pe degetele lui Bree. Era aproape dureros.
   - Bree? Haide, eşti destul de isteaţă ca să-ţi dai seama că am dreptate.
   Pauză.
   - Probabil, zise Bree.
   - Bravo, draga mea. Îţi mulţumesc. Aşa e cel mai bine.
   Bree dădu din cap şi Alice îi dădu drumul la mână.

Capitolul 18

   Aşa cum stătea, în faţa casei sale imense, Daniel Bailey părea mic.
F   alk îl vedea în oglinda retrovizoare uitându-se cum el şi Carmen ieşeau de pe aleea pentru maşini. Poarta de fier forjat care păzea proprietatea s-a deschis lin, fără zgomot, şi i-a lăsat să iasă.
   - Mă întreb când are de gând Joel Bailey să vină acasă şi să înfrunte consecinţele, zise Falk, în timp ce maşina străbătea străzile curate.
   - Probabil când o să aibă nevoie să-i spele maică-sa rufele. Şi pun pariu că ea chiar o s-o şi facă. Bucuroasă.
   Stomacul lui Carmen se revoltă, destul de tare cât zgomotul să nu fie acoperit de motor.
   - Nu vrei să mergem să mâncăm? a spus ea. Nu cred că Jamie a lăsat ceva de mâncare în casă înainte să plece.
   Se uita pe geam la şirul de magazine de lux pe lângă care treceau şi a continuat:
   - Cu toate că pe-aici nu prea ştiu unde anume. Oricum, undeva unde să coste mai puţin decât un credit ipotecar.
   Falk stătu o clipă să se gândească, să cântărească opţiunile. O fi bună ideea, o fi rea?
   - Ai putea să vii la mine, zise el. Pregătesc eu ceva.
   Vorbele îi ieşiseră din gură mai înainte ca el să se fi hotărât dacă să le rostească sau nu. Îşi dădu seama că-şi ţinea respiraţia, aşa că expiră.
   - Ca de exemplu ce?
   Falk se gândi ce avea prin cămară şi în frigider.
   - Spaghete bolognese?
   O văzu dând afirmativ din cap. A zâmbit, îşi mai zise el.
   - Spaghete bolognese la tine acasă.
   Cu siguranţă zâmbise, Falk simţea în glasul ei.
   - Cum aş putea să refuz? încheie Carmen. Haidem!
   Falk porni sirena.
   După 30 de minute şi după ce trecuseră pe lângă golful cu valuri mari şi zbuciumate, ale căror creste luceau în lumina lunii, opri în dreptul clădirii din St. Kilda, unde se afla apartamentul lui.
   Falk deschise uşa.
   - Intră!
   Apartamentul avea răceala unei case în care nu mai intrase nimeni de câteva zile. Falk a aprins lumina. Adidaşii lui erau încă lângă uşa de la intrare, acolo unde el îi împinse deoparte cu piciorul când se încălţase cu bocancii de drumeţie. Câte zile trecuseră de-atunci? Nici 3. I se păruseră mult mai multe.
   Carmen îl urmă şi se uită în jur, fără jenă. O simţea cum îl priveşte, în timp ce el trecea prin living şi aprindea luminile. Cu un bâzâit, caloriferul prinse viaţă şi, aproape instantaneu, aerul a devenit mai cald. Încăperea era toată zugrăvită într-un alb neutru, cu câteva pete de culoare date de rafturile ticsite de cărţi, care umpleau pereţii. În afară de ele, singurele piese de mobilier erau o masă într-un colţ şi o canapea în faţa televizorului. Falk se gândi că acum, când mai era încă o persoană, locul părea mai mic, dar fără să fie înghesuit. Încercă să-şi aducă aminte când mai fusese cineva în vizită la el. Trecuse ceva vreme de-atunci.
   Fără să aştepte vreo invitaţie, Carmen se aşeză pe un scaun din dreptul barului pentru micul dejun, care despărţea bucătăria modestă de living.
   - Sunt drăguţe, zise ea, luând una din cele două păpuşi croşetate care erau pe blat, deasupra unor plicuri cu bule de protecţie. Le faci cadou sau te apuci să colecţionezi chestii ciudate?
   - Cadou, zise Falk, râzând. Am avut de gând să le trimit săptămâna asta, dar, cu toate câte s-au întâmplat, n-am mai ajuns. Sunt pentru copiii unor prieteni.
   - A, da? zise Carmen, luând plicurile. Şi nu sunt de pe-aici?
   - Nu. Unul e din Kiewarra, unde am crescut.
   Falk deschise un dulap şi, ca să nu fie nevoit să se uite la ea, se concentră intens la proviziile din el.
   - Celălalt prieten a murit, de fapt.
   - Oh, îmi pare rău.
   - Nu-i nimic, zise Falk, încercând să pară sincer. Însă fetiţa lui e bine. Şi ea e tot în Kiewarra. Jucăriile sunt cadouri de aniversare, care o să ajungă cam târziu la ele. A durat ceva timp ca să le personalizez.
   Arătă numele înscrise pe rochiţele păpuşilor. Eva Raco. Charlotte Hadler. Amândouă creşteau ca din apă, i se spusese. Nu se dusese niciodată să vadă cu ochii lui şi, brusc, se simţi puţin vinovat din pricina asta.
   - Sunt nişte cadouri potrivite, nu-i aşa? Pentru fetiţe...
   - Sunt minunate, Aaron. Sunt sigură că o să le placă foarte mult.
   Carmen le puse cu grijă înapoi în ambalaje şi Falk continuă să scotocească prin dulapuri.
   - Vrei ceva de băut?
   Descoperi o sticlă singuratică de vin şi şterse pe furiş stratul de praf depus pe ea. Nu prea-i plăcea să bea, nici în anturaj şi, cu certitudine, nici de unul singur.
   - Vin roşu e bine? Credeam că am şi alb, dar...
   - Roşu e perfect, mulţumesc. Stai, lasă-mă să-l deschid eu, zise Carmen, întinzând mâna după sticlă şi două pahare. E frumos aici, la tine. Foarte îngrijit. Mie mi-ar trebui un preaviz de vreo două săptămâni ca să pot invita lumea la mine. Deşi ai gusturi oarecum ascetice, dacă îmi e permisă observaţia.
   - Nu eşti prima care o spune.
   Îşi vârî capul în alt dulap şi ieşi victorios cu două oale mari.
   Carnea tocată din congelator a ajuns în cuptorul cu microunde, la dezgheţat. Între timp, Carmen turna vinul în cele două pahare.
   - N-am avut niciodată răbdare pentru prostia aia cu „lasă-l să respire”, zise ea, ciocnindu-şi paharul de al lui. Noroc!
   - Noroc!
   Era conştient că ochii ei erau aţintiţi asupra lui, când a pus uleiul, ceapa şi usturoiul într-o cratiţă. După ce au început să sfârâie, Falk a deschis o conservă de roşii. Carmen zâmbi uşor.
   - Ce-i? o întrebă.
   - Nimic, răspunse ea, sorbind şi uitându-se la el pe deasupra buzei paharului. Doar că, în cadrul ăsta de bârlog burlăcesc, mă aşteptam la un sos la borcan.
   - Nu te entuziasma prea tare. Încă nu l-ai gustat.
   - Nu. Totuşi, miroase bine. Habar n-aveam că ştii să găteşti.
   Falk surâse.
   - O afirmaţie puţin cam generoasă, probabil. Ştiu să fac spaghetele astea şi alte câteva chestii. Totuşi, seamănă cu cântatul la pian, nu crezi? Nu trebuie să ştii decât vreo 5 piese acceptabile, pe care să le cânţi de câte ori ai musafiri, şi lumea o să creadă că te pricepi.
   - Deci, ăsta e preparatul tău specific, aşa cum se spune pe la emisiunile culinare?
   - Unul dintre ele. Mai am fix încă 4 feluri.
   - Dă-mi voie să-ţi spun totuşi că asta înseamnă patru preparate în plus faţă de ce ştiu să gătească majoritatea bărbaţilor.
   Zâmbi la rândul ei şi sări jos de pe scaun.
   - Pot să dau drumul pe ştiri, un minut?
   Carmen a luat telecomanda fără să mai aştepte un răspuns.
   Sonorul era dat încet, dar Falk vedea cu colţul ochiului ecranul televizorului. Nu a trebuit să aştepte prea mult pentru ultimele noutăţi. În partea de jos a ecranului pe burtieră se derulau cuvintele:
   TEMERI MARI CU PRIVIRE LA TURISTA DIN MELBOURNE DATĂ DISPĂRUTĂ.
   O serie de fotografii a apărut pe ecran: Alice Russell singură şi apoi, din nou, în poza de grup făcută la începutul traseului. Martin Kovac, fotografii vechi cu cele patru victime ale sale, o fotografie făcută din aer cu masivul Giralang – un ghem încâlcit de verde şi brun, care se întindea până la orizont.
   - Vreo menţiune despre fiul lui? strigă Falk din bucătărie şi Carmen clătină din cap.
   - Încă nu. Tot ce se spune pare să fie doar speculaţii.
   Stinse televizorul şi se duse să cerceteze rafturile cu cărţi.
   - Frumoasă colecţie, zise.
   - Poţi să împrumuţi ce vrei.
   Falk citea mult, mai ales ficţiune, o gamă largă, de la literatura premiată şi până la cărţile indecent de comerciale. A amestecat în cratiţă şi mirosurile au umplut încăperea. Carmen continua să studieze rafturile. Îşi plimba degetele peste cotorul cărţilor şi o dată sau de două ori s-a oprit, ca să-şi aplece capul şi să citească titlurile.
   S-a oprit apoi la jumătatea raftului şi, dintre două romane, a scos ceva subţire.
   - E tatăl tău?
   Falk încremeni lângă aragaz. Ştia fără să se uite despre ce vorbea Carmen. Amestecă zdravăn într-una din oalele clocotind şi abia apoi se întoarse spre ea. Carmen ţinea în mâna o fotografie pe care o ridicase spre el. Mai avea una şi în cealaltă.
   - Da, e tatăl meu, răspunse Falk, ştergându-şi mâinile pe un şervet de pânză.
   Se întinse să apuce fotografia pe care ea o ridicase. Era neînrămată şi el o luă de o margine.
   - Cum îl chema?
   - Erik.
   Falk nu se uitase cu adevărat la fotografie de când o asistentă i-o tipărise şi i-o oferise într-o copertă de carton, după înmormântare.
   În ea era el, alături de un bărbat plăpând, într-un scaun cu rotile.
   Tatăl lui arăta palid şi tras la faţă. Amândoi zâmbeau, dar forţat, de parcă răspunseseră unei indicaţii venite de la persoana din spatele aparatului de fotografiat.
   Carmen se uita la cealaltă fotografie pe care o găsise. O ridică şi pe aceea.
   - Asta e chiar drăguţă. Când a fost făcută?
   - Nu ştiu sigur. Cu destulă vreme în urmă, evident.
   I se ridică un nod în gât când privi cea de-a doua fotografie.
   Calitatea imaginii era mai slabă şi aparatul fusese puţin mişcat, dar, de data aceasta, zâmbetele surprinse în ea nu erau silite. Falk se gândi că probabil avea vreo 3 ani. Stătea pe umerii tatălui său, cu mâinile prinse de o parte şi de alta a feţei lui Erik şi cu bărbia sprijinită în părul lui.
   Mergeau de-a lungul unei poteci pe care Falk o recunoscu. Era cărarea care ocolea padocul mare din spate. Tatăl lui îi arăta ceva în depărtare. Falk încercase de mai multe ori să-şi amintească ce anume le atrăsese atenţia, dar fără succes. Indiferent ce fusese, îi făcuse pe amândoi să râdă. Fie că fusese timp frumos, fie că era vorba de o greşeală în procesul de developare a filmului, scena era scăldată într-o lumină aurie, care-ţi lăsa impresia unei veri nesfârşite.
   Falk nu mai văzuse ani de zile fotografia, până când adusese de la azil rucsacul tatălui său şi scosese tot ce era în el. Nici măcar nu ştia că tatăl lui o avea, cu atât mai puţin de cât timp era la el. Dintre toate momentele din viaţa lui, care ar fi vrut să fie altfel, Falk şi-ar fi dorit ca tatăl lui să-i fi arătat fotografia aceea când încă mai era în viaţă.
   Cum nu-i fusese prea clar ce sentimente avea - legate de lucrurile care-i aparţinuseră, de înmormântare, de moartea tatălui său - Falk îndesase rucsacul în fundul debaralei, cu tot cu hărţile lui Erik, şi strecurase fotografiile între două cărţi preferate, până ce avea să decidă ce va face cu ele. De atunci, acolo rămăseseră.
   - Semeni foarte tare cu el, zise Carmen, cu capul plecat şi nasul aproape lipit de fotografie. Dar nu şi în fotografia asta din spital.
   - Nu, la momentul respectiv era destul de bolnav. A murit la scurt timp după aceea. Înainte semănăm mai tare.
   - Da, chiar se vede în poza asta de când erai mic.
   - Ştiu.
   Carmen avea dreptate. Bărbatul din fotografie putea să fi fost Falk însuşi.
   - Probabil că ţi-e dor de el, chiar dacă nu v-aţi înţeles întotdeauna.
   - Sigur că da. Îmi e foarte dor de el. A fost tatăl meu.
   - Doar că nu ai pus fotografiile pe perete.
   - Nu. Mă rog, nu mă prea dau în vânt după decoraţiunile interioare.
   Încercase să facă o glumă, dar Carmen nu a râs. Se uita la el pe deasupra paharului.
   - E-n regulă dacă-ţi pare rău, să ştii.
   - Pentru ce să-mi pară rău?
   - Că nu i-ai fost mai aproape, când ai avut ocazia.
   Falk nu a spus nimic.
   - N-ai fi primul copil care simte asta după ce şi-a pierdut un părinte.
   - Ştiu.
   - Mai ales dacă ţi se pare că te-ai fi putut strădui mai mult.
   - Ştiu, Carmen. Îţi mulţumesc.
   A pus jos lingura de lemn şi s-a uitat la partenera sa.
   - Bine, făcu ea. Ziceam şi eu. În caz că nu ştiai.
   Falk nu-şi putu reţine un mic zâmbet.
   - Adu-mi aminte, ai pregătire în psihologie sau...?
   - Amatoare talentată, veni replica lui Carmen şi zâmbetul lui se stinse. Totuşi, e într-adevăr păcat că v-aţi înstrăinat unul de altul. Păreaţi să fiţi fericiţi împreună, când erai mic.
   - Da. Numai că el a fost întotdeauna un tip puţin cam dificil. Era foarte retras.
   - Cam ca tine, vrei să spui? comentă Carmen, privindu-l.
   - Nu. Mult mai rău ca mine. Ţinea lumea la distanţă. Chiar şi pe cunoscuţii mai apropiaţi. Şi nu era prea vorbăreţ, aşa că de cele mai multe ori era greu să ştii ce gândeşte.
   - Serios?
   - Da. Asta a însemnat că, emoţional, a ajuns să fie destul de detaşat...
   - Exact.
   - ...aşa că nu s-a mai apropiat niciodată cu adevărat de cineva.
   - Doamne, Aaron, pe bune, tu te auzi ce spui?
   Nu s-a putut abţine să nu zâmbească.
   - Stai puţin, ştiu cum sună, dar nu e chiar aşa. Dacă ne-am fi asemănat atât de tare, ne-am fi înţeles mai bine. Mai ales după ce ne-am mutat la oraş. Am avut nevoie unul de altul. În anii aceia de început, a fost dificil să ne adaptăm. Mie îmi lipsea ferma noastră, viaţa noastră de dinainte, dar el părea să nu înţeleagă asta.
   Carmen îşi lăsă capul într-o parte.
   - Sau poate că a înţeles cât de greu este, pentru că şi lui i-a fost foarte greu, şi de aceea te invita să mergi cu el în drumeţii, în weekenduri.
   Falk încetă să mai amestece în cratiţă şi o privi.
   - Nu te uita aşa la mine, zise ea. Tu trebuie să ştii. Eu nu l-am cunoscut niciodată. Tot ce spun este că, după părerea mea, cei mai mulţi părinţi încearcă să facă tot ce e mai bine pentru copiii lor, zise şi ridică din umeri. Adică, uită-te la soţii Bailey şi la idiotul ăla de plod al lor. Negreşit, e inocenţa întruchipată, chiar şi atunci când e surprins cu aparatul de fotografiat. Şi se pare că până şi un nebun ca Martin Kovac şi-a petrecut ultimii câţiva ani supărat că fiul lui a fost dat dispărut.
   Falk începu să amestece iar, încercând să-şi dea seama ce să spună. În ultimele câteva zile, imaginea inconstantă pe care o avusese despre tatăl lui se schimbase încet, devenind ceva tot mai diferit.
   - Probabil, a spus el, într-un târziu. Şi să ştii, chiar îmi doresc să fi reuşit să lămurim lucrurile. Asta e clar. Şi mai ştiu că ar fi trebuit să mă străduiesc mai mult. Doar că mi s-a părut că tata nu a vrut niciodată să facă şi el jumătate din drumul spre mine.
   - Încă o dată, tu trebuie să ştii mai bine. Dar tu eşti cel care păstrează ultima fotografie cu tatăl său aflat pe moarte, între două cărţi broşate. Mie asta nu-mi arată că ar fi jumătate de cale.
   Carmen s-a ridicat şi a strecurat fotografiile înapoi, între cărţi.
   - Nu te încrunta, de aici încolo n-o să mă mai amestec, promit!
   - Da. Bine. Oricum, e gata cina.
   - Bun. Asta o să-mi închidă gura, cel puţin o vreme.
   Continuă să zâmbească până când şi el îi întoarse zâmbetul.
   Falk umplu două farfurii cu paste şi cu sosul delicios şi le duse pe masa mică din colţ.
   - Asta e exact ce-mi trebuie, zise Carmen, cu gura plină. Mulţumesc.
   A mâncat un sfert din ce avea în farfurie, apoi s-a lăsat pe spate şi s-a şters la gură cu un şerveţel.
   - Deci, zise, vrei să vorbim despre Alice Russell?
   - Nu chiar. Tu vrei?
   Carmen clătină din cap.
   - Hai să vorbim despre altceva, zise ea, sorbind iar din pahar. De exemplu, când s-a mutat iubita ta?
   Falk a ridicat ochii, surprins, cu furculiţa oprită la jumătate drumului spre gură.
   - De unde ştii?
   Carmen chicoti uşor.
   - De unde ştiu? Aaron, avem şi noi ochi.
   Arătă spre un spaţiu mare şi gol de lângă canapea, unde fusese odată un fotoliu.
   - Ori ăsta este apartamentul cel mai agresiv minimalist în care am fost eu vreodată, ori n-ai înlocuit încă mobila pe care a luat-o cu ea.
   Falk ridică din umeri.
   - A plecat acum vreo 4 ani.
   - Patru ani! exclamă Carmen, punând paharul jos. Sincer, credeam că o să spui 4 luni. Dumnezeu mi-e martor că nici eu nu sunt exagerat de mândră de casa mea, dar, pe bune. Patru ani. Ce mai aştepţi? Ai nevoie să te duc la Ikea?
   Falk nu avea cum să nu râdă.
   - Nu. Doar că n-am reuşit să pun altă mobilă în loc. Nu pot să stau pe două canapele în acelaşi timp.
   - Da, ştiu. Dar ideea e că inviţi lume la tine acasă şi stau pe celelalte fotolii. Adică e chiar ciudat. Nu ai un fotoliu, dar ai... asta.
   Arătă spre o drăcie din lemn lustruit, pe care se aduna praful, aşezată într-un colţ.
   - Oricum, ce este?
   - E un suport pentru reviste.
   - Dar nu sunt reviste pe el.
   - Nu. Eu nu prea citesc reviste.
   - Deci, a luat fotoliul, dar ţi-a lăsat suportul ei pentru reviste.
   - Cam aşa ceva.
   - Incredibil, zise Carmen, clătinând din cap şi mimând neîncrederea. Păi, dacă mai aveai nevoie de vreun semn că ţi-e mai bine fără ea, atunci îl ai acolo, în colţul fără reviste. Cum o chema?
   - Rachel.
   - Şi ce s-a întâmplat?
   Falk se uita în farfurie. Nu-şi îngăduia prea des să se gândească la ea. Când o făcea totuşi, lucrul pe care şi-l amintea cel mai des era felul în care zâmbea. Chiar la început, când relaţia era nouă. Falk umplu din nou paharele.
   - Chestiile obişnuite. Pur şi simplu ne-am răcit unul de altul. Ea s-a mutat. A fost vina mea.
   - Mda, te cred, spuse Carmen, ridicând paharul. Noroc!
   - Poftim? exclamă el, aproape râzând. Sunt convins că n-ar trebui să spui asta.
   Carmen se uită la el.
   - Scuze, zise, dar eşti om în toată firea, poţi să suporţi. Ce vreau să spun, Aaron, e că eşti un tip de treabă. Ştii să asculţi, mi se pare că nu eşti nepăsător şi încerci să te porţi corect cu ceilalţi. Dacă ai adus-o până în faza în care a trebuit să plece, ai făcut-o cu intenţie.
   Falk era pe punctul de a protesta, dar s-a oprit. Oare era adevărat?
   - Ea nu a greşit cu nimic, zise, într-un final. Îşi dorea lucruri pe care eu am simţit că nu i le pot oferi.
   - Cum ar fi?
   - Voia să lucrez ceva mai puţin, să vorbesc ceva mai mult. Să-mi iau liber. Să ne căsătorim, poate, ce ştiu eu? Voia să-mi rezolv divergenţele cu tata.
   - Ţi-e dor de ea?
   Falk clătină din cap.
   - Acum nu-mi mai este, zise, sincer. Dar uneori mă gândesc că ar fi trebuit s-o ascult.
   - Poate că nu e prea târziu.
   - E prea târziu. S-a măritat.
   - Se pare că ar fi putut să-ţi facă bine dacă rămâneaţi împreună.
   Carmen întinse o mână peste masă şi îl atinse uşor. Se uită în ochii lui.
   - Dar nu trebuie să te învinovăţeşti prea mult. Nu era potrivită pentru tine.
   - Nu?
   - Nu. Aaron Falk, tu nu eşti genul de bărbat al cărui suflet-pereche să aibă un suport pentru reviste.
   - Ca să fiu sincer, nu ea l-a lăsat.
   Carmen izbucni în râs.
   - Şi nu a mai fost nimeni după ea?
   Falk nu-i răspunse imediat. Cu 6 luni în urmă, în oraşul lui natal. O fată de demult, acum femeie.
   - De curând. Era cât pe ce.
   - N-a ţinut?
   - Era...
   Ezită. Gretchen. Ce-ar fi putut să spună despre ea? Despre ochii ei albaştri şi părul ei blond? Despre secretele ei?
   - ...foarte complicat.
   Mintea îi era atât de departe, în trecut, că aproape nu a auzit telefonul vibrând pe blatul din bucătărie. Nu s-a mişcat destul de repede şi, până să răspundă, telefonul a încetat să mai sune.
   Imediat, a început să sune telefonul ei în geantă, strident şi insistent. Carmen scotoci după el şi-l scoase, în timp ce Falk îl verifica pe al lui, să vadă de la cine era apelul pierdut. Ridicară amândoi ochii de pe ecrane şi privirile li se întâlniră.
   - Sergentul King? zise Falk.
   Carmen încuviinţă cu o mişcare din cap, apăsă apoi o tastă şi ridică telefonul la ureche. Soneria se opri, dar Falk aproape că a continuat să o audă, ca pe un sunet îndepărtat, dar insistent, de clopot.
   Carmen a ascultat şi apoi a ridicat privirea să se uite la el. Mimă:
   - Au găsit coliba.
   Falk simţea cum adrenalina era să-i spargă pieptul.
   - Şi Alice?
   Carmen continua să asculte. O singură mişcare, bruscă, din cap.
   Nu.

   Ziua 3: Sâmbătă noaptea

   Ploaia s-a pornit dintr-odată, a acoperit stelele şi a transformat focul într-un morman de cenuşă fumegândă.
    Femeile s-au retras în colibă, şi-au luat rucsacurile şi restul lucrurilor şi şi-a marcat fiecare propriul ei mic teritoriu. Răpăiala de pe acoperiş parcă micşora spaţiul şi Jill avea senzaţia că orice camaraderie creată în jurul focului se împrăştiase odată cu fumul.
   Tremura. Nu ştia ce era mai rău: întunericul sau frigul? De-afară se auzi un trosnet puternic şi Jill tresări. Decise instantaneu că mai rău era întunericul. Aparent nu era singura care gândea astfel, pentru că auzi pe cineva mişcându-se şi-apoi se aprinse o lumină.
   Lanterna stătea pe podeaua colibei şi lumina praful stârnit. Clipea intermitent.
   - N-ar trebui să consumăm bateriile, zise Alice.
   Nimeni nu s-a mişcat. Alice a scos un sunet care trăda frustrarea şi a întins mâna în faţă.
   - Nu trebuie să le consumăm.
   Un clic. Beznă.
   - E vreun semnal, cât de slab, pe telefon? o întrebă Jill.
   Sunetul făcut de cineva care scotoceşte, apoi un mic pătrat luminos. Jill îşi ţinu respiraţia.
   - Nu.
   - Câtă baterie mai are?
   - Cincisprezece la sută.
   - Închide-l!
   Lumina dispăru.
   - Poate că o să fie semnal când se opreşte ploaia.
   Jill habar n-avea ce influenţă putea să aibă vremea asupra semnalului, dar se agăţă de această idee. Poate când ploaia se va opri... Da, se hotărî să creadă asta.
   În partea opusă a colibei se aprinse încă o lumină. Era mai puternică de astă dată şi Jill a recunoscut lanterna industrială a lui Beth.
   - Eşti surdă? zise Alice. Trebuie să economisim bateriile.
   - De ce? se auzi vocea lui Beth, venind dinspre colţul ei ascuns în penumbră. Mâine o să ne caute. Asta este ultima noastră noapte aici.
   Un hohot de râs, Alice.
   - Te amăgeşti singură dacă-ţi închipui că avem vreo şansă să ne găsească mâine. Suntem aşa de departe de traseu, că nu vor căuta aici. Singura modalitate în care ar putea să ne găsească mâine este să pornim la drum şi să ieşim noi în calea lor.
   După o clipă, lumina lanternei a dispărut. Erau din nou în întuneric. Beth şopti ceva abia auzit.
   - Ai ceva de spus? se răsti Alice la ea.
   Niciun răspuns.
   Jill simţea că o apucă durerea de cap, tot încercând să analizeze ce opţiuni aveau. Nu-i plăcea coliba - deloc - dar măcar erau la adăpost. Nu voia să se întoarcă iar afară, unde copacii erau atât de deşi şi crengile lor dure o zgâriau, şi unde trebuia să se chinuie să-şi încordeze vederea, ca să nu piardă cărarea, care tot dispărea de sub paşii lor. Cu coada ochiului zărea totuşi salteaua, cu ciudata ei pată neagră. I se făcea rău gândindu-se să plece; o speria gândul de a rămâne. Îşi dădu seama că tremură - de foame sau de frig, nu era sigură - şi se sili să inspire adânc.
   - Hai să mai căutăm o dată în bagaje.
   Vocea îi suna diferit în propriile-i urechi.
   - După ce?
   Nu era sigură a cui fusese vocea.
   - Mâncare. Ne e foame tuturor şi asta nu ne e de niciun folos. Toată lumea să-şi controleze rucsacurile, buzunarele, ce-o fi. Cu mare atenţie. Trebuie să mai avem vreun baton de cereale sau un pachet de alune sau ceva să împărţim.
   - Am făcut deja asta.
   - O facem din nou.
   Jill îşi dădu seama că-şi ţinea respiraţia. Auzea foşnetul ţesăturilor şi fermoarele care se desfăceau.
   - Măcar pentru asta putem să ne folosim lanternele, Alice?
   Beth şi-o aprinse pe-a ei fără să mai aştepte un răspuns. De astă dată, Alice nu s-a mai opus şi Jill a înălţat o rugăciune tăcută, de mulţumire. Te rog, fă ca ele să găsească ceva, se gândi ea, în timp ce cotrobăia prin propriul bagaj. O singură victorie, ca să le ridice moralul până dimineaţă. Simţi pe cineva cu un pas mai aproape de ea.
   - Ar trebui că controlăm bagajul lui Beth.
   Era vocea lui Alice la urechea ei.
   - Hei! Alice, vă aud. Nu am nimic în rucsac.
   Raza lanternei se lovea de pereţi.
   - Aşa ai zis şi ieri.
   Beth pendulă raza prin încăpere şi i-o propti lui Alice în ochi.
   - Care e problema? făcu Alice, tresărind, dar fără să ezite. Asta s-a întâmplat, nu-i aşa? Seara trecută, ai minţit şi ai zis că nu mai ai mâncare. Când, de fapt, aveai.
   Zgomotul unei respiraţii.
   - Ei bine, astă-seară nu am.
   - Atunci, nu te superi dacă o să verificăm.
   Alice făcu repede un pas înainte şi îi smulse lui Beth rucsacul din mâini.
   - Hei!
   - Alice! interveni Bree. Las-o-n pace! Nu are nimic.
   Alice le ignoră pe amândouă, deschise rucsacul şi băgă mâna în el. Beth i-o apucă şi trase aşa de tare, că braţul lui Alice se răsuci la spate.
   - Frate! Ai grijă! făcu aceasta, frecându-şi umărul.
   În lumina lanternei, ochii lui Beth erau mari şi negri.
   - Tu să ai grijă! M-am săturat până peste cap de tâmpeniile tale.
   - Atunci ai noroc, pentru că mie mi-au ajuns chestiile astea. Cu totul. Mâine-dimineaţă, la prima geană de lumină, eu am plecat de-aici. Cine vrea să vină cu mine poate să o facă. Restul nu aveţi decât să rămâneţi aici şi să vă încercaţi norocul.
   Acum lui Jill îi zvâcnea capul. Şi-a dres glasul, care-i suna nefiresc şi straniu.
   - Am spus-o deja, nu ne despărţim.
   - Iar eu am spus deja, Jill, că în clipa de faţă nu-mi pasă ce crezi tu, zise Alice întorcându-se spre ea. Eu plec.
   Jill a încercat să inspire adânc, dar o ţinea un junghi în piept. Se simţea de parcă aerul nu-i ajungea în plămâni. Clătină din cap. Sperase sincer că nu se va ajunge aici.
   - Dar nu iei telefonul cu tine, zise ea. Să fie clar!

Capitolul 19

   Falk era din nou la volan, înainte de revărsatul zorilor. A oprit în faţa blocului unde era apartamentul lui Carmen. Când partenera lui plecase de la el, în urmă cu şapte ore, era întuneric şi acum era la fel.
   Carmen îl aştepta pe trotuar, gata de plecare, iar după ce a urcat în maşină nu a zis prea multe. Spuseseră totul cu o seară înainte, după apelul pe care îl primiseră de la sergentul King.
   - Cum au găsit coliba? o întrebase Falk, după ce Carmen închisese telefonul.
   - Un pont, se pare. Nu a intrat în detalii. Zice că o să ştie mai multe până când ajungem noi acolo.
   Când Falk telefonase la birou, la celălalt capăt al firului a fost tăcere.
   Încă mai cred că o vor găsi în viaţă? Falk nu ştia. Dacă o găsesc în viaţă, ar putea să înceapă să vorbească despre tot felul de lucruri. Da, s-ar putea. Aţi face bine să vă duceţi acolo. Nu uita că încă avem nevoie de contracte. Nu, Falk nu avea cum să uite.
   El şi Carmen au făcut din nou cu schimbul la volan. La fel ca înainte, drumurile erau în mare parte pustii. Au trecut pe lângă padocurile de acum familiare, dar, de astă dată, călătoria părea cu mult mai lungă, se gândi Falk.
   Când, în sfârşit, se apropiau de intrarea în rezervaţie, Falk a văzut lumina verzuie a staţiei de benzină şi a condus spre ea. Se gândea la ce îi spusese data trecută băiatul de la casă. Ai găsit lucrurile sau cortul şi pe urmă, imediat, găseşti întotdeauna şi cadavrul.
   Acum, intrând în magazinul staţiei de benzină, şi-a mijit ochii. De partea cealaltă a tejghelei servea o femeie.
   - Unde e tipul de-aici? o întrebă Falk, în timp ce-i întindea cardul.
   - Steve? A anunţat că e bolnav.
   - Când?
   - Azi-dimineaţă.
   - Ce-a păţit?
   Femeia îl privi ciudat.
   - De unde să ştiu eu?
   Femeia îi dădu cardul înapoi şi se întoarse cu spatele. Încă un idiot de la oraş.
   Falk îşi luă cardul. Tot drumul până la maşină, a simţit că femeia se uita la el. Deasupra parcării, ochiul de ciclop al camerei de supraveghere privea în jos, impasibil.
   Dacă înainte complexul fusese plin, acum era supraaglomerat.
   Vestele reflectorizante şi camionetele televiziunilor erau pretutindeni. Nu era liber niciun loc de parcare.
   Falk o lăsă pe Carmen la intrarea în cabană şi ea alergă înăuntru, în timp ce el căută un loc unde să parcheze. Sergentul King spusese că va lăsa indicaţii la recepţie. Falk mergea cu viteză mică şi, la capătul unui rând, a fost nevoit să parcheze în paralel, în spatele camionetei unui ranger.
   A coborât din maşină, să aştepte. Era şi mai frig decât îşi aducea aminte şi îşi închise fermoarul jachetei. De cealaltă parte a parcării, departe de viesparul de activităţi, începutul traseului Mirror Falls era tăcut şi pustiu.
   - Hei!
   Falk auzi o voce şi se întoarse. O clipă, nu o recunoscu pe femeie. Părea altfel, scoasă din context.
   - Bree. Ai ieşit din spital.
   - Da, aseară. Slavă cerului! Chiar simţeam nevoia să iau aer.
   Părul negru îi era înghesuit sub o pălărie şi frigul tăios îi îmbujorase puţin obrajii. Părea de-a dreptul frumoasă, se gândi Falk.
   - Ce-ţi face braţul?
   - E bine, mulţumesc. Mă mai doare totuşi puţin, mai zise, uitându-se la bandajul care i se iţea de sub mâneca jachetei. Altceva mă îngrijorează mai mult. Beth şi cu mine ar trebui să plecăm azi, mai târziu. Eu am o întâlnire mâine-dimineaţă cu un specialist, la Melbourne, dar...
   Bree privi către un grup de căutători care urca într-un microbuz.
   Își dădu la o parte din ochi o şuviţă de păr. Falk băgă de seamă că femeia îşi pilise şi-şi îndreptase unghiile rupte.
   - Coliba aceea... nu e cea pe care a folosit-o Martin Kovac, nu?
   Nu făcuse efortul de a-şi ascunde spaima din glas.
   - Nu ştiu, îi răspunse cu toată sinceritatea Falk. Presupun că vor încerca să afle.
   Bree începu să-şi roadă o unghie.
   - Ce-o să se întâmple acum, că au găsit adăpostul?
   - Îmi închipui că-şi vor concentra cercetările în jurul zonei respective. Să caute orice urmă care-ar putea duce la Alice.
   Un minut, Bree nu a mai zis nimic.
   - Ştiu că toată treaba cu Kovac a fost demult, dar mai este cineva care ştia de colibă, nu-i aşa? Cineva care a informat poliţia? Unul dintre căutători mi-a zis că aşa au dat de ea.
   - Probabil. În clipa asta nu ştiu mai mult decât tine.
   - Dar dacă ştia cineva de ea, atunci acel cineva nu putea să ştie şi că suntem acolo?
   - Nu cred că e obligatoriu ca lucrurile să fi stat aşa.
   - Dar tu n-ai fost acolo. Uneori pădurea era aşa de deasă, că nu vedeai nimic. Nu ştii cum este.
   - Nu ştiu, recunoscu Falk. E-adevărat.
   Priviră microbuzul plin de căutători îndepărtându-se.
   - În fine, zise Bree după o clipă. De fapt, am venit pentru că voiam să-ţi mulţumesc.
   - Pentru ce?
   - Pentru că te-ai purtat corect cu Beth. Mi-a zis că ţi-a spus de faptul că e eliberată condiţionat. Unii află despre asta şi se grăbesc să judece. Foarte des, lumea îşi închipuie ce e mai rău despre ea.
   - Pentru nimic. Ea e bine? Când am vorbit, deunăzi, părea cam abătută.
   Bree se uită la el.
   - Când a fost asta?
   - Acum câteva seri. M-am întâlnit cu ea în faţa cabanei. Se uita cum plouă.
   - A, nu mi-a spus, zise Bree, încruntându-se. Băuse ceva?
   Falk a întârziat o secundă prea mult cu răspunsul şi încruntătura lui Bree s-a adâncit.
   - E-n ordine. Mi-am închipuit eu că s-ar putea să bea. E foarte stresată. Mă aşteptam la asta.
   - Cred că nu a băut decât o bere, zise Falk.
   Bree scutură din cap.
   - Doar una. Doar 10. N-ar trebui să bea deloc. Punct. Dar aşa e Beth, să ştii. Întotdeauna vrea să se comporte cum se cade, dar nu ştiu cum se-ntâmplă că nu reuşeşte niciodată...
   Bree se opri şi privi pe lângă el spre cabană. Falk se întoarse şi el.
   Pe scările de la intrare, prea departe ca să-i audă, o siluetă stătea şi-i privea. Jacheta prea strâmtă, părul scurt şi negru. Beth. Falk se întreba de cât timp era acolo.
   Ridică braţul şi-i făcu semn. După un mic răgaz, Beth îi răspunse, ridicând la rândul ei braţul. Chiar şi de la distanţa aceea, Falk vedea că fata nu zâmbea.
   - Aş face bine să mă întorc, zise Bree, grăbită. Mulţumesc încă o dată.
   Falk se sprijini de maşină şi o urmări pe Bree cu privirea, în timp ce aceasta traversa parcarea. Pe scările pavilionului, Beth rămăsese în picioare, făcând exact acelaşi lucru. Nu s-a mişcat decât atunci când sora ei a ajuns lângă ea.

   Ziua 3: Sâmbătă noaptea

   Bree îşi auzea propria respiraţie răsunându-i în urechi. Alice stătea cu spatele la perete.
   Jill întinse mâna.
   - Dă-mi telefonul!
   - Nu.
   - Unde e? În rucsac? Dă-mi să văd!
   - Nu.
   - Nu e o rugăminte, a spus Jill, aplecându-se să înşface rucsacul lui Alice.
   - Hei! făcu Alice şi încercă să i-l smulgă înapoi, însă Jill i-l trase din mână.
   - Alice, dacă vrei aşa de tare să pleci, atunci nu ai decât să pleci naibii.
   Jill băgă mâna în rucsac şi, cu un icnet de frustrare, îl răsturnă cu susul în jos. Conţinutul se revărsă pe jos.
   - Eşti pe cont propriu şi dacă o să mori într-un şanţ, pe undeva, aşa îţi trebuie. Dar nu iei telefonul cu tine.
   - Doamne!
   Alice se lăsă pe vine, să-şi adune lucrurile, în timp ce Jill scotocea prin ele. Polar ud, busolă, sticlă de apă. Niciun telefon.
   - Nu-i aici.
   - Trebuie să fie la ea în haină, veni vocea lui Beth, de nicăieri, parcă.
   Bree a sărit în picioare.
   Alice părea să se fi baricadat într-un colţ, strângându-şi lucrurile la piept. Jill îi puse lanterna în ochi.
   - E la tine în haină? Nu complica lucrurile!
   Alice se feri şi se întoarse cu spatele.
   - Să nu-ndrăzneşti să m-atingi.
   - Ultima şansă.
   Alice nu a spus nimic. Beth se repezi atunci spre ea, apucând-o cu ambele mâini de haină, strângându-i-o în pumni.
   - Ce rahat, Alice! Tu ai fost mai mult decât bucuroasă să-mi cauţi prin lucruri când ai crezut că ascundeam ceva...
   Bree încercă să o tragă pe sora ei înapoi, în timp ce Alice se ghemuia şi ţipa.
   - Dă-te la o parte de pe mine!
   Beth o scotoci prin buzunare şi, cu un sunet de satisfacţie, scoase victorioasă prada şi o ridică în aer. Telefonul. Cu mâna cealaltă o împinse pe Alice la o parte.
   Aceasta făcu câţiva paşi împleticiţi, pe urmă se aruncă înainte şi apucă telefonul. Cele două s-au luptat încleştându-se şi au căzut amândouă peste masă, care s-a rupt cu ele. Se auzi zornăitul unei lanterne căzute pe podea şi în încăpere se făcu beznă. Bree auzea gemetele încăierării.
   - E al meu...
   - Dă-i drumul...
   - Încetaţi! se auzi Bree pe sine strigând.
   Nu ştia sigur cui i se adresează. Ceva greu i s-a rostogolit până la picior. Lanterna. A ridicat-o, a zgâlţâit-o şi lumina s-a întors spre ea, orbind-o. Bâjbâind, a răsucit-o în direcţia din care veneau zgomotele.
   Alice şi Beth erau întinse pe jos, una peste alta. Bree aproape că nu reuşea să le distingă, în îmbârligătura de membre, dar apoi una din ele a ridicat braţul. Bree a început să ţipe, dar era prea târziu. Raza lanternei a aruncat o umbră fulgerătoare, în timp ce mâna lui Beth se abătu repede şi cu forţă. Când a lovit-o pe Alice peste obraz, plesnetul a părut să zguduie pereţii.

Capitolul 20

   Carmen ieşi din cabană cu o hartă în mână, pe care era marcat un X mare şi roşu.
   - Trebuie s-ajungem aici, zise, pe când se urcau amândoi în maşină. E ceva de mers. Vreo 40 de minute. North Road e punctul de acces cel mai apropiat.
   Falk se uită pe hartă. X-ul era marcat în adâncul sălbăticiei. La câţiva kilometri spre nord, un drum îngust de acces pentru vehicule străpungea zona.
   Carmen îşi puse centura de siguranţă.
   - Sergentul King e deja acolo. Şi se pare că şi Margot Russell.
   - Nu singură, sper? zise Falk.
   - Nu. Am văzut-o pe Lauren în hol. Un ofiţer de legătură le-a adus pe amândouă azi-dimineaţă, devreme. Margot refuză în continuare să dea ochii cu tatăl ei. El vine separat, cu maşina.
   Când să iasă din parcare, Falk a surprins o siluetă care-i urmărea din cabană de după uşă. Una din gemene, se gândi el. Aflată în umbră, nu-şi putea da seama care din ele.
   Au condus pe drumurile rurale, cu vântul care sufla din nou printre vârfurile arborilor. Carmen nu vorbea decât atunci când indica direcţia. Drumurile au devenit tot mai scurte şi mai înguste, până ce s-au trezit, în sfârşit, zgâlţâiţi pe o potecă pietruită ca vai de lume, îndreptându-se spre o mulţime agitată de poliţişti şi căutători.
   Locul vibra, într-un amestec ciudat de îngrijorare şi uşurare. În sfârşit, un fel de reuşită, chiar dacă nu întocmai cea pe care o sperau cu toţii. Când au coborât din maşină, Falk a observat ceva, ca un fulger roşu. Ian Chase, cu hanoracul lui de polar de la Executive Adventurers, stătea lângă un grup de rangeri. Dădea târcoale, fără să facă parte din grup, dar nici în afara lui nu era. Când îi văzu pe Falk şi Carmen, le făcu un semn scurt din cap şi se apropie de ei.
   - Hei, vreo veste nouă? Au găsit-o? De-asta sunteţi aici?
   Ochii îi tot fugeau spre pădure şi apoi reveneau la cei doi.
   - Din câte ştim noi, nu, zise Falk şi se uită la Carmen.
   - Au descoperit totuşi coliba, comentă Chase, cu ochii pendulând în continuare. Cadavrul ar putea să fie prin apropiere.
   - Asta dacă nu e încă în viaţă.
   Chase se opri, clipi, fără să-şi poată şterge destul de repede de pe chip expresia stânjenită.
   - Da, bineînţeles. Absolut. Să sperăm că aşa e.
   Falk nu prea putea să-l învinovăţească. Ştia că şansele erau slabe.
   Un poliţist de la cabană anunţase deja prin radio că sosiseră, iar sergentul King îi aştepta la marginea pădurii. Era negru la faţă, dar se mişca sub impulsul invizibil al adrenalinei. Când se apropiară de el, le făcu cu mâna şi coborî ochii spre încălţările lor, încuviinţând din cap la vederea ghetelor pe care le purtau.
   - Bun. O s-aveţi nevoie de ele. Haideţi!
   O luă înainte avântându-se în pădure, urmat de Falk şi Carmen.
   După un minut, murmurul şi zarva din urma lor au dispărut şi toţi trei au fost învăluiţi de o tăcere profundă. Falk observă că de un copac flutura prinsă o bucată de bandă marcatoare, folosită de poliţie, care le indica traseul. Sub tălpile lor, poteca era abia vizibilă, marcată mai ales de peticele de iarbă strivită de ghetele care trecuseră recent pe-acolo.
   - Aşadar, cum aţi dat de locul ăsta, până la urmă? se interesă Falk.
   Erau singuri, şi totuşi King vorbea în şoaptă.
   - Un deţinut de la Barwon a anunţat că are un pont. A fost membrul unei bande de motociclişti, execută o pedeapsă lungă pentru atac armat şi se pare că i-a ajuns. Când a auzit la ştiri că suntem în căutarea colibei, şi-a dat seama că ar putea să obţină un folos. Zice că avea câţiva amici care făceau tranzacţii cu Sam Kovac, pentru medicamente ODD.
   - Serios?
   - Zice că lui Sam îi cam plăcea să se dea mare cu bătrânul lui, se lăuda că ştie chestii pe care poliţia nu le cunoaşte, treburi din astea. Sam i-a adus aici de două ori.
   King făcu semn din cap spre cărarea îngustă din faţa lor.
   - Împătimitul de motociclism nu era sigur de locul exact, dar ştia despre North Road şi de alte câteva repere - puţin mai sus e un defileu - aşa că am reuşit să restrângem zona. Zice că s-ar putea să mai ştie câte ceva. Chiar acum face o înţelegere, asistat de avocaţii lui.
   - Şi credeţi ce-a spus despre Kovac? se interesă Carmen. Nu cumva a dat el singur peste colibă şi acum încearcă să înfrumuseţeze povestea?
   - Da, îl credem, zise King, oftând.
   Urmă o pauză scurtă.
   - Am descoperit nişte rămăşiţe umane.
   S-a lăsat tăcere. Falk privi întrebător.
   - Cine e?
   - Bună întrebare!
   - Nu e Alice?
   - Nu, zise King, clătinând din cap. Sigur, nu. Sunt prea vechi. Mai sunt şi alte câteva lucruri interesante acolo - o să vedeţi cu ochii voştri - dar nici urmă de Alice.
   - Doamne, zise Carmen. Ce s-a întâmplat acolo?
   Undeva, în adâncul pădurii, câteva păsări kookaburra nevăzute râdeau şi ţipau.
   - Altă întrebare bună!

   Ziua 3: Sâmbătă noaptea

   Beth a auzit plesnetul mâinii ei peste obrazul lui Alice cu o secundă înainte ca senzaţia de usturime să-i acopere palma. Sunetul a părut să reverbereze de jur împrejurul colibei, iar mâna îi zvâcnea, fierbinte şi dureroasă.
   Doar pentru o clipă, lui Beth i s-a părut că amândouă se clătinau pe o muchie de cuţit de unde ea - ele - ar mai fi putut încă să dea înapoi. Să-şi ceară scuze. Să dea mâna. Să facă un raport la Resurse Umane, la întoarcere. Pe urmă însă afară a răbufnit vântul, Alice a scos un sunet sugrumat, de furie, şi împreună s-au clătinat şi au căzut. Când au început strigătele, se auzeau dinspre toate colţurile încăperii.
   Beth simţi cum Alice o apucă de păr şi-i trage capul în jos. Îşi pierdu echilibrul şi se izbi cu umărul de podea. Rămase fără aer în plămâni, goliţi sub propria-i greutate. O pereche de mâini îi împinse faţa în pământ. Beth simţea ţărâna zgâriindu-i obrazul şi gustul ei rânced şi umed. Cineva o apăsa cu toată greutatea. Alice. Ea trebuia să fie. Prin apropierea aceea fizică, putea să simtă izul abia perceptibil lăsat de un trup, şi o parte a minţii ei mai găsi răgazul să fie surprinsă. Alice nu-i păruse niciodată genul de persoană care transpiră. Beth a încercat să-şi revină, dar braţele îi erau înţepenite într-o poziţie incomodă şi se luptă, agăţându-se de haine, cu degetele alunecându-i pe ţesătura impermeabilă, scumpă.
   Simţi că era trasă de cineva şi că alte două mâini încercau pe bâjbâite să le despartă, pe ea şi pe Alice. Era Bree.
   - Dă-te de pe ea! striga aceasta.
   Beth nu ştia cu cine vorbeşte. A încercat să se răsucească şi să scape, apoi simţi o bufnitură, un trosnet şi Bree îşi pierdu echilibrul, căzând peste ele. Toate trei s-au rostogolit greoaie pe o parte, izbindu-se de piciorul mesei, pe care l-au proiectat, scârţâind, la podea. O pocnitură ascuţită, apoi cineva din partea opusă a camerei a scos un răcnet de durere. Beth încercă să se ridice, dar Alice o trăgea înapoi în jos, cu o mână înfiptă în părul ei. Ţeasta i se izbi de pământ destul de tare cât să-i trimită în corp un val de greaţă, din stomac şi până în gât. Văzu pete albe sclipind în întuneric şi, sub apăsarea mâinilor agitate, ca nişte gheare, simţi cum se înmoaie.

Capitolul 21

   Pe măsură ce înaintau, cărarea devenea tot mai greu de străbătut.
   După o oră, aproape că dispăruse complet după ce au traversat un pârâu, apoi a reapărut, ca să vireze brusc şi imprevizibil spre o pantă abruptă, în partea defileului de care le vorbise King. Şirurile de copaci identici, ca nişte santinele, începeau să joace dinaintea ochilor lui Falk care se simţea din ce în ce mai recunoscător când vedea banda marcatoare. Nu-i plăcea ideea de a parcurge singur porţiunea aceea de traseu. Ispita incontrolabilă de a o lua aiurea era mereu prezentă.
   Falk simţi o uşurare când zări pete portocalii prin desişul dimprejur. Căutători. Probabil că se apropiau. Ca un răspuns, parcă, arborii se dădeau încet deoparte şi, după alţi câţiva paşi, se trezi că păşeşte într-o poieniţă.
   În centru, ghemuită şi sumbră dincolo de banda marcatoare întinsă de poliţie şi de licărul vestelor reflectorizante ale agenţilor, se afla coliba.
   Era bine camuflată, pierdută printre nuanţele estompate ale vegetaţiei, şi părea izolată intenţionat. De la ferestrele ei căscate şi goale şi până la uşa încovoiată şi neprimitoare, coliba duhnea a disperare. O auzea pe Carmen gâfâind lângă el, iar de jur împrejur copacii şopteau şi se înfiorau. Vântul sufla prin luminiş şi coliba gemea.
   Falk privi roată, încet. Vegetaţia venea din toate direcţiile şi, din când în când, printre copaci abia se zăreau vestele portocalii ale căutătorilor. Falk îşi imagina că, dintr-un unghi anume, coliba ar fi aproape imposibil de văzut. Femeile avuseseră noroc atunci când dăduseră accidental peste ea. Sau ghinion, se gândi el.
   Un poliţist stătea de pază lângă şandrama, iar un altul făcea la fel, la o distanţă nu prea mare. Fiecare din ei avea la picioare o folie de plastic sub care era acoperit ceva. Amândouă foliile erau puţin lăsate la mijloc, dar nu dădeau niciun indiciu despre ceea ce ascundeau.
   Falk se uită la King.
   - Lauren ne-a spus că au descoperit nişte oase de câine.
   - Da, astea de-aici, zise King.
   A arătat spre folia de plastic cea mai apropiată şi mai mică dintre ele, şi a oftat.
   - Dincolo însă, lucrurile stau altfel. Specialiştii sunt pe drum.
   În timp ce priveau, vântul săltă colţul foliei celei mai apropiate, care se dădu cu totul la o parte. Poliţistul de pază se aşeză pe vine să o fixeze şi Falk zări o parte din groapa puţin adâncă de dedesubt.
   Încercă să-şi imagineze cum se simţiseră femeile aici, singure şi înspăimântate. Bănuia că, indiferent cât s-ar fi străduit, nu reuşea să se pună cu adevărat în pielea lor.
   Îşi dădu seama că nutrise mereu, pe ascuns, sentimentul sâcâitor că cele patru femei o abandonaseră prea repede pe Alice, după ce descoperiseră că aceasta dispăruse. Acum însă, stând în faţa acelei colibe părăsite, aproape că putea să audă o şoaptă insistentă din mintea lui. Pleacă! Fugi! Falk scutură din cap.
   Carmen se uita la folia de plastic mai mare.
   - Nu au găsit-o niciodată pe cea de-a patra victimă, atunci, demult, zise ea. Sarah Sondenberg.
   - Nu, răspunse King, clătinând din cap. Nu au găsit-o.
   - Vreun indiciu iniţial? vru ea să ştie, arătând cu capul spre folie. Probabil că la asta te gândeşti.
   King avea aerul că ar fi vrut să spună ceva, dar nu a făcut-o.
   - Specialiştii mai trebuie încă să cerceteze. O să ştim mai multe după aceea.
   King a ridicat banda care bara intrarea în colibă.
   - Haideţi! Vă conduc eu înăuntru.
   Se aplecară pe sub bandă. Au intrat pe uşa care se căsca precum o rană. Un miros stins de putreziciune şi descompunere se insinua pe lângă parfumul proaspăt, ameţitor, al eucalipţilor. Şi era întuneric; ferestrele nu lăsau să intre decât o geană de lumină. Stând în mijlocul încăperii, Falk a reuşit să distingă mai întâi forme, apoi şi detalii. Praful, odinioară aşternut gros, arăta acum că cineva fusese acolo. O masă era împinsă într-o parte, într-un unghi ciudat, iar pe jos erau împrăştiate frunze şi gunoaie. Într-o a doua încăpere se vedea o saltea cu o pată întunecată, tulburătoare. Şi aproape de picioarele lui Falk, impregnată în scândurile murdare de sub fereastra spartă, era o pată neregulată, neagră, care părea să fie de sânge proaspăt.

   Ziua 3: Sâmbătă noaptea

   Lauren nu reuşea să găsească lanterna. Atingea cu unghiile podeaua jegoasă, când deodată a auzit o buşitură şi scârţâitul mesei alunecând de-a curmezişul încăperii, înţelese că masa zbura spre ea, cu o fracţiune de secundă înainte ca muchia să-i zdrelească faţa.
   Şocul i-a tăiat respiraţia şi Lauren a căzut pe spate, aterizând cu putere pe osul bazinului. Gemu şi rămase buimacă, întinsă acolo, sub fereastra spartă. Vechea rană de la frunte îi pulsa chinuitor şi, când o atinse, buricele degetelor i se umeziră. S-a gândit că plângea, dar lichidul era prea gros. Când a înţeles, i-a venit să vomite.
   Lauren s-a şters cu degetele la ochi. Când a reuşit să vadă iar, a scuturat din mâini şi sângele de pe degete a stropit scândurile podelei. Prin fereastră nu vedea altceva decât nori. Ca şi cum stelele nu fuseseră niciodată acolo.
   - Ajutor! striga cineva.
   Nu-şi dădea seama cine era. Aproape că nici nu-i păsa, dar au urmat o bufnitură şi un vaiet prelung. O lanternă se rostogoli precipitat pe podea şi raza ei lovea pereţii în unghiuri aiuritoare.
   Apoi lanterna s-a izbit de perete şi s-a stins.
   Lauren se ridică greu în picioare şi porni împleticindu-se spre cele trei femei de pe jos, îndesându-şi cu forţa mâinile însângerate în încâlceala de trupuri. Nu avea idee pe cine apuca, în încercarea de a le despărţi. Lângă ea, mai era cineva care încerca să facă la fel. Îşi dădu seama că era Jill.
   Degetele lui Lauren dădură de carne şi femeia îşi înfipse unghiile în ea, zgâriind-o, fără să-i pese cine era, doar străduindu-se să despartă trupurile. Un braţ se ridică, ţâşnind de nicăieri, şi Lauren se feri. O prinse pe Jill de maxilar, aşa de tare, că îi auzi dinţii scrâşnind. Jill a scos un geamăt surd şi s-a dat înapoi, clătinându-se, cu mâna încleştată peste gură.
   Mişcarea dezechilibră cele două trupuri încleştate şi, când Lauren le mai împinse o dată, acestea se desprinseră. Nu mai erau decât respiraţii întretăiate, apoi zgomotul făcut de fiecare dintre ele în timp ce se strecura în colţişorul ei.
   Lauren se prăbuşi, lipită de perete. Fruntea o înţepa şi acum simţea că o doare şi încheietura mâinii drepte, care-i fusese dată peste cap. Se întrebă dacă nu i se umfla şi-şi trecu degetul pe sub brăţara împletită pe care i-o dăruise Rebecca. Deocamdată încheietura părea în ordine, doar că o durea. Brăţara era oricum puţin mai largă, aşa că probabil nu era nevoie s-o scoată.
   Se aşeză cu spatele mai drept şi simţi ceva lângă picior, întinse mâna şi pipăi cu degetele plasticul neted al unei lanterne. Găsi întrerupătorul şi îl aprinse. Nu se întâmplă nimic. O scutură. Tot nimic. Era stricată. Lauren simţi cum neliniştea îi clocotea în piept şi, brusc, nu mai putu să suporte întunericul nicio clipă în plus. Se târî în genunchi, bâjbâind orbeşte pe podea, până când prinse cu degetele încleştate un cilindru metalic rece. L-a ridicat şi i-a cântărit greutatea în mână. Era lanterna industrială a lui Beth.
   A aprins-o tremurând, cu o senzaţie de acută uşurare când conul de lumină a despicat aerul prăfos. Se uită în jos şi-şi văzu ghetele roşii mânjite de propriul ei sânge, şi o altă pată pe pardoseală, lângă fereastră. Dezgustată, şi-a întors privirea şi a plimbat raza de lumină încet, prin încăpere.
   - Toată lumea e bine?
   Lumina se opri asupra lui Jill, prăbuşită lângă despărţitura improvizată. Avea buzele umflate şi pline de sânge închegat şi se ţinea cu mâna de falcă. Tresări când lumina căzu pe ea şi, după ce Lauren mută lanterna, scuipă. În apropiere era Beth, întinsă pe jos, buimacă, frecându-se la ceafă, în vreme ce sora ei stătea ţeapănă, dreaptă ca un par, cu spatele lipit de zid şi ochii larg deschişi.
   Lui Lauren i-a trebuit ceva mai mult timp ca s-o găsească pe Alice în întuneric.
   Stătea lângă uşa adăpostului când, în sfârşit, lumina palidă şi gălbuie a găsit-o, îmbujorată şi răvăşită. Şi, pentru prima dată în 30 de ani de când o cunoştea Lauren, Alice Russell plângea.

Capitolul 22

   Falk se uită la stropii de sânge de pe podea.
   - Ştim al cui este?
   - O să verificăm, zise King. Dar e proaspăt.
   - Şi asta? continuă Falk, dând din cap spre salteaua proptită de perete.
   O folie de plastic transparent fusese înfăşurată în jurul ei, dar pata de pe ţesătură era perfect vizibilă.
   - Mi s-a spus că e probabil mucegai în stare avansată de dezvoltare, zise King. Aşa că nu e nici pe departe atât de rău pe cât pare.
   - Ţi s-ar fi părut destul de rău dacă erai blocat aici, zise Carmen.
   - Da. Îmi imaginez că mi s-ar fi părut foarte rău, răspunse King şi oftă. Cum spuneam, până acum nu există niciun indiciu evident despre ce s-a întâmplat cu Alice. Femeile celelalte spun că şi-a luat rucsacul şi, cum n-am dat de el, să sperăm că îl are cu ea. Dar nu sunt semne că ar fi găsit drumul înapoi aici sau, dacă a făcut-o, nu a încercat să lase niciun mesaj pe care noi să-l putem vedea.
   Falk privi împrejur şi se gândi la mesajul lăsat în căsuţa lui vocală. Să o rănească... Îşi scoase mobilul din buzunar. Ecranul era gol.
   - A reuşit cineva să prindă semnal aici?
   - Nu, zise King clătinând din cap.
   Falk făcu câţiva paşi prin încăpere, ascultând cum pârâie şi geme coliba. Locul era neprimitor, nu încăpea îndoială, dar cel puţin avea pereţi şi un acoperiş. În aer liber, nopţile fuseseră destul de aspre.
   Nu-i plăcea să se gândească la ce ar fi putut avea de înfruntat Alice, expusă naturii dezlănţuite.
   - Deci, ce se întâmplă acum? vru să ştie.
   - Scotocim împrejurimile, îi răspunse King, dar e o căutare de tot rahatul. Ai văzut cum e să vii până aici, iar vegetaţia e identică indiferent unde priveşti. S-ar putea să dureze zile întregi să cercetăm doar zona dimprejur. Sau chiar mai mult, dacă vremea se strică şi mai tare.
   - În ce direcţie au plecat femeile? întrebă Carmen. Tot pe unde am venit noi?
   - Nu. Noi am venit pe ruta cea mai dreaptă de la drum, nu pe unde au luat-o ele. Există o potecă spre nord, care vine prin spatele colibei. Trebuie să-ţi faci loc printre copaci ca să o găseşti, dar, odată ce ai reuşit, e destul de vizibilă. Erau deja pe potecă atunci când au dat de locul ăsta. Dacă Alice a încercat într-adevăr să plece, cea mai bună presupunere e că a luat-o pe ruta asta.
   Falk încerca să se concentreze la ce-i spunea King. Dar în timp ce-l asculta, ştia că o părticică din el se agăţase de speranţa că atunci când coliba avea să fie găsită, în sfârşit, o vor găsi şi pe Alice Russell. Spera ca ea să-şi fi găsit drumul înapoi la adăpost, furioasă şi speriată, poate, dar în viaţă. Pereţii umezi ai colibei scârţâiau şi el se gândea la arborii crescuţi aproape lipiţi unii de alţii, la mormintele de afară, la pata de sânge de pe podea, şi simţea că şi ultimul fir de speranţă rămas pentru Alice Russell se rupea şi se spulbera.
   Adăpostul era gol. Indiferent ce se întâmplase cu Alice, aceasta era în sălbăticie, expusă intemperiilor. Undeva, dincolo de urletul vântului şi gemetele arborilor, lui Falk i se păru că aude dangătul unui clopot funerar.

   Ziua 3: Sâmbătă noaptea

   A urmat o tăcere aproape totală, cu excepţia respiraţiilor sacadate.
   În lumina lanternei, fire de praf pluteau, rotindu-se în cercuri leneşe. Jill îşi plimba vârful limbii prin gură, controlându-şi rănile. Simţea carnea umflată şi dureroasă la atingere şi un dinte din maxilarul drept inferior se mişca puţin. Era o senzaţie ciudată, pe care nu o mai trăise din copilărie. Brusc îşi reaminti de copiii ei, când erau mici. Zâna Măseluţă şi bănuţii de un dolar. Îşi simţea ochii arzând şi gâtlejul i se crispă. Ar trebui să-şi sune copiii. Cum o să scape de aici, asta va face.
   Se mişcă şi simţi cum loveşte ceva cu piciorul. O lanternă. Se aplecă să o ridice, ghemuită, şi încercă întrerupătorul. Nu se întâmplă nimic.
   - Lanterna asta e stricată.
   Rostise cuvintele înăbuşit, printre buzele tumefiate.
   - La fel e şi asta, zise altcineva, una dintre surori.
   - Câte mai avem în stare de funcţionare? întrebă Jill.
   - Una, aici.
   Raza gălbuie fulgeră când Lauren îi întinse lanterna pe care o ţinuse ea. Jill simţi în mână greutatea echipamentului industrial. Era lanterna lui Beth, îşi dădu ea seama.
   Până la urmă, poate că fusese cea mai bună alegere faptul că o inclusese în program.
   - Altele?
   Niciun răspuns.
   - Rahat, făcu ea şi oftă.
   În partea opusă a încăperii, Jill o zări pe Alice ştergându-se cu mâna la ochi. Femeia avea părul încâlcit, şi pe obraji, dâre de murdărie. Acum nu mai plângea.
   Jill aştepta ca ea să spună ceva. Să pretindă să i se ceară scuze? Probabil. Să ameninţe că le va da în judecată? Posibil. În schimb, Alice s-a aşezat pe jos, cu genunchii strânşi la piept. A rămas acolo, aproape de uşă, ghemuită şi complet nemişcată. Fără să ştie de ce, lui Jill i se părea că lucrul ăsta era şi mai neliniştitor.
   - Alice? se auzi vocea lui Bree, venind dintr-un colţ întunecat.
   Niciun răspuns.
   - Alice, încercă Bree din nou. Uite care-i treaba, Beth e încă în perioada de eliberare condiţionată.
   La fel, niciun răspuns.
   - Chestia e că va trebui să meargă iar la tribunal, dacă tu...
   Bree făcu o pauză. Aştepta. Niciun răspuns.
   - Alice? Mă asculţi? Uite, ştiu că te-a lovit, dar pentru ea ar fi foarte complicat dacă s-ar afla.
   - Şi?
   Alice vorbise, în sfârşit. Buzele abia dacă i se mişcaseră. Tot nu ridicase privirea.
   - Aşa că să nu faci caz de treaba asta, bine? Te rog!
   Vocea lui Bree avea o inflexiune pe care Jill nu i-o mai auzise până atunci.
   - Mama noastră nu se simte prea bine. Data trecută a suferit foarte tare.
   Niciun răspuns.
   - Te rog, Alice.
   - Bree, începu Alice şi vocea îi suna oarecum straniu. Nu are niciun rost să-mi ceri mie o favoare. Să te consideri norocoasă dacă de acum într-o lună o să mai ai un serviciu.
   - Hei! Să n-o ameninţi pe soră-mea. Nu a făcut decât să muncească pe brânci pentru tine.
   Era vocea lui Beth, dură, furioasă şi răsunătoare.
   Auzindu-i spusele, Alice ridică ochii.
   - Ţine-ţi gura, grăsană nenorocită!
   Vorbele îi ieşiră lent şi deliberat, despicând întunericul ca un ciob de sticlă.
   - Destul, Alice! se răsti Jill. Beth nu e singura de-aici care e la limită, aşa că ai grijă sau o să dai de necaz când...
   - Când ce? făcu Alice, sincer curioasă. Când o să apară grupul tău magic de salvatori?
   Jill deschisese gura să-i răspundă, însă intră brusc în panică, amintindu-şi de telefon. Înainte de încăierare, şi-l strecurase în buzunarul jachetei şi acum începu să bâjbâie după el. Unde era?
   Când l-a strâns în mână, aproape că a intrat în delir de uşurare. L-a scos şi a verificat ecranul, să se asigure că era intact.
   Alice o urmărea.
   - Ştii că e al meu.
   Jill nu i-a răspuns şi a strecurat telefonul înapoi în haină.
   - Şi acum ce facem? întrebă Bree.
   Jill oftă, dar fără să scoată o vorbă. Se simţea epuizată. Era udă şi înfometată, o dureau toate şi era dezgustată de propriul ei corp, ud şi murdar. Se simţea incomodată de celelalte femei.
   - În regulă. Mai întâi - zise ea, cu o voce cât de cumpătată putea - o să ne calmăm toate. Pe urmă vreau să vă scoateţi toate sacii de dormit şi o să stăm liniştite. Cel puţin, deocamdată. O să dormim şi, dimineaţă, când o să gândim toate ceva mai limpede, o să ne facem un plan.
   Nimeni nu se mişcă.
   - Toată lumea să facă asta, acum. Vă rog.
   Jill s-a aplecat şi şi-a desfăcut rucsacul. A tras afară sacul de dormit şi a răsuflat uşurată când le-a auzit pe celelalte că-i urmează exemplul.
   - Alice, zise ea, pune-ţi sacul de dormit lângă al meu.
   Alice s-a încruntat, dar fără să comenteze, de astă dată. Îşi derulă sacul pe jos, acolo unde îi arătase Jill, şi se băgă în el. Bree a fost singura care s-a obosit să iasă afară şi să se spele pe dinţi cu apă de ploaie. Jill s-a bucurat că Alice nu încercase şi ea să facă la fel. Încă nu se hotărâse dacă ar fi trebuit să o însoţească.
   Jill se strecură, la rândul ei, în sacul de dormit, strâmbându-se când acesta i se lipi de trup ca o pungă de plastic udă. Şovăind, a pipăit telefonul din buzunarul jachetei. Nu voia să-şi scoată haina, dar ştia că nici îmbrăcată cu ea n-ar fi dormit bine. Noaptea trecută, când încercase, gluga şi fermoarele se încurcaseră şi o ciupiseră.
   Oricum, şi aşa avea să-i fie destul de greu să adoarmă. După o clipă îşi scoase haina, în linişte, apoi şi-a aşezat-o lângă ea, în gluga sacului de dormit. I s-a părut că o simte pe Alice cum o urmăreşte cu privirea, dar când s-a uitat la ea, femeia stătea întinsă pe spate şi se zgâia la acoperişul de tablă.
   Toate erau foarte obosite, Jill ştia. Aveau nevoie să se odihnească, dar atmosfera din încăpere părea toxică. Capul îi zvâcnea pe pardoseala tare şi Jill auzea zgomotul făcut de trupurile care se foiau, lipsite de confort. Şi din sacul de lângă ea se auzi mişcare.
   - Culcarea, toată lumea, se răsti Jill. Alice, dacă ai nevoie să te scoli în timpul nopţii, trezeşte-mă!
   Nu a primit niciun răspuns.
   Jill întoarse capul. Nu vedea aproape nimic în întuneric.
   - Bine, Alice?
   - Jill, am impresia că nu ai încredere în mine.
   Jill nu se obosi să-i răspundă. Îşi puse în schimb mâna pe jachetă, asigurându-se că simte muchiile dure ale telefonului prin cutele ţesăturii, apoi închise ochii.

Capitolul 23

   Falk a fost bucuros să iasă afară din colibă. El şi Carmen l-au urmat pe King în poiană, unde au rămas puţin, toţi trei, clipind din cauza luminii naturale.
   - Cărarea pe care au urmat-o femeile trece pe aici, zise King, arătând în spatele colibei.
   Falk întinse gâtul, să vadă, dar nu reuşi să zărească nicio cărare, ci doar un zid de copaci şi câte o pată portocalie din când în când - vestele căutătorilor care scotoceau pădurea. Aceştia păreau să apară şi să dispară instantaneu.
   - Lucrăm cât putem de repede, dar...
   King nu şi-a terminat vorba, dar nici nu era nevoie. Hăţişul compact însemna că trebuia să avanseze lent. Însemna că era uşor ca unele lucruri să scape din vedere. Însemna că unele lucruri nu mai reapăreau niciodată.
   Falk auzea voci care o strigau pe Alice, după care oamenii aşteptau răspuns. Unele pauze păreau mai scurte şi mai pline de nerăbdare. Falk nu-i condamna pe căutători. Trecuseră deja 4 zile.
   Un salvator apăru dintre arbori şi-i făcu semn lui King.
   - Mă scuzaţi un minut, zise acesta şi se îndepărtă.
   Rămaşi singuri, Falk şi Carmen s-au uitat unul la altul. Foliile de plastic aflate la picioarele poliţiştilor tremurau în vânt.
   - Tare mai sper că acolo, dedesubt, zise Carmen, făcând semn din cap spre folia mai mare, e Sarah Sondenberg. De dragul părinţilor ei. Să fii nevoit să-l implori pe Kovac să-ţi dea informaţii este genul de situaţie care te macină. Celelalte familii au putut măcar să-i înmormânteze pe cei pierduţi.
   Falk spera şi el că acolo era Sarah Sondenberg. Nu ştia la ce altceva să spere, dacă nu era ea.
   Se întoarse şi cercetă coliba. La început, când fusese construită, construcţia fusese probabil solidă, dar acum părea o minune că mai stătea în picioare. Judecând după starea lemnului, era mai veche decât perioada lui Martin Kovac, Falk era sigur de asta. Cine o ridicase? Vreun program pentru rangeri, demult uitat? Vreun iubitor de natură, care-şi dorea un adăpost pentru weekend, construit într-o vreme când era mai laxă legislaţia privind rezervaţiile naturale? Falk se întreba dacă întotdeauna păruse atât de singuratică.
   Se duse până la colibă şi încercă uşa, închizând-o şi deschizând-o de câteva ori. Balamalele erau aşa de ruginite, că abia dacă mai scârţâiau. Rama de lemn de-abia se mai ţinea.
   - Nu face cine ştie ce zgomot. Ar fi fost cu putinţă să se strecoare afară fără să trezească pe cineva. Sau să se strecoare cineva înăuntru, presupun.
   Carmen o încercă şi ea.
   - Nici ferestre care să dea direct în spate nu sunt. Aşa că, dinăuntru, n-ar fi putut să o vadă îndreptându-se spre cărarea către nord.
   Falk se gândea la ce spuseseră femeile şi încerca să-şi imagineze cum se terminase totul. Povesteau că s-au trezit şi au descoperit că Alice nu mai era acolo. Dacă plecase singură, probabil că se furişase afară şi o luase pe după colibă, prin întuneric. Se gândi la ora mesajului vocal, 4:26 a.m. Să o rănească... Indiferent ce se întâmplase cu Alice Russell, era aproape cert că se întâmplase la adăpostul nopţii.
   Privi dincolo de luminiş. King era încă prins în discuţie. Undeva, în spatele colibei, era cărarea spre nord.
   - Faci o plimbare? o întrebă pe Carmen.
   Merseră greu prin iarba înaltă şi ajunseră printre copaci. La fiecare câţiva paşi, Falk privea în urmă. Nu a fost nevoie să meargă prea mult pentru ca adăpostul să dispară din raza lor vizuală.
   Detectivul era puţin îngrijorat că s-ar fi putut să rateze cărarea, dar nu avea de ce. Când au dat de ea, au ştiut imediat. Era îngustă, dar clară. O fundaţie de piatră împiedicase ploaia să o transforme în lut.
   Carmen stătea în mijlocul potecii privind când într-un sens, când în celălalt.
   - Cred că nordul e într-acolo, zise, vag încruntată. Aşa trebuie să fie. De fapt, nu e chiar uşor de găsit.
   Falk se întoarse spre ea, oarecum dezorientat. Pădurea era aproape identică în ambele direcţii. Verifică sensul din care veniseră şi văzu căutătorii în spatele lor.
   - Mda, cred că ai dreptate. Nordul trebuie să fie într-acolo.
   Au pornit spre nord, pe cărarea atât de îngustă, încât cei doi de-abia aveau loc să meargă unul lângă altul.
   - Tu ce-ai fi făcut? În locul lor, zise Falk. Ai fi rămas sau ai fi încercat să scapi de aici?
   - Luând în calcul şi muşcătura de şarpe, aş fi încercat să plec. De fapt, nici nu era altă cale. Dacă n-ar fi fost muşcătura...?
   Carmen cântări lucrurile.
   - Aş fi rămas. Cred. Nu ştiu. N-aş fi vrut să mai rămân, după ce aş fi văzut în ce stare e coliba, dar cred că aş fi făcut-o. Mă adăposteam şi aşteptam ca echipele de salvare să-şi facă treaba. Dar tu?
   Falk se întreba şi el acelaşi lucru. Să rămâi, dar să nu ştii când sau măcar dacă vei fi găsit? Să pleci, dar să nu ştii către ce te îndrepţi?
   Deschise gura, fără să ştie însă ce să răspundă, când auzi...
   Un bip abia sesizabil.
   Se opri.
   - Ce-a fost asta?
   - Ce anume? zise Carmen, aflată cu o jumătate de pas înaintea lui, întorcându-se spre el.
   Falk nu i-a răspuns. Ascultă. Nu se mai auzea nimic, în afară de foşnetul vântului printre copaci. Oare doar îşi imaginase?
   Şi-ar fi dorit ca sunetul să se repete. Nu s-a întâmplat, însă Falk şi-l putea repeta limpede în gând. Scurt, subtil şi indiscutabil de natură electronică. I-a luat o miime de clipă să-l localizeze, nu mai mult de-atât. Îşi duse mâna la buzunar, ştiind deja că avea dreptate.
   Auzea sunetul acela de zeci de ori pe zi. Atât de des, încât, într-un context normal, abia dacă-l mai băga în seamă. Totuşi, acolo, în sălbăticie, sunetul nefiresc şi ciudat îl făcuse să tresară.
   Ecranul telefonului lui mobil se luminase. Un mesaj. Falk nu s-a chinuit să-l citească; bipul îi spusese tot ce avea nevoie să ştie. Avea semnal.
   Falk îi arătă şi lui Carmen telefonul. Semnalul era slab, dar era.
   Făcu un pas spre ea. Semnalul dispăru. Păşi înapoi şi semnalul reveni. Făcu un pas în altă direcţie. Dispăru iar.
   Era un singur loc în care avea semnal. Slab şi instabil, dar poate suficient pentru a putea transmite un mesaj.
   Carmen s-a întors şi a luat-o la fugă. Pe potecă, înapoi spre colibă, avântându-se printre copaci, în vreme ce Falk rămăsese în loc.
   Semnalul venea şi dispărea şi reapărea, în timp ce Falk se uita la ecranul telefonului, fără să aibă curajul să-şi ia ochii de la el.
   Carmen a reapărut, un moment mai târziu, urmată de sergentul King, cu răsuflarea tăiată. Acesta s-a uitat la ecranul telefonului lui Falk, a deschis staţia radio şi i-a chemat pe căutători. S-au desfăşurat de o parte şi de cealaltă a potecii şi au cercetat minuţios pădurea, vestele lor portocalii dispărând în adâncul întunecat.
   Să o rănească...
   A fost nevoie de mai puţin de 15 minute ca să găsească rucsacul lui Alice Russell.

   Ziua 4: Duminică dimineaţă

   Norii se risipiseră şi luna plină strălucea.
   Când Alice Russell închise cu grijă uşa colibei în urma ei, părul său blond părea un halo de argint. Se auzi un clic şi balamalele ruginite au scârţâit scurt. Încremeni, atentă. Avea rucsacul pe umăr şi pe mâna cealaltă avea înfăşurat ceva. Nu era nicio mişcare în colibă, şi Alice scăpă un oftat de uşurare.
   Îşi aşeză rucsacul la picioare, în tăcere, şi desfăcu obiectul pe care şi-l înfăşurase pe braţ. Era o jachetă impermeabilă. Era scumpă, o măsură mare. Nu era a ei. Alice îşi trecu degetele peste materialul hainei şi desfăcu un fermoar. Scoase un obiect subţire şi dreptunghiular, şi apăsă un buton. O lumină, şi un surâs slab. Alice îşi strecură telefonul în buzunar la blugi. Făcu ghem jacheta şi o îndesă în spatele unui trunchi căzut lângă uşa adăpostului.
   Îşi aruncă rucsacul pe umăr şi, cu un clic, lumină terenul din faţa ei cu raza unei lanterne. Păşind în tăcere, o porni în direcţia potecii, spre zidul compact de arbori. Dispăru după colţul colibei, fără să se uite înapoi.
   În urma ei, departe, dincolo de luminiş, cineva o privea cum pleacă, printre fâşiile scoarţei de eucalipt.

Capitolul 24

   Rucsacul lui Alice Russell zăcea abandonat în spatele unui copac. Era la 10 metri de potecă, ascuns în tufişul des, şi nu era deschis.
   Falk se gândi că era aproape ca şi cum proprietarul lui îl pusese jos şi plecase, fără să se mai întoarcă niciodată.
   Sergentul King stătuse multă vreme ghemuit lângă bagaj, mişcându-se în jurul lui metodic, parcă executând o coreografie. Apoi, cu un oftat, se ridicase, izolase perimetrul, selectase o echipă de căutare şi evacuase zona.
   Falk şi Carmen nu au obiectat. Au luat-o înapoi spre North Road, pe acelaşi drum pe care veniseră, în urma a doi căutători care ieşiseră din tură, urmând cu toţii banda marcatoare întinsă de poliţie. Mergeau în tăcere, în şir indian, ezitând o dată, apoi din nou, în dreptul unor răscruci. Falk se bucură încă o dată că poliţia lipise de copaci banda marcatoare.
   Mergea în urma lui Carmen şi se gândea la rucsac. Aşezat acolo, frumos, o aberaţie produsă în peisaj de mâna omului. Nu părea să fi scotocit cineva în el şi Falk se întreba ce însemna asta. Conţinutul nu avea probabil o valoare pecuniară mare, căci acolo, în pustiu, unde hainele impermeabile puteau face deosebirea dintre viaţă şi moarte, valoarea avea altă măsură. Falk ştia că Alice Russell nu şi-ar fi abandonat rucsacul de bunăvoie, iar acest gând îi dădu fiori reci care nu aveau nicio legătură cu vremea.
   Ai găsit lucrurile sau cortul şi pe urmă, imediat, găseşti întotdeauna şi cadavrul. Cuvintele vânzătorului de la benzinărie nu-i dădeau pace.
   Şi-l imagină pe tip cum stătea în spatele tejghelei de fiecare dată când opriseră la benzinărie. Dar nu şi în dimineaţa aceea. Găseşti întotdeauna şi cadavrul. Falk oftă.
   - La ce te gândeşti? îl întrebă Carmen în şoaptă.
   - Că nu-i a bună. Dacă nu are echipament pe o vreme ca asta...
   - Ştiu. Presupun că nu mai e mult până o s-o găsească.
   Carmen se uită la hăţişul care se întindea, dens şi masiv, de ambele părţi ale potecii.
   - Asta dacă e acolo, încheie ea.
   Au continuat să meargă până ce drumul printre copaci s-a lărgit şi lumina a devenit parcă mai strălucitoare. O cotitură şi încă una şi au ieşit din desiş înapoi pe North Road. Căutătorii şi poliţiştii stăteau îngrămădiţi la marginea şoselei, discutând în surdină, pentru că ştirea despre rucsac se răspândise cu repeziciune. Falk privi în jur. Nu mai era nici urmă de Ian Chase, iar microbuzul de la Executive Adventurers dispăruse. Vântul şuiera pe drumul aflat în câmp deschis şi Falk îşi strânse mai bine haina pe el. Se întoarse către unul dintre poliţiştii care se ocupa de organizarea căutătorilor care reveniseră.
   - L-ai văzut cumva pe Ian Chase plecând?
   Poliţistul se uită la el, distras.
   - Nu. Îmi pare rău. Nici nu mi-am dat seama că a plecat. Ai putea încerca să-i dai un telefon, dacă e urgent. La 10 minute de mers cu maşina în direcţia aceea, există o baracă a rangerilor unde este un post telefonic fix, pentru urgenţe.
   Arătă în josul drumului.
   - E-n regulă, zise Falk, clătinând din cap. Mulţumesc.
   Se luă după partenera sa, până la maşina lor, şi Carmen urcă la volan.
   - Înapoi la complex? îl întrebă.
   - Păi, da.
   Porni, şi agitaţia de pe şosea se vedea tot mai puţin în oglinda retrovizoare, până ce au luat o curbă, apoi a dispărut cu totul.
   Zidurile verzi de catedrală se înălţau pe ambele laturi ale şoselei. Niciun indiciu despre agitaţia nebună de dincolo de ele. Pădurea îşi păstra cu străşnicie secretele.
   - Coliba aia chiar că e bine ascunsă, dar nu chiar necunoscută, zise Falk într-un târziu.
   - Poftim?
   Carmen era atentă la drum.
   - Mă gândeam la ce mi-a zis mai devreme Bree McKenzie. Despre deţinutul care ştia de colibă. Deci, asta înseamnă cel puţin o persoană. Cine poate să spună că nu a mai descoperit-o şi altcineva?
   - La cine te gândeşti? La amicul nostru absent, de la Executive Adventurers?
   - Poate. Cel puţin. Îşi petrece destul de mult timp de unul singur pe munte.
   Falk se gândea la zecile de căutători şi poliţişti şi lucrători ai rezervaţiei care se aflau în zona de căutare.
   - Dar presupun că la fel fac o mulţime de alţi oameni.
   Au intrat în parcarea complexului şi şi-au scos genţile din portbagaj. La recepţie era un ranger pe care îl mai văzuseră şi înainte.
   - Se petrec multe acolo, pe munte, din câte am auzit, zise el.
   Se uita când la Falk, când la Carmen, în speranţa unor noutăţi, dar cei doi clătinară din cap. Nu erau ei în drept să răspândească ştirea.
   Uşa care dădea spre bucătărie era întredeschisă şi prin crăpătură Falk o zări pe Margot Russell. Stătea la o masă şi plângea în tăcere, cu o mână la ochi şi umerii zgâlţâiţi de suspine. Stătea între Jill Bailey şi o femeie care avea aerul tipic al unui asistent social comunitar. Lauren se învârtea prin spatele lor.
   Falk se răsuci pe călcâie. Cu Margot putea să stea de vorbă mai târziu, acum clar nu era momentul. Pe fereastra mare a cabanei zări mişcare în parcare. Un cap negru - ba nu, două. Bree şi Beth veneau din direcţia pavilionului de cazare. Se certau. Falk nu auzea ce-şi spuneau, dar a observat că s-au oprit, cât să lase un microbuz să treacă pe lângă ele. Scrisul de pe portieră era citeţ. Executive Adventurers. Se întorsese Ian Chase, de pe unde fusese. Falk îi făcu semn cu capul lui Carmen şi aceasta se întoarse să se uite.
   Rangerul de la recepţie terminase formalităţile de cazare şi le înmână două chei.
   - Aceleaşi de data trecută, zise.
   - Mulţumim.
   Cu gândul aiurea, Falk luă cheile şi se întoarse să plece, el şi Carmen urmărindu-l cu privirea pe Chase, care cobora din maşină.
   Aproape ajunseseră la uşă, când rangerul de la recepţie a strigat după ei.
   - Hei, staţi aşa, zise, încruntat, cu receptorul telefonului în mână. Voi sunteţi de la poliţie, nu? Sunteţi căutaţi.
   Falk îi aruncă o privire lui Carmen, care, surprinsă, ridică din umeri. S-au întors la recepţie, unde Falk a luat receptorul şi şi-a spus numele. Vocea de la capătul celălalt era slabă şi avea o sonoritate metalică, dar nu era de nerecunoscut. Sergentul King.
   - Mă auzi? întrebă repezit King.
   - Cu greu.
   - La dracu’! Sunt încă aici, la locul faptei. Pe linia telefonică de la baraca rangerilor legătura e întotdeauna de tot rahatul...
   S-a întrerupt.
   - Acum e mai bine?
   - Nu prea.
   - Nu contează. Uite ce e, eu sunt gata să mă întorc acolo. E vreun poliţist teritorial pe lângă voi?
   - Nu.
   Erau singuri în zona de recepţie şi parcarea era aproape pustie.
   Cei mai mulţi poliţişti erau probabil încă sus, la locul căutărilor.
   - Suntem doar noi.
   - Bine. Omule, am nevoie...
   Paraziţi. Nimic.
   - Stai aşa, făcu Falk. Te-am pierdut.
   - Doamne! Acu’ mă auzi?
   - Da.
   - Am găsit-o.
   Zbârnâit de zgomot alb. Falk inspiră, apoi expiră.
   - Ai auzit ce-am spus? întrebă King, pe un ton liniştit.
   - Da. Am auzit ce-ai spus. În viaţă?
   Falk ştia răspunsul şi fără să-i pună întrebarea. Carmen stătea lângă el, încremenită.
   - Nu, zise King.
   Cuvântul căzu totuşi ca un pumn şi îl izbi în plex.
   - Ascultă-mă!
   Vocea lui King slăbea şi revenea.
   - O să ne întoarcem cât putem de repede, dar am nevoie să-mi faci un serviciu. Cine mai e pe acolo?
   Falk se uită împrejur. Carmen. Rangerul de la recepţie. Margot Russell şi asistenta ei socială, în bucătărie, împreună cu Jill şi Lauren. Gemenele din parcare. Ian Chase care-şi încuia microbuzul şi se îndepărta. Îi spuse lui King lista de nume.
   - De ce? îl întrebă apoi.
   Alţi paraziţi. Din nou, vocea lui King, pierdută:
   - Când i-am găsit trupul, am mai găsit ceva.

   Ziua 4: Duminică dimineaţă

   Luna intră în nori şi Alice Russell se trezi în întuneric; dădu colţul colibei.
   De partea cealaltă a luminişului, persoana care o privea ieşi de după zidul de eucalipţi, jucându-se stângaci cu fermoarul pantalonilor. Izul estompat de urină, fierbinte pe pământul rece. Ce oră era? Cifrele luminate ale ceasului de mână arătau aproape 4:30 a.m. O privire rapidă spre colibă, dar nu era nicio mişcare acolo.
   - Rahat!
   Observatorul ezită, apoi se ascunse lipindu-se cu spatele de zidul lateral al colibei. Norii se desfăcură şi iarba lungă sclipi argintie şi pustie. Zidul de copaci era nemişcat. Alice nu se mai vedea deja.

Capitolul 25

   Lângă roţile din spate ale unei maşini închiriate se aflau două rucsacuri. Portbagajul era deschis şi gemenele se certau în şoaptă, cu capetele apropiate. Vântul le flutura părul, ridicându-l în aer, amestecându-le şuviţele brunete.
    Când Falk şi Carmen se apropiară, şi-au întors capetele la unison şi cearta s-a stins.
   - Ne scuzaţi, doamnelor, zise Carmen pe un ton neutru. Trebuie să vă cerem să reveniţi în cabană.
   - De ce?
   Beth se uita când la el, când la ea, cu o expresie ciudată. De surpriză, poate. Poate de altceva.
   - Sergentul King vrea să vă vorbească.
   - Dar de ce? repetă Beth.
   Bree stătea în tăcere lângă sora ei, cu ochii holbaţi, săgetându-i pe rând cu privirea. Îşi duse mâna bandajată la piept. Cealaltă mână rămăsese pe portiera deschisă.
   - Bree are o întâlnire, zise Beth. Ni s-a spus că putem pleca.
   - Înţeleg asta, dar acum vi se cere să rămâneţi. Cel puţin, deocamdată. Haideţi!
   Carmen se întoarse către cabană.
   - Puteţi să vă luaţi şi bagajele.
   Falk le văzu pe gemene schimbând o privire al cărui înţeles nu-l putea descifra, iar apoi cele două şi-au luat rucsacurile, fără tragere de inimă. Bree păru să aibă nevoie de o grămadă de timp ca să închidă portiera maşinii şi să se pună-n mişcare. Au traversat parcarea, spre cabană. Când au trecut pe lângă geamul de la bucătărie, Falk le văzu pe Jill şi pe Lauren uitându-se afară. Falk evită să le privească în ochi.
   Carmen îi alungă din salon pe cei câţiva căutători şi le pofti pe gemene înăuntru.
   Jill şi Lauren ieşiseră acum în hol, cu feţele alungite de curiozitate. Falk le închise uşa în nas şi se întoarse spre gemene.
   - Luaţi loc.
   El şi Carmen se aşezară unul lângă altul, pe canapeaua veche.
   Bree ezită şi se ghemui într-un fotoliu în faţa lor. Îşi ciupea iar bandajul.
   Beth rămase în picioare.
   - Aveţi de gând să ne spuneţi ce se petrece?
   - O să vă explice sergentul King, când ajunge aici.
   - Şi când va fi asta?
   - E pe drum.
    Beth privi pe fereastră. În parcare, un căutător ieşit din tură îşi ţinea la ureche aparatul de emisie-recepţie. Asculta şi scoase un strigăt, chemându-i pe alţi doi, care încărcau ceva într-o maşină. Le arătă spre radio. Vestea se răspândea, înţelese Falk.
   Beth se uită la el.
   - Au găsit-o. Nu-i aşa?
   Scândurile pardoselii scârţâiră şi apoi se lăsă tăcerea.
   - E moartă?
   Falk continua să nu spună nimic şi Beth aruncă o privire piezişă spre sora ei. Faţa lui Bree era încremenită.
   - Unde? Lângă colibă? întrebă Beth. Aşa trebuie să fie. Nu a trecut prea mult timp de când au găsit coliba, ca să fi ajuns prea departe cu căutările. Atunci, a fost acolo tot timpul?
   - Sergentul King vă va...
   - Da. Ştiu. Ai mai spus. Dar eu pe tine te întreb. Te rog, zise Beth, înghiţind cu greutate. Merităm să ne spui.
   Falk clătină din cap.
   - Regret, dar va trebui să aşteptaţi.
   Beth făcu câţiva paşi spre uşa închisă. Se opri în dreptul ei şi se întoarse, brusc.
   - Lauren şi Jill de ce nu sunt aici şi ele?
   - Beth, încetează!
   Bree ridicase în sfârşit privirea, dar îşi ciupea în continuare bandajul.
   - De ce? E o întrebare îndreptăţită. De ce suntem doar noi aici?
   - Pe bune, Beth. Ţine-ţi gura, zise Bree. Aşteaptă să ajungă sergentul.
   Falk mai auzea şi acum vocea lui King la telefon. Apărând şi dispărând, dar suficient de clară când spusese ce avea de spus.
   Când i-am găsit trupul, am mai găsit şi altceva.
   Ce?
   Beth era foarte calmă. Se uita fix la sora ei.
   - De ce suntem doar noi? zise ea din nou.
   - Nu mai vorbi.
   Bree stătea ţeapănă în fotoliul ei şi îşi ciupea mereu bandajul.
   - Dacă nu cumva suntem... zise Beth, clipind.
   Îl săgetă pe Falk cu privirea.
   - Adică, nu noi, vreau să spun. Nu amândouă.
   Falk nu se putu abţine şi îi aruncă o privire lui Bree, cu bandajul ei gri şi destrămat şi, sub el, cu rana infectată de pe urma muşcăturii.
   Când i-am găsit trupul, am mai găsit şi altceva. Vocea lui King fusese greu de ascultat.
   Ce?
   Ascuns într-un trunchi de copac putred, chiar lângă ea. Un afurisit de piton-covor.
   În sfârşit, privirea lui Bree se întâlni cu a surorii ei gemene.
   - Ţine-ţi gura, Beth. Nu vorbi!
   - Dar... făcu aceasta, cu voce tremurătoare.
   - Eşti surdă?
   - Dar... zise iar Beth, ezitând. Ce se petrece? Ai făcut ceva?
   Bree o ţintui cu privirea. Mâna i se potoli, uitând de bandaj.
   - Dacă am făcut eu ceva? zise, râzând scurt şi amar. Te rog, nu.
   - Ce vrei să spui?
   - Ştii bine ce vreau să spun.
   - Ba nu.
   - Pe bune? Foarte bine, atunci. Ce vreau să spun, Beth, este să nu stai pur şi simplu acolo, în faţa poliţiei, şi să mă întrebi ce am făcut, ca şi cum tu habar nu ai. Dacă vrei cu adevărat să faci asta, atunci hai să vorbim despre ce ai făcut tu.
   - Eu? Eu n-am făcut nimic.
   - Serios? Ai de gând să pretinzi...
   - Bree, începu Falk. Îţi recomand insistent să aştepţi...
   - Să pretinzi că eşti cu totul nevinovată? Ca şi cum nu ai nimic de-a face cu asta?
   - Nimic de-a face cu ce anume?
   - Doamne, Beth! Chiar ai de gând să faci asta? Să mă arăţi pe mine cu degetul? Cu ei aici, de faţă?
   Bree îşi flutură mâna spre Falk şi Carmen şi continuă:
   - Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat, dacă nu erai tu.
   - Nimic din ce anume nu s-ar fi întâmplat?
   - Hei...
   Încercările lui Falk şi Carmen de a interveni eşuaseră. Bree eraacum în picioare, ochi în ochi cu sora ei.
   Beth făcu un pas înapoi.
   - Ascultă-mă ce spun! Habar nu am despre ce vorbeşti.
   - Aiurea...
   - Nu, vorbesc serios.
   - E o tâmpenie, Beth! Nu pot să cred că faci asta.
   - Ce fac?
   - Încerci să te speli pe mâini şi să mă laşi pe mine în rahat. În cazul ăsta, de ce mama dracului aş încerca să te ajut? De ce n-aş avea grijă de mine, spunând adevărul?
   - Ce adevăr?
   - Că era deja moartă!
   Bree avea ochii măriţi de uimire, iar părul negru îi flutura.
   - Ştii şi tu asta! Alice era deja moartă când am găsit-o eu.
   Beth mai făcu un pas înapoi şi se uită la sora ei geamănă.
   - Bree, eu nu...
   Bree scoase un suspin de frustrare şi se roti pe călcâie, implorând din priviri când dădu cu ochii de Falk şi Carmen.
   - Nu e aşa cum vrea ea să pară. N-o ascultaţi!
   Mâna lui Bree tremura când arătă spre sora ei.

................................