Cuplul din vecini, Shari Lapena

 1-5
Capitolul unu

        Anne simte cum acidul gastric i se agită în stomac și i se ridică în gât.

   Capul i se învârte. A băut prea mult. Cynthia i-a turnat în pahar fără măsură toată seara. Anne voise să-și impună o limită, dar a scăpat situația de sub control. Nu știa cum altfel să facă față serii. Acum habar nu are cât vin a băut la această petrecere interminabilă. Dimineață va trebui să se mulgă și să arunce laptele.
   Simte că se topește în căldura nopții de vară și își privește gazda cu ochii mijiți. Cynthia flirtează pe față cu soțul lui Anne, Marco. De ce acceptă Anne așa ceva? De ce Graham, soțul Cynthiei, îi permite? Anne e furioasă, dar neputincioasă. Nu știe cum să pună capăt scenei fără să pară disperată și ridicolă. Toți sunt cam piliți. Așa că ignoră totul, fierbând în tăcere, și soarbe din vinul pus la rece. Anne nu a fost educată să facă o criză, nu e genul ei să atragă atenția asupra propriei persoane.
   Cynthia, în schimb...
   Toți trei - Anne, Marco și Graham, soțul manierat al Cynthiei, - o privesc fascinați. Marco, mai ales, pare că nu-și poate lua ochii de la ea.
   Cynthia se apropie cam mult de el când se apleacă să-i umple paharul, cu decolteul atât de adânc, încât Marco efectiv intră cu nasul în el.
   Anne își amintește că Cynthia flirtează cu toată lumea. Cynthia arată revoltător de bine, așa că pare că nu se poate abține.
   Dar cu cât Anne îi privește mai mult, cu atât se întreabă mai serios dacă nu cumva chiar se petrece ceva între Marco și Cynthia. Anne nu a mai avut suspiciuni de genul ăsta până acum. Poate că alcoolul o face paranoică.
   Nu, hotărăște ea, nu s-ar comporta așa dacă ar avea ceva de ascuns.
   Cynthia flirtează mai mult decât Marco; el este fericitul destinatar al interesului ei. La rândul lui, Marco este extrem de arătos - cu părul lui brunet, ciufulit, ochii căprui și zâmbetul fermecător, mereu a atras atenția.
   Fac un cuplu ieșit din comun, Cynthia și Marco. Anne își spune să înceteze. Își spune că sigur că Marco îi e fidel. Știe că este absolut devotat familiei. Ea și copilul reprezintă totul pentru el. Va fi alături de ea indiferent ce s-ar întâmpla - Anne mai ia o gură de vin - indiferent cât de prost ar sta lucrurile.
   Însă, privind-o pe Cynthia aplecată peste soțul ei, Anne devine din ce în ce mai neliniștită și mai bosumflată. Încă mai are vreo 10 kilograme de dat jos după sarcină și au trecut deja șase luni de când a născut. Credea că până acum avea să revină la silueta de dinainte de sarcină, dar se pare că asta durează un an, cel puțin. Nu trebuie să se mai uite la tabloidele de lângă casa de marcat din alimentară și să se compare cu toate vedetele alea devenite mame, care își iau antrenori personali și arată fantastic după doar câteva săptămâni.
   Totuși, chiar și în formă maximă, Anne n-ar putea niciodată să concureze cu Cynthia, vecina ei mai înaltă, mai bine proporționată, cu picioarele ei lungi, cu talia subțire și sânii mari, cu pielea de porțelan și cu părul negru ca smoala, ce i se revarsă pe umeri în cascadă. În plus, Cynthia arată întotdeauna ca scoasă din cutie, cu tocuri înalte și haine sexy, chiar și pentru o cină acasă cu încă un cuplu.
   Anne nu poate să fie atentă la conversație. O ignoră și privește fix șemineul din marmură sculptată, identic cu cel din sufrageria ei, aflată de partea cealaltă a peretelui comun pe care ea și Marco îl împart cu Cynthia și Graham. Locuiesc în case de cărămidă, lipite între ele și înșirate de-a lungul străzii, tipice pentru partea nordică a New York-ului, construite solid la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea. Toate casele din șir sunt asemănătoare - în stil Italianate, restaurate, scumpe - numai că aceea în care locuiesc Anne și Marco se află la capătul șirului, iar fiecare dintre ele se deosebește prin mici detalii decorative; fiecare e o capodoperă de sine stătătoare.
   Anne se întinde stângaci să-și ia telefonul mobil de pe masa din sufragerie și se uită la ceas. E aproape unu noaptea. S-a dus să vadă ce face copilul pe la miezul nopții. Apoi s-a dus Marco, la doisprezece și jumătate. Pe urmă, el a ieșit la o țigară în curtea din spate cu Cynthia, în timp ce ea și Graham au stat cam stingheri la masa plină de vase murdare, făcând conversație prețioasă. Ar fi trebuit să iasă în curte cu ei; poate adia briza. Dar nu a ieșit, pentru că lui Graham nu-i plăcea să stea în fum de țigară și ar fi fost o lipsă de politețe sau cel puțin de considerație din partea ei să-l lase pe Graham acolo, singur la propria petrecere. Așa că a rămas cu el. Graham, membru al elitei albe, protestante, ca și ea, este impecabil de politicos. Motivul pentru care se căsătorise cu o târfă ca Cynthia rămânea un mister. Cynthia și Marco s-au întors din curte în urmă cu câteva minute, iar Anne își dorește cu disperare să plece, chiar dacă toți ceilalți încă se distrează.
   Aruncă o privire la monitorul copilului, așezat în capătul mesei, cu luminița roșie strălucind ca vârful unei țigări. Ecranul este spart - l-a scăpat pe jos acum câteva zile și Marco nu a apucat să-l înlocuiască - dar sunetul încă funcționează. Brusc, este cuprinsă de îndoieli, simte că toate astea sunt aiurea. Cine se duce la o petrecere în vecini și își lasă bebelușul singur acasă? Ce fel de mamă face așa ceva? Simte cum o copleșește agonia bine cunoscută - nu e o mamă bună.
   Și ce dacă bona n-a mai putut să vină? Ar fi trebuit s-o ia pe Cora cu ei, s-o pună în țarcul portabil. Dar Cynthia a spus fără copii. Voia să fie o seară cu adulți, de ziua lui Graham. Încă un motiv pentru care Anne a ajuns să n-o mai placă pe Cynthia, deși înainte au fost prietene bune - Cynthiei nu-i plac bebelușii. Cine spune că un bebeluș de 6 luni nu este bine-venit la o petrecere? Cum de-a putut Marco s-o convingă că era în regulă? Era iresponsabil din partea lor. Se întreabă ce ar crede celelalte mame din grupul ei de mămici dacă le-ar povesti asta vreodată. Ne-am lăsat bebelușul de șase luni singur acasă și ne-am dus la o petrecere în vecini. Și le imaginează pe toate rămânând cu gura căscată, tăcând stânjenitor. Dar nu le va povesti niciodată. Ar fi ostracizată.
   S-a certat cu Marco din cauza asta înainte de petrecere. Când bona a sunat și a zis că nu mai poate să ajungă, Anne s-a oferit să rămână acasă cu copilul, oricum nu voia să meargă. Dar Marco nici să n-audă.
   - Nu se poate să rămâi acasă, a insistat el când se certau pe tema asta în bucătărie.
   - Nu mă deranjează să rămân acasă, a zis ea, vorbind mai încet.
   Nu voia ca Cynthia să-i audă prin peretele comun cum se certau dacă să meargă sau nu la petrecerea ei.
   - Îți face bine să mai ieși, a contrazis-o Marco, vorbind și el încet.
   Apoi a adăugat:
   - Știi ce a spus doctorul.
   Toată noaptea, Anne a încercat să hotărască dacă acel ultim comentariu fusese răutăcios sau pur și simplu egoist ori dacă Marco doar încercase s-o ajute. În cele din urmă, a cedat. Marco a convins-o că, dacă aveau monitorul pornit alături, puteau să audă copilul dacă se mișca sau se trezea. Aveau să vină să-l verifice din jumătate în jumătate de oră.
   Nu avea să se întâmple nimic rău.
   Este ora 1. Să se ducă oare la Cora sau să încerce să-l convingă pe Marco să plece? Ea vrea să meargă acasă, să se culce. Vrea ca noaptea asta să se termine.
   Îl trage de braț pe soțul ei.
   - Marco, îl roagă ea, ar trebui să plecăm. E ora 1.
   - O, nu plecați încă! zice Cynthia. Nu e chiar așa târziu!
   E clar că ea nu vrea să se termine petrecerea. Nu vrea ca Marco să plece. Cu toate acestea, Anne e sigură că nu ar deranja-o deloc dacă ar pleca ea.
   - Poate nu pentru tine, zice Anne și reușește să sune puțin înțepată, chiar dacă e beată, dar eu trebuie să mă trezesc devreme, să-i dau copilului să mănânce.
   - Săraca de tine, zice Cynthia și, cumva, asta o înfurie pe Anne.
   Cynthia nu are copii, nici nu și-a dorit vreodată. Ea și Graham nu au copii pentru că așa au ales ei.
   E greu să-l convingă pe Marco să plece de la petrecere. Pare hotărât să rămână. Se distrează prea bine, dar Anne e din ce în ce mai îngrijorată.
   - Încă unul, atât, îi zice Marco Cynthiei, ridicând paharul și evitând privirea soției lui.
   E într-o dispoziție ciudat de gălăgioasă în seara asta, pare aproape forțată. Anne se întreabă de ce. În ultima vreme, acasă, a fost tăcut. Distras, chiar irascibil. Dar în seara aceasta, cu Cynthia, e sufletul petrecerii.
   De ceva timp, Anne a simțit că ceva nu e în regulă. Dacă i-ar spune ce anume... Mai nou, nu-i spune prea multe. O ține la distanță. Sau poate se îndepărtează de ea din cauza depresiei ei, a „tristeții postnatale”. E dezamăgit de ea. Cine nu e? În seara asta, e clar că o preferă pe frumoasă, efervescenta, strălucitoarea Cynthia.
   Anne vede cât e ceasul și își pierde orice răbdare.
   - Eu plec. Trebuia să mă duc la copil la 1.
   Se uită la Marco.
   - Tu rămâi cât vrei, adaugă ea cu vocea gâtuită.
   Marco o privește aspru, cu ochi scânteietori. Deodată, Anne se gândește că el nu pare deloc beat; ea, în schimb, se simte amețită. Se vor certa pe tema asta? În fața vecinilor? Serios? Anne începe să se uite în jur, căutându-și poșeta, înșfacă monitorul pentru bebeluși, își dă seama atunci că e băgat în priză și se apleacă să-l scoată, conștientă că toți cei de la masă se holbează în tăcere la fundul ei gras. Ei, n-au decât! Se simte de parcă toți s-ar alia împotriva ei, pentru că le strică cheful.
   Îi dau lacrimile, dar se stăpânește. Nu vrea să izbucnească în plâns în fața tuturor. Cynthia și Graham nu știu despre depresia ei postnatală. Nu ar înțelege. Anne și Marco nu au spus nimănui în afară de mama ei. Anne i-a făcut recent confidențe. Știe că mama ei nu va povesti nimănui, nici măcar tatălui ei. Anne nu vrea să afle nimeni altcineva și bănuiește că nici Marco nu vrea, deși el nu a spus asta. Însă e obositor să se prefacă tot timpul.
   Cât e cu spatele, îl aude pe Marco și, din tonul vocii, știe că s-a răzgândit.
   - Ai dreptate. E târziu, ar trebui să plecăm, zice el.
   Îl aude punându-și paharul de vin pe masa din spatele ei.
   Anne se întoarce, dându-și părul din ochi cu dosul palmei. Trebuie neapărat să se tundă. Zâmbește fals și zice:
   - Data viitoare, vom fi noi gazdele.
   Apoi adaugă în minte: puteți să veniți la noi acasă, unde locuim cu copilul nostru, și sper să plângă toată noaptea și să vă strice cheful. Vă invit sigur când îi dau dinții.
   După aceea, pleacă repede împreună. Nu au de adunat lucruri de-ale copilului, sunt doar ei, poșeta lui Anne și monitorul pentru bebeluși, pe care ea îl îndeasă în geantă. Cynthia pare deranjată de plecarea lor rapidă, Graham este neutru, iar ei ies pe ușa impresionantă de la intrare și coboară treptele. Anne se prinde de balustrada cu gravuri migăloase ca să-și păstreze echilibrul.
   Fac doar câțiva pași mici pe trotuar până când ajung la treptele din fața casei lor, cu o balustradă asemănătoare și o ușă la intrare la fel de impresionantă. Anne merge puțin mai în fața lui Marco, ără să spună nimic. Poate nici n-o să-i mai spună ceva tot restul serii.
   Urcă scările și se oprește brusc.
   - Ce? zice Marco încordat, ajungând-o din urmă.
   Anne se holbează la ușa de la intrare, care este vizibil întredeschisă.
   - Sunt sigură că am încuiat-o! zice Anne cu o voce ascuțită.
   - Poate ai uitat, spune Marco hotărât. Ai băut mult...
   Dar Anne nu-l ascultă. E înăuntru și aleargă în sus pe scări, apoi pe holul care duce la camera copilului, cu Marco urmând-o îndeaproape.
   Când ajunge la camera copilului și vede pătuțul gol, scoate un țipăt.

Capitolul doi

   Anne aude țipătul în capul ei și reverberând din pereți - țipătul ei este peste tot. Apoi rămâne tăcută, în picioare, lângă pătuțul gol, nemișcată, cu mâna la gură. Marco bâjbâie pe la întrerupător.
   Amândoi se holbează la pătuțul gol în care ar trebui să fie bebelușul lor. E imposibil ca fetița lor să nu fie acolo. Cora n-ar fi putut să se dea singură jos din pat. Nu are decât 6 luni.
   - Sună la poliție, șoptește Anne, apoi vomită și voma îi curge peste degete și, când se apleacă, pe podeaua din lemn masiv.
   Camera copilului, văruită într-o nuanță plăcută de galben-pal, cu un model de mielușei jucăuși, se umple imediat de mirosul bilei și al panicii.
   Marco nu se mișcă. Anne își ridică privirea spre el. E paralizat, șocat, se uită fix la pătuțul gol de parcă nu-i vine să creadă. Anne vede frica și vina din ochii lui și începe să se vaiete - un bocet, un sunet îngrozitor, ca al unui animal rănit.
   Marco tot nu se urnește. Anne țâșnește de-a lungul holului, către dormitorul lor, înșfacă telefonul de pe noptieră și formează 911, cu mâinile tremurânde, murdărind tot telefonul de vomă. În sfârșit, își revine și Marco. Îl aude mergând repede pe la etaj, în timp ce ea se uită cu ochii căscați, de dincolo de hol, la pătuțul gol. El verifică baia din capul scărilor, apoi trece rapid pe lângă ea ca să caute în celălalt dormitor, apoi în ultima cameră, din capătul holului, cea pe care au transformat-o în birou. Dar chiar în timp ce el face asta, Anne se întreabă detașat de ce caută acolo.
   Ca și cum o parte din mintea ei s-a separat și gândește logic. Doar fetița lor nu poate merge singură. Nu e în baie, nici în birou.
   A luat-o cineva.
   Când centralista de la Urgențe răspunde, Anne plânge:
   - Cineva ne-a luat bebelușul!
   Abia reușește să se calmeze destul cât să poată răspunde la întrebările operatoarei.
   - Înțeleg, doamnă! Încercați să fiți calmă. Poliția e pe drum, o asigură operatoarea.
   Anne închide telefonul. Tremură din tot corpul. Simte că i se face rău din nou. Se gândește cum va părea întreaga situație. Au lăsat fetița singură în casă. E ilegal oare? Probabil. Cum vor explica asta?
   Marco apare în ușa dormitorului, palid, aproape bolnav.
   - E vina ta! strigă Anne, cu privirea sălbatică, și pleacă furioasă pe lângă el.
   Intră repede în baia din capul scărilor și vomită din nou, de data aceasta în chiuveta cu picior, apoi își spală murdăria de pe mâinile tremurânde și își clătește gura. Se surprinde cu coada ochiului în oglindă.
   Marco e chiar în spatele ei. Ochii li se întâlnesc în oglindă.
   - Îmi pare rău, șoptește el. Îmi pare atât de rău. E vina mea.
   Și chiar îi pare rău, își dă și ea seama. Cu toate astea, Anne își ridică mâna și lovește reflecția chipului lui în oglindă. Oglinda se sparge, iar ea izbucnește în plâns. El încearcă să o ia în brațe, dar ea îl împinge și fuge la parter. Din mână îi curge sânge, care lasă o dâră de-a lungul balustradei.

   Tot ce urmează după aceea pare ireal. Casa confortabilă a lui Anne și Marco devine imediat locul unei infracțiuni.
   Anne stă pe canapeaua din camera de zi. Cineva i-a pus o pătură pe umeri, dar ea încă tremură. E în stare de șoc. Pe stradă, în fața casei, sunt parcate mașini de poliție, cu luminile roșii licărind, pulsând prin fereastră și proiectându-se în cercuri pe pereții pali. Anne stă nemișcată pe canapea și privește fix în față, ca și cum ar fi hipnotizată de ele.
   Marco, gâtuit de spaimă, le-a dat polițiștilor o descriere rapidă a fetiței: are 6 luni, e blondă, cu ochi albaștri, aproximativ 7 kilograme, poartă un scutec de unică folosință și o salopetă roz-deschis, simplă. Din pătuț mai lipsește și o păturică subțire de vară, albă.
   Casa freamătă de polițiști în uniformă. Se răspândesc și încep metodic să cerceteze casa. Unii poartă mănuși de latex și au echipament pentru prelevarea de probe. Goana disperată prin casă a lui Anne și Marco, în cele câteva minute de dinaintea sosirii polițiștilor, nu a avut niciun rezultat. Echipa de experți criminaliști se mișcă încet. Evident, nu o caută pe Cora, ci caută probe. Copilul a dispărut deja.
   Marco se așază pe canapea lângă Anne și, cuprinzând-o cu un braț, o trage mai aproape. Ea vrea să se desprindă, dar nu face asta. Îl lasă să-ți țină brațul acolo. Cum ar arăta dacă s-ar îndepărta de el? Simte miros de băutură venind dinspre el.
   Acum, Anne se învinovățește pe ea însăși. E vina ei. Vrea să dea vina pe Marco, dar ea a fost de acord să lase fetița singură. Ar fi trebuit să rămână acasă. Nu, ar fi trebuit să o ia pe Cora cu ei alături, s-o ia naiba pe Cynthia. Se îndoiește că i-ar fi dat afară și ar fi renunțat la petrecerea pentru Graham. Își dă seama de asta abia acum și e prea târziu.
   Vor fi puși la zid de poliție și de toată lumea. Așa le trebuie dacă și-au lăsat copilașul singur acasă. Și ea ar gândi la fel dacă asta s-ar fi întâmplat altcuiva. Știe cât de critice sunt mamele și cât de bine te simți când judeci pe altcineva. Se gândește la ce vor spune despre ea mamele din grupul ei, care, o dată pe săptămână, se întâlnesc cu tot cu copii în casa câte uneia ca să stea la cafea și bârfă.
   A mai sosit cineva, un bărbat calm, într-un costum bine croit. Polițiștii în uniformă îl tratează cu respect. Anne își ridică privirea spre ochii lui albaștri, pătrunzători, și se întreabă cine e.
   El se apropie și se așază într-unul din fotoliile din fața lui Anne și a lui Marco și se recomandă drept detectivul Rasbach. Apoi se apleacă în față.
   - Spuneți-mi ce s-a întâmplat.
   Anne uită imediat numele detectivului său, mai degrabă, nici nu a fost atentă când s-a recomandat. Reține numai „detectiv”. Îl privește, încurajată de inteligența sinceră care i se citește în ochi. El îi va ajuta. Îi va ajuta să o găsească pe Cora. Încearcă să se gândească. Dar nu poate. E agitată și amorțită în același timp. Pur și simplu se uită fix în ochii ageri ai detectivului și îl lasă pe Marco să vorbească.
   - Eram alături, începe Marco, evident neliniștit. La vecini.
   Apoi se oprește.
   - Așa, zice detectivul.
   Marco ezită.
   - Copilul unde era? întreabă detectivul.
   Marco nu răspunde. Nu vrea să spună.
   Anne, făcând un efort, răspunde în locul lui, cu lacrimile curgându-i pe față.
   - Am lăsat-o aici, în pătuț, cu monitorul pornit.
   Se uită la detectiv, să-i vadă reacția - ce părinți îngrozitori - dar el nu trădează nimic.
   - Am avut monitorul pornit acolo și am venit mereu să vedem ce face. Din jumătate în jumătate de oră.
   Îl privește pe Marco.
   - Nu ne-am gândit nicio clipă...
   Dar nu poate să termine. Își duce mâna la gură și-și apasă buzele cu degetele.
   - Când ați venit la ea ultima oară? întreabă detectivul scoțând un carnețel din buzunarul interior al hainei.
   - Am venit eu la miezul nopții, zice Anne. Îmi aduc aminte ora. Veneam din jumătate în jumătate de oră și atunci era rândul meu. Era bine. Dormea.
   - Apoi am venit eu la 12 și jumătate, zice Marco.
   - Sunteți absolut sigur de oră? întreabă detectivul.
   Marco dă din cap; se uită fix în jos.
   - Și atunci a fost ultima oară când a venit cineva la ea, înainte să vă întoarceți acasă?
   - Da, zice Marco, ridicându-și privirea spre detectiv și trecându-și cu nervozitate mâna prin părul brunet. Eu am venit s-o văd la 12 și jumătate. Era rândul meu. Făcuserăm un program.
   Anne confirmă cu o mișcare a capului.
   - Cât ați băut în seara asta? îl întreabă detectivul pe Marco.
   Marco se înroșește.
   - Au dat o mică petrecere alături. Am băut câteva pahare, recunoaște el.
   Detectivul se întoarce spre Anne.
   - Dumneavoastră ați băut ceva în seara asta, doamnă Conti?
   Îi arde fața. Mamele care alăptează nu au voie să bea. Vrea să mintă.
   - Am băut niște vin la masă. Nu știu exact cât, zice ea. A fost o petrecere.
   Se întreabă cât de beată pare, ce o fi crezând detectivul ăsta despre ea. Simte că o poate citi imediat. Își amintește de voma de sus, din camera copilului. Poate oare să-i miroasă alcoolul din respirație, la fel cum ea îl simte în respirația lui Marco? Își amintește de oglinda spartă din baia de la etaj, mâna ei însângerată, înfășurată acum într-un prosop curat de bucătărie. Îi e rușine de impresia pe care o lasă amândoi probabil, părinți beți care și-au abandonat fiica de șase luni. Se întreabă dacă vor fi acuzați de ceva.
   - De ce contează asta? îl întreabă Marco pe detectiv.
   - Ar putea afecta acuratețea observațiilor dumneavoastră, zice detectivul pe un ton egal.
   Nu e critic. Se pare că îl interesează numai faptele.
   - La ce oră ați plecat de la petrecere? întreabă el.
   - Era aproape 1 și jumătate, răspunde Anne. Mă tot uitam la ceas pe telefon. Voiam să plec. Eu... ar fi trebuit să vin la copil la ora 1, era rândul meu, dar am crezut că plecăm dintr-o clipă în alta și încercam să-l conving pe Marco să se grăbească.
   Se simte agonizant de vinovată. Dacă ar fi venit să-și vadă fiica la ora unu, ar mai fi dispărut? Oricum, chestia asta putea fi evitată în atât de multe feluri.
   - Ați sunat la 911 la 1:27, zice detectivul.
   - Ușa de la intrare era deschisă, zice Anne, amintindu-și.
   - Ușa de la intrare era deschisă? repetă detectivul.
   - Era deschisă cam 8-10 centimetri. Sunt sigură că am încuiat după ce am venit la copil la miezul nopții.
   - Cât de sigură?
   Anne se gândește. Oare era sigură? Când a văzut ușa de la intrare deschisă, a fost convinsă că o închisese, dar acum, după tot ce s-a întâmplat, cum poate să mai fie sigură de ceva? Se întoarce spre soțul ei.
   - Tu ești sigur că nu ai lăsat ușa deschisă?
   - Sunt sigur, răspunde el tăios. Nici n-am folosit ușa din față. Intram prin spate ca să vin la ea, mai știi?
   - Dumneavoastră ați folosit ușa din spate, repetă detectivul.
   - Poate că n-am încuiat-o de fiecare dată, recunoaște Marco și își acoperă fața cu mâinile.

   Detectivul Rasbach observă cuplul îndeaproape. Lipsește un bebeluș.
   Luat din pătuț - dacă părinții, Marco și Anne Conti, pot fi crezuți - între aproximativ 12:30 și 1:27 dimineața, de una sau mai multe persoane necunoscute, în timp ce părinții erau la o petrecere în vecini. Ușa de la intrare fusese găsită întredeschisă. Este posibil ca tatăl să fi lăsat ușa din spate neîncuiată. Chiar fusese găsită închisă, dar neîncuiată, când a sosit poliția. Durerea mamei este evidentă. Și cea a tatălui, care pare foarte zdruncinat. Dar toată situația pare dubioasă. Rasbach se întreabă ce se întâmplă, de fapt.
   Detectivul Jennings îi face semn în liniște să se apropie.
   - Scuzați-mă, zice detectivul Rasbach și pleacă o clipă de lângă părinții îndurerați.
   - Ce e? întreabă Rasbach încet.
   Jennings ridică un flacon mic cu pastile.
   - Am găsit astea în dulapul din baie, zice el.
   Rasbach ia recipientul din plastic transparent de la Jennings și citește eticheta. Anne Conti, Sertraline, 20 mg. Sertraline, Rasbach știe, este un antidepresiv puternic.
   - Oglinda din baia de sus este spartă, îi zice Jennings. Rasbach dă din cap. Încă nu a fost sus.
   - Altceva?
   Jennings scutură din cap.
   - Nimic deocamdată. Casa pare curată. Nu pare să lipsească nimic. O să știm mai multe de la Criminalistică peste câteva ore.
   - Bine, zice Rasbach, dându-i flaconul cu pastile înapoi lui Jennings.
   Se întoarce la cuplul de pe canapea și își reia audierea. Se uită la soț.
   - Marco - pot să-ți spun Marco? - ce ai făcut după ce ai venit la copil la 12 jumătate?
   - M-am întors la petrecere, alături, zice Marco. Am fumat o țigară în curtea din spate a vecinilor.
   - Erai singur când ai fumat țigara?
   - Nu. A ieșit și Cynthia cu mine.
   Marco roșește. Rasbach observă.
   - Ea e vecina care ne-a invitat la cină.
   Rasbach își îndreaptă atenția spre soție. E o femeie atrăgătoare, cu trăsături frumoase și un păr castaniu strălucitor, dar în momentul ăsta e palidă ca o stafie.
   - Dumneavoastră nu fumați, doamnă Conti?
   - Nu, eu nu. Dar Cynthia fumează, zice Anne. Eu am rămas la masa din sufragerie cu Graham, soțul ei. El urăște fumul de țigară și era ziua lui și m-am gândit că ar fi nepoliticos să-l las singur înăuntru.
   Apoi, inexplicabil, adaugă din proprie inițiativă:
   - Cynthia flirtase cu Marco toată seara și mi-a fost milă de Graham.
   - Înțeleg, zice Rasbach.
   Îl observă pe soț, care pare sincer distrus. Pare și agitat, și vinovat.
   Rasbach se întoarce spre el:
   - Deci ai fost afară în curtea din spate a vecinilor, la scurt timp după 12 și jumătate. Cât ai stat acolo?
   Marco clatină din cap nesigur.
   - Poate cincisprezece minute, cam așa?
   - Ai văzut sau ai auzit ceva?
   - Cum adică?
   Soțul pare să fie într-un fel de stare de șoc. Vorbește ușor nedeslușit.
   Rasbach se întreabă cât de mult o fi băut.
   Rasbach îi explică.
   - Se pare că cineva v-a luat copilul cândva între 12 și jumătate și 1:27. Te aflai afară, în curtea din spate a vecinilor, câteva minute după 12 jumătate.
   Se uită la soț, așteaptă să pună amănuntele cap la cap.
   - Mie mi se pare puțin probabil ca să iasă cineva cu copilul vostru pe ușa din față în toiul nopții.
   - Dar ușa din față era deschisă, zice Anne.
   - Eu n-am văzut nimic, zice Marco.
   - E o alee în spatele caselor pe partea asta a străzii, zice detectivul Rasbach.
   Marco dă din cap.
   - Ai observat pe cineva pe aleea asta atunci? Ai auzit ceva, orice, vreo mașină?
   - Nu... nu cred, zice Marco. Îmi pare rău, nu am văzut și nu am auzit nimic.
   Își acoperă din nou fața cu mâinile.
   - Nu eram atent.
   Detectivul Rasbach a verificat deja rapid zona înainte să vină în casă și să stea de vorbă cu părinții. Nu i se pare probabil, dar nici imposibil, ca un străin să iasă pe ușa din față a unei case de pe o astfel de stradă cu un copil adormit în brațe riscând să fie văzut. Casele sunt lipite unele de altele și înșirate aproape de trotuar. Strada este bine luminată, iar traficul pietonal și rutier este destul de intens, chiar și la miezul nopții. Așa că este ciudat - sau poate că e indus în eroare dinadins? - că ușa de la intrare era deschisă. Experții criminaliști prelevă amprente de pe ea acum, dar cumva Rasbach e convins că nu vor găsi mare lucru.
   Spatele casei are mai mult potențial. Pe acolo trece o alee, iar cele mai multe case, inclusiv cea a familiei Conti, au un singur garaj separat, care dă în alee – în spatele casei. Curțile din spate sunt lungi și înguste, separate de garduri, iar cele mai multe, inclusiv a familiei Conti, au copaci, tufișuri și straturi de flori. E destul de întuneric acolo; nu sunt felinare stradale, ca în față. Noaptea este întunecoasă, fără lună.
   Cine a luat copilul, dacă a ieșit pe ușa din spate a familiei Conti, nu trebuia decât să traverseze curtea spre garaj, iar de acolo avea acces la alee. Riscul de a fi observat ieșind cu un copil răpit pe ușa din spate, către o mașină care îl aștepta, este mult mai mic decât riscul de a fi văzut ieșind cu un copil răpit pe ușa din față.
   Casă, curtea și garajul sunt cercetate amănunțit de echipa lui Rasbach.
   Până acum, nu au găsit nicio urmă a răpirii. Garajul familiei Conti este gol, iar ușa garajului a fost lăsată deschisă larg spre alee. Chiar dacă cineva era în curtea din spate a vecinilor, e posibil să nu fi observat nimic. Dar nu e și probabil. Asta reduce intervalul răpirii de la aproximativ 12:45 la 1:27 noaptea.
   - Știți că detectorul de mișcare nu funcționează? întreabă Rasbach.
   - Poftim? zice soțul, speriat.
   - Aveți un detector de mișcare pe ușa din spate, o lumină care ar trebui să se aprindă când se apropie cineva de ea. Știți că nu funcționează?
   - Nu, șoptește soția.
   Soțul clatină puternic din cap.
   - Nu, eu... mergea când am venit să văd ce face copilul. Ce are?
   - Becul a fost slăbit.
   Detectivul Rasbach îi urmărește cu atenție pe părinți. Face o pauză.
   - De asta cred că fata a fost scoasă pe ușa din spate, dusă la garaj și de acolo mai departe, probabil cu o mașină, pe alee.
   Așteaptă, dar nici soțul, nici soția nu spun nimic. Soția tremură, observă el.
   - Unde e mașina dumneavoastră? întreabă Rasbach, aplecându-se în față.
   - Mașina noastră? se aude Anne, ca un ecou.
 

Capitolul trei

   Rasbach așteaptă răspunsul lor.
   Ea vorbește prima.
   - E pe stradă.
   - Parcați pe stradă când aveți un garaj în curtea din spate? întreabă Rasbach.
   - Toată lumea face așa, răspunde Anne. E mai ușor decât să o iei pe alee, mai ales iarna. Cei mai mulți își iau autorizație de parcare și pur și simplu parchează pe stradă.
   - Înțeleg, zice Rasbach.
   - De ce? întreabă soția. De ce contează?
   Rasbach explică.
   - Asta probabil a ușurat misiunea răpitorului. Dacă garajul e gol, iar ușa garajului e lăsată deschisă, atunci e relativ ușor ca să bage cineva mașina acolo și să pună copilul în mașină cât timp mașina este în garaj, ascunsă. Evident, ar fi mai greu - cu siguranță, mai riscant - dacă în garaj ar fi deja o mașină. Răpitorul ar risca să fie văzut pe alee cu copilul.
   Rasbach observă că soțul a devenit și mai palid, dacă e posibil așa ceva. Paloarea lui e chiar dramatică.
   - Sperăm că vom găsi urme de pantofi sau de anvelope în garaj, adaugă Rasbach.
   - După cum vorbiți, pare ceva plănuit, zice mama.
   - Credeți că nu a fost? o întreabă Rasbach.
   Acum ea e cea care se albește la față.
   - Nu... nu știu. Am crezut că au luat-o pe Cora pentru că am lăsat-o singură în casă, că au profitat de ocazie. Ca și cum cineva ar fi înșfăcat-o din parc când nu eram eu atentă.
   Rasbach încuviințează, încercând să vadă lucrurile din punctul ei de vedere.
   - Înțeleg ce spuneți, zice el. De exemplu, o mamă își lasă copilul să se joace în parc în timp ce se duce să cumpere înghețată de la tonetă. Copilul este răpit când ea e cu spatele. Se întâmplă.
   Face o pauză.
   - Dar vă dați seama de diferență, nu?
   Ea îl privește cu o expresie goală. El trebuie să țină cont de faptul că femeia e probabil în stare de șoc. Dar el vede astfel de lucruri tot timpul; e meseria lui. E analitic, deloc sentimental. Așa trebuie să fie dacă vrea să fie eficient. O va găsi pe fetița asta, moartă sau vie, și îl va găsi și pe cel care a luat-o, oricine ar fi.
   Îi spune mamei pe un ton practic:
   - Diferența este că cine v-a luat copilul știa că era singur în casă.
   Părinții se uită unul la altul.
   - Dar nu știa nimeni, șoptește mama.
   - Sigur, putea să fie luat și dacă dumneavoastră dormeați adânc în dormitor. Nu avem de unde să știm sigur.
   Expresiile disperate ale părinților arată că ar vrea să creadă că, până la urmă, nu e vina lor că și-au lăsat copilul singur. Că asta s-ar fi putut întâmpla oricum.
   Rasbach întreabă:
   - Mereu lăsați ușa de la garaj deschisă așa?
   Soțul răspunde:
   - Uneori.
   - Nu închideți ușa noaptea? Să nu fure cineva ceva?
   - Nu ținem nimic de valoare în garaj, zise soțul. Dacă mașina e acolo, în general încuiem ușa, dar altfel nu ținem prea multe lucruri acolo. Toate uneltele mele sunt la subsol. Ăsta e un cartier drăguț, dar tot timpul sunt sparte garajele, deci ce rost ar avea să-l încui?
   Rasbach dă aprobator din cap. Apoi întreabă:
   - Ce fel de mașină aveți?
   - Un Audi, zice Marco. De ce?
   - Aș vrea să merg să mă uit. Îmi dați cheile? întreabă Rasbach.
   Marco și Anne se uită unul la altul, confuzi. Apoi, Marco se ridică și se duce la o măsuță de lângă ușa de la intrare și ia un set de chei dintr-un bol. I le dă detectivului fără să spună vreun cuvânt și se așază la loc.
   - Mulțumesc, zice Rasbach.
   Apoi se apleacă în față și spune cu grijă:
   - O să aflăm cine a făcut asta!
   Ei îi întorc privirea, mama cu fața toată umflată de plâns, tatăl cu ochii umflați și injectați de supărare și de băutură și cu chipul palid.
   Rasbach îi face semn din cap lui Jennings și, împreună, ies să verifice mașina. Părinții se așază fără cuvinte pe canapea și se uită în urma lor.

   Anne nu știe ce să creadă despre detectiv. Tot ce a spus despre mașina lor... pare să insinueze ceva.
   Știe că, atunci când o soție dispare, de obicei, soțul este suspectul principal și probabil și invers. Dar când un copil dispare, suspecții principali sunt părinții? Cu siguranță că nu. Cine ar putea să-i facă rău propriului copil? În plus, amândoi au alibiuri serioase.
   Cynthia și Graham pot să confirme unde au fost amândoi. Evident, nu aveau cum să-și răpească și să-și ascundă propria fiică. Și de ce ar face așa ceva?
   Știe că acum polițiștii caută în tot cartierul, că se duc pe toate străzile și bat la ușile oamenilor treziți din somn, ca să le pună întrebări. Marco a dat poliției o poză recentă de-a Corei, făcută cu doar câteva zile în urmă.
   În poză e o fetiță blondă cu ochi mari, albaștri, care zâmbește fericită spre aparatul de fotografiat.
   Anne este furioasă pe Marco - îi vine să țipe la el, să-l lovească cu pumnii - dar casa lor e plină de ofițeri de poliție, așa că nu îndrăznește.
   Iar când se uită la fața lui palidă, mohorâtă, vede că deja se învinovățește singur. Știe că nu poate să treacă singură prin asta. Se întoarce spre el și se prăbușește suspinând la pieptul lui. El o cuprinde cu brațele și o strânge tare. Îl simte tremurând, simte bătăile dureroase ale inimii lui. Își spune că, împreună, vor trece și peste asta. Poliția o va găsi pe Cora. Își vor recăpăta fiica.
   Iar dacă nu, nu-l va ierta niciodată.

   Detectivul Rasbach, în costumul lui subțire, de vară, iese pe ușa din față a familiei Conti și coboară scările în noaptea fierbinte de vară, urmat îndeaproape de detectivul Jennings. Au mai lucrat împreună și înainte.
   Amândoi au văzut lucruri pe care ar vrea să le poată uita.
   Merg amândoi spre cealaltă parte a străzii, unde mașinile aliniate sunt parcate bară la bară. Rasbach apasă pe un buton și farurile Audi-ului se aprind scurt. Deja vecinii au ieșit pe treptele din fața casei, îmbrăcați în pijamale și halate de vară. Acum se uită la Rasbach și Jennings care se duc spre mașina familiei Conti.
   Rasbach speră că vreun vecin de pe stradă știe ceva, că a văzut ceva și va veni să le spună.
   Jennings întreabă încet:
   - Ce părere ai?
   Rasbach răspunde la fel:
   - Nu sunt prea optimist.
   Rasbach își pune mănușile de latex pe care i le întinde Jennings și deschide portiera șoferului. Aruncă o privire scurtă înăuntru, apoi se duce în liniște spre spatele mașinii. Jennings îl urmează.
   Rasbach deschide portbagajul. Cei doi detectivi se uită înăuntru. E gol. Și foarte curat. Mașina abia dacă e mai veche de 1 an. Încă pare nouă.
   - Ce-mi place mirosul ăsta de mașină nouă! zice Jennings.
   Evident, copilul nu e acolo. Asta nu înseamnă că nu a fost, chiar și pentru puțin timp. Poate că experții criminaliști vor găsi fibre dintr-o salopetă roz, ADN de-al copilului -– un fir de păr, o urmă de salivă sau poate sânge. Fără cadavru, va fi un caz dificil. Dar nu există părinți care să-și pună bebelușul în portbagaj cu gânduri bune. Dacă găsesc în portbagaj urme ale copilului dispărut, o să se asigure el că părinții putrezesc în iad. Pentru că Rasbach a învățat de când face meseria asta că oamenii sunt capabili de aproape orice.
   Rasbach știe că bebelușul ar fi putut să dispară oricând înainte de petrecere. Încă trebuie să-i chestioneze pe părinți despre ziua de dinainte, trebuie să afle cine a mai văzut copilul în viață, în afară de părinți. Dar va afla. Poate mama are pe cineva care vine s-o ajute sau o menajeră, sau o vecină, cineva care a văzut copilul teafăr în ziua aceea. Va stabili când a fost văzut copilul în viață ultima dată și va porni de acolo. Toată povestea asta cu monitorul deschis, verificarea din jumătate în jumătate de oră în timp ce luau cina la vecini, detectorul de mișcare dezactivat, ușa de la intrare deschisă ar putea fi o poveste elaborată, o invenție construită cu grijă de părinți pentru a-și asigura un alibi care să deruteze autoritățile.
   Puteau să fi omorât copilul oricând în timpul zilei, ori intenționat, ori accidental, să-l fi pus în portbagaj și să fi aruncat cadavrul înainte de a merge la petrecerea de alături. Sau, dacă încă mai gândeau limpede, puteau să nu îl pună în portbagaj, ci în scaunul de mașină. Un copil mort nu arată așa de diferit de un copil adormit. Depinde de cum l-au omorât.
   Rasbach știe că e cinic. Nu a fost așa de la început.
   Îi zice lui Jennings:
   - Adu câinii care iau urma cadavrelor!

Capitolul patru

   Rasbach se întoarce în casă, în timp ce Jennings discută cu polițiștii de pe stradă.
   Rasbach o vede pe Anne suspinând într-un capăt al canapelei, alături de o polițistă care o ține cu un braț pe după umeri.
   Marco nu e cu ea.
   Atras de mirosul de cafea proaspătă, Rasbach se duce spre bucătărie, care se află în spatele casei lungi și înguste. Se vede că bucătăria a fost renovată destul de recent; totul este de bună calitate, de la dulapurile albe la aparatura scumpă și blatul de granit. Marco este în bucătărie, în picioare, lângă cafetieră, cu capul aplecat, așteptând să fie gata cafeaua.
   Când intră Rasbach, își ridică privirea, apoi se întoarce cu spatele, poate rușinat de încercarea atât de evidentă de a se trezi.
   Urmează o tăcere stânjenitoare. Apoi Marco întreabă încet, fără să-și ia ochii de la cafetieră:
   - Ce credeți că s-a întâmplat cu ea?
   Rasbach răspunde:
   - Încă nu știu. Dar o să aflu.
   Marco ia cafetiera și toarnă cafea în 3 căni de porțelan aflate pe blatul de granit imaculat. Rasbach observă că lui Marco îi tremură mâna în timp ce toarnă. Marco îi oferă detectivului una dintre căni, pe care Rasbach o acceptă recunoscător.
   Marco iese din bucătărie și se întoarce în camera de zi cu celelalte două căni.
   Rasbach privește în urma lui, adunându-și curajul pentru ceea ce urmează. Cazurile de răpire de copii sunt mereu dificile. În primul rând, dau naștere unui circ mediatic. Apoi, aproape niciodată nu se termină cu bine.
   Știe că va trebui să pună presiune pe cuplul acesta. Face parte din munca lui.
   Rasbach nu știe niciodată la ce să se aștepte când e chemat la un caz. Cu toate acestea, nu este niciodată surprins când descâlcește misterul.
   Nu mai poate fi surprins de nimic. În schimb, este mereu curios. Mereu vrea să știe.

   Rasbach își pune laptele și zahărul pe care i le-a lăsat Marco, apoi se oprește în pragul bucătăriei, cu cana de cafea în mână. De unde stă, vede masa din sufragerie și dulapul cel mai apropiat de bucătărie, amândouă antichități.
   Dincolo de ele, vede canapeaua, tapițată cu catifea verde-închis, și, din spate, capetele lui Marco și Anne Conti. În dreapta lor, este un șemineu din marmură, iar deasupra poliței căminului atârnă un tablou mare în ulei. Rasbach nu-și dă seama ce anume reprezintă tabloul.
   Canapeaua este orientată spre fereastra dinspre stradă, dar mai aproape, în fața canapelei, se află o măsuță de cafea și, dincolo de ea, două fotolii confortabile.
   Rasbach se duce în camera de zi și-și reia locul în fața cuplului, în fotoliul de lângă șemineu. Observă că lui Marco îi tremură mâinile când duce cana la gură. Anne pur și simplu ține cana cu mâinile așezate în poală, ca și cum nu și-ar da seama că e acolo. Deocamdată s-a oprit din plâns.
   Farurile sângerii ale mașinilor de poliție parcate afară încă se reflectă pe pereți. Echipa de criminaliști își vede mai departe de treabă prin casă, liniștit și eficient. Atmosfera dinăuntru este agitată, dar tristă și macabră.
   Pe Rasbach îl așteaptă o sarcină delicată. Trebuie să transmită cuplului că lucrează pentru ei, că face tot ce se poate pentru a le găsi copilul dispărut - și asta face, împreună cu ceilalți polițiști - chiar dacă știe că, în majoritatea cazurilor în care un copil dispare așa, părinții sunt cei responsabili. Și există factori aici care cu siguranță îl fac suspicios.
   Însă nu va avea idei preconcepute.
   - Îmi pare foarte rău, începe Rasbach. Nici nu pot să-mi închipui cât de greu trebuie să vă fie acum.
   Anne își ridică privirea spre el. Compasiunea îi stârnește lacrimile din nou.
   - Cine ne-ar lua copilul? întreabă ea cu vocea plină de durere.
   - Asta trebuie să aflăm, zice Rasbach, așezându-și cana pe măsuța de cafea și scoțându-și carnețelul. Poate vi se pare o întrebare prea evidentă, dar aveți vreo idee cine ar fi putut să-l ia?
   Amândoi se holbează la el; ideea în sine este absurdă. Și totuși, s-a întâmplat.
   - Ați observat pe careva dând târcoale pe aici în ultima vreme sau manifestând interes față de copil?
   Amândoi scutură din cap.
   - Aveți vreo idee, orice idee, cine ar vrea să vă facă rău?
   Se uită de la Anne la Marco.
   Cei doi părinți clatină din nou din cap, tot nedumeriți.
   - Vă rog, gândiți-vă bine la asta, zice Rasbach. Nu vă grăbiți. Trebuie să existe un motiv. Întotdeauna există un motiv, trebuie doar să aflăm care.
   Marco pare că vrea să zică ceva, dar apoi se răzgândește.
   - Ce e? întreabă Rasbach. Nu e momentul să ai rețineri.
   - Părinții tăi, zice Marco în cele din urmă, întorcându-se spre soția lui.
   - Ce-i cu părinții mei? întreabă ea clar surprinsă.
   - Au bani.
   - Și?
   Pare că ea nu înțelege unde vrea el să ajungă.
   - Au o grămadă de bani, zice Marco.
   Uite că începe, se gândește Rasbach.
   Anne se uită consternată la soțul ei. Este posibil să fie o actriță excelentă.
   - Ce vrei să spui? zice ea. Nu crezi că cineva a luat-o pentru...
   Rasbach îi privește atent pe amândoi. Expresia de pe fața ei se schimbă.
   - Asta ar fi bine, zice ea, ridicându-și privirea spre el, nu-i așa? Dacă nu vor decât bani, o să-mi capăt copilul înapoi? N-or să-i facă rău?
   Speranța din vocea ei e sfâșietoare. Rasbach este aproape convins că ea n-a avut nimic de-a face cu toate astea.
   - Probabil e așa speriată, zice ea și apoi cedează și izbucnește în hohote de neoprit.
   Rasbach vrea să întrebe despre părinții ei. În cazurile de răpire, fiecare minut contează. În schimb, se întoarce spre Marco.
   - Cine sunt părinții ei? întreabă Rasbach.
   - Alice și Richard Dries, îi spune Marco. Richard este tatăl ei vitreg.
   Rasbach își notează numele în carnețel.
   Anne își recapătă controlul și spune:
   - Părinții mei au o grămadă de bani.
   - Cât de mulți? întreabă Rasbach.
   - Nu știu exact, zice Anne. Milioane.
   - Puteți să fiți puțin mai precisă? întreabă Rasbach.
   - Cred că averea lor se ridică la aproximativ 15 milioane, zice Anne. Dar nu se prea știe asta.
   Rasbach se uită la Marco. Fața lui e complet inexpresivă.
   - Vreau s-o sun pe mama, zice Anne.
   Aruncă o privire spre ceasul de pe polița căminului, iar Rasbach îi urmărește privirea. Este ora 2 și 15 minute dimineața.

   Anne are o relație complicată cu părinții ei.
   Când Marco și Anne au probleme cu ei, ceea ce se întâmplă frecvent, Marco îi spune că relația ei cu aceștia e o porcărie. Poate așa e, dar sunt singurii ei părinți. Are nevoie de ei. Face tot ce poate ca lucrurile să meargă, dar nu este ușor.
   Marco vine dintr-un context cu totul diferit. Familia lui e mare și gălăgioasă. Țipă veseli când se văd, ceea ce nu se întâmplă des. Părinții lui au emigrat din Italia în New York înainte să se nască Marco și acum au o firmă de curățătorie și croitorie. Nu se poate spune că sunt bogați, dar se descurcă. Nu sunt foarte implicați în viața lui Marco, așa cum părinții bogați ai lui Anne sunt implicați în viața ei. Marco și cei patru frați ai lui au fost nevoiți să se descurce singuri de la o vârstă mică, împinși afară din cuib. Marco trăiește pe cont propriu - după bunul lui plac - de când avea 18 ani. S-a întreținut singur la facultate. Își vede părinții ocazional, dar nu sunt o parte importantă din viața lui. Nimeni nu-l consideră chiar un sărăntoc, în afară de părinții lui Anne și de prietenii lor bogătași de la Golf and Country Club. Marco vine dintr-o familie de oameni muncitori, cu respect pentru lege, din clasa mijlocie, care s-au descurcat destul de bine, dar atât. Niciunul dintre prietenii lui Anne de la universitate sau de la galeria de artă unde lucrează nu îl consideră pe Marco un sărăntoc.
   Numai cei care și-au moștenit averile ar crede așa ceva despre el. Iar mama lui Anne și-a moștenit averea. Tatăl lui Anne, Richard Dries - de fapt, tatăl ei vitreg; tatăl ei biologic a murit în mod tragic când ea avea 4 ani - este un om de afaceri prosper, însă mama ei, Alice, are milioane.
   Părinții ei înstăriți se bucură de bani și de prietenii lor bogați; de casa aflată într-una dintre cele mai frumoase zone ale orașului, de calitatea de membri ai Golf and Country Club, de mașinile de lux și vacanțele de 5 stele. Au trimis-o pe Anne la o școală particulară de fete, apoi la o universitate bună. Pe măsură ce tatăl ei vitreg îmbătrânește, cu atât mai mult îi place să pretindă că el a câștigat toți banii aceia, dar nu este adevărat. I s-au urcat la cap. E, de fapt, un mare încrezut.
   Când Anne „s-a combinat” cu Marco, părinții ei s-au comportat de parcă venea sfârșitul lumii. Marco arăta ca băiatul rău tipic. Era periculos de atrăgător, cu pielea albă pentru un italian, păr brunet, ochi melancolici și arătând puțin rebel, mai ales dacă nu se bărbierea. Însă ochii i se aprindeau de căldură când o vedea pe Anne și avea zâmbetul acela de un milion de dolari. Iar felul acela în care îi spunea „iubito”... Anne nu putea să-i reziste. Prima dată când a venit la casa părinților ei, ca s-o ia înainte de o întâlnire, a fost unul dintre momentele definitorii din tinerețea ei.
   Avea 22 de ani. Mama ei îi tot povestise despre un tânăr drăguț, avocat, fiul unui prieten, care era interesat să o cunoască. Anne îi explicase agitată că se vedea deja cu Marco.
   - Da, dar... a spus mama ei.
   - Dar ce? a zis Anne, încrucișându-și brațele pe piept.
   - Doar nu ai intenții serioase cu el, a zis mama ei.
   Anne încă își amintește expresia de pe chipul mamei ei. Disperare, stânjeneală. Se gândea la ce impresie va face asta. Se gândea cum le va explica prietenelor că fiica ei se întâlnește cu un tânăr fără avere, care lucra ca barman în cartierul italian și mergea cu motocicleta. Mama ei uita de diploma în afaceri pe care Marco o avea de la aceeași universitate considerată suficient de bună pentru fiica ei. Nu vedea cât era de admirabil că el se întreținuse la facultate lucrând ca barman. Poate că nimeni nu avea să fie destul de bun pentru fetița lor.
   Și atunci - a fost perfect - Marco a sosit bubuind pe un Ducati, și Anne a zburat din casa părinților direct în brațele lui Marco, în timp ce mama ei îi urmărea de după perdele. El a sărutat-o apăsat, călare pe motocicletă, și i-a întins casca de rezervă. Ea s-a urcat și au plecat gălăgios împreună, aruncând în urma lor pietrișul îngrijit. În clipa aceea, a hotărât că e îndrăgostită.
   Dar nu ai 22 de ani la nesfârșit. Crești. Lucrurile se schimbă.

   - Vreau s-o sun pe mama, repetă Anne acum.
   S-au întâmplat așa de multe - n-a trecut nicio oră de când s-au întors acasă și au găsit pătuțul gol?
   Marco ia telefonul și i-l dă, apoi se așază la loc pe canapea cu brațele încrucișate în față, încordat.
   Anne înșfacă telefonul. Începe să plângă din nou chiar înainte să termine de format numărul. Sună și cea care răspunde e mama ei.
   - Mami, zice Anne și se pierde în hohote incoerente.
   - Anne? Ce s-a întâmplat?
   În cele din urmă, Anne reușește să formeze cuvintele.
   - Cineva a luat-o pe Cora.
   - O, Doamne! zice mama ei.
   - E poliția aici, îi spune Anne. Poți să vii?
   - Venim imediat, Anne, spune mama ei. Calmează-te! Eu și tatăl tău venim acum.
   Anne închide telefonul și plânge. Vor veni părinții ei. Au ajutat-o mereu, chiar și când au fost supărați pe ea. Și acum vor fi supărați, pe ea și pe Marco, dar mai ales pe Marco. O iubesc pe Cora, singura lor nepoată. Ce vor crede când vor auzi ce au făcut ea și Marco?
   - Sunt pe drum încoace, le zice Anne lui Marco și detectivului.
   Se uită la Marco, apoi își întoarce privirea.

Capitolul cinci

   Marco se simte exclus. Este un sentiment pe care îl are adesea când sunt în cameră părinții lui Anne.
   Chiar și acum, când Cora a dispărut, el este ignorat, în timp ce ei trei - soția lui înnebunită de durere, mama ei mereu controlată și tatăl arogant - formează bine-cunoscuta alianță.
   Uneori, excluderea lui este subtilă, alteori nu. Dar el știa în ce se bagă atunci când s-a căsătorit cu ea. A crezut că va putea să facă față situației.
   Stă în picioare într-o parte a camerei de zi, neputincios, și o privește pe Anne. E așezată în mijlocul canapelei, cu mama ei alături, care o trage spre ea ca să o consoleze. Tatăl e mai distant, stă drept și o bate încet pe fiica lui pe umăr. Nimeni nu se uită la Marco. Nimeni nu-l consolează și pe el. Marco se simte nelalocul lui în propria casă.
   Mai mult, se simte bolnav, îngrozit. Tot ce vrea e să o vadă din nou pe Cora în pătuțul ei; vrea să nu se fi întâmplat nimic din toate astea.
   Simte privirea detectivului îndreptată spre el. Numai el îi dă atenție lui Marco. Marco îl ignoră intenționat, chiar dacă știe că probabil nu ar trebui. Știe că e suspect. Detectivul a tot insinuat asta de când a ajuns aici. Marco i-a auzit pe polițiștii din casă șoptind că vor chema câinii care iau urma cadavrelor. Nu e prost. Polițiștii ar face asta numai dacă ar crede că fetița a fost omorâtă înainte de a fi scoasă din casă. Evident, ei cred că el și Anne și-au omorât bebelușul.
   N-au decât să aducă câinii. Nu îi e frică. Poate că poliția se confruntă adesea cu astfel de lucruri, cu părinți care își omoară copiii, dar el n-ar putea niciodată să-i facă rău fetiței lui. Cora înseamnă totul pentru el. Ea a fost singura lumină din viața lui, singura sursă constantă de bucurie, pe care se putea baza mereu, mai ales în ultimele luni, când situația s-a deteriorat încet și Anne a devenit din ce în ce mai pierdută și mai deprimată. Abia dacă își mai recunoaște soția.
   Ce s-a întâmplat cu femeia frumoasă și fermecătoare cu care s-a căsătorit? Toate s-au dus pe apa sâmbetei. Dar el și Cora aveau o legătură veselă, numai a lor, și amândoi așteptau ca totul să treacă, așteptau ca mami să revină la normal.
   Acum, părinții lui Anne îl vor disprețui mai mult ca niciodată. Pe Anne o vor ierta repede. Îi vor ierta aproape orice, chiar și faptul de a-și fi abandonat copilul în mâinile unui răufăcător, chiar și asta. Dar pe el nu îl vor ierta niciodată. Vor fi stoici în fața acestei nenorociri; întotdeauna sunt stoici, spre deosebire de fiica lor emotivă. Poate chiar îi vor salva pe Anne și pe Marco de propriile greșeli. Asta le place lor cel mai mult să facă. Chiar acum îl vede pe tatăl lui Anne privind în depărtare, peste capetele lui Anne și al mamei ei, încruntat, concentrându-se asupra problemei - problema pe care Marco a creat-o - și asupra unei soluții. Se gândește cum poate să fie la înălțimea acestei provocări și să iasă triumfător din ea. Poate că-l va umili pe Marco încă o dată, atunci când contează cu adevărat.
Marco îl disprețuiește pe socrul lui. Sentimentul este reciproc.
   Însă acum este important să o aducă pe Cora înapoi. Numai asta contează. Sunt o familie complicată și defectă, din punctul de vedere al lui Marco, dar toți o iubesc pe Cora. Clipește ca să alunge încă un val de lacrimi.

   Detectivul Rasbach observă răceala dintre părinții lui Anne și ginerele lor. În cele mai multe cazuri, o astfel de criză dizolvă aceste bariere, chiar dacă doar pentru scurt timp. Numai că asta nu este o criză obișnuită.
   Aceasta este o situație în care părinții se pare că și-au lăsat copilul singur în casă și el a fost răpit. Privind familia adunată pe canapea, își dă seama imediat că fiica adorată va fi absolvită de orice vină de părinții ei. Soțul este un țap ispășitor la îndemână - numai el va fi învinuit, indiferent dacă este corect sau nu. Și se pare că știe și el asta.
   Tatăl lui Anne se ridică de pe canapea și se apropie de Rasbach. Este înalt și lat în umeri, cu păr scurt, argintiu. Are o încredere în el care emană agresivitate.
   - Domnule detectiv?
   - Detectiv Rasbach, completează el.
   - Richard Dries, spune celălalt bărbat întinzându-i mâna. Spuneți-mi ce faceți ca să-mi găsiți nepoata.
   Bărbatul vorbește încet, dar cu autoritate. Este obișnuit să dețină controlul.
   Rasbach îi spune:
   - Avem polițiști care caută în zonă, stau de vorbă cu toată lumea, caută martori. Avem o echipă de criminaliști care analizează casa și împrejurimile. Am comunicat descrierea copilului la nivel local și național. Publicul va fi informat în curând de media. Poate avem noroc și surprindem ceva pe vreo cameră de luat vederi.
   Face o pauză.
   - Sperăm să găsim repede niște indicii.
   Facem tot ce putem, dar probabil nu va fi destul ca să o salvăm pe nepoata dumneavoastră, se gândește Rasbach. Știe din experiență că, în general, anchetele se mișcă încet, cu excepția cazului în care apare o informație importantă de la început. Fetița nu are prea mult timp la dispoziție, presupunând că mai este în viață.
   Dries se apropie mai mult de el, suficient de mult încât Rasbach să-l simtă loțiunea de după bărbierit. Privește peste umăr la fiica lui și spune mai încet:
   - Verificați toți perverșii?
   Rasbach îl privește pe bărbatul acesta solid. E singurul care a exprimat în cuvinte inimaginabilul.
   - Îi verificăm pe toți cei despre care știm, dar întotdeauna mai sunt și alții, de care nu știm.
   - Asta o s-o omoare pe fiica mea, îi șoptește Richard Dries detectivului, privind-o pe Anne.
   Rasbach se întreabă cât știe tatăl despre depresia postnatală a fiicei. Poate că nu e acum momentul potrivit ca să întrebe. În schimb, așteaptă puțin, apoi întreabă:
   - Fiica dumneavoastră a menționat că aveți o avere considerabilă. Este adevărat?
   Dries aprobă din cap.
   - Ați putea spune așa.
   Se uită la Marco, dar acesta nu e atent la el, ci o fixează cu privirea pe Anne.
   Rasbach întreabă:
   - Credeți că răpitorii ar putea avea o motivație financiară?
   Bărbatul pare surprins, dar apoi se gândește la asta.
   - Nu știu. Dumneavoastră asta credeți?
   Rasbach clatină încet din cap.
   - Încă nu știm. Cu siguranță, este o posibilitate.
   Îl lasă puțin pe Dries să mediteze la asta.
   - Știți dacă există cineva, poate în relațiile dumneavoastră de afaceri, care să vă poarte ranchiună?
   - Sugerați că cineva mi-a răpit nepoata ca să se răzbune pe mine?
   Omul este clar șocat.
   - Eu doar întreb.
   Richard Dries nu respinge ideea din start. Ori are un ego suficient de mare, se gândește Rasbach, ori și-a făcut destui dușmani de-a lungul anilor, încât să creadă că e un scenariu posibil. În cele din urmă, Dries scutură din cap.
   - Nu, nu-mi vine nimeni în minte. Nu am dușmani - cel puțin, nu știu să am.
   - Nu prea sunt șanse, este de acord Rasbach, dar s-au întâmplat și lucruri mai ciudate.
   Întreabă nonșalant.
   - Cu ce fel de afaceri vă ocupați, domnule Dries?
   - Ambalare și etichetare.
   Își întoarce privirea ca să se uite la Rasbach.
   - Trebuie să o găsim pe Cora, domnule detectiv. E singura mea nepoată.
   Pune o mână pe umărul lui Rasbach în timp ce se întoarce să plece și spune:
   - Țineți-mă la curent, vă rog!
   Îi întinde cartea de vizită, apoi pleacă de lângă el.
   - Sunați-mă oricând. Aș vrea să știu cum evoluează lucrurile.
   În secunda următoare, Jennings vine lângă Rasbach și îi șoptește la ureche:
   - Au sosit câinii.
   Rasbach dă scurt din cap și lasă familia îndurerată în camera de zi.
   Iese pe stradă să se întâlnească cu antrenorul câinelui. În fața casei este parcată o camionetă a unității K-9. Îl recunoaște pe antrenor, un polițist numit Temple. A mai lucrat cu el. E un om bun, competent.
   - Ce avem aici? întreabă Temple.
   - Un copil dat dispărut din pătuț cândva după miezul nopții, zice Rasbach.
   Temple dă din cap, serios. Nimănui nu-i plac cazurile cu copii dispăruți.
   - Are numai 6 luni, deci nu e așa de mobil.
   Nu e vorba despre vreun copil care poate să meargă de-a bușilea și s-a trezit în toiul nopții, a ieșit în stradă, a obosit și s-a ascuns în vreun șopron dintr-o grădină, pe undeva. Dacă ar fi așa, ar folosi câini care să-i ia urma copilului. Bebelușul ăsta a fost luat în brațe și dus afară din casă de cineva.
   Rasbach a cerut câini care descoperă cadavre ca să stabilească dacă fetița era deja moartă în casă sau în mașină. Câinii bine antrenați să descopere cadavre pot mirosi moartea - pe diverse suprafețe sau pe haine - la doar 2 sau 3 ore după ce s-a petrecut nenorocirea.
   Reacțiile chimice din corp se schimbă repede în cazul morții, dar nu imediat. Dacă fetița a fost omorâtă și mutată de îndată, câinii nu vor detecta mirosul, însă dacă a fost omorâtă, dar nu mutată de îndată, merită să încerce. Rasbach știe că informațiile obținute prin intermediul câinilor sunt inutile ca dovezi dacă nu găsește și probe coroborate, cum ar fi un cadavru. Dar este disperat să găsească tot felul de informații.
   Rasbach este genul care folosește orice instrument de investigație. Este neobosit în căutarea adevărului. Trebuie să știe ce s-a întâmplat.
   Temple dă aprobator din cap.
   - Să începem!
   Se duce în spatele camionetei și deschide încuietoarea. Din mașină sar doi câini din rasa English Springer Spaniei, alb cu negru. Temple își folosește mâinile și vocea pentru a-i îndruma pe câini. Aceștia nu poartă lesă.
   - Să începem cu mașina, zice Rasbach.
   Îi conduce la Audi-ul familiei Conti. Câinii se așază lângă Temple, extrem de ascultători. Echipa de criminaliști este deja acolo. La vederea câinilor, se dau tăcuți înapoi.
   - Ați terminat aici? Pot să las câinii? întreabă Rasbach.
   - Da, am terminat. E în regulă, zice unul dintre criminaliști.
   - Caută! le zice Temple celor doi câini.
   Câinii trec la treabă. Dau roată mașinii, amușinând intens. Sar în portbagaj, pe bancheta din spate, apoi pe scaunul din față și din nou afară. Vin și se așază lângă instructor, cu privirea ridicată spre el. Temple le dă o recompensă și scutură din cap.
   - Nu e nimic aici.
   - Să încercăm înăuntru, zice Rasbach ușurat.
   Speră că fetița dispărută e încă în viață. Vrea să se înșele în legătură cu părinții ei. Vrea să o găsească. Apoi își amintește să nu-și facă speranțe. Trebuie să rămână obiectiv. Nu-și poate permite să se implice emoțional în cazurile sale. Nu ar supraviețui niciodată.
   Câinii miros aerul pe tot drumul către treptele de la intrare și intră în casă. Odată intrați, instructorul îi duce la etaj și încep să caute din camera copilului.

Capitolul șase

   Anne se neliniștește la vederea câinilor, se smulge din îmbrățișarea mamei ei și se ridică șovăind. Îl privește în tăcere pe instructor urcând cu cei doi câini.
   Îl simte pe Marco venind lângă ea.
   - Au adus câini de urmă, zice ea. Slavă Domnului! Poate că acum aflăm ceva.
   Simte că el vrea s-o ia de mână, dar îl respinge și pe el.
   - Vreau să văd!
   Detectivul Rasbach ridică o mână pentru a o opri.
   - E mai bine dacă rămâneți aici și lăsați câinii să-și facă treaba, zice el blând.
   - Vreți să aduc niște haine de-ale ei? întreabă Anne. Ceva ce a purtat recent, care încă nu a fost spălat? Pot să aduc ceva de la spălătorie, de jos.
   - Nu sunt câini de urmă, zice Marco.
   - Ce? zice Anne întorcându-se spre Marco.
   - Nu sunt câini de urmă. Sunt câini care descoperă cadavre, zice Marco.
   Și atunci înțelege și ea. Se întoarce iar spre detectiv, albă la față.
   - Credeți că am omorât-o noi!
   Răbufnirea ei uimește pe toată lumea. Toți sunt înmărmuriți de șoc.
   Anne o vede pe mama ei ducându-și o mână la gură. Fața tatălui ei pare să prevestească o furtună.
   - Asta e ridicol! izbucnește Richard Dries, cu chipul roșu și aspru ca o cărămidă. Doar nu suspectați că fiica mea ar putea să-i facă rău propriului copil!
   Detectivul nu spune nimic.
   Anne se uită la tatăl ei. Mereu i-a luat apărarea, însă acum nu poate face nimic ca s-o ajute. Cineva a răpit-o pe Cora. Este prima oară în viața ei, își dă Anne seama, uitându-se la el, când își vede tatăl speriat. Se teme pentru Cora? Sau pentru ea? Oare poliția chiar crede că și-a omorât copilul? Nu îndrăznește să se uite la mama ei.
   - Trebuie să vă faceți treaba și să-mi găsiți nepoata! îi zice tatăl ei detectivului, într-o încercare transparentă de a-și ascunde frica în spatele agresivității.
   Multă vreme niciunul nu zice nimic. Momentul este atât de stânjenitor, încât nimeni nu știe ce-ar putea să spună. Ascultă sunetul pe care îl fac câinii cu ghearele pe podeaua din lemn masiv, când se mișcă la etaj, deasupra lor.
   Rasbach spune:
   - Facem tot ce ne stă în putere pentru a vă găsi nepoata.
   Anne este atât de tensionată, încât abia mai rezistă. Își vrea fetița înapoi. O vrea pe Cora înapoi, teafără și nevătămată. Nu suportă gândul că ar putea fi rănită, suferindă. Simte că e pe cale să leșine și se scufundă din nou în canapea. Mama ei își pune imediat un braț protector în jurul ei și refuză să se mai uite la detectiv.
   Câinii coboară scările în fugă. Anne își ridică privirea și își întoarce capul ca să-i vadă. Instructorul scutură din cap. Câinii se mută în camera de zi, iar Anne, Marco, Richard și Alice Dries rămân absolut nemișcați, ca și cum n-ar vrea să le atragă atenția. Anne stă împietrită pe canapea cât timp cei doi câini, cu nasurile adulmecând aerul și fugind de colo-colo pe covoarele mari, investighează camera de zi. Apoi se apropie și o miros pe ea. Un polițist stă în spatele ei ca să vadă ce vor face câinii, așteptând poate să îi aresteze pe ea și pe Marco chiar atunci.
   Dacă încep să latre? se întreabă Anne, amețită de frică.
   Toate se clatină în jurul ei. Anne știe că ea și Marco nu și-au omorât fetița, dar este neputincioasă și speriată, și câinii simt frica.
   Își amintește asta acum, în timp ce se uită în ochii lor aproape umani.
   Câinii o adulmecă pe ea și hainele ei - le simte respirația gâfâită, caldă și puternic mirositoare, și se ferește. Încearcă să nu respire. Apoi, câinii o lasă pe ea și se duc la părinții ei, după aceea la Marco, care stă singur, în picioare, lângă șemineu. Anne se lasă din nou pe spate pe canapea, ușurată când câinii par să nu găsească nimic în camera de zi și în sufragerie și se mută în bucătărie, îi aude lovind cu ghearele gresia din bucătărie, apoi coborând în fugă treptele spre beci. Rasbach iese din cameră și îi urmează.
   Familia stă în camera de zi, așteptând să se termine calvarul ăsta.
   Anne nu vrea să se uite la nimeni, așa că se holbează la ceasul de pe polița căminului. Cu fiecare minut care trece, se simte tot mai deznădăjduită. Își simte fetița îndepărtându-se tot mai mult de ea.
   Aude ușa bucătăriei deschizându-se. Își imaginează câinii căutând în curtea din spate, în grădină, în garaj și pe alee. Ochii ei sunt fixați pe ceasul de pe poliță; vede câinii în garaj, răsturnând oalele sparte de lut și greblele ruginite. Stă încremenită, ascultând, așteptând un lătrat.
   Așteaptă și își face griji. Se gândește la detectorul de mișcare dezactivat.
   În cele din urmă, Rasbach se întoarce.
   - Câinii nu au găsit nimic, zice el. Astea sunt vești bune.
   Anne simte ușurarea mamei ei, lângă ea.
   - Deci acum putem să ne ocupăm serios de găsirea ei? zice Richard Dries.
   Detectivul spune:
   - Suntem foarte serioși în ceea ce privește găsirea ei, credeți-mă!
   - Și acum, zice Marco, cu o urmă de amărăciune în glas, ce se întâmplă în continuare? Ce putem noi să facem?
   Rasbach spune:
   - Trebuie să vă punem multe întrebări amândurora. Este posibil să știți ceva fără să vă dați seama, ceva care va fi util.
   Anne se uită neîncrezătoare la Marco. Ce pot să știe ei?
   Rasbach adaugă:
   - Și trebuie să vorbiți cu presa. Poate cineva a auzit ceva sau poate cineva vede ceva mâine sau poimâine și, dacă nu cunosc situația, nu vor putea să facă legătura.
   - Bine, zice Anne scurt.
   O să facă orice ca să-și capete copilul înapoi, chiar dacă este îngrozită de întâlnirea cu presa. Și Marco aprobă din cap, dar pare agitat. Anne se gândește în trecere că are părul ciufulit și fața umflată de plâns. Marco se întinde și o strânge de mână, tare.
   - Ce ziceți de o recompensă? sugerează tatăl lui Anne. Am putea oferi o recompensă pentru informații. Dau eu banii. Dacă a văzut cineva ceva și nu vrea să spună, poate se răzgândește, dacă e vorba și despre bani.
   - Mulțumim, zice Marco.
   Anne doar îi întărește spusele cu o mișcare a capului. Sună telefonul lui Rasbach. Este detectivul Jennings, care a mers din ușă în ușă prin cartier.
   - S-ar putea să avem un fir, zice el.
   Rasbach simte o tensiune cunoscută în stomac. Sunt disperați să găsească o urmă. Pleacă grăbit din casa Conti și, peste câteva minute, ajunge la o casă de pe strada din spatele lor, de partea cealaltă a aleii.
   Jennings îl așteaptă pe treptele de la intrare. Bate din nou la ușă, care e deschisă imediat de o femeie de vreo 50 și ceva de ani. Se vede că a fost trezită din somn. E îmbrăcată în halat și are părul prins cu agrafe. Jennings o prezintă drept Paula Dempsey.
   - Eu sunt detectivul Rasbach, zice detectivul, arătându-i femeii insigna.
   Aceasta îi invită în camera de zi, unde soțul ei, acum treaz de-a binelea, stă într-un fotoliu, îmbrăcat cu pantaloni de pijama și cu părul răvășit.
   - Doamna Dempsey a văzut ceva ce s-ar putea dovedi important, zice Jennings.
   După ce iau loc și ei, adaugă:
   - Spuneți-i detectivului Rasbach ce mi-ați spus mie. Ce ați văzut.
   - Da, zice ea.
   Își umezește buzele.
   - Eram în baie. M-am sculat să iau o aspirină, pentru că mă dureau picioarele după ce am grădinărit ieri.
   Rasbach dă din cap încurajator.
   - E foarte cald în noaptea asta, așa că am ținut fereastra din baie deschisă de tot, ca să mai intre aer. Fereastra dă în aleea din spate. Casa Conti este dincolo de alee, la vreo două case mai încolo.
   Rasbach înclină din cap din nou. A observat cum este plasată casa femeii față de locuința familiei Conti. Ascultă cu atenție.
   - M-am uitat din întâmplare pe geam. Se vede bine aleea de la fereastră. Vedeam destul de bine, pentru că nu aprinsesem lumina în baie.
   - Și ce ați văzut? întreabă Rasbach.
   - O mașină. Am văzut o mașină venind pe alee.
   - Unde anume era mașina? În ce direcție mergea?
   - Venea pe alee spre casa mea, după casa familiei Conti. E posibil să fi venit dinspre garajul lor sau de la oricare dintre casele mai îndepărtate.
   - Ce fel de mașină era? întreabă Rasbach.
   - Nu știu. Nu mă pricep la mașini. Mai bine o vedea soțul meu, el ar fi fost de mai mult ajutor.
   Îi aruncă o privire soțului, care ridică din umeri neputincios.
   - Dar sigur că atunci nu m-am gândit că ar fi ceva în neregulă.
   - Puteți să o descrieți?
   - Era micuță și cred că de culoare închisă. Dar nu avea farurile aprinse - de asta am observat-o. Mi s-a părut ciudat că farurile nu erau aprinse.
   - Ați văzut șoferul?
   - Nu.
   - V-ați dat seama dacă era cineva pe scaunul din dreapta șoferului?
   - Nu cred că era cineva în dreapta șoferului, dar nu sunt sigură. Nu am văzut prea multe. Se poate să fi fost o mașină electrică sau una hibrid, pentru că era foarte silențioasă.
   - Sunteți sigură?
   - Nu, nu sunt sigură. Dar din alee se aud zgomotele, iar mașina asta era foarte silențioasă, dar poate că din cauză că abia înainta.
   - Și la ce oră a fost asta, știți?
   - M-am uitat la ceas când m-am sculat. Am un ceas deșteptător digital pe noptieră. Era 12 și 35 de minute.
   - Sunteți absolut sigură de oră?
   - Da, adaugă ea. Foarte sigură.
   - Vă mai amintiți și alte detalii despre mașină, orice altceva? întreabă Rasbach. Era cu două uși? Sau cu patru uși?
   - Îmi pare rău, zice ea. Nu-mi aduc aminte. Nu am observat. Era mică, totuși.
   - Aș vrea să arunc o privire de la fereastra din baie, dacă nu vă deranjează, zice Rasbach.
   - Sigur că da.
   Femeia îi conduce în sus, pe scări, până la baia din spatele casei.
   Rasbach se uită pe fereastra deschisă. Aleea se vede bine și clar de acolo. Poate să vadă garajul familiei Conti în stânga, cu banda galbenă a poliției de jur-împrejur. Poate să distingă ușa garajului încă deschisă. Ce ghinion că femeia nu s-a uitat cu doar câteva minute mai devreme! Ar fi putut să zărească mașina cu farurile stinse ieșind din garajul celor doi Conti, dacă așa s-au întâmplat lucrurile. Dacă ar avea un martor care să confirme că o mașină a ieșit din garajul familiei Conti la ora 12: 35 a.m. ar fi perfect. Numai că mașina asta ar fi putut veni dinspre orice casă de pe alee.
   Rasbach le mulțumește femeii și soțului ei, îi dă acesteia cartea lui de vizită, apoi pleacă însoțit de Jennings. Se opresc pe trotuarul din fața casei. Cerul începe să se lumineze.
   - Ce părere ai despre asta? întreabă Jennings.
   - Interesant, zice Rasbach. Ora. Și faptul că farurile mașinii erau stinse.
   Celălalt detectiv aprobă din cap. Marco s-a dus la copil la 12 și jumătate. Mașina pleca dinspre garajul familiei Conti la 12: 35 a. m, cu farurile stinse. Un posibil complice.
   Părinții tocmai au devenit principalii suspecți.
   - Trimite niște polițiști să discute cu toți cei care au acces la garaj pe aleea aia. Vreau să știu cine conducea o mașină pe alee la 12:35 noaptea, zice Rasbach. Și pune-i să se ducă iar pe ambele străzi și să afle în mod special dacă se mai uita cineva pe fereastră spre alee la ora aia și dacă a văzut ceva.
   Jennings dă din cap.
   - Am înțeles.

   Anne îl strânge de mână pe Marco. Aproape că face un atac de panică înainte de întâlnirea cu presa.
   A fost nevoită să se așeze și să-și pună capul între genunchi. Este ora 7 dimineața, la doar câteva ore de la răpirea Corei. Pe stradă așteaptă vreo duzină de jurnaliști și fotografi.
   Anne este o persoană discretă; genul acesta de expunere mediatică i se pare îngrozitor. Niciodată nu i-a plăcut să fie în centrul atenției. Dar Anne și Marco au nevoie ca media să le arate interes. E necesar ca fotografia Corei să apară în toate ziarele, la televizor, pe internet. Nu se poate să iei un copil din casa altcuiva în miezul nopții și chestia asta să treacă neobservată. Este un cartier aglomerat. Cu siguranță cineva va avea informații pentru ei. Anne și Marco trebuie să facă asta, deși sunt conștienți că vor fi ținta unor atacuri răutăcioase din partea presei, odată ce povestea va ieși la iveală. Ei sunt părinții care și-au abandonat copilul, l-au lăsat singur acasă, abia un bebeluș. Iar acum l-a luat altcineva. Ei joacă în „filmul săptămânii”.
   Au pregătit împreună o declarație, pe care au scris-o la măsuța de cafea, cu ajutorul detectivului Rasbach. Declarația nu spune nimic despre faptul că bebelușul era singur în casă în momentul răpirii, dar Anne nu are nicio îndoială că acest lucru se va afla. Are senzația că, odată ce presa le va invada viețile, povestea aceasta nu se va mai termina. Nimic nu va mai fi personal. Ea și Marco vor deveni faimoși, iar fețele le vor apărea pe prima pagină a tabloidelor. Este speriată și rușinată.
   Anne și Marco ies pe ușa din față și se opresc pe trepte. Detectivul Rasbach stă lângă Anne, iar detectivul Jennings e alături de Marco. Anne se sprijină de brațul soțului ei, de parcă altfel ar cădea. Au convenit ca Marco să citească declarația - Anne pur și simplu nu e în stare. Arată de parcă o pală mai puternică de vânt ar putea s-o dărâme. Marco privește la mulțimea de reporteri, pare să se facă mic, apoi își coboară privirea pe foaia de hârtie care îi tremură vizibil în mâini. Blitzurile aparatelor de fotografiat se declanșează în mod repetat.
   Anne își ridică privirea, încremenită. Strada este plină de reporteri, dubițe, camere de luat vederi, tehnicieni, echipament și cabluri, jurnaliști care țin microfoane în fața chipurilor lor puternic machiate. A văzut astfel de lucruri la televizor, chiar s-a uitat la ele. Dar acum ea este în centrul atenției. Pare ireal, de parcă nu i s-ar întâmpla ei, ci altcuiva. Se simte ciudat, imaterială, de parcă în același timp ar fi și în fața casei, uitându-se la ei, și ar privi scena de deasupra.
   Marco ridică o mână pentru a da de înțeles că vrea să vorbească.
   Mulțimea tace brusc.
   - Aș vrea să citesc o declarație, mormăie el.
   - Mai tare! strigă cineva de pe trotuar.
   - O să citesc o declarație, zice Marco mai tare și mai clar.
   Apoi citește, cu voce din ce în ce mai puternică.
   - Azi-noapte târziu, între 12:30 și 1:30, fetița noastră frumoasă, Cora, a fost luată din pătuțul ei de una sau mai multe persoane necunoscute.
   Se oprește o clipă ca să se adune. Nimeni nu scoate niciun sunet.
   - Are 6 luni, părul blond, ochii albaștri și cântărește cam 7 kilograme. Purta un scutec de unică folosință și o salopetă simplă, roz-deschis. Din pătuț mai lipsește și o pătură albă. O iubim pe Cora mai mult decât orice. O vrem înapoi. Spunem oricui a luat-o: te rugăm, te rugăm, adu-ne-o înapoi, teafără.
   Marco își ridică privirea din pagină. Acum plânge și trebuie să se oprească, să-și șteargă lacrimile ca să continue să citească. Anne suspină încet lângă el, privind spre marea de fețe.
   - Nu avem nicio idee cine ar fi putut să o fure pe fetița noastră frumoasă și nevinovată. Dacă știți ceva sau dacă ați văzut ceva, vă rugăm să sunați la poliție. Oferim o recompensă substanțială pentru informații care duc la recuperarea copilului nostru. Vă mulțumim.
   Marco se întoarce spre Anne și se prăbușesc unul în brațele celuilalt, în timp ce flash-urile continuă să se aprindă.
   - Cât de mare e recompensa? strigă cineva.

Capitolul șapte

   Nimeni nu înțelege cum de nu a văzut-o cineva până acum, dar imediat după conferința de presă din fața casei familiei Conti un polițist se apropie de detectivul Rasbach în camera de zi, ținând o salopetă roz-deschis între două degete înmănușate.
   Ochii fiecărei persoane din cameră - detectivul Rasbach, Marco, Anne și părinții lui Anne, Alice și Richard - se pironesc instantaneu pe articolul de îmbrăcăminte.
   Rasbach începe:
   - Unde ai găsit asta? întreabă el scurt.
   - Oh! izbucnește Anne.
   Toată lumea își întoarce privirea dinspre polițistul care ține în mână salopeta la Anne. Toată culoarea i s-a scurs de pe chip.
   - Era în coșul de haine murdare, din camera copilului? întreabă Anne ridicându-se.
   - Nu, zice polițistul care ține îmbrăcămintea. Era sub salteluța de pe masa de schimbat scutece. Nu am văzut-o prima dată.
   Rasbach este extrem de enervat. Cum să nu o vadă?
   Anne roșește, pare confuză.
   - Îmi pare rău, probabil am uitat. Cora a purtat-o mai devreme aseară. Am schimbat-o după ce i-am dat ultima dată să mănânce. A vomitat pe asta. Vă arăt.
   Anne se îndreaptă spre polițist și se întinde spre salopetă, dar polițistul se retrage.
   - Vă rog să n-o atingeți, spune el.
   Anne se întoarce spre Rasbach.
   - Am schimbat-o de asta și i-am dat alta. Am crezut că am pus-o pe asta în coșul de rufe murdare de lângă măsuța de schimbat.
   - Deci descrierea pe care o avem noi nu este exactă? zice Rasbach.
   - Nu, recunoaște Anne, părând nelămurită.
   - Și atunci ce anume purta? întreabă Rasbach.
   Când Anne ezită, repetă.
   - Ce anume purta?
   - Nu... nu sunt sigură, zice Anne.
   - Cum adică, nu sunteți sigură? insistă detectivul.
   Vocea lui e ascuțită.
   - Nu știu. Băusem puțin. Eram obosită. Era întuneric, îi dau să sugă pe întuneric la ultima masă, ca să nu se trezească de tot. A scuipat pe salopetă și, când i-am schimbat scutecul, am schimbat și hainele, pe întuneric. Am aruncat-o pe cea roz la rufe murdare - așa am crezut - și am luat alta din sertar. Are o mulțime. Nu știu ce culoare.
   Anne se simte vinovată, dar e clar că omul ăsta nu a schimbat niciodată un scutec în toiul nopții.
   - Tu știi? întreabă Rasbach, întorcându-se spre Marco.
   Marco arată ca o căprioară surprinsă de farurile unei mașini. Scutură din cap.
   - N-am observat că i-a schimbat hainele. N-am aprins lumina când am venit la ea.
   - Poate dacă mă uit prin sertar, îmi dau seama cu care e îmbrăcată, se oferă Anne, rușinată.
   - Da, duceți-vă! e de acord Rasbach. Avem nevoie de o descriere exactă.
   Anne fuge la etaj și trage sertarul de la dulapul în care ține pijamalele, salopetele, tricourile și ciorăpeii copilului. Cu floricele, buline, albinuțe și iepurași.
   Detectivul și soțul ei au urmat-o și acum o privesc în timp ce îngenunchează pe podea și scoate totul, suspinând. Dar nu-și aduce aminte și nici nu-și dă seama. Care lipsește? Cu ce e îmbrăcată fiica ei?
   Se întoarce spre Marco.
   - Poate dacă aducem hainele de jos, de la spălătorie.
   Marco se răsucește și coboară, ca să-i facă pe plac. Se întoarce repede cu un coș cu haine murdare. Le răstoarnă pe jos în camera copilului. Cineva a șters voma de pe covor. Hainele murdare ale copilului sunt amestecate cu hainele lor, dar Anne ia toate hainele mici și le pune deoparte.
   În cele din urmă, zice:
   - E cea verde-mentă, cu iepurașul brodat în față.
   - Sunteți sigură? întreabă Rasbach.
   - Trebuie să fie, zice Anne nenorocită. E singura care lipsește.

   Analiza criminalistică a casei lui Anne și Marco nu a dezvăluit prea multe în cele câteva ore de la dispariția Corei. Nu au găsit nicio dovadă că vreo persoană necunoscută ar fi fost în camera ei sau în casa familiei Conti. Nu există nicio urmă - nicio amprentă, nicio fibră - în interiorul casei care să nu poate fi explicată logic.
   Se pare că în casa lor nu a mai fost altcineva în afară de ei, de părinții lui Anne și de menajeră. Toți au fost nevoiți să se supună umilinței de a li se lua amprentele. Nimeni nu consideră la modul serios că menajera, o filipineză mai în vârstă, ar putea fi o răpitoare. Cu toate acestea, și ea, și familia extinsă sunt verificate amănunțit.
   Totuși s-a găsit ceva în afara casei. Sunt urme de anvelope în garaj care, așa cum a dovedit investigația, nu se potrivesc cu urmele lăsate de Audi-ul familiei Conti. Rasbach încă nu le-a comunicat această informație părinților copilului dispărut. Împreună cu martora care a văzut o mașină mergând pe alee la 12:35, acesta este singurul indiciu solid din anchetă, până acum.
   - Probabil au purtat mănuși, zice Marco atunci când detectivul Rasbach îi spune că nu există nicio dovadă fizică a existenței unui intrus în casă.
   Dimineața e pe la jumătate. Anne și Marco par epuizați. Marco pare încă mahmur. Dar nici nu vor măcar să încerce să se odihnească. Părinții lui Anne au fost rugați să meargă în bucătărie și să bea cafea, în timp ce detectivul le mai pune câteva întrebări lui Anne și lui Marco. Trebuie să îi asigure tot timpul că face tot ce este posibil ca să le găsească fetița, că nu le irosește timpul, pur și simplu.
   - Tot ce se poate, zice detectivul, de acord cu bănuiala lui Marco legată de mănuși.
   Dar apoi adaugă:
   - Cu toate astea, ne-am fi așteptat ca, în casă și în mod sigur afară sau în garaj, să găsim niște urme de pași care să nu se potrivească cu ale voastre.
   - Numai dacă nu a ieșit pe ușa din față, zice Anne.
   Își amintește ce a văzut: ușa din față era deschisă.
   Acum e și mai sigură în privința asta, după ce s-a trezit complet. Este convinsă că răpitorul a scos copilul pe ușa din față, că a coborât treptele până pe trotuar și că din cauza asta poliția nu a găsit urme suspecte de pași.
   - Chiar și așa, zice Rasbach, tot am găsi ceva.
   Se uită fix la amândoi.
   - Am discutat cu toată lumea cu care puteam să discutăm. Nimeni nu recunoaște că ar fi văzut pe cineva ieșind din casă, pe ușa din față, ducând un bebeluș în brațe.
   - Asta nu înseamnă că nu s-a întâmplat, zice Marco, vizibil frustrat.
   - Nu ați găsit nici pe cineva care să spună că a văzut-o pe Cora scoasă prin ușa din spate, subliniază Anne cu asprime. Nu ați găsit nimic, ce dracu’!
   - Am găsit slăbit becul detectorului de mișcare, le amintește detectivul Rasbach.
   După o pauză, adaugă:
   - Am mai găsit urme de anvelope în garaj, care nu se potrivesc cu ale mașinii voastre.
   Așteaptă ca ei să asimileze informația.
   - Știți dacă v-a folosit cineva garajul în ultima vreme? Lăsați pe cineva să parcheze acolo?
   Marco se uită la detectiv, apoi își întoarce repede privirea.
   - Nu, cel puțin eu nu știu nimic despre asta, zice el.
   Anne scutură din cap.
   Anne și Marco sunt vizibil stresați. Nu este surprinzător, dată fiind sugestia lui Rasbach că, în lipsa oricăror dovezi fizice că altcineva le-a scos copilul din casă, mai exact, prin curtea din spate, către garaj, înseamnă că probabil unul dintre ei este vinovat.
   - Îmi pare rău, dar trebuie să vă întreb despre medicamentul din dulapul din baie, zice Rasbach întorcându-se spre Anne. Sertraline.
   - Ce-i cu el? întreabă Anne.
   - Puteți să-mi spuneți pentru ce e? întreabă Rasbach blând.
   - Am o depresie ușoară, răspunde Anne defensiv. A fost prescris de medicul meu.
   - Medicul de familie?
   Ea ezită. Se uită la Marco, de parcă nu ar fi sigură ce să facă, însă apoi răspunde.
   - De psihiatra mea, recunoaște ea.
   - Înțeleg, adaugă Rasbach. Îmi puteți spune numele psihiatrei dumneavoastră?
   Anne se uită din nou la Marco și spune:
   - Doctor Leslie Lumsden.
   - Mulțumesc, murmură Rasbach, notându-și în carnețel.
   - O mulțime de mame au depresie postnatală, domnule detectiv, spune Anne defensiv. E ceva foarte obișnuit.
   Rasbach dă din cap neutru.
   - Iar oglinda din baie? Puteți să-mi spuneți ce s-a întâmplat cu ea?
   Anne roșește și se uită stânjenită la detectiv.
   - Eu am spart-o, recunoaște ea. Când am ajuns acasă și n-am găsit-o pe Cora, am lovit oglinda cu mâna.
   Ridică mâna bandajată. Mâna pe care mama ei i-o spălase, o dezinfectase și o bandajase.
   - Eram supărată.
   Rasbach dă din cap din nou și-și mai notează ceva.
   Conform declarațiilor de mai devreme ale părinților, ultima dată când altcineva decât ei văzuse copilul în viață fusese pe la două după-amiaza în ziua răpirii, când Anne își cumpărase o cafea de la Starbucksul din colț.
   Anne i-a povestit lui Rasbach că fetița era trează în cărucior, zâmbea și-și sugea degetele, iar barmanița îi făcuse cu mâna.
   Rasbach a fost la Starbucks mai devreme și a vorbit cu aceeași barmaniță, care, din fericire, ajunsese deja la serviciu. Și-a adus aminte de Anne și de bebelușul din cărucior. Totuși, se pare că nimeni altcineva nu mai putea confirma că fetița era în viață după ora două după-amiază, vineri, ziua în care a dispărut.
   - Ce ați făcut după ce v-ați oprit la Starbucks ieri? întreabă Rasbach acum.
   - Am venit acasă. Cora era agitată - de obicei e agitată după-amiaza, așa că am plimbat-o în brațe prin casă, zice Anne. Am încercat s-o culc, dar n-avea chef să doarmă. Așa că am luat-o iar în brațe și am plimbat-o prin casă și prin curte.
   - Și apoi?
   - Am făcut asta până când a ajuns Marco acasă.
   - La ce oră a fost asta? întreabă Rasbach.
   Marco spune:
   - Am ajuns acasă pe la 5. Am șters-o un pic mai devreme de la serviciu, pentru că era vineri și aveam planuri să ieșim.
   - Și după aceea?
   - Am luat-o pe Cora și am trimis-o pe Anne sus să tragă un pui de somn.
   Marco se sprijină de spătarul canapelei și-și freacă mâinile de coapse. Apoi începe să dea dintr-un picior. Este neliniștit.
   - Dumneavoastră aveți copii, domnule detectiv?
   - Nu.
   - Atunci nu știți cât de obositori pot să fie.
   - Nu.
   Se foiește în scaun. Oboseala își spune cuvântul.
   - La ce oră ați plecat la petrecerea vecinilor? întreabă Rasbach.
   - Pe la 7, răspunde Marco.
   - Și atunci ce ați făcut între 5 și 7?
   - De ce ne întrebați toate astea? zice Anne înțepată. Nu e o pierdere de vreme? Credeam că ne ajutați!
   - Trebuie să știu tot ce s-a întâmplat. Vă rog să răspundeți cât puteți de exact, zice Rasbach calm.
   Marco pune o mână pe coapsa soției, ca și cum ar vrea să o calmeze. Spune:
   - M-am jucat cu Cora cât timp a dormit Anne. I-am dat să mănânce niște cereale. Anne s-a trezit pe la 6.
   Anne inspiră adânc.
   - Apoi ne-am certat dacă să mergem sau nu la petrecere.
   Marco se încordează vizibil lângă ea.
   - De ce v-ați certat? întreabă Rasbach, privind-o pe Anne în ochi.
   - Bona a anunțat că nu mai poate veni, zice Anne. Dacă nu anula, nimic din toate astea nu s-ar mai fi întâmplat, zice ea de parcă acum își dă seama prima dată.
   Asta e ceva nou. Rasbach nu știa că trebuia să vină o bonă. De ce îi spun asta abia acum?
   - De ce nu mi-ați zis asta înainte?
   - N-am spus? se miră Anne.
   - Cine era bona? întreabă Rasbach.
   Marco spune:
   - O fată, Katerina. E bona noastră obișnuită. E în clasa a douăsprezecea. Locuiește o stradă mai încolo.
   - Dumneavoastră ați vorbit cu ea?
   - Poftim? zice Marco.
   Nu pare atent. Poate că îl ajunge și pe el oboseala, se gândește Rasbach.
   - Când a anunțat că nu mai vine? întreabă Rasbach.
   - A sunat pe la 6. Atunci era deja prea târziu să mai găsim altă bonă, zice Marco.
   - Cine a vorbit cu ea?
   Rasbach își notează ceva în carnețel.
   - Eu, răspunde Marco.
   - Puteam să încercăm să găsim altă bonă, zice Anne cu amărăciune.
   - Atunci nu m-am gândit că e nevoie. Sigur, acum...
   Marco nu-și mai termină propoziția și-și coboară privirea.
   - Îmi dați adresa ei? întreabă Rasbach.
   - Imediat, zice Anne și se duce în bucătărie s-o aducă.
   În timp ce așteaptă, Rasbach aude voci șoptite din bucătărie; părinții lui Anne vor să știe ce se întâmplă.
   - De ce anume v-ați certat? întreabă Rasbach după ce s-a întors Anne și i-a înmânat o bucată de hârtie cu numele și adresa bonei scrise în grabă pe ea.
   - Eu nu voiam s-o las pe Cora singură, zice Anne fără menajamente. Am spus c-o să rămân acasă cu ea. Cynthia nu voia să ne ducem cu copilul pentru că scâncește mult. Voia o petrecere numai cu adulți, de asta am chemat bona. Dar apoi, când a zis că nu vine, Marco s-a gândit că ar fi nepoliticos să mergem cu fetița după ce am spus că n-o s-o luăm cu noi, iar eu nu voiam s-o las singură acasă, așa că ne-am certat.
   Rasbach se întoarce spre Marco, care aprobă nefericit din cap.
   - Marco credea că, dacă avem monitorul pornit alături și venim la ea din jumătate în jumătate de oră, totul o să fie bine. N-o să se întâmple nimic rău, așa ai zis! spune Anne, întorcându-se cu un venin brusc spre soțul ei.
   - Am greșit! spune Marco, adresându-se soției lui. Îmi pare rău! E numai vina mea! De câte ori trebuie s-o mai spun?
   Detectivul Rasbach privește cum fisurile din relația cuplului se adâncesc. Tensiunea pe care a simțit-o imediat după ce fiica lor a fost dată dispărută s-a transformat deja în ceva mai mult - vinovăție. Frontul comun pe care l-au afișat în primele minute și ore ale anchetei începe să se erodeze. Cum altfel? Fiica lor a dispărut. Ei sunt sub o presiune enormă. Polițiștii sunt la ei în casă. Presa bate la ușa din față. Rasbach știe că, dacă e un detaliu de găsit aici, o să-l găsească.

Capitolul opt

   Detectivul Rasbach pleacă din casa soților Conti și se duce să discute cu bona acasă la aceasta, pentru a le confirma povestea.
    E spre prânz și, în timp ce parcurge scurta distanță pe străzile acoperite de frunze, analizează cazul în minte pe toate părțile. Nu există dovezi că în casă sau în curte ar fi fost vreun intrus. Totuși, sunt urme proaspete de anvelope pe podeaua de ciment a garajului. Îi suspectează pe părinți, dar acum a apărut și informația asta nouă despre bonă.
   Când ajunge la adresa dată de Anne, ușa îi este deschisă de o femeie care pare tulburată. Se vede că a plâns, îi arată insigna.
   - Înțeleg că aici locuiește Katerina Stavros.
   Femeia aprobă din cap.
   - E fiica dumneavoastră?
   - Da, zice mama fetei, reușind să vorbească. Îmi pare rău. Nu e un moment bun, zice ea, dar știu de ce ați venit. Vă rog, intrați.
   Rasbach intră în casă. Ușa dă direct în camera de zi, care pare să fie plină de femei care plâng. Trei femei de vârstă mijlocie și o adolescentă stau în jurul unei măsuțe de cafea, acoperită cu farfurii cu mâncare.
   - Mama noastră a murit ieri, zice doamna Stavros. Eu și surorile mele facem pregătirile pentru înmormântare.
   - Îmi pare foarte rău că vă deranjez, zice detectivul Rasbach, dar mă tem că este important. Fiica dumneavoastră este aici?
   A observat-o deja pe canapea, alături de mătușile ei - o fată durdulie de 16 ani, rămasă cu mâna întinsă deasupra unei farfurii cu fursecuri odată cu intrarea detectivului în cameră.
   - Katerina, pe tine te caută domnul polițist.
   Katerina și toate mătușile fetei se întorc să se holbeze la detectiv. Fata începe să verse lacrimi proaspete, adevărate, și întreabă:
   - E vorba despre Cora?
   Rasbach dă din cap.
   - Nu-mi vine să cred că a răpit-o cineva, zice fata punându-și mâinile la loc în poală și uitând de fursecuri. Mă simt așa de prost! Bunica a murit și n-am mai putut să mă duc.
   Imediat, toate mătușile se adună în jurul fetei, în timp ce mama se așază pe brațul canapelei, lângă ea.
   - La ce oră ai sunat la familia Conti? întreabă Rasbach blând. Îți aduci aminte?
   Fata începe să plângă.
   - Nu știu.
   Mama ei se întoarce către detectivul Rasbach.
   - Era în jur de 6. Cam atunci ne-au sunat de la spital și ne-au spus să ne ducem că era sfârșitul. I-am zis Katerinei să sune, să anunțe că nu poate să meargă și apoi să vină cu noi la spital.
   Pune o mână pe umărul fiicei ei.
   - Ne pare tare rău pentru Cora. Katerina ține mult la ea. Dar asta nu e vina ei.
   Mama vrea ca toată lumea să înțeleagă bine acest lucru.
   - Sigur că nu, subliniază Rasbach.
   - Nu pot să cred că au lăsat-o singură în casă, zice femeia. Ce fel de părinți fac așa ceva?
   Surorile ei clatină din cap dezaprobator.
   - Sper să o găsiți, spune mama fetei, privind îngrijorată spre propria fiică, și sper că e teafără.
   - Facem tot ce putem, spune Rasbach și se întoarce ca să plece. Vă mulțumesc pentru timpul acordat.
   Asta confirmă ce i-au spus soții Conti. Copilul era aproape sigur în viață la 6 seara, altfel cum s-ar fi descurcat părinții cu bona? Rasbach își dă seama că, dacă părinții ar fi omorât sau ar fi ascuns copilul, asta trebuia să se întâmple după telefonul de la ora șase. Fie înainte de șapte, când s-au dus la vecini, fie cândva în timpul petrecerii. Ceea ce înseamnă că probabil nu ar fi avut când să scape de cadavru.
   Poate că totuși spun adevărul, se gândește Rasbach.

   După ce detectivul pleacă din casă, Anne simte că poate să respire puțin mai bine.
    Parcă i-ar urmări, parcă așteaptă ca ei să facă un pas greșit, o eroare. Dar ce greșeală ar putea să aștepte? Cora nu este la ei. Dacă ar fi găsit vreo dovadă fizică a existenței unui intrus, se gândește ea, nu s-ar mai concentra aiurea asupra lor. Dar cine a luat-o pe Cora a fost foarte atent, asta e clar.
   Poate că polițiștii sunt incompetenți, se gândește Anne. Este îngrijorată că aceștia vor face o treabă de mântuială. Ancheta avansează prea încet. Cu fiecare oră care se scurge, panica ei mai crește puțin.
   - Cine ar fi putut s-o ia? îi șoptește Anne lui Marco, atunci când rămân singuri.
   Anne și-a trimis părinții acasă deocamdată, chiar dacă ei voiau să se instaleze în dormitorul de oaspeți de la etaj. Oricât s-ar baza pe părinții ei, mai ales în momente de stres și de necazuri, Anne constată că prezența lor acolo o neliniștește și este ea destul de neliniștită și așa. În plus, când sunt ei de față, relația ei cu Marco devine mai dificilă, și el deja e pe cale să izbucnească în orice clipă. Are părul vraiște și nu s-a bărbierit. Au stat treji toată noaptea și a trecut deja jumătate de zi. Anne este epuizată și știe că probabil arată la fel de rău ca Marco, dar nu-i pasă. Nu poate dormi.
   - Trebuie să ne gândim, Marco! Cine ar lua-o?
   - N-am nicio idee, zice Marco neajutorat.
   Ea se ridică și începe să se plimbe de colo-colo prin camera de zi.
   - Nu înțeleg de ce n-au găsit nicio dovadă că a existat un intrus. Nu are nicio logică. Pentru tine are vreo logică?
   Se oprește din mers și adaugă:
   - Mai puțin becul deșurubat de la detectorul de mișcare. Asta e clar o dovadă că a existat un intrus.
   Marco își ridică privirea către ea.
   - Ei cred că noi am slăbit becul.
   Ea se holbează la el.
   - E ridicol!
   În vocea ei e o urmă de isterie.
   - Nu noi am făcut asta. Noi știm, zice Marco furios.
   Își trece cu nervozitate mâinile de-a lungul coapselor, peste blugi, un obicei căpătat recent.
   - Detectivul are dreptate într-o singură privință. Chiar pare planificat. Nu-i ca și cum cineva trecea pe aici din întâmplare, a văzut ușa deschisă, a intrat și a luat-o. Dar dacă a fost răpită pentru răscumpărare, de ce răpitorul n-a lăsat niciun bilet? N-ar fi trebuit să ne contacteze până acum?
   Se uită la ceas.
   - E aproape 3! Au trecut deja mai mult de 12 ore de când a dispărut, zice el, cu vocea gâtuită.
   Și Anne se gândește la același lucru. Sigur ar fi trebuit să fie contactați până acum. Ce se întâmplă de obicei în cazurile de răpire?
    Când l-a întrebat pe detectivul Rasbach, acesta i-a răspuns:
   - Nu există un obicei când e vorba de răpire. Fiecare caz e unic. Dacă se cere o răscumpărare, poate să dureze ore sau zile. Dar, în general, răpitorii nu vor să țină victima mai mult decât sunt nevoiți. Riscurile cresc odată cu trecerea timpului.

......................................