Forța naturii, Jane Harper

 ...................................................

3-6

         Își mișcă brațul bandajat şi durerea i se văzu pe chip. Falk şi Carmen au schimbat o privire.

   - Presupun că deocamdată ajunge. Te lăsăm să te odihneşti, mai zise Carmen, în timp ce se ridicau. Mulţumim, Breanna.
   Aceasta dădu din cap. Umbrele de sub ochi păreau mai întunecate decât atunci când veniseră Carmen şi Falk.
   - Dacă o vedeţi pe sora mea, afară, spuneţi-i ori să-mi trimită asistenta cu analgezicele ori să plece naibii, ca să mi se poată pune perfuzii. Vă rog.
   În salon era răcoare, dar când închise uşa, Falk văzu că pe fruntea lui Bree se formaseră din nou picături de sudoare.

   Ziua 2: Vineri după-amiază

   Soarele palid traversase fâşia îngustă de cer şi iarba le venea până la glezne. În sfârşit, cineva întrebă:
   - Aşa trebuie să fie?
   La auzul cuvintelor lui Jill, Beth scoase un oftat tăcut de uşurare. De 20 de minute voia şi ea să pună aceeaşi întrebare, dar nu putuse. Bree ar fi ucis-o.
   Sora ei se opri şi privi înapoi.
   - Ar trebui să fie.
   - Ar trebui sau este?
   - Este.
   Bree nu părea sigură. Aruncă o privire pe hartă.
   - Trebuie să fie. N-am cotit nicăieri.
   - Îmi dau seama de asta, zise Jill, dar...
   Arătă cu mâna în jur. Cărarea năpădită de tufişuri, copacii care îngustau tot mai mult drumul la fiecare zece paşi. Nu conta ce arăta harta, pur şi simplu nu i se părea în ordine.
   De jur împrejur, păsări ascunse chemându-se şi răspunzându-şi.
   Beth nu putea scăpa de senzaţia că zona era doar a lor.
   - N-am văzut niciun fanion toată ziua, continuă Jill. În afară de cel găsit în copac, ieri. Trebuia să fie şase. Cu siguranţă, ar fi trebuit să vedem încă unul până acum. Măcar unul.
   - Poate drumul pe care am luat-o la bifurcaţie după prânz este greşit. Pot să mă uit?
   Alice îi smulse harta din mână, înainte ca Bree să poată răspunde.
   Aceasta rămase încremenită, cu mâna goală întinsă, pierdută în toate sensurile cuvântului. Beth încercase să-i surprindă privirea, dar fără să reuşească.
   - Uite, zise Alice, privind încruntată pe hartă. Pun pariu că aşa e. Mi s-a părut mie că am ajuns acolo prea devreme.
   - Chiar nu...
   - Bree, făcu Alice, făcând-o să tacă. Nu e bine.
   O clipă nu s-a mai auzit decât foşnetul straniu al tufişurilor şi Beth a ridicat privirea spre eucalipţi. Scoarţa lor avea fâşii care fluturau ca o piele jupuită. Păreau foarte aproape şi foarte înalţi, de jur împrejur. Prinşi în cuşcă, se gândi ea deodată.
   - Şi acum ce facem?
   În vocea lui Jill era o nuanţă nouă, pe care Beth nu reuşea să o definească. Nu era exact frică, nu încă. Îngrijorare, poate. Un interes puternic.
   Alice ţinu harta aşa încât să o poată vedea şi Jill.
   - Dacă am fi cotit corect, ar trebui să fim aici, zise Alice, punând degetul pe hartă. Dar dacă nu, nu ştiu. Probabil că suntem mai degrabă pe undeva pe-aici.
   Făcu o uşoară mişcare circulară deasupra hârtiei.
   Jill se aplecă mai aproape, apoi şi mai aproape şi cutele de la colţul ochilor i se adânciră tot mai mult.
   Beth îşi dădu seama că Jill nu putea citi harta. Probabil că scrisul era prea mărunt. Poate că Jill studiase harta, dar, la cât de bine vedea, hârtia putea să fi fost foarte bine şi albă. Beth o văzuse pe bunica ei prefăcându-se la fel, când nu voia să recunoască faptul că vederea îi slăbise. În vreme ce Jill se prefăcea destul de convingător că examinează harta, Alice o urmări cu o expresie interesată. Şi ea cronometrase, se gândi Beth.
   - Hmmm, exclamă Jill, neutru, întinzându-i lui Lauren harta. Tu ce părere ai?
   Cu un aer uşor surprins, aceasta o luă totuşi. Se aplecă şi îşi plimbă privirile peste desene.
   - Nu, nici eu nu cred că e drumul bun, zise. Scuze, Bree.
   Jill se uită la ea şi întrebă:
   - Şi ce-ar trebui să facem?
   - Cred că ar trebui să ne întoarcem şi să încercăm să mergem exact pe unde am venit.
   Alice oftă.
   - Doamne! Ne-ar lua secole să ne întoarcem pe propriile urme. O să ne petrecem ore întregi în sălbăticie.
   - Păi, făcu Lauren ridicând din umeri, nu cred că avem încotro.
   Jill se uita în jur, când la stânga, când la dreapta, când la una şi la alta, ca la un meci de tenis. Bree se afla la doar un metru sau doi depărtare, dar la fel de bine ar fi putut să fie invizibilă.
   Alice privi înapoi pe traseu.
   - Nu ştiu dacă am fi în stare să ne întoarcem exact pe acelaşi traseu, nu? Poteca e destul de neclară. E posibil să o pierdem.
   Beth observă, cu o tresărire, că Alice avea dreptate. În spatele lor, poteca pe care veniseră părea acum neclară şi se pierdea, nefiind clar delimitată. Cu un gest automat, Beth se pipăi după ţigări. Nu erau în buzunar. Inima începu să-i bată puţin mai tare.
   - Eu cred în continuare că e opţiunea cea mai bună, zise Lauren. Cea mai sigură, în orice caz.
   - O să prelungim excursia cu câteva ore bune, insistă Alice, privind spre Jill. Nu încape nicio îndoială că o să ne prindă întunericul până nimerim tabăra.
   Jill îşi plecă privirea spre ghetele ei noi şi Beth şi-a dat seama că perspectiva unor kilometri suplimentari nu era agreată de multe dintre ele. Jill deschise gura să spună ceva, dar o închise şi se mulţumi să dea din mână.
   - Ei, nu ştiu, zise ea, într-un târziu. Care e alternativa?
   Alice a studiat harta, apoi a ridicat privirea şi a mijit ochii:
   - Voi nu auziţi zgomotul unui pârâu?
   Beth îşi ţinu respiraţia. Susurul slab al apei era aproape înecat de pulsaţia sângelui care îi bubuia în urechi. Doamne, chiar că nu avea pic de antrenament. Celelalte au dat aprobator din cap.
   - Dacă noi am greşit drumul în punctul ăsta, pârâul ar trebui să fie ăsta de-aici, zise Alice, arătând pe hartă. Pare aproape, după zgomot. Putem să ne folosim de el ca să ne orientăm. Dacă reuşim să ne dăm seama unde suntem, am putea încerca să o luăm pe scurtătură şi să ajungem la adevărata cărare.
   Beth a remarcat că Lauren îşi încrucişase braţele la piept. Buzele ei strânse păreau doar o linie.
   - Crezi că... începu Jill, dregându-şi glasul... eşti convinsă că ne putem orienta aşa?
   - Da. Ar trebui să putem.
   Jill se întoarse spre Lauren:
   - Tu ce crezi?
   - Pentru Dumnezeu, o să stăm aici toată noaptea, făcu Alice. Ştii bine că aşa va fi.
  Lauren nu spunea nimic. Jill se uită când la una, când la alta, apoi privi încă o dată în jos, spre ghetele ei. Suspină uşor:
   - Haideţi să găsim pârâul!
   Nimeni nu s-a obosit să o întrebe pe Bree ce părere are.
   Beth s-a luat după celelalte şi zgomotul apei devenea tot mai clar. Era un sunet diferit de urletul cascadei de ieri, mai plin şi mai difuz.
   Au traversat cu greu o fâşie de copaci şi Beth s-a pomenit pe un mal mocirlos.
   Nu departe de picioarele ei, solul argilos era prăbuşit pe mai bine de un metru, până la o fâşie de pământ negru spălat de apă. În mod clar, era mai degrabă un râu, se gândi Beth, privind ţintă spre apă. Ploaia torenţială îi umflase debitul şi lăsase o dâră albă de spumă unde lovise malul. Resturile care pluteau erau semnul că apa curgea cu viteză.
   Preocupată, Alice se uita pe hartă, în timp ce Jill şi Lauren o urmăreau. Bree se plimba pe mal, cu un aer trist. Beth îşi scoase rucsacul şi băgă mâna în el, să caute pachetul de ţigări. Nu l-a găsit şi, în ciuda frigului, palmele au început să-i transpire. A îndesat mâna şi mai adânc. În fine, degetele dădură peste forma familiară, se strânseră în jurul ei şi Beth trase mâna afară şi, odată cu ea, haine şi tot felul de mărunţişuri, la grămadă.
   Nu a observat bidonul lucios de metal, care i-a căzut din rucsac şi s-a rostogolit, decât atunci când era prea târziu. Săltând, bidonul s-a dus la vale - fără ca mâna ei întinsă să-l mai poată ajunge - a mai făcut o piruetă spre mal şi apoi a continuat să se rostogolească.
   - Rahat!
   Îşi îndesă pachetul de ţigări în buzunar şi o luă după el.
   - Ce-a fost asta? întrebă Alice, privind ţintă şi serios pe hartă.
   - Habar n-am.
   Beth se uită în josul malului şi scoase un mic oftat de uşurare. Indiferent ce-ar fi fost, bidonul stătea aninat într-o îmbârligătură de crengi, deasupra apei.
   - Minunat, făcu Alice, care acum se uita şi ea, alături de celelalte. E bidonul cu gaz pentru primus.
   - Ce?
   Beth privea licărul metalului, sclipind la fiecare legănare a crengilor.
   - Bidonul. Pentru primus, repetă Alice. Avem nevoie de el ca să ne pregătim cina, diseară. Şi mâine. Doamne, Beth, cum l-ai scăpat?
   - Nici nu ştiam că e la mine.
   - Am împărţit obiectele de folosinţă comună, doar ştii asta.
   O bucată de lemn rătăcită plutea cu viteză pe apă, lovindu-se de crengi. Bidonul s-a mişcat, dar a rezistat.
   - Putem să ne descurcăm şi fără el? întrebă Jill.
   - Dacă vrem să avem ce mânca diseară, nu.
   Un alt val de apă şi bidonul se clătină iar.
   Beth simţea privirile lui Alice aţintite asupra ei. Se uită fix la râul învolburat, ştiind ce urmează. Alice veni în spatele ei, aproape, şi Beth simţi pe spate o mână invizibilă, împingând-o.
   - Adu-l!

Capitolul 10

   Beth stătea sprijinită de zidul spitalului, cu o mână îndesată în buzunarul hainei şi ochii mijiţi, pentru că fumul de la ţigară îi venea drept în faţă. Când îi văzu ieşind pe Falk şi Carmen, se îndreptă puţin de spate.
   - Aţi terminat? strigă către ei. Bree e bine?
   - E puţin agitată, răspunse Carmen, îndreptându-se spre ea. Îţi reaminteşte să întrebi asistenta de analgezice.
   - Am făcut-o. E prea devreme. Bree nu mă ascultă niciodată.
   Îşi întoarse capul, să sufle fumul în direcţia opusă, şi flutură din mână, vânturând aerul.
    - Ce se mai aude cu Alice? Niciun semn încă?
   - Din câte ştim noi, nu, zise Falk.
   - La dracu’!
   Beth îşi culese un fir de tutun de pe buza de jos şi se uită spre mulţimea de copaci din spatele parcării spitalului.
   - Mă întreb ce s-a întâmplat cu ea.
   - Tu ce crezi?
   Beth se concentră asupra ţigării.
   - După ce a plecat singură? Cine ştie? Se putea întâmpla orice, acolo. Noi toate am încercat să-i spunem.
   - Cu ce anume te ocupi la BaileyTennants? o întrebă Falk, privind-o.
   - Cu prelucrarea datelor şi arhivarea lor.
   - A, da? Şi ce presupune asta?
   - Cum se aude. Îndosariere, înscrierea datelor, mă asigur că asociaţii pot accesa documentele pe care le caută.
   - Aşadar, ai acces la dosarele companiei?
   - La chestiile nerestricţionate. Mai sunt şi dosare confidenţiale, şi cele din arhiva istorică, pe care asociaţii principali trebuie să le acceseze singuri.
   - În cazul ăsta, te întâlneai des cu Alice Russell, la muncă?
   - Mda, uneori, răspunse Beth, fără să pară prea încântată. A stat destul de mult jos, în centrul de date, ca să obţină diverse documente.
   Falk o simţi pe Carmen agitată.
   - Când venea pe-acolo, stăteaţi mult de vorbă amândouă? o întrebă Carmen, blând. Îţi spunea ce anume căuta?
   Beth ridică fruntea şi ceva efemer îi traversă chipul. Ca şi cum şi-ar fi calculat răspunsul.
   - Nu, nu vorbea cu nimeni de la prelucrarea de date, decât dacă era neapărat necesar. Oricum, pentru mine tot ce-i acolo e în chineză. Nu sunt plătită destul ca să mai şi gândesc.
   - Dar acum, în pădure? Te-ai înţeles mai bine cu ea?
   Întrebarea venise de la Falk şi Beth şi-a schimbat brusc mimica, devenită rigidă, iar ţigara i-a încremenit la jumătatea drumului spre buze.
   - Asta e o glumă sau ce?
   - Nu.
   - Atunci vă răspund. Nu. Eu şi Alice Russell nu ne-am înţeles deloc bine. Nici la serviciu, nici în pădure. Nu v-a spus sora mea? zise Beth şi aruncă o privire spre uşile spitalului.
   - Nu.
   Beth mai trase un ultim fum şi aruncă jos chiştocul.
   - Ah, făcu ea. Probabil s-a gândit că ştiţi. Alice nu mă plăcea şi nu se obosea să ascundă asta.
   - Dar de ce? întrebă Carmen.
   - Nu ştiu, răspunse Beth şi ridică din umeri.
   Scoase pachetul de ţigări şi îl întinse spre Falk şi Carmen.
   Amândoi clătinară din cap.
   - De fapt, ştiu, continuă ea, băgându-şi o ţigară în gură. Nu mă plăcea pentru că nu-i era de folos să mă placă. Nu aveam nimic să-i ofer, nu eram o persoană interesantă, eu nu sunt Bree...
   Beth flutură vag din mână, arătând spre sine, din cap spre picioare, de la faţa gălbejită la coapsele mari.
   - Lui Alice nu-i era greu să-mi facă viaţa amară şi nu rata ocazia.
   - Chiar şi cu sora ta de faţă?
   Beth surâse forţat.
   - Mai ales cu sora mea de faţă. Cred că tocmai în asta stătea distracţia.
   Îşi făcu palmele căuş şi-şi aprinse ţigara. Vântul îi ciufulea părul şi femeia îşi adună mai strâns haina în jurul ei.
   - Alice ţi-a făcut zile negre, încheie Carmen. Şi tu i-ai ţinut piept? Ai ripostat în vreun fel?
   Peste trăsăturile lui Beth trecu o umbră, aproape invizibilă.
   - Nu, răspunse ea.
   - Absolut deloc? Trebuie să fi fost foarte frustrant pentru tine.
   Beth ridică din umeri.
   - Pentru ce anume eşti eliberată condiţionat? o întrebă Falk.
   - Nu ştiţi?
   - Putem să aflăm. Dar ar fi mai uşor dacă ne spui tu.
   - Ce fel de poliţişti sunteţi?
   - Poliţia federală, răspunse Falk şi îi arătă legitimaţia, iar Beth se aplecă spre ea, să o citească.
   - Sunt eliberată condiţionat... zise, dar apoi se opri, oftând... pentru chestia aia cu Bree.
   Au aşteptat, apoi Carmen a zis:
   - Avem nevoie să ne spui mai mult de atât.
   - Da, scuze. Nu mă omor să vorbesc despre asta. În urmă cu vreo 2 ani, am...
   Trase adânc fumul în piept, de parcă ar fi inhalat tot restul ţigării dintr-odată.
   - Nu-mi mergea foarte bine. Am intrat forţat în apartamentul lui Bree şi i-am furat nişte lucruri. Haine, televizorul. Nişte chestii pentru care făcuse economii ca să şi le ia. Bijuterii pe care i le dăduse bunica noastră înainte de a muri. Bree a venit acasă şi a dat de mine în timp ce încărcam prada în portbagajul maşinii. Când a încercat să mă oprească, am lovit-o.
   Ultimele cuvinte i-au ieşit de pe buze ca şi cum ar fi avut un gust scârbos.
   - Ai rănit-o grav? o întrebă Falk.
   - Fizic, nimic grav, zise Beth. Dar fusese pocnită, pe stradă, de sora ei geamănă care încerca să-i fure bunurile ca să facă rost de bani pentru droguri, aşa că... mda, s-a simţit rănită grav. Eu am rănit-o grav.
   Suna ca o frază pe care trebuise să o repete adesea în faţa unui terapeut. Şi-a terminat ţigara, dar de astă dată nu s-a mai grăbit la fel de tare să o stingă.
   - Ştiţi ce, ca să fiu sinceră, nu-mi amintesc prea multe despre asta. Am avut probleme cu drogurile câţiva ani, de când...
   Se opri, fără să mai termine fraza pe care avusese de gând să o spună, şi îşi trecu o mână peste braţ. Lui Falk mişcarea îi reaminti de sora ei, care îşi pigulea bandajul pe patul de spital.
   - ...de când eram în ultimul an de facultate. A fost o tâmpenie. Poliţia m-a luat imediat, când încercam să vând lucrurile lui Bree. Nici măcar n-am ştiu că dădusem în ea, decât atunci când mi-a spus avocatul meu. Însă aveam deja cazier, aşa că am fost condamnată. N-a fost vina lui Bree. Evident. Dar, ce vreau să zic, ea nu s-a dus la poliţie. Putea să o facă, nimeni n-ar fi condamnat-o. Un vecin, care a văzut că ne batem, a chemat poliţia. Bree nici acum nu vrea să vorbească despre acel episod. Nu prea vorbeşte cu mine oricum. Din tot ce ştiu, cel mai mult am aflat din documentele procesului.
   - Cu tine ce s-a întâmplat? a întrebat Carmen.
   - Am stat câteva luni la închisoare, ceea ce n-a fost chiar aşa de bine, iar pe urmă, ceva mai mult la dezintoxicare, ceea ce a fost mai bine.
   - Te-au ajutat să-ţi revii?
   - Da. Adică, s-au străduit cât au putut. Şi eu mă străduiesc atât cât pot. Recuperarea este o chestie continuă, dar m-au învăţat să-mi asum responsabilitatea alegerilor pe care le fac. Şi pentru ceea ce i-am făcut surorii mele.
   - În clipa de faţă, cum stau lucrurile între voi? o întrebă Carmen.
   - Bine. Ea m-a ajutat să obţin postul ăsta şi a fost minunat. Înainte să abandonez facultatea, studiam informatica şi tehnologia informaticii, aşa că munca la BaileyTennants e puţin anodină, dar când eşti eliberat condiţionat poate să fie destul de greu să găseşti ceva, aşa că-i sunt recunoscătoare, zise Beth şi zâmbi puţin cam forţat. Obişnuiam să fim destul de apropiate totuşi. Ne îmbrăcam la fel, în fiecare zi, până când am împlinit... cât să fi fost?... vreo 14 ani sau ceva de genul ăsta, oricum o vârstă tot atât de ridicolă. Mult prea multă vreme ne-am îmbrăcat la fel. Ca şi cum am fi fost una şi aceeaşi persoană. Obişnuiam să credem cu adevărat că putem să ne citim gândurile una alteia, spuse şi aruncă o privire spre uşă.
   - Probabil că a fost îngrozitor pentru tine când a fost muşcată, zise Falk.
   Beth strânse din buze.
   - Da, a fost. Mi-a fost aşa de teamă că am s-o pierd! Mă trezisem mai devreme, să merg la toaletă. Apoi am aţipit din nou, când Bree a intrat brusc, ţinându-se de braţ. Trebuia să o ducem la un medic, dar afurisita de Alice dispăruse fără urmă. Am alergat încolo şi încoace ca nişte găini fără cap, încercând să o găsim, dar nici urmă de ea.
   Beth îşi trecu o unghie boantă peste buze.
   - Ca să fiu cinstită cu voi, mie nu-mi păsa niciun pic. Nu-mi păsa decât de Bree. Din partea mea, Alice nu avea decât să-şi poarte singură de grijă. Am avut noroc cu Lauren, care ştia cum să se orienteze ca s-o ţinem în linie dreaptă, altfel am fi rămas pierdute pe acolo. Ea ne-a tot dus spre nord, ne-a scos la drum, aşa că am putut să mergem pe el. Niciodată în viaţa mea n-am fost mai fericită să văd asfaltul.
   - Tu chiar ai văzut-o pe Alice plecând? interveni Falk, privind-o de aproape.
   - Nu. Dar nu m-a mirat. Ne-a tot ameninţat că o s-o facă.
   - Şi am auzit că şi-a luat şi telefonul.
   - Da, aşa a făcut. A fost al naibii de egoistă, dar asta e Alice. Totuşi n-a avut prea mare importanţă. Oricum telefonul nu a funcţionat nicio clipă.
   - Nicio clipă?
   - Deloc, zise Beth, uitându-se la ei ca şi cum erau cam înceţi la minte. Altfel am fi sunat să cerem ajutor.
   - Nu te-a surprins faptul că Alice nu ajunsese deja la locul de întâlnire, când v-aţi întors?
   Întrebarea venea de la Falk, iar Beth părea să o cântărească.
   - Da. De fapt, m-a mirat puţin. Mai ales că probabil am mers pe aceeaşi potecă, doar la câteva ore în urma ei. Dacă noi nu am depăşit-o şi ea nu a ajuns înapoi înaintea noastră, ce s-a întâmplat?
   Întrebarea rămase plutind în aer. Falk putea să distingă zgomotul elicopterului de poliţie, care dădea roată undeva, departe. Beth se uita de la unul la altul.
   - Staţi puţin, zise ea, legănându-se de pe un picior pe altul, şi coborî puţin vocea. Alice punea ceva la cale?
   - Cam ce anume? întrebă Falk, menţinându-şi aceeaşi expresie neutră.
   - Voi să-mi spuneţi. Doar sunteţi poliţia federală.
   Falk şi Carmen nu au zis nimic şi, în cele din urmă, Beth a ridicat din umeri.
   - Nu ştiu. Dar v-am spus că a cerut o mulţime de informaţii de la serviciul de prelucrare a datelor. Chestia e că începuse să vină să-şi ia singură documentele, ceea ce a fost puţin cam ciudat. Mi-am dat seama doar pentru că de obicei o trimitea pe Bree jos, să le ia, însă pe urmă a început să vină chiar ea. Şi a început să acceseze mai des datele restricţionate. Abia acum, că a dispărut...
   Privi dincolo de ei, la culmile care se înălţau în depărtare, şi ridică iar din umeri.
   - Beth, interveni Carmen. Cât de convinsă eşti că Alice a plecat de la cabană din propria ei voinţă?
   - Sunt convinsă, să ştii. E drept, n-am văzut-o cu ochii mei, dar asta doar pentru că ştia că noi am fi oprit-o. Nu voia să rămână blocată acolo. Deja după prima noapte încercase să o convingă pe Jill să o lase să se întoarcă singură, dar Jill o refuzase. Apoi, iar, la cabană, aceeaşi treabă.
   - Aşadar, au existat ceva tensiuni între ele? zise Carmen.
   - Sigur că da.
   - Pentru că atunci când am zărit-o noi pe Jill Bailey, în treacăt, părea că are o vânătaie pe faţă. Pe maxilar.
   A urmat o pauză lungă, timp în care Beth şi-a studiat ţigara.
   - Nu ştiu cum s-a ales cu ea. Ştiu că a căzut de câteva ori pe traseu.
   Falk a lăsat tăcerea să se prelungească, dar Beth nu şi-a ridicat ochii.
   - Bun, a zis el. Aşadar, lucrurile nu mergeau prea bine între Jill şi Alice.
   - Mda, dar asta nu-i chiar de mirare. Alice putea să provoace o ceartă şi într-o cameră goală. Şi era deja nervoasă, cu mult înainte ca Jill să fi făcut ceva. Alice a fost întoarsă pe dos din prima noapte, când a stat de vorbă cu Daniel Bailey. A fost o discuţie scurtă şi sinceră.
   Undeva dincolo de uşile spitalului, Falk auzea ţiuitul insistent al unei alarme.
   - Daniel Bailey? se miră Falk.
   - Fratele lui Jill. E directorul executiv. În acea primă noapte, grupul de bărbaţi a venit la noi în tabără şi el a luat-o deoparte pe Alice, pentru o discuţie personală.
   - Ai idee despre ce a fost vorba?
   - Nu prea. N-am auzit mare lucru. Dar Alice îl întreba cum de a aflat despre ceva şi Daniel i-a zis că văzuse cu ochii lui. Ea îl tot întreba: „Cine mai ştie?” Şi el zicea: „Nimeni, deocamdată.”
   Beth se încrunta pe măsură ce îşi aducea aminte.
   - Daniel a zis ceva de genul: „E vorba de respect, de aceea am vrut să te previn.”
   - Să o prevină? se miră Falk. Sigur l-ai auzit spunând asta?
   - Da, dar nu ştiu sigur la ce se referea. Mi-a atras atenţia pentru că, la serviciu, Daniel Bailey nu e tocmai renumit pentru respectul faţă de femei.
   - Agresiv? interveni Carmen.
   - Mai degrabă, aparent dispreţuitor.
   - Am înţeles, zise Falk. Ce fel de ton a avut Daniel în noaptea aceea? Părea furios?
   - Nu, era calm. Dar nu era fericit. Nu părea genul de conversaţie pe care şi-ar fi dorit să o poarte.
   - Şi Alice cum ţi s-a părut?
   - Sincer? făcu Beth şi rămase puţin pe gânduri. M-am gândit că Alice părea speriată.

   Ziua 2: Vineri după-amiază

   - Beth, vino aici, jos, strigă Alice, arătând spre râul învolburat. Repede. Înainte să-l pierdem.
   Lauren se uită în jos, dincolo de mal. Micul bidon de metal pentru primus stătea aninat în leagănul lui de crengi uscate, clătinându-se în timp ce apa mâloasă se prăvălea sub el.
   Beth stătea pe mal, ezitând. Bombănea ceva.
   - Ce tot spui? izbucni Alice. Ce mai aştepţi?
   - Ziceam că nu putem s-aprindem focul diseară?
   - Focul e legal doar în locurile de campare, zise Alice. Ca să gătim, o să avem nevoie de bidon. Coboară acolo şi ia-l!
   Privirea lui Beth fugea de la râu înapoi la ea.
   - Dar cum?
   Bună întrebare, se gândi Lauren. Malul era abrupt şi mâlos şi apoi era apa. Resturile se adunau în jurul crengilor rupte, ca o pelerină murdară.
   - O să cad în apă, zise Beth, încă încremenită pe mal. Nu ştiu să înot.
   Alice avea un aer aproape amuzat.
   - Serios? Deloc?
   - Nu prea bine.
   - Frate, atunci ar fi mai bine să nu cazi în apă.
   O pală de vânt scutură ramurile. Bidonul se mişcă puţin.
   - Poate că ar trebui să renunţăm.
   Pentru prima oară, lui Jill părea să i se fi dezlegat limba, în sfârşit. Se uita circumspectă înspre râu.
   - Nu sunt convinsă că nu e periculos.
   - Nu putem să renunţăm. Avem nevoie de bidon. Suntem zile în şir blocate aici, mai spuse Alice.
   Jill se uită la Lauren, care încuviinţă din cap. Alice avea dreptate. Fără un primus care să funcţioneze, timpul până duminică ar fi fost tare lung.
   - Beth! se răsti Alice la ea. Coboară după el! O să-l pierdem.
   - Nu! ripostă Beth, cu obrajii îmbujoraţi şi ochii strălucitori. Uite ce-i, n-o fac, e bine?! O să cad.
   - Nu fi aşa de jalnică! Fără primus nu avem cină diseară.
   - Nu-mi pasă! Aseară, niciuna dintre voi nu şi-a mâncat afurisita de porţie! Nu-mi rup eu gâtul pentru că acum ţie ţi-e foame.
   Beth rămase neclintită, dar Lauren putea să vadă că-i tremurau mâinile.
   - Beth, insistă Alice, tu l-ai scăpat. Tu să-l scoţi.
   - Tu mi l-ai pus în rucsac fără să-mi spui.
   - Şi?
   - Şi atunci, să-l iei tu.
   Cele două femei stăteau faţă în faţă. Beth îşi îndesă mâinile în buzunare.
   - Frate, Beth... începu Alice.
   - O să mă duc eu.
   Lauren rostise cuvintele mai înainte chiar de a-şi fi dat seama de asta. Patru perechi de ochi se întoarseră spre ea, surprinse. Lauren şi-a dorit imediat să nu fi deschis gura, dar acum era prea târziu.
   - O să cobor eu. Dar va fi nevoie să mă ajutaţi şi voi, toate.
   - Îţi mulţumesc, zise Beth şi faţa îi deveni şi mai roşie, de uşurare.
   - Eşti sigură? o întrebă Jill, îndepărtându-se tot mai mult de mal. Pe bune, poate că ar trebui pur şi simplu să ne...
   Lauren o întrerupse înainte de a apuca să se răzgândească.
   - Nu. O să-l iau eu. Avem nevoie de bidon.
   Se uită în jos. Malul era abrupt, dar erau acolo câţiva bolovani şi nişte tufe care puteau fi de folos să se sprijine pe ele cu mâinile şi picioarele. Inspiră, nehotărâtă cum să abordeze sarcina asta. În fine, se aşeză şi se răsuci, ca să-şi coboare trupul dincolo de mal. Simţi în palme pământul rece şi aspru. Simţi cum mai multe perechi de mâini o ţineau de braţe şi de haină, în timp ce ea cobora şi vârfurile ghetelor îi alunecau pe malul mâlos.
   - E bine. Te ţinem noi, zise Alice.
   Lauren nu privea în sus. Stătea cu ochii la bidon şi la apa curgătoare de sub el. Întinse braţul, degetele scormonind aerul. Era aproape. O rafală de vânt a scuturat crengile şi Lauren văzu cum bidonul stătea să cadă din cuib.
   - Trebuie să ajung mai aproape.
   Se întinse iar, aplecându-se, în ciuda gravitaţiei, şi tălpile îi alunecară în noroi. Fusese cât pe ce. Degetele tocmai atinseseră luciul metalic, neted, când a cedat. O alunecare de picior şi, devenind brusc imponderabilă, Lauren căzu printre crengi. Un trosnet, şi ajunse în apă.
   Nu reuşi decât să scoată un ţipăt ascuţit înainte ca râul să-i treacă peste creştet. Răceala i-a blocat plămânii, iar apa, vâscoasă şi plină de mâl, i-a intrat în gură. A încercat să dea din picioare, dar acestea îi atârnau grele, în ghete. A ieşit rapid la suprafaţă şi a tras aer în piept, orbită de apă.
   - Ajutor!
   Cuvântul se pierdu când Lauren mai înghiţi o gură de apă din râu.
   - Întinde mâna! Întinde mâna!
   Auzi deasupra ei strigătul înfundat, în timp ce în josul malului cineva cobora în grabă. I-a întins ceva şi Lauren a prins obiectul cu amândouă mâinile. Când şi-a încleştat pumnii pe el, a simţit cum se mişcă şi pocneşte ceva în interiorul unei prelate. Era stâlpul de cort în sacul lui.
   - Ţine-te bine, te tragem noi la mal.
   Îşi strecură încheietura prin bareta sacului şi o răsuci până când deveni fixă. Bidonul luat de curent a sclipit argintiu pe lângă faţa ei şi Lauren l-a înşfăcat.
   - Nu pot să...
   Bucata de lemn a venit din senin. Dură şi plină de mâzgă, cu frunzele ude, a ieşit la suprafaţă din apa învolburată şi a izbit-o în tâmplă. Ultimul lucru pe care l-a văzut a fost cum bucata de lemn însângerat ricoşase şi dispăruse fără urmă, înghiţită de apă.

   Lauren era îngheţată. Tremura atât de tare, că articulaţiile i se loveau de pământul tare. Se sili să deschidă ochii. Era întinsă pe o parte. Totul părea dureros de strălucitor, dar lumina zilei era altfel decât înainte. Cât timp trecuse? I se păru că aude un ţipăt, urmat de un şuierat aspru. Zgomotul se opri.
   - Te-ai trezit? Slavă cerului!
   Era vocea lui Alice.
   - E bine? întrebă Jill.
   - Aşa cred.
   Nu sunt, voia să spună Lauren, dar nu avea energie să o facă. Se chinui să se ridice în fund. Capul îi zvâcnea. A atins locul dureros şi degetele i s-au umplut de sânge. Era înfăşurată într-o canadiană care nu era a ei. Pe dedesubt, hainele îi erau ude până la piele.
   Lângă ea, Bree stătea ghemuită cu genunchii la piept, cu un prosop flauşat pe umeri. Avea părul ud fleaşcă. Între ele se întindea o băltoacă de vomă apoasă. Lauren nu ştia care dintre ele era de vină.
   Simţea că-i vine apă în gură şi că are un gust rău.
   Jill şi Alice stăteau aplecate deasupra ei. Amândouă erau palide de spaimă. Beth se foia în spatele lor, tremurând, cu pleoapele înroşite. Nu avea haina pe ea şi Lauren îşi dădu seama că o înveliseră cu ea. Se întrebă, buimacă, dacă n-ar fi trebuit să i-o dea înapoi, dar dinţii îi clănţăneau prea tare ca să vorbească.
   - Eşti bine, continua să spună Alice, pe un ton protector.
   Ce s-a întâmplat? Lauren ar fi vrut să ştie, dar nu putea rosti cuvintele. Probabil că faţa ei spunea totul.
   - Bree te-a scos afară, zise Jill. Respirai, dar te-a lovit ceva la cap.
   Lui Lauren i se părea ceva mai mult decât o lovitură. O luă ameţeala când se ridică în capul oaselor.
   - Cel puţin am luat bidonul?
   Feţele lor i-au dat răspunsul.
   - Dar husa de la stâlpul de cort?
   Feţe şi mai sumbre.
   - Pierdute în râu, zise Jill. Nu e vina nimănui, mai adăugă ea, repede.
   Mă rog, nu e vina mea, se gândi Lauren imediat.
   - Şi acum ce facem?
   Alice îşi drese glasul.
   - În tabără ar trebui să mai fie provizii.
   Încerca să pară optimistă, dar vorbele îi sunau fals.
   - Nu sunt sigură că rezist până acolo.
   - Trebuie, spuse Alice şi tonul i se mai îmblânzi. Iartă-mă. Dar nu putem rămâne aici, nu avem corturi. O să se facă foarte frig.
   - Atunci faceţi un foc.
   Fiecare cuvânt presupunea efort. Lauren o văzu pe Jill clătinând din cap.
   - Te rog, Jill, ştiu că nu avem voie, dar...
   - Nu e vorba de asta. Bricheta s-a udat.
   Lauren ar fi vrut să plângă. I se făcu iar greaţă şi se întinse la loc.
   Pământul rece îi accentuă durerea de cap. Simţi cum o picătură de lichid i se prelingea pe frunte şi apoi pe tâmplă. Nu-şi putea da seama dacă era apă de râu sau sânge. Cu un efort, îşi ridică un pic capul. Alice stătea încă aplecată deasupra ei.
   - Sunaţi după ajutor, zise Lauren.
   Alice nu se clinti.
   - Alice, sună pe cineva. De pe mobilul tău.
   Jill o privi neliniştită.
   - A încercat deja. Nu reuşim să prindem semnal.
   Lauren îşi lăsă capul să-i cadă la loc, pe pământ.
   - Şi atunci, ce facem?
   Nimeni nu a spus nimic. În tufişuri s-a mişcat ceva.
   - Poate dacă urcăm undeva la înălţime, zise Alice, într-un final. Poate avem semnal.
   - Are vreo importanţă? întrebă Jill.
   - De unde să ştiu?
   Urmă o pauză stânjenitoare.
   - Scuză-mă.
   Alice a despăturit harta şi s-a aplecat deasupra ei. În sfârşit, a ridicat ochii.
   - Uite, sunt aproape sigură că râul ăsta e cel de aici, din nord. Şi aici, spre vest, e o culme nu prea înaltă, cu o cărare. Nu pare prea abruptă. Locul de tabără e oricum în direcţia aceea. Putem să verificăm dacă nu există semnal acolo pe culme. Ce părere aveţi?
   - Ştii să ne conduci acolo? întrebă Jill.
   - Da. Aşa cred. Trebuie să mergem spre vest. Odată ce ajungem pe cărare, ar trebui să fie simplu.
   - Ai mai făcut-o până acum?
   - De câteva ori.
   - În tabăra şcolară? Sau recent?
   - La şcoală. Dar acum îmi amintesc. Nu s-a schimbat nimic de atunci.
   - Şi la vremea aia ai reuşit?
   Alice afişă un surâs ursuz.
   - Păi, n-am murit în pădure. Dar, ştii ce, Jill, dacă tu ai un plan pe care îl preferi...
   - Nu e vorba de asta, zise Jill, uitându-se pe hartă cu ochii mijiţi.
   Frustrată, se întoarse spre Lauren şi se răsti la ea.
   - Şi tu ai fost în tabăra aia. Ce părere ai?
   Lauren avea degetele aşa de amorţite, că abia dacă mai putea să ţină harta. Încercă să-şi dea seama la ce se uită. O simţea pe Alice cum o priveşte. Erau mai multe culmi. Nu pricepea la care anume se referea Alice. Frigul o împiedica să gândească.
   - Nu ştiu, zise. Eu vreau să rămânem aici.
   - Păi, nu se poate, îi explică Alice, muşcându-şi buza. Ştii că trebuie să primim ajutor sau, în cel mai rău caz, să ajungem la locul de tabără. Haide, Lauren. Înţelegi şi tu asta.
   Lui Lauren îi zvâcneau tâmplele şi îşi dădu seama că nu avea energia să facă mai mult decât să dea o dată din cap.
   - Da, bine.
   - Da? Deci, ne-am înţeles? se interesă Jill, cu aerul că e uşurată. O să mergem pe propunerea lui Alice?
   Lauren se ridică nesigură în picioare şi îşi aminti iar de ziua aceea la McAllaster. Clătinându-se pe picioare şi, în plus, cu ochii acoperiţi, pentru proba încrederii. Sentimentul copleşitor al uşurării, când Alice o apucase de braţ, cu o priză fermă şi constantă. „Te ţin eu. Pe aici.” Dezorientată şi nesigură, Lauren simţise mâna lui Alice pe piele şi, pas cu pas, o urmase pe un teritoriul necunoscut.
   Acum, când i-a dat înapoi lui Jill harta, dorinţa ei era să nu i se mai pară iar că orbecăie. Cel puţin, acum aveau un plan.
   - Hai să facem cum spune ea.
   Despre Alice puteai spune orice, dar femeia asta ştia întotdeauna exact ce face.

Capitolul 11

   - Ce i-a spus Daniel lui Alice în acea primă noapte, de a speriat-o?
   Carmen privea afară, pe geamul maşinii, în timp ce copacii treceau în viteză pe lângă ei şi spitalul rămăsese departe, în urmă.
   Falk nu i-a răspuns imediat. Se putea gândi la câteva lucruri, dar niciunul nu era de bine. În final, zise:
   - Indiferent ce a fost, e clar că a meritat ca el să bântuie pe întuneric, prin pădure, ca să ajungă la ea.
   - Trebuie să fi avut legătură cu motivul pentru care el a ratat microbuzul, zise Carmen. Altfel, i-ar fi spus - ar fi prevenit-o - mai devreme.
   Falk se gândi iar la ce spusese Bailey cu o zi înainte, în parcare. O problemă personală, de familie.
   - Ar fi putut oare să aibă de-a face cu sora lui? se întrebă Falk. Poate că pe Jill avusese nevoie să o vadă urgent. Ştiu şi eu? Poate că ar trebui să-l întrebăm direct.
   - Că veni vorba de surori, începu Carmen. Ce părere ai de gemene? Ştiu că Bree are o slujbă faină, la etaj, dar am impresia că Beth nu e proastă. Are capul la fel de bine înfipt pe umeri.
   În mintea lui, Falk jongla cu aceleaşi gânduri.
   - Şi nu m-ar mira să înţeleagă, mai bine decât a lăsat să se creadă, toate documentele alea care-i trec pe sub nas.
   - Super! Asta nu prevesteşte nimic bun pentru noi, nu-i aşa? Dacă până şi fata de la centrul de date a băgat de seamă că Alice se purta ciudat!
   - Ştiu şi eu? zise Falk. Pot să-mi închipui că Alice o subestima considerabil pe Beth. Adică... şi noi cam tot aşa am făcut. Se poate ca Alice să fi lăsat garda jos în preajma ei. Să fi devenit neglijentă.
   Sau disperată, îşi mai zise Falk. Şi-a amintit de ultima lor conversaţie cu Alice. Obţineţi contractele. Obţineţi contractele. Ordinea de la superiori, care te presează.
   - Să zicem că Beth avea bănuieli în legătură cu Alice, începu Carmen, dar de ce i-ar fi păsat? Sigur că avea nevoie de slujba asta, însă o poziţie de începător nu prea insuflă loialitatea eternă faţă de companie. Iar Beth e genul de outsider, de individ care nu se integrează în colectiv.
   Carmen se opri o clipă, apoi reluă:
   - Deşi cei care nu se integrează nu-şi doresc adeseori nimic mai mult decât să fie integraţi.
   - Poate că lui Beth nu-i pasă, zise Falk, dar se prea poate să-i fi spus lui Bree.
   Bree părea persoana căreia s-ar fi putut să-i pese, şi chiar foarte mult.
   - Da, se prea poate, răspunse Carmen. Totuşi, ce soi ciudat de interacţiune e între ele!
   Falk întoarse maşina pe ultima alee către cabană.
   - Aşa e. Nu mi-am dat seama dacă se iubesc sau se urăsc de moarte una pe alta.
   - Ambele, probabil. Tu n-ai fraţi sau surori, nu?
   - N-am. Nici tu?
   - Ba da. O grămadă. Relaţia de dragoste şi ură e foarte fluidă. Probabil că la gemeni e şi mai rău.
   Falk a tras în parcare şi a oprit în primul loc liber pe care l-a văzut. A trântit portiera, cu senzaţia că nu e în ordine ceva, şi şi-a rotit ochii împrejur, indecis, până ce a văzut. Sau, mai precis, nu a văzut.
   - Rahat!
   - Ce-i?
   - Afurisita lui de maşină. A dispărut.
   - Maşina cui? A lui Daniel? zise Carmen, răsucindu-se pe loc. Nici urmă de BMW negru.
   - Oare să fi plecat înapoi la Melbourne, înainte să o găsească pe Alice? mai zise.
   - Nu ştiu. Poate, răspunse Falk, încruntându-se. Poate tocmai pentru că ştia că va fi mult de aşteptat.
   Ploaia începuse iar şi, până să ajungă la intrarea în cabană, picăturile mari le stropiseră deja hainele. În uşa cabanei, Falk şi-a şters ghetele şi şi-a trecut mâna prin părul ud.
   - Hei, ia uite colo, zise Carmen în şoaptă, arătând cu capul spre salon.
   Jill Bailey stătea singură, cu o cană de cafea în mână şi o expresie perplexă pe chip. Îşi opri privirea asupra celor doi detectivi, întâi surprinsă, apoi uşor enervată, când aceştia au intrat şi s-au aşezat în faţa ei. Văzută de aproape, vânătaia de pe maxilarul ei era de un galben-murdar pe margini. Falk observă că Jill avea buza umflată acolo unde fusese spartă.
   - Dacă e vorba de acţiune, va trebui să vorbiţi cu avocaţii noştri.
   - Poftim?
   Falk a înţeles prea târziu că făcuse greşeala de a se aşeza pe o canapea veche şi atât de moale, încât reuşea cu greu să-şi ţină picioarele pe podea. Se prinse discret de braţul sofalei, ca să nu se afunde şi mai rău.
   - Nu sunteţi de la Executive Adventurers?
   Jill rostise cuvintele cu oarecare greutate şi îşi atinse cu vârful limbii buza umflată.
   - Nu. De la poliţie, zise Falk, prezentându-se doar cu numele. Îl ajutăm pe sergentul King.
   - Ah! Scuze. Mi s-a părut că v-am văzut ieri cu Ian Chase şi am presupus...
   Nu şi-a terminat fraza.
   - Îi acţionaţi în instanţă pe cei de la Executive Adventurers? o întrebă Carmen, fixând-o cu privirea.
   Jill îşi agită cana. Din lichidul din ea nu se ridica niciun abur. Părea să fie ceva vreme de când o ţinea în mână.
   - Nu BaileyTennants, direct. Dar compania de asigurări care are în sarcină această excursie a trimis o scrisoare de intenţie. Nu pot spune că-i condamn.
   Privea când la unul, când la celălalt.
   - Şi, evident, asta e separat de orice altă acţiune ar decide să deschidă Alice Russell sau familia ei.
   - Familia lui Alice Russell a venit aici? întrebă Falk.
   - Nu. Are o fiică adolescentă, care stă cu tatăl ei. El şi Alice sunt divorţaţi. Noi le-am oferit asistenţă, evident, pentru orice ar avea nevoie. Dar se pare că pentru Margot - aşa o cheamă pe fată - e mai bine să fie într-un mediu familiar, în loc să-şi frângă mâinile de îngrijorare pe-aici.
   Coborî privirea la propriile ei mâini. Falk a observat că unghiile de la mâna dreaptă erau rupte. La fel ca ale lui Bree.
   - Fratele tău mai e aici? zise Carmen. Maşina lui nu e afară.
   Jill sorbi intenţionat din cana cu cafea, înainte de a răspunde. Cu evidentă răceală, a remarcat Falk, după expresia feţei.
   - Nu. Mi-e teamă că l-aţi ratat.
   - Unde a plecat? o întrebă el.
   - Înapoi la Melbourne.
   - Probleme de afaceri?
   - O chestiune de familie.
   - Trebuie să fie vorba de ceva urgent, dacă l-au chemat, cu toate câte se întâmplă aici, nu? Nu-i deloc o situaţie ideală.
   Faţa lui Jill se crispă de enervare înainte ca ea să se poată controla şi Falk a presupus că Jill avea aceeaşi părere.
   - Nu i-a fost uşor să ia decizia asta, zise ea.
   - Nu trebuie să pleci şi tu?
   - E vorba despre rudele lui apropiate, nu ale mele, explică Jill, luând încă o sorbitură, după care se gândi şi reluă: Mă scuzaţi, de unde ziceaţi că sunteţi?
   - Poliţia federală.
   - Credeam că se ocupă poliţia locală, nu? Deja am discutat cu ei.
   - E o agenţie multiplă, explică Falk, privind-o în ochi. Ţi-am fi recunoscători dacă am putea lămuri câteva lucruri.
   O pauză scurtă, apoi Jill răspunse:
   - Cum să nu. Orice, dacă e de ajutor.
   Jill puse cana pe o măsuţă, lângă telefonul personal. Verifică ecranul telefonului, era gol, şi apoi, cu un oftat, îl întoarse cu faţa în jos.
   - E ca un membru-fantomă, nu-i aşa? zise Carmen.
   - După părerea mea, faptul că am avut nenorocitul ăla de telefon, dar nu am avut semnal, a fost una dintre chestiile cele mai dure acolo, în sălbăticie. Ar fi fost mai uşor dacă nu aveam telefonul, atunci măcar nu ne-ar fi distras într-atât.
   - Ştiai că Alice îşi luase mobilul cu ea? a întrebat Falk.
   - Nu. Abia în prima seară am aflat. N-am fost total surprinsă totuşi. E stilul lui Alice să fie aşa.
   - Aşa cum?
   Jill se uită la el.
   - Aşa, să-şi ia telefonul cu ea, pe traseu, când e interzis.
   - Bine. Şi ai idee pe cine a încercat să sune de-acolo?
   - La urgenţe, evident.
   - Pe nimeni altcineva?
   Jill se încruntă.
   - Din câte ştiu eu, nu. Trebuia să facem economie de baterie. Nu că a contat în vreun fel. N-am reuşit să telefonăm.
   - Deloc? insistă Falk.
   - Nu, zise Jill, oftând. Doamne, m-am enervat aşa de tare că a dispărut cu tot cu telefon! Chiar dacă era inutil, noi ne puseserăm totuşi nădejdea în el. Acum, că eu sunt aici, mi se pare ridicol. Mă bucur că e la ea telefonul. Sper să-i fie de ajutor.
   - O să rămâi aici cât durează căutările? a întrebat-o Carmen. Sau te întorci şi tu la Melbourne?
   - Nu. Rămân până ce o găsesc - sănătoasă, sper. Ar fi rămas şi Daniel, dar...
   Jill îşi trecu mâna peste faţă, gemând vag când îşi atinse vânătaia.
   - Mă scuzaţi. Toate astea sunt ceva nou pentru noi. Lucrez în companie de 29 de ani şi nu ni s-a întâmplat niciodată ceva de genul ăsta. Pe bune, nenorocitele astea de sesiuni de relaxare.
   - Mai mare deranjul?
   Jill reuşi să-i surâdă vag lui Falk, de la care venise întrebarea.
   - Chiar şi atunci când totul merge bine. Sincer, aş prefera ca lumea să-şi vadă de jobul pentru care este plătită, dar în vremurile de azi nu poţi să spui astfel de lucruri, zise şi clătină din cap. Acum toate se leagă de o abordare holistică a managementului. Dar, pe bune, e un coşmar.
   Fereastra mare din spatele ei a zornăit şi şi-au îndreptat cu toţii privirile într-acolo. Ploaia se izbea de geamuri şi distorsiona peisajul.
   Falk reluă discuţia:
   - De când o cunoşti pe Alice Russell?
   - De 5 ani. De fapt, chiar eu am recrutat-o.
   - E o angajată bună?
   Frank o urmări cu atenţie, dar Jill îi întoarse privirea fără vreo expresie tulbure.
   - Da. E bună. Munceşte serios. Îşi face treaba.
   - S-a bucurat că participă la program?
   - Nici mai mult, nici mai puţin decât toţi ceilalţi. Cred că pentru niciunul dintre ei programul nu a fost primul pe lista preferinţelor pentru weekend.
   - Am auzit că Alice a cerut să plece după prima noapte, dar tu ai convins-o să renunţe, interveni Carmen.
   - E adevărat, dar, serios, nu puteam să o las să plece, nu? Ar fi însemnat să duc tot grupul înapoi şi s-ar fi ridicat nişte întrebări, ar fi presupus costuri suplimentare şi, oricum, ar fi trebuit să reluăm programul, cu toţii, altă dată. Adică, privind retrospectiv, sigur că mi-aş dori să fi spus da. Ne-ar fi scutit de toate astea.
   Jill clătină din cap.
   - Alice mi-a zis că-i e rău şi eu n-am crezut-o. Fata ei avea un eveniment la şcoală şi am crezut că ăsta era motivul pentru care voia să se întoarcă. Şi cu o săptămână înainte încercase să se eschiveze de la program, dar de data asta am considerat că trebuie pur şi simplu să suporte, aşa cum facem toţi. Niciunul dintre noi nu voia cu adevărat să se afle acolo.
   - Nici chiar tu? zise Carmen.
   - Mai ales eu. Măcar Alice şi Lauren au făcut ceva de felul ăsta pe la şcoală. Iar Bree McKenzie este foarte în formă. Sora ei... mă rog, nici ei nu cred că i-a făcut cine ştie ce plăcere.
   Se auzi tropăit de ghete în hol şi cei trei au privit prin uşa deschisă a salonului. Se întorsese un grup de căutători. Au mers la bucătărie şi expresia de pe feţele lor epuizate de oboseală spunea totul.
   - Cum aţi fost alese voi cinci, pentru program? întrebă Falk.
   - E o combinaţie aleatorie între diferite niveluri de salarizare şi de experienţă profesională, cu scopul de a dezvolta spiritul de muncă în echipă, între departamentele companiei.
   - Bine, şi cam care e motivul real?
   Jill zâmbi timid.
   - Echipa managerială alege angajaţii despre care se consideră că ar avea nevoie să se dezvolte personal sau profesional prin intermediul acestei provocări.
   - Echipa managerială fiind cine? Tu însăţi? Daniel?
   - Eu, nu. Daniel, da. În principal, şefii departamentelor.
   - Şi ce aspecte anume ale dezvoltării spera grupul acesta să dobândească?
   - Bree McKenzie urmează să fie promovată, aşa că asta face parte din programul ei de avansare. Sora ei...
   Jill se opri o clip, apoi continuă:
   - Aţi cunoscut-o pe Beth?
   Falk şi Carmen încuviinţară din cap.
   - Ei, bine. Atunci probabil că nu e nevoie să spun mai mult. Beth nu e foarte... corporatistă. Probabil cineva s-a gândit că i-ar fi de ajutor să o aibă pe soră-sa cu ea, dar eu cred că au supraestimat apropierea dintre ele.
   Jill îşi ţuguie buzele.
   - Lauren... uite ce e, chestia asta rămâne între noi, da? Ea e cea care are probleme din cauza slabei performanţe. Înţeleg că are probleme şi acasă, iar asta îi influenţează munca.
   - Şi Alice?
   Se lăsă tăcere.
   - A fost depusă o plângere împotriva ei.
   - Pentru ce?
   - Are vreo relevanţă?
   - Nu ştiu, răspunse Falk. E în continuare dispărută. Aşa că s-ar putea să aibă.
   Jill oftă.
   - Pentru bullying. Tehnic vorbind. Dar e posibil să fi fost doar un schimb mai tăios de replici. Alice poate să fie foarte directă. Şi, apropo, totul este cât se poate de confidenţial. Celelalte fete nu ştiu nimic.
   - E vreun adevăr în plângerea aceea? se interesă Carmen.
   - Greu de spus. A fost vorba despre una dintre asistentele administrative, aşa că putea să fie un conflict între personalităţi, la fel de bine ca orice altceva, dar...
   Se opri iar.
   - Nu a fost pentru prima dată. Şi acum 2 ani s-a făcut o plângere similară. Nu s-a dovedit nimic, dar conducerea a considerat că Alice s-ar putea să aibă de câştigat de pe urma unei astfel de activităţi intense în echipă. Încă un motiv pentru care n-aş fi putut să o las să plece atunci, în prima noapte.
   Falk cântări cele spuse.
   - Dar tu? zise. De ce erai acolo?
   - La ultima şedinţă a conducerii superioare am convenit ca, în fiecare an, să ne implicăm direct, participând personal la o acţiune. Dacă există un motiv mai important, va trebui să întrebaţi restul comitetului directorial.
   - E valabil şi pentru fratele tău, Daniel?
   - De fapt, lui Daniel chiar îi face plăcere, dacă vă vine să credeţi. Dar are dreptate. E important ca firma să ne vadă implicaţi, pe el şi pe mine.
   - Să vadă că vă murdăriţi pe mâini, adăugă Falk.
   Jilll nici nu clipi.
   - Presupun că da.
   Dinspre hol răsună puternic o bufnitură, când uşa cabanei se deschise brusc. Au auzit zgomot de paşi şi apoi pe cineva cum o închide la loc cu putere.
   - Presupun că există o grămadă de obligaţii care decurg din faptul că lucrezi pentru o companie de familie, interveni Carmen. Nu te poţi ascunde pur şi simplu. Şi fratele tău a spus ceva asemănător.
   - Serios? făcu Jill. Ei, asta e fără îndoială adevărat. La facultate am studiat limba engleză şi istoria artei. Voiam să devin profesoară de ştiinţe umane.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Nu s-a întâmplat nimic. E o companie de familie şi e de aşteptat ca membrii familiei să lucreze pentru companie. În privinţa asta nu suntem diferiţi de o familie de fermieri sau de un cuplu care lasă mai departe copiilor mica lor băcănie. E nevoie de oameni în care să poţi avea încredere. Eu muncesc acolo, Daniel munceşte şi el acolo, iar tatăl nostru este încă foarte implicat. Joel, fiul lui Daniel, va lucra şi el, după ce-şi termină studiile universitare.
   - Şi tu? Nu ai copii? se interesă Falk.
   - Ba da, am. Doi. Adulţi, deja, zise şi apoi făcu o pauză înainte de a relua. Dar ei fac excepţie. Nu erau deloc interesaţi să intre în afacere şi eu n-am vrut să-i silesc. Tata n-a fost deloc încântat, dar ne avea pe noi, ceilalţi, aşa că eu consider că a fost un schimb corect.
   Expresia ei deveni ceva mai blândă.
   - Copiii mei s-au făcut profesori, amândoi.
   - Ce frumos, zise Carmen. Probabil că eşti foarte mândră.
   - Mulţumesc, da, chiar sunt.
   - Să revenim la program, spuse Falk, uitându-se la ea. În prima seară, fratele tău şi grupul de bărbaţi au venit în tabăra voastră. Ştiai că bărbaţii aveau de gând să facă asta?
   - Nu, zise Jill, clătinând din cap. Şi, dacă aş fi ştiut, i-aş fi spus lui Daniel să nu o facă. Nu era... necesar. Nu voiam ca fetele celelalte să aibă impresia că bărbaţii ne verifică.
   - În seara aceea, fratele dumitale a discutat cu Alice Russell.
   - Am fost doar noi zece. Cred că majoritatea au stat de vorbă între ei.
   - Se pare că el a discutat cu Alice separat, zise Falk.
   - Nu e interzis.
   - Ştii despre ce a fost vorba?
   - Nu ştiu. Va trebui să-l întrebaţi pe el.
   - Am fi încântaţi, zise Carmen. Dar a plecat.
   Jill nu mai adăugă nimic, doar îşi pipăi cu vârful limbii tăietura de pe buză, după care Carmen veni cu o nouă întrebare:
   - N-ai observat, aşadar, dacă Alice n-a părut să fie supărată sau tulburată în mod deosebit, după discuţia dintre ei?
   - Sigur că nu. De ce să fie?
   - Pentru că-ţi ceruse s-o laşi să plece. De cel puţin două ori.
   - Păi, aşa cum am zis, dacă le-aş fi permis să plece tuturor celor care-şi doreau, n-ar mai fi rămas niciuna dintre noi acolo.
   - Am înţeles că s-a creat o oarecare tensiune între voi două.
   - Cine v-a spus? Acolo toată lumea era tensionată. A fost o situaţie foarte dificilă.
   Jill apucă de pe masă cana cu cafea rece şi o ţinu în mână. Falk nu-şi dădea prea bine seama dacă mâinile îi tremurau sau nu.
   - Cum te-ai ales cu vânătaia de pe faţă? se interesă Falk. Pare destul de serioasă.
   - Ei, pentru Dumnezeu! exclamă Jill, punându-şi cana pe masă cu atâta forţă, încât lichidul se revărsă, clipocind, peste margini. Ce vrea să însemne întrebarea asta?
   - Nimic. E doar o întrebare.
   Jill se uita de la Falk la Carmen şi înapoi. Oftă.
   - A fost un accident. S-a întâmplat la sfârşitul nopţii petrecute în adăpost, când am intervenit ca să întrerup o ceartă stupidă.
   - Ce fel de ceartă? întrebă Falk.
   - Mult zgomot pentru nimic. Le-am povestit celor de la poliţia statală. Frustrarea şi spaima au dat pe dinafară şi ne-au copleşit. Ne-am îmbrâncit şi ne-am păruit, câteva minute cel mult. Chestii de curtea şcolii. S-a terminat aproape la fel de repede pe cât a început.
   - Nu prea pare aşa.
   - Am avut ghinion. M-am aflat în locul nepotrivit şi am încasat o lovitură. N-a fost nimic intenţionat.
   - Cine s-a păruit? o întrebă Falk, urmărind-o îndeaproape. Voi toate?
   - Doamne, nu, răspunse Jill, a cărei faţă umflată era imaginea surprizei. Alice şi Beth au fost. Ne era la toate frig şi foame şi Alice ameninţa că o să plece, iar atunci situaţia a dat în foc. Eu pe mine mă învinuiesc. Trebuia să-mi dau seama de ce se va întâmpla. Ele două nu s-au înţeles niciodată.

   Ziua 2: Vineri după-amiază

   În timp ce mergea, lui Jill îi clănţăneau dinţii.
    Se schimbase în haine uscate acolo, lângă râu - o făcuseră toate, stând cu spatele una la alta, în timp ce tremurau şi se dezbrăcau - pentru ca, 20 de minute mai târziu, o nouă rafală de ploaie să le ude iar. Jill ar fi vrut să meargă puţin mai repede, ca să se încălzească, dar vedea că Lauren nu era încă sigură pe picioare. Plasturele din trusa de prim-ajutor i se tot desfăcea de pe frunte, dezvelind rana însângerată.
   Alice era departe, în faţă, cu harta în mâini. Bree i-o predase pe malul râului, fără nicio vorbă. Ca de obicei, Beth încheia coloana.
   E ciudat, se gândi Jill, că peisajul era mereu acelaşi. De două ori observase câte ceva - o dată o buturugă, altă dată un arbore căzut - de care-şi amintea sigur că le mai văzuse. Era ca şi cum mergea având o senzaţie constantă de deja-vu. Schimbă poziţia rucsacului din spate. Fără beţele pentru cort era mai uşor, dar lipsa lor atârna greu în mintea ei.
   - Suntem tot pe drumul bun? întrebă când au mai încetinit pasul, ca să ocolească un şanţ plin de noroi.
   Alice a scos busola şi s-a uitat la ea. Se întoarse cu faţa în direcţia opusă şi privi iar busola.
   - E bine? întrebă iar Jill.
   - Da, e-n ordine. E din pricină că poteca a făcut acolo un cot. Dar drumul e bun.
   - Credeam că trebuie să ajungem într-o zonă mai înaltă.
   Zona în care se aflau acum avea vegetaţie deasă, dar era încăpăţânat de plată.
   - Alice, veni o voce din spate, trebuie să verificăm mai des busola.
   Lauren îşi ţinea mâna apăsată pe plasturele de pe frunte.
   - Tocmai am făcut-o. M-ai văzut şi tu când am făcut-o.
   - Dar trebuie să o faci des.
   - Ştiu asta, Lauren, mersi. Eşti liberă să vii tu să o preiei, oricând doreşti.
   Alice îi întinse busola pe podul palmei, ca pe o ofrandă. Lauren a şovăit, apoi a scuturat din cap.
   - Hai, să nu ne oprim din mers, zise Alice. O să începem curând urcuşul.
   Au mers mai departe. Terenul a rămas plat. Jill era pe punctul să întrebe cât de curând înseamnă „curând”, când simţi în coapse o arsură edificatoare. Urcau. Încet, dar pe o pantă clar ascendentă. I-a venit să plângă de uşurare. Slavă cerului! Cu puţin noroc, în vârf vor avea şi semnal. Vor putea să sune pe cineva. Vor putea să renunţe la toată porcăria asta.
   Teama începuse să se cristalizeze încă de pe malul râului, cu o intensitate pe care nu o mai simţise decât de două sau de trei ori, poate, în viaţa ei. Intuiţia: Asta nu e bine deloc. Accidentul de maşină de la vârsta de 19 ani, când văzuse ochii celuilalt şofer, albi şi tot mai mari, în timp ce vehiculele lor se îndreptau unul spre celălalt, într-un dans macabru. Şi apoi din nou, 3 ani mai târziu, la numai a doua ei petrecere de Crăciun de la birou. Prea mult de băut, prea mult flirt cu bărbatul nepotrivit şi drumul spre casă, care era cât pe ce să se termine prost.
   Şi apoi a fost acea zi specială, când tatăl ei îi întâmpinase, pe ea şi pe Daniel, în biroul său personal - cel de acasă, nu de la firmă - şi le explicase exact cum funcţionează afacerea de familie, compania BaileyTennants.
   Jill spusese nu. Uneori se consolase cu asta în anii care au urmat.
   Daniel spusese imediat da, însă ea rezistase pe poziţii aproape un an şi jumătate. S-a înscris la un curs de pregătire pentru profesori şi se scuza de la reuniunile de familie.
   O vreme a crezut că decizia ei fusese acceptată. Abia mai târziu şi-a dat seama că i se lăsase spaţiu de manevră, ca să înceapă marşul lent către inevitabil, în ritmul ei. Probabil că se va fi întâmplat ceva - nu întrebase niciodată ce - de lucrurile fuseseră grăbite, pentru că, după 1 an şi jumătate, tatăl ei o chemase din nou în biroul lui.
   Singură, de astă dată. A invitat-o să stea jos.
   - E nevoie de tine. Eu am nevoie de tine.
   - Îl ai pe Daniel.
   - Şi el se străduieşte cât poate. Dar...
   Tatăl ei, pe care îl iubea şi în care avusese cea mai mare încredere din lume, a privit-o şi a clătinat uşor din cap.
   - Atunci, opreşte totul.
   - Nu putem. Nu putem, spusese el clar, şi nicidecum Nu pot.
   - Poţi.
   - Jill, repetase el, apucând-o de mână, nu putem.
   Nu-l văzuse niciodată atât de trist.
   Jill simţise cum îi dau lacrimile. Pentru el şi pentru o simplă favoare, pe care el le-o făcuse, cu mult timp în urmă, unor persoane nepotrivite, şi pentru toboganul alunecos descoperit în spatele capcanei ce-i fusese întinse. Pentru banul făcut uşor şi cu lăcomie, în schimbul căruia avea să plătească zeci de ani după aceea, şi chiar de o mie de ori mai mult. Şi pentru ea însăşi, pentru cursul de pregătire ca profesoară, pe care nu-l terminase niciodată, şi pentru refuzul care se transformase în consimţire. Cel puţin pentru o vreme însă, în anii care vor veni, Jill îşi va reaminti că fusese un refuz.
   Acum, când o dureau picioarele şi plămânii îi ardeau, încerca să se concentreze la sarcina pe care urma să o aibă curând. Fiecare pas pe care îl urca o aducea mai aproape de locul unde trebuia să fie. Stătea cu ochii ţintă în ceafa lui Alice, care conducea grupul înainte.
   Cu 5 ani în urmă, Jill era director financiar, iar Alice, înscrisă pentru un post, se afla la a treia rundă de interviuri. Nu mai exista decât un singur alt candidat, un bărbat cu competenţe similare, dar cu incontestabil mai multă experienţă directă. La sfârşitul interviului, Alice îi privise pe membrii comisiei, pe rând, şi le spusese că ea poate să satisfacă exigenţele poziţiei respective, dar că nu o va face decât pentru o majorare cu 4 procente a salariului de pornire oferit. Jill zâmbise ca pentru sine. Le spusese să o angajeze. Să găsească acele 4 procente.
   S-au apropiat de o cotitură a drumului şi Alice s-a oprit să consulte harta. A aşteptat până când Jill o ajunse din urmă. Celelalte veneau şi ele, ceva mai în spate.
   - Ar trebui să ajungem curând în vârf, a spus Alice. Vrei să facem o scurtă pauză?
   Jill a clătinat din cap, cu amintirea proaspătă în minte a poticnelii din noaptea trecută, din jurul locului de tabără. Ziua era pe trecute.
   Nu-şi amintea la ce oră apune soarele, dar ştia că va fi devreme.
   - Hai să mergem mai departe, cât încă mai avem lumină. Ai verificat busola?
   Alice o scoase şi aruncă o privire.
   - E totul cum trebuie?
   - Da. Adică, poteca şerpuieşte puţin, aşa că depinde încotro stăm cu faţa, dar suntem încă pe traseu.
   - Bine. Dacă tu eşti sigură.
   Alice verifică din nou.
   - Da, sunt sigură.
   Au continuat să meargă mai departe.
   Jill nu regretase decizia de a o angaja. Cu siguranţă, nu regretase cele 4 procente. Pe parcursul anilor, Alice dovedise că valora mai mult. Era isteaţă, se prindea mai repede ca alţii cum stă treaba şi înţelegea mersul lucrurilor. Ştia, de exemplu, când să spună ce gândeşte şi când să-şi ţină gura, chestii de genul acesta, care erau importante într-o companie care semăna mai degrabă cu o familie.
   Cu 1 an în urmă, în timpul picnicului pe care îl organizase firma, ea şi Jill schimbaseră priviri înţelegătoare când nepotul lui Jill - Joel, un puşti de 17 ani care semăna grozav de tare cu taică-său la aceeaşi vârstă - trecuse îmbufnat cu privirea peste mesele pliante, însă clipise când dăduse cu ochii de frumoasa fiică a lui Alice. Uneori Jill credea că, într-o altă vreme şi un alt loc, ea şi Alice ar fi putut deveni prietene. Alteori, nu. Să fii în preajma lui Alice era ca şi când ai fi fost proprietarul unui câine de o rasă agresivă. Era loială când îi convenea, dar cu ea trebuia să fii mereu în gardă.
   - Mai avem mult? se auzi din spate vocea lui Lauren.
   Plasturele femeii se dezlipise din nou, iar de pe tâmplă i se scursese pe obraz o dâră de apă de ploaie amestecată cu sânge, care i se oprise în colţul gurii.
   - Suntem aproape în vârf. Cred.
   - Apă mai avem?
   Jill scoase propria ei sticlă de apă şi, fără să se oprească din mers, i-o pasă lui Lauren, care a luat o înghiţitură zdravănă. Femeia îşi trecu limba pe la colţul gurii şi se strâmbă când dădu de gustul sângelui. Cu mâna făcută căuş, şi-a turnat apă în palmă - o parte s-a prelins totuşi pe jos - şi s-a clătit pe obraz.
   - Poate că ar trebui... a dat Jill să zică, în timp ce Lauren repeta gestul.
   Şi-a înghiţit totuşi cuvintele.
   - Poate că ar trebui să ce?
   - Nu contează.
   Voise să spună că poate ar fi trebuit să nu irosească apa de băut. Dar nu era nevoie. Existau destule provizii la locul de campare. Iar Jill nu era încă pregătită să accepte că s-ar fi putut să-şi petreacă noaptea în altă parte.
   Cărarea urca tot mai abrupt şi femeia auzea gâfâitul celorlalte. În dreapta lor, panta a devenit tot mai abruptă, transformându-se în final într-un deal şi apoi într-un versant stâncos. Jill înainta pas cu pas, cu ochii aţintiţi înainte. Nu mai ştia cât de mult urcaseră când, aproape fără niciun avertisment, cărarea a devenit dreaptă.
   Eucalipţii le făcură loc şi ele s-au trezit în faţa unei panorame minunate, cu văi şi coame molcome de deal, care se întindea sub ele, până la orizont. Umbrele norilor fugari creau un ocean verde ce-şi unduia valurile. Ajunseseră în vârf şi imaginea le tăia respiraţia.
   Jill îşi lăsă jos rucsacul. Cele cinci femei rămaseră aşa, una lângă alta, cu mâinile în şolduri, cu picioarele chinuite de durere, încercând să-şi recapete suflul în timp ce priveau.
   - E incredibil.
   Aproape ca la un semn, norii se desfăcură lăsând să se vadă soarele, care cobora în depărtare. Tocmai atingea vârfurile arborilor celor mai înalţi, înglobându-le într-o aureolă diluat strălucitoare.
   Sub lumina aurie care o întâmpinase, Jill clipi, aproape închipuindu-şi că simte căldura pe faţă. Pentru prima dată în ziua aceea, o greutate i se ridică de pe piept.
   Alice îşi scosese telefonul din buzunar şi se uita la ecran. Se încrunta, dar asta era în ordine, îşi spuse Jill. Chiar dacă nu aveau semnal, şi asta ar fi fost în ordine. Aveau să ajungă la al doilea loc de campare, o să se usuce şi vor încropi ceva unde să se adăpostească. Se vor odihni şi totul va arăta mai bine dimineaţă.
   Auzi în spatele ei o tuse seacă.
   - Mă scuzi, zise Beth. Dar... poţi să-mi mai spui o dată în ce direcţie mergem?
   - Spre vest, răspunse Jill, privind-o scrutător.
   - Eşti sigură?
   - Da. Spre locul de campare, repetă Jill.
   Se întoarse apoi spre Alice şi întrebă:
   - Aşa e, nu? Mergem către vest?
   - Da. Spre vest.
   - Aşadar, noi am mers tot timpul spre vest? reluă Beth. De când am plecat de la râu?
   - Frate, da. Cum am spus.
   Alice nu-şi lua ochii de pe telefon.
   - Păi, atunci...
   Făcu o pauză.
   - Mă scuzi. Doar că... dacă vestul e încoace, atunci de ce apune soarele la sud?
   Toate feţele se întoarseră, exact la ţanc, să vadă cum soarele mai coboară o idee dincolo de copaci.
   Asta era cealaltă chestie cu Alice, se gândi Jill. Uneori te putea face să simţi că eşti al dracului de trădat.

Capitolul 12

   Când Falk şi Carmen o lăsaseră pe Jill în salon, singură cu gândurile ei, lumina începea să dispară. O luaseră înapoi pe aleea care ducea la pavilionul de cazare, înconjuraţi de ecoul primelor triluri ale înserării.
   - Se întunecă aşa de devreme aici, zise Carmen, verificându-şi ceasul, în timp ce vântul îi spulbera părul. Presupun că e din cauza copacilor, care blochează lumina.
   Vedeau camionetele oprind în dreptul cabanei şi căutătorii obosiţi care coborau din ele. Respiraţia lor crea norişori ce pluteau în aer. Judecând după feţele lor, încă nu aveau veşti bune. Cerul era mut acum; elicopterul aterizase, probabil. Odată cu lumina zilei, dispărea şi speranţa.
   Falk şi Carmen au ajuns în dreptul uşilor de la camerele lor şi s-au oprit.
   - O să fac un duş, să mă încălzesc puţin, zise Carmen, întinzându-se, şi Falk auzi cum îi trosnesc încheieturile pe sub haină.
   Fuseseră câteva zile grele.
   - Ne vedem într-o oră, la cină? adăugă ea.
   Cu o fluturare de mână, femeia dispăru înăuntru. Falk descuie uşa camerei lui şi aprinse lumina.
   Prin perete auzea zgomotul apei care curge.
   Se aşeză pe pat şi reluă în gând discuţia cu Jill Bailey. Era ceva la aceasta, un fel de vigilenţă, care-i lipsea fratelui ei şi care pe Falk îl tulbura.
   Scotoci prin rucsac şi scoase un dosar, în care erau observaţiile lui despre Alice Russell. Răsfoi paginile, atent doar pe jumătate la ce citeşte. Ştia deja bine ce conţine. La început nu i-a fost foarte clar ce caută, dar, pe măsură ce dădea paginile, începu, încet, încet, să-şi dea seama. Înţelese că era în căutarea a ceva care să-i calmeze remuşcările. Un indiciu care să-i confirme că dispariţia lui Alice Russell nu avea nicio legătură cu el. Că el şi Carmen nu o prinseseră în cursa unei situaţii imposibile, care s-o împingă să facă o greşeală.
   Că nu făcuseră nici ei înşişi vreo greşeală. Că nu o puseseră pe Alice în pericol. Să nu o rănească cineva.
   Falk oftă şi se aşeză la loc pe pat. Când a terminat dosarul lui Alice, a luat-o de la capăt şi a scos extrasele ei de cont. Le oferise chiar ea, deşi nu cu plăcere, şi Falk trecuse deja prin ele, la fel cum făcuse cu toate celelalte piese de la dosar. Găsea însă ceva reconfortant în felul cum se înşirau coloanele de cifre şi date, ordonat, pagină după pagină, înregistrând tranzacţiile de zi cu zi care făceau să funcţioneze lumea lui Alice Amelia Russell.
   Falk se uită peste cifre. Extrasele erau lunare şi prima înregistrare era veche de 12 luni. Cea mai recentă era de joi, ziua când Alice şi ceilalţi porniseră spre cabană. Femeia cheltuise 4 dolari la un mic magazin cu de toate, de pe autostradă. Era ultima dată când fusese folosit cardul ei bancar.
   Acum el studia plăţile şi încasările, încercând să-şi facă o părere despre această femeie. A observat că de patru ori pe an, cu maximă precizie, Alice cheltuia câteva mii de dolari la magazinul David Jones, cu două săptămâni înainte de schimbarea fiecărui anotimp.
   Că plătea celei care îi făcea curăţenie o sumă care, în funcţie de orele lucrate, părea suspect de mică faţă de salariul minim.
   Lui Falk i se păruse întotdeauna interesant ce anume considerau ceilalţi drept valoros. Pufnise de surpriză prima dată când văzuse suma anuală de care se despărţea Alice pentru a-i permite fiicei sale să-i calce pe urme la Endeavour Ladies’ College. Şi, după toate aparenţele, costurile unei educaţii de nivel superior nu se opreau la taxe - observa asta acum. Cu 6 luni în urmă, Alice făcuse o donaţie considerabilă către şcoala respectivă, plătită într-o singură tranşă.
   Când cifrele au început să-i cam joace în faţa ochilor, Falk închise dosarul şi-şi frecă pleoapele. S-a dus la fereastră şi a privit afară, spre întinderea acoperită de vegetaţie, îndoindu-şi mâna rănită. În întunericul care începea să se lase, punctul de pornire pe traseul Mirror Falls era încă vizibil. Cu coada ochiului zări hărţile tatălui său, adunate stivă pe noptieră.
   Scotoci în grămadă până ce o găsi pe cea a masivului Giralang, pe care o deschise la punctul de plecare al traseului Mirror Falls. Nu l-a surprins prea tare să vadă că acesta era încercuit - ştia că tatăl lui fusese în zonă şi că Mirror Falls era unul dintre cele mai populare trasee. Dar în timp ce se uita pe hartă, avu o tresărire. Când anume făcuse tatăl lui acel semn cu creionul? La ei acasă, aşezat la masa din bucătărie? Sau poate stând în capătul traseului, la 200 de metri şi 10 ani distanţă de locul unde stătea Falk acum?
   Fără să se mai gândească la asta, şi-a pus haina şi a îndesat harta în buzunar. După o oarecare ezitare, şi-a luat şi lanterna. Auzea în continuare, prin perete, apa curgând. Bun. Fără să-şi explice de ce, voia să facă asta. Trase uşa după el, traversă parcarea şi o luă spre punctul de pornire al traseului. În spatele lui, cabana era scăldată în lumină.
   Se opri la începutul traseului Mirror Falls, cercetând împrejurimile. Dacă Erik Falk parcursese acest traseu, stătuse şi el, odinioară, chiar în locul acela. Falk încerca să-şi închipuie ce văzuse tatăl lui. Copacii din jur aveau zeci de ani. Se gândi că exista posibilitatea ca peisajele pe care le văzuseră ei doi să fie foarte asemănătoare, ba chiar identice.
   Porni. La început nu auzea decât propria răsuflare, dar încet zgomotele serii deveniră tot mai distincte. Şirurile dese de copaci îi dădeau o vagă senzaţie claustrofobică, de parcă ar fi fost sub asediu.
   Mâna pe care o ţinea în buzunar îl durea, dar a ignorat-o. Era o durere psihosomatică, ştia asta. A plouat, îşi zise în timp ce mergea, nu mai poate să fie niciun incendiu aici. Îşi repetă asta în şoaptă, până când se simţi ceva mai bine.
   Se întrebă de câte ori păşise tatăl său pe această potecă. De cel puţin două ori, judecând după semnele de pe hartă. Departe de oraşul pe care îl ura. Şi singur, pentru că fiul lui refuzase să vină cu el. Deşi, sincer vorbind, bănuia că tatăl lui se simţea bine în singurătate. Iată un lucru, cel puţin, la care se asemănaseră întotdeauna.
   Undeva, departe în arboret, s-a auzit o mişcare şi Falk a sărit, râzând vag, în timp ce inima i-o luase la galop. Oare tatăl lui se speriase vreun pic de povestea cu Kovac? Era uşor să te simţi izolat aici, în sălbăticie. Iar atunci faima lui era probabil mult mai proaspătă decât acum, în memoria colectivă. Falk se îndoia că lui Erik îi păsase prea mult. Tatăl său fusese întotdeauna un tip destul de practic. Şi se simţise întotdeauna mai confortabil printre copaci, pe poteci şi în aer liber, decât printre oameni.
   Falk simţi pe obraz câteva picături de ploaie şi-şi desfăcu gluga jachetei. Undeva, în depărtare, s-a auzit un huruit stins, dar nu-i era limpede dacă fusese un tunet sau era zgomotul cascadei. Ar fi trebuit să se întoarcă. Nici măcar nu-i era limpede ce căuta aici, singur, pe întuneric. Se afla pentru a doua oară pe traseu, dar nu recunoştea nimic. Peisajul părea să se schimbe şi să se transforme pe nesimţite. Falk putea să se afle oriunde. Făcu stânga-mprejur şi o porni înapoi spre cabană.
   Nu făcuse mai mult de doi paşi, când a încremenit în loc. Ascultă cu atenţie. Nimic; doar vântul şi foşnet grăbit de paşi nevăzuţi ai unei vietăţi. Oriîncotro privea, cărarea era pustie. Cât de departe era de persoana cea mai apropiată? Nu mersese prea mult, ştia asta, dar avea senzaţia că este singurul om pe o rază de câţiva kilometri.
   Rămase complet nemişcat, atent, privind. Apoi auzi din nou.
   Zgomot de paşi. Era un mers abia simţit, dar auzindu-l, i se zbârli părul la ceafă. Se răsuci pe loc, încercând să-şi dea seama din ce direcţie venea. Zări o geană de lumină printre copaci, cu o clipă înainte ca ea să apară de după o curbă, intrându-i direct în ochi.
   Auzi un suspin şi zgomotul a ceva care cădea la pământ cu un zăngănit. Orbit, Falk pipăi în buzunar după lanternă şi, cu degetele înţepenite de frig, încercă întrerupătorul. O aprinse, şi lumina lanternei aruncă o umbră distorsionată. Tufişurile se întindeau ca o perdea întunecată de ambele părţi ale drumului în mijlocul căruia se afla o siluetă subţire, cu mâna dusă streaşină la ochi.
   Falk îşi miji şi el ochii, pe măsură ce vederea i se adapta.
   - Poliţia, zise, ridicându-şi legitimaţia. Eşti bine? N-am vrut să te sperii.
   Femeia era pe jumătate întoarsă cu spatele, dar Falk o recunoscu după fotografie. Lauren. Tremurând, aceasta s-a aplecat să-şi ridice lanterna şi, când Falk s-a apropiat de ea cu câţiva paşi, a observat că are o tăietură urâtă pe frunte. Rana se prinsese şi începuse să se vindece, dar zona era inflamată şi pielea întinsă lucea în raza lanternei.
   - Eşti de la poliţie? întrebă Lauren circumspectă, uitându-se la legitimaţia lui.
   - Da. Ajut la căutarea lui Alice Russell. Tu eşti Lauren Shaw, nu-i aşa? Ai fost în grupul de la BaileyTennants?
   - Da. Scuză-mă, credeam... zise, după care se opri să tragă adânc aer în piept. Preţ de o clipă, acolo... e o prostie... când am văzut pe cineva singur pe potecă, am crezut că ar putea fi Alice.
   Pentru o miime de secundă, şi Falk gândise exact acelaşi lucru.
   - Îmi pare rău că te-am speriat. Te simţi bine?
   - Da... Doar că am avut un şoc.
   Încă respira cu dificultate, iar prin haină i se distingeau umerii firavi, cum se ridică şi coboară.
   - Ce faci aici, în beznă, de una singură? o întrebă Falk, deşi şi ea ar fi fost la fel de îndreptăţită să-l întrebe acelaşi lucru.
   Lauren scutură din cap. Probabil că era de ceva vreme acolo. Falk simţea răcoarea care se degaja din hainele ei.
   - Nimic util. M-am dus la cascadă în timpul zilei. Aveam de gând să mă întorc pe lumină, dar se întunecă atât de devreme!
   Falk îşi aminti de silueta neclară pe care o văzuse ieşind de pe potecă.
   - Ai fost afară şi-aseară?
   Lauren încuviinţă dând din cap.
   - Ştiu că probabil e ridicol, dar m-am gândit că Alice a găsit drumul înapoi spre începutul traseului. Când am plecat toate în prima zi, am trecut pe lângă cascadă, care e un punct de reper clar. Am simţit că-nnebunesc dacă mai stau în cabană, aşa că m-am hotărât să ies şi să stau acolo.
   - Am înţeles.
   Falk îi observă pentru prima oară pălăria roşie.
   - Te-am văzut acolo ieri după-amiază.
   - Probabil.
   Se auzi bubuitul unui tunet şi au ridicat privirea amândoi.
   - Haidem, zise Falk. Suntem aproape de cabană. Merg şi eu cu tine.
   Mergeau încet şi razele lanternelor aruncau două conuri de lumină peste terenul accidentat.
   - De când lucrezi la BaileyTennants?
   - De aproape 2 ani. Sunt director de strategii pentru planificarea de perspectivă.
   - Ce presupune asta?
   - Presupune, răspunse Lauren, oftând adânc, identificarea nevoilor strategice de viitor ale companiei noastre şi elaborarea unor planuri de acţiune...
   Se opri.
   - Iartă-mă. Totul pare aşa de inutil după cele ce s-au întâmplat cu Alice!
   - Se pare că toate aţi avut câteva zile foarte dificile.
   Lauren nu i-a răspuns imediat.
   - Aşa e. N-a fost doar un singur lucru care a mers prost, au fost o sută de nimicuri. S-au tot adunat, până când a fost prea târziu. Sper doar ca Alice să fie bine.
   - Voi două lucraţi mult împreună?
   - Nu direct, dar o cunosc de câţiva ani. Ne-am tot întâlnit. Am fost împreună la liceu şi pe urmă am ajuns să lucrăm amândouă în acelaşi domeniu, aşa că drumurile ni s-au intersectat uneori. Şi fetele noastre sunt de o vârstă, Amândouă învaţă acum la fostul nostru liceu. Când Alice a aflat că am plecat de la fosta mea companie, a pus o vorbă bună pentru mine la BaileyTennants şi de atunci lucrez acolo.
   - Am auzit că tu ai reuşit să scoţi grupul la şosea, zise Falk. Că le-ai adus pe celelalte înapoi.
   - E probabil puţin exagerat. Am învăţat puţină orientare la şcoală, dar nu am făcut decât să mergem în linie dreaptă şi să sperăm că o să fie bine, zise ea şi oftă. Oricum, a fost ideea lui Alice să o luăm pe poteca aceea. Când ne-am dat seama că a dispărut, m-am gândit că o să ajungem doar cu câteva ore mai târziu decât ea. Nu mi-a venit să cred când am văzut că nu ajunsese la finiş.
   Au trecut de un cot şi le-a apărut dinaintea ochilor punctul de pornire al traseului. Ajunseseră înapoi. Când au ieşit din desiş, Lauren tremura, aşa că el o cuprinse cu braţele. Atmosfera era încărcată de ameninţarea furtunii şi, de la distanţă, cabana părea caldă şi primitoare.
   - Vrei să vorbim înăuntru? zise Falk, dar Lauren şovăi.
   - Nu putem rămâne aici, afară? Te superi? Nu am nimic cu Jill, dar astă-seară nu am energia să-i fac faţă.
   - Bine.
   Falk simţea frigul trecându-i prin ghete şi îşi mişcă degetele în ciorapi.
   - Povesteşte-mi despre tabăra aceea şcolară unde aţi fost tu şi Alice.
   - McAllaster? Era la dracu-n praznic. Făceam şi cursuri de teorie, dar accentul se punea pe activităţile în aer liber. Drumeţii, campare, activităţi de soluţionare a problemelor, chestii de genul ăsta. Fără televizor, fără telefoane, singurul contact cu familia în timpul trimestrului era prin intermediul scrisorilor scrise de mână. Se mai organizează şi astăzi tabăra, fiica mea a fost acum 2 ani. Şi fata lui Alice la fel. Sunt o mulţime de şcoli private care au astfel de programe.
   Se opri o clipă.
   - Şi nu e uşor.
   Chiar şi în lumea lui fără copii, Falk auzise poveşti despre cumplitele tabere de un an. Poveştile spuse, peste ani, de colegi care absolviseră la unul dintre cele mai prestigioase instituţii. De obicei erau spuse în şoaptă, aşa cum povesteşte cineva care a supravieţuit atacului unui urs sau a scăpat cu viaţă dintr-un accident aviatic fatal. Scepticism amestecat cu mândrie. Am scăpat cu bine.
   - Se pare că te-a ajutat, măcar puţin, zise Falk.
   - Puţin, poate. Dar mă tot gândesc la faptul că s-ar putea să fie mai rău să ai nişte competenţe ruginite, decât să nu le ai deloc. Dacă n-am fi mers în tabăra aceea, poate că lui Alice nu i-ar fi trecut prin cap ideea stupidă că poate să meargă singură mai departe.
   - Ai crezut că nu e pregătită să o facă?
   - Niciuna dintre noi nu cred că era pregătită. Eu am vrut să rămânem pe loc, explică ea, oftând, şi să aşteptăm ajutor. Ştiu şi eu? Sau poate ar fi trebuit să plecăm cu ea şi să rămânem toate împreună. Ştiam că s-ar putea să încerce să plece singură, odată ce a fost învinsă la vot. Întotdeauna...
   Se opri, şi Falk o aşteptă.
   - Alice şi-a supraestimat mereu aptitudinile. În tabără a fost multă vreme şefă de grupă, dar nu era aleasă pentru că ar fi fost excepţională. Adică, era bună. Dar nu atât de bună pe cât îşi imagina ea.
   - Concurs de popularitate? făcu Falk.
   - Exact. A fost votată lider de echipă pentru că era populară. Toată lumea voia să-i fie prietenă, să fie în grupul ei. Nu pot s-o condamn că accepta publicitatea. Dacă toată lumea din jurul tău îţi tot spune că eşti fantastică, e uşor să crezi că aşa e.
   Lauren privi peste umăr, la copaci.
   - Presupun că, într-un fel, ne-a făcut totuşi o mare favoare. Dacă am fi rămas în adăpost şi am fi aşteptat ajutor, am mai fi şi acum acolo, aşteptând. Se pare că încă nu reuşesc să-l găsească.
   - Da, aşa e.
   Lauren se uită la el.
   - Fac totuşi eforturi foarte mari, din câte pot să-mi dau seama, continuă ea. Adăpostul acela este singurul lucru despre care vor să vorbească unii dintre poliţişti.
   - Presupun că e din pricină că acolo a fost văzută Alice ultima dată, a zis Falk.
   Îşi aminti ce le spusese King. Nu le-am zis femeilor despre Sam Kovac. Falk se întreba dacă asta era cea mai bună măsură, date fiind circumstanţele.
   - Poate că da, continuă Lauren, privindu-l încă atent. Cu toate astea, mi se pare că e mai mult de atât. Adăpostul era nelocuit de ceva vreme, dar nu dintotdeauna. I-am spus celuilalt poliţist. Era un loc pe care îl mai ştia cel puţin încă o persoană, pentru că mai fusese cineva acolo.
   - De unde ştii?
   - Au îngropat un câine.
   Se făcu linişte. Vântul învârtejea frunze moarte la picioarele lor.
   - Un câine.
   - Cel puţin unul.
   Îşi piguli unghiile. Avea mâinile ca nişte gheare de pasăre, cu oasele încheieturilor vizibile pe sub piele.
   - Poliţia ne tot întreabă dacă n-am mai văzut pe cineva cât am fost acolo, în sălbăticie.
   - Şi aţi văzut?
   - Nu. Nu şi după prima seară, când a venit în tabăra noastră grupul bărbaţilor. Dar...
   Lauren aruncă o privire spre întinderea acoperită de vegetaţie şi apoi reluă:
   - A fost straniu. Uneori chiar am avut senzaţia că suntem urmărite. Nu eram, desigur. Nu aveam cum. Totuşi acolo, în sălbăticie, devii paranoic, mintea începe să-ţi joace feste.
   - Şi eşti absolut sigură că nu i-aţi mai văzut pe bărbaţi?
   - Nu. Mai bine i-am fi văzut. Dar ne abătuserăm atât de mult de la traseu! Singurul mod în care puteau să ne găsească era să ne urmărească.
   Lauren clătină din cap, alungând ideea mai înainte ca ea să prindă rădăcini.
   - Nu pot înţelege ce s-a întâmplat cu Alice. Ştiu că ar fi trebuit să o ia pe ruta aceea spre nord. Noi am parcurs traseul cu doar câteva ore în urma ei. Şi Alice a fost întotdeauna rezistentă. Psihic şi fizic. Dacă noi am reuşit să ieşim, la fel ar fi trebuit să i se întâmple şi ei. Dar ea a dispărut pur şi simplu.
   Lauren clipi.
   - Aşa că acum mă duc şi stau la cascadă, sperând că o să apară ca o furtună, furioasă, arătând cu degetul şi ameninţând cu acţiuni în justiţie.
   Falk făcu semn din cap către rana de pe fruntea ei.
   - Arată rău. Cum te-ai ales cu ea?
   Lauren îşi pipăi rana cu degetele şi râse amar.
   - Am reuşit să pierdem bidonul pentru lampă şi 10 beţe de cort, în vâltoarea râului. Am încercat să le recuperez şi m-am lovit la cap.
   - N-a fost în timpul încăierării de la adăpost? întrebă Falk.
   Lauren se uită la el fix, o miime de secundă, şi apoi a răspuns:
   - Nu.
   - Te întreb doar pentru că Jill Bailey a zis că ea aşa s-a ales cu vânătaia. Încercând să pună capăt unei discuţii.
   - Aşa a zis?
   Chipul lui Lauren nu trăda nimic, Falk trebuia să-i recunoască acest talent.
   - N-a fost aşa?
   Lauren părea să cântărească ceva anume.
   - Jill s-a ales cu vânătaia în timpul unei încăierări. Că ea i-a pus capăt sau nu, asta e discutabil.
   - Aşadar, Jill a fost implicată?
   - Jill a pornit-o. Când Alice a vrut să plece. Se certau despre cine o să primească telefonul. Nu a ţinut mult, dar despre asta a fost vorba. De ce? Ce ţi-a spus Jill?
   Falk clătină din cap.
   - Nu contează. Poate că nu am înţeles noi interpretarea ei.
   - Ei, indiferent ce ţi-a spus, a fost implicată, continuă Lauren, privind în jos. Nu sunt mândră de asta, dar probabil că toate am fost implicate. La fel şi Alice. De aceea n-am fost surprinsă când a plecat.
   Săgeata unui fulger brăzdă cerul deasupra lor, luminând siluetele ascuţite ale eucalipţilor. I-a urmat tunetul zgomotos şi deodată norii s-au descătuşat. Cei doi nu au avut încotro, au trebuit să plece. Şi-au tras glugile pe cap şi au luat-o la fugă spre cabană, ploaia răpăindu-le pe jachete.
   - Nu vii înăuntru? zise Falk, odată ajunşi la scări.
   A trebuit să strige, pentru a se auzi peste zgomotul ploii.
   - Nu, fug la mine în cameră, i-a strigat Lauren, când au ajuns pe alee. Mă găseşti acolo, dacă ai nevoie de ceva.
   Falk flutură din mână şi urcă în fugă treptele. A intrat sub porticul cabanei, iar ploaia răpăia pe acoperiş. Sări într-o parte când o siluetă întunecată s-a mişcat în umbrele de lângă intrare.
   - Hei!
   A recunoscut vocea lui Beth. Se adăpostise sub portic şi fuma, privind ploaia. Falk se întreba dacă-l văzuse discutând cu Lauren. Şi dacă asta avea vreo importanţă. Beth ţinea o ţigară într-o mână, iar în cealaltă ceva ce el nu putea să vadă. Faţa ei avea o expresie vinovată.
   - Înainte să spui ceva, zise ea, ştiu că nu ar trebui.
   Falk îşi şterse faţa cu o mânecă udă.
   - Ce n-ar trebui?
   Beth ridică ruşinată o sticlă de bere slabă.
   - Sunt eliberată condiţionat. Dar ultimele câteva zile au fost cu adevărat grele. Îmi pare rău.
   Părea sinceră.
   Falk nu reuşea să-şi adune energia necesară ca să-şi facă griji pentru o bere slabă. În vremea tinereţii lui, o bere ca asta era văzută ca având doar cu un grad mai mult alcool decât apa.
   - Totul e să nu depăşeşti limita permisă pentru a urca la volan.
   Părea un compromis rezonabil, dar Beth clipi, surprinsă. Îi zâmbi.
   - Nici să fumez aici nu ar trebui, mai zise fata. Dar, frate, sunt în aer liber.
   - E adevărat, zise Falk, în timp ce amândoi priveau ploaia torenţială.
   - De fiecare dată când plouă, e şi mai greu să dai de urma cuiva. Oricum, aşa mi-au spus, zise Beth, luând o gură de bere. Şi a plouat o grămadă.
   - Aşa e.
   Falk se uită la ea. Chiar şi în lumina palidă, părea epuizată.
   - De ce nu mi-ai zis nimic de cearta de la adăpost?
   Beth se uită la sticla de bere.
   - Din acelaşi motiv pentru care nici asta n-ar trebui să fac. Eliberarea condiţionată. Şi nici nu a fost cine ştie ce brânză. Toată lumea era speriată. Toate am reacţionat exagerat.
   - Dar te-ai certat cu Alice?
   - Aşa ai auzit tu?
   Pe întuneric, era greu să-i citeşti în ochi.
   - Toate ne-am certat cu Alice. Oricine spune altceva minte.
   Părea supărată şi Falk lăsă lucrurile să se calmeze.
   - În rest, cum merg lucrurile? zise el, într-un final.
   Un oftat.
   - Bine. S-ar putea să o externeze mâine sau poimâine.
   Falk îşi dădu seama că Beth vorbea despre sora ei.
   - La tine mă refeream, spuse Falk. Te descurci?
   - Ah, da, făcu Beth, clipind.
   Părea să nu ştie sigur ce răspuns să-i dea.
   - Da, presupun, adăugă. Mulţumesc.
   Pe geamul cabanei, Falk o zări pe Carmen cuibărită într-un fotoliu uzat, aflat în colţul încăperii. Citea ceva şi părul îi cădea pe umeri, desfăcut şi ud. De jur împrejur, în salon, căutători aflaţi în timpul lor liber sporovăiau sau jucau cărţi ori stăteau cu ochii închişi în faţa focului din cămin. Când îl văzu, Carmen ridică fruntea şi-i făcu semn din cap.
   - Nu te mai reţin, zise Beth.
   Falk a dat să-i răspundă, dar zgomotul unui alt tunet îl lăsă mut, cu gura deschisă. Cerul a explodat, apoi totul s-a întunecat la loc. În spatele lui, din cabană, se auzi un murmur colectiv de surpriză, urmat de un vaiet. Nu mai aveau curent electric.
   Detectivul clipi, în timp ce ochii i se obişnuiau cu întunericul.
   Prin geam, sclipirea stinsă a focului din cabană arunca pe feţe umbre negre şi portocalii. Colţurile salonului erau invizibile. Auzi o mişcare venind din prag şi Carmen apăru din întuneric. Ţinea ceva sub braţ. Semăna cu o carte foarte mare.
   - Bună, zise ea, făcând un semn din cap spre Beth.
   Apoi se întoarse spre Falk şi se încruntă.
   - Eşti ud.
   - M-a prins ploaia. S-a întâmplat ceva?
   - Nu, răspunse ea, clătinând din cap aproape imperceptibil.
   Nu vorbi aici. Beth ascunsese sticla de bere să nu se vadă, iar mâinile le ţinea, afectat, împletite în faţă.
   - E destul de întuneric aici, i-a spus Falk. Nu vrei să te ducem înapoi, la pavilion?
   Beth scutură din cap.
   - O să mai stau o vreme aici. Nu mă deranjează întunericul.
   - Bine. Ai grijă.
   El şi Carmen şi-au pus gluga pe cap şi au ieşit de sub adăpostul porticului. Ploaia le biciuia faţa. În complex sclipeau câteva lumini palide, alimentate fie solar, fie de un generator pentru avarii, Falk nu ştia. Erau însă suficiente ca să-i ajute să vadă pe unde calcă.
   O altă fulgerare a luminat cerul şi picăturile de ploaie s-au transformat într-o fantomatică pânză albă. Prin ea Falk zări pe cineva care traversa în goană parcarea. Ian Chase, ud până la piele, cu hanoracul lui roşu de polar, uniforma de la Executive Adventurers. Era imposibil să-ţi dai seama de unde apăruse, dar după felul în care părul i se lipise de cap, stătea de ceva vreme în ploaie. Cerul se întunecă iar şi Chase dispăru din vedere.
   Falk s-a şters pe faţă, privind concentrat aleea din faţa lui. Era plină de apă şi noroi şi amândoi s-au simţit uşuraţi când au făcut colţul şi au ajuns sub copertina pavilionului. S-au oprit în dreptul camerei lui Carmen. Aceasta îşi ascunsese cartea la piept, sub jacheta închisă cu fermoar. Acum, cât timp a scotocit prin buzunare după cheie, Carmen a scos-o şi i-a întins-o lui Falk. Atunci şi-a dat el seama că era un album cu coperte laminate, cu tăieturi de ziar.
   Colţurile erau puţin umede şi pe coperta din faţă era o etichetă pe care scria: Proprietatea Cabanei Giralang. A nu se scoate în afara cabanei.
   Carmen se întoarse spre el la timp ca să-l vadă ridicând din sprâncene. Izbucni în râs.
   - Haide, nu l-am scos decât cincizeci de metri. O să-l duc înapoi.
   Deschise uşa şi îl pofti şi pe el înăuntru, amândoi cu răsuflarea tăiată din cauza frigului şi a ploii.
   - Dar mai întâi, făcu ea, vreau să-ţi arăt ceva ce ar trebui să vezi. 

   Ziua 2: Vineri noaptea

   S-au certat cu privire la ce era de făcut, până când s-a făcut prea târziu ca să mai fie ceva de făcut.
   Într-un târziu, în timp ce soarele apunea, au coborât puţin mai jos de culmea dealului, în căutarea unui adăpost. Când şi ultima sclipire a zilei era gata să dispară, au făcut tabăra acolo unde erau.
   Sau cel puţin au făcut tabăra cum au putut mai bine.
   Şi-au adunat toate rezervele grămadă, pe pământ, s-au aşezat în formă de stea cu cinci colţuri şi au scos lanternele, studiind în tăcere. Trei prelate de cort, intacte; mai puţin de un litru de apă, împărţit inegal în cinci sticle; şase batoane de cereale.
   Beth se uită la mica grămadă şi simţi primele crampe de foame. Îi era şi sete. În ciuda frigului şi hainelor ude de pe ea, simţea la subsuoară sudoarea lipicioasă din urma urcuşului. Sticla ei de apă era una dintre cele mai goale, înghiţi. Îşi simţea limba grea.
   - Peste noapte ar trebui să încercăm să adunăm ceva apă de ploaie, zise Lauren.
   Se uita ţintă la sticlele aproape goale, nervoasă.
   - Ştii cum s-o faci?
   Vocea lui Jill părea rugătoare.
   - Pot să încerc.
   - Şi restul de batoane de cereale unde sunt? întrebă Jill. Credeam că avem mai multe.
   Beth nu i-a văzut, ci mai degrabă a simţit cum o săgetau ochii surorii ei. Nu i-a întors privirea. Du-te dracului, Bree. Măcar de data aceasta, Beth avea conştiinţa curată.
   - Ar trebui să fie mai multe.
   În lumina lanternei, faţa lui Jill căpătase o paloare cenuşie, nesănătoasă, şi femeia continua să clipească des. Beth nu era sigură dacă avea ţărână în ochi sau pur şi simplu nu-i venea să-şi creadă ochilor ce minunăţie de peisaj privea.
   - Dacă le-a mâncat cineva, să recunoască pur şi simplu.
   Beth se simţea apăsată de privirile celorlalte. Lăsă ochii în pământ şi încremeni cu ei în jos.
   - Foarte bine, zise Jill, clătinând din cap, şi se întoarse spre Alice. Du-te şi vezi dacă reuşeşti să prinzi semnal.
   Alice a plecat fără o vorbă, de astă dată. Trecuse de la şoc la defensivă şi iar la şoc, aplecată deasupra hărţii şi lovind cu degetul în cadranul busolei. Merseseră spre vest, era sigură de asta.
   Protestele ei fuseseră întâmpinate, în cea mai mare parte, cu o tăcere uluită. Era greu să contrazici apusul de soare.
   Grupul o urmări cum se îndepărtează, cu mâna încleştată pe telefon. Jill deschise gura, ca şi cum ar fi vrut să mai adauge ceva, dar nu-i venea nimic în minte. Lovi cu vârful ghetei în sacul cu beţele de cort.
   - Vezi dacă poţi să faci ceva cu astea, îi spuse lui Lauren, apoi se întoarse şi porni în urma lui Alice.
   Beth o asculta pe Lauren, care propunea mai multe feluri în care puteau folosi corzile ca să întindă prelatele de cort între copaci şi să improvizeze astfel un acoperiş. Lauren a încercat să facă o demonstraţie trăgând de corzi cu o singură mână, în timp ce cu cealaltă îşi apăsa plasturele pe frunte. Până la urmă a trebuit totuşi să renunţe, s-a dat la o parte, cu părul de pe frunte asudat şi încurcat, plin de sânge în lumina lanternei, arătându-le lui Beth şi Bree un arbore, apoi altul. Degetele lui Beth înţepeniseră în aerul rece al nopţii. Sarcina ar fi fost dificilă şi ziua, pe lumină, şi era bucuroasă că avea o lanternă straşnică, care lumina puternic.
   Până la urmă, au isprăvit. Prelatele erau întinse între copaci, deja puţin lăsate la mijloc. Încă nu ploua, dar lui Beth i se părea că simte furtuna plutind în aer. Era o încercare la care urma să fie supuse, nu scăpau de ea.
   De-a lungul potecii întunecate, Beth o zări pe Alice apărând şi dispărând în diverse puncte. Stătea într-un halo albastru de lumină artificială şi se rotea în cerc, întindea braţele spre cer, ca într-un dans disperat.
   Beth îşi scoase sacul de dormit din rucsac, oftând când văzu băltoaca de la picioarele ei. A încercat să găsească locul cel mai adăpostit, dar părea inutil. Toate variantele erau de rahat. Îşi întinse sacul de dormit sub prelata cea mai apropiată, apoi se ridică şi o urmări pe sora ei, care se tot învârtea, întrebându-se unde să-şi pună şi ea sacul. În mod normal, Bree şi-ar fi dorit să fie cât mai aproape cu putinţă de Alice. Ce interesant, îşi spuse Beth în sinea ei, cât de repede se învârtea roata!
   Nu departe, Lauren stătea aşezată pe rucsacul ei, cu busola în mână.
   - E stricată? o întrebă Beth.
   La început, Lauren nu-i răspunse nimic, apoi oftă.
   - Nu cred, zise. Dar trebuie să o foloseşti corect ca să funcţioneze. Pe distanţe mari, e normal ca lumea să se abată de la traseu. Am ştiut că Alice nu a verificat-o suficient de des.
   Beth îşi încolăci braţele în jurul trupului, săltând puţin pe călcâie, în sus şi-n jos. Tremura.
   - N-ar trebui să facem focul? Bricheta mea s-a uscat.
   Lauren îşi întoarse privirea în întuneric. Plasturele nou de pe frunte începea deja să se dezlipească. În trusa de prim-ajutor nu mai era decât unul, Beth ştia asta.
   - N-ar trebui, aici, afară.
   - Cine o să ştie?
   - Noi o să ştim, dacă scapă de sub control.
   - Pe o vreme ca asta?
   Văzu cum umbra lui Lauren ridică din umeri.
   - Beth, nu sunt plătită destul ca să iau decizii de felul acesta. Întreab-o pe Jill!
   Beth abia dacă o distingea pe Jill în lumina cât o gămălie de ac a telefonului lui Alice. Se depărtaseră destul de mult în căutarea semnalului. Asta nu prevestea nimic bun.
   Îşi vârî o ţigară în gură şi se îndepărtă de adăpost. Flăcăruia iscată de brichetă i-a anulat capacitatea de a vedea pe întuneric, dar nu-i păsa. Trase din ţigară, gustul familiar îi invadă gura şi, pentru prima oară după multe ore, simţi că poate să respire ca lumea.
   Rămase în picioare, fumând, încălzindu-şi plămânii, privind spre zona acoperită de vegetaţie, în timp ce ochii şi urechile i se obişnuiau, încet, cu noaptea. Dincolo de trunchiurile cenuşii ale eucalipţilor din apropiere, întunericul era absolut. Beth nu vedea nimic, apoi simţi ca un fel de înţepătură, când îşi dădu seama că invers nu mai era valabil. Scânteia ţigării aprinse ar fi cel puţin remarcată, iar lanternele luminau tabăra din spatele ei. Orice ar fi fost acolo, în beznă, putea să o vadă, limpede ca la lumina zilei.
   Tresări când undeva, departe, în întuneric, se auzi un trosnet. Nu fi proastă! Era un animal. Ceva nocturn. Şi inofensiv. Un oposum.
   Chiar şi aşa, mai trase cu nesaţ un ultim fum din ţigară şi reveni în tabără. Când a apărut, trei capete se întoarseră spre ea. Jill, Alice şi Lauren. Nu se vedea nici picior de Bree. Cele trei stăteau cuibărite una în alta şi ţineau ceva între ele. Preţ de un minut, Beth s-a gândit că era busola, dar când se apropie mai mult, şi-a dat seama că nu era. Era un sandvici cu brânză, ambalat în folie alimentară. Jill ţinea în mână un măr.
   - Unde le-aţi găsit? Sunt de la prânz? le întrebă Beth.
   Chiorăitul din propriul stomac era zgomotos.
   - Erau în rucsacuri, explică Jill.
   - Al cui rucsac? făcu Beth, privind spre grămadă.
   Bagajele stăteau în dezordine şi conţinutul se revărsa din ele, cum fuseseră răscolite atunci când puseseră laolaltă rezervele, la lăsarea întunericului. Beth le văzu feţele şi, încet, încremenită, a înţeles.
   - Al meu nu este.
   Nu primi niciun răspuns.
   - Nu este. Eu mi-am luat prânzul. Doar m-aţi văzut.
   - Noi nu te-am văzut, zise Alice. Ai fost mai în faţă, pe potecă, fumai o ţigară.
   Beth se uită lung la ea, în întuneric.
   - Faptul că încerci să mă compromiţi pe mine n-o să te scape pe tine, să ştii.
   - Încetaţi, amândouă, izbucni Jill. Beth, dacă nu ţi-ai luat prânzul, asta înseamnă că, tehnic, este al tău. Dar am zis că o să punem laolaltă tot ce avem...
   - Nu e al meu. Vorbesc chinezeşte?
   - Ei, atunci, bine.
   Era limpede că Jill nu o credea.
   - Dacă erau, aş fi zis.
   Beth simţea că îi ard ochii şi că pleoapele i se strâng. Aşteptă. Niciun răspuns. „Nu sunt.”
   - Mâncarea e a mea.
   Întoarseră toate capul. Bree stătea în spatele grupului.
   -Scuze. Eram mai încolo, să urinez. E a mea. Nu mi-am mâncat-o la prânz.
   Jill se încruntă.
   - De ce n-ai zis, când ne-am descărcat rucsacurile?
   - Am uitat. Îmi pare rău.
   Când era mai tânără, Beth credea sincer în telepatie. O privea adânc în ochi pe Bree şi-şi punea degetele pe tâmplele surorii ei, cu precizia unui ritual. La ce te gândeşti? Bree fusese cea care, crescând, renunţase la jocul acesta. Nu fusese niciodată foarte bună, ceea ce, credea Beth, explica lipsa ei de interes. Când Bree a început să-i dea degetele la o parte şi a refuzat să mai păstreze contactul vizual, Beth a luat obiceiul să o urmărească din capătul celălalt al camerei, armonizându-se cu tonul graţios al vorbirii ei şi cu subtilităţile mişcărilor ei. Căuta indicii. La ce te gândeşti, Bree? Nu era chiar telepatie, Beth a înţeles asta mai târziu, ci mai degrabă o capacitate de a citi nuanţele şi ticurile. Iar acum, limba aceea fără cuvinte, pe care Beth o vorbise odinioară fluent, îi şoptea la ureche. Bree minte. Indiferent ce motive a avut ca să nu împartă hrana, sigur nu era vorba că uitase s-o facă.
   - Bree, nu trebuie să iei totul asupra ta, ca s-o acoperi pe ea.
   Alice părea dezamăgită.
   - Nu o fac.
   Beth a sesizat ezitarea din vocea surorii ei gemene.
   - Nimeni nu te învinovăţeşte. Să nu minţi pentru ea!
   - Ştiu. N-o fac.
   - Serios? Pentru că nu-ţi stă în fire.
   - Ştiu. Îmi cer scuze.
   Chiar şi dacă ar fi mărturisit, Bree nu putea să greşească. Lui Beth aproape că-i venea să râdă. Aproape, dar nu chiar, pentru că în întuneric o auzea pe sora ei gata să izbucnească în plâns. Oftă.
   - Uite. Gata, făcu Beth, încercând să pară spăsită. Mâncarea era a mea.
   - Ştiam eu.
   - Da, Alice. Ai avut dreptate, bravo ţie. Iartă-mă, Bree...
   - Dar nu era... încercă Bree să intervină.
   - Mersi că ai încercat să mă ajuţi, dar e în regulă, sincer. Îmi cer scuze tuturor.
   Era ciudat, se gândi ea. Simţea o uşurare aproape palpabilă. Bree era cinstită şi Beth greşise. Odată restaurată ordinea firească, toată lumea se putea relaxa. Nu era nimic de văzut aici.
   - Foarte bine, zise Jill, într-un târziu. Hai să împărţim ce avem şi să terminăm odată cu asta.
   - Bine.
   Beth le întoarse spatele mai înainte ca ele să o atragă într-o discuţie despre sancţiuni sau porţii cu efect punitiv.
   - Faceţi ce doriţi. Eu mă duc să mă culc.
   Îşi dădea seama că o urmăreau în timp ce-şi scotea ghetele şi se băga îmbrăcată în sacul de dormit. Se ghemui şi-şi trase gluga pe cap. În sac abia dacă era ceva mai cald decât afară, iar pământul o împungea şi o înglodea prin materialul subţire.
   Auzea frânturi înăbuşite de discuţie şi închise ochii. Nu era confortabil, dar epuizarea cruntă o împinse în braţele somnului. Era pe punctul de a adormi, când simţi apăsarea uşoară a unei mâini pe sacul de dormit.
   - Îţi mulţumesc.
   Vocea era mai mult o şoaptă.
   Beth nu-i răspunse şi, o clipă după aceea, simţi că greutatea a dispărut. Rămase cu ochii închişi, ignorând zgomotul stins al discuţiei în contradictoriu, mai întâi despre mâncare, apoi despre foc.
   Când deschise ochii din nou, tresări. Nu ştia cât timp dormise, dar, la un moment dat probabil că plouase. Pământul din jurul rucsacului ei mustea de apă. Iar ea îşi simţea membrele grele, de frig.
   Beth rămase întinsă, tremurând, şi ascultă. O trezise ceva? Clipi, dar în întuneric ochii îi erau de folos cât ai unui orb. Nu auzea nimic altceva decât foşnete, o mână mişcându-se lângă urechea ei, şuierul unei respiraţii. Lângă gluga sacului de dormit simţi ceva şi Beth se trase înapoi, apoi împunse aerul cu un deget. Dădu de o bucată de sandvici cu brânză şi o felie de măr, înfăşurate în folie udă. Beth nu-şi dădea seama dacă era cincimea care i se cuvenea ei sau sfertul surorii sale. Se gândi să nu mănânce nimic, dar foamea striga în ea mai tare ca principiile ei. Oricum, aici, în sălbăticie, erau valabile alte reguli.
   Beth nu era sigură dacă şi celelalte sesizaseră asta, dar mai devreme simţise în aer o mişcare aproape imperceptibilă. Ceva elementar şi primitiv şi aproape bestial, când o bucăţică veche de pâine cu brânză devenea o pradă pentru care merita să te lupţi.
   Lângă sacul ei de dormit ceva se mişca şi Beth încremeni. Nu-şi dădea seama ce anume era - o femeie sau o jivină? A rămas neclintită şi, când mişcarea a încetat, cuvântul pe care Beth îl căuta era deja închegat şi atât de real, încât aproape că-i putea simţi gustul lăsat pe vârful limbii. Sălbăticiune.

Capitolul 13

   În camera lui Carmen era un întuneric de smoală.
   Falk îi întinse lanterna lui şi o auzi înjurând încet, în timp ce bâjbâia să ajungă la fereastră ca să tragă draperiile. Luminile de urgenţă de pe domeniu erau destul cât să dea contur mobilei din cameră.
   - Ia loc, zise ea.
   La fel ca în camera lui, nu exista niciun scaun. Falk se aşeză pe marginea patului. Odaia lui Carmen era exact ca a lui, mică şi simplu mobilată, dar aerul mirosea puţin altfel. Ceva lejer, plăcut şi subtil, care-i amintea vag de nopţile de vară. Se întreba dacă întotdeauna Carmen mirosea aşa şi nu băgase el de seamă până acum.
   - Am dat peste Lauren lângă cabană, zise Falk.
   - A, da?
   Carmen îi întinse un prosop şi se aşeză faţă în faţă cu el, cu picioarele strânse sub ea. Îşi trecu tot părul peste un umăr şi şi-l frecă bine, să şi-l usuce, în vreme ce Falk o punea la curent cu discuţia avută cu Lauren. Despre adăpost, despre ceartă, despre Alice. Afară, ploaia izbea fereastra.
   - Sper ca Lauren să o fi subestimat pe Alice, zise ea când Falk încheie relatarea. Unul dintre rangeri mi-a spus că până şi lui i-ar fi greu să facă faţă acolo, pe o vreme ca asta. Presupunând că Alice chiar a plecat de lângă celelalte din proprie iniţiativă.
   Falk se gândi din nou la mesajul vocal. Să o rănească...
   - Acum eşti de altă părere?
   - Nu ştiu.
   Carmen trase între ei albumul cu tăieturi şi dădu paginile. Erau pline de decupaje din ziare, cu marginile boţite acolo unde lipiciul se uscase.
   - M-am uitat prin ăsta, în timp ce te aşteptam. E o istorie a comunităţii, făcută pentru turişti.
   A găsit pagina pe care o căuta şi o întoarse cu faţa spre Falk.
   - Uite. Au trecut ei sub tăcere perioada Kovac - deloc surprinzător - dar presupun că n-au putut s-o ignore cu totul.
   Falk privi pagina. Era un articol de ziar despre condamnarea lui Martin Kovac. Închisoare pe viaţă, conform titlului. Îşi dădea seama de ce fusese inclus acel articol şi nu oricare altul. Era o încheiere. O linie trasă la sfârşitul unei perioade întunecate. Era un articol de fond, în care se recapitulau investigaţiile şi procesul. Jos pe pagină, trei femei moarte zâmbeau din trei fotografii. Eliza. Victoria. Gail. Şi mai era o a patra, Sarah Sondenberg. Nu se ştia ce s-a ales de ea.
   Falk mai văzuse şi înainte fotografiile victimelor lui Kovac, dar nu recent şi nu toate laolaltă, ca acolo. Se aşeză în faţa lui Carmen, în camera întunecată, şi lumină cu raza lanternei fiecare chip. Păr blond, trăsături frumoase, fine. Cu siguranţă, frumoase. Brusc, văzu ceea ce remarcase şi Carmen.
   Eliza, Victoria, Gail, Sarah.
   Alice?
   Falk o privi în ochi pe fiecare dintre femeile moarte, apoi clătină din cap.
   - E prea bătrână. Ele patru erau fie adolescente, fie aveau 20 şi un pic de ani.
   - Alice e prea bătrână acum. Dar pe vremea aceea, nu era. Cam câţi ani să fi avut când se petreceau toate astea? 18, 19?
   Carmen înclină puţin cartea, să vadă mai bine fotografiile, fetele având pielea de un cenuşiu fantomatic, în lumina lanternei, din cauza hârtiei de ziar.
   - Ar fi avut toate cam aceeaşi vârstă, dacă trăiau.
   Falk nu zise nimic. Lângă cele patru chipuri era o fotografie mare a lui Martin Kovac, cu puţin timp înainte de a fi arestat. Era un instantaneu făcut în grabă, de un prieten sau un vecin. De-a lungul anilor, fotografia fusese reprodusă de sute de ori, în ziare şi la televizor.
   Kovac stătea lângă un grătar. Îmbrăcat cu pantaloni scurţi şi tricou, purtând ghete, un australian sadea, din tată în fiu. Cu obligatoria sticlă de bere în mână şi un surâs pe buze. Cu ochii mijiţi din cauza soarelui, părul ondulat, nepieptănat. Părea slab, dar puternic, şi chiar şi în fotografie se vedea că are braţele musculoase.
   Falk cunoştea fotografia, dar acum, pentru prima dată, a mai observat ceva. În fundalul fotografiei, pe jumătate retezată de tăietura fotografiei, se vedea, estompată, partea din spate a unei biciclete de copil. Nu era mare lucru. Un picioruş gol, sandaua unui băiat pe o pedală, spatele unui tricou în dungi, o şuviţă de păr negru. Copilul era imposibil de identificat, dar Falk a continuat să se uite atent, simţind cum i se face pielea de găină. Îşi luă cu greu ochii de la băiat, de la Martin Kovac, de la privirile de demult ale celor patru femei, care îl fixau.
   - Ştiu şi eu? zise Carmen. E sub semnul întrebării. Pur şi simplu m-a străfulgerat.
   - Da. Înţeleg de ce.
   Carmen privi afară, spre întinderea plină de vegetaţie.
   - Cred că, indiferent ce s-a întâmplat, ştim măcar că Alice e acolo. E o zonă imensă, dar nu nesfârşită. Până la urmă trebuie să o găsească.
   - Pe Sarah Sondenberg n-au găsit-o.
   - Nu. Dar Alice trebuie să fie undeva. La Melbourne nu s-a întors.
   Gândul la oraş clinti ceva în mintea lui Falk. Afară, pe fereastră, nu reuşea să distingă decât locul unde până azi fusese parcată maşina lui Daniel Bailey. Un BMW negru, spaţios. Cu geamurile fumurii. Un portbagaj mare. Acum, acolo era parcată o maşină cu tracţiune pe patru roţi.
   - Trebuie să vorbim din nou cu Daniel Bailey, zise Falk. Să mergem după el la Melbourne. Să aflăm ce i-a spus lui Alice în acea primă noapte.
   Carmen dădu din cap şi zise:
   - O să sun la birou, să-i anunţ.
   - Vrei s-o fac eu...
   - Nu, e-n ordine. Tu ai sunat data trecută. Astă-seară e rândul meu. Să vedeam ce vor avea de spus.
   Vorbele ei îi făcură să schimbe un zâmbet. Amândoi ştiau exact ce li se va spune. Obţineţi contractele. Este esenţial să obţineţi contractele. Înţelegeţi că e imperativ să obţineţi contractele. Zâmbetul se stinse pe faţa lui Falk. Înţelegea. Pur şi simplu, nu ştia cum o vor face.
   Afară urla vântul şi Falk îşi îngădui să pună întrebarea care-l măcina. Dacă Alice era încă acolo din cauza lor, meritase sacrificiul?
   Şi-ar fi dorit să ştie mai multe despre imaginea de ansamblu a operaţiunii, dar mai ştia şi că detaliile nu aveau, de fapt, importanţă.
   Oricum ar fi fost prezentată, imaginea de ansamblu arăta mereu acelaşi lucru: o mână de oameni din vârful piramidei prosperau pe seama celor vulnerabili de sub ei.
   Se uită la Carmen.
   - De ce ai venit în departament?
   - La Financiar? întrebă ea, zâmbind în întuneric. Asta e o întrebare care mi se pune de obicei la petrecerea de Crăciun a angajaţilor, întotdeauna de către un tip beat, cu o expresie confuză.
   Carmen îşi schimbă locul pe pat.
   - La începutul carierei, am fost invitată să intru în divizia pentru protecţia copilului. Acum, o bună parte din activitate înseamnă algoritmi şi programare. Am făcut un plasament, dar...
   Avea vocea încordată.
   - Acolo n-am reuşit să fac faţă chestiilor din linia întâi.
   Falk nu i-a cerut detalii. Îi ştia pe unii dintre poliţiştii care lucrau la protecţia copilului. Din când în când, cu toţii vorbeau pe tonul acela încordat.
   - Am mai suportat o vreme, a continuat ea, dar am început să să ocup mai mult de partea tehnică. Îi urmăream pe parcursul tranzacţiilor. Eram destul de bunicică la asta şi, până la urmă, am ajuns aici. Unde mi-e mai bine. Acolo, spre final, nici nu mai puteam să dorm.

.....................................................