Cuplul din vecini, Shari Lapena

 ...............................................

2-5

        Polițiștii le-au montat un microfon în telefon ca să înregistreze orice posibilă conversație cu răpitorul. Însă, deocamdată, nu a sunat nimeni care să pretindă că o are pe Cora.

   - Dacă e cineva care îi știe pe părinții, tăi? sugerează Marco. Poate una dintre cunoștințele lor?
   - Tare ți-ar plăcea să dai vina pe ei pentru asta, nu-i așa? ripostează Anne, plimbându-se încolo și încoace în fața lui, cu brațele încrucișate.
   - Stai puțin! zice Marco. Nu dau vina pe ei, dar gândește-te un pic la asta! Singurii cu adevărat bogați pe-aici sunt părinții tăi. Deci trebuie să fie cineva care îi cunoaște și știe că au bani. Noi nu avem atâția bani încât să fim vizați de un răpitor, asta e clar.
   - Poate ar trebui să monitorizeze și convorbirile părinților mei, spune Anne.
   Marco își ridică ochii spre ea și zice:
   - Poate ar trebui să fim mai inventivi cu recompensa.
   - Ce vrei să spui? Am oferit deja o recompensă. Cincizeci de mii de dolari.
   - Da, dar 50 de mii de dolari pentru informații care să ducă la recuperarea Corei. Cu ce ne ajută asta dacă nimeni nu a văzut nimic? Dacă ar fi văzut cineva ceva, nu crezi că ar fi spus deja poliției?
   Așteaptă în timp ce Anne se gândește la asta.
   - Trebuie să urgentăm lucrurile, zice Marco presant. Cu cât o țin mai mult pe Cora, cu atât riscul să-i facă rău e mai mare.
   - Ei cred că eu sunt vinovată, spune Anne brusc. Cred că eu am omorât-o.
   Are o privire dezlănțuită în ochi.
   - După cum se uită la mine detectivul ăla, îmi dau seama că deja s-a hotărât în privința mea. Probabil încearcă doar să-și dea seama cât de implicat ai fost tu!
   Marco sare de pe canapea și încearcă să o îmbrățișeze.
   - Șșșș, zice el. Nu crede nimeni asta.
   Dar e îngrijorat că exact asta cred polițiștii. Depresia postnatală, antidepresivele, mersul la psihiatru. Nu știe ce să-i mai spună ca s-o liniștească. Simte cum devine din ce în ce mai agitată și vrea să împiedice o criză.
   - Dacă se duc să vorbească cu doctorița Lumsden? spune Anne.
   Bineînțeles că se vor duce să vorbească cu doctorița Lumsden, se gândește Marco. Cum a putut ea să-și închipuie măcar o clipă că nu vor discuta cu psihiatra ei?
   - Probabil se vor duce, spune Marco pe un ton intenționat calm, pragmatic. Și ce dacă? Nu ai avut nicio legătură cu dispariția Corei și știm asta amândoi.
   - Dar ea o să le spună diverse chestii, zice Anne, evident speriată.
   - Ba nu, susține Marco. E doctoriță. Nu poate să le spună nimic din ce i-ai zis tu. E vorba despre confidențialitatea relației dintre doctor și pacient. Ei nu au cum s-o forțeze pe doctorița ta să le spună ceva din ce ați vorbit voi.
   Anne începe iar să se plimbe de colo-colo prin camera de zi, frângându-și mâinile. Apoi se oprește și spune:
   - Ai dreptate, da, ai dreptate.
   Inspiră adânc de câteva ori. Apoi își aduce aminte:
   - Lumsden e plecată. A plecat în Europa pentru câteva săptămâni.
   - Așa e, spune Marco. Mi-ai zis.
   Își pune mâinile pe umerii ei și apasă ferm, fixând-o cu privirea.
   - Anne, nu vreau să-ți faci griji din cauza asta, spune el hotărât. N-ai niciun motiv să-ți fie frică. Nu ai nimic de ascuns. Și ce dacă află că ai avut niște probleme cu depresia, chiar dinainte de copil? Probabil jumătate din oamenii din lume sunt deprimați. Probabil și detectivul ăla e al dracului de deprimat.
   O privește fix până când respirația îi revine la normal și îl aprobă din cap.
   Marco își lasă brațele jos.
   - Trebuie să ne gândim cum s-o aducem pe Cora înapoi.
   Se prăbușește pe canapea, extenuat.
   - Dar cum? zice Anne.
   Iar își frânge mâinile.
   Marco spune:
   - Începusem să zic de recompensă. Poate că nu procedăm cum trebuie. Poate ar trebui să tratăm direct cu cine a luat-o pe Cora. Poate să-i oferim o grămadă de bani pentru ea și să vedem dacă ne sună.
   Anne se gândește un moment.
   - Dar dacă a răpit-o cineva, de ce nu a cerut răscumpărare?
   - Nu știu! Poate s-a panicat. Ceea ce mă bagă pe mine în toți sperieții, pentru că în cazul ăsta poate s-o omoare pe Cora și s-o arunce undeva!
   Anne întreabă:
   - Cum începem să negociem cu răpitorul dacă nici măcar nu a luat legătura cu noi?
  Marco își ridică privirea.
   - Cu ajutorul presei.
   Anne încuviințează, gândindu-se.
   - De ce sumă crezi că ar fi nevoie ca s-o recăpătăm?
   Marco își clatină capul disperat.
   - Habar n-am. Dar nu avem decât o șansă, așa că trebuie să încercăm. Poate două sau trei milioane?
   Anne nici măcar nu tresare.
   - Părinții mei o adoră pe Cora. Sunt sigură că vor plăti. Să-i chemăm înapoi, și pe ei, și pe detectivul Rasbach!

   Rasbach se grăbește să se întoarcă la casa familiei Conti, chemat prin telefon de Marco.
   Anne și Marco stau în picioare în camera de zi. Fețele le sunt pătate de lacrimi proaspete, dar par hotărâți. Preț de o secundă, Rasbach crede că vor face o mărturisire.
   Anne privește spre fereastra dinspre stradă, în așteptarea părinților ei.
   În momentul acela, sosesc Richard și Alice, care urcă repede treptele pe lângă reporteri, păstrându-și cumva demnitatea, în ciuda blițurilor aparatelor de fotografiat din jurul lor. Anne le deschide ușa, atentă să rămână ascunsă.
   - Ce s-a întâmplat? întreabă Richard alarmat, uitându-se la fiica lui și la detectiv. Ați găsit-o?
   Ochii ageri ai lui Alice încearcă să cuprindă totul deodată. Pare și plină de speranță, și speriată în același timp.
   - Nu, spune Anne, dar avem nevoie de ajutorul vostru.
   Rasbach îi privește atent pe toți. Marco nu spune nimic.
   Anne e cea care vorbește.
   - Eu și Marco credem că ar trebui să oferim bani direct răpitorului. O sumă mare. Poate că, dacă oferim destui bani și promitem să nu-l trimitem în judecată, cine a luat-o o să ne-o dea înapoi.
   Se întoarce spre părinții ei. Marco stă lângă ea.
   - Trebuie să facem ceva! spune ea îndurerată. Nu putem să stăm pur și simplu și să așteptăm s-o omoare!
   Ochii ei cercetează cu disperare chipurile părinților.
   - Avem nevoie de ajutorul vostru.
   Alice și Richard se privesc foarte scurt. Apoi, Alice spune:
   - Sigur că da, Anne. Facem orice ca s-o recuperăm pe Cora.
   - Bineînțeles, este de acord și Richard, subliniindu-și acordul cu o mișcare a capului.
   - De cât aveți nevoie? întreabă Alice.
   - Dumneavoastră ce credeți? spune Anne întorcându-se spre detectivul Rasbach. Cât ar fi suficient să-l convingem să ne-o dea înapoi?
   Rasbach se gândește bine înainte să răspundă. Dacă ești nevinovat, ar fi normal să vrei să dai bani, oricâți bani, persoanei care ți-a luat copilul.
   Iar familia asta pare să aibă fonduri aproape nelimitate. Cu siguranță merită să încerce. Poate că părinții nu sunt deloc implicați. Și timpul se scurge.
   - La ce sumă v-ați gândit? întreabă Rasbach.
   Anne pare jenată, de parcă îi e rușine să pună un preț pe copilul ei. N-are nicio idee, serios. Cât înseamnă prea mult? Cât înseamnă prea puțin?
   - Eu și Marco ne gândeam poate la două milioane, poate la mai mult?
   Nesiguranța ei e evidentă. Se uită stânjenită la mama și tatăl ei. Le cere oare prea mult?
   - Sigur, Anne, spune Alice. Oricât ai nevoie.
   - O să dureze un pic până facem rost de ei, zice Richard, dar pentru Cora facem orice. Și pentru tine, Anne. Știi asta.
   Anne dă din cap cu lacrimi în ochi. Mai întâi o îmbrățișează pe mama ei, apoi se duce și-l ia în brațe pe tatăl ei, care îi răspunde la fel. O ține în brațe cât timp umerii i se zguduie de hohote.
   O fracțiune de secundă, Rasbach se gândește că viața e mult mai ușoară pentru cei bogați.
   Se uită la Richard, care privește peste capul fiicei lui, spre ginere, care nu spune nimic.

Capitolul nouă

   Cad de acord asupra sumei de 3 milioane de dolari. Sunt o grămadă de bani, dar asta nu-i va ruina pe Richard și Alice Dries. Cuplul mai are câteva milioane bunicele, își permit.
   La mai puțin de 24 de ore de când au anunțat dispariția copilului lor, la începutul serii de sâmbătă, Anne și Marco sunt din nou față în față cu presa. Nu au mai vorbit cu ziariștii de la ora 7 dimineața. Și de data aceasta au pregătit cu atenție un mesaj la măsuța lor de cafea, cu ajutorul detectivului Rasbach, după care au ieșit pe treptele de la intrare ca să dea o declarație.
   De data aceasta, Anne s-a schimbat într-o rochie neagră simplă, dar șic. Fără alte bijuterii în afară de cerceii cu perle. A făcut duș, s-a spălat pe cap, chiar s-a machiat puțin, încercând să pară curajoasă. Și Marco a făcut duș și s-a bărbierit, și s-a schimbat într-o cămașă albă și blugi curați. Arată ca un cuplu atrăgător de oameni cu meserii bune, în vârstă de 30 și ceva de ani, loviți de o tragedie.
   Când ies pe veranda mică, chiar înainte de buletinul de știri de la ora șase, aparatele de fotografiat se declanșează din toate părțile, ca mai devreme. Pe tot parcursul zilei, interesul față de acest caz a crescut.
   Marco așteaptă să se potolească zarva, apoi se adresează reporterilor:
   - Am vrea să mai facem o declarație, anunță el tare, dar este întrerupt înainte măcar să poată începe.
   - Cum explicați încurcătura legată de hainele bebelușului? întreabă cineva de pe trotuar, mai jos de ei.
   - Cum ați putut să faceți o asemenea greșeală? cere să afle o altă voce.
   Marco îi aruncă o privire rapidă lui Rasbach și apoi răspunde, fără să-și ascundă enervarea:
   - Cred că poliția a dat deja o declarație despre acest subiect mai devreme, dar vă spun din nou.
   Inspiră adânc.
   - Am culcat-o pe Cora aseară devreme cu salopeta roz. Când soția mea a hrănit-o la ora 11, copilul a vomitat pe haine. Soția mea a schimbat-o cu altceva, o salopetă verde, pe întuneric, dar cu supărarea de după răpirea ei, pur și simplu am uitat asta.
   Tonul lui Marco este rece.
   Mulțimea de reporteri tace și digeră informația. Suspicioasă.
   Marco profită de tăcere și citește textul pregătit.
   - Eu și Anne o iubim pe Cora. Vom face orice ca s-o aducem înapoi. Implorăm persoana care a luat-o să ne-o înapoieze. Putem să oferim suma de 3 milioane de dolari.
   Mulțimea tresare surprinsă, iar Marco așteaptă.
   - Putem să oferim 3 milioane de dolari persoanei care ne-a luat copilul. Vorbesc direct cu tine, cel care o ai pe Cora: sună-ne și vom sta de vorbă. Probabil te uiți la televizor acum. Te rugăm să ne contactezi și vom găsi o modalitate să-ți dăm banii în schimbul fiicei noastre tefere.
   Apoi, Marco își ridică privirea și rostește uitându-se direct spre camerele de luat vederi:
   - Persoanei care o are îi spun: promitem că nu vom depune acuzații. Noi doar o vrem înapoi.
   Ultima parte nu era în textul pregătit, iar detectivul Rasbach ridică ușor din sprânceana dreaptă.
   - Asta e tot.
   Blițurile se aprind furioase în timp ce Marco își coboară mâna cu bucata de hârtie în ea. Reporterii îl bombardează cu întrebări, dar el le întoarce spatele și o ajută pe Anne să intre la loc în casă. Detectivii Rasbach și Jennings îi urmează.
   Rasbach știe că, indiferent de mesajul lui Marco, răpitorul, oricare ar fi el sau ea, nu va rămâne insensibil la punerea sub acuzare. Nu părinții hotărăsc asta. Cu siguranță, și răpitorul știe asta. Dacă chiar este vorba despre o răpire pentru răscumpărare, șmecheria este ca banii să ajungă la persoana care are copilul, iar copilul să fie înapoiat teafăr, fără ca să se panicheze cineva și să facă vreo prostie. Dar răpirea este o infracțiune gravă, așa că, pentru răpitor, dacă lucrurile nu merg bine, tentația să omoare victima și să-i arunce cadavrul pentru a evita să fie prins este puternică.
   Înapoi în casă, Rasbach spune:
   - Acum așteptăm.

   În cele din urmă, Marco o convinge pe Anne să urce la etaj și să încerce să se odihnească.
    A mâncat niște supă și biscuiți; doar atât a mâncat toată ziua. A fost nevoită să se și mulgă periodic, așa că s-a retras în camera copilului, pentru a avea intimitate. Dar mulsul nu este la fel cu hrănitul unui sugar, așa că acum are sânii umflați, fierbinți la atingere și dureroși.
   Înainte să încerce să ațipească, trebuie să se mulgă din nou. Stă în scaunul în care alăptează, copleșită de lacrimi. Cum poate să stea în scaunul ăsta și, în loc să-și privească fetița sugând la pieptul ei, deschizând și închizându-și pumnișorii și fixându-și mama cu ochii rotunzi și albaștri, cu gene lungi, ea să-și mulgă laptele manual într-un recipient de plastic, doar ca să-l arunce în scurgerea din baie? Durează o grămadă. Mai întâi un sân, apoi celălalt.
   Cum de nu-și aduce aminte că a schimbat copilul de salopeta roz? Ce altceva nu-și mai aduce aminte despre noaptea trecută? E din cauza șocului, e sigură. Atât, nimic altceva.
   În sfârșit, a terminat. Își aranjează hainele, se ridică din scaunul pentru alăptat și se îndreaptă spre baia din capul scărilor. În timp ce aruncă laptele matern în chiuvetă, se holbează la imaginea ei din oglinda spartă.

   Rasbach merge pe jos distanța de câteva străzi de la casa familiei Conti până la o stradă cu magazine la modă, galerii și restaurante.
    Este o altă seară fierbinte și umedă de vară. Se oprește să mănânce repede ceva și recapitulează ce știe până acum. Bona a anunțat pe neașteptate că nu mai vine, pe la 6 seara. Trebuie să presupună că fetița era încă în viață la ora aceea. Soții Conti s-au dus la vecini înainte de 7 seara, ceea ce înseamnă că nu aveau suficient timp să omoare copilul și să scape de cadavru între apelul bonei și plecarea lor de-acasă. De asemenea, nimeni nu pare să fi văzut pe vreunul dintre ei ieșind din casă între 6 și 7 seara, cu sau fără copil.
   Amândoi spun că Marco s-a dus să vadă ce face copilul, folosind ușa din spate, la 12 și jumătate. Marco pretinde că detectorul de mișcare funcționa atunci. Criminaliștii au găsit urme proaspete de anvelope în garaj, care nu se potrivesc cu mașina soților Conti. Paula Dempsey a văzut o mașină cu farurile stinse mergând silențios pe alee, dinspre casa familiei Conti, la 12:35 a.m. Becul detectorului de mișcare fusese deșurubat în mod evident.
   Toate astea înseamnă fie că răpitorul a dat lovitura după 12:30, cândva între momentul în care Marco s-a dus la copil și cel în care cuplul s-a întors acasă, iar mașina pe care a văzut-o Paula Dempsey este irelevantă, fie că Marco a mințit și el a fost cel care a dezactivat detectorul și a dus copilul la mașina care aștepta. Copilul nu a zburat până la garaj. Cineva l-a dus acolo și singurele amprente din curte le aparțin lui Marco și lui Anne. Șoferul, sau complicele, dacă a existat unul, probabil nici n-a ieșit din mașină. Apoi Marco s-a întors la petrecere și s-a dus nonșalant să fumeze în curtea din spate a vecinului și să flirteze cu soția acestuia.
   Există o singură problemă: bona. Marco n-avea de unde să știe că bona nu mai putea să vină. Faptul că trebuia să fie o bonă în casă contrazice ideea că totul a fost o răpire bine planificată pentru răscumpărare.
   Totuși, ar putea fi ceva spontan.
   Oare soțul sau soția a omorât copilul accidental, într-o criză de furie, să zicem, fie între 6 și 7 - poate copilul a fost rănit în timpul certei lor - fie la un moment dat în timpul serii, când s-au dus să-l vadă? Dacă așa au stat lucrurile, au aranjat în grabă să-i ajute cineva să scape de copil în creierii nopții?
   Salopeta roz îl deranjează. Mama spune că a aruncat-o în coșul de rufe de lângă masa de schimbat, în realitate, a fost găsită ascunsă sub salteluța de pe masa respectivă. De ce? Poate mama era suficient de beată încât să nu înghesuie salopeta murdară în coșul de rufe, ci să o îndese sub salteaua de schimbat. Dacă era destul de beată încât să creadă că pusese salopeta în coș, deși nu era așa, era și destul de beată încât să scape copilul din brațe? Poate l-a scăpat, copilul s-a lovit la cap și a murit. Poate mama l-a sufocat. Dacă așa s-a întâmplat, cum au aranjat părinții atât de repede să ia altcineva copilul de acolo? Pe cine ar fi putut suna?
   Trebuie să găsească posibilul complice. Va face rost de desfășurătoarele telefonului fix și ale celularelor soților Conti și va afla dacă vreunul dintre ei a sunat pe cineva între 6 și 12 și jumătate în noaptea aceea.
   Dacă niciunul dintre părinți nu și-a omorât fetița accidental sau intenționat, ar fi fost oare capabili să însceneze o răpire?
   Rasbach bănuiește de ce ar face asta. Sunt trei milioane de dolari la mijloc. Poate chiar mai mult. Asta ar fi o motivație suficientă pentru oricine. Ușurința cu care bunicii copilului au oferit banii părinților nefericiți era elocventă.
   În curând, Rasbach va afla tot ce se poate ști despre Anne și Marco Conti.
   Acum a venit momentul să stea de vorbă cu vecinii.

Capitolul zece

   Rasbach se oprește pe la casa familiei Conti și îl ia pe Jennings.
    Când detectivii ajung la locuința vecinilor, sub privirile curioase ale reporterilor, constată că soțul, Graham Stillwell, este plecat.
   Rasbach s-a mai întâlnit deja scurt cu cei doi noaptea trecută, când a fost dat dispărut copilul. Cynthia și Graham Stillwell au rămas muți din cauza șocului la auzul veștii despre răpirea bebelușului de alături. Atunci, Rasbach era concentrat pe curtea din spate, pe gard și pe calea de acces dintre cele două case. Dar acum vrea să stea de vorbă cu Cynthia, gazda petrecerii, ca să vadă dacă îl poate lămuri în privința cuplului vecin.
   E o femeie frumoasă. Treizeci și ceva de ani, păr lung, negru, ochi mari, albaștri. Are genul de siluetă care face mașinile să se oprească în trafic.
   În plus, știe foarte bine că este atrăgătoare și se asigură că și ceilalți sunt conștienți de asta. Este îmbrăcată cu o bluză încheiată sumar la nasturi, pantaloni de in care o avantajează și sandale cu toc înalt. Are un machiaj perfect, chiar dacă cineva a furat bebelușul vecinilor ei în timp ce aceștia erau în casa ei, cu o seară înainte. Însă dincolo de machiajul perfect, clar este obosită, de parcă a dormit prost sau n-a dormit deloc.
   - Ați aflat ceva? întreabă Cynthia Stillwell după ce îi invită înăuntru.
   Rasbach este uimit de asemănarea cu casa de alături. Aceeași dispunere a camerelor, iar scara încrustată din lemn, care se unduiește până la etaj, șemineul din marmură și fereastra care dă spre stradă sunt identice. Totuși, fiecare casă poartă amprenta inimitabilă a propriilor ocupanți. Casa familiei Conti este văruită în culori șterse și umplută cu antichități și obiecte de artă; cea a familiei Stillwell are mai multă mobilă modernă, din piele albă, mese din sticlă și crom, precum și pete aprinse de culoare.
   Cynthia se așază pe scaunul din fața șemineului, își încrucișează elegant picioarele și începe să-l legene pe cel de deasupra, în timp ce sandalele dau la iveală unghii făcute impecabil cu ojă de un roșu-aprins.
   Așezându-se alături de Jennings pe canapeaua modernă din piele, Rasbach zâmbește ca pentru a se scuza și spune:
   - Mă tem că nu putem să discutăm detaliile cazului.
   Femeia din fața lui pare agitată. Vrea să o liniștească.
   - Cu ce vă ocupați, doamnă Stillwell? întreabă el.
   - Sunt fotograf profesionist. Independent, în cea mai mare parte.
   - Înțeleg, zice el aruncându-și privirea pe pereți, unde sunt afișate fotografii frumoase alb-negru. Sunt ale dumneavoastră?
   - Da, chiar sunt.
   Zâmbește reținut.
   - E îngrozitoare povestea asta cu răpirea copilului, spune Rasbach. Probabil v-a tulburat.
   - Numai la asta mă gândesc, zice ea evident afectată.
   Se încruntă.
   - Adică, ei erau aici când s-a întâmplat. Stăteam toți aici, ne simțeam bine, nu ne păsa de altceva. Mă simt îngrozitor.
   Își umezește buzele.
   - Puteți să-mi povestiți cum s-a desfășurat seara? întreabă Rasbach. Povestiți-mi cu propriile cuvinte.
   - Bine.
   Inspiră adânc.
   - Plănuisem o petrecere pentru ziua lui Graham - împlinea 40 de ani. Voia ceva restrâns. Așa că i-am invitat pe Marco și pe Anne la cină, pentru că uneori luăm toți cina împreună și suntem prieteni buni. Înainte să apară copilul, ne vedeam mult mai des, pe urmă, nu prea. Nu i-am mai văzut de ceva vreme până aseară.
   - Dumneavoastră ați sugerat să lase copilul acasă? întreabă Rasbach.
   Femeia roșește.
   - N-am știut că nu au găsit bonă.
   - Eu am înțeles că au avut o bonă, dar a anunțat în ultimul moment că nu mai poate să vină.
   Ea dă din cap.
   - Așa e. Dar n-aș fi spus niciodată că nu pot să vină cu copilul, dacă n-ar fi avut o bonă. Au apărut la ușă cu monitorul pentru copil și au spus că bona nu mai venea, dar că vor băga monitorul în priză și se vor duce des s-o vadă pe fetiță.
   - Și cum vi s-a părut asta?
   - Cum mi s-a părut? întreabă ea ridicând din sprâncene surprinsă.
   Rasbach aprobă și așteaptă.
   - Nu mi s-a părut în niciun fel. Eu nu sunt mamă. Am presupus că știu ei ce fac. Părea să nu-i deranjeze. Eu eram prea ocupată să pregătesc cina ca să mă gândesc prea mult la asta.
   Adaugă:
   - Ca să fiu sinceră, decât să plece câte unul din ei la fiecare jumătate de oră, ca să se ducă la copil, mai bine îl aduceau aici, ar fi fost mai mic deranjul.
   Cynthia face o pauză.
   - Pe de altă parte, e un copil tare scâncit.
   - Și Anne, și Marco, spuneți că s-au dus acasă, la copil, din jumătate în jumătate de oră?
   - A, da. Erau foarte stricți în privința asta. Părinții perfecți.
   - Cât timp lipseau, când se duceau la fetiță? întreabă Rasbach.
   - Varia.
   - Cum adică?
   Își aruncă părul negru peste umăr și își îndreaptă spatele.
   - Păi, când se ducea Marco, era destul de rapid. Vreo 5 minute sau mai puțin. Dar Anne stătea mai mult. Mi-aduc aminte că la un moment dat am glumit cu Marco, zicând că poate nici nu se mai întoarce.
   - Când a fost asta?
   Rasbach se apleacă ușor înainte, privind-o fix în ochi.
   - Cred că în jur de 11. A lipsit mult timp. Când s-a întors, am întrebat-o dacă era totul în regulă. A zis că era bine, doar că trebuise să alăpteze copilul.
   Cynthia a încuviințat cu hotărâre.
   - Da, era 11, pentru că a zis că mereu îi dă să mănânce la 11 și apoi fetița doarme până pe la 5.
   Brusc, Cynthia pare nesigură și adaugă:
   - Când s-a întors, după ce a alăptat-o la 11, arăta de parcă plânsese.
   - De parcă plânsese? Sunteți sigură?
   - Mie așa mi s-a părut. Cred că se spălase pe față pe urmă. Marco s-a uitat la ea îngrijorat. Mi-aduc aminte că m-am gândit atunci ce plictisitor trebuie să fie să-ți faci mereu griji pentru Anne.
   - De ce credeți că Marco era îngrijorat?
   Cynthia ridică din umeri.
   - Anne are uneori toane. Cred că maternitatea i se pare mai grea decât se aștepta.
   Roșește, dându-și seama ce ciudat sună ce tocmai a spus, având în vedere circumstanțele.
   - Adică, de când e mamă, s-a schimbat.
   - În ce fel?
   Cynthia inspiră adânc și se lasă cu totul în scaun.
   - Eu și Anne eram prietene mai bune înainte. Obișnuiam să ne bem cafeaua împreună, să mergem la cumpărături, să stăm de vorbă. Chiar aveam multe în comun. Eu sunt fotografă, iar ea lucra la o galerie de artă din centru. E înnebunită după arta abstractă, sau așa era. Era a naibii de bună la galeria aia, curatoare bună, pricepută la vânzări. Recunoaște imediat operele de calitate și știe cu cât or să se vândă.
   Face o pauză, își amintește.
   - Da, o încurajează Rasbach.
   Cynthia continuă.
   - Apoi a rămas însărcinată și parcă nu mai putea să se gândească la nimic altceva în afară de copii. Voia să cumpere numai lucruri pentru copii.
   Râde ușor.
   - Îmi pare rău, dar după o vreme mi s-a părut cam obositor. Cred că s-a simțit jignită că nu prea mă interesa sarcina ei. Aveam mai puține în comun. Apoi aceea, s-a născut copilul și asta i-a ocupat tot timpul. Înțeleg, era epuizată, dar a devenit mai puțin interesantă, dacă înțelegeți ce vreau să spun.
   Cynthia face o pauză și își încrucișează iar picioarele lungi.
   - Cred c-ar fi trebuit să se întoarcă la serviciu când bebelușul avea câteva luni, dar ea nu voia. Cred că i se părea că trebuie să fie mama perfectă.
   - Marco s-a schimbat mult după nașterea copilului? întreabă Rasbach.
   Ea își înclină capul și se gândește.
   - Nu prea, nu, dar nici nu ne-am văzut prea des. Mie mi se pare la fel, dar cred că Anne l-a afectat și pe el un pic. Încă îi place să se distreze.
   Rasbach întreabă:
   - Anne și Marco au vorbit în particular după ce s-a întors ea de la copil?
   - Cum adică?
   - Ați plecat cu soțul dumneavoastră în bucătărie să faceți curat sau ceva de genul ăsta și i-ați lăsat singuri vreo clipă pe parcursul serii? Ori s-au retras amândoi în vreun colț?
   - Nu știu. Nu cred. Marco a stat mai mult cu mine, pentru că se vedea că Anne nu era într-o dispoziție prea veselă.
   - Deci nu vă amintiți ca ei doi să fi discutat singuri pe durata serii?
   Ea clatină din cap.
   - Nu, de ce?
   Rasbach ignoră întrebarea ei.
   - Descrieți cum s-a desfășurat restul serii, dacă nu vă deranjează.
   - Am stat mai mult în sufragerie, pentru că acolo e aer condiționat și a fost atât de cald azi-noapte! Eu și Marco am vorbit cel mai mult. Soțul meu e destul de tăcut, de obicei, genul de intelectual. El și Anne seamănă în privința asta. Se înțeleg bine.
   - Și dumneavoastră vă înțelegeți bine cu Marco?
   - Eu și Marco suntem mai extrovertiți, asta e sigur. Eu îl înveselesc pe soțul meu, iar el pe Anne. Contrariile se atrag, bănuiesc.
   Rasbach așteaptă, lasă liniștea să umple camera, apoi întreabă:
   - Când Anne s-a întors după ce a alăptat copilul, la ora 11, în afară de faptul că arăta ca și cum ar fi plâns, a părut diferită și din alt punct de vedere?
   - Eu n-am observat. Părea doar obosită, dar așa e ea mereu în ultima vreme.
   - Cine s-a dus apoi la copil?
   Cynthia se gândește.
   - Păi, Anne s-a întors pe la 11 și jumătate, cred, așa că Marco nu s-a mai dus. El mergea la și jumătate, iar ea la fix, așa s-au înțeles. Așa că Anne s-a dus din nou la miezul nopții, apoi Marco la 12 și jumătate.
   - Cât timp a lipsit Anne când s-a dus la miezul nopții? întreabă Rasbach.
   - Ei, nu mult, câteva minute.
   - Și apoi s-a dus Marco, la 12 și jumătate?
   - Da, eu eram în bucătărie, făceam un pic de ordine. El a ieșit pe ușa din spate și a zis că se duce să verifice rapid copilul și se întoarce imediat. Mi-a făcut cu ochiul.
   -V-a făcut cu ochiul?
   - Da. Băuse destul de mult. Toți băuserăm.
   - Și cât a lipsit? întreabă Rasbach.
   - Nu mult, 2 sau 3 minute. Poate 5.
   Cynthia se foiește în scaun, își schimbă poziția picioarelor.
   - Când s-a întors, am ieșit în curte la o țigară.
   - Numai voi doi?
   - Da.
   - Despre ce ați vorbit? întreabă Rasbach.
   Își amintește cum a roșit Marco atunci când a menționat că ieșise la țigară cu Cynthia și cât de furioasă a fost Anne că soțul ei flirtase cu femeia din fața lui.
   Cynthia spune:
   - Nu prea multe. Mi-a aprins o țigară.
   Rasbach așteaptă, nu spune nimic.
   - A început să mă mângâie pe picioare. Purtam o rochie cu despicătură într-o parte.
   Pare jenată.
   - Nu cred că e relevant, nu? Ce legătură are asta cu răpirea copilului?
   - Doar spuneți-ne ce s-a întâmplat, dacă nu vă deranjează.
   - Mă mângâia pe picioare. Apoi s-a înfierbântat tot și m-a tras în poala lui. M-a sărutat.
   - Continuați, zice Rasbach.
   - Ei, era destul de excitat. Amândoi ne-am lăsat duși de val. Era întuneric, eram beți.
   - Cât timp a durat asta? întreabă Rasbach.
   - Nu știu, câteva minute.
   - Nu v-ați făcut griji că soțul dumneavoastră sau Anne ar putea să vină și să vă găsească... îmbrățișați?
   - Sincer vorbind, nu cred că gândeam prea clar. V-am spus deja, băuserăm mult.
   - Deci nu a venit nimeni să vă găsească așa?
   - Nu, până la urmă, l-am împins de pe mine, dar am fost drăguță. Nu mi-a fost ușor, pentru că era tot călare pe mine. Insistent.
   - Aveți o aventură cu Marco? întreabă Rasbach fără menajamente.
   - Ce? Nu! Nu avem o aventură. Am crezut că a fost doar un flirt nevinovat. Nu m-a mai atins înainte. Băuserăm prea mult.
   - După ce l-ați respins, ce s-a întâmplat?
   - Ne-am aranjat ținuta și ne-am întors în casă.
   - Ce oră era?
   - Aproape 1, cred. Anne voia să plece. Nu i-a plăcut că Marco ieșise cu mine în curtea din spate.
   Cred și eu, se gândește Rasbach.
   - Ați fost în curtea din spate și mai devreme aseară?
   Ea clatină din cap.
   - Nu. De ce?
   - Mă întrebam dacă ați observat cumva dacă detectorul de mișcare s-a aprins când a intrat Marco în casă, mai devreme.
   - A, nu știu. Nu l-am văzut intrând.
   - În afară de dumneavoastră și soțul dumneavoastră și, bineînțeles, de Marco și Anne, știți dacă mai era cineva la curent că fetița era singură alături?
   - Din câte știu eu, nu.
   Ridică din umerii eleganți.
   - Adică, cine să mai știe?
   - Mai aveți ceva de adăugat, doamnă Stillwell?
   Clatină din cap.
   - Îmi pare rău, mă tem că nu. Mie mi s-a părut o seară normală. Cum și-ar fi putut imagina cineva că se va întâmpla așa ceva? Mai bine aduceau copilul cu ei.
   - Vă mulțumim pentru timpul acordat, zice Rasbach și se ridică să plece.
   Se ridică și Jennings. Rasbach îi întinde Cynthiei cartea lui de vizită.
   - Dacă vă amintiți ceva, orice, vă rog să mă sunați.
   - Sigur că da, spune ea.
   Rasbach se uită pe fereastra care dă spre stradă. Reporterii se fâțâie de colo-colo, în așteptarea lor.
   - Vă deranjează dacă ieșim prin spate? întreabă el.
   - Deloc, spune Cynthia. Garajul este deschis.
    Detectivii se strecoară prin ușile glisante de sticlă din bucătărie și traversează curtea din spate, apoi garajul familiei Stillwell. Ajung în alee, nevăzuți din stradă.
   Jennings se uită pieziș la Rasbach și ridică din sprâncene.
   - Tu o crezi? îl întreabă Rasbach.
   - În legătură cu ce exact? întreabă celălalt bărbat.
   Cei doi detectivi vorbesc încet.
   - Cu zbânțuiala din curte.
   - Nu știu. De ce ar minți? Chiar arată bine.
   - Din experiența mea, oamenii mint tot timpul, spune Rasbach.
   - Tu crezi că ne-a mințit?
   - Nu. Dar are ceva care mă deranjează și nu știu ce. Părea agitată, de parcă nu spunea ceva sau ascundea ceva, zice Rasbach. Presupunând că a spus adevărul, întrebarea e: de ce s-a dat Marco la ea la scurt timp după 12:30? A făcut asta pentru că habar nu avea că îi era răpit copilul chiar atunci sau pentru că tocmai îi predase copilul unui complice și trebuia să pară că nu avea nicio grijă?
   - Sau poate e sociopat, sugerează Jennings. Poate că a dat copilul unui complice și nici nu i-a păsat.
   Rasbach clatină din cap.
   - Nu cred.
   Cam toți sociopații pe care i-a întâlnit Rasbach - și după zeci de ani petrecuți în poliție, a văzut destui - aveau o atitudine încrezătoare, chiar pompoasă.
   Marco arată de parcă ar fi pe cale să cedeze sub povara presiunii.

Capitolul unsprezece

   Anne și Marco așteaptă în camera de zi, lipiți de telefon.
    Dacă sună răpitorul, Rasbach sau, în lipsa lui, altcineva de la poliție, va fi acolo ca să-l îndrume pe Marco pe parcursul apelului. Dar răpitorul nu sună. Au sunat rude și prieteni, reporteri, nebuni, dar nimeni care să pretindă că e răpitorul.
   Marco este cel care răspunde la telefon. Dacă răpitorul chiar sună, Marco va vorbi. Anne nu crede că ar fi în stare să se controleze. Nimeni n-o crede capabilă să se controleze. Polițiștii nu au încredere că Anne poate să-și păstreze calmul și să urmeze instrucțiunile. E prea emotivă, are momente în care devine aproape isterică. Marco este mai rațional, dar evident irascibil.
   Telefonul sună pe la 10 seara. Marco se întinde să răspundă. Toată lumea vede că îi tremură mâna.
   - Alo? zice el.
   De la capătul celălalt nu se aude decât respirația cuiva.
   - Alo! zice Marco mai tare, aruncându-i o privire rapidă lui Rasbach. Cine e?
   Persoana care a sunat închide.
   - Cu ce am greșit? spune Marco, panicat.
   Rasbach vine imediat lângă el.
   - Nu ai greșit cu nimic.
   Marco se ridică și începe să se plimbe încoace și încolo prin cameră.
   - Dacă era răpitorul, o să sune din nou, spune Rasbach neutru. Și el are emoții.
   Detectivul Rasbach îl privește pe Marco cu atenție. Marco este vizibil agitat, ceea ce este de înțeles. Presiunea e mare. Dacă se preface, se gândește Rasbach, e un actor foarte bun. Anne plânge încet pe canapea, ștergându-și din când în când ochii cu un șervețel.
   Ancheta minuțioasă a poliției a stabilit că nicio persoană care are garaj cu ieșire în alee nu a condus pe aleea respectivă la 12:35 noaptea trecută. Sigur, aleea este folosită și de alte persoane, nu numai de cele care au garaje acolo - dă în străzi laterale, în ambele capete, iar șoferii o folosesc pentru a evita drumurile cu sens unic. Polițiștii se străduie din greu să-l găsească pe șoferul mașinii respective. În afară de Paula Dempsey, nu au mai găsit pe nimeni care să fi văzut mașina la ora aceea.
   Dacă exista un răpitor, se gândește Rasbach, probabil i-ar fi contactat până acum. Poate nu vor primi niciodată telefon de la răpitor. Poate părinții au omorât copilul și au fost ajutați să scape de cadavru, iar toate astea nu sunt decât o șaradă elaborată ca să nu fie suspectați de crimă.
   Problema este că Rasbach a obținut lista apelurilor pentru telefoanele lor mobile și de acasă și niciunul dintre ei nu a dat telefoane după ora 6 seara trecută, cu excepția apelului la numărul de urgență.
   Asta înseamnă că, dacă ei sunt vinovații, poate nu a fost ceva spontan.
   Poate că au planificat totul de la început și au aranjat dinainte să-i aștepte cineva în garaj. Sau unul din ei are un telefon mobil cu cartelă, nedetectabil, și de acolo a sunat. Polițiștii n-au găsit așa ceva, dar asta nu înseamnă că nu există. Dacă au fost ajutați să scape de cadavru, trebuie să fi sunat pe cineva.
   Telefonul mai sună de câteva ori. Li se spune că sunt niște criminali și să nu-și mai bată joc de polițiști. Li se spune să se roage. Un mediu își oferă serviciile - contra unui comision. Dar nu sună nimeni care să spună că e răpitorul. În cele din urmă, Anne și Marco urcă în dormitor. Niciunul nu a dormit în ultimele douăzeci și patru de ore și nici în ziua de dinainte.
   Anne a încercat să se întindă, dar nu a putut să doarmă. O vede mereu pe Cora în minte și nu-i vine să creadă că nu poate să o atingă, că nu știe unde e fetița ei și dacă e teafără.
   Anne și Marco se întind pe pat îmbrăcați, gata să sară din el dacă sună telefonul. Se țin în brațe și șoptesc.
   - Aș vrea să pot merge la dr. Lumsden, spune Anne.
   Marco o trage mai aproape. Nu știe ce să spună. Dr. Lumsden e plecată undeva prin Europa, de unde se întoarce abia peste câteva săptămâni. Programările lui Anne au fost anulate.
   - Știu, șoptește Marco.
   Anne îi răspunde tot șoptit.
   - A zis că, dacă am nevoie, pot să mă duc la doctorul care o înlocuiește. Poate ar trebui.
   Marco se gândește la asta. E îngrijorat din cauza ei. Își face griji că, dacă povestea asta durează prea mult, efectele asupra ei vor fi devastatoare. Mereu a fost fragilă în fața stresului.
   - Nu știu, iubito, zice Marco. Cum ajungi la doctor cu toți reporterii ăia afară?
   - Nu știu, șoptește posomorâtă Anne.
   Nu vrea să fie urmărită de reporteri la cabinetul psihiatrului. Se teme că presa va afla despre depresia ei postnatală. A văzut cum au reacționat la greșeala cu salopetele. Până acum, singurii care știu despre depresia ei sunt Marco și mama ei, doctorița și farmacista. Și, sigur, polițiștii, care i-au scotocit prin casă imediat după ce i-a fost răpit copilul și au găsit medicamentul.
   Dacă n-ar fi urmat un tratament psihiatric, oare polițiștii le-ar mai fi dat târcoale ca o haită de lupi acum? Poate nu. Din cauza ei sunt suspectați.  Altfel, poliția n-ar avea niciun motiv să-i suspecteze. Doar dacă nu e din cauză că și-au lăsat copilul singur în casă. Asta a fost vina lui Marco. Așa că sunt amândoi vinovați.
   Anne stă întinsă în pat și își amintește cum era când își strângea fetița la piept, când simțea căldura bebelușului dolofan din brațele ei, îmbrăcat numai cu un scutec, cu pielea mirosind a copil și a proaspăt spălat. Își amintește zâmbetul frumos al Corei și bucla din frunte, la fel ca a fetiței din poezioara pentru copii. Glumea adesea cu Marco pe tema asta.
   A fost odată o fetiță, care avea o buclă mică.
   Fix pe frunte, la mijloc.
   Când era bună, era tare, tare bună.
   Iar când era rea, era groaznică.
   Oricât de dărâmată s-ar simți - ce fel de mamă se simte deprimată cu un bebeluș perfect? - Anne își iubește cu disperare fiica.
   Cu toate acestea, epuizarea chiar o copleșea. Cora era un copil plângăcios, care avea mereu colici, mai pretențioasă ca majoritatea.
   Când Marco s-a întors la serviciu, lui Anne zilele au început să i se pară insuportabil de lungi. Își umplea orele cum putea mai bine, dar tot se simțea singură. Toate zilele au ajuns să i se pară la fel. Nu putea să-și închipuie că altă dată fuseseră altfel. În ceața cauzată de lipsa somnului, nu-și amintea de ea însăși, femeia de dinainte, care lucra în galeria de artă. Abia dacă mai ținea minte cum era când își ajuta clienții să-și adauge piese noi la colecții sau cât era de încântată când găsea un artist nou promițător. De fapt, abia dacă își amintea cum era viața ei înainte să aibă copilul și să rămână acasă să-l crească.
   Lui Anne nu-i plăcea s-o roage pe mama ei să vină ca s-o ajute. Era și ea ocupată cu prietenele ei, cu clubul și cu activitățile ei de binefacere.
   Niciuna dintre prietenele lui Anne nu stătea acasă cu copilul în același timp cu ea. Anne se chinuia. Îi era rușine că nu făcea față prea bine.
   Marco a sugerat să angajeze pe cineva care să o ajute, dar asta a făcut-o să se simtă inadecvată.
   Singura alinare era grupul de mame care se reunea săptămânal, timp de 3 ore miercuri dimineața. Numai că nu se apropiase cu adevărat de niciuna dintre celelalte mame, nu destul cât să i se confeseze. Toate păreau sincer fericite și mame mai competente decât ea, chiar dacă și ele erau la primul copil.
   Și mai era ședința săptămânală cu dr. Lumsden, după-amiaza în care Marco rămânea cu Cora.
   Tot ce-și dorește Anne acum este să dea timpul înapoi cu 24 de ore. Se uită la ceasul digital de pe noptieră: 11:31. În urmă cu 24 de ore, tocmai o lăsa pe Cora în pătuț ca să se întoarcă la petrecere. Nimic din toate astea nu se întâmplase. Totul era bine. Dacă ar putea da ceasul în urmă! Dacă și-ar primi copilul înapoi, ar fi atât de recunoscătoare, ar fi atât de fericită, n-ar mai fi niciodată deprimată. Ar prețui fiecare minut petrecut cu fiica ei. Nu s-ar mai plânge de nimic, niciodată.
   Culcată în pat, Anne face o înțelegere personală cu Dumnezeu, chiar dacă nu este credincioasă, și plânge în pernă.

   În cele din urmă, Anne adoarme, dar Marco rămâne treaz lângă ea multă vreme. Nu-și poate opri gândurile.
   Se uită alături la soția lui, care doarme zbuciumat pe o parte, cu spatele la el. E prima dată când doarme după mai mult de 36 de ore. El știe că, pentru a face față, are nevoie de somn.
   Se uită îndelung la spatele ei și se gândește cât de mult s-a schimbat de la nașterea copilului. A fost o transformare complet neașteptată.
   Fuseseră amândoi atât de nerăbdători - decoraseră camera copilului, cumpăraseră lucruri pentru el, participaseră la cursurile de pregătire pentru naștere, îl simțiseră lovind la ea în burtă. Fuseseră cele mai fericite luni din viața lui. Nici nu se gândise vreodată ce greu urma să fie după aceea. Nu prevăzuse așa ceva.
   Anne a avut un travaliu lung și dificil; nici pentru asta nu fuseseră pregătiți. La cursuri nu-ți spune nimeni așa ceva, ce poate merge prost.
   Până la urmă, Cora a venit pe lume prin cezariană de urgență, dar a fost bine. Era perfectă. Și mama, și bebelușul s-au simțit bine și s-au întors acasă de la spital ca să înceapă o nouă viață.
   Și recuperarea a fost mai lungă și mai dificilă pentru Anne, din cauza cezarienei. Părea dezamăgită că nu născuse natural. Marco a încercat s-o consoleze. Nu era nici ce-și imaginase el, dar nu i se părea ceva așa important. Cora era perfectă, Anne era sănătoasă, asta era tot ce conta.
   Anne a avut probleme cu alăptatul la început, pentru că bebelușul nu apuca bine sânul. Au fost nevoiți să ceară ajutor specializat. Mama lui Anne nu putea să-i ajute; la rândul ei, își hrănise copilul cu biberonul.
   Marco vrea să se întindă și să o mângâie pe Anne pe spate, dar îi e teamă că o va trezi. Mereu a fost emotivă, sensibilă. Este una dintre cele mai rafinate femei pe care le-a întâlnit vreodată. Înainte, îi plăcea să se ducă pe neașteptate la ea la galerie. Uneori o surprindea acolo la ora prânzului sau după program, doar pentru că voia s-o vadă. Îi plăcea la nebunie s-o urmărească atunci când stătea de vorbă cu clienții, să o vadă cum se lumina toată când vorbea despre un tablou sau un artist nou. Se gândea atunci: Nu pot să cred că e a mea!
   De câte ori avea loc vreun vernisaj, ea îl invita; erau șampanie și apetitive, femei în rochii elegante și bărbați în costume bine croite. Anne circula prin sală, oprindu-se să discute cu oamenii adunați în fața tablourilor - pete de culoare sălbatice, abstracte, sau lucrări mai sumbre, tonale. Marco nu înțelegea nimic din ele. Pentru el, cel mai frumos, cel mai captivant lucru din sală era mereu Anne. Nu o deranja, stătea lângă bar, mâncând brânză, sau într-o parte, și o privea în timp ce se desfășura.
   Se pregătise pentru așa ceva, dat fiind că avea o diplomă în istoria artei și artă modernă, dar avea și instinct, pasiune. Marco nu crescuse în preajma artei, dar arta făcea parte din viața ei, și el o iubea pentru asta.
   Pentru nunta lor, i-a cumpărat un tablou din galerie pe care ea îl dorea tare mult, dar pe care spunea că nu și-l va putea permite niciodată - o lucrare foarte mare, abstractă, de atmosferă, a unui pictor promițător pe care ea îl admira enorm. Acum, nici nu se mai uită la el.
   Marco se întoarce cu fața în sus și se holbează la tavan, cu ochii arzători. Are nevoie ca ea să nu cedeze. Nu se poate ca poliția s-o suspecteze, să-i suspecteze pe amândoi, mai mult decât o face deja. L-a tulburat ce a zis Anne despre dr. Lumsden. Frica din ochii ei. Oare i-a spus vreodată doctoriței că vrea să-și rănească fetița? Uneori, femeile care sufereau de depresie postnatală se gândeau la așa ceva.
   Iisuse! Iisuse! Futu-i!
   Computerul lui de la birou. A căutat pe Google „depresie postnatală” și a intrat pe linkurile către psihoza postnatală, a citit poveștile acelea oribile despre femei care își omorâseră bebelușii. Femeia care își sufocase cei doi copii. Femeia care își înecase cei cinci copii în cadă. Cea care intrase intenționat într-un lac cu mașina în care se aflau copiii. Iisuse Cristoase! Futu-i! Dacă poliția îi cercetează computerul de la birou, o să găsească toate astea.
   Marco începe să transpire doar stând întins în pat. Își simte sudoarea rece, i se face rău. Ce-ar crede poliția dacă ar găsi așa ceva? Oare crede deja că Anne a omorât-o pe Cora? Crede că el a ajutat-o să-și acopere crima? Dacă i-ar vedea istoricul de navigare, ar putea crede că își făcea griji din cauza lui Anne de câteva săptămâni bune?
   Stă acolo, întins pe spate, cu ochii larg deschiși. Să le spună polițiștilor înainte să afle ei? Nu vrea să pară că ascunde ceva. Se vor întreba de ce a căutat subiectul ăsta la muncă și nu pe computerul de acasă.
   Inima îi bate cu putere în timp ce se ridică din pat. Coboară la parter pe întuneric, lăsând-o pe Anne să sforăie ușor în urma lui. Detectivul Rasbach stă în camera de zi, pe fotoliul pe care pare să-l fi ales ca preferat, și lucrează ceva la laptop. Marco se întreabă dacă detectivul doarme vreodată, dacă o să plece la un moment dat din casa lor. El și Anne nu prea pot să-l dea afară, deși le-ar plăcea.
   Detectivul Rasbach își ridică privirea când Marco intră în cameră.
   - Nu pot să dorm, mormăie Marco.
   Se așază pe canapea, încearcă să găsească un mod de a aduce vorba despre ce-l frământă. Simte că ochii detectivului sunt ațintiți asupra lui. Să-i spună sau nu? S-or fi dus deja la el la birou? S-or fi uitat prin computerul lui? Or fi aflat în ce necazuri este cu afacerea? Știu că riscă să-și piardă firma? Dacă nu știu încă, vor afla în curând. Știe că îl suspectează, că îi scotocesc trecutul. Dar dacă ai probleme financiare nu înseamnă că ești un criminal.
   - Aș vrea să vă zic ceva, spune Marco agitat.
   Rasbach îl privește calm și lasă laptopul deoparte.
   - Nu vreau să interpretați greșit, spune Marco.
   - Bine, zice detectivul Rasbach.
   Marco inspiră adânc înainte să înceapă.
   - Când Anne a fost diagnosticată cu depresie postnatală acum câteva luni, asta m-a speriat destul de tare.
   Rasbach dă din cap.
   - E de înțeles.
   - Adică, nu aveam experiență cu genul ăsta de lucruri. Se deprima foarte tare, știți, plângea mult. Era apatică, îmi făceam griji pentru ea, dar am crezut că era doar epuizată, că era ceva temporar. Am crezut că o să-i treacă atunci când copilul va dormi toată noaptea. Chiar i-am sugerat că poate ar fi bine să se întoarcă la serviciu, cu jumătate de normă, pentru că își iubea munca la galerie și am crezut că așa va mai lua și ea o pauză. Dar nu a vrut. S-a uitat la mine de parcă o credeam o mamă rea.
   Marco clatină din cap.
   - Dar nu credeam asta! I-am sugerat să ia pe cineva care să o ajute puțin în timpul zilei, o fată, eventual, ca să poată să tragă un pui de somn, dar nici nu voia să audă!
   Rasbach dă din nou din cap și ascultă atent.
   Marco povestește mai departe și simte cum devine din ce în ce mai agitat.
   - Când mi-a zis că doctorul i-a spus că are depresie postnatală, nu i-am dat prea mare importanță, știți? Voiam s-o sprijin. Dar eram îngrijorat, iar ea nu-mi spunea prea multe.
   Începe să-și frece mâinile de coapse.
   - Așa că am căutat informații online, dar nu aici, acasă, pentru că nu voiam să știe că îmi fac griji. Am folosit computerul de la birou.
   Simte că roșește. Nu așa voia să sune. Pare că o suspectează pe Anne, că nu are încredere în ea. Pare că au secrete unul față de celălalt.
   Rasbach îl privește fix, impenetrabil. Marco nu-și dă seama ce gândește detectivul. E enervant.
   - Așa că doar voiam să știți, în caz că îmi verificați computerul de la muncă, de ce am accesat așa de multe site-uri despre depresia postnatală. Încercam să înțeleg prin ce trece. Voiam să o ajut.
   - Înțeleg.
   Rasbach aprobă din cap, de parcă ar înțelege pe deplin, însă Marco nu-și dă seama ce gândește cu adevărat.
   - De ce voiai să-mi spui că ai căutat informații despre depresia postnatală la birou? Pare un lucru normal, în situația ta, spune Rasbach.
   Marco simte un fior. Tocmai a înrăutățit lucrurile? Tocmai l-a făcut să vrea să-i examineze computerul de la muncă? Ar trebui să-i explice în continuare de ce a accesat linkurile despre crime sau să lase lucrurile așa cum sunt? Pentru o clipă se panichează, nesigur ce ar trebui să facă.
   Hotărăște că a dat-o în bară suficient.
   - Pur și simplu, m-am gândit c-ar trebui să vă spun, asta e tot, zice Marco aspru și se ridică să plece, furios pe el însuși.
   - Stai! zice detectivul. Pot să te întreb ceva?
   Marco se așază la loc.
   - Spuneți!
   Își încrucișează brațele.
   - E vorba de aseară, când te-ai întors la vecini, după ce ai venit să vezi copilul la 12 și jumătate...
   - Da, ce-i cu asta?
   - Despre ce ai vorbit cu Cynthia acolo?
   La auzul întrebării, Marco se simte stânjenit. Chiar, despre ce au vorbit? Și de ce îl întreabă asta?
   - De ce vreți să știți despre ce am vorbit?
   - Îți amintești? întreabă Rasbach.
   Marco nu-și aduce aminte. Nu-și amintește să fi vorbit prea mult.
   - Nu știu. Doar chestii banale. Pălăvrăgeală. Nimic important.
   - E o femeie foarte atrăgătoare, nu ești de acord?
   Marco nu răspunde.
   - Nu ești de acord? repetă Rasbach.
   - Bănuiesc, spune Marco.
   - Spui că nu-ți aduci aminte dacă ai văzut sau ai auzit ceva când erai afară, în curte, între puțin peste 12:30 și aproape 1, când ați intrat înapoi în casă amândoi.
   Marco stă cu capul plecat, nu se uită la detectiv. Știe unde vrea să ajungă. Începe să transpire.
   - Ai spus - și aici detectivul răsfoiește în urmă prin carnețel - ai spus că „nu erai atent”. De ce nu erai atent?
   Ce naiba ar trebui să facă acum? Știe la ce face aluzie detectivul. Ca un laș, Marco nu spune nimic, dar simte cum îi pulsează vena de la tâmplă. Se întreabă dacă detectivul a observat-o.
   - Cynthia spune că te-ai dat la ea, că i-ai făcut avansuri sexuale în curte.
   - Ce? Nu-i adevărat!
   Marco își ridică brusc capul și se uită la detectiv.
   Detectivul își consultă notițele din nou, mai dă câteva pagini.
   - Spune că ai mângâiat-o pe picioare, că ai sărutat-o și ai tras-o în poala ta. Spune că ai fost foarte insistent, că te-a luat valul.
   - Nu e adevărat!
   - Nu e? N-ai sărutat-o? Nu te-a luat valul?
   - Nu! Adică... nu m-am dat eu la ea, ea s-a dat la mine.
   Marco simte că roșește tare și e furios pe el însuși. Detectivul nu spune nimic. Marco își caută stângaci cuvintele în graba de a se apăra și, în tot acest timp, se gândește: Curva aia mincinoasă!
   - Nu așa s-a întâmplat, insistă Marco. Ea a început.
   Se crispează când își dă seama cât de pueril sună. Inspiră adânc, să se liniștească.
   - Ea s-a dat la mine. Îmi amintesc că a venit și s-a așezat în poala mea. I-am spus că nu ar trebui să stea acolo și am încercat s-o împing de pe mine. Dar ea mi-a luat mâna și mi-a pus-o sub rochie. Purta o rochie lungă cu despicătură într-o parte.
   Marco transpiră de-a binelea acum, gândindu-se cum trebuie să pară toată povestea asta. Încearcă să se relaxeze. Își spune că, indiferent dacă detectivul îl crede o lepră, ăsta nu e un motiv să creadă că lucrurile astea au vreo legătură cu Cora.
   - Ea m-a sărutat pe mine.
   Marco se oprește, roșește iar. Își dă seama că Rasbach nu crede niciun cuvânt.
   - Am tot protestat, i-am zis că n-ar trebui, dar nu voia să se ridice din poala mea. Mi-a deschis șlițul. Mi-era teamă c-o să ne vadă cineva.
   Rasbach spune:
   - Ai băut mult. Câtă încredere ai în amintirile tale?
   - Eram beat, dar nu chiar așa de beat. Știu ce s-a întâmplat. Nu am început eu nimic cu ea. Practic s-a aruncat pe mine.
   - De ce ar minți? întreabă Rasbach simplu.
   De ce ar minți? Marco se întreabă același lucru. De ce i-ar coace-o Cynthia în halul ăsta? Era enervată că i-a spus „nu”?
   - Poate s-a supărat fiindcă am refuzat-o.
   Detectivul își țuguie buzele în timp ce-l privește pe Marco.
   Disperat, Marco spune:
   - Minte.
   - Unul din voi doi minte sigur, spune Rasbach.
   - De ce aș minți în legătură cu așa ceva? întreabă Marco stupid. Nu puteți să mă arestați pentru că am sărutat altă femeie.
   - Nu, spune detectivul.
   Așteaptă o secundă sau două și spune:
   - Zi-mi adevărul, Marco. Ai o aventură cu Cynthia?
   - Nu! În niciun caz! Îmi iubesc soția. N-aș face așa ceva, jur.
   Marco îl privește furios pe detectiv.
   - Asta spune Cynthia? V-a zis că avem o aventură? Asta e o mare aberație.
   - Nu, nu a spus asta.

   Anne, așezată în capul scărilor, pe întuneric, aude tot. Fiori reci îi străbat tot corpul.
    Acum știe că aseară, în timp ce bebelușul lor era răpit, soțul ei o săruta și o mângâia pe Cynthia de alături. Nu știe cine a început - din ce a observat ea înainte, ar fi putut fi oricare dintre ei. Amândoi au fost vinovați. Simte că i se face rău, se simte trădată.
   - Am terminat aici? întreabă Marco.
   - Mda, sigur, răspunde detectivul.
   Anne se ridică repede în picioare și, desculță, se întoarce în grabă în dormitor. Tremură. Se bagă în pat, sub pătură, și se preface că doarme, dar se teme că respirația ei neregulată o va da de gol.
   Marco intră în dormitor cu pași grei. Se așază pe marginea patului, cu spatele la ea, și se uită în gol. Ea își deschide ochii ușor și își ațintește privirea la spatele lui. Și-l imaginează făcându-și de cap cu Cynthia pe scaunul din curte, în timp ce ea se plictisea de moarte cu Graham în sufragerie. Iar în timp ce el își băga mâna în chiloții Cynthiei și Anne se prefăcea că îl ascultă pe Graham, cineva o răpea pe Cora.
   Niciodată nu va mai putea să aibă încredere în el. Niciodată. Se întoarce pe partea cealaltă și își trage pătura mai sus, în timp ce lacrimi mute îi curg pe față și îi udă gâtul.

   Cynthia și Graham sunt în dormitorul lor, alături, și poartă o discuție aprinsă. Chiar și așa, au grijă să nu ridice tonul. Nu vor să fie auziți. Pe patul lor imens se află un laptop deschis.
   - Nu, zice Graham. Ar trebui să mergem pur și simplu la poliție.
   - Și ce să spunem? întreabă Cynthia. E cam târziu pentru asta, nu crezi? Deja au venit aici și m-au luat la întrebări, în timp ce tu erai plecat.
   - Nu e chiar așa de târziu, o contrazice Graham. Le spunem că am avut o cameră de luat vederi orientată spre curtea din spate. Nu e nevoie să spunem mai mult. Nu e nevoie să știe nimeni de ce am pus-o acolo.
   - Sigur că da. Și cum vrei să explicăm mai exact de ce nu am menționat-o până acum?
   - Putem să spunem că am uitat de ea.
   Graham se sprijină de tăblia patului, îngrijorat. Cynthia râde, dar fără vreo urmă de umor.
   - Serios! Poliția a scormonit peste tot pentru că a fost răpit un bebeluș, dar noi am uitat că avem o cameră minusculă de luat vederi îndreptată spre curtea din spate.
   Se ridică și începe să-și dea jos cerceii.
   - N-or să creadă niciodată așa ceva.
   - De ce nu? Putem să spunem că n-am verificat-o niciodată sau că am crezut că e stricată sau că se terminase bateria. Putem să spunem că am crezut că nu funcționează și că o țineam doar așa, de ochii lumii.
   - Doar de ochii lumii, să speriem hoții. Când este atât de bine ascunsă, încât polițiștii nici nu au observat-o.
   Pune un cercel într-o cutie de bijuterii cu oglindă, de pe măsuța ei de toaletă. Îi aruncă o privire enervată și mormăie:
   - Tu și rahaturile tale de camere.
   - Și ție îți place să te uiți la filmele alea, zice Graham.
   Cynthia nu îl corectează. Da, și ei îi place să se uite la filmele alea. Îi place să se privească făcând sex cu alți bărbați. Îi place cum se excită soțul ei când o vede cu ei. Dar cel mai mult îi place că îi dă permisiunea să flirteze și să facă sex cu alți bărbați. Bărbați mai atrăgători și mai interesanți decât soțul ei, care s-a dovedit a fi o dezamăgire în ultima vreme. Dar cu Marco nu a ajuns prea departe. Graham sperase că ea îi va face o muie serioasă lui Marco sau că el o să-i ridice rochia și o s-o fută pe la spate. Cynthia știa exact cum este poziționată camera de luat vederi ca să surprindă cel mai bun unghi.
   Treaba lui Graham era s-o țină pe nevastă ocupată. Asta era mereu treaba lui. Era obositor pentru el, dar merita.
   Numai că acum au o problemă.

Capitolul doisprezece

   Este duminică după-amiază. Nu au apărut indicii noi. Nu a sunat nimeni să spună că o are pe Cora. Cazul pare să fi ajuns într-un impas, dar Cora încă este acolo, undeva. Unde e?
   Anne se duce la fereastra din camera de zi. Draperiile trase, pentru intimitate, filtrează lumina din cameră. Anne se dă într-o parte și trage puțin de draperie ca să arunce o privire afară. Trotuarul este plin de reporteri, care se revarsă și pe stradă.
   Trăiește într-un acvariu și toată lumea bate cu degetul în sticlă.
   Sunt deja semne că Anne și Marco nu sunt îndrăgiți de ziariști. N-au primit presa cu bunăvoință. Este evident că, pentru ei, reporterii reprezintă o intruziune, un rău necesar. Nu sunt nici deosebit de fotogenici, deși Marco arată bine, iar Anne a fost destul de drăguță în trecut, însă nu este destul să arate bine, este de preferat să aibă și charismă sau măcar să emane căldură. Or Marco nu este deloc charismatic acum. Arată ca o fantomă zdruncinată. Amândoi par vinovați, înfrânți de rușine. Marco a fost distant în interacțiunile cu presa; Anne nu a spus nimic. Nu au fost amabili cu ziariștii, așa că nici aceștia nu le-au întors căldura. Anne își dă seama că aceasta este probabil o greșeală tactică, pe care este posibil să o regrete mai târziu.
   Problema este că n-au fost acasă. S-a aflat că ei erau la vecini când Cora a fost furată din pătuț. Anne a fost îngrozită când a văzut titlurile de dimineață: CUPLUL NU ERA ACASĂ CÂND COPILUL A FOST RĂPIT; COPILUL RĂPIT A FOST LĂSAT SINGUR. Dacă ar fi dormit buștean în propria casă în timp ce copilul le era răpit din cameră, s-ar fi bucurat de mult mai multă simpatie din partea presei și a publicului. Faptul că erau la o petrecere în vecini le-a atras critici aspre. Sigur, s-a aflat și despre depresia ei postnatală. Anne nu știe cum se întâmplă lucrurile astea. Ea nu a spus presei, asta e sigur. Bănuiește că Cynthia a fost la originea informațiilor despre copilul lăsat singur acasă, dar nu știe cum a aflat presa despre depresia ei. Sigur poliția n-a divulgat informațiile ei medicale confidențiale. Chiar i-a întrebat pe polițiști și ei au spus că nu de la ei s-a aflat. Dar Anne nu are încredere în poliție. Indiferent cine a divulgat informațiile, n-a făcut decât să-i strice și mai mult imaginea în ochii tuturor - ai publicului, ai presei, ai părinților și prietenilor ei, ai tuturor. A fost supusă oprobriului public.
   Anne se întoarce să se uite la grămada din ce în ce mai mare de jucării și alte resturi colorate care se adună pe trotuar la baza scărilor din fața casei. Sunt acolo buchete cu flori ofilite, animăluțe de pluș de toate culorile și mărimile - vede ursuleți și chiar o girafă mare - cu bilețele și cartonașe lipite de ele. Un munte de clișee. O manifestare excesivă de simpatie. Și de ură.
   Mai devreme, Marco a ieșit și i-a adus un braț de jucării și bilețele, ca s-o mai înveselească. O greșeală pe care n-o va repeta. Multe dintre bilețele erau pline de venin, chiar șocante. A citit câteva, a icnit de durere, după care le-a mototolit și le-a aruncat pe jos.
   Trage spasmodic draperiile și se uită din nou afară. De data aceasta, corpul i se scutură de un fior de groază. Recunoaște femeile care vin în șir indian pe trotuar spre casă, împingând cărucioarele. Sunt trei, nu, patru femei din grupul ei de mămici. Reporterii se dau la o parte ca să le lase să treacă, simțind drama iminentă. Anne privește nevenindu-i să creadă.
   Doar nu au venit s-o vadă cu copiii lor, se gândește ea.
   O vede pe cea din față, Amalia, mama lui Theo cel drăguț, cu ochi căprui, băgând mâna sub cărucior și scoțând ceea ce pare o caserolă mare cu mâncare gătită. Celelalte femei din spatele ei fac același lucru, punând frânele la cărucioare și întinzându-se după cutiile cu mâncare de dedesubt.
   Atâta bunătate și, în același timp, atâta cruzime nepăsătoare. Nu mai poate suporta. Lui Anne îi scapă un hohot în timp ce se întoarce brusc dinspre fereastră.
   - Ce s-a întâmplat? spune Marco alarmat, venind la ea.
   Trage draperia și se uită pe fereastră, spre trotuar.
   - Scapă de ele! șoptește Anne. Te rog!

   Luni dimineață la ora nouă, detectivul Rasbach le cere lui Marco și Anne să meargă la secție pentru audieri formale.
   - Nu sunteți arestați, îi asigură el când amândoi îl privesc șocați. Am vrea să vă luăm câte o declarație formală și să vă punem mai multe întrebări.
   - De ce nu puteți să faceți asta aici? întreabă Anne, evident tulburată. Așa cum ați făcut până acum?
   - De ce trebuie să mergem la secție? întreabă ca un ecou și Marco, cu o expresie înspăimântată.
   - Asta este procedura standard, spune Rasbach. Vreți să vă împrospătați puțin mai întâi? sugerează el.
   Anne scutură din cap, de parcă nici nu-i pasă cum arată.
   Marco nu face nimic, doar se holbează la propriile picioare.
   - Bine, atunci, să mergem, spune Rasbach și îi conduce.
   Când deschide ușa de la intrare, se declanșează forfota. Reporterii se răspândesc pe scările din față, cu blițurile aprinse.
   - Sunt arestați? strigă cineva.
   Rasbach nu răspunde la nicio întrebare și tace mâlc în timp ce îi îndrumă pe Marco și pe Anne prin mulțime, către mașina poliției parcată în fața casei. Deschide portiera din spate și Anne urcă prima, apoi se mută pe locul celălalt. Marco urcă după ea. Nu vorbește nimeni, în afară de reporterii care își strigă întrebările în urma lor. Rasbach se urcă în față, lângă șofer, și mașina pornește. Fotografii aleargă după ei, făcând poze.
   Anne se uită fix pe geam. Marco încearcă să o ia de mână, dar ea și-o retrage. Privește orașul cunoscut din goana mașinii: taraba cu legume din colț, parcul în care ea și Cora stau pe pătură la umbră și se uită la copiii care se stropesc în piscina mică. Traversează orașul - acum nu sunt departe de galeria de artă unde lucra ea, aproape de râu. Apoi, trec pe lângă clădirea Art Deco în care își are Marco biroul și, brusc, părăsesc centrul orașului. Totul arată foarte diferit când stai în spatele unei mașini de poliție, în drum spre o audiere despre dispariția copilului tău.
   Când ajung la secția de poliție, o clădire modernă din beton și sticlă, mașina se oprește la ușile din față și Rasbach îi conduce înăuntru. Aici nu sunt reporteri. N-au fost anunțați că Anne și Marco vor fi duși la audiere.
   Când intră în secție, un ofițer în uniformă de la o recepție circulară își ridică privirea cu interes. Rasbach o predă pe Anne unei polițiste.
   - Du-o în sala de audieri numărul 3, îi zice Rasbach.
   Anne îl privește alarmată pe Marco.
   - Stați! Vreau să rămân cu Marco. Nu putem să stăm împreună? întreabă ea. De ce ne separați?
   Marco îi întoarce privirea.
   - E în regulă, Anne. Nu-ți face griji! Totul o să fie bine. Nu am făcut nimic. Vor doar să ne pună niște întrebări și pe urmă ne lasă să plecăm, nu-i așa? i se adresează el lui Rasbach, cu o urmă de provocare în voce.
   - Așa e, răspunde calm detectivul. După cum am spus, nu sunteți arestați. Sunteți aici din proprie voință. Puteți pleca oricând.
   Marco stă nemișcat și o urmărește pe Anne plecând pe hol cu polițista. Ea se întoarce și se uită iar la el. Este îngrozită.
   - Vino cu mine, spune Rasbach.
   Îl duce pe Marco într-o sală de audieri de la capătul culoarului.
   Detectivul Jennings este deja acolo. În sală este o masă metalică, cu un singur scaun pe o parte și două scaune pe partea cealaltă, pentru detectivi.
   Marco nu are încredere în propria lui logică, nu e sigur că va spune lucrurile clar. Simte cum îl lovește epuizarea. Își zice să vorbească rar, să gândească înainte să vorbească.
   Rasbach poartă un costum curat și o cămașă și o cravată nou-nouțe. E proaspăt bărbierit. Și Jennings la fel. Marco e îmbrăcat în niște jeanși vechi și un tricou șifonat, pe care l-a pescuit din sertar dimineață. Nu știa că va fi adus la secție. Își dă seama acum că ar fi trebuit să profite de invitația detectivului de a face un duș, de a se bărbieri, de a-și schimba hainele. S-ar fi simțit mai ager, mai stăpân pe el. Și ar fi arătat mai puțin ca un criminal în înregistrarea permanentă a audierii. Tocmai și-a dat seama că probabil va fi înregistrat video.
   Marco se așază și îi privește încordat pe cei doi detectivi rămași în picioare de partea cealaltă a mesei. E altfel aici decât la el acasă. E înspăimântător. Simte cum se inversează balanța controlului.
   - Dacă ești de acord, vom înregistra video audierea, spune Rasbach.
   Arată spre o cameră de luat vederi poziționată chiar sub tavan, îndreptată spre masă.
   Marco habar n-are dacă va avea vreun cuvânt de spus. Ezită o fracțiune de secundă, apoi spune:
   - Da, sigur, nicio problemă.
   - Vrei o cafea? îl întreabă Rasbach.
   - Da, sigur, mersi, spune Marco.
   Încearcă să se relaxeze. Își amintește că este aici ca să ajute poliția să afle cine i-a răpit copilul.
   Rasbach și Jennings ies după cafea, lăsându-l pe Marco singur cu frământările lui.
   Când cei doi detectivi se întorc, Rasbach pune paharul de hârtie al lui Marco pe masă, în fața lui. Marco vede că i-a adus două pliculețe de zahăr și unul de lapte. Rasbach și-a adus aminte cum îi place lui Marco să-și bea cafeaua. Mâinile îi tremură în timp ce desface pliculețele de zahăr. Toți observă.
   - Te rog să declari cum te numești și data de astăzi, spune Rasbach și încep.
   Detectivul îi pune câteva întrebări simple care stabilesc versiunea lui Marco despre cele întâmplate în noaptea răpirii. Este un rezumat al celor petrecute, nimic mai mult. Pe măsură ce audierea avansează, Marco simte că se relaxează. În cele din urmă, crede că s-a terminat, că urmează să-i dea drumul. Ușurarea lui este enormă, dar are grijă să nu arate asta. Are un răgaz să se întrebe cum merge în sala cealaltă, cu Anne.
   - Bine, mulțumesc, spune Rasbach după ce i-au luat declarația. Acum, dacă nu te deranjează, mai am doar câteva întrebări.
   Marco, care dădea să se ridice din scaunul metalic, se așază la loc.
   - Povestește-ne despre firma ta, Conti Software Design.
   - De ce? întreabă Marco. Ce legătură au toate astea cu firma mea?
   Se holbează la Rasbach, încercând să-și ascundă nedumerirea. Dar știe unde vor să ajungă. Au făcut cercetări despre el. Sigur că au făcut.
   - Ai înființat firma cam acum 5 ani? începe Rasbach.
   - Da, spune Marco. Am diplome în afaceri și în informatică. Dintotdeauna am vrut să am afacerea mea. Am văzut o oportunitate în designul de software, mai exact, în designul de interfețe pentru utilizatorii pentru software medical. Așa că mi-am deschis propria firmă. Am câțiva clienți importanți. Am angajat o echipă mică de profesioniști în software, toți lucrează de la distanță. De cele mai multe ori, vizităm clienții la sediile lor, așa că mă deplasez destul de des în interes de afaceri. Am și un birou în centru. Am avut destul de mult succes.
   - Da, te-ai descurcat foarte bine, confirmă Rasbach. Impresionant! Probabil nu a fost ușor. E scump? Să înființezi așa o firmă?
   - Depinde. La început, era o firmă mică, doar eu și vreo doi clienți. Eu eram singurul designer; lucram de acasă și aveam un program foarte încărcat. Planul meu era să-mi cresc afacerea treptat.
   - Continuă, zise Rasbach.
   - Firma a avut succes foarte repede. S-a dezvoltat rapid. Trebuia să angajez mai mulți designeri, ca să fac față cererii, și să trec la următorul nivel. Așa că m-am extins. Era momentul potrivit. Atunci, costurile au crescut. Echipament, personal, spațiu de birouri. Ai nevoie de bani ca să te dezvolți.
   - Și de unde au venit banii pentru extinderea afacerii? întreabă detectivul.
   Marco îl privește deranjat.
   - Nu văd de ce contează pentru voi, dar am luat un împrumut de la socrii mei, de la părinții lui Anne.
   - Înțeleg.
   - Ce înțelegeți? spune Marco iritat.
   Trebuie să rămână calm. Nu-și poate permite să devină arțăgos. Rasbach probabil face asta doar ca să-l enerveze.
   - Nu voiam să insinuez nimic cu asta, spune detectivul blând. Câți bani ai împrumutat de la părinții soției?
   - Mă întrebați sau știți deja? zice Marco.
   - Nu știu. Întreb.
   - Cinci sute de mii, spune Marco.
   - Asta înseamnă o grămadă de bani.
   - Da, așa e, încuviințează Marco.
   Rasbach îi întinde o cursă. Nu se poate lăsa prins.
   - Și a fost profitabilă afacerea?
   - În cea mai mare parte. Avem ani buni și ani mai puțin buni, ca toată lumea.
   - Și anul ăsta? Ai zice că a fost bun sau mai puțin bun?
   - A fost un an cam de rahat, dacă tot întrebați, spune Marco.
   - Îmi pare rău, spune Rasbach.
   Apoi tace.
   - Am avut niște probleme, spune Marco în cele din urmă. Dar am încredere că lucrurile vor reveni la normal, în afaceri sunt mereu suișuri și coborâșuri. Nu poți să renunți dacă ai avut un an prost. Trebuie să reziști.
   Rasbach dă din cap gânditor.
   - Cum ai descrie relația cu părinții soției?
   Marco știe că detectivul i-a văzut pe el și pe socrul lui în aceeași cameră. Nu are niciun rost să mintă.
   - Nu ne simpatizăm.
   - Și totuși ți-au împrumutat cinci sute de mii de dolari?
   Detectivul ridică din sprâncene.
   - Ne-au împrumutat împreună, mama și tatăl ei. Au bani. Își iubesc fata. Vor ca ea să aibă o viață bună. Planul meu de afaceri era serios. A fost o investiție bună de afaceri pentru ei. Și o investiție în viitorul fiicei lor. A fost un acord mulțumitor pentru toate părțile implicate.
   - Dar nu este adevărat că firma ta are nevoie disperată de o infuzie de lichidități? întreabă Rasbach.
   - În ziua de azi, orice firmă ar avea nevoie de o infuzie de lichidități, spune Marco aproape cu amărăciune.
   - Ești pe punctul de a pierde afacerea pentru care ai muncit atât de mult ca s-o construiești? întreabă Rasbach, aplecându-se ușor în față.
   - Nu cred, nu, zice Marco.
   Nu se va lăsa intimidat.
   - Nu crezi?
   - Nu.
   Marco se întreabă de unde are detectivul informațiile. Afacerea lui chiar are probleme. Dar, din câte știe el, poliția nu a avut mandat să verifice nici documentele firmei, nici pe cele bancare. Rasbach își dă cu presupusul? Cu cine a vorbit?
   - Soția ta știe despre problemele cu firma?
   - Nu în totalitate.
   Marco se foiește pe scaun.
   - Cum adică? întreabă detectivul.
   - Știe că n-a mers prea bine în ultima vreme, recunoaște Marco. Nu am împovărat-o cu detaliile.
   - De ce?
   - Avem un bebeluș, ce Dumnezeu! ripostează Marco ridicând tonul. A fost deprimată, după cum știți. De ce i-aș spune că afacerea nu merge bine?
   Își trece mâna prin păr, care îi cade în dezordine peste ochi.
   - Înțeleg, spune Rasbach. Le-ați cerut ajutor socrilor?
   Marco evită întrebarea.
   - Cred că lucrurile se vor îndrepta.
   Rasbach nu insistă.
   - Să vorbim puțin despre soția ta, zice el. Spui că a fost deprimată. Mi-ai zis mai devreme că a fost diagnosticată cu depresie postnatală de doctorița ei. Psihiatra ei. Doctorița...
   Își consultă notițele.
   - Lumsden.
   Își ridică privirea.
   - Care este plecată acum.
   - Da, știți asta deja. De câte ori trebuie să mai vorbim despre acest lucru?
   - Poți să-mi descrii simptomele ei?
   Marco se foiește fără stare pe scaunul metalic incomod. Se simte ca un vierme prins cu un bold pe un panou.
   - Așa cum v-am mai spus, era tristă, plângea mult, era apatică. Uneori părea copleșită. Nu dormea destul. Cora e un copil care scâncește cam des.
   Când spune asta, își amintește că ea a dispărut și trebuie să se oprească o clipă ca să-și recapete controlul.
   - I-am sugerat să angajeze pe cineva care să o ajute cu copilul, ca să poată și ea să tragă un pui de somn în timpul zilei, dar nu voia. Cred că avea senzația că trebuie să se descurce singură, fără ajutor.
   - Soția ta a suferit de boli mintale în trecut?
   Marco își ridică privirea speriat.
   - Ce? Nu. A suferit puțin de depresie, la fel ca un milion de alți oameni.
   Vocea lui este hotărâtă.
   - De boli mintale nu.
   Lui Marco nu îi place ce sugerează detectivul. Se pregătește psihic pentru ce urmează.
   - Depresia postnatală este considerată o boală mintală, dar să nu despicăm firul în patru.
  Rasbach se sprijină de spătarul scaunului și îl privește pe Marco de parcă ar vrea să spună putem să vorbim sincer?
   - Ți-ai făcut vreodată griji că Anne ar putea să-i facă rău copilului sau ei înseși?
   - Nu, niciodată.
   - Chiar dacă ai căutat pe internet informații despre psihoza postnatală?
   Deci i-au umblat prin computer. Au văzut ce a citit, poveștile despre femei care și-au ucis copiii. Marco simte cum i se formează broboane mici de transpirație pe frunte. Se foiește pe scaun.
   - Nu, v-am spus despre asta... Când Anne a fost diagnosticată, am vrut să aflu mai multe despre asta, așa că am căutat ceva informații despre depresia postnatală. Știți cum e pe internet, din una dai în alta. Urmezi linkurile. Eram doar curios. Nu pentru că eram îngrijorat din cauza lui Anne am citit poveștile alea despre femei care au înnebunit și și-au omorât copiii. Nici vorbă!
   Rasbach îl fixează cu privirea fără să spună vreun cuvânt.
   - Uite ce e, dacă aș fi fost îngrijorat că Anne i-ar face rău copilului, n-aș fi lăsat-o acasă singură cu el toată ziua, nu?
   - Nu știu. Ai fi lăsat-o?
   Rasbach nu se mai poartă cu mănuși. Se uită la el, așteptând.
   Marco îl privește furios.
   - Aveți de gând să ne acuzați de ceva? întreabă Marco.
   - Nu, nu acum, spune detectivul. Poți să pleci.
   Marco se ridică încet, împingându-și scaunul în spate. Îi vine să fugă dracului de acolo, dar n-o să se grăbească, o să se poarte ca și cum s-ar stăpâni pe deplin, deși nu este adevărat.
   - Încă un lucru, spune Rasbach. Știi pe cineva care are o mașină electrică sau un hibrid?
   Marco ezită.
   - Nu cred, răspunde el.
   - Asta e tot, spune detectivul ridicându-se de pe scaun. Ești liber să pleci.
   Lui Marco îi vine să se arunce pe Rasbach și să-i mârâie în față: De ce dracu’ nu-ți faci treaba și nu ne găsești copilul? În schimb, iese din sală prea repede. Odată aflat de partea cealaltă a ușii, își dă seama că nu știe unde e Anne. Nu poate să plece fără ea. Rasbach vine din spate.
   - Dacă vrei s-o aștepți pe soția ta, nu durează prea mult, zice el, apoi se duce pe hol și deschide ușa altei săli, unde - bănuiește Marco - soția lui stă și așteaptă.

Capitolul treisprezece

   Anne stă în sala rece de audiere și tremură. Poartă jeanși și numai un tricou. În sală, aerul condiționat e prea puternic.
    Polițista stă în picioare lângă ușă, păzind-o discret. Lui Anne i s-a spus că e aici din proprie voință, că este liberă să plece oricând, dar se simte prizonieră.
   Se întreabă ce se întâmplă în cealaltă sală, unde îl interoghează pe Marco. Este o stratagemă, ca să-i separe. Asta îi dă emoții și o face să se simtă nesigură pe ea. Este evident că polițiștii îi suspectează. Vor încerca să-i întoarcă unul împotriva celuilalt.
   Anne trebuie să se pregătească pentru ce urmează, dar nu știe cum.
   Se gândește să le spună că vrea să discute cu un avocat, dar se teme că asta o va face să pară vinovată. Părinții ei și-ar permite să-i angajeze cel mai bun avocat de drept penal din oraș, dar îi e frică să-i roage. Ce-ar crede ei dacă i-ar ruga să-i facă rost de un avocat? Și Marco? Fiecare are nevoie de câte un avocat? Asta o înfurie, pentru că știe că ei nu i-au făcut niciun rău copilului. Poliția își pierde timpul și, în vremea asta, Cora este singură undeva, îngrozită, abuzată sau... Anne simte că i se face rău.
   Ca să nu vomite, se gândește în schimb la Marco. Dar apoi îl vede din nou în minte sărutând-o pe Cynthia, mângâindu-i corpul, corpul acela mult mai apetisant decât al ei. Își spune că era beat, că probabil Cynthia a fost cea care s-a dat la el, așa cum a spus Marco, și nu invers. Observase că Cynthia flirtase cu Marco toată seara. Totuși, Marco a ieșit în curte cu ea la țigară. Și el era la fel de vinovat. Amândoi au negat că ar avea o aventură, dar ea nu știe ce să creadă.
   Ușa se deschide, făcând-o să tresară puternic pe scaun. Intră detectivul Rasbach, urmat de Jennings.
   - Unde e Marco? întreabă Anne cu vocea tremurândă.
   - Vă așteaptă pe hol, spune Rasbach și zâmbește scurt. Nu durează mult, zice el blând. Vă rog să vă relaxați.
   Îi zâmbește și ea, fără vlagă.
   Rasbach arată spre o cameră de luat vederi montată lângă tavan.
   - Vom filma această audiere.
   Anne aruncă o privire camerei de luat vederi.
   - Trebuie să fim înregistrați? întreabă ea.
   Apoi se uită agitată la cei doi detectivi.
   - Înregistrăm toate audierile, îi spune Rasbach. Este pentru binele tuturor celor implicați.
   Anne își așază părul neliniștită și încearcă să stea mai drept pe scaun.
   Polițista rămâne în picioare lângă ușă, de parcă le-ar fi teamă că Anne va încerca să fugă.
   - Pot să vă aduc ceva? întreabă Rasbach. Cafea? Apă?
   - Nu, mulțumesc.
   Rasbach spune:
   - Bine atunci, să începem. Vă rog să declarați cum vă numiți și data de azi.
   Detectivul îi pune întrebări atente despre evenimentele din seara în care a dispărut copilul.
   - Ce ați făcut când ați văzut că nu e în pătuț? întreabă Rasbach.
   Vocea lui este blândă, încurajatoare.
   - V-am spus. Cred că am țipat. Am vomitat. Apoi am sunat la 911.
   Rasbach dă din cap.
   - Soțul dumneavoastră ce a făcut?
   - A căutat tot etajul în timp ce eu sunam la 911.
   Rasbach o privește mai intens, direct în ochi.
   - Cum vi s-a părut?
   - Șocat, îngrozit, la fel ca mine.
   - Nu ați găsit nimic nelalocul lui, nimic deranjat, în afară de faptul că lipsea copilul?
   - Exact. Am căutat prin casă înainte să sosească poliția, dar nu am observat nimic. Singurul lucru diferit sau ciudat - în afară de faptul că ea nu era acolo și că dispăruse și păturica ei - a fost că ușa de la intrare era deschisă.
   - La ce v-ați gândit când ați văzut pătuțul gol?
   - M-am gândit că a luat-o cineva, șoptește Anne, privind în jos, spre masă.
   - Ne-ați spus că ați spart oglinda din baie după ce ați văzut că lipsea fetița și înainte să sosească poliția. De ce ați spart oglinda din baie? întreabă Rasbach.
   Anne inspiră adânc înainte să răspundă.
   - Eram supărată. Eram supărată pentru că o lăsaserăm singură acasă. Era vina noastră.
   Vocea ei este uscată. Buza de jos îi tremură.
   - De fapt, îmi puteți da niște apă? întreabă ea, ridicându-și privirea.
   - Aduc eu, se oferă Jennings și iese din cameră, pentru a se întoarce în scurt timp cu o sticlă de apă, pe care o pune pe masă, în fața lui Anne.
   Recunoscătoare, răsucește capacul și ia o înghițitură. Rasbach își reia întrebările.
   - Ați spus c-ați băut niște vin. Luați și medicamente antidepresive, ale căror efecte sunt potențate de alcool. Credeți că amintirile dumneavoastră legate de ce s-a întâmplat în seara aceea sunt exacte?
   - Da.
   Are vocea hotărâtă. Se pare că apa a revigorat-o.
   - Sunteți sigură de versiunea dumneavoastră privitoare la cele petrecute? întreabă Rasbach.
   - Sunt sigură, spune ea.
   - Cum explicați salopeta roz care a fost găsită sub salteaua de pe masa de schimbat?
   Vocea lui Rasbach nu mai sună așa blând acum. Anne simte cum calmul o părăsește.
   - Am... am crezut că am pus-o în coșul de rufe, dar eram foarte obosită. Probabil a ajuns îndesată acolo cumva.
   - Dar nu puteți explica în ce mod?
   Anne știe unde vrea să ajungă. Cum poate el să aibă încredere în mărturia ei dacă nu poate să explice ceva simplu, ca faptul că salopeta, pe care își amintea că a pus-o în coșul de rufe, era de fapt sub salteaua mesei de schimbat?
   - Nu. Nu știu.
   Începe să-și frângă mâinile în poală, sub masă.
   - Există posibilitatea ca dumneavoastră să fi scăpat copilul din brațe?
   - Ce?
   Anne își ridică brusc privirea la detectiv. Ochii lui sunt enervanți. Se simte de parcă ar putea să vadă direct prin ea.
   - Există posibilitatea să fi scăpat accidental copilul, să se fi rănit cumva?
   - Nu. În niciun caz. Mi-aș aduce aminte așa ceva.
    Rasbach nu mai este așa de prietenos acum. Se reazemă de spătarul scaunului și-și ridică bărbia spre ea, de parcă n-ar crede-o.
   - Poate ați scăpat fetița mai devreme și s-a lovit la cap sau poate ați zgâlțâit-o și, când v-ați întors să vedeți ce face, nu mai respira?
   - Nu! Nu s-a întâmplat așa! zice Anne disperată. Era bine când am lăsat-o, la miezul nopții. Era bine și când a verificat-o Marco, la 12 și jumătate.
   - De fapt, nu știți dacă era bine când a verificat-o Marco la douăsprezece și jumătate. Nu erați acolo, în camera copilului. Aveți doar cuvântul soțului, subliniază Rasbach.
   - N-ar minți, spune Anne neliniștită, frângându-și mâinile.
   Rasbach lasă tăcerea să se aștearnă în sală. Apoi, aplecându-se în față, spune:
   - Câtă încredere aveți în soțul dumneavoastră, doamnă Conti?
   - Am încredere în el. N-ar minți în privința asta.
   - Nu? Dar dacă s-a dus să vadă copilul și a descoperit că nu respira? Dacă a crezut că dumneavoastră ați rănit-o accidental sau că i-ați pus o pernă peste față? Și a aranjat să vină cineva să ia cadavrul, pentru că încerca să vă protejeze?
   - Nu! Ce tot spuneți? Că eu am omorât-o? Asta credeți, de fapt?
   Se uită de la Rasbach la Jennings, apoi la polițista de la ușă și înapoi la detectiv.
   - Vecina dumneavoastră, Cynthia, spune că, atunci când v-ați întors la petrecere, după ce ați alăptat copilul la 11, arătați de parcă ați fi plâns și v-ați fi spălat pe față.
   Anne roșește. Este un detaliu pe care îl uitase. Chiar plânsese. O alăptase pe Cora în scaun, pe întuneric, la ora 11, cu lacrimile curgându-i pe față. Pentru că era deprimată, pentru că era grasă și neatrăgătoare, pentru că Cynthia îi ademenea soțul așa cum ea nu-l mai putea ademeni, și se simțea inutilă și fără speranță, și copleșită.
   Sigur că Cynthia a observat asta și a spus poliției.
   - Sunteți în grija unei psihiatre, ați spus. Dr. Lumsden?
   Rasbach își îndreaptă spatele acum și ia un dosar de pe masă. Îl deschide și se uită înăuntru.
   - V-am spus deja despre dr. Lumsden, spune Anne, întrebându-se la ce anume se uită el. Mă duc la ea pentru o depresie postnatală ușoară, după cum știți. Mi-a prescris un antidepresiv care nu afectează alăptatul. Nu m-am gândit niciodată să-i fac rău fetiței mele. N-am scuturat-o, n-am sufocat-o și nici n-am rănit-o altfel. Plângeam când am alăptat-o pentru că mă simțeam grasă și neatrăgătoare, iar Cynthia - care ar trebui să-mi fie prietenă - flirtase cu soțul meu toată seara.
   Anne își trage forța din furia pe care o simte când își aduce aminte toate acestea. Stă mai drept pe scaun și îl privește pe detectiv în ochi.
   - Poate ar trebui să vă informați puțin mai bine despre depresia postnatală, domnule detectiv. Depresia postnatală nu este același lucru cu psihoza postnatală. În mod sigur eu nu sunt psihotică, domnule detectiv.
   - Corect, spune Rasbach.
   Face o pauză, pune dosarul jos și întreabă:
   - Ați spune că aveți o căsnicie fericită?
   - Da, spune Anne. Avem niște probleme, ca majoritatea cuplurilor, dar ni le rezolvăm.
   - Ce fel de probleme?
   - Chiar este relevant? Cum vă ajută asta s-o găsiți pe Cora?
   Se mișcă fără astâmpăr pe scaun.
   Detectivul Rasbach spune:
   - Toate persoanele disponibile lucrează la asta. Facem tot ce putem ca să o găsim pe Cora.
   Apoi adaugă:
   - Iar dumneavoastră ne puteți ajuta.
   Anne se pleoștește descurajată.
   - Nu văd cum.
   - Ce fel de probleme aveți în căsnicie? Banii? Asta este o problemă mare pentru majoritatea cuplurilor.
   - Nu, spune Anne obosită. Nu ne certăm din cauza banilor. Singurul lucru din cauza căruia ne certăm sunt părinții mei.
   - Părinții dumneavoastră?
   - Ei și Marco nu se plac. Părinții mei nu l-au acceptat niciodată. Ei cred că nu e destul de bun pentru mine. Dar este. Este perfect pentru mine. Ei nu pot să vadă nimic bun la el pentru că nu vor. Așa sunt ei. Nu le-a plăcut niciunul dintre băieții cu care m-am întâlnit. Niciunul nu era destul de bun, dar pe el îl urăsc pentru că m-am îndrăgostit de el și m-am măritat cu el.
   - Nu cred că-l urăsc, spune Rasbach.
   - Uneori așa pare, zice Anne.
   Se uită în jos, la masă.
   - Mama crede că nu este destul de bun pentru mine, în principal, pentru că nu provine dintr-o familie bogată, dar tata chiar pare să-l urască. Tot timpul îl întărâtă. Nu înțeleg de ce.
   - Nu au un motiv anume să-l antipatizeze?
   - Nu, deloc. Marco n-a greșit cu nimic, niciodată.
   Oftează nefericită.
   - Părinții mei sunt foarte greu de mulțumit și le place să dețină controlul. Ne-au dat bani când am fost la început și acum cred că suntem proprietatea lor.
   - V-au dat bani?
   - Pentru casă.
  Roșește.
   - Adică, a fost un cadou?
   Ea dă din cap.
   - Da, au fost cadou de nuntă, ca să ne putem cumpăra o casă. Nu ne permiteam una singuri, fără ajutor. Casele sunt atât de scumpe, cel puțin alea drăguțe, în cartierele bune.
   - Înțeleg.
   - Iubesc casa asta, recunoaște Anne. Dar Marco urăște să le fie dator. Nu voia să accepte cadoul de nuntă. Ar fi preferat să reușească singur. Așa e el, mândru. Le-a permis să ne ajute de dragul meu. Știa că eu voiam casa. El ar fi fost mulțumit să începem într-un apartament mic și îngrămădit. Uneori mă gândesc că am făcut o greșeală.
   Își frământă mâinile în poală.
   - Poate că ar fi trebuit să refuzăm cadoul lor de nuntă, să fi început într-o dărăpănătură, ca majoritatea cuplurilor. Poate că și acum am fi acolo, dar am fi mai fericiți.
   Începe să plângă.
   - Iar acum, ei cred că el e de vină pentru dispariția Corei, pentru că a fost ideea lui s-o lăsăm singură acasă. Nu scapă nicio ocazie să-mi amintească asta.
   Rasbach împinge cutia de șervețele de pe masă către Anne, să-i fie la îndemână. Anne ia un șervețel și se șterge la ochi.
   - Și eu ce pot să zic? Încerc să-i iau apărarea în fața lor, dar chiar a fost ideea lui să o lăsăm acasă. Nu mi-a plăcut. Tot nu-mi vine să cred că am fost de acord. N-o să mi-o iert niciodată.
   - Tu ce crezi că s-a întâmplat cu Cora, Anne? întreabă detectivul Rasbach.
   Ea își mută privirea de la el și se uită în gol.
   - Nu știu. Mă tot gândesc la asta, mă gândesc întruna. Speram că a luat-o cineva pentru răscumpărare, pentru că părinții mei sunt bogați, dar nu ne-a contactat nimeni, așa că... Nu știu, e greu să-mi păstrez optimismul. Și Marco a crezut la fel, la început. Dar și el își pierde speranța.
   Se uită iar la Rasbach, cu o expresie sumbră.
   - Dacă e moartă? Dacă fetița noastră e deja moartă?
   Cedează și izbucnește în lacrimi.
   - Dacă n-o s-o găsim niciodată?

Capitolul paisprezece

   Rasbach chiar îi verificase computerul lui Marco de la birou. Nu-i de mirare că Marco își făcuse griji din cauza asta.
    Deși era de înțeles ca un om în situația lui să caute pe Google informații despre depresia postnatală, istoricul browser-ului arăta că Marco intrase destul de adânc în subiectul psihozei postnatale. Citise despre femeia din Texas găsită vinovată de înecarea celor cinci copii într-o cadă. Citise despre mama care își omorâse copiii intrând cu mașina într-un lac, despre femeia din Anglia care își strangulase cei doi copii mici într-un dulap. Citise despre alte femei care își înecaseră, înjunghiaseră, sufocaseră și sugrumaseră copiii.
    Ceea ce, după mintea detectivului, însemna fie că Marco se temea că soția lui ar putea deveni psihotică, fie că îl interesau informațiile acelea din alt motiv. Lui Rasbach îi trece prin minte că Marco ar putea să-i însceneze totul soției lui, ca ea să tragă toate ponoasele. Fetița ar putea să fie doar o daună colaterală. Oare pur și simplu vrea să scape de ele?
   Dar nu asta este teoria lui preferată. Anne nu este psihotică, lucru pe care l-a subliniat și ea. Femeile acestea care și-au omorât copilașii erau în mod clar căzute pradă psihozei. Dacă Anne și-a omorât copilul, probabil a fost un accident.
   Nu, teoria lui preferată este că Marco a aranjat răpirea ca să facă rost de banii de răscumpărare de care avea mare nevoie. Chiar dacă el a spus că lucrurile vor reveni la normal, afacerea lui are probleme mari.
   N-au putut afla nimic despre mașină. Nimeni n-a recunoscut că a condus pe alee la 12:35 în noaptea răpirii. Poliția a cerut ajutorul civililor în privința mașinii misterioase. Dacă cineva din zonă ar fi condus pe alee fără gânduri ascunse la ora respectivă, dată fiind atenția acordată subiectului de ziare și de televiziuni, foarte probabil ar fi recunoscut. Dar nimeni n-a recunoscut, probabil pentru că, indiferent cine era, a fost complice la răpire. Detectivul Rasbach este convins că persoana din mașină a luat copilul.
   Rasbach crede că fie copilul a fost omorât accidental de părinți și cadavrul a fost luat de un complice, fie că este vorba despre o înscenare de răpire și că Marco a dat copilul cuiva care și-a pierdut curajul și n-a mai făcut demersurile pentru a primi banii de răscumpărare și a înapoia copilul. În cazul acesta, soția poate să fie sau nu implicată. Rasbach trebuie să analizeze cu atenție. Dacă suspiciunile lui sunt adevărate, înseamnă că Marco trebuie să-și iasă din minți.
   Însă bona nu-i dă pace. Marco ar mai fi înscenat răpirea dacă bona ar fi fost în casă?
   Rasbach nu vede rostul de a păstra un polițist în casa familiei Conti, care să aștepte să sune cineva pentru răscumpărare, pentru că apelul acela nu va veni probabil niciodată. Ia o decizie strategică. Se vor retrage; va scoate poliția din casă și va vedea ce se întâmplă când cei doi sunt lăsați singuri. Dacă are dreptate și ceva nu a mers conform planului, trebuie să facă un pas înapoi ca să afle despre ce este vorba și să-i lase lui Marco suficientă funie cât să se spânzure cu ea.
   Iar copilul? Rasbach se întreabă dacă Marco știe măcar dacă fetița dispărută mai este în viață. Își amintește faimosul caz de răpire Lindbergh, în care bebelușul a murit din întâmplare în timpul răpirii sau la scurt timp după aceea. Poate că același lucru s-a întâmplat și aici.
   Aproape că îi este milă de Marco. Aproape.

   Este marți dimineață, a patra zi de la răpirea Corei. Tocmai pleacă și ultimul polițist. Lui Anne nu-i vine să creadă că vor fi lăsați complet singuri.
   - Dar dacă sună răpitorul? protestează ea față de Rasbach, neîncrezătoare.
   Marco nu spune nimic. Lui îi e clar că răpitorul nu va suna. Știe că poliția nu crede că există un răpitor.
   Rasbach spune:
   - O să fie bine. Marco se descurcă.
   Ea îi aruncă o privire temătoare.
   - Poate că prezența noastră aici îl sperie. Poate că, dacă plecăm noi, va suna.
   Se întoarce spre Marco.
   - Dacă sună cineva care pretinde că o are pe Cora, rămâi calm, încearcă să obții instrucțiuni și ține-l de vorbă cât mai mult posibil. Cu cât îl faci să spună mai multe, cu atât mai bine. Încă avem microfonul instalat, așa că discuția va fi înregistrată. Însă nu prea sunt șanse să putem detecta de unde provine apelul. În ziua de azi, toată lumea folosește cartele preplătite, nedetectabile. Asta ne îngreunează mult munca.
   Apoi Rasbach pleacă. Marco, cel puțin, se bucură.
   Acum Anne și Marco sunt singuri în casă. Și numărul reporterilor de afară, din stradă, a scăzut. Fără noutăți, presa nu are ce să raporteze. Ziariștii își pierd entuziasmul. Mormanul de flori ofilite și de ursuleți de jucărie nu mai crește.
   - Ei cred că eu am omorât-o, zice Anne, și că tu ai mușamalizat totul.
   - N-au cum să creadă așa ceva, zice Marco, încercând să o liniștească.
   Dar nu prea are ce altceva să spună. Ce ar putea să-i spună? Ori asta, ori cred că eu am luat-o și am înscenat răpirea pentru banii de răscumpărare. Însă nu vrea ca ea să afle cât de proastă este situația lor financiară.
   Marco urcă la etaj să se întindă. Este epuizat. Este așa de îndurerat și de supărat, încât abia poate să se uite la soția lui.
   Anne își pierde vremea prin casă, ușurată cumva că a scăpat, în sfârșit, de poliție, și face ordine. Umblă ca prin ceață, din cauza nesomnului, pune lucrurile la locul lor, spală ceștile de cafea. Telefonul din bucătărie sună, iar ea se oprește. Se uită la identitatea apelantului. Este mama ei.
   Anne ezită, nesigură dacă are chef să vorbească cu ea. În cele din urmă, la al treilea țârâit, ridică receptorul.
   - Anne, zice mama ei.
   Anne simte imediat cum i se pune un nod în gât. De ce a răspuns? Nu poate să-i facă față mamei ei acum. Îl vede pe Marco venind repede pe scări, cu privirea alertă. Ea îi face semn că vorbește cu mama ei și îl trimite înapoi. El se întoarce și urcă din nou spre dormitor.
   - Bună, mamă.
   - Sunt așa de îngrijorată din cauza ta, Anne. Cum te mai simți?
   - Cum crezi?
   Anne ține telefonul la ureche, se duce în spatele bucătăriei și privește pe fereastră spre curtea din spate.
   Mama ei tace câteva secunde.
   - Vreau doar să ajut.
   - Știu, mamă.
   - Nici nu pot să-mi imaginez prin ce treci. Și eu, și tatăl tău suferim, dar probabil nici nu se compară cu ce simți tu.
   Anne începe să plângă, cu lacrimile curgându-i în liniște pe obraji.
   Mama ei spune:
   - Tatăl tău încă este foarte supărat că poliția te-a luat la audiere ieri.
   - Știu, mi-ai spus și ieri, zice Anne obosită.
   - Știu, dar numai despre asta vorbește. Spune că poliția ar trebui să-și facă treaba și s-o găsească pe Cora, nu să te hărțuiască pe tine.
   - Cică își fac meseria, atât.
   - Nu-mi place detectivul ăla, zice mama ei încordată.
   Anne se scufundă într-unul dintre scaunele din bucătărie. Mama ei zice:
   - Cred că ar trebui să vin acolo și noi două să bem niște ceai și să discutăm în privat. Doar noi două, fără tatăl tău. Marco e acasă?
   - Nu, mamă, zice Anne și simte cum îi crește anxietatea. Nu pot astăzi. Sunt prea obosită.
   Mama ei oftează.
   - Știi că tatăl tău este foarte protector cu tine, zice ea.
   După o pauză, adaugă într-o doară:
   - Uneori, mă întreb dacă a fost bine că i-am ascuns niște lucruri când erai mai tânără.
   Anne îngheață. Apoi spune:
   - Trebuie să plec, și închide telefonul.
   Stă în picioare lângă fereastră, privind în curtea din spate, tremurând, multă vreme.

...............................................