„Nu te schimba ca să placi altora. Cine te iubește îți mângâie nesiguranțele. Cei care doresc să fie aproape de tine, se vor ghemuii lângă cutele sufletului tău. Fii tu însuți mereu. Fă-ți un cadou adevărat. Rămâi așa cum ești.”
              Alda Merini

O minciună perfectă, Peter Swanson

 .........................................................

4-6

       Doamna Gri era o casă mare.

   Înainte să o cumpere Bill, avusese destinația unei pensiuni ținute de un cuplu care rămăsese singur după ce toți cei șase copii plecaseră de acasă.
   Numai la etaj erau 5 dormitoare și 3 băi. Parterul fusese renovat la un moment dat, astfel încât era dotat cu o bucătărie modernizată, deschisă spre sufragerie, și cu niște uși franțuzești care dădeau în camera de zi, o încăpere foarte largă cu vedere către golf. În spatele casei era o verandă lată, închisă cu geamuri, în mod clar o construcție adăugată, cu priveliște spre șopron și dincolo de acesta, spre mlaștină. Celelalte două camere mari de la parter serveau drept birouri pentru Bill și pentru Alice.

   Cel al lui Bill semăna mai degrabă cu un spațiu de depozitare decât cu o încăpere funcțională; pereții erau acoperiți cu biblioteci, ale căror rafturi erau ticsite cu cărți, după cum teancuri imense de cărți acopereau podeaua, ca niște zgârie-nori într-un peisaj citadin straniu în miniatură. Bill lăsase o potecă îngustă printre cărți, ce ducea la singura piesă de mobilier din cameră, un birou mare din lemn de stejar, cu un scaun rotativ din piele decolorată, pe care îl avea încă de pe vremea studenției.

   Celălalt birou era neîndoielnic al lui Alice, o încăpere însorită, amplasată pe colț, dominată de o masă de lucru cu mașină de cusut, pe care erau mormane de stofe. Dar mai exista încă un birou în cameră, ridicol de ordonat comparativ cu cel al lui Bill, și de acolo luase Harry decizia să pornească cercetările.

   Biroul, vopsit într-o nuanță de albastru, era de dimensiunea unui birou pentru copii în comparație cu imensul birou al lui Bill. Pe el era laptopul lui Alice, închis și rece la atingere. Găsi alături un teanc mic de corespondență nedeschisă.

   Harry luă plicurile în mână, neobservând nimic ciudat la prima vedere. Erau chitanțe în urma folosirii cardului de credit, o factură de la Macy`s, o scrisoare de absolvenți adresată lui William Ackerson de la Universitatea din Columbia.

   Harry trase singurul sertar. Se aștepta să fie la fel de ordonat și de organizat ca biroul, dar înăuntru dădu peste hârtii, fotografii, o sticlă de parfum pe jumătate plină, o cutie de felicitări, toate într-o dezordine haotică.

   Se auzi un scârțâit, un sunet specific acelei case, probabil vreun perete, și Harry tresări. Ce s-ar fi întâmplat dacă Alice s-ar întoarce acasă mai devreme și l-ar găsi scotocindu-i prin lucruri? Își înclină capul într-o parte și ascultă cu atenție. Se așternu din nou tăcerea.

   Își propuse să arunce rapid un ochi prin lucrurile din sertar, pentru a găsi, eventual, vreo scrisoare de la vreun detectiv particular, sau oricare alt indiciu ce ar putea sugera faptul că Alice deținea informații despre aventura tatălui său.

   Harry se așeză pe un scaun, care era vopsit în aceeași culoare ca biroul.

   Trase atent sertarul până la capăt. Majoritatea lucrurilor constau în facturi plătite, extrase de cont, o poliță de asigurare pentru mașina dubiță. Nici urmă de scrisoare de la vreun detectiv particular. Găsi și un pașaport emis pe când Alice avea doar 19 ani. Nu mai văzuse nicio poză a mamei sale vitrege de când era tânără.

   Nu purta machiaj, pielea îi era la fel de palidă ca acum, dar ochii ei păreau mai mari, iar fața ușor mai rotundă. Era frumoasă, și Harry se întreba cum fusese pe vremea adolescenți. Cumva, îi era imposibil să și-o imagineze altfel decât era acum. Se holbă la poză mult timp; și ea părea să se holbeze la el, fără să îi ofere nimic în plus.

   Frunzări pașaportul ca să vadă pe unde umblase și din el căzu o fotografie.

   O înfățișa pe Alice stând lângă un bărbat pe care Harry nu îl recunoștea, pe o stradă pavată cu piatră cubică; în fundal, se vedea o clădire pe a cărei latură era scris cuvântul „Funiculare”, cu litere metalice. Atât Alice, cât și bărbatul respectiv purtau pardesie lungi și groase. Fotograful se concentrase mai mult pe clădirea din spatele lor, pe liniile de tren care urcau panta abruptă, și mai puțin pe Alice și pe partenerul ei, imaginea amândurora fiind ușor neclară. Chiar și așa, nu încăpea îndoială că bărbatul era cu mult mai în vârstă decât Alice. Își ținea brațul sprijinit posesiv pe umerii înguști ai lui Alice. Tatăl ei, probabil.

   Harry încercă să își amintească dacă știe ceva despre familia lui Alice, dar tot ce îi venea în minte era doar vocea tatălui său, care îi zicea că părinții lui Alice erau decedați și că nu ținea legătura cu vreo rudă.

   Bill nu vorbise prea mult despre Alice, exceptând momentul când zisese că îi amintește de Maine.

   Harry auzi un zgomot venind din fața casei. Puse repede pașaportul la loc unde îl găsise, închise sertarul și se duse să verifice. Poștașul băgase corespondența prin fanta ușii de la intrare. Harry ridică un plic de la o bancă și un catalog Nordstrom și le aduse pe blatul din bucătărie.

   Se gândi să bea o a doua ceașcă de cafea, dar ajunse la concluzia că și așa era destul de surescitat. Bău în schimb un pahar cu suc de portocale și răsfoi catalogul, abia deslușind imaginile. Apoi își verifică telefonul.

   Niciun semn de la Grace, nu că s-ar fi așteptat la ceva.

   Nu se întoarse în biroul lui Alice, în schimb merse la cel al tatălui său și se așeză în scaunul din piele din spatele acestuia.
   Privi posterul înrămat de pe perete, o ilustrație originală, semnată de Robert E. McGinnis, a unei fete în rochie albă, scurtă, cocoțată pe o masă de ruletă. Harry știa că fusese realizată pentru o copertă, dar nu era chip să-și amintească pentru care anume. Una de prin anii `60.

   Se roti în scaun, uitându-se la cărțile tatălui său și întrebându-se ce soartă le aștepta. Inspectă un vraf de cărți de pe birou. Deasupra, găsi unul dintre caietele cu coperte de moleschin ale tatălui său.

   Întotdeauna folosea un asemenea caiet, umplând cel puțin două caiete pe an. Erau oarecum jurnalele lui, dar în loc să le umple cu activități și amintiri de zi cu zi, paginile acestora erau înțesate de liste pe cărți pe care dorea lă le achiziționeze și cu liste de cărți pe care le deținea deja.

   Harry mai frunzărise caietele tatălui său. Nu găsise niciodată nimic personal, nici măcar vreo listă de cumpărături. Dar, într-un fel, întruneau caracterul personal al unui jurnal. Acele caiete îi cartografiau lumea interioară.

   Harry dădu paginile până la ultima notiță, un citat scris în centrul paginii:

   „Nu e încă întuneric, dar se face.”

   Ca de obicei, nu era atribuit nimănui, probabil pentru că tatăl lui știa cui aparținea, iar aceste caiete îi slujeau doar lui.

   Marcat de aceste cuvinte, Harry le citi de câteva ori. Poate era un simplu vers din vreun cântec care îi plăcuse tatălui său, dar, totodată, aveau cadența unei premoniții a morții.

   Harry tastă cuvintele pe smartphone-ul lui și găsi numaidecât un rezultat. Făceau parte dintr-o melodie de Bon Dylan, intitulată „Not Dark Yet”.

   Nu era surprins. Dylan era unul dintre muzicienii preferați ai tatălui său: nu exista nici măcar un loc doi, undeva, la distanță, cu excepția, poate, a lui Frank Sinatra.

   Totuși, Harry se mai holbă încă un moment la acest vers plin de tâlc din Dylan. Era ultimul lucru pe care îl scrisese tatăl lui. Apoi dădu o pagină înapoi. Găsi încă un citat al cărui autor era notat:

   „Ăsta e cel mai rău lucru în privința democrației: trebuie să existe câte două opțiuni pentru fiecare chestiune..”

   Ross Macdonald, Black Money

   Înainte de acel citat era una dintre listele tatălui său, intitulată: „O listă REVIZUITĂ a romanelor Lew Archer ale lui Ross Macdonald, în ordinea preferinței”.

   Nu auzi ușa de la intrare deschizându-se, dar vocea lui Alice revebră deodată în casă.

   - E cineva acasă?

   Harry tresări, apoi se ridică, lăsând caietul jos și ieșind în hol.
   Alice era acolo, încadrată de detectivul Dixon, care purta același costum bej cu care fusese îmbrăcat când se întâlniseră pentru prima oară, și de un altă bărbat, mult mai scund, în costum gri.

   Scenarii ciudate se prefigurau în mintea lui Harry. O arestau pe Alice? Veneau cu alte vești proaste?

   Dar detectivul Dixon vorbi pe un ton calm:

   - Salut, Harry! Alice a trecut pe la secție de dimineață și m-am gândit să o aduc acasă. E puțin necăjită.

   - E totul în regulă?

   Alice se întoarse și intră în camera de zi. Detectivul Dixon făcu un pas în față.

   - Harry, el e colegul meu, detectivul Vogel.

   Harry dădu din cap în direcția celuilalt oficial. Avea o față lătăreață și niște sprâncene stufoase și negre care aproape că se împreunau deasupra rădăcinii nasului turtit.

   - Ce se-ntâmplă? se interesă Harry.

   - Sam, de ce nu iei loc cu doamna Ackerson cât vorbesc eu cu Harry.

   Detectivul Vogel încuviință din cap și o urmă pe Alice în camera de zi, iar Dixon îl apucă de umăr pe Harry cu mâna lui masivă și spuse cu glas scăzut:

   - Alice a venit astăzi la secție cu o informație nouă. Ea susține că tatăl tău se încurcase cu o tânără de aici din oraș. Știi ceva despre asta?

   - Cum adică „se încurcase”? întrebă Harry.

   Numele Annie Callahan îți spune ceva?

   Harry se aștepta ca detectivul să rostească numele lui Grace, așa că pe moment nu zise nimic.

   - Ai cunoscut-o? insistă detectivul.

   - Nu, îmi pare rău, n-am cunoscut-o. N-o cunosc. Cine e?

   - Ești sigur? A lucrat un scurt timp la magazinul tatălui tău.

   - Aici? În Maine?

   - Îhî.

   - Nu, n-o cunosc.

   - Dar numele Lou Callahan? Ai auzit vreodată numele ăsta?

   Harry clătină din cap.

   - Bine, mersi. Asta-i tot ce voiam să aflu. Mama ta vitreg ne-a spus azi că tatăl tău a avut o relație amoroasă cu o angajată de la magazin. Cu Annie Callahan, mai exact. Ea crede că fie această femeie, fie soțul ei ar putea avea de-a face cu moartea tatălui tău.

   - De ce vă spune asta abia acum?

   - Unul dintre motive ești tu, Harry. Așa a zis, că a vrut să te protejeze și să nu afli această informație. E destul de necăjită.

   Exact în timp ce detectivul Dixon rostea acele cuvinte, celălalt detectiv (Harry îi uitase deja numele( reapăru în ușa dintre camera de zi și zise:

   - Vrea să-l vadă pe Harry. Ați terminat discuția?

   - Da, gata, zise detectivul, punând mâna pe umărul lui Harry și conducându-l spre Alice.

17

ACUM

   În camera de zi, Alice stătea pe canapea, cu genunchii strânși la piept. Își ținea capul plecat, ochii strâns închiși și scotea un geamăt prelung, sinistru. După obrajii jilavi, se înțelegea că plânsese.

   Harry rămase locului, paralizat pe moment, apoi se așeză lângă ea și îi cuprinse umerii cu mâna. Ea își schimbă numaidecât poziția, venind mai aproape de el și lipindu-și fața umedă de tricoul lui. Îi putea auzi respirația sacadată.

   Ambii detectivi rămăseseră în picioare, dar detectivul Dixon spuse:

   - Alice, o să vorbesc cu această Annie Callahan, bine? Și poate și cu soțul ei, după aceea.

   Harry nu crezu că Alice va avea vreo reacție, dar ea își schimbă poziția corpului, întorcându-se ca să îl privească pe detectiv și ștergându-și fața.

   Detectivul își suflecă pantalonii de stofă, apucându-i de deasupra genunchilor, și se lăsă pe vine:

   - O să fii în regulă aici cu Harry? întrebă el.

   Alice își dădu picioarele jos de pe canapea și își puse tălpile înapoi pe podea. Încuviință din cap, trăgându-și nasul. Harry îi ținu o mână pe spate, indecis acă să o mângâie sau nu. Purta o rochie petrecută, iar partea din față alunecase puțin într-o parte, astfel încât Harry îi văzu pentru o clipă sânul, abia acoperit de cupa albă a unui sutien. Ea se mișcă din nou, aranjându-și rochia, și Harry își retrase mâna.

   - Nu știu dată...

   - Nu știți dacă ce, doamnă Ackerson?

   - Nu știu sigur dacă Annie... sau dacă soțul ei... au avut de-a face cu moartea soțului meu.

   - Nu, desigur că nu. Dar este o informație importantă pentru noi. O s-o analizăm.

   Detectivul se ridică și încuviință din cap spre partenerul lui. Harry profită de prilej pentru a se ridica de pe canapea și a-i conduce până la ușă.

   - O să vă anunțăm dacă aflăm ceva. Între timp, dacă mai aflați ceva de la Alice, în acest caz... ai cartea mea de vizită?

   - Da, zise Harry.

   După plecarea celor doi, Harry se întoarse la Alice, care era acum în picioare, netezindu-și rochia în mijlocul camerei de zi. Fața i se uscase.

   - Ești bine? zise Harry.

   Alice nu îi răspunse la întrebare, în schimb spuse:

   - E soțul femeii ăsteia, sunt sigură.

   - Cine? Această Annie Callahan?

   - Speram să nu trebuiască să auzi numele ăsta vreodată, Harry. Îmi pare rău. N-a fost vina tatălui tău. Doar a ei. Ea l-a vânat. A văzut magazinul lui și casa asta și...

   - Spune-mi ce s-a întâmplat între ei, o întrerupse Harry.

   Ea își trase umerii în spate.

   - E prea devreme pentru un păhărel, ce crezi?

   Alice se duse pe veranda acoperită, în timp ce Harry pregăti băuturile: un pahar de roze pentru Alice și o bere pentru el. El luase o bere doar ca să îi țină companie lui Alice, dar era bucuros să o bea. Noua informație îl tulburase.

   Odată instalați, Alice pe canapeaua de două persoane, iar Harry într-unul dintre balansoare, Alice spuse:

   - I-am făcut lui Annie o favoare uriașă angajând-o. Soțul ei, Lou, era pescar, e pescar, și, după cum știi, cu prohibiția la cod, nu mai lucrase de 6 luni. Tatăl tău a auzit de asta și i-a oferit lui Annie o slujbă. Asta se întâmpla toamna trecută, când a fost mai mult de muncă.

   - N-am știut de asta.

   - Tatăl tău se întorsese dintr-o călătorie de cercetări, cu prea multe cărți, desigur, și i-a oferit lui Annie un post. Doar ca să îl ajute cu catalogarea, dar plătită cu 20 de dolari pe oră.
   Clătină din cap, ca și cum s-ar cutremura la acea amintire.

   - Apoi, nu după mult timp, a început să vină pe-aici ca să îl ajute pe Bill cu cărțile din biroul lui. Știam. Știam că ceva...

   - Câți ani are?

   - Annie? Arată mai bătrână decât este. Nu știu, peste 30.

   - Și sigur a fost ceva între ei?

   Alice dădu paharul peste cap și aproape își termină vinul. Harry privi mișcarea mușchilor gâtului ei în timp ce înghițea.

   - Ah, fără doar și poate, Harry. Îmi pare rău că trebuie să auzi asta. Speram să nu afli, pentru că știu ce părere aveai despre tatăl tău, cât îl admirai, dar era foarte clar că se întâmplă ceva. Am fost nevoită să îl forțez să scape de ea. Apoi, când detectivul mi-a spus că moartea tatălui tău n-a fost un accident, am știut. N-am dat nicio declarație imediat din cauza ta, Harry, dar apoi am decis că trebuie să le spun.

   Harry ar fi vrut să-i ceară lui Alice mai multe detalii. Nu știa de ce, dar era sceptic, mai ales dacă lua în considerare și posibilitatea ca tatăl lui să fi avut o aventură în New York, dar se întreba dacă nu cumva Alice făcea din țânțar armăsar.

   - Carevasăzică, a fost concediată?

   - A fost lăsată să plece, ca să spunem așa, și atunci și-a dat și soțul ei seama, într-un final. John mi-a spus că a venit la magazin și l-a amenințat pe Bill că dacă se mai apropie vreodată de Annie, îl omoară cu mâinile goale. Ceva de genul ăsta.

   - John ți-a spus asta sau tata?

   - John mi-a spus, pentru că era îngrijorat. L-am întrebat pe Bill despre asta și mi-a spus că nu e mare scofală, doar un bărbat frustrat care și-a descărcat puțin furia. Tatăl tău putea fi.. putea fi prea generos uneori.

   - Deci tu crezi că Lou...?

   - Nu credeam că tatăl tău a mai avut de-a face cu Annie, dar cine știe? Era întotdeauna plecat în ultimul timp și poate că se întâlnea cu ea altundeva. Nu știu. Prostul de el.

   Rămase cu ochii la paharul ei, rotindu-l, puținul vin rămas clătinându-se pe peretele acestuia.

   - Îți mai aduc?

   - Da, zise ea, întinzându-i lui Harry paharul.

   Când se întoarse cu vinul, o găsi pe Alice ghemuită în poziție fetală pe canapea. Harry puse încet paharul pe măsuța de cafea cu blat din sticlă, în timp ce ea bolborosi:

   - Mulțumesc, Harry. Cred că o să trag un pui de somn.

   - Ar trebui.

   - Nu mă părăsi, bine?

   - Bine, zise Harry, neștiind exact la ce anume se referă. O să afiu aici dacă ai nevoie de mine.

   Ieși tiptil din camera de zi, urcă în camera lui, deschise laptopul și căută informații despre Annie Callhan, dar nu reuși să găsească nimic. Apoi îi dădu un mesaj lui Grace, propunându-i să se întâlnească și să discute undeva, curând. Trebuia să o descoasă, să afle de ce venise în Maine. Era clar că avusese o relație, de orice fel, cu tatăl lui, iar poliția va dori să afle și despre asta.

   În așteptarea răspunsului, Harry se plimbă prin micul lui dormitor. Se opri și se uită la biblioteca doldora de cărți, numai cu romane polițiste ale tatălui său.

   Bill Ackerson nu va ști niciodată că a ajuns un cadavru în propria poveste de mister.

   Își aminti Crăciunul trecut, când tatăl lui îi oferise, ca de fiecare dată, un cec și o singură carte, de obicei, cartea lui preferată din anul ce tocmai trecuse. În anul acela fusese Sărutul dinaintea morții de Ira Levin.

   - Am ratat-o cumva, la prima lectură. E genială.

   - Mulțumesc, tată, zisese Harry.

   Mai târziu în seara aceea, după ce Alice se culcase, Harry începuse acea carte în timp ce tatăl lui termina de citit ultima apariție semnată Ruth Rendell.

   - De ce crezi că îți plac mistere atât de mult? întrebase Harry.

   - Sunt foarte sceptic cu privire la orice carte care nu începe cu un cadavru.

   Harry îl mai auzise de multe ori pe tatăl lui afirmând asta sau ceva similar.

   - Nu, serios. De ce?

   Tatăl său căzu pe gânduri, încruntat.

   - E religia mea, presupun, de vreme ce nu am o religie adevărată. Lumea e haos și apare un detectiv care reinstaurează ordinea. Sau n-o face - și ăla e, de fapt, genul meu preferat de poveste de mister.

   Harry terminase Sărutul dinaintea morții înainte să se întoarcă la facultate, în anul acela. Se dovedise a fi unul dintre acele romane în care ordinea era reinstaurată, dar nu înainte să se fi cauzat daune de proporții. Lui Harry îi plăcuse cartea, dar îi lăsase un sentiment de goliciune și tristețe. În loc să o ia cu el înapoi la Mather, o lăsase pe raftul din camera lui.

   O scoase și privi dedicația tatălui său: „Lui Harry, cu dragoste, de la tata”.

   Închise repede cartea și o puse înapoi în bibliotecă. Cu câteva luni în urmă, Harry crezuse că își cunoaște foarte bine tatăl. Acum, își dădea seama că nu îl cunoștea deloc.

   Telefonul lui vibră, semnalând recepționarea unui mesaj.

   „Treci pe-aici diseară, oricând. Sună la intrare și o să vin să-ți deschid.”

   Harry îi răspunse la mesaj („Bine”), apoi coborî să vadă ce face Alice.

   Era tot pe verandă, ghemuită pe canapeaua micuță, în aceeași poziție. Părea cufundată într-un somn adânc.

   Alice dormi toată după-amiaza, iar în acest timp, Harry făcu ordine în bucătărie, găsind o pizza congelată în congelator și gătindu-și-o pentru cină, chiar dacă nu îi era foame; se îndoia că lui Alice îi va fi foame.

   Când se trezi, în cele din urmă, Alice veni în bucătărie, cu paharul gol în mână, și îl întrebă pe Harry cât e ceasul.

   - Ora cinei, zise el. Ai dormit ceva.

   - Am visat că m-am trezit, iar tu plecaseși, și am început să te caut, întrebându-mi toți cunoscuții, dar toată lumea îmi spunea că nici n-ai existat vreodată. Apoi am întrebat despre tatăl tău și, din câte se părea, nici el nu existase vreodată.

   - Înfricoșător, zise Harry. Ți-e foame?

   - Poate într-un minut. Mă duc să văd ce e la TV.

   Alice deschise televizorul pe singurul canal la care se uita: HGTV. Un cuplu (o blondă extrem de atrăgătoare și soțul ei brunet) depunea o ofertă pentru o moșie din California pe care voia să o renoveze și să o vândă la scurt timp, pentru profit.

   Harry îi aduse lui Alice pe farfurie o felie de pizza.

   - Mulțumesc, Harry. Cine-ar fi crezut că te descurci atât de bine în bucătărie?

   - Am găsit-o în congelator.

   - Cam asta făcea și tatăl tău de mâncare când nu eram prin preajmă.

   - Ah, zise Harry, tentat să-și ceară scuze.

   În schimb, spuse:

   - Deci chiar îl bănuiești pe soțul lui Annie Callahan?

   - Știu că el a fost. Cred că am știut-o încă de când am auzit vestea morții tatălui tău, dar nu eram sigură pe mine.

   - Crezi că ea a fost singura... singura altă...

   - Ea e singura de care am aflat, dar nu știu. Presupun că da. Eu și tatăl tău am avut o căsnicie bună, dar e posibil ca, în timp, dragostea lui pentru mine să mai fi slăbit. Cel puțin așa simțeam; începuse să se poarte cu mine ca și când i-aș fi fost mai mult prietenă decât soție.

   - Îmi pare rău.

   - Nu trebuie să-ți pară rău pentru nimic. Nu a fost vina ta. Și dacă te face să te simți mai bine, pot să-ți spun ce cred, și anume că tatăl tău a iubit cu adevărat o singură femeie, iar aceea a fost mama ta, Harry, nu eu.

   Harry nu zise nimic. N-o mai auzise niciodată pe Alice vorbind atât de deschis.

   - Cred că era îndrăgostit de tine, zise el într-un final. Mi-a spus lucruri frumoase despre tine.

   Alice zâmbi și ceva din expresia aceea o făcu să pară tânără și vulnerabilă.

   - Mulțumesc, Harry. Apreciez. Uite ce e, sunt epuizată în momentul ăsta. Vreau doar să mă uit la televizor un pic. Înțelegi, nu?

   - Desigur, scuze.

   Se ridică să iasă din încăpere, în timp ce Alice dădea volumul televizorului mai tare. Se întorcea în bucătărie când ea spuse:

   - Te uiți și tu cu mine, nu?

   - Ah. Bine.

   Harry își luă o bere, puse o felie de pizza mediteraneeană pe o farfurie și se întoarse în camera de zi. Aproape că se așeză în fotoliul de piele, dar acela fusese locul tatălui său, așa că se așeză în cealaltă parte a canapelei pe care stătea Alice. Se uitară împreună la emisiune, în tăcere, atenția lui Alice nefiind abătută nici măcar în timpul reclamelor. De îndată ce se termină emisiunea, începu alta imediat. Același cuplu, altă casă.

   Harry se ridică, se întinse și o întrebă pe Alice dacă era în regulă să iasă la o plimbare.

   - S-a oprit ploaia? întrebă ea fără să își ia ochii de la ecran.

   Harry încercă să-și amintească dacă plouase în ziua aia. Nu ieșise din casă.

   - Nu știu, zise el. Simt nevoia să iau o gură de aer proaspăt, în orice caz.

   - Du-te, Harry, zise ea. O să fiu bine.

   Totuși, vocea ei suna ușor neîncrezătoare și, pentru o clipă, Harry se gândi să rămână cu Alice. Îi era milă de ea și părea să aibă nevoie de el. Dar se alina cu televizorul, cel puțin momentan, și el avea să se întoarcă repede, își spunea el.

   Își curăță farfuria, uitându-se prin fereastra de deasupra chiuvetei. Cerul era scăldat înlumina asfințitului și străbătut de nori rozalii. Fereastra era crăpată, iar aerul care venea de afară se simțea răcoros, aproape rece.

   Urcă scările până în camera lui, unde se schimbă în cei mai buni blugi ai lui și își trase peste tricoul un pulover cu guler în V, apoi ieși din casă.

18

ATUNCI

   Când sună soneria apartamentului, Alice bănui că era poliția. Era pregătită.

   Le va spune că Gina apăruse la ușa ei în noaptea precedentă, cerând scuze și dorind să meargă la o baie nocturnă în ocean; întrucât Gina păruse a fi în stare de ebrietate, ea refuzase.

   Dar când Alice deschise ușa, pe palier era doamna Bergeron, mama Ginei. Alice n-o mai văzuse nemachiată până atunci și aproape că nu o recunoscu. Avea pielea pătată și cearcăne.

   - E aici? o întrebă ea pe Alice.

   - Cine? Gina?

   - A dispărut, Alice. M-am dus în camera ei de dimineață și nici măcar n-a dormit acolo.

   Femeia intră neinvitată în casă, iar Alice se panică numaidecât, căci Jake putea să coboare scările, gol.

   - Nu e aici, doamnă Bergeron, zise ea, dar a venit aici azi-noapte.

   - A venit? Când?

   - Nu știu exact. Era târziu. A sunat la ușă și părea foarte beată. A cerut scuze pentru cină și m-a întrebat dacă vreau să mergem să înotăm.

   - Să înotați?

   - Asta a zis. I-am spus că sunt obosită și mă duc să mă culc și a plecat. Asta-i tot ce știu.

   - De ce voia să înoate? E atât de frig afară.

   - Știu. Și mie mi s-a părut ciudat, dar nu era în apele ei. N-ar fi trebuit s-o las să... ar fi trebuit să...

   - Doamne, crezi că s-a dus să înoate singură? Proasta, proasta.

   Ochii doamnei Bergeron deveniră agitați.

   - Pot folosi telefonul tău?

   - Desigur.

   Alice o conduse în bucătărie, la telefonul de pe perete. Doamna Bergeron smulse receptorul din furcă, apoi scoase o carte de vizită din buzunarul din față al blugilor și formă un număr. Alice observă că acea carte de vizită era de la secția de poliția din Kennewick.

   - Michael, tu ești? întrebă ea cu glas panicat.

   Adăugă:

   - Cred că s-a dus să înoate. În ocean... Azi-noapte... Bine, da. Bine.

   Alice asculta conversația din ușă și tresări ușor când își dădu seama că Jake stătea chiar în spatele ei.

   - Ce se întâmplă? zise el.

   - Gina a dispărut, răspunse ea întorcându-se.

   El era îmbrăcat, dar nu se bărbierise încă. Barba neagră îi era spicată cu fire albe.

   - De când? se interesă el.

   - A fost aici azi-noapte, după ce ai adormit tu. Era beată.

   - Nu cumva ai...

   Fu întrerupt de doamna Bergeron care închise telefonul și ieși valvârtej din bucătărie.

   - Trebuie să plec, Alice, zise ea, îndreptându-se spre ușa de la intrare.

   - Putem să vă ajutăm cu ceva? întrebă Jake, dar femeia plecase deja.

   Alice se duse să închidă ușa de la intrare, iar Jake merse în bucătărie.

   - Crezi că ar trebui să îi ajut să o caute? îl întrebă ea în timp ce își turnă cafea într-o cană.

   - O s-apară ea, zise el. Sunt sigur de asta.

   Ulterior, Alice află că îi găsiseră mai întâi hainele pe plajă, apoi trupul, mai târziu în după-amiaza aceea, înțepenit între două pietre la nord de Buxton Point.

   După cum se aștepta Alice, poliția veni la ea acasă în dimineața următoare. Jake răspunse la ușă, în timp ce Alice spăla vasele rămase de la micul dejun.

   Era doar un ofițer de poliție în uniformă, pe nume Wilson, care își scoase pălăria când intră în camera de zi. Arăta de 20 și ceva de ani; avea o porțiune mare de chelie la ceafă pe care încercase să o compenseze printr-o mustață rară și blondă. Alice și Jake se așezară în fața lui, iar el scoase un carnețel.

   - Sunt sigur că știți de ce sunt aici, zise el, cu ochii la Alice.

   - În legătură cu Gina Bergeron.

   - Exact. Mama ei a spus că a venit aici ieri și că tu ești cea care a informat-o că Gina s-a dus să înoate vineri noapte.

   Alice încuviință din cap.

   - Poți să-mi vorbești despre noaptea de vineri? Îți aduci aminte la ce oră a venit aici?

   Alice înșiră întreaga poveste, omițând scena în care Gina și mama ei o confruntaseră la cina de la familia Bergeron. Și, categoric, omițând faptul că o mușcase pe Gina de mână. Zise doar că plecase de la ei de acasă, după care, mai târziu, Gina apăruse din senin, beată, la ușa ei și îi propuse să meargă să înoate.

   - Era ceva neobișnuit?

   - Cum adică?

   - Ați fost surprinsă că Gina era beată sau că voia să înoate? Era ceva ce făcea de obicei?

   - N-o cunosc atât de bine, ca să fiu sinceră, zise Alice, reproducând cuvintele pe care și le repetase de atâtea ori în minte. În liceu am fost prietene apropiate, dar apoi ea s-a mutat la New York și s-a schimbat. N-o mai cunoșteam.

   - N-o mai cunoșteați pentru că nu vă mai vedeați sau pentru că se schimbase foarte mult?

   - Ambele, presupun. Abia dacă țineam legătura cu ea. Mai des o vedeam pe mama ei, pentru că venea la farmacia unde lucrez; de altfel, ea a fost cea care m-a invitat la cină când s-a întors Gina în oraș. Am fost nedumerită, recunosc, dar cred că a făcut asta pentru că era îngrijorată că fiica ei lua droguri și poate spera să stau de vorbă cu ea.

   - V-a spus toate astea? Mama Ginei?

   - Nu, asta am bănuit eu.

   - Bun. Și cum se comporta când a venit aici?

   - Abia dacă înțelegeam ce spune. I se împleticea limba în gură și m-a rugat să merg cu ea să înotăm, dar eu am zis că e prea târziu și prea frig - și asta a fost tot.

   Ofițerul se întoarse și îl privi pe Jake pentru prima oară.

   - Ați văzut-o pe Gina când a venit aici? întrebă el.

   - O, nu. Era mult după ora mea de culcare.

   Afirmă asta cu un soi de fals entuziasm, pe care Alice nu-l mai percepuse până atunci. Sună a minciună, gândi ea.

   Dar ofițerul Wilson nu insistă. Își îndreptă din nou atenția asupra lui Alice.

   - Vi s-a părut neobișnuit că Gina voia să se ducă să înoate? întrebă el.

   - Ăă... presupun că da. Era noaptea târziu.

   - În afară de faptul că era noaptea târziu, v-a mai surprins în vreun fel? E ceva ce îi făcea plăcere?

   - Să înoate?

   - Da.

   - Presupun. Chiar nu știu sigur.

   Ofițerul scria ceva. Întrucât nu-i adresă imediat o altă întrebare, Alice zise:

   - Mai fuseserăm să înotăm împreună, eu și Gina. Ultima dată a fost chiar frumos. Cred că voia să repete experiența, ca să... retrăiască acel sentiment. A spus că dacă am înota împreună ar fi ca un nou început.

   - A spus asta aici, în noaptea când a venit încoace?

   - Ceva de genul ăsta.

   - De ce aveați nevoie de un nou început?

   - Cum am spus, fuseserăm prietene cândva, iar în ultima vreme nu am mai fost la fel de apropiate. Ne distanțaserăm una de cealaltă.

   - Bine.

   Ofițerul încuviință din cap cu un gest abia perceptibil și tăcu iar pentru o clipă. Alice nu mai rupse tăcerea de data asta.

   - Încă ceva, zise el. V-a spus vreodată Gina ceva care să vă facă să credeți că ar putea recurge la vreun gest sinucigaș?

   - Nu. Cum am mai spus, abia dacă o...

   - Nu neapărat recent, Alice, dar când o cunoșteai bine, în liceu. Sau oricând, de fapt.

   - Ah.

   Se prefăcu că se gândește.

   - O dată, în ultimul an, când vorbeam despre viitorul nostru, știți cum e. Unde ne vedeam peste câțiva ani. Și a spus ceva de genul: „Alice, tu o să rămâi aici, în Kennewick. Probabil o să fii căsătorită cu cine știe ce bărbat perfect și o să ai un băiețel și o fetiță, iar eu o să fiu încă în New York și o să devin model bogat, cu o dependență gravă de droguri și vreo 16 iubiți, și o să fiu atât de nefericită, încât probabil o să mă sinucid”. Adică, la vremea respectivă nu mi s-a părut cine știe ce.

   - Când a zis asta?

   - În ultimul an de liceu. Credeam că doar glumește.

   - Ne-ai fost de mare ajutor, Alice, zise ofițerul în timp ce se ridică.

   Jake se ridică și el și îl conduse la ușă pe ofițer. Alice rămase așezată, dar detectivul de întoarse și îi mulțumi înainte să părăsească apartamentul. Simți un gol subit, de parcă nu ar fi fost pregătită ca el să plece, de parcă ar mai fi fost lucruri de spus.

   - Despre ce crezi că a fost vorba adineauri? întrebă Jake după ce închise ușa și se întoarse în camera de zi.

   - La ce te referi?

   - Parcă ai fost supusă unui interogatoriu.

   - Oarecum, zise Alice.

   - Dacă pe tine nu te-a deranjat, nici pe mine nu m-a deranjat. Eram îngrijorat că o să te necăjească.

   - Nu sunt necăjită. Doar obosită. Nu prea am dormit.

   - Sunt convins. Du-te și trage un pui de somn, zise el, exact așa cum se aștepta Alice.

   Se duse la etaj, în vechiul ei dormitor, și închise ușa. Acesta era un cod nerostit care funcționa între ea și Jake. Când se ducea să tragă un pui de somn în dormitorul pe care îl împărțeau, însemna că Jake i se putea alătura. Când se ducea în vechiul ei dormitor, el nu o făcea. Nu făcuseră sex în camera ei decât o singură dată, imediat după ce îi făcuse pozele.

   În dormitorul ei, cu ușa închisă. Alice scoase dosarul care conținea pozele Ginei din reviste, decupajele pe care le păstrase de-a lungul ultimilor ani. Le întinse pe toate pe cuvertură, aranjându-le într-un final într-un fel care îi plăcea, plasând în centru poza ei preferată cu Gina. Era una dintre ultimele ședințe foto publicate, iar în acest scop trebuise să călătorească până în Miami.

   În poza respectivă purta un costum întreg galben și ținea în mână o țigară aprinsă. În fundal, se vedeau o casă pe plajă, dărăpănată, vopsită în culori neon, și un bărbat atrăgător dormind într-un hamac. Gina se uita direct spre obiectivul camerei, ușor încruntată.

   Alice mângâie ilustrația cu degetul, de parcă ar fi putut să o simtă pe Gina prin ea. Hârtia părea ieftină. Poza fusese publicată într-una dintre revistele de modă mai mici, pe care trebuise să și-o cumpere din Portland, având în vedere că cei de la Blethen`s nici nu o comercializau.

   Se uită la celelalte poze, apoi le adună și le băgă înapoi în dosar. Se întinse pe pat și se zgâi la tava. Îl auzi pe Jake urcând tiptil scările, apoi întorcându-se și coborându-le. Văzuse ușa închisă de la dormitorul ei.

   „De ce fusese atât de îngrijorat de vizita polițistului?”

   Ea nu fusese deranjată de asta. Încercau doar să decidă dacă fusese sinucidere sau moarte accidentală. Era ușor de confirmat. Gina era nefericită și se droga. Altminteri, de ce ar fi înotat în apa rece a oceanului? Era atât de trist, realmente, când se gândea la asta. Toată tinerețea aceea să fie înghițită de imensitatea oceanului. Sărmana Gina, atât de singură în acele ultime clipe.

   Alice chiar era puțin somnoroasă și închise ochii, apoi își masă ușor tâmplele, sperând să nu fie iar torturată de vreo migrenă.

   Înainte să adoarmă totuși, Alice se ridică și trecu din dormitorul ei în dormitorul matrimonial pe care îl împărțea cu Jake. Patul era încă nefăcut. Se dezbrăcă și se furișă sub așternuturile calde și familiae.

   Poate că Jake va urca pentru a o mai verifica încă o dată.

19

ACUM

   Afară, aerul era răcoros și mirosea a argilă. Trandafiriul în care fuseseră înveșmântați norii cu o clipă în urmă dispăruse, iar cerul cernea lumina.

   Harry se plimba prin sat, observând silueta lui John în spatele ferestrei mari de la librărie; stătea aplecat deasupra tejghelei casei de marcat. Probabil că poliția îl va lua și pe John la întrebări. Nu încăpea îndoială că o cunoscuse pe Annie pe când aceasta lucrase la magazin. Știuse oare ce se petrecea între cei doi? Trebuie să fi avut o idee.

   Fu cât pe ce să ia decizia de a intra ca să îl întrebe între patru ochi, dar voia să o vadă pe Grace mai întâi. O luă în sus pe strada în pantă Old Post, trecând pe lângă pensiune, apoi ajungând la clădirea în care Grace închiriase o cameră. Nu se vedea nicio lumină, cu excepția uneia slabe la o fereastră de la etaj.

   Sună la soneria de la ușa din față. În interiorul casei se auzi un clopoțel. În timp ce aștepta, analiză ușa, gravuri spiralate în lemn înrămau o bucată rotundă de sticlă. Dedesubt, se vedeau rămășița vechiului număr prin de ușă (22) și două găuri de cuie în locul unde fuseseră fixate numerele.

   Harry se uită la marginea ușii pe care era inscripția „37 Prospect” vopsită în roșu-închis. Fie numărul străzii se schimbase, fie ușa fusese adusă de la altă casă. Își apăsă degetul pe locul de pe ușă unde fuseseră numerele, apoi își retrase degetul când ușa se deschise spre interior. Grace părea puțin alarmată, de parcă era surprinsă să îl vadă.

   - Scuze, zise ea. Am uitat că doamna Whitcomb nu e aici, așa că n-am venit imediat. Hai înăuntru.

   Harry o urmă pe Grace în sus pe scările acoperite cu un covor oriental, jerpelit, până ajunse în camera ei închiriată. Era într-adevăr mare, așa cum o descrisese, imensul pat matrimonial de pe peretele opus părând nepotrivit. Dădea impresia că această casă fusese cândva împărțită de două familii, iar această cameră servise, la un moment dat, drept cameră de zi de la etaj. O canapea și două scaune din lemn erau dispuse în semicerc în jurul șemineului.

   Grace se așeză pe canapea și Harry își trase un scaun.

   - Ia spune, ce s-a-ntâmplat? zise Grace, dându-și părul de pe frunte.

   Ochii ei erau ageri, aproape agitați. Purta o pereche de blugi și un tricou în dungi alb-negre. Era în picioarele goale; avea unghiile date cu ojă verde.

   Harry deschise ușa ca să vorbească și se surprinse singur rostind:

   - Nu cred că l-ai cunoscut pe tatăl meu doar puțin.

   - Îhî, zise ea.

   - Noi tocmai am aflat că... eu tocmai am aflat că tatăl meu nu i-a fost fidel soției și... și mă întrebam ce fel de relație ai avut cu el.

   În timp ce Harry vorbea, fața lui Grace căpăta o nuanță tot mai roșiatică.

   - Cum adică tocmai ai aflat? întrebă ea.

   - Tocmai am aflat că tatăl meu avea o aventură cu cineva de aici din oraș.

   Ea clătină repede din cap.

   - Nu-i adevărat.

   - Cred că trebuie să-mi spui ce se-ntâmplă.

   Ea expiră și își frecă ochii cu podul palmei.

   - Am avut o relație cu tatăl tău. În New York. Cine ți-a zis că avea o aventură aici?

   - Mama mea vitregă.

   - Alice?

   - Exact. A zis că avea o relație cu o femeie căsătorită, care a lucrat la magazin, și crede că soțul femeii ar putea avea o legătură cu moartea tatălui meu.

   Grace scutură din nou din cap.

   - Uite ce e, zise Harry. Spune-mi odată ce dracului se întâmplă. Nu mai da din cap.

   Grace ridică privirea și se uită direct în ochii lui Harry. În lumina lămpii, ochii ei păreau mai degrabă verzi decât albaștri.

   - Bine, zise ea și trase aer în piept. Știi că tatăl tău obișnuia să vină la New York tot timpul ca să viziteze vechiul magazin.

   - Îhî.

   - Îl cunosc pe Ron, proprietarul magazinului. El e proprietarul apartamentului închiriat de mine.

   Harry avu impulsul de a-i spune că știa deja asta, dar se abținu. Mai întâi voia să audă toată povestea.

   - Pentru o vreme, am dat o mână de ajutor la librărie. Așa l-am cunoscut pe tatăl tău, cam cu 2 ani în urmă. Asta se întâmpla chiar după uraganul Sanry, când subsolul magazinului s-a inundat și o grămadă de cărți au fost distruse. Tatăl tău a venit să dea o mână de ajutor.

   - Da, îmi amintesc, zise Harry.

   - Și eu îi ajutam; și am petrecut foarte mult timp împreună. Ron nu făcea mare scofală (doar îl știi pe Ron) și doi dintre angajați nici măcar n-au putut să ajungă în Manhattan în săptămâna aia, deci eram doar noi doi. Și, practic, m-am îndrăgostit de tatăl tău.

   Făcu o pauză, iar Harry zise:

   - Bun.

   - Știu că sună bizar.

   - E doar faptul că... diferența de vârstă...

   - Pot încerca să-ți explic dacă vrei, dar adevărul e că nu știu dacă voi izbuti. Ieșisem dintr-o relație nasoală cu cineva de vârsta mea, care s-a dovedit a fi un netrebnic. Tatăl tău și cu mine... a fost aproape instantaneu, ca atunci când, la 5 minute după ce-ai întâlnit o persoană ai sentimentul că o cunoști de-o viață. Era un om bun la suflet, după cum știi. Dar era căsătorit și, chiar dacă nu era, era cu aproape 25 de ani mai bătrân decât mine, așa încât nu credeam că există vreo șansă pentru relația noastră. Dar mi-am îngăduit să mă îndrăgostesc, ba chiar am devenit puțin obsedată. Cred că știa, nu, am certitudinea că știa, și cred că a decis să nu profite de asta. Dar de câte ori venea în oraș, mă scotea la cină. Aveam un loc al nostru, un restaurant spaniol, unde mergeam tot timpul. Am mers acolo încă de la prima întâlnire, pentru că a fost primul restaurant peste care am dat când am ieșit din zona fără curent a orașului în cea care încă mai avea electricitate. Și am continuat să mergem acolo. Aveam chiar și mama noastră, nu întotdeauna, dar de obicei acolo stăteam, și proprietarul și nevastă-sa ne tratau ca pe un cuplu.

   - Dar nu formați încă un cuplu? întrebă Harry.

   - Ei bine, nu încă, dar apoi am ajuns să fim un cuplu. Nu era o relație pasageră, Harry, ci una serioasă. De-aia știu că nu avea o altă aventură. Cred că mama ta vitregă a născocit asta, ca să devieze ancheta poliției și să nu o ia pe ea la bani mărunți.

   - Crezi că ea are vreo legătură cu moartea tatălui meu?

   - Nu știu sigur de ce mă aflu aici, dar, într-adevăr, m-am gândit la asta, la faptul că Alice are o legătură cu moartea tatălui tău. De aceea am venit, cred, și de aceea am vrut să te întâlnesc. Să aflu dacă știi ceva.

   - Cred că Alice a aflat despre tine și tatăl meu?

   Grace se aplecă în față.

   - Ultima oară când l-am văzut pe tatăl tău, cam cu două săptămâni și jumătate în urmă, a vorbit mult despre Alice. Nu prea obișnuia să facă asta, așa că mi s-a părut ciudat. Mi-a spus că a început să se poarte ciudat cu el. Nu putea să îi susțină privirea, se răcise complet de el. El o tot întreba dacă s-a întâmplat ceva, dar ea tăcea mâlc.

   - Asta sună ca și cum ar fi aflat despre voi doi.

   - Asta am crezut și noi, dar am tot discutat și, din câte se pare, nu avea de unde să fi aflat.

   - Putea afla asta într-o mie de feluri. Putea să găsească un fir de păr de-al tău pe haina lui, putea angaja un detectiv, putea doar să fi simțit asta, să o fi știut.

   - Știu. Cum ziceam, de-aia am venit aici. Trebuia s-o văd la înmormântare. Am crezut că o să știu doar uitându-mă la ea.

   - Și așa a fost?

   - Nu mai sunt sigură de nimic, dar cred că ar trebui să mă duc la poliție, să declar că aveam o aventură cu el. Poate o să conteze.

   - Ar trebui.

   - O s-o fac, înainte să plec.

   - Asta înseamnă că Alice o să afle despre tine.

   - Presupun că da. Dacă nu cumva știe deja.

   - Deja știe despre femeia cealaltă.

   - Nu există altă femeie, zise Grace.

   - Ești sigură?

   - Da. Eu și tatăl tău am vorbit. Categoric eram singura persoană cu care avea o relație. Avea mustrări de conștiință. Zicea că e prima dată când face așa ceva.

   Harry îi simți privirea asupra lui, căutând o confirmare.

   - Nu știu ce să-ți zic, interveni el. Dar gândește-te un pic... Dacă pe Alice o înșela cu tine, ce te face să crezi că nu te-ar fi înșelat și pe tine cu altcineva?

   Grace își țuguie buzele, apoi zise:

   - Pentru că n-ar fi făcut-o. Nu cred asta. Alice a inventat povestea asta pentru că vrea ca poliția să urmărească o altă pistă.

   - De ce nu le-ar fi zis pur și simplu despre tine? zise Harry, mânat de un sentiment de loialitate față de Alice.

   - Nu știu. Poate că nu știa despre noi. Poate pentru că n-aș fi un suspect bun, pentru că eu eram în New York.

   Tăcură amândoi o clipă. Ochii lui Harry urmăriră o dâră de infiltrație de apă în colțul tavanului camerei. Într-un final, întrebă:

   - Sperai ca tatăl meu să o părăsească pe Alice pentru tine?

   - Sigur că asta speram, zise Grace, ridicând vocea.

   - N-am știut... nu știam dacă vedeai relația cu tata ca pe o distracție.

   - Am luat-o ca pe o distracție, pentru că era căsătorit și de două ori mai în vârstă decât mine, și toate celelalte, dar, cum ziceam, eram îndrăgostită de el. Ne înțelegeam unul pe celălalt. Deci da, îmi făceam speranțe că o va părăsi pe Alice și că se va muta înapoi în oraș cu mine. Gândul ăsta nu-mi dădea o stare de bine, dar îl aveam. Mă gândeam la asta tot timpul.

   Făcu o pauză, dar Harry nu spuse nimic.

   - Ești supărat pe mine? întrebă ea.

   - Cum adică?

   - L-am sedus pe tatăl tău. Era un bărbat căsătorit. E posibil ca eu să fiu motivul pentru care e mort.

   - Nu știu dacă sunt supărat pe tine, dar vreau să aflu mai multe. Despre tine și el.

   - Îi semeni leit, să știi. Nu vorbești despre tine. Doar pui întruna întrebări. Și el făcea același lucru. La început, credeam că e altruist, dar am ajuns la concluzia contrară, și anume că era egoist. Cred că nu voia să dezvăluie nimic despre el și am impresia că și tu ești la fel.

   - Nu știu ce replică să-ți dau, zise Harry.

   - Știu, asta obișnuia și el să zică, spuse Grace cu o undă de furie în glas.

   Apoi adăugă pe un ton liniștit:

   - Cum o cheamă pe femeia cu care se presupune că avea o aventură?

   - Alice Callahan.

   - Cum a cunoscut-o?

   - A lucrat la librărie, asta de aici. Alice a zis că tata a angajat-o pentru că a auzit că soțul ei nu avea de lucru și că aveau nevoie de bani.

   Harry o privi pe Grace care își rodea unghia de la degetul mare. Pentru prima dată, i se păru nesigură. Voia să spună mai multe, voia s-o convingă de posibilitatea ca tatăl lui să fi avut relații extraconjugale cu două femei. Poate trecea prin criza vârstei mijlocii, poate se ghida după un tipar pe care îl avusese toată viața. Harry nu mai știa ce să creadă.

   - Grace, zise el.

   Femeia se opri din ronțăitul unghiei și se uită la el.

   - Chiar ar trebui să informezi poliția că ești aici, sugeră Harry.

   - O să vorbesc cu ei, zise ea, ridicând din umeri. Nu mă vor crede, dar o să vorbesc cu ei.

   Începu iar să-și roadă unghia.

   Harry se întrebă ce făcuse ea în acea zi: dacă ieșise din cameră sau dacă mâncase ceva. Avea de gând să o întrebe, dar în loc de asta, zise:

   - Ar trebui să plec. Mulțumesc că mi-ai spus adevărul despre tatăl meu.

   - Mai stai puțin, zise ea repede, zâmbind trist și privindu-l în ochi.

   - Nu, ar trebui să mă întorc, zise Harry.

   Se ridică în picioare.

   - Bine. Înțeleg.

   Harry nu se clinti imediat din loc.

   - O să fii bine? întrebă el.

   - O să fiu. O să fiu bine.

   - O să mai trec pe la tine mâine-dimineață, bine? zise el. Dis-de-dimineață. Cred că amândoi avem nevoie să dormim puțin.

   - Bine, acceptă ea, posomorâtă.

   Afișa un zâmbet trist, însă părea demoralizată.

   - Ai grijă, zise ea.

   - O să fiu în regulă. Mă întorc mâine. Putem merge împreună la poliție, dacă vrei?

   - Da, încuviință ea.

   Harry ieși pe ușă, o închise în spatele lui și, ținându-se de balustradă, o luă în jos pe scara întunecată și păși pe ușa din față înapoi în noapte.

   Reîntors la Doamna Gri, închise ușa după el cu atenție. Auzea sunetul unui sforăit ușor venind din camera de zi. Își scoase încălțările lângă ușă și se duse să se uite peste spătarul canapelei la Alice, care dormea, în timp ce o altă emisiune despre renovare, ai cărei protagoniști erau niște frați gemeni chipeși, rula la televizor.

   Harry o lăsă acolo și se retrase în camera lui. Era înăbușitor de cald, pereții camerei reținând căldura de peste zi. Deschise fereastra, se dezbrăcă de toate hainele și se băgă sub cearșaf. Dechise o carte, chiar dacă știa că nu era în stare să citească ceva.

   Se holbă la formele ilizibile ale literelor și se gândi la ziua care trecuse și la cât de puțin îl cunoscuse pe tatăl lui.

20

ATUNCI

   În seara următoare, poliția veni din nou.

   Nu ofițerul Wilson, cu mustăcioara lui, ci o femeie cu un permanent în bucle mari, care se prezentă drept detectivul Metivier.

   - Vă cer scuze că am picat la ora cinei, îi spuse ea lui Jake din ușă, în timp ce Alice asculta din camera de zi, însă aș mai avea niște întrebări suplimentare pentru Alice.

   Jake o invită înăuntru, oferindu-i o cafea, pe care femeia o refuză.

   Alice sunase la farmacie să anunțe că e bolnavă și era încă în pijama și în halatul ei preferat.

   Nu era bolnavă, dar chiar nu voia să iasă în public și să asculte toate speculațiile vehiculate despre ce i se întâmplase Ginei Bergeron. Probabil că lumea bârfea necontenit în Keenewick, pentru că toți aflaseră tragica veste. Alice se uitase la Entertainment Tonight cu o seară în urmă, iar Gina fusese subiectul celei de-a doua știri.

   Un model promițătos, care murise în mod misterios în ocean în perioada în care își vizita familia. Alice fusese șocată să constate că una dintre pozele Ginei, aleasă a fi difuzată pe post, se numără printre preferatele ei. Cea cu Gina în costum de baie galben și cu ochii triști. Probabil o aleseseră din cauza faptului că arăta foarte tristă.

   La sfârșitul știrii, John Tesh afirmase ceva de genul „Sunt sigur că vom mai reveni cu detalii”, iar Mary Hart se încruntase și lăsase capul în jos. Alice se gândise: „De ce vom mai reveni?” Alt model cu destin tragic, droguri și sinucidere. Ce altceva mai era de spus?

   După ce Jake trase un scaun pentru doamna detectiv Metivier, iar Alice se așeză pe marginea canapelei, observă că femeia ținea în mâini o cutiuță de plastic. Arăta ca o cutie de sculte pătrată sau ca un echipament medical. Detectivul observă că Alice se uita la cutie și zise:

   - E o trusă pentru amprente dentare, Alice.

   Jake, care rămăsese în picioare, zise:

   - Ce se întâmplă?

   - Alice, ai mușcat-o pe Gina Bergeron vineri noapte?

   - Da, am mușcat-o de mână.

   Detectiva păru un pic uimită, de parcă era pregătită pentru un răspuns negativ.

   - Poți să-mi spui de ce?

   - Sigur. M-am dus la cină la casa familiei Bergeron, pentru că m-a invitat mama Ginei. După cină, Gina și mama ei m-au rugat să merg cu ele afară și atunci m-au atacat...

   - Te-au atacat? Fizic? întrebă detectvul, gesticulând.

   Alice observă că nu purta niciun inel pe degete.

   - Nu fizic, dar m-au încolțit.

   - De ce-au făcut asta?

   Alice se întoarse să se uite la Jake. Trăsăturile lui, de obicei placide, vădeau o urmă de îngrijorare. Se întoarse din nou către detectiv. În ciuda faptului că nu purta deloc bijuterii, se fardase în exces.

   - Nu le plăcea ideea că locuiesc în conitnuare cu Jake. Erau de părere că ar trebui să mă mut singură.

   - Alice, tu... începu Jake, dar detectivul îl întrerupse.

   - De ce credeau asta? întrebă ea.

   - E evident că știți, pentru că ați vorbit cu doamna Bergeron. Sigur, ea v-a spus despre mușcătură și, probabil, și restul poveștii.

   - Aș vrea s-o aud de la tine, Alice.

   - Considerau că Jake profită de mine. E dezgustător. Eu nu mai am familie, iar Jake e tot ce mai am pe lume. Îmi e mai mult decât un tatăl vitreg, decât un tată natural, și ele îmi ziceau că ar trebui să scap de el. Era nebunie curată. Așa că mi-am luat tălpășița.

   - După părerea ta, de ce crezi că li se părea că Jake profită de tine?

   - De unde să știu? I-o fi intrat Ginei în capul ăla bolnav, iar ea i-a spus maică-sii, și mama ei a crezut-o, presupun.

   Pentru prima oară, detectivul se întoarse către Jake și întrebă:

   - Știați ceva despre toate astea?

   - Nu, aud asta pentru prima oară. E complet ridicol. Alice este, a fost, fiica soției mele. Asta-i tot, Alice, de ce nu mi-ai spus despre asta?

   - Pentru că nu voiam să te supăr. Pentru că e dezgustător.

   - Așadar, Alice, reluă detectivul Metivier. Ce poți să-mi spui despre mușcătură?

   Alice trase adânc aer în piept pe nas. O parte din furia pe care o resimțise în noaptea aceea îi revenea și, pentru un moment scurt, retrăi senzația cărnii Ginei între dinți.

   - Mă tot acuzau și m-am supărat. Eram în curtea din spate și am decis să plec - și cu asta, basta. Gina a fugit după mine și m-a înșfăcat de mână, iar eu i-am luat pur și simplu mâna și am mușcat-o. Voiam să îmi dea drumul și a funcționat.

   - Dar Gina s-a întors în noaptea aceea. A venit aici și a încercat să vorbească cu tine, nu?

   - I-am spus deja celuilalt polițist totul despre asta. Gina era beată. A venit să ceară scuze și a propus să mergem să înotăm, ca să uităm de toate și s-o luăm de la capăt. Am refuzat-o și a plecat. Asta-i tot ce s-a întâmplat.

   - Nu te-ai dus să înoți cu ea?

   - Nu. Am rămas aici. Dacă m-aș fi dus să înot cu ea, probabil că nu s-ar fi înecat. Mama ei crede că m-am dus să înot cu ea?

   Îl loc de răspuns, detectivul îi mai adresă o întrebare:

   - De ce nu ne-ai spus toată povestea când te-a interogat detectivul Wilson prima dată?

   - V-am spus, pentru că nu îi spusesem încă lui Jake ce părere aveau Gina și mama ei despre noi. Nu voiam să-l supăr. Și n-a avut legătură cu ce s-a-ntâmplat mai târziu. Îi pare rău, ar fi trebuit să vă spun, dar n-am făcut-o.

   - E în ordine, Alice, zise detectivul, părând gata să se ridice.

   - Deci nu aveți nevoie de dinții mei... nu trebuie să folosiți...

   - N-am nevoie, câtă vreme declari că tu ai fost cea care a lăsat urma de mușcătură pe mâna Ginei.

   Se ridică, privindu-l pe Jake, apoi pe Alice.

   - Ce crede mama Ginei? Că am avut vreo legătură cu ce i s-a întâmplat Ginei? întrebă Alice.

   - E destul de necăjită. Zice că Ginei nu îi plăcea să înoate și că nu s-ar fi dus niciodată să înoate singură în toiul nopții, mai cu seamă ținând cont de rana urâtă de la mâna ei.

   - Nu-i adevărat, îi plăcea să înoate. Cum i-am spus și celuilalt detectiv, am mai înotat împreună.

   - Bine, zise femeia. Mulțumesc că ne-ai lămurit cu privire la mușcătură, Alice.

   Ceva din vocea și expresia corpului detectivului îi dădu de înțeles lui Alice că tocmai decisese că nu era nimic misterios în moartea Ginei. Alice scăpase basma curată.
   Dar detectivul Metivier se întoarse spre Jake și zise:

   - Vă deranjează dacă mă conduceți până la mașină? Am câteva întrebări doar pentru dumneavoastră.

   - Ah, zise Jake, apoi încuviință din cap. Sigur.

   De la fereastra din biroul lui Jake, Alice îi privi pe cei doi vorbind în parcare. Stăteau unul lângă altul, alături de o mașină bej, probabil a detectivului, o marcă americană, poate un Chevy Celebrity.

   Era o seară plumburie, în aer plutind o ceață fină, și Jake, doar într-un pulover, stătea cu mâinile încrucișate. Detectivul își pusese un trenci alb, cu un guler lat. Părea să asculte mai mult. în timp ce Jake vorbea. Femeia încuviință din cap de câteva ori, apoi începu să își verifice buzunarele, de parcă se pregătea să plece. Apoi ea scoase un pachet de țigări, oferindu-i una lui Jake. Spre surprinderea lui Alice, el acceptă țigara (se lăsase de fumat cu ani în urmă). Detectivul Metivier și-o aprinse pe a sa, apoi îi dădu bricheta lui Jake.

   După ce plecă, Alice îl privi stând acolo, trăgând lacom din țigară și uitându-se de-a curmezișul drumului spre oceanul pe care se vedeau crestele albe ale valurilor.

   - De ce ai fumat o țigară de la ea? se interesă Alice.

   - Ne-ai urmărit?

   - Te-am văzut de la fereastră, dar miroși a tutun.

   El adulmecă și își frecă nasul.

   - Am făcut-o din politețe. Ea mi-a oferit țigara.

   - Ce te-a-ntrebat?

   - Stai să-mi iau ceva de băut și îți spun. De ce nu mi-ai zis de Gina și maică-sa? Doamne, Alice!

   Ea îl urmă în bucătărie.

   - Nu ți-am spus pentru că nu-mi pasă ce cred ele.

   - Poate mie mi-ar fi păsat. Trebuie să-mi spui lucrurile de genul ăsta, Alice. Trebuie să fiu pregătit.

   - Ce te-a-ntrebat detectivul?

   El își turnă whiskey într-un pahar, apoi adăugă niște gheață și apă minerală. Asta bea el de obicei când voia să bea mult, asta bea duminca toată ziua, când erau meciuri de fotbal american.

   - Voia să știe care e natura relației noastre.

   - Și tu ce i-ai spus?

   - I-am spus că nu-i treaba ei.

   - De ce nu i-ai spus că...

   - Mi-a zis că Vivienne Bergeron a declarat poliției că are dovezi că trăim împreună, că una dintre prietenele ei ne-a văzut la un restaurant din Portland.

   - Asta nu-nseamnă nimic. În afară de asta, cui îi pasă și ce are de-a face cu ce i s-a întâmplat Ginei?

   - Nimic. Chiar nimic. Asta i-am spus și eu tipei, iar ea a fost de acord cu mine. A spus că Vivienne Bergeron e pusă pe scandal, convinsă că te-ai răzbunat cumva pe Gina din cauza acuzațiilor pe care ți le-au adus în seara aia. A tot vorbit despre mușcătură și despre fatul că Gina nu s-ar fi dus în ruptul capului să înoate singură, nu se îndoiește de asta.

   - Dar e stupid.

   - Îți reproduc doar ce mi-a spus detectivul despre afirmațiile lui Vivienne.

   - Bun, și ce crede că am făcut? Crede că am omorât-o pe Gina și am aruncat-o în ocean?

   Jake ridică din umeri.

   - Tocmai a pierdut un copil. Nu cred că gândește limpede. Îți dau ceva de băut?

   Se uitară la TV. Jake o lăsă pe Alice să aleagă emisiunea. Mystic Pizza era difuzat pe USA și o urmăriră, Alice comutând din când în când pe MTV, în timpul reclamelor. Jake se duse în bucătărie și se întoarse de câteva ori cu ceva de băut.

   Când se termină filmul, Alice închise televizorul și îl anunță că se duce la culcare.

   - Stai o clipă Alice, bine?

   Corpul ei deveni instantaneu rece.

   - Sigur, zise ea.

   - Aș vrea să vorbesc cu tine despre ceva.

   Inima lui Alice începu să bată cu putere, iar fata se ridică și zise:

   - Ce zici s-o lăsăm pe mâine, bine? Sunt prea obosită pentru discuții.

   Știa despre ce vrea el să vorbească. Nu se îndoia că târfa aia de polițistă îi aruncase vreo vorbă aiurea și acum el nu mai voia să locuiască cu ea.

   - Hei, oprește-te, zise el pe un ton ușor răstit, cum se mai întâmpla când bea prea mult. Hai încoa`, bine?

   Alice veni la el și rămase în fața lui. Își dădu seama că era încă în halatul pe care îl purtase toată ziua și că părul slinos îi stătea probabil lipit de cap. Nu era de mirare că o alunga din casă.

   - Vrei să plec? zise ea și își împinse buza de jos în față.

   - Alice, nu. Categoric nu vreau asta. Așază-te aici.

   Își lovi piciorul cu palma, iar ea se strecură deasupra lui în timp ce el își punea paharul pe măsuța cu blat de sticlă.

   - Ceea ce vreau, zise el, este ca tu și cu mine să avem o conversație despre faptul că trebuie să fim mai atenți de acum încolo.

   - Nu i-am spus nimic Ginei și maică-sii. Au încercat să mă facă să zic ceva despre tine, dar jur că n-am făcut-o.

   - Știu că n-ai făcut-o. Nu mă refer doar la tine, eu vorbesc despre noi. Trebuie să fim atenți la ce restaurante mergem și cum ne comportăm; și, la urma urmei, nu chiar imediat, ar trebui să ai și tu apartamentul tău. Nu, nu, nu-ți face griji. Ar trebui să ai casa ta, chiar dacă o să petreci în continuare cele mai multe nopți aici.

   - Poate ar trebui pur și simplu să ne afișăm în public. Nu e ilegal.

   - Știu că nu e ilegal, dar lumea nu privește cu ochi buni astfel de relații. Și nu mi-ar păsa, numai că am o poziție la bancă, iar prestigiul meu e important. Le dau sfaturi oamenilor din orașul ăsta despre cum să-și administreze finanțele și o să-și piardă încrederea în mine dacă o să creadă că noi doi suntem împreună.

   - Dar dacă ne-am căsători...

   - Alice, zise el, luând o înghițitură mare din băutura lui, punând paharul la loc cu un clinchet sonor. N-ar fi nicio diferență. La drept vorbind, probabil că asta ar înrăutăți situația și mai mult. Nu e vorba doar de faptul că ești fiica soției mele, mai e și faptul că sunt cu 30 de ani mai în vârstă decât tine.

   - Nu-mi pasă.

   - Nici mie nu-mi pasă, dar altora o să le pese.

   - Fie. O să fim mai atenți.

   - Asta zic. Trebuie să fim extrem de vigilenți de acum încolo. Oamenii urăsc să îi vadă pe alții fericiți. Ține minte asta.

   Alice se duse la culcare. Era epuizată, se spălă pe dinți în mai puțin de 30 de secunde, apoi, scoțându-și halatul, se băgă în așternuturi. Se întreba dacă era epuizată din cauza stresului provocat de interogatoriul polițistei cu părul ondulat sau dacă era obosită pentru că nu făcuse mai nimic toată ziua. Nu mai înotase de vineri seară, noaptea în care Gina nu se mai întorsese la mal. A doua zi se va duce iar să înoate.

   Rămase trează, cu gândul la înotat, apoi îl auzi pe Jake cum se pregătește de culcare, zăbovind mult timp în baie și aplicându-și loțiunea de față, cum făcea întotdeauna. Se urcă în pat lângă ea, gol, mirosind a vanilie și santal.

   O sărută, genul de sărut care sugera că e obosit, apoi zise:

   - Am vrut să-ți zic asta mai devreme, dar n-am găsit momentul potrivit.

   - Ce? zise ea, simțind furnicături în membre.

   - M-am trezit vineri seară să îmi iau un pahar cu apă. Nu erai în pat și m-am dus jos să te caut, dar nu te-am găsit nicăieri. Eram îngrijorat și m-am uitat pe fereastră. Te-am văzut venind dinspre plajă. Aveai părul ud.

   Ea nu răspunse.

   - Alice? insistă Jake în cele din urmă.

   - De ce n-ai zis nimic?

   - Când? În noaptea aia?

   - Da.

   - Am presupus că s-a întâmplat ceva între tine și Gina și nu voiam să te deranjez cu asta. M-am întors în pat. Tu ai intrat și ai făcut duș.

   - Nu am...

   - Șșșt, o întrerupse Jake, cu fața aproape de urechea ei. Nu vreau să zici nimic, dar voiam să știi că știu. Nu zice nimic, bine? Ne e mai bine, mult mai bine, fără Gina în viețile noastre. Așa cum ne e mai bine fără mama ta.

   Corpul lui Alice înțepeni când el pomeni de mama ei.

   - Cum zici tu, se învoi ea.

   - Te iubesc, Alice. Pentru totdeauna. Orice s-ar întâmpla.

   - Și eu te iubesc, Jake, zise ea și se întoarse cu spatele la el.

   După ce adormi el, Alice se dădu jos din pat și se duse în vechiul ei dormitor, unde se băgă sub așternuturi. Prin pereții subțiri ai apartamentului, putea auzi sunetul slab, ca de fierăstrău, al sforăiturilor lui Jake. Încercă să adoarmă, dar se tot gândea la ceea ce spusese Jake.

   De ce pomenise de mama ei? Își găsise mama moartă pe canapea, imagine cu care va trebui să trăiască toată viața. Și acum își pierduse prietena cea mai bună. Nu putuse să o salveze și Jake îi vorbise pe un ton acuzator.

   Se întoarse pe burtă, chiar dacă știa că nu va adormi. Se gândi la Jake, încercând să șteargă cuvintele pe care i le spusese.

21

ACUM

   Patul se mișca, cearșafurile răsucite se strângeau și mai tare pe coastele lui.

   Harry deschise ochii încleiați. Era încă noapte. Îi era frig, dar un corp clad era presat de spatele lui și o mână îi înlănțuise umărul.

   Auzi în ureche vocea lui Alice:

   - Dormi în continuare, Harry. Nu vreau să rămân singură.

   Harry rămase nemișcat, întrebându-se dacă ar putea să se prefacă adormit, dar știa că ea îi simțise tot corpul încordându-se sub atingerea ei. Îl trase mai aproape. Cuvertura dintr-un soi de stofă satinată era între trupurile lor, dar putea să îi simtă apăsarea sânilor în spatele lui.

   - Alice... reuși el să îngaime.

   - Șșșt. Culcă-te la loc. Ești atât de rece.

   Îi cuprinse pieptul cu mâna, apoi își ridică picioarele, astfel încât genunchii ei să atingă coapsele lui.

   - Nu cred că...

   - Fă-o pentru mine, bine? Culcă-te la loc.

   Simțea vaporii vinului în respirația ei. Ea își schimbă poziția corpului înainte și înapoi, ca o pasăre care își face cuib. Își lipi fruntea de ceafa lui.

   Harry se concentră pe propria respirație, menținându-i ritmul constant. Închise ochii. Se simțea bine să aibă un corp lipit de al lui, radiind căldură. Ascultă pe măsură ce ea respira tot mai profund; îi putea simți suflul respirației pe piele. Ritmul inimii lui începea să încetinească.

   Când se trezi, era pe spate, iar Alice deasupra lui, ridicându-și capotul deasupra șoldurilor.

   Harry dădu să vorbească, dar Alice îl sărută; o mână o ținea pe gâtul lui, cealaltă alunecându-i în jos pe abdomen și apucându-i erecția. Nu putea să se împotrivească în niciun fel; corpul lui răspunse instinctual și curând făceau sex.

   După aceea, el vru să zică ceva, însă Alice i-o luă înainte.

   - Nu. Hai să nu vorbim despre asta.

   Ușurat, Harry tăcu și curând ritmul respirației lui Alice se domoli. Se întoarse cu spatele la ea și închise ochii. Următoarea dată când îi deschise, prin fereastră strălucea lumina blândă a dimineții. Alice încă respira adânc, cu buzele lipite de pielea lui, undeva între umăr și șira spinării. El își mișcă șoldurile involuntar și degtele lui Alice prinseră viață, atingându-l. Harry se forță să se rostogolească de lângă ea, apoi se așeză pe marginea patului. Scoase un mormăit răgușit, ca să pară că abia se trezise. În spatele lui, pe pat, Alice se mișcă.

   El se ridică în picioare înainte de a apuca ea să zică ceva, conștient de faptul că era gol pușcă, și ieși repede din cameră, luându-și blugii și tricoul de pe podea din mers.

   Se duse direct la parter, unde se îmbrăcă și își încălță pantofii sport care erau lângă ușă. Apoi se opri, ascultând dacă se trezește Alice. Nu auzi nimic. Ceea ce se întâmplase în toiul nopții părea acum un vis vag și întunecat.

   Cât de beată fusese? Exista oare posibilitatea să nu fi fost conștientă de ceea ce face?

   Harry deschise ușa încet și ieși pe treptele din față în zorii răcoroși. Păsările ciripeau în copaci și peluza din fața casei era acoperită de brumă. Se așeză pe trepte, mintea lui derulând detaliile din urmă cu câteva ore.

   Trăise o experiență nouă, aceea de a se lăsa în voia altcuiva, corpul femeii preluând contropul corpului său; fizic, era mai mică decât el, dar o simțise mai mare când îl trase în ea. Făcuse sex cu mama lui vitregă, la mai puțin de o săptămână după moartea tatălui. Era prins undeva între o fantezie materializată și genul acela de coșmar din care te trezești scăldat în sudoare. Încercă să oprească șirul amintirilor, dar tot o auzea șoptindu-i numele în ureche, atingându-i lobul urechii cu dinții.

   Habar nu avea cât e ceasul, dar bănuia că era în jur de 5. Se hotărî să meargă până la Dunkin` Donuts din centrul orașului Kennewick, să își ia o cafea și, eventual, ceva de mâncare.

   Avea mai mult de 1 kilometru și jumătate de mers până la destinație, dar plimbarea îi făcea bine. Începuse să se încălzească; răsărise soarele, iar ceața se disipase.

   În timp ce se apropia de Dunkin` Donuts, nu avea certitudinea că găsea deschis, dar când ajunse la ușile de la intrare, văzu un angajat care se mișca în spatele tejghelei. Își comandă o cafea normală mare și o gogoașă cu afine.

   Se așeză într-un separeu, urmărind, prin fereastra aburită, o camionetă ce trăgea pe două locuri de parcare. Un bărbat slăbuț, cu șapcă de baseball din material de camuflaj, sări din cabina camionetei, lăsând motorul pornit, și intră în magazin.

   - `Neața, Cody! îl salută femeia din spatele tejghelei în timp ce îi dădea o cafea și un trigon cu mere, fără să îl întrebe ce dorește.

   Harry rămase cu privirea ațintită asupra camionetei care scotea fum și, brusc, simți impulsul de a fugi din braserie cu cafea în mână, de a fura camioneta și de a o lua spre nord, ca să vadă până unde ajunge.

   Dar nu se clinti din loc.

   Bărbatul se întoarse cu micul dejun la camioneta lui. Harry continuă să soarbă din cafea. Mâncă gogoașa cu afine, amintindu-și, în acest timp, că era preferata tatălui său. Gândul îi fugi la Alice și la convingerea lui Grace despre faptul că avea o legătură cu crima. Dacă Grace avea dreptate, iar el se culcase cu ucigașa tatălui său? I se întoarse stomacul pe dos.

   Își impuse să respire și se gândi la briciul lui Occam, o chestie pe care o învățase la un curs de probabilitate în facultate: „Cea mai simplă soluție la o problemă este, cel mai probabil, cea corectă”.

   Care era cea mai simplă soluție?

   Probabil că tatăl lui fusese un soț adulter, căruia îi plăcea să seducă femei tinere. Sedusese o femeie căsătorită și fusese omorât de un soț gelos. Grace era doar o altă iubită care nu avea nimic de-a face cu moartea tatălui său. Alice era o soție trădată, care în momentul acesta încerca să înțeleagă cele ce se întâmplaseră. Și era disperată după atenție și afecțiune. Nu cumva asta era cea mai logică soluție? Dacă așa stăteau lucrurile, atunci Harry avea o anumită responsabilitate pentru ceea ce lăsase tatăl lui în urmă.
   Duse din instinct mâna la buzunar, căutându-și telefonul, doar ca să verifice dacă îi trimisese Grace sau Alice vreun mesaj, dar și-l lăsase în dormitor.

   Ieși din magazin cu cafeaua în mână. Soarele urcase mai sus pe cer, iar pe Route 1A rulau deja câteva mașini. Luă decizia să se înapoieze acasă; mai târziu, va lua din nou legătura cu Grace, ca să se asigure că declară la poliție tot ce știe.

   Mergea pe marginea nisipoasă a drumului. Dinspre est adia o briză ușoară, iar în aer se simțea mirosul oceanului. Apropiindu-se de satul Kennewick, era pe cale să cotească spre strada York și să o ia spre Doamna Gri, dar în ultimul moment se hotărî să treacă pe lângă casa în care locuia Grace. Era prea devreme pentru o vizită, dar, cine știe, dacă ar trece pe acolo...

   Casa părea tăcută și pustie în lumina dimineții.
   Harry ridică ochii spre fereastra lui Grace de la etaj; nu era sigur, dar i se păru că vede lumina aprinsă.

   Parcurse jumătatea distanței până la ușă, gândindu-se să bată încet, în cazul în care se trezise. Dar apoi se opri; ușa era deschis. Nu mult, dar era crăpată cam 15 centimetri. Aproape făcu cale întoarsă, având dintr-odată certitudinea că ceva nu e în regulă.

   Încremeni câteva clipe, apoi își continuă drumul spre ușă.

........................................................

        „Unicul lucru care ne aparține e iubirea pe care o dăruim.”
                        Isabel Allende

O minciună perfectă, Peter Swanson

 ...............................

3-6

        Ochii lui afectați de cataractă păreau îngrijorați, la fel ca atunci când Harry îi spusese ce aflase cu o zi în urmă.

   - Nu, nu cred că au vreo pistă, exceptând faptul cert că a fost lovit în cap.

   - Doar niște huligani, probabil, zise John, de parcă problema huliganilor din Kennewick era un lucru știut de toată lumea.

   Apoi adăugă:

   - Alice ce zice?

   - Nimic. Nu prea vrea să vorbească despre asta.

   John își împreună degetele, rămânând pe gânduri.

   Harry se uită la mâinile lui mari și puternice și ajunse la concluzia, nu pentru prima oară, că John arăta mai degrabă ca un fermier pensionat decât ca un consultant financiar pensionat.
   Era aproape complet chel și avea scalpul plin de pete maronii de la soare. Purta un costum în dungi închis la culoare și cravată roz, cu un nod strâns la gât. Întotdeauna purta costum, toate puțin cam mari pentru el, reminescențe ale anilor în care activase în domeniul afacerilor.

   - Nu mi-aș face prea multe griji, Harry, zise el în cele din urmă. Probabil că e încă sub șoc și nu vrea să conștientizeze ce s-a întâmplat. În plus, probabil că se gândește la restul vieții ei. Iubita mea soție a murit destul de tânără, după care n-am mai crezut că o să trăiesc vreun moment de fericire vreodată. Și apoi, într-o bună zi, m-am simțit nițel mai bine, iar cu timpul, am redevenit eu însumi. Tot timpul se întâmplă așa. Altfel, nimeni n-ar putea să-și vadă în continuare de viață. Scuze, Harry, n-am vrut să...

   John își frecă mustața albă, iar tremurul brațului său deveni mai evident decât de obicei.

   Harry se întrebă dacă nu cumva suferea de maladia Parkinson sau dacă era doar un semn de bătrânețe, din pricina slăbiciunii mușchilor.

   - E-n regulă, John.

   - Poliția o să-l găsească pe cel care a avut de-a face cu asta, oricine ar fi ăla. Au căile lor. Înapoi la treabă, ce zici?

   Harry îl privi pe John cum se ridică, apoi cum se lasă într-un genunchi lângă unul dintre numeroasele colete nedesfăcute și cum taie banda adezivă cu un cuter. Pisica Lew se gudură pe lângă el și se frecă de coapsa lui John. Harry, obosit de munca din dimineața aceea, voia să mai zăbovească puțin și să își termine cafeaua.

   Câți ani avea John? Sigur era trecut de 75, probabil se apropia de 80.

   Își aminti povestea pe care i-o spusese tatăl lui, despre apariția lui John la scurt timp după ce deschisese noul magazin; bătrânul întrebase dacă poate să muncească voluntar câteva ore pe săptămână, eventual să aranjeze rafturile sau să întâmpine clienții. Era pensionar și avea mult timp la dispoziție, iar Bill fusese de acord, fără prea mare tragere de inimă, să îi permită să vină câteva ore pe săptămână.

   A doua zi, John apăru la primă oră și rămase până când Bill îl trimise acasă, târziu, după-amiază. O ținu tot așa, John învățând fiecare aspect al afacerii, până când Bill insistă într-un final să-l remunereze. Se tocmiră și căzură de acord să încaseze salariul minim pe economie. După aceea, John fu nelipsit de la magazin, întotdeauna la costum și cravată; și se făcuse indispensabil.

   Harry își termină cafeaua și se duse să îl ajute la aranjatul cărților noi pe una dintre cele două mese pliabile din camera din spate a magazinului. Erau cam 30 de cutii nedesfăcute, toate conținând cărți de la o vânzare care avusese loc la o moșie, Bill le cumpărase fără să le vadă, făcând o ofertă prin telefon, după ce aflase că proprietarul decedat colecționa romane Wodehouse în ediții cartonate.

   Tatăl lui Harry începuse să vâneze cărți de pe vremea când era student la Columbia, unde studiase literatură engleză, sperând să devină scriitor. Unul dintre profesorii lui îi deschisese apetitul pentru o asemenea pasiune, trimițându-l în nordul statului pe la talciocuri și târguri de vechituri în vara dinainte de ultimul an de universitate. Îl învățase ce să urmărească și cum să negocieze.

   Una dintre lecții fusese aceea de a nu se certa pe volume desperecheate cu ocazia vânzărilor organizate pe la moșii. Dacă exista ceva pe rafturi care merita banii, atunci puteai face întotdeauna o ofertă rapidă pentru a cumpăra toate cărțile. Succesori defuncților colecționare erau aproape întotdeauna încântați și ușurați să scape de ele, și nu aveai de unde să știi niciodată peste ce nestemate puteai da.

   Bill se îndrăgostise de vânătoarea de cărți și, vreme de 10 după facultate, făcuse foarte puțini bani din asta, rămânând pe Coasta de Est și vânzându-și descoperirile la nenumărate anticariate din oraș de la acea vreme. Până la vârsta de 30 de ani, abia dacă mai putea să se miște prin garsoniera lui din Greenwich Village din cauza vrafurilor de cărți pe care le acumulase. Luă un împrumut de la bancă și deschise magazinul Cărțile Rare Ackerson.

   Primul lui angajat fusese o absolventă timidă de la Colegiul Barnard, pe nume Emily Vetchinsky. Se căsătoriră la 3 luni după ce o angajă și 9 luni mai târziu, se născu Harry.

   - În mare parte, gunoaie, până acum, zise John, desfăcând o altă cutie și uitându-se la conținutul acesteia.

   - Cum îți dai seama? întrebă Harry.

   - Înveți, cu timpul.

   Ținea în mână o ediție cartonată a romanului Fălci, cu o copertă neagră și ilustrația stilizată a unui rechin alb. O puse deoparte.

   - Totuși, eu mai verific o dată, mă uit la prețuri pe net. Tatăl tău nu avea nevoie să facă asta.

   Se auzi clopoțelul de la ușă, semn că cineva tocmai intrase în magazin.

   - Te deranjează dacă arunci un ochi, să vezi dacă are cineva nevoie de ajutor? întrebă John, iar Harry se duse în față, postându-se în spatele casei de marcat.

   Clienta era o femeie în vârstă, îmbrăcată într-un pardesiu lung de iarnă și cu căciulă îmblănită, deși erau aproape 20 de grade afară.

   - Pot să vă ajut cu ceva? întrebă Harry, iar femeia ridică privirea, tresărind.

   - Ah, nu te-am văzut. Am mai fost pe-aici, desigur, dar am uitat... Poți să-mi indici unde sunt romanele de suspans?

   Harry ieși de după tejghea și o conduse pe clientă la secțiunea de beletristică de suspans. Cu excepția celei de ficțiune pură, era cea mai mare din magazin.

   Romanele polițiste reprezentaseră genul favorit al tatălui său, și ca cititor, și în calitate de colecționar. Deținuse o colecție personală impresionantă de ediții princeps, la care se adăuga ceea ce susținea el a fi singura colecție completă de cărți „mapbacks” - cărți de buzunar, datând de la jumătatea secolului, publicate de Dell, aproape toate, romane polițiste, fiecare conținând câte o hartă ilustrată pe coperta a patra. Fuseseră mândria lui.

   „Nu valorează mulți bani”, îi spusese el odată lui Harry, „dar ziua în care am achiziționat-o pe ultima din serie a fost una dintre cele mai bune din viața mea. O prostie, știu.”

   - Ah, cât de multe sunt! zise femeia, uitându-se la rafturile secțiunii de suspans.

   - Avem și mai multe în spate, zise Harry. Dacă sunteți interesată de tomuri de colecție și ediții princeps.

   - Nu prea cred. Îmi place o poveste cu crime, dar nu îmi place violența.

   Harry era pe cale să îl cheme pe John pentru a-i face femeii o recomandare, dar decise că poate să se descurce și singur.

   Identifică pentru femeie, numai după coperte, 3 cărți: două de Jaqueline Winspear și una de M.C. Beaton, pe care ea credea că nu le citise încă. Duse cărțile la casa de marcat și procesă el însuși comanda, ușurat că femeia plătea cu numerar și nu era obligat să folosească cititorul de carduri. După aceea, îl anunță pe John că tocmai se descurcase la prima lui interacțiune cu un client.

   John își puse mâna mare pe umărul lui Harry.

   - Mulțumesc, Harry. Sincer, nu știu ce m-aș fi făcut în momentul ăsta fără tine.

   Cuvintele îl făcură pe Harry să se simtă util, dar îl și tulburară în același timp.

   Era clar că John învățase enorm de la Bill, dar era un simplu angajat, și cât te mai puteai aștepta să lucreze la vârsta lui? Oare Harry era manipulat pentru a prelua conducerea afacerii pentru totdeauna? La acest gând, simți un nod în stomac.

   „Asta e viața mea acum.”

   Apoi Harry încercă să se calmeze. Tatăl lui murise cu mai puțin de o săptămână în urmă și încă mai avea destul timp la dispoziție să se lămurească în privința tuturor lucrurilor.

   Își recuperă propriul cuter și începu să deschidă cutiile.

   Spre sfârșitul zilei, sună clopoțelul, iar ușa din față se deschisă, intrând un alt client, doar pentru a patra oară pe ziua respectivă. După cum îi explicase John, magazinul încheia 90% din afaceri online și foarte puțin în magazin. Harry se duse la casa de marcat.

   Clienta era femeia de la înmormântare, cu părul scurt, închis la culoare. Purta iar bentiță. Harry își simți obrajii îmbujorându-i-se când o văzu. Ea îl zări și veni direct spre el, parcă mult prea hotărâtă.

   - Salut! zise ea.

   - Bună!

   - Mă întrebam dacă faceți angajări. Știu că nu există vreun anunț pe ușă, dar m-am gândit să întreb, pentru orice eventualitate. Tocmai m-am mutat aici și sunt pasionată de cărți, așa că m-am gândit că...

  Obrajii ei erau la fel de îmbujorați ca ai lui. Era emoționată, iar cuvintele pe care tocmai le rostise parcă în grabă sunaseră nefiresc.

   - Nu te-am văzut duminică la...

   - Ah, asta, zise ea. Da, am fost la înmormântare. Și eu te-am văzut pe tine. Tu trebuie să fii...

   - Fiul lui.

   - Exact, fiul lui. Îmi pare foarte rău pentru pierderea suferită.

   - L-ai cunoscut pe tatăl meu?

   Ea păru luată prin surprindere.

   - Ah, nu. Nu l-am cunoscut. O să sune ciudat, dar abia am ajuns aici și auzisem de el. De fapt, am mai fost pe la Ackersonul din New York și voiam să văd dacă există un post vacant aici, și apoi, desigur, am auzit ce s-a întâmplat. Așa că am venit la înmormântare. A fost un lucru ciudat din partea mea, știu.

   - Nu, nu, zise Harry. Înmormântările sunt publice, nu? Nu sunt doar pentru oamenii care au cunoscut persoana decedată.

   - Ba nu, de fapt, așa sunt.

   Ea zâmbi și un strop din nervozitatea ei se risipi.

   - Presupun că așa e, zise Harry, zâmbind și el. Nu-ți face griji. Cum te cheamă?

   - Grace. Pe tine?

   Îi întinse mâna peste tejghea, iar Harry i-o strânse, recomandându-se. Îi simțea mâna mică într-a lui, degetele reci.

   Harry intuia că femeia minte sau că îl induce în eroare în ceea ce privește motivele pentru care venise la înmormântare sau cele pentru care venise la magazin. Îl cunoscuse pe tatăl ei? Dacă da, atunci de ce ascundea acest fapt?

   - De ce te-ai mutat aici? întrebă Harry.

   - Mă săturasem de viața la oraș și am mai fost aici, pe coasta din Maine. În orice caz, am decis să acționez la primul impuls.

   Râse nervos.

   Avea părul castaniu, aproape negru, iar ochii de un albastru verzui. Avea un nas micuț, ușor în vânt, și o gură îngustă, cu buza de sus subțire, iar cea de jos groasă. Avea niște sprâncene dese, negre și câțiva pistrui discreți pe frunte, iar Harry aprecie că avea până în 30 de ani, inclusiv că ar putea fi de o seamă cu el.

   - Te-ai avântat în locurile astea pur și simplu, fără să ai un loc de muncă? se interesă Harry și regretă imediat întrebarea.

   - Exact.

   - Unde locuiești?

   - Puțin mai sus pe deal, dincolo de pensiune. Știi casa mare din cărămidă, a cărei curte din față e năpădită de buruieni? Acolo stau. Am găsit-o pe Airbnb, are doar o cameră, propriul meu dormitor, dar e practic mai mare decât apartamentul pe care îl aveam închiriat în New York. Și tu? Acum lucrezi aici, la magazin?

   - Dau o mână de ajutor. Probabil pe timpul verii, apoi nu știu. Poate mă mut în New York?

   - N-o face, spuse ea amuzată.

   - Bine.

   Obrajii lui Grace se adumbriră. Se trase de lobul urechii negăurit pentru cercel.

   - Nu aveți niciun post liber, carevasăzică?

   - Ah, da. Nu știu. Probabil că e prea curând să luăm o decizie în privința asta, dar pot să aflu și să îți comunic.

   - Bine. Ar fi perfect. Pensiunea Kennewick caută o fată pentru postul de hostess, dar am zis să încerc mai întâi aici.

   - Să te sun?

   - Sigur, zise ea, iar Harry îi întinse un pix.

   Întoarse un semn de carte Ackerson și își notă numărul.

   - Mulțumesc. Știam că nu sunt mari șanse și nu mă aștept la nimic, așa că...

   - O să aflu și te anunț.

   - Bine. O să arunc un ochi pe-aici.

   - Chiar te rog.

   Intră pe culoar, ieșind din raza vizuală a lui Harry.

   Avusese parte de o experiență atât de ciudată, încât, pentru o clipă, rămase țintuit locului, rememorând conversația. Ceva din ceea ce spusese femeia respectivă i se păruse deosebit de ciudat. Pentru moment, nu reuși să își dea seama clar, dar apoi se lumină.

   Tânăra îl întrebase: „Acum lucrezi aici, la magazin?”

   Cum știuse că el abia începuse să lucreze acolo? Dar apoi Harry își aminti de înmormântare, de preoteasa care vorbise despre faptul că Bill fusese nespus de mândru de fiul lui care tocmai absolvise facultatea. Asta trebuie să fi fost.

   John veni din camera din spate.

   - Tocmai am deschis ultima cutie, anunță el. În sfârșit, edițiile Wodehouse. Sunt și câteva ediții princeps. Americane, dar nu e o pierdere totală.

   Lui Harry trebuie să i se fi citit oboseala pe față, pentru că John adăugă:

   - Du-te acasă. Ai făcut mai mult decât suficient azi aici.

   Clopoțelul sună, iar ușa se deschise. Era Grace care pleca.

   - Ai văzut-o pe femeia cu care am vorbit? întrebă Harry.

   - Când? Adineauri?

   - Da. Tocmai a plecat.

   - Nu. De ce?

   Harry îi spuse lui John că venise să caute de muncă. În sinea lui nutrea speranța că John va considera necesar încă un angajat la magazin, dar bătrânul clătină din cap.

   - Nu prea cred. Tu ce părere ai? Ne descurcăm, mai ales când Alice o să decidă să se întoarcă și ea să ajute.

   Harry se îndreptă spre casă cu pași mărunți.

   Nu era sigur că mai avea chef de încă o cină intimă cu Alice și fu ușurat când zări o mașină necunoscută (o Jetta albastru-închis) parcată lângă Civicul de pe alee. Pe plăcuța de înmatriculare scria CSHORE7. Bănui că era mașina prietenei lui Alice, Chrissie, care aproape sigur avea număr de înmatriculare personalizat.

   Harry urcă până la ușa de la intrare, decorată cu vitralii, și era pe cale să intre, când se uită printr-una dintre porțiunile vitrale nevopsite. Putea să vadă o parte din bucătărie, unde era o femeie în vârstă, cu spatele la ușă, dar Harry observă că încă purta un impermeabil și o eșarfă de un roșu aprins înfășurată în jurul capului. O vedea din profil, buzele mișcându-i-se de parcă vorbea foarte repede. Nu o recunoscu.

   Harry rămase locului o clipă, înlemnit pe veranda din față, încercând să decidă dacă era posibil să intre în casă și să se ducă direct în camera lui. Poate dacă deschidea ușa fără zgomot. Dar nu, străina se afla la doar 6 metri depărtare, în bucătărie. Nu va avea încotro și i se va face cunoștință cu Harry.

   În loc să intre în casă, Harry se duse în curtea din spate, unde era un vechi șopron dărăpănat al proprietății, care fusese unul dintre motivele de căpătâi pentru care pe Bill îl interesase acea casă. Era un spațiu mic, nerenovat, lemnul era degradat, cu crăpături de până la 2 centimetri între șipci, dar acoperișul era solid.

   Planul lui Bill fusese să îl restaureze complet și până la urmă să îl folosească pe post de depozit pentru cărți. Lucrul acesta, desigur, nu se mai întâmplase. Adevărata pasiune a lui Bill fusese achiziționarea cărților. Găsirea spațiilor în care că le depoziteze era o corvoadă pentru care nu-și găsea suficient timp decât atunci când devenea disperat.

   Ușa lată de la intrarea în șopron era deschisă, iar Harry traversă curtea noroioasă și intră, acomodându-și încet ochii cu întunericul din interiorul răcoros. Într-un colț, era un strung vechi, abandonat de locatarii anteriori.

   Harry își aminti că tatăl lui îl păstrase cu gândul să se apuce de făcut mobilă, iar în acest fel își putea confecționa singur rafturile.

   - Poți să-ți imaginezi locul ăsta umplut cu cărți? întrebase el.

   Dar în afară de acel strung, de variate obiecte de mobilier de curte și de niște scaune vechi de sufragerie, șopronul era gol. Harry strănută. În ciuda faptului că lăsase ușile acelea late larg deschise, aerul de acolo era îmbâcsit de praf și stătut, iar podelele, pătate de găinaț.

   Voia să plece de acolo, dar în loc să iasă pe unde intrase, traversă șopronul și ieși prin ușa, de dimensiuni normale, din spate.

   Nevrând să se întoarcă în casă, Harry se așeză pe tocul ușii. În fața ochilor i se desfășură priveliștea mlaștinei ce mărginea proprietatea.

   Harry fu brusc năpădit de un sentiment revoltător de suferință pură. I se răspândi prin tot trupul ca un acces de greață; înțelegea pe deplin în acel moment faptul că era singur și că viața lui era lipsită de sens și de fericire. Inima îi bătu rapid și, pentru un moment, Harry se întrebă dacă murea, de parcă această conștientizare subită aducea cu sine un fel de atac de cord. Dar simți o ciupitură pe braț și se frecă.

   Se uită și constată că omorâse un țânțar care lăsase o dâră de sânge.

   Bătăile inimii i se domoliră, gândurile acelea teribile risipindu-se la fel de rapid cum veniseră. Cu toate astea, își aminti o conversație extrem de încinsă, ce avusese loc în camera lui de cămin cu câteva luni în urmă.

   Era cu un student din primul an, pe nume Tyler, pe care Harry îl cunoscuse la clubul de cinema. Ascultau un album de Sparklehorse, iar Tyler se lansase deodată într-o diatribă despre timpul mult prea scurt pe care îl petrecem pe planeta asta și despre felul cum, într-o clipită, vom fi cu toții morți, la fel ca toți cei care ne-au cunoscut vreodată, și cu asta, basta. Vorbise de parcă ar fi fost prima persoană căreia i-ar fi trecut vreodată prin minte aceste gânduri sau care le-ar fi dat glas. Din fericire, Paul trecuse pe acolo, schimbase muzica cu o compilație de Henry Mancini și îl forțase pe Taylor să bea un cocktail.

   Harry se gândi la acea conversație acum, medită asupra faptului că moartea ambilor lui părinți ștersese o secțiune întreagă a propriei lui vieți care exista doar în amintirile lor. Jumătate din ființa lui era deja dispărută; mai mult de jumătate.

   Greața și teama se reinstalară, iar Harry se forță să se ridice.

   Se întoarse prin șopron și merse până în fața casei. Mașina era înco acolo, dar femeia pe care o văzuse în bucătărie stătea acum pe veranda din față, în cardul ușii, luându-și la revedere de la Alice.

   - Harry, ea e Viv. Nu știu dacă v-ați cunoscut.

   Femeia se întoarse spre Harry, ochii ei negri cercetându-i fața. Era foarte slabă, cu obrajii scobiți, și, deodată, eșarfa din jurul capului avea noimă. Probabil că e bolnavă de cancer și face chimioterapie.

   - Îmi pare rău pentru tatăl tău, Harry, zise ea cu o voce răgușită. Mă tem că am ratat înmormântarea; am fost plecată.

   - E-n regulă, zise Harry, apoi adăugă: Mulțumesc.

   În mintea lui, propriul glas îi răsuna tremurat, probabil din cauza privirii intense a femeii. Se forță să nu se uite în pământ.

   - Îți mulțumesc pentru vizită, zise Alice.

   O prinse de talie și o conduse la mașină.

   Femeia se mișca repede, de parcă voia să scape de atingerea lui Alice, și se urcă în mașină fără un cuvânt.

   Harry intră în casă și simți mirosul de mâncare gătită. Masa era din nou așezată pentru două persoane.

13

ATUNCI

   Alice n-o mai văzu pe Gina în vara aceea, după ziua în care înotară împreună.

   Negase că se culca cu Jake, desigur, dar era dureros de clar că Gina nu o credea, în special având în vedere că, imediat după ce ieșiseră din apă, Jake se comportase atât de ciudat, insistând ca Alice să-și înfășoare prosopul pe ea. De asemenea, zăbovise cu privirea cam mult asupra Ginei, căreia slipul lui Alice și tricoul lipit de sâni abia dacă o acopereau.

   În toamna aceea, Jake și Alice se duseră în Canada și vizitară Montrealul și Quebecul.

   - E aproape la fel de bine ca în Franța, zise Jake. Și mult mai ieftin.

   Era unul din rarele momente în care Jake pomeni de bani. Pentru că Jake lucra la o bancă și purta costume frumoase, iar apartamentul lor avea o priveliște splendidă spre ocean, Alice presupusese întotdeauna că erau bogați și că banii nu vor fi niciodată o problemă. Banii nu contau.

   Montreal era cel mai elegant loc în care fusese Alice vreodată. În timpul zilei, se plimbau prin oraș, intrând în magazine, iar noaptea frecventau cele mai bune restaurante. Quebec era și mai și, aproape magic. Se cazară la Le Chateau Frontenac, un castel mai degrabă decât un hotel. Comandau vin oriunde se duceau și nimeni n-o întreba pe Alice câți ani are.

   În ultima noapte, în timp ce se plimbau pe bulevardul principal din Quebec, Jake își puse brațul pe după umerii lui Alice, gest pe care nu îl mai făcuse niciodată.

   - Hai să ne întoarcem aici la anul, sugeră Alice. Aici e mai bine ca-n Franța.

   - Nu vrei să vizitezi alte orașe? N-ai fost la New York, nu?

   - Bleah. Nu, mulțumesc, zise Alice, gândindu-se la Gina și la eventualitatea de a se întâlni cu ea însoțită de Jake.

   Încă nu-și putea scoate din cap imaginea lui Jake și felul în care o privire pe Gina pe plajă.

   Pe perioada iernii, Alice își luă o slujbă cu jumătate de normă la o farmacie din centrul Kennewickului. Jake deschisese subiectul, întrebând-o pe Alice dacă nu se plictisește mergând doar la cursuri și petrecând tot timpul acasă.

   - Nu, nu chiar, zise ea.

   - Nu te deranjează să petreci atât de puțin timp cu alți oameni?

   Alice se încruntă și se gândi la asta.

   - Petrec timp cu profesorii și vorbesc cu alți studenți, dar știi că prefer să fiu aici cu tine.

   - Știu, eu doar... lăsă fraza neterminată.

   - Totul e în regulă?

   - Totul e minunat. Voiam doar să mă asigur că totul e minunat și pentru tine. Voiam doar să mă asigur că nu ai sentimentul că ratezi alte lucruri pe care le fac fetele de vârsta ta. Cum ar fi să meargă la petreceri. Și să aibă slujbe.

   - Cu siguranță nu tânjesc după petreceri. Asta-i clar. Nu prea m-am gândit să mă angajez. Crezi c-ar trebui să-mi găsesc o slujbă?

   - Cred c-ar trebui să faci ce vrei. Nu trebuie să faci nimic, evident, dar mi-a trecut prin cap. La farmacia Blethen se fac angajări.

   Trimisese CV-ul pentru slujbă și fusese angajată după interviu de către un manager nu cu mult mai mare decât ea, un bâlbâit slăbănog pe nume Jeff.

   Crezuse că va detesta acea slujbă, mai ales după ce Jeff o avertizase că prioritatea ei de căpătâi era să-i trateze pe clienți cu respect, dar până la urmă ajunse să își îndrăgească munca, inclusiv sarcinile mărunte, cum ar fi să reaprovizioneze rafturile, să se asigure că totul era aranjat la linie și fără cusur în dulăpioare. Partea aceasta a slujbei îi plăcea de fapt mai mult decât să stea la casă, dar nici asta nu o deranja. Partea ei preferată era să scoată banii din casă la sfârșitul turei, să îi socotească și să confrunte rezultatul cu chitanțele, asigurându-se că se identificau.

   Nu o deranja să interacționeze cu clienții, dar nu-i plăcea când oamenii o recunoșteau din liceu, fie foști colegi de clasă sau foști profesori. O întrebau întotdeauna despre noile ei preocupări și ea le zicea că ia cursuri la CCM, iar uneori, nu prea des, o întrebau unde locuiește, iar ea le răspundea simplu că rămăsese acasă.

   De câteva ori, observă cum oamenii se schimbau la față când își aminteau că mama ei murise. Roșeau sau își fereau privirea, încurcați. Era stânjenitor, dar nu dura mult, și de cele mai multe ori nu mai dădeau ochii cu ea a doua oară.

   Nu era cazul și cu doamna Bergeron, mama Ginei, care venea frecvent și o căuta întotdeauna pe Alice, întrebând-o ce mai face și povestindu-i verzi și uscate despre Gina, de parcă cele două fete rămăseseră cele mai bune prietene.

   - A fost nevoită să abandoneze studiile la NYU, pentru că pur și simplu nu mai putea face față și cu programul cursurilor, și cu cel de modeling. Soțul meu e de părere că ar fi trebuit să renunțe la o parte din munca de mode, dar eu am zis: Ei bine, oricând poate să-și continue cursurile, dar model n-o să poată fi pentru totdeauna. Adică bate fierul cât e cald, nu?

   Felul precipitat în care vorbea, trăgând adânc aer în piept la sfârșitul fiecărei fraze, îi amintea mult de Gina.

   Odată, când Alice lucra pe culoarul cu deodorante și articole de igienă corporală, doamna Bergedon, vădit încântată, o abordă ținând în mână ultimul număr al revistei Cosmopolitan.

   - N-o să-ți vină să crezi, Alice, zise ea.

   Deschise revista la o reclamă la Jordache și apăru Gina, în pantaloni scurți cu talie înaltă și șosete lungi, alături de alte două fete, într-un spațiu ce părea o cantină de liceu. Reclama viza o nouă colecție de șosete croșetate, iar doamna Bergeron adăugă:

   - A mai făcut o ședință foto și pentru blugi, dar nu știe încă dacă o să fie folosite pozele alea. Îți vine să crezi?

   Lui Alice îi venea să creadă (dintotdeauna știuse că Gina va ajunge vedetă), dar clătină din cap către doamna Bergedon și exclamă:

   - Uimitor!

   - Știu. Cred c-o să trebuiască să cumpăr absolut toate numerele.

   Mama Ginei cumpără până la urmă majoritatea numerelor revistei, nu chiar pe toate, și Alice luă unul acasă, citind mai întâi revista din scoarță în scoarță, în timp ce Jake se uita la un meci de hochei, apoi, mai târziu, decupând reclama și ascunzând-o în biroul din fostul ei dormitor.

   Se tot întreba dacă Gina era fericită și dacă avea un iubit drăguț, acum că era model. Era posibil, dar se îndoia. Gina arăta foarte slabă în reclamă și Alice se întrebă ce fel de pastile lua.

   În decursul următorului an, Gina evoluă de la reclama la șosete, alături de alte două modele, la o apariție într-o campanie promoțională la blugi, de una singură, purtând pantaloni strânși pe corp și cămașă de mătase descheiată.

   Doamna Bergeron o informă la Alice că Gina începuse să primească oferte de participare la prezentări pe podium și de apariții pe copertele veristelor, fiind cunoscută sub pseudonimul profesional „Bijou”.

   - Ar trebui să-i faci o vizită, Alice, sugeră femeia. I-ar plăcea mult.

   - Sunt destul de ocupată aici, răspunse Alice.

   - Sunt sigură că te-ar lăsa să-ți iei câteva zile libere de la muncă, iar pe tatăl tău vitreg... nu l-ar deranja dacă ai petrece un timp la New York, nu?

   De fiecare dată când doamna Bergeron pomenea de Jake (întotdeauna folosea sintagma „tatăl tău vitreg”), Alice percepea disprețul din vocea ei. Era evident că Gina îi spusese mamei sale că Alice întreținea relații sexuale cu Jake și că doamna Bergeron dezaproba acest lucru.

   - Mai e și școala, zise Alice.

   - Vara nu ai cursuri. Uite, dacă-i vorba de bani, aș fi bucuroasă să-ți cumpăr biletul de tren ca să te poți duce. Ca să fiu sinceră, mi-ai face o favoare mie și lui Don doar dacă te duci să vezi ce face. I-ar prinde bine o prietenă de acasă, sunt sigură.

   - O să mă gândesc la asta, erau cuvintele cu care Alice încheia întotdeauna conversația.

   De fapt, rugămințile doamnei Bergeron de a-i vizita fiica în New York o făceau pe Alice să se simtă bine. Era clar că era ceva în neregulă, că viața de model nu însemna doar restaurante elegante, bărbați chipeși și petreceri sclipitoare în New York. Oare Gina se afunda în probleme?

   Alice începu să-și imagineze că o vizitează, găsind-o dependentă de droguri și abuzată în vreun apartament mizer de la ultimul etaj al unei clădiri din centru. Și-o imagina într-o stare jalnică, cu urme de ace pe bațe, plângând întruna. Acesta era unul dintre scenariile preferate pe care Alice le rula în minte atât de des, încât începu să se gândească serios la ideea de a o vizita pe Gina în New York, pentru ca totul să se petreacă aievea.

   Nu se duse până la urmă, dar în toamnă, înainte de începerea penultimului an de colegiu, doamna Bergeron veni în farmacie să o anunțe pe Alice că Gina urma să vină acasă pentru câteva săptămâni, că era pur și simplu extenuată de atâta muncă și avea nevoie de o pauză.

   - O să treci pe la noi într-o seară, nu, Alice?

   - O să mă gândesc la asta, zise ea.

   - Bine, zise doamna Bergeron. Dar o să te cicălesc în continuare cu întrebările, fie că-ți convine sau nu.

   Agită amenințător un deget spre Alice, afișând un zâmbet care îi dezgolea dinții, moștenire de familie.

   Într-adevăr, o cicăli în continuare cu întrebările și, într-un final, într-o vineri seară de la sfârșitul lui septembrie, Alice se dădu bătută, atunci când doamna Bergeron își făcu apariția împreună cu Gina la farmacie și o implorară să vină la cină în acea seară.

   - Ai alte planuri? întrebă Gina. Dacă ai alte planuri, atunci...

   Alice avea planuri, dar doar cu Jake.

   Era o vineri seară, ceea ce însemna că el se întorcea acasă cu flori și o sticlă de vin bun. Uneori, se oprea la noul magazin de casete video care se deschisese pe strada York și alegea un film. Dar, chiar și așa, probabil că nu l-ar deranja dacă Alice se ducea la cină la familia Bergeron. Ei bine, poate l-ar deranja un pic, dar și-ar menține o atitudine stoică.

   Alice voia să dea curs invitației doar ca să scape de gura doamnei Bergeron. Dacă nu se ducea în seara aceea, probabil că insistențele femeii ar fi continuat.

   - Bine, vin în seara asta, acceptă ea.

   - Iuhuu! exclamară într-un glas Gina și mama ei.

   - Doamne, mâncăm burgeri în seara asta, dar măcar sunt făcuți în casă, preciză doamna Bergeron.

   - Preferații mei, zise Gina, lungind vocalele.

   În noaptea aceea, Jake se întoarse de la bancă cu o sticlă mare de Zinfandel alb, dar fără flori și fără film. Părea obosit, iar când Alice îi spuse că avea în plan să ia cina acasă la familia Bergeron, se srâmbă, dar nu se împotrivi.

   Chiar înainte să plece, îi spuse totuși:

   - Nu le vei spune nimic, nu? Despre noi?

   - N-o să le zic nimic, doar nu crezi că... Adică, au trecut 2 ani și sunt femeie matură de-acum.

   - Crede-mă, Alice, n-o să înțeleagă. Ei cred că eu profit de tine. Trăim în America. Poporul ăsta a fost fondat de puritani. În alte țări ar înțelege perfect relația dintre noi, dar nu aici.

   - N-o să le spun nimic. N-aș fi făcut-o oricum. Nu-i treaba lor.

   Alice traversă orașul în mașina lui Jake, ascultând caseta pe care acesta o lăsase în casetofon. Era „Genesis”, Phil Collins cântând cuvântul „Mama” iar și iar. Se plictisi de ea și derulă înainte până la melodia „That`s All”. După ce trase pe aleea familiei Bergeron, ascultă cântecul până la capăt.

   Peste casa familiei Bergeron, cerul era pictat în nuanțe întunecate de albastru; parterul clădirii era din cărămidă, iar etajul vopsit galben, cu jaluzele negre. Curtea din față era de un maro uniform după seceta din vară, presărată cu un covor de ace de pin portocalii.

   Când melodia se termină, Alice se întrebă dacă seara aceea marca începutul căderii de pe piedestal a Ginei. Ce zisese mama ei, că era extenuată? Alice opri motorul.

   Gina nu părea extenuată în timpul cinei. Ba, dimpotrivă, părea ușor hiperactivă, întrerupând constant pe oricine, ca să își dea cu părerea, plimbând mâncarea prin farfurie, tăindu-și burgerul în bucățele cu furculița și cuțitul, motiv pentru care fu ironizată de ceilalți membri ai familiei.

   - Vrei cumva bețe chinezești, G? întrebă tatăl ei. Mănâncă sushi acum, îi zise lui Alice.

   - Toată lumea mănâncă sushi, tată, zise Gina.

   - Nu și în Maine. Aici gătim pește.

   - Bate palma, zise sora cea mică a Ginei și își lovi palma cu cea a domnului Bergeron.

   Alice fu mai mult tăcută în timpul mesei, cu excepția ocaziilor când i se puneau întrebări directe, fie despre slujba ei la farmacie, fie despre cursurile pe care le urma la CCM. Nu o întrebă nimeni despre Jake, cel puțin în timpul mesei.

   Se simți ciudat pe tot parcursul cinei, nu neapărat stânjenită, ci ca un străin aruncat în sânul unei familii tipic americane, unde se făceau tot felul de glume personale. Era o atmosferă diferită, mult mai gălăgioasă decât era ea obișnuită cu Jake, când erau doar ei doi și totul era perfect și civilizat.

   O părticică din ea era geloasă, doar pentru că era foarte relaxant să nu fii tot timpul în centrul atenției, iar ochii celuilalt să nu fie ațintiți în permanență asupra ta; apoi Alice se uită la Gina, la felul în care ochii ei fugeau de la un membru al familiei la altul, urmărind-o cum se trage cu degetele de lobul urechii până îl înroși, și gândi: „Nu, viața de familie e haotică și imprevizibilă. Cine și-ar dori asta?”

   După cină, când fetele cele mici primiră sarcina să strângă masa, Alice o surprinse pe Gina aruncându-i mamei sale o privire rapidă și apoi zicând cu precauție:

   - Regulă nouă: femeile mature sunt scutite de curățenie.

   - Regulă nouă? zise domnul Bergeron.

   Gina se ridicase în picioare.

   - Alice, hai să ieșim afară o clipă.

   - Trebuie să-și ia doza, zise sora mai mică a Ginei, mimând că trage un fum din țigară.

   - Vin și eu, zise doamna Bergeron, în timp ce Alice se ridica de la masă, subit temătoare.

   Era o vreme plăcută pentru luna septembrie; cerul întunecat era plin de stele.

   Gina își aprinse o țigară chiar înainte să se trântească ușa de plasă, apoi se așeză pe unul dintre scaunele de pe terasă. Îi oferi pachetul lui Alice, care refuză.

   - Fată deșteaptă, zise doamna Bergeron, sprijinindu-se de masa de exterior.

   Alice se așeză lângă Gina chiar pe muchia unui scaun. Își exprimă aprecierile pentru cină și apoi întrebă imediat despre fratele cel mare al Ginei, Howie, care lipsise în seara aceea. Doamna Bergeron răspunse că Howie umbra cu rucsacul în spate prin Europa și avea îndoieli că se va mai întoarce vreodată.

   În timp ce vorbea, Alice simțea privirea Ginei asupra ei. Se întoarse spre ea exact când fata își stingea mucul de țigară de talpa sandalei.

   - Ar trebui să... începu Alice, dar Gina o întrerupse.

   - Alice, vreau să vorbim despre Jake.

   - Și eu la fel, zise doamna Bergeron.

   - Bine, zise Alice.

   Simțea cum îi urcă sângele în obraji, încălzindu-i fața.

   - Amândouă considerăm că este un pic ciudat faptul că încă locuiești cu el, zise Gina, scoțând încă o țigară din pachetul ei Parliament. Știu că e tatăl tău vitreg, dar nu a avut o relație foarte lungă cu mama ta. Tu ai locuit cu el mai mult timp decât a locuit el cu mama ta.

   - Unde altundeva să mă duc? zise Alice, furia făcându-i pieptul să se încordeze, având senzația că scuipase cuvintele. Nu am familie. El îmi plătește cursurile, Gina.

   - Nu te judecăm, draga mea, zise doamna Bergeron. Ne facem griji că Jake profită de tine, iar dacă e așa, vrem să știi că ai opțiuni.

   - Ce vreți să spuneți?

   - Ți-o aduci aminte pe Maddy, nu? vorbi Gina. A zis că te-a văzut la un restaurant în Portland cu Jake și că vă comportați ca un cuplu.

   - Cum adică ne comportam ca un cuplu?

   - Nu asta contează, interveni doamna Bergeron. Ceea ce vrem să știm este dacă tu te simți confortabil în situația în care te afli, oricare-ar fi aceea. Atâta tot. Dacă ne spui că tu și Jake sunteți fericiți împreună, vreau să zic, cine suntem noi să...

   - Mie nu-mi pasă dacă sunteți fericiți împreună, zise Gina, ridicând tonul. E dezgustător, Alice! Ești o fată tânără și frumoasă și îl lași pe libidinosul ăla nenorocit să facă ce vrea cu tine.

   - Gina... zise doamna Bergeron.

   Alice se ridică. Simțea cum lacrimile îi înțepau ochii și chiar nu voia să plângă. Scană rapid curtea din spate împrejmuită de gard, ca o pisică atunci când caută o ieșire, apoi se îndreptă spre poarta cu zăvor ce dădea spre aleea din față.

   Gina fugi după ea.

   - Scuze, Alice, întoarce-te. Vrem doar să vorbim cu tine.

   Alice nu se opri, neavând încredere în vocea ei. Când ajunse la poartă, Gina o apucă de umăr. Fără să gândească, Alice se roti pe loc și apucă mâna Ginei, trăgând-o spre gura ei și mușcând-o pe Gina la baza degetului mare. Gina țipă și își trase mâna cu o smucitură. Preț de o clipă, amândouă rămaseră acolo, Gina ținându-se de mână, Alice, încremenită, șocată de propria pornire violentă.

   Doamna Bergeron sărise ca arsă când o auzise pe Gina țipând, iar acum venea spre ele, zicând:

   - Ce e? Ce s-a-ntâmplat?

   Alice se împinse în poartă și fugi spre mașină. Putea simți gustul sângelui Ginei în gură.

   Când ajunge înapoi acasă, Jake era încă treaz, cu privirea sticloasă, uitându-se la televizor, cu un păhărel de coniac pe genunchi.

   - Cum a fost? întrebă el.

   - Bine, zise Alice.

   - Ce-au avut la masă?

   - Burgeri, zise ea, iar Jake zâmbi. A fost cam multă gălăgie, sinceră să fiu, toți vorbeau unii peste alții. Mi s-a făcut dor să fiu aici.

   - Ei bine, ești aici acum, zise Jake ajustând fotoliul ca să se poată ridica mai confortabil, aproape vărsându-și băutura. Hai să ne băgăm în pat.

   Alice urcă scările, încântată că își controlase emoțiile în fața lui Jake.

   Pe drum, înapoi spre casă, se consolase cu ideea că nu o mușcase prea rău pe Gina, că dinții ei abia dacă îi străpunseră pielea și că oricum fusese vina ei. Apoi își spuse că toată conversația din curtea din spate nu se întâmplase niciodată și că avusese parte, pur și simplu, de o seară enervantă. Se spălă pe dinți, apoi se schimbă în pantalonii de pijama și într-un tricou jerpelit.

   Sub așternuturi, își calmă cu grijă corpul, închise ochii și începu să se relaxeze.

   „Fusese o cină plăcută la familia Ginei acasă. Nimic mai mult.”

   Dar cuvintele pe care încerca să le șteargă din memori îi tot reveneau. Gina numindu-l pe Jake „libidinosul ăla nenorocit”. Tonul condescendent al doamnei Bergeron, vorbindu-i lui Alice de parcă ar fi fost vreo fetișcană. Apoi își aminti senzația pe care o avusese când o mușcase pe Gina de deget. Corpul ei era atât de încordat, că o luă tremuratul.

   În timp ce Jake își alica, în baie, crema de față, Alice ieși de sub așternuri și se dădu jos din pat.

   - Vrei ceva de jos? îl întrebă pe Jake, iar el clătină din cap.

   În bucătărie, își pregăti un White Russian, cu multă vodcă, și își propuse că-l bea încet, ca să nu ajungă ca maică-sa. Bău jumătate cu înghițituri mici și scurte și începu să se simtă mai bine. Normal că o vor critica. Nu știau ce fel de relație are ea cu Jake. Sau poate că știau și doar erau geloase. Mai degrabă asta avea sens.
   În timp ce își pregătea cea de-a doua băutură, auzi un ciocănit vag și crezu, pentru o clipă, că e Jake care coboară treptele. Ieși din camera de zi. Se auzi iar ciocănitul și își dădu seama că bate cineva la ușă. Se duse și se uită pe vizor.

   Era Gina.

14

ACUM

   A doua zi, de fiecare dată când suna clopoțelul de la intrarea în magazin, Harry spera să fie Grace, care se întorcea să afle mai multe despre posibila slujbă.

   Dar, de fiecare dată când suna clopoțelul de la intrare, era fie un client (de obicei, venit să își prezinte condoleanțele, nu să cumpere o carte), fie Alice, care se opri o dată, la prânz, ca să aducă sendvișuri cu pui, și din nou după-amiază, pentru că ieșise după niște cumpărături și voia să verifice dacă Harry și John nu au nevoie ce ceva.

   Cna acasă în seara precedentă fusese mai puțin intimă și mai puțin incomodă decât cu o seară în urmă, dar asta doar pentru că Harry îi spusese că nu se simte bine, refuzase orice fel de alcool și mâncase în timp record. Își petrecuse seara în camera lui, terminând romanul lui Ed McBain și începând altul, dar mai ales gândindu-se la tatăl lui și la ce s-ar fi putut întâmpla pe potecă în acea după-amiază.

   Se gândi și la Alice, trecându-i prin minte imagini erotice. Își tot amintea cum arăta în vara aceea când abia se căsătorise cu tatăl lui, sutienul verde de baie și pantalonii scurți de blugi, atât de scurți, că i se vedea jumătate din fese. Patru ani de facultate nu-i șterseseră din minte imaginea aceea.

   La 4 și jumătate, când devenise clar că Grace nu va mai trece din nou pe la magazin, își scoase telefonul și tastă numărul, salvându-l la contacte. În loc să o sune, îi scrise un mesaj.

   „Sunt Harry de la librărie. Vrei să bem ceva diseară?”

   Apăsă tasta „Trimite”, întrebându-se neliniștit dacă astfel nu cumva îi dădea speranțe deșarte cu privire la angajare.

   Lew sări în poală la Harry, făcându-l să tresară. Pisoiul nu obișnuia să facă asta decât dacă era ignorat o vreme, după care găsea prilejul de a-ți sări în brațe când nu erai atent. Cu o mână, Harry îi mângâie blana încâlcită, iar cu cealaltă îi scrise un alt mesaj lui Grace.

   „Nu e de lucru aici, cel puțin nu încă. Voiam doar să bem ceva.”

   Clătină rapid din cap, dezaprobând cele două mesaje stupide.

   - Ești bine, prietene? întrebă John.

   Lew se tolăni în poală la Harry și se puse pe tors.

   - Ah, scuze. Mă uitam prin telefon.

   Chiar în acel moment îi vibră telefonul pentru că primi răspuns de la Grace.

   „Sigur, când?”

   Căzură de acord să se întâlnească la Village Inn într-o oră.

   Harry plecă mai devreme de la librărie, gândindu-se să se ducă acasă, să-și schimbe tricoul negru cu o ținută mai adecvată pentru o întâlnire, dar apoi decise că ar fi mai bine să-și petreacă timpul așteptând-o pe Grace la bar.

   Village Inn era o clădire imensă, colonială, restaurată și transformată într-un mic hotel. Harry mai fusese acolo de câteva ori, ca să ia cina cu tatăl lui, sau cu tatăl lui și cu Alice. Văzuse barul, dar nu intrase.

   Nu era nimeni când ajunse Harry, nici măcar barmanul. Se așeză pe un scaun. Tejgheaua din stejar a barului, lăcuită, strălucea, iar lumina palidă cădea pe sticlele scumpe expuse în spatele barului. Harry era obișnuit cu baruri ieftine de studenți modest decorate. În timp ce încerca să se decidă ce să comande, se ivi barmanița.

   Era un zdrahon de femeie cu tatuaje pe ambele brațe. Avea părul oxigenat și purta niște ochelari cu ramă groasă. Tresări când îl văzu pe Harry.

   - De unde-ai apărut, drăguță? zise ea, iar Harry întrebă dacă barul e deschis.

   - E deschis. Cu ce să te servesc? Îmi arăți, te rog, buletinul?

   Harry scoase permisul de conducere, i-l arătă barmaniței și își comandă un boubon cu bere de ghimbir. Barmanița îi prepară băutura într-un pahar de whisky, decorându-l cu o felie subțire de lămâie, apoi își îndreptă atenția spre mobilul ei, care era conectat la boxe, alegând o melodie, o voce gravă de bărbat acoperind tobele, basul și saxofonul.

   Harry se uită la propriul telefon în timp ce femeia își făcea de lucru prin bar, mutând sticle sau tăind fructe. Mai era jumătate de oră până când trebuia să apară Grace. Harry își propuse să-și bea cocktailul pe îndelete. Era nerăbdător să o vadă pe Grace, întrebându-se ce impresie îi făcuse invitația lui. Nici el nu știa ce să creadă. Îi dăduse intâlnire, sau încerca să afle ce legătură ar fi putut avea cu tatăl lui? Probabil că din ambele motive, deși era mai simplu să își închipuie că se află într-o isiune de aflare a unor informații.

   Harry mai avusese două relații importante în timpul facultății.

   Prima fusese cu Florence Lee, o fată pe care o cunoscuse în prima săptămână la Mather, pe când lucrau amândoi ca voluntari la cinematograful administrat de studenți. În prima lor noapte împreună stătuseră treji până la răsărit, vorbind despre noul curent francez și despre romanele lui Vonnegut. De fapt, mai mult vorbise ea, dar era ca și cum ar fi exprimat gândurile amândurora cu voce tare. Următoarea noapte stătuseră treji până la răsărit și făcuseră sex. Cele două nopți fură suficiente pentru a-l convinge pe Harry că Florence Lee era mare iubire a vieții lui. Fuseseră nedespărțiți în primăvara următoare, când Harry încă descoperise că încă și-o mai trăgea cu iubitul ei din liceu, din Long Island. Fusese de neconsolat și se gândea foarte serios să plece de la Mather. Paul Roman, pretinzând că nu o plăcuse niciodată pe Florence, îl scosese în cele din urmă din starea aceea.

   Apoi Harry începuse să-și petreacă timpul cu prietena lui Paul, Kim, atât de diferită de Florence, cerebrală, depresivă, extrem de atrăgătoare. Era studentă la teatru, sarcastică din cale-afară, purta rochii retro și fuma American Spirits. Au rămas apropiați pe tot parcursul anului al doilea, Harry o ajutase pe Kim să treacă peste decepția propriei relații complicate, marcată de abuz emoțional, cu un alt student la teatru, pe nume Anoine. Când Kim reuși să se descotorosească într-un final de Antoine, la începutul penultimului an, Harry și Kim începuseră să se dedea la tot felul de jocuri sexuale, la început în glumă.

   Căzură de acord să nu mai spună nimănui și s-o ia încet, ținând cont de faptul că fiecare era afectat de relația sexuală anterioară.

   - Cât de încet? întrebă Harry, în prima dimineață după ce Kim petrecuse noaptea cu el în pat.

   - Când o să ningă, o facem. Cum sună asta?

   Harry ridică jaluzelele de la fereastra camerei de cămin și privi cerul albastru. Era abia la începutul lui noiembrie, iar majoritatea copacilor își păstraseră încă frunzele multicolore.

   - Primă zăpadă, serios?

   - Sigur. Sună perfect.

   Fata își prindea sutienul la spate și zâmbea larg.

   - Promiți?

   - Promit.

   Până la mijlocul lui decembrie nu dăduse nici măcar o fulguială, iar meteorologii prognozau un Crăciun fără zăpadă. Toamna blândă se transformase într-o glumă constantă între Harry și Kim, vremea conspirând împotriva lor.

   În ultima noapte din semestrul de toamnă, Harry mai avea un singur referat de scris, 5 pagini despre Reforma protestantă. Tocmai termina, când primi un mesaj de la Kim.

   Gata?

   Aproape.

   Hai încoa` când termini.

   După ce mai citi o dată lucrarea, trimițând-o apoi pe email profesorului său, Harry își puse fularul la gât și traversă campusul până la camera de o persoană a lui Kim din Hubbard Hall. Era frig, iar cerul, împânzit de stele. Se uită la ceas înainte să bată la ușa ei - era trecut de miezul nopții - dar știa că o va găsi trează. Fata deschise ușa; ochii îi străluceau și era agitată.

   Harry intră în camera plină de fulgi de nea decupați (trebuie să fi fost sute), lipiți pe pereți, pe tavan, până și pe podea erau împrăștiați.

   - Ta-da, îl întâmpină cu un glas tremurând, iar Harry știu în clipa aceea că așteptarea fusese o greșeală.

   O simțea în stomac și afișă un zâmbet care spera să pară autentic.

   Kim îl aruncă pe pat (care era de asemenea acoperit cu fulgi de nea) și îi ceru să facă dragoste cu ea, dar el simți cum toată dorința îi părăsește corpul. Chit că din cauza falsității momentului sau a faptului că nu nutrise niciodată sentimente intense pentru Kim, știa că nu va merge. Totuși, încercă, iar la răsărit, când era clar că nu se întâmpla nimic, se prefăcu adormit, ascultând-o pe Kim plângând încetișor în perna de lângă el.

   Următorul semestru, Harry și Kim conveniră să fie doar prieteni. Fu stânjenitor o vreme, dar până la urmă lucrurile reveniră la normal.

   Harry își spunea că, de fapt, relația lor ratată fusese consecința unei nepotrivi, dar, în sinea lui, era îngrijorat de asta. Era atras sexual doar de fate care nu îl doreau sau de femeile pe care nu le putea avea niciodată, precum mama lui vitregă?

   Spre sfârșitul ultimului an, Harry și Kim începuseră să se mai hârjonească din când în când și, într-o noapte, Kim, mai beată decât o văzuse vreodată, îi declară că el era singurul băiat pe care îl iubise vreodată. Harry rămase tăcut. În ziua următoare, Kim pretindea că nu mai știa nimic din noaptea trecută, dar Harry nu era atât de convins. Dar acum nu mai conta. Ea era în programul „Predă pentru America” în Baton Rouge, iar Harry era în Maine.

   - Încă unul? întrebă barmanița.

   - Ăă, sigur, zise Harry, verificând ora la ceasul de mână.

   Era exact ora stabilită de Grace. Se întoarse și o văzu îndreptându-se spre bar, într-o rochie albastru-închis, lungă până deasupra genunchilor.

   - Elegant, zise ea, uitându-se în jur în timp ce se așeza pe scaunul de lângă Harry.

   Barmanița îi puse lui băutura în față și o întrebă pe Grace ce dorește. Ea se uită la oferta restrânsă de beri la draft și comandă un Shock Top.

   - Ai avut noroc cu slujba?

   - Nu încă. Oricum, nu mă grăbesc. Cum e la librărie?

   Oarecum din cauza emoțiilor, Harry se pomeni că îi povestește lui Grace nu numai despre munca lui la magazin, ci și despre temerile lui privind viitorul afacerii. Și al lui.

   - Nu vrei să preiei afacerea? întrebă Grace.

   - Nu chiar. Chiar de-aș fi vrut, aș fi fost mai interesat la lucrez la Ackersonul din New York, cu toate că nu îi mai aparține tatălui meu... nu i-a mai aparținut tatălui meu. Nu mă prea interesează să locuiesc aici, în Maine, cu Alice, pentru tot restul vieții.

   - Alice e... mama ta vitregă?

   - Da, scuze. E a doua soție a tatei. Mama mea a murit când eram în liceu.

   - Și cum e Alice?

   Grace își terminase berea și probabil că îi făcuse semn barmaniței, pentru că încă o halbă plină apăruse în fața ei, alături de un mic bol de snackuri.

   - E...

   Harry căută cuvântul potrivit, zicând într-un final:

   - ...bine.

   Grace râse.

   - Ce vag te exprimi!

   - Sincer să fiu, nu o cunosc atât de bine. S-a căsătorit cu tatăl meu pe când eu mă pregăteam să plec la facultate. Eram concentrat îndeosebi pe soarta mea la vremea aceea și nu m-am obosit s-o cunosc mai bine (o imagine cu tânăra soție a tatălui său, în bikini, îi trecu prin minte lui Harry), cel puțin nu îndeaproape. Este de o sinceritate debordantă, ceea ce m-a făcut întotdeauna să mă simt puțin stânjenit în preajma ei. Tatăl meu a fost întotdeauna foarte închistat, nu își exterioriza sentimentele, spre deosebire de mama, care, pe deasupra, mai era și sarcastică, iar asta ajuta mult. Alice nu prea are simțul umorului. Uneori, cred că tatăl meu s-a îndrăgostit de ea pentru că îi aducea aminte de Maine, iar el chiar și-a dorit să se întoarcă aici.

   - De ce îi amintea de Maine?

   - Nu știu. E o fire directă, deloc complicată sau înclinată spre depresii. E de modă veche. A avut grijă de el în felul în care i-a purtat de grijă mama lui, probabil. Sună groaznic.

   - Nu chiar, zise ea, lingându-și niște spumă de pe buza de sus.

   - Spune-mi despre tine o provocă Harry, sorbindu-și băutura, surprins să constate că nu mai rămăsese în pahar decât gheață.

   - Chiar trebuie? zise Grace, râzând.

   - Nu trebuie. Sunt doar curios. Câți ani ai?

   - N-ar trebui să întrebi asta, dar nu mă deranjează. Douăzeci și cinci.

   - Unde-ai crescut?

   - În Michigan, apoi am făcut școala în New York și acum locuiesc aici, în Kennewick, Maine.

   - Și visul tău e să lucrezi într-o librărie?

   - Adevărul e că, așa cum ți-am mai spus, știu magazinul Ackerson din New York. Locuiam pe aceeași stradă și mergeam tot timpul acolo. Îmi plac cărțile vechi. Știam că mai există un al doilea Ackerson aici, iar ăsta e în parte motivul pentru care am ales Kennewick. Nu ca să lucrez în librărie, deși evident că mi-ar plăcea, ci mai ales pentru că voiam să mă mut pe coastă, în Maine; când am aflat că librăria de pe strada mea are un magazin geamăn în Kennewick, am luat asta ca un semn. De-asta am ales locul ăsta și de-asta am venit la înmormântarea tatălui tău. Mi se pare că nu mă crezi.

   - Serios? Nu, continuă.

   Dar lui Harry îi venea greu s-o creadă. Părea că repetase această poveste și, în timp ce o spunea, ochii ei se mișcau de colo colo, niciodată rămânând într-un punct.

   - Asta-i tot. Asta-i povestea mea.

   - De ce-ai plecat din New York?

   - De ce crezi?

   - Probleme cu băieții?

   - Ha. E și ăsta un fel de-a spune, dar da, de-asta am plecat din New York.

   Barmanița îl întrebă pe Harry dacă mai vrea de băut. El nu mai mâncase nimic în afară de sendvișul cu pui de la prânz, iar cele două nourbonuri cu bere de ghimbir fuseseră totuși destul de tari. În schimb, comandă o bere, același sortiment comandat de Grace. După ce i-o aduse, cu o felie de portocală pe buza halbei, barmanița luă telecomanda și porni televizorul cu ecran plat, încastrat în bar. Jucătorii echipei Rex Sox alergau pe terenul stadionului Fenway.

   - Ești fan baseball? întrebă Grace, intenționând în mod clar să schimbe subiectul.

   - Doar la bine, presupun. Când Red Sox ajung în faza eliminatorie, încep să îi dau atenție. Tata era mare fan.

   Deodată, Harry își dădu seama că tatăl lui nu va mai urmări vreodată vreun meci al echipei Red Sox, nu va mai citi vreodată vreo statistică, nu se va mai plânge de vreun aruncător.

   - Dar tu?

   - Nu chiar. Sunt fan fotbal. Fotbal european, vreau să zic. Țin cu Man United.

   - Cum vine asta? întrebă Harry.

   O ascultă vorbind despre fotbal, despre faptul că practicase acel sport toată viața ei și că începuse să se uite la meciurile din Premiere League când apăruseră difuzate și de posturile americane, cu 10 ani în urmă. Vorbea despre jucători de parcă Harry auzise de ei.

   Acum, că nu mai avea nimic de ascuns, îl privea în ochi și timbrul vocii i se schimbase puțin. Se relaxase, iar Harry putea să și-o imagineze la 15 ani, o jucătoare de fotbal bătăioasă și pistruiată, cu părul brunet, lung, evoluând pe un teren din Vestul Mijlociu.

   Harry își termină berea și mâncă felia de portocală.

   - Ți-e foame? întrebă Grace.

   - Da. Probabil ar trebuis ă merg acasă, pentru că sunt sigur că Alice a gătit vreo 3 feluri de mâncare. Cam asta face de când a murit tata.

   - Și eu ar trebui să mănânc ceva.

   - Te-aș invita, dar...

   - Nu, nu. Te rog. Am mâncare acasă. E cazul să plec și eu oricum.

   Afară era încă lumină, dar soarele se ascundea după un pțlc de nori negri abătuți dinspre vest. Se auzeau bubuiturile îndepărtate ale tunetelor.

   - Te conduc până acasă.

   - Nu e nevoie.

   - E oarecum în drumul meu.

   Urcară panta dinspre sat, oprindu-se în fața imensei case victoriene din cărămidă roșie, în care se afla camera închiriată de Grace. O Mazda RX-7 veche era parcată în față, iar Harry se întrebă dacă era a ei.

   - Hai să mai facem asta o dată, sugeră grace, în timp ce câțiva stropi de ploaie începură să cadă pe trotuar.

   - Mi-ar face plăcere, zise Harry.

   Se întoarse și o luă spre casă, întrebându-se dacă va ajunge înăuntru înainte să înceapă serios să plouă, când auzii pașii lui Grace urmărindu-l.

   - Așteaptă, zise ea, iar el se întoarse.

   Pentru un scurt moment,Harry crezu că va continua să vină și îl va săruta, dar ea se opri, suflând greu, și zise:

   - De fapt, îl cunoșteam un pic pe tatăl tău din New York. De la Ackerson.

   - Ah, zise Harry.

   - Mă simțeam prost că te-am mințit în legătură cu asta.

   - De ce-ai făcut-o?

   - Nu știu. Nu voiam să crezi... Nu ne cunoșteam așa de bine.

   - E-n regulă.

   - Noapte bună din npu, zise ea, mergând cu spatele și zâmbind, dând ușor din cap, gest ce părea să spună că se simțea mai bine acum, că mărturisise adevărul.

   Dar nu spusese adevărul, cel puțin nu tot adevărul. Harry era convins de asta.

15

ATUNCI

   Stăteau pe plajă împreună, sus, lângă zis, fiecare pe câte una dintre pietrele plate îngrămădite în jurul marcajului de flux.

   Gina avusese intenția să intre în casă, dar Alice apucase să iasă, trăgând-o după ea și propunându-i să stea de vorbă pe plajă. Era clar că Gina era fie beată, fie sub influența vreunui drog. Ochii îi erau injectați și tulburi, iar cuvintele i se împleticeau în gură. Alice o ținu de braț în timp ce merseră spre apă.

   - Îmi pare rău, Al, zise Gina, dar trebuia să zic ceva, pentru că dacă n-aș fi făcut-o, aș fi gândit același lucru în continuare, dar acum relașia noastră e distrusă, și tu ești singura mea prietenă din Kennewick, singura prietenă adevărată, și acum mă urăști.

   - Nu te urăsc, zise Alice.

   - Nu știi cum e în New York. Eu, ce să zic, nu am încredere în nimeni. Toată lumea îmi spune că sunt frumoasă și toată lumea mă asigură că sunt o mare vedetă, dar nu sunt, Al. Margery, o știi pe Margery?

   Alice n-o știa, dar încuviință din cap. Gina începu să vorbească, iar Alice o lăsă. Îi spuse o poveste lungă, dezlânată, despre managerul ei, Margery, și despre faptul că Margery era singura în care credea că se poate bizui, dar se dovedise că nu poate avea încredere în nimeni.

   În timp ce vorbea, Alice se uită la locul în care o mușcase pe Gina de mână. Rana era bandajată și, chiar și în lumina palidă a lunii. Alice putea vedea petele negre îl locurile unde țâșnise sângele.

   „Eu am făcut asta”, gândi ea.

   Își aminti senzația pe care o simțise când dinții i se înfipseră în carnea Ginei.

   - Dar am încredere în tine, continuă Gina. De-asta nu pot să te pierd, Al. Nu pot să te pierd și nu îmi pasă ce faci cu soțul mamei tale. Nu e treaba mea și n-ar fi trebuit să deschid subiectul vreodată. Adică fă ce vrei, nu?

   - Nu facem nimic.

   - Hei, înțeleg, Al. E atrăgător. Și eu aș face-o cu el.

   Preț de o clipă, cuvintele Ginei îi provocară lui Alice impulsul de a lua prima piatră întâlnită în cale și de a o lovi drept în față. În schimb spuse:

   - Hai să facem o baie.

   Gina îi roti capul spre întinderea de smoală a oceanului, aproape ca și cum abia atunci și-ar fi dat seama de prezența acestuia.

   - Serios? zise ea.

   - Sigur, de ce nu?

   - O să-nghețăm.

   - Ba nu. Ți-e doar frică. O să fie nemaipomenit.

   Gina se holbă la apă o clipă, apoi spuse:

   - Sigur. Bine.

   Zâmbi, aplecându-se spre Alice. Se simți un iz chimic în respirația ei, ca spirtul. Se ridică în picioare.

   - Hai să facem o baie. O putem considera una simbolică, un nou început pentru noi două.

   Își împinse blugii în jos pe picioarele lungi, dezechilibrându-se pe pietre, apoi își trase puloverul și tricoul peste cap. Alice purta în continuare doar pantalonii de pijama și tricoul, pe care și le scoase, simțindu-se stânjenită și vulnerabilă, dar având dorința de a intra în apă.

   Ochii Ginei scanară în fugă corpul gol al lui Alice, care rezistă impulsului de a-și acoperi sânii; aceștia păreau deodată ciudați și cărnoși pe lângă pieptul plat al Ginei și sfârcurile ei mici și negre.

   - Nu pot să cred că facem asta, zise Gina. O să înghețăm.

   Își scoase bandajul de la mână și îl aruncă în nisip.

   - Apa probabil e mai caldă decât aerul acum, zise Alice, pășind de pe pietre pe nisipul ud și tare.

   Imediat ce intră în apă până la glezne, își dădu seama că temperatura apei era oarecum egală cu cea a aerului. Era ca și cum ar fi pășit în nimic.

   Se retrase, în timp ce Gina zbură pe lângă ea, dând din mâini și țipând, izbindu-se de valuri.

   - Fricoaso! țipă ea peste umăr către Alice.

   Alice continuă să avanseze în apă. Era o beznă întreruptă de spuma valurilor care se spărgeau. Un val mare veni spre ea, iar Alice se aruncă în el, înotă pe sub apă și apoi ieși lângă Gina.

   - Incredibilă senzație! se entuziasmă Gina, lăsându-și capul pe spate ca să își bage părul în apă.

   Alice se simți enervată de fapt că împărtășea acel sentiment. Nu mai înotase niciodată goală până atunci, iar apa oceanului ce îi strângea pielea o făcea să se simtă incredibil de vie.

   - Hai să vedem cât de departe putem înota în larg, propuse ea.

   - Poate-o să fim mâncate de rechini, zise Gina, apoi scoase un râs cherchelit, înghițind niște apă și scuipând-o.

   Alice trase adânc aer în piept, umplându-și plămânii, ținându-și picioarele proptite pe fundul dens și nisipos. Luna ieși de după un nor și străluci arginite pe luciul apei.

   - Nu, o să fie minunat. Ai încredere în mine.

   Alice începu să înoate, împreună cu Gina. Avansa încet, ca să nu o lase pe Gina în urmă. Apa devenea din ce în ce mai rece și mai calmă pe măsură ce înaintau în larg. O auzi pe Gina că respiră greu, scuipând apă când își întorcea capul, la fiecare mișcare de brațe.

   - Ești bine? întrebă Alice.

   - Da. Un pic obosită.

   Gina se întoarse pe spate, respirând greu.

   - Dacă mai înotăm puțin, dăm de un banc de nicip.

   - Da, hai să-i dăm bătaie, zise Gina, întorcându-se și începând din nou să înoate, plesnind apa cu brațele.

   Alice își aminti cum se comporta Gina la antrenamentele de cros, întotdeauna slăbind ritmul dacă Alice rămânea în urmă, dar asigurându-se totodată că ea era cea care termina prima. Și ea începea să gâfâie, dar își simțea brațele puternice, tăind apa, propulsându-se înainte. Se simțea în stare să înoate la nesfârșit. Trecu puțin înaintea Ginei, îndepărtându-se constant de mal; apa era deja mult prea rece.

   - Stai, așteaptă! urlă Gina cu voce răgușită, iar Alice se opri, se întoarse și înotă înapoi până la ea.

   Luminile de pe țărm păreau îndepărtate, minuscule.

   - Cred că am un cârcel, zise Gina cu o undă de panică în glas.

   - Odihnește-te nițel, zise Alice.

   - Ai dat de bancul ăla de nisip?

   - Nu încă, dar mi-l aduc aminte, asta, dacă nu cumva s-a mutat.

   Călcând apa, Alice putea simți curenții puternici cum o trag de picioare. Se întreba dacă nu cumva dăduseră de vreun curent care le purta în larg, căci exact așa se simțea.

   Chiar fusese un banc de nisip acolo, la distanța aceea de plaja Kennewick, dar își schimbase locul după iarna plină de furtuni din anul în care absolviseră.

   - N-ar fi trebuit să înot atât de departe în larg, zise Gina, cu bărbia sub apă, bolborosind cuvintele.

   - Nu-ți face griji. Ne odihnim un pic, apoi ne întoarcem.

   - Bine.

   Alice, ținându-se la suprafață doar forfecând picioarele, spuse:

   - Chiar fac sex cu el, să știi. Cu libidinosul ăla nenorocit.

   Luna se ascunsese după un nor și era iar întuneric.

   Gina luă o gură de aer și spuse:

   - Nu-mi pasă.

   Cuvintele fetei sunau ca și când abia își mai trăgea sufletul.

   - Ba îți pasă, Gina. Vrei să n-omai fac.

   - Ba chiar nu, Alice. Cred că am nevoie de ajutor.

   - Bine, zise Alice.

   Și ea începea să obosească. Începu să înoate craul, dar brațele îi ieșeau greu din apă, așa că trecu la stilul bras. Se simțea trasă de apă, de un curent, departe de țărm. Panica începu să îi strângă pieptul, dar luă o gură de aer și își propuse să înoate paralel cu țărmul o vreme, până scăpa de acel curent.

   - Alice, ajutor! țipă Gina, iar Alice se întoarse ca să o vadă fluturând o mână deasupra apei, capul scufundându-i-se în apă și ieșind din nou la suprafață.

   Se îneca; scuipa cuvintele odată cu apa.

   Alice simți în ea o explozie de putere și începu să înoate spre nord, spre farul de pe faleză, oprindu-se din când în când, până când nu se mai simți tară de curent. Apoi se întoarse spre țărm; plămânii îi ardeau, brațele îi erau slăbite, tremura ca piftia și începu să înoate bras spre mal.

   Simțea că înota de o veșnicie, când oceanul începu să se umfle din nou și, deodată, fu împinsă înainte de un val învolburat, zdrelindu-i pieptul și coapsele de malul nisipos. Se târî înainte și se prăbuși; corpul îi tremura și plămânii ei pompau puternic. Când respirația ei își reluă ritmul normal, se ridică în picioare și se deplasă împleticindu-se de-a lungul malului, pe lângă apă, evitând să calce pe nisipul uscat.

   Nu voia să lase urme.

   Luna ieși de după nori și reuși să găsească cele două grămăjoare de haine, ale Ginei și ale ei, lângă stânci.

   Își trase pantalonii de pijama și tricoul peste pielea udă, plină de nisip. Tremura incontrolabil și îi clănțăneau dinții. O mașină trecu pe strada Micmac; se așeză pe vine sub razele farurilor, observând că hainele Ginei fuseseră luminate scurt. Începuse refluxul, dar nisipul era neted și umed până în locul unde avea sandalele. Nu lăsase nicio urmă vizibilă de pas.

   În ciuda faptului că îi era foarte frig, Alice se lăsă pe vine și privi oceanul cât de mult timp putu, scrutându-i suprafața atunci când luna ieșea din nori. Știa că Gina se înecase - probabil că se dusese la fund chiar atunci, după ce Alice plecase de lângă ea; dar se uita în continuare, ca să fie sigură Nu mai era nimic, oceanul o înghițise.

   Alice urcă treptele de ciment până la stradă, traversă și alergă spre casă. Deschise ușa, fericită că avusese inspirația de a o lăsa descuiată, și păși în liniștea apartamentului; luminile erau încă aprinse în bucătărie și în camera de zi. Le stinse și urcă la etaj. Trecând prin dormitor, putea auzi ritmul sacadat al respirației lui Jake, semn că dormea adânc.

   Se dezbrăcă, făcându-și hainele ghem și îndesându-le în fundul coșului de ruge, apoi se băgă sub jetul cald al dușului, lăsând apa să o încălzească, să îi dezmierde mușchii și să spele tot nisipul ce curgea în șerpișori negri de pe corpul ei. Își șamponă părul și îl clăti cu balsam, apoi se spălă bine cu săpunul Irish Spring al lui Jake, de două ori.

   Nu mai tremura, iar gustul de apă sărată din gură îi dispăruse, dar ieși de sub duș doar când simți că nu se mai poate ține pe picioare.

   Îmbrăcată într-o pijama curată, se strecură ușor sub așternuturi și rămase întinsă pe spate, spunându-și că are niște decizii de luat.

   Când poliția va veni să o ia la întrebări, nu se îndoia că vor veni, le va spune că Gina apăruse la ușa ei, dar că ea îi spusese că era prea obosită ca să poarte o discuție și că Gina era foarte beată; poate chiar luase și ceva droguri. Prietena ei îi propusese să facă o baie în ocean, dar Alice o refuzase, așa că fata plecase. Nu puteau să dovedească contrariul, mai ales după ce Alice își spăla pijamaua și mai făcea încă un duș, ca să se asigure că șterge orice urmă. Putea să facă asta în zori, înainte să se trezească Jake.

   Cât de curând va veni poliția la ușa ei? Cât de repede își va da cineva seama de dispariția Ginei?

   Închise ochii; era din nou în apa rece și adâncă, iar Gina țipa după ajutor, Alice își spuse că nu existase nicio șansă să o salveze, chiar dacă ar fi vrut. Abia se salvase pe sine de flux.

   Nu, nu ar fi putut să o salveze pe Gina nici dacă ar fi vrut. Ar fi fost și ea moartă acum, dacă ar fi încercat să o salveze. Gina ar fi tras-o și pe ea sub apă. Alice chiar nu avusese ce să facă.

   Satisfăcută de aceste gânduri, Alice se întoarse pe burtă și adormi fericită.

16

ACUM

   A doua zi, Harry dormi din nou până târziu, iar, când coborî la parter, găsi un bilet de la Alice prin care îl anunța că ieșise să rezolve niște treburi și că nu avea să se întoarcă până la prânz.

   Dintr-odată, lui Harry îi surâse ideea de a petrece puțin timp singur în casă, ca să se mai gândească la ceea ce se întâmplase cu tatăl lui și la ciudata întâlnire cu Grace din seara precedentă. Îl sună pe John la magazin, ca să îl anunțe că nu se simțea prea bine și că s-ar putea să ajungă la lucru după-amiază.

   - Nu trebuie să vii deloc, Harry, zise John. Mă descurc singur aici.

   - Bine, dar mi-ar plăcea să vin. Dacă o să mă simt mai bine, o să trec pe-acolo, iar dacă nu, presupun că n-o să mă vezi.

   - Bine. Ai grijă de tine, băiete.

   Mai rămăsese jumătate de ibric de cafea călâie, pe care Harry și-o turnă în cană, adăugă lapte și apoi o încălzi la cuptorul cu microunde. Își luă cafeaua sus, în camera lui, și își deschise laptopul.

   Spera să mai afle câte ceva despre Grace; știa că îl mințise cu privire la relația cu tatăl lui. Avuseseră vreo aventură? Dacă da, fusese acesta motivul pentru care venise în Maine din New York? Pentru înmormântare? În cazul ăsta, de ce mai rămăsese în zonă?

   Constată că nu îi știa numele de familie, așa încât introduse în câmpul de căutare Google cuvântul „Grace” și alte cuvinte cheie în funcție de informațiile pe care le aflase despre ea cu o seară în urmă: „Ann Arbor, Michigan”, „Universitatea din New York”. Încercă chiar și „Cărțile Rare Ackerson”. Nu primi niciun rezultat, ceea ce îl conduse la concluzia că aflase foarte despre ea.

   Decise să sune la magazinul Ackerson și să vadă dacă era Ron Krakowski acolo. Găsi datele de contact pe pagina de internet a librăriei și sună pe numărul de mobil.

   - Cărțile rare Ackerson.

   Era o voce de femeie.

   - Aș putea vorbi cu Ron?

   - Stați să verific dacă e aici. Premiteți-mi să întreb cine în caută.

   Harry se recomandă, știindcă Rond, care uneori avea fobie să vorbească la telefon, va răspunde la apelul lui.

   Trecu jumătate de minut înainte de a se auzi vocea lui Ron:

   - Doamne, Harry, zău dacă-mi vine să cred!

   - Știu, zise Harry, deodată fericit că aude vocea lui Ron.

   Era o prezență agasantă, dar constantă. Harry îl știa de-o viață.

   - I-am lăsat mesaj lui Alice, dar nu mi-a răspuns încă. Ești în Maine acum? Ce întrebare, normal că ești acolo. Care-s concluziile? Că a alunecat, a căzut și-a murit, așa, pur și simplu?

   - De fapt, nu. Acum au lansat ipoteza că e posibil să fi fost lovit. O lovitură ar fi fost cauza morții.

   - Adică l-a omorât cineva? Doamne sfinte! Cum de știu toate astea? Detectivii din Maine, presupun, nu? Au idee cine e autorul?

   Harry îi spuse că nu avea deocamdată mai multe informații, dar că poliția îl interogase, interesându-se dacă avea cunoștință de existența unui eventual dușman al tatălui său.

   - Le-ai spus că nu, sper. E drept, tatăl tău avea puțini prieteni, dar niciun dușman. Aș fi zis asta la înmormântare, dac-aș fi...

   - Nu-ți face griji din pricina asta. Înțeleg. Aveai de făcut o călătorie foarte lungă.

   - Da. Pe măsură ce înaintez în vârstă, orice distanță mai lungă de 10 străzi mi se pare foarte mult.

   „Ron nu are mai mult de 60 de ani”, gândi Harry, dar nu stărui asupra subiectului.

   Mai discutară o vreme despre Alice și despre soarta magazinului din Maine, apoi Harry spuse:

   - Am o întrebare ciudată, Ron. Cunoști o tipă pe nume Grace? Nu-i știu numele de familie, dar îl cunoștea pe tata și susține că l-a cunoscut în New York, la maga...

   - O irlandeză cu ochi frumoși? Numele ei de familie e McGowan. Știi apartamentul pe Third Street, pe care mi l-a vândut Jim Mills pentru o mie de dolari, în 1978? Îl închiriază de la mine.

   - În continuare?

   - Din câte știu eu, da. Și-a plătit chiria. E o fată simpatică, ne-a ajutat să scoatem cărțile din pivniță când ne-a lovit Sandy. Chiar îl știa pe taică-tu, pentru că era și el aici atunci.

   - Erau apropiați?

   - Dacă erau apropiați? Cine? Taică-tu și Grace? Nu cred că în mod deosebit, dar n-am dat prea mare importanță. De ce? Așa zice ea?

   - Nu, nu. Doar c-a venit la înmormântare.

   - Serios!? Chiar că-i ciudat.

   - Crezi că aveau vreo aventură?

   Preț de o fracțiune de secundă nu se mai auzi nimic, iar Harry parcă îl și văzu pe Ron cum ridică din umeri.

   - Ăă, aș zice că nu, dar ce știu eu? Nu vorbeam cu tatăl tău despre lucruri de genul ăsta.

   - Dar crezi că există posibilitatea asta?

   - Harry, nu știu. Tatăl tău părea un bărbat fericit, dar venea la New York destul de des. Grace e o fată drăguță, dar nu se compară cu Alice, aș zice.

   Harry se întrebă preț de o clipă, dacă Ron o cunoscuse vreodată pe Alice, apoi își aminti de vizita acesteia la New York.

   - Mersi, Ron, zise Harry.

   - Ai nevoie de bani, Harry?

   - Nu, nu, sunt bine. Dar s-ar putea să am nevoie de puțin ajutor ca să descurc treburile pe la magazin.

   - Îți stau oricând la dispoziție, bine? Stai să-ți dau și numărul meu de acasă.

   După ce îl notă, deloc surprins că Ron nu avea mobil, Harry îl întrebă dacă știa cum se crie numele de familie al lui Grace, apoi îl notă și pe acela.

   După ce încheie conversația, căută pe Google „Grace McGowan”. Dădu peste câteva linkuri, dar niciunul nu părea să conțină informații despre cea pe care o căuta.

   Mai existau persoane, inclusiv tineri, care nu aveau conturi de profil online. El însuși se număra printre acestea. Și Alice, la fel. Nici tatăl lui nu avea un profil complet, dar se postaseră informații, cu ani în urmă, într-un articol din New York Times, despre vânzarea cărților în era internetului. Îl căută acum, reciti articolul și studie poza tatălui său din cuprinsul acestuia: arăta distins și chipeș, în fața unui dulap plin ochi de cărți.

   Închise fereastra, nedorind să se mai uite la poză, dar gândindu-se în continuare la tatăl lui.

   Era posibil oare să fi avut o aventură cu o femeie mult mai tânără în New York? Poate că Harry era părtinitor, dar ar fi răspuns negativ la această întrebare dacă mama lui n-ar fi murit. Dar poate că relația lui cu Alice scârțâia sau poate că Grace i se aruncase în brațe, iar el pur și simplu nu fusese în stare să-i reziste.

   În cazul în care ar fi avut o aventură, ce s-ar fi întâmplat dacă Alice ar fi aflat asta? Cum ar fi reacționat? L-ar fi urmărit în plimbarea lui de la amiază, așteptând să ajungă într-un loc izolat, și l-ar fi lovit cu ceva?

   Părea ridicol, dar cineva îl omorâse. De ce nu Alice? Sau, că tot veni vorba, de ce nu Grace McGowan? Tatăl lui pusese oare capăt relației cu ea, iar tipa îl urmărise până în Maine ca să se răzbune?

   Harry se întreba dacă nu cumva putea găsi prin casă niște indicii pentru a afla răspunsuri la aceste întrebări. Dacă Alice l-ar fi suspectat pe Biil de infidelitate, ar fi putut să angajeze un detectiv particular să îl urmărească prin New York. În acest caz, era posibil să existe vreo urmă.

................................