Înșelătoria, Christina Dodd

 ......................................................

4-5

 

             Ea trase adânc - și tremurat - aer în piept. îl ura atât de mult!

   Acesta era bărbatul pe care îl visase, de care îi fusese dor, pentru care plânsese. Acum, se afla acolo, silind-o să-i facă poftele, iar ea dorea să fie bucuroasă. Bucuroasă pentru că, mai târziu, se va putea minţi că îndurase atingerea lui pentru onoarea familiei sale.
   Însă el o cunoştea prea bine. Ştia exact cum să-i submineze apărarea şi s-o facă să accepte adevărul. Cu un deget, trasă o linie pe gâtul ei, de sub bărbie, peste locul unde îi bătea pulsul, până la sfârcul unui sân.
   - Eşti mai frumoasă decât îmi aminteam. Strălucirea de satin a pielii tale. Trupul tău magnific. Îşi trecu degetele printr-o şuviţa de păr. Felul atât de precaut în care mă priveşti. O să-mi facă plăcere să alung această precauţie. O să mă bucur de tine.

Capitolul 18

   - Nu sunt un fel de mâncare servit spre delectarea ta.
   Cutezătoare cuvinte, dar care nu însemnau nimic.
   - Ba da, şi mi te-ai oferit pe tavă, de bunăvoie.
   Madeline nu dori să se uite la Gabriel, nu dori să-1 bage în seamă în niciun fel, dar privirea i se împleti cumva cu a lui. El îi atingea mintea la fel de sigur cum îi atingea şi trupul, iar ea ştia foarte bine că o testa, aşteptând ca ea să-1 refuze. Iar ea voia s-o facă - să se protejeze pe sine, pacea ei greu câştigată şi moralitatea.
   Însă toate astea le spunea mintea ei. Trupul nu avea nici moralitate şi nici raţiune. Fără să-i pese de pacea sufletească din viitor sau de poziţia în societate, corpul ei îl dorea. Iar în clipa aceea nu-şi putea auzi decât trupul. Gabriel îşi retrase degetul.
   - Eşti atât de tăcută. De obicei, ai multe de zis.
   - Sunt o lady. Nu folosesc acel gen de limbaj nici măcar faţă de un ticălos care o merită din plin.
   - L-ai folosit.
   Se duse lângă bufet, ridică sticlele una câte una şi le mirosi.
   - Ai folosit un limbaj nedemn de o lady faţă de mine. Aşa că e puţin cam târziu pentru asta. N-ai decât să vorbeşti cum vrei, pot suporta.
   Îşi turnă în palmă puţină băutură dintr-o sticlă, apoi dădu din cap de parcă era satisfăcut şi puse sticla verde pe noptiera de lângă pat. Dădu la o parte cuvertura de pe pat, lăsând să se vadă Aşternutul curat, călcat şi bine prins sub saltea.
   - Nici dacă aş fi încercat, n-aş fi găsit un loc mai bun pentru a te seduce. Dar, în această situaţie, nici măcar tu nu mă poţi acuza de premeditare.
   Vocea lui joasă deveni o şoaptă.
   - Nici măcar eu nu mi-am imaginat că vei face nebunia de a încerca să furi diadema de la nişte hoţi profesionişti.
   - Dacă n-aş fi făcut-o ai fi fost prins singur aici. Ce s-ar fi întâmplat atunci?
   Pe un ton nepăsător, el spuse:
   - M-ar fi ucis.
   Ea îl ura - dar voia ca el să trăiască pentru a-1 putea urî în continuare. Gândul că toată virilitatea lui strălucitoare putea să fie încremenită şi rece îi iscă un fior pe şira spinării.
   El îi văzu groaza.
   - Ar fi trebuit să pleci în după-amiaza asta, când ai avut ocazia. Aceşti oameni sunt nişte escroci, şantajişti şi hoţi care au ucis și vor mai ucide pentru a merge până la capăt cu înşelătoriile. Acum, Rumbelow nu te va mai lăsa să pleci. Nu după ce te-a văzut cu mine. Acum, ştie - sau crede că ştie - că suntem îndrăgostiţi nebuneşte.
   -Sau că ne dorim nebuneşte, spuse ea cu voce rece, limpede.
   - În mod categoric, ne dorim.
   Gabriel scoase din mânecă un pumnal cu lama îngustă şi strălucitoare, iar din cizmă, altul şi mai lung, pe care le puse cu grijă pe noptieră. Amândouă aveau o strălucire rea, iar din felul cum le mânuia se vedea că ştia ce are de făcut cu ele. Se aşeză pe scaun şi îşi scoase cizmele.
   Ea nu ştia ce trebuia să facă. Să se dezbrace? Să se uite la el? Să contemple viaţa şi să şe întrebe cum de ajunsese la asta?
   Dumnezeule, nu, ultima parte nu. Ar fi prea cumplit şi ar duce la autocondamnare, lucru pe care întotdeauna preferase să-1 evite. Dar ultima dată când se aflaseră singuri într-un dormitor, nu fusese aşa. Atunci, totul fusese o nebunie, iar ea nu trebuise să-şi facă griji în legătură cu ce să spună. Cuvintele i se revărsaseră din gură cu un debit şi cu un volum care încă o uimeau când îşi amintea. El avea dreptate. Atunci vorbise ca un birjar cu el. Acum, avusese timp să se gândească, să-i fie ruşine, să se simtă stânjenită.
   Nu că Gabriel ar fi părut stânjenit. Se dezbrăcă de cămaşa neagră cu o nonşalanţă care o făcu să se îmbujoreze. Totuşi, nu încetă să se uite la el.
   Îi mai văzuse pieptul, cu ani în urmă, iar acum, remarcă schimbările. Acolo unde altădată fusese forţă suplă erau muşchi mai dezvoltaţi, muşchi mai puternic definiţi pe piept şi muşchi care îi umflau partea superioară a braţelor. Arăta de parcă lucrase la câmp sau construise adăposturi... poate că, în perioada în care organizase apărarea coastei, trebuise să facă muncă fizică grea şi, din câte îl cunoştea, ar fi făcut-o cu toată râvna.
   Ultimele vestigii ale copilăriei dispăruseră, iar acum, el era... prea mult. Prea puternic, prea masculin, prea păros... Suprafaţa din partea de sus a pieptului acoperită cu păr castaniu se îngusta, devenind o linie care cobora spre prohab. Acolo, privirea ei se opri, aşteptând cu un soi de anticipare nervoasă în timp ce el îşi descheia pantalonii. Părea atât de în largul lui şi de lipsit de griji - era limpede că nu-1 impresiona câtuşi de puţin că aveau să facă dragoste. Dădea impresia unui bărbat obişnuit cu pasiunea.
   Apoi, îşi coborî pantalonii, iar ea văzu că nu era deloc aşa. Poate că se purta cu răceală, dar bărbăţia lui era stârnită şi rigidă.
   Deşi nu mai văzuse această parte a trupului bărbătesc de 4 ani, şi nici atunci nu o examinase cu adevărat, dimensiunea indica probabil un mare interes faţă de ea... şi pentru amorul cu ea.
   Coapsele îi erau la fel de musculoase ca braţele - iar acei muşchi o făcură să se gândească la faptul că o va călări fără milă, neobosit... O, Doamne, îl dorea atât de mult, încât degetele îi tremurau.
   Voia ca trecutul să fie uitat pentru a se putea duce la el... şi să-1 guste, să-1 muşte, să-i ceară ce i-ar cere o femeie care avea dreptul s-o facă. Soţia lui.
   Dezbrăcându-se de ultimele veşminte, el se aşeză pe scaun şi li făcu un semn.
   - Dezbracă-te pentru mine.
   O privi iarăşi în ochi.
   - N-ar trebui să fie prea greu. Am făcut eu ce era mai greu.
   Era adevărat. Îi descheiase toţi nasturii, îi dezlegase toate şireturile. Nu mai trebuia decât să-şi lase braţele în jos, să slăbească strânsoarea, şi totul avea să cadă de pe ea.
   - Dă-i drumul, îi ceru el. 
   Făcu un gest larg, batjocoritor.
   - Dacă nu cumva te-ai răzgândit.
   Ea se gândi la mama ei, aşa cum era înfăţişată în portretul formal, îmbrăcată cu o magnifică rochie aurie şi purtând diadema reginei. Se gândi la propria fiică, fiica pe care spera s-o aibă într-o zi, şi la faptul că aceasta nu va avea nimic dacă Madeline nu făcea nimic acum.
   Gabriel îşi dădu seama la ce se gândea ea şi o tachina:
   - Sacrificiile făcute de cineva pentru familia sa sunt onorante.
   - Eşti un măgar!
   Zâmbetul dur, batjocoritor dispăru de pe chipul lui.
   - În cel mai bun caz.
   Şi ea putea să-1 ţintuiască cu privirea şi să-1 determine să-şi dea seama ce făcea şi cu cine. Cu cochetărie, îşi coborî mai întâi un braţ, apoi pe celălalt. Rochia alunecă, se opri puţin pe şolduri, apoi îi căzu la picioare, peste jupoane. Nu porta pantalonaşii la modă, care stârniseră senzaţie printre doamne, aşa că, în afară de ciorapi şi de jartierele de la genunchi, rămase goală.
   Ea nu ştia de ce făcea el asta. Forţându-i mâna. Savurând momentul. Poate că dorea să se răzbune pentru că îl părăsise. Sau poate că avea un alt motiv, mai profund. Dar ea ştia că, în clipa aceea, el nu avea altceva în minte decât pe ea, iar asta era răzbunarea ei pentru că o făcuse să-1 dorească.
   Chipul lui era încremenit, puternic, hotărât. Buzele abia i se mişcară când vorbi, pe un ton gutural şi poruncitor.
   - Părul!
   Ea îşi ridică braţele într-un arc languros, dezvăluindu-i tot trupul ei. încet, îşi scoase acele din păr. Le lăsă să cadă pe duşumea, indiferentă faţă de soarta lor, iar după ce ultima fu înlăturată, eliberă şuviţele lungi şi negre. Ii căzură pe umeri. Una îi alunecă pe piept şi îi cuprinse sânul asemenea mâinii unui iubit.
   Gabriel se ridică de parcă n-ar mai fi putut să-i reziste. Privirea lui zăbovi pe coapsele ei, pe peticul de păr negru dintre coapse, apoi pe abdomenul delicat. Se uită extrem de apreciativ la sânii ei, îi admiră umerii, după care se uită din nou în ochii ei. Se apropie de ea.
   Inima ei bătu ca o tobă în timp ce el se apropia, mare şi gol, şi tot ce visase vreodată. Luând-o de mână el o trase spre pat.
   - Aşază-te.
   Încă o privea adânc în ochi, fără ca vigilenţa lui să slăbească vreo clipă. Mâinile lui o apucară de umeri şi o apăsară pentru a se aşeza pe pat. Ea rămase pe marginea saltelei, privindu-1 şi întrebându-se ce soi de nebunie o adusese acolo. Ea era goală... aproape. El era gol... complet. Lumânările străluceau, aşternutul era rece sub şezutul ei, şi avea o datorie de plătit. O datorie pe care nu şi-o îndeplinise încă.
   El îi mângâie gâtul şi îi zâmbi de parcă o compătimea pentru necazul ei, deşi el însuşi era motivul acestuia.
   - Stai pe burtă.
   - Poftim?
   - Vreau să te întinzi pe burtă.
   Ea îl privi fix, cu o grimasă deloc atrăgătoare.
   - Dar... am crezut că tu o să...
   - E posibil chiar dacă stai pe burtă.
   Mintea ei începu să freamete în vreme ce ea încerca să-şi dea seama cum s-ar fi putut potrivi părţile corpurilor. Luând sticla de pe noptieră, Gabriel îşi turnă în palmă un firicel de lichid limpede.
   Madeline îl privi cu un fel de fascinaţie îngrozită, neînţelegând nimic din ce făcea, din planurile lui şi din acea noapte. Unde era dreptatea în toate astea? El îşi flutură mâinile pe sub nasul ei.
   - Îţi place?
   Dulcele miros de gardenii. Parfumul liniştitor al rozmarinului.
   - Foarte mult.
   - Întinde-te, repetă el. Pe burtă.
   Nu conta dacă se supunea sau nu... nu-i aşa? Avea să facă tot posibilul pentru a se distanţa de acel act, pentru a fi indiferentă. Dar se mişcă cu grijă, încercând să nu-şi expună o prea mare parte din trup în timp ce se întinse pe o parte, iar apoi, se răsuci pe burtă.
   - Perfect! murmură el, vocea sunându-i ca o caldă adiere apreciativă.
   Ea nu ştiu la ce să se aştepte, dar în orice caz nu la mâinile care se strânseră cu delicateţe în jurul umerilor ei şi la degetele care îi apăsară muşchii, făcându-i să se relaxeze... Parfumul de rozmarin şi gardenii prizonier în uleiul de pe mâinile lui... El îi masă gâtul.
   Ea făcu un efort să se ridice în coate.
   - N-ar trebui să facem ce avem de făcut?
   Desluşi amuzamentul din vocea lui când îi răspunse:
  - Te grăbeşti atât de tare să fii posedată de mine, iubito?
   O împinse pe pat. De data asta, o s-o facem aşa cum vreau eu.
   - Hm .
   În regulă, dar ei n-o să-i placă.
   Şi totuşi, îi plăcu. Degetele lui o masară cu blândeţe, apoi cu mai multă fermitate, alungând tensiunea din umerii ei. Se strădui să rămână rigidă, dar el nu se grăbi în vreme ce-i frecţionă un braţ, coborând spre o mână, masându-i apoi încheietura, palma, degetele. Când mâna îi deveni inertă într- a lui, el îi sărută vârful fiecărui deget, apoi îi puse cu blândeţe braţul pe pat şi trecu la celălalt.
   Madeline nu ştia ce să creadă... sau dacă creierul ei mai era capabil să gândească. Fiecare respiraţie îi era profundă, relaxată, înmiresmată de ierburi şi flori. El îi trată cu mare grijă fiecare os delicat şi muşchi. Găsi nodul de tensiune sub craniul ei, iar ea gemu când mâinile lui se mişcară miraculos, făcând-o să uite totul în afară de acel moment şi de plăcere. Se aplecă atât de mult spre ea, încât buzele lui îi mângâiară urechea.
   - Îţi place?
   - Mmm .
   Încercă să-şi ridice pleoapele, să fie atentă, dar mâinile lui continuau să se mişte pe trupul ei. În jos pe şira spinării, căutând fiecare vertebră, găsind fiecare muşchi, alungând toată încordarea.
   Când îşi trecu piciorul peste ea, ar fi trebuit să se simtă indignată, dar el îi crease o asemenea stare de relaxare încât nu putu decât să suspine.
   În timp ce coborau pe trupul ei, mâinile lui alunecară peste puful de pe pielea ei. Genunchiul lui se strecură între picioarele ei, despărţindu-le în vreme ce degetele lui îi cuprinseră talia, iar degetele mari îi masau muşchii de la baza şirei spinării.
   Ridicându-şi capul de pe perne, ea trase adânc aer în piept... şi încremeni când degetul lui mare i se strecură între fese. Uleiul uşura alunecarea, dar nimic nu putu diminua şocul de a fi atinsă atât de intim, atât de calculat. Acea relaxare fantastică deveni o luptă pentru a rămâne calmă. Pentru a nu se revolta.
   - Frumos, murmură el.
   Cuprinse în mâini amândouă fesele, apoi le lipi una de alta.
   O dată. De două ori. într-un ritm lent, iarăşi şi iarăşi. Ea nu înţelese de ce sau cum, dar senzaţia o făcu să vrea să-şi împingă şoldurile în faţă, să se frece de ceva... de el. Buzele i se întredeschiseră - se auzi gâfâind în timp ce începu să se excite tot mai mult.
   Cu o mână, el menţinu ritmul. Cu cealaltă, găsi intrarea în corpul ei şi îi mângâie conturul cu un deget. Ochii ei se lărgiră, şi, cu un ţipăt incoerent, se ridică pe pat.
   El o întinse din nou. Mângâie din nou conturul micii deschizături, tachinând terminaţiile nervoase, stârnind dorinţă în fiecare părticică a trupului ei. Deşi ea crezuse că nu va mai simţi niciodată dorinţă. Exact în clipa în care, tremurând, se pregătea să atingă punctul culminant... mâinile lui se îndepărtară şi începură să-i maseze muşchii coapselor.
   Ea abia mai putea respira şi nu se putu mişca deloc. Frustrarea fu atât de acută, încât aproape că o simţi ca pe o durere fizică.
   Totuşi, ce-ar fi putut spune? Mândria nu i-ar fi permis să admită că el aproape o adusese pe culmea extazului. Probabil că el ştia asta... Sigur că ştia. Dar, dacă ea i-ar cere eliberarea, ar fi o victorie pentru el.
   Niciodată. Niciodată.
   Între timp, mâinile lui îi masară muşchii coapselor. Îi dădură jos ciorapii şi îi masară gambele. în ciuda a ceea ce îi făcuse, ea se relaxa. Prosteşte, pentru că încăperea strălucea de lumină, iar într-un colţ al minţii îşi dădu seama că el putea vedea între picioarele ei. Trebuia să fie mai pudică. Trebuia să fie... dar el îi apucase piciorul şi îl masa între palme. La început, o gâdilă, dar, încet, el făcu să-i dispară din oase oboseala pricinuită de plimbarea lungă, iar până să termine şi cu al doilea picior, pudoarea îi deveni total indiferentă.
   Atât de indiferentă, încât, atunci când o întoarse pe spate, ea se rostogoli fără să se gândească deloc la priveliştea pe care o oferea.
   El rosti din nou:
   - Frumoasă.
   Ea se îmbujoră desluşind căldura din vocea lui... şi a atingerii lui. El îi masă muşchii picioarelor cu aceeaşi atenţie deosebită pentru detalii. Dar, deşi trupul i se relaxase, ea simţi şi o altă senzaţie în vreme ce mâinile lui urcau pe corpul ei. Anticipare.
   O mai atinsese între picioare. Avea s-o facă din nou? Desigur, n-ar trebui să-şi dorească asta. Ar trebui să protesteze cu vehemenţă dacă el mai încerca să-i ofere acea plăcere, iar apoi să se retragă. Dar nu putea. Ar fi însemnat să se trădeze pe sine.
   Văzu pe sub pleoape cum el îşi umplu din nou palma cu ulei.
   Nicicând, nu i se mai păruse atât de frumos - lumina strălucindu-i în părul castaniu-închis, iar privirea concentrată în timp ce încălzea uleiul în palme. Se aşeză cu câte un genunchi de fiecare parte a trupului ei, cu muşchii parcă sculptaţi, îmbăiaţi de lumina aurie a lumânărilor.
   Când se uită la el, nu văzu ameninţare sau primejdie. Văzu doar promisiunea plăcerii. Ce prostie - era ca şi cum se uita la un lup, dar nu vedea colţii strălucitori sau ghearele ascuţite, ci doar un superb vânător măreţ, pe care îşi imagina că îl putea îmblânzi.
   Dăduse de necaz.
   El îşi ridică privirea. Ea închise imediat ochii, prefăcându-se că nu se uitase.
   Punându-şi mâinile pe şoldurile ei, el întinse uleiul pe abdomen, pe talie. Ea se cutremură de uşurare amestecată cu o dezamăgire afurisită.
   Apoi palma lui alunecă spre locul pe care ea voia ca el să-1 atingă. Şi inima ei începu să bată mai repede. Degetele lui trecură prin petecul triunghiular de păr creţ. Nerăbdarea făcu să-i vibreze toţi nervii. El deschise cu delicateţe pliurile şi, cu două degete, mângâie marginile.
   Ea îşi încleştă mâinile de aşternut şi încercă să nu implore. Să nu-1 implore să... să se mişte mai repede. S-o atingă mai intim. S-o lase în pace.
   Dumnezeule mare, asta nu! Încercă să alunge gândul din minte, temându-se că el l-ar putea simţi cumva şi i-ar da ascultare.
   Dar el nu-1 simţi şi nu-i dădu ascultare. în schimb, făcu ce făcuse înainte, mângâind conturul intrării în trupul ei de parcă se pregătea s-o pătrundă.
   Adânc în trupul ei, în pântecul ei, simţi o acumulare, o tensiune, ca şi cum corpul ei se pregătea să cedeze. Totuşi, voia mai mult, voia ceva diferit. Se luptă cu sine dorindu-şi să nu-i arate unde s-o atingă exact... dar el o atinse acolo unde trebuia.
   Ea scoase un geamăt, un sunet pătrunzător, tânguitor, care divulgă atât de multe. Şoldurile ei se ridicară şi căzură. Voia... Dumnezeule, cât de mult voia!
   Iar el îi dădu ce-şi dorea... aproape tot. O mângâie cu mişcări lungi, lente, dezmierdându-i pielea, dar fără să-i atingă locul cel mai sensibil. Nu încă.
   Ea se răsuci în aşternut, încercând să se îndepărteze... încercând să se apropie. Dar el se lăsă pe una din coapsele ei şi îi controla mişcările cu greutatea lui. Cu mâna lui.
   Toate resentimentele ei dădură în clocot, iar ea îi apucă mădularul care se ridica din smocul de păr castaniu care îi acoperea vintrele.
   - Blestemat să fii! Lasă-mă să...
   - Nu. Lasă-mă tu pe mine.
   Apucându-i mâinile, i le ridică lângă cap şi se aplecă spre ea. Nasul îi ajunse la doar câţiva centimetri de al ei. Ochii lui se uitau direct în ai ei.
   - Asta-i pentru mine, îţi aminteşti? Facem ce vreau eu. Faci asta doar pentru a mă răsplăti pentru că o să-ţi recuperez diadema.
   Ceaţa plăcerii se risipi. Pielea o furnică şi simţi că i se taie respiraţia. Auzise vorbele lui şi ştia ce voise el să spună. Îl ura. Îl ura!
   Ura ochii aceia verzi, acum cenuşii şi atenţi. Ura felul în care se folosea de trupul lui întins peste al ei pentru a o intimida. Ura forţa care o împiedica să se mişte când ea ar fi dorit să se ridice şi să plece, preferând să aibă de-a face cu bandiţi şi cu arme decât cu acest bărbat.
   El o sedusese. Nici când fuseseră logodiţi nu mai făcuse asta.
   Pasiunea lor fusese frenetică... şi reciprocă. Acum, Gabriel urmărea s-o facă să recunoască faptul că îl dorea. Şi chiar îl dorea.
   Cu disperare.
   Însă avea mândria ei. Nu avea să i se dăruiască unui jucător.
   Cunoştea durerea care ar fi urmat. Cu ochii aţintiţi într-ai lui, declară cu emfază:
   - Fac asta pentru a recăpăta diadema.

Capitolul 19

   Gabriel porunci:
   - Atunci, stai locului şi lasă-mă să fac ce vreau.
   Madeline trase aer în piept, încercând să-şi umple plămânii cu suficient aer pentru a putea accepta. Nu putu. Aşa că încuviinţă brusc. La fel făcu şi el şi îşi ridică mâinil e de pe trupul ei.
   Ea îşi spuse că nu va mai închide ochii. Că nu se va mai relaxa. Nu va contribui la propria seducere... din nou.
   Un zâmbet vag arcui buzele lui în timp ce o privi întinsă sub el ca o jertfă păgână. Nu era drept şi n u era corect, dar trupul ei se încorda când îi privi sânii cu admiraţi e făţişă. întinse mâna spre unul, palma lui mângâindu-i sfârcul.
   Ea îi remarcă mâinile pătrăţoas e şi solide, cu degete lungi, aspre, cu unghii plate, curate şi tăiat e scurt. îi remarcă braţele şi pieptul, muşchii prelungi şi proeminenţi, sculptaţi de lumină,
   Îşi dorea să fie furioasă pe el. Dorea atât de mult ca el s-o atingă. De ce îi era atât de greu să fie furioasă?
   El clătină din cap. Luă sticla şi îşi turnă din nou ulei în palmă.
   Ridicându-şi mâna, lăsă un firicel subţire să se prelingă în cealaltă palmă. Repetă mişcarea iarăşi şi iarăşi, iar în cele din urmă, ea îşi dădu seama că el îi stârnea anticiparea.
   Încet, chinuitor, vărsă uleiul în centrul trupului ei şi între sâni.
   Căldura lui încălzise uleiul. în vreme ce acesta se vărsa în ambele direcţii, ea aşteptă ca el să-1 oprească. În schimb, el privea, acel zâmbet enigmatic făcând-o să se simtă ca şi cum provocase un adversar de care ar fi trebuit să se ferească. Dar ea nu-1 provocase.
   Cel puţin,, nu recent. Însă Gabriel n u uita niciodată, iar aceasta era răzbunarea lui. Răzbunare trebuia să fie.
   În cele din urmă, exact când uleiul părea că va ajunge pe aşternut, el îşi puse palmele pe coapsele ei şi îl culese... iar mâinile lui alunecară spre sânii ei, adunând fiecare picătură, întinzându-i-1 pe trup, silind-o să simtă plăcere.
   De fapt, el nu făcea nimic, doar o atingea uşor, ferm, apăsându-şi mâinile pe muşchii de pe coaste, dezmierdându-i pielea de pe abdomen, mângâind-o... mângâind-o sub sâni.
   Ea îşi strânse coapsele, încercând să potolească zvâcnetul dintre ele, dar nu-i fu de ajutor. Se gândi că era chiar mai rău, dar poate că ceea ce îi punea răbdarea la încercare era pur şi simplu mângâierea degetelor lui înmuiat e de ulei pe sfârcul ei.
   Sânii i se umflau în mâna lui, spunându-i adevărul pe care ea ar fi preferat să-1 ţină ascuns.
   Dar o femeie întinsă dezbrăcată pe un pat nu prea îşi putea ascunde reacţiile trupului. Doar atitudinea ei dispreţuitoare conta - sau cel puţin asta îşi zise Madeline.
   Apucându-i sfârcul între degetul mare şi arătător, Gabriel îl răsuci uşurel, stârnindu-i în trup un fior care o făcu să vrea ca el să-şi fi petrecut mai mult timp între picioarele ei, atingând-o acolo.
   Dar nu. Ea insistase să facă o scenă, iar el insistase s-o înfrunte - şi să câştige disputa. Dacă şi-ar fi ţinut gura, poate că el deja ar fi zăcut satisfăcut. Sau poate că ea ar fi zdrobită sub el. În orice caz, în clipa aceea oricare variantă părea mai bună decât...
   - Dumnezeule mare!
   Ridicându-şi un braţ, şi-1 puse sub capul răsucit şi privi spre un colţ al camerei. N-o ajută cu nimic. Faptul că nu-1 vedea nu diminua efectul degetelor care îi mângâiau sfârcurile, şi nici al greutăţii lui pe trupul ei, nici gândul că, în curând, avea să fie în ea.
   Atingerea lui se modifică, deveni fermă, cu mişcări prelungi.
   - Ai un trup minunat şi este trupul pe care îl iubesc, însă e doar un trup. Mintea ta este cea care mă fascinează, iubito. Gândurile tale, sentimentele... sufletul.
   Ea nu dorea să-1 fascineze... în niciun fel. Dar categoric nu cu sufletul.
   Mâinile lui urcară pe pieptul ei, spre gât, apoi o apucă de bărbie, îi întoarse capul astfel încât ea fiu nevoită să-1 privească din nou.
   Fără să-şi ia privirea din ochii ei, el se aplecă şi mai mult, frecându-şi pieptul de al ei, pielea lui alunecând pe ulei. Părul de pe pieptul lui crea o minunată senzaţie de fricţiune, care îi întări sfârcurile. Scânci când el începu să descrie o mişcare circulară.
   Lipindu-şi pântecul de al ei, repetă mişcarea. Dar asta... era mai bine. Mai intim. Mai aproape de locul unde îl dorea ea.
   Mădularul lui era atât de tare, încât ea se crispa la gândul disconfortului pe care avea să-1 îndure şi abia aşteptă să fie pătrunsă. El era fierbinte ca o sobă în care duduia focul, iar focul i se transmise şi ei. îşi dorea să-şi înfăşoare piciorul pe al lui, să se frece de el până avea parte de satisfacţia pe care el i-o refuza. Dar nu o făcu. Avea mândria ei. Se agăţă de ea. Cu gura aproape de urechea ei, el întrebă:
   - Eşti gata să plăteşti preţul?
   Ea detestă întrebarea, modul în care el reducea acest act pasional la un simplu târg. Dar el nu aşteptă răspunsul. În schimb, îşi găsi poziţia potrivită. Ea îi simţi între picioare mădularul fierbinte.
   Se uită la el. Iar el se uită la ea.
   O pătrunse încet, uleiul uşurând înaintarea. Dar nu suficient.
   Cu 4 ani în urmă, ea fusese virgină. Cu fiecare centimetru cu care intra în ea, devenea tot mai conştientă de lipsa ei de experienţă şi de abstinenţa de care avusese parte. Tremură când penetrarea aproape că deveni durere, deloc o plăcere. Senzaţia era puternică, intimă. Simţi nevoia să plângă, dar el o observa cu o intensitate provocatoare şi înspăimântătoare. Îşi ridică privirea spre el şi văzu pe chipul lui rezonanţă, plăcere, posesie. Mâinile ei se încleştară pe braţele lui ca şi cum să se ţină de el ar fi ajut-o cu ceva - în condiţiile în care el era cauza disconfortului.
   Tăcerea dintre ei fu profundă, un moment în care duşmănia lor dispăru, iar pe lume nu mai existară decât Gabriel şi Madeline.
   În cele din urmă, o umplu complet, iar posedarea deveni o uniune. Ea îşi trase piciorul pe cearşaf şi îşi ridică genunchiul încercând să-şi găsească uşurarea. Îşi ridică şoldurile, iar el intră şi mai mult, deşi ea crezuse că nu mai avea unde.
   Cu un zâmbet strălucitor, el se retrase câţiva centimetri. Apoi, intră din nou. Carnea o strângea şi o ardea, însă doar puţin, iar ea nu băga cu adevărat de seamă. Remarcă însă felul cum o făcu el să se simtă când se uită la ea, când o cuprinse în braţe. De parcă o iubea. Mişcările lor se coordonară, un dans pe o muzică pe care numai ei o puteau auzi. Ea îşi ridică şoldurile pentru a răspunde fiecărei împingeri a lui. Îşi petrecu un picior pe după şoldurile lui.
   Celălalt rămase pe cearşaf.
   Era... bine. Era bine cu el. Masajul pe care i-1 făcuse o înmuiase, atingerea lui devenindu-i din nou familiară. O tachinase cu pasiune ilicită, până când ea nu se mai putuse gândi la nimic altceva. Acum, se mişcau împreună, gâfâiau împreună, uniţi pe cât de strâns puteau fi un bărbat şi o femeie.
   Ea simţea nevoia să geamă şi să scâncească. Dar nu. Un îndepărtat colţişor raţional din mintea ei îi spuse să n-o facă. Dacă ar auzi-o, ar şti că şi-a pierdut controlul. Ar fi un triumf pe care ea nu suporta să i-1 ofere.
   Ca şi cum şi-ar fi dat seama că ea încă îi mai rezista, el vârî mâna între trupurile lor. O trase într-o poziţie mai bună şi o deschise astfel încât, cu fiecare penetrare, să se frece intim de ea.
   La prima împungere, un geamăt izbucni din ea. Pierduse bătălia. Cu siguranţă, ultima bătălie.
   - Aşa! rosti el cu o voce magnific de caldă şi plină de senzualitate. Spune-mi, iubita mea. Spune-mi că îţi place.
   Îmbujorarea i se ridică dinspre piept spre faţă. Adânc în ea izbucni pasiunea, devenind mai puternică decât dorinţa. Un fior sălbatic îi străbătu trupul.
   Se mişcă mai rapid, întâlnindu-1 cu mai multă nerăbdare.
   Unghiile i se înfipseră în pielea lui. Se concentra asupra modului în care penetrările lui deveniră mai dese, mai puternice, zguduindu-i trupul şi silind-o să se îndrepte către eliberare... aproape... aproape că putu...
   În mod inexplicabil, el încetini ritmul. Ea încercă să-1 îndemne să continue. El se opri. Se opri! Uluită peste măsură, ea scoase un geamăt.
   - Nu! Nu te opri acum!
   El rămase încăpăţânat de nemişcat.
   - Nu trebuie să faci asta.
   - Ce?
   Ea abia îl putea vedea, abia îl putea auzi. Dorinţa împlinirii o înlănţuise - o împlinire care era aproape, dar de neatins. Măcar dacă el s-ar mişca... Făcu o mişcare circulară din şolduri.
   El repetă:
   - Nu trebuie să faci asta.
   Chipul lui se apropie de al ei. Ochii lui priviră într-ai ei. Vocea îi era adâncă şi serioasă.
   - O să câştig diadema pentru tine indiferent ce decizi. Dacă vrei să mă opresc, o voi face.
   În starea de excitare în care era, ea avu nevoie de câteva clipe pentru a pricepe ce spusese el. Cum o manipulase.
   Avea să se oprească? Acum? Avea să câştige diadema pentru ea indiferent dacă ea îi dăruia trupul sau nu?
   Asta nu avea legătură cu diadema. Nu mai avea. Avea legătură cu ea. Cu ce dorea ea. Cu ce avea ea nevoie.
   - Ticălosule! rosti ea cu vocea vibrând de furie.
   Lui nu-i păsa cum îl făcea, căci nu dorea decât să câştige.
   - Spune-mi ce să fac. Să mă opresc... sau să continui?
   Cum de putea să întrebe? Oare el nu era la fel de implicat ca şi ea? Chiar atunci, în timp ce ea îl privea, o picătură de sudoare i se formă pe tâmplă şi i se prelinse pe faţă spre maxilar.
   O, ba da, era implicat. O dorea - dar o dorea în condiţiile lui. O dorea nu ca pe o achiziţie, nu ca pe o afacere, ci având convingerea că ea îl dorea la fel de mult cum o dorea şi el.
   Dacă ea nu avea să-şi recunoască pasiunea care o mistuia, el avea să se retragă. Nu se îndoia absolut deloc că el avea forţa să-şi respingă propria dorinţă - şi că avea s-o chinuiască şi altă dată.
   Gabriel nu-şi va recunoaşte niciodată înfrângerea.
   - Maddie?
   Se ridică încet de pe ea.
   Senzaţia de plinătate dispăru, iar ea o dori înapoi. În clipa aceea capitulă total, fără condiţii. Apucându-1 de şolduri îl trase spre ea.
   - Te vreau. Te rog, Gabriel, te vreau.
   Când îi ridică bărbia, de data asta fu puţin dur. Puţin grăbit.
   Dar ce văzu probabil că îl satisfăcu deoarece scoase un chicotit odios şi se împinse în ea până la capăt.
   Ea se cutremură din cauza forţei, a posesiei, dar nu-i păsa. Îşi ridică şoldurile, îl cuprinse cu picioarele şi şopti:
   - Te rog. Te rog!
   - Gata, Maddie. Vino cu mine!
   Vocea lui profundă pătrunse în mintea ei. Bărbăţia lui pătrunse în trupul ei. Se mişcă cu o precizie fantastică, rapidă, ţintuind-o pe pat, străpungând-o cu trupul lui.
   Căutarea pasiunii deveni o cursă. Se mişcau împreună, într-un ritm accelerat, antrenant. Inima ei bubuia în timp ce îi răspundea la fiecare mişcare. Ori de câte ori o atingea în cel mai adânc loc, controlul ei era pe cale să se frângă. Gemu iarăşi şi iarăşi, fără să-i mai pese de altceva decât de satisfacţie.
   Dar când eliberarea sosi, o reduse la tăcere. O febră intensă, bubuitoare îi cuprinse toate simţurile, apoi i le anulă. Vreme de o clipă lungă, fantastică, nu există nici trecut, nici viitor, ci doar trupul ei cuprins de spasmele plăcerii absolute. Doar trupul ei ţinut captiv şi satisfăcut de Gabriel.
   Când se linişti, îl văzu acolo, încă mişcându-se pe ea... studiind-o cu un fel de triumf cumplit.
   Apoi, îşi dădu capul pe spate, muşchii gâtului i se încordară, iar când ajunse şi el la orgasm, şoldurile lui o izbiră de saltea.
   Frenezia lui o târî după el, simţind din nou extazul. Valuri de plăcere îi cuprinseră, iar în cele din urmă, treptat, rămaseră nemişcaţi pe pat. O zdrobi sub el în vreme ce se relaxa. Se uitară unul la altul, în ochii lor citindu-se dorinţă, pasiune consumată, furie clocotitoare, vechi trădări... şi, asemenea unei lumânări care se stinge, ea adormi.

Capitolul 20

   Pieptul lui Gabriel se umflă în timp ce el o privea pe Madeline întinsă sub el. Încă erau împreunaţi. Ea încă îl adăpostea în trupul ei. Şi dormea.
   Oare cum putea să facă asta? Să plece pe nesimţite ori de câte ori se apropia de ea. Dar, de data aceasta, nu ajunsese prea departe şi, dacă era să fie cinstit - după cum spera că era în clipa aceea -, trebuia să recunoască faptul că ea nu prea dormise, iar el o epuizase.
   Se străduise din greu s-o epuizeze. S-o doboare. S-o facă să capituleze. Fiindcă fusese o capitulare.
   Din păcate, acum ştia că o capitulare completă a lui Maddie echivala cu începutul războiului. Pentru siguranţa ei, dorise ca ea să plece de-acolo, dar ea insistase să rămână. Iar în noaptea aceea - ce ghinion să fie prins cu ea. Rumbelow s-ar fi putut decide foarte uşor să-i omoare pe amândoi. în schimb, râsese imaginându-şi cum avea să-i facă de râs dezvăluind adevărul despre nenorocoşii lui oaspeţi.
   Aşa încât Gabriel transformase ghinionul în noroc. Profitase de avantajul apropierii lor silite pentru a-i dovedi că trupul ei încă era al lui. Acesta fusese motivul pentru care o masase, liniştind-o cu atingerea lui, aducând-o în preajma orgasmului iarăşi şi iarăşi.
   Acesta fusese motivul pentru care strânsese din dinţi şi se oferise să-i dea diadema fără a o posedă pe deplin - şi fusese pregătit să renunţe la trupul ei dacă ea ar fi acceptat. Madeline trebuia să-şi dea seama că el era singurul bărbat pentru ea.
   Când se retrase din trupul ei şi mădularul îi alunecă dintre pliurile delicate, ea gemu în somn.
   Şi el simţi nevoia să geamă. Ea avea raiul între picioare, un rai pe care el îl făcuse al lui. Oare ea avea să-şi amintească de revendicarea lui a doua zi?
   Nu. Fireşte că nu. Fugind pe Bătrânul Continent, iubita lui demonstrase cât de des şi fără milă trebuia să i se aducă aminte că era a lui. Iar în noaptea aceea... Dumnezeule, când o văzuse furişându-se pe peluză spre casa văduvei, se înfuriase pe ea... şi pe sine. Nu-i trecuse nicio clipă prin minte că ea va încerca să scape de el furând diadema.
   Dar ar fi trebuit să se gândească. Ar fi trebuit să-şi dea seama că nu se va supune, docilă, şantajului său. Madeline nu se supunea niciodată docilă - afurisită să fie!
   Ridicându-se de pe pat, o înveli bine şi se duse la uşă. Încă era încuiată, scaunul era proptit sub clanţă, iar batista, îndesată în broască.
   Trăgându-şi pantalonii, analiză situaţia în care se găseau.
   Aveau să rămână aici până când Rumbelow se decidea să-i lase să plece. Gabriel spera ca asta să se întâmple înainte ca restul oaspeţilor să înceapă să mişune, însă, fiind vorba de Rumbelow, sincronizarea trebuia să se potrivească cu planurile lui. A doua zi urma să înceapă Jocul Secolului.
   Rumbelow făcuse tot posibilul pentru a se asigura că oaspeţii lui erau relaxaţi, veseli, nebănuitori. Le arătase jucătorilor sala de joc, seiful şi caseta de lemn în care se afla coroana. Scosese cheia din buzunar, o răsucise în broasca frumos sculptatei cutii şi le arătase coroana cuibărită înăuntru. Gabriel luase în mâini diadema reginei şi simţise greutatea aurului şi a pietrelor preţioase. Erau capabile să distragă atenţia unui bărbat de la lucruri esenţiale.
   De la chestiuni de viaţă şi de moarte.
   Rumbelow îi invitase pe jucători să examineze mesele pentru a se convinge că erau făcute pentru jocuri corecte. După câteva proteste însoţite de râsete, toată lumea o făcuse, dar nimeni cu mai mult interes decât Gabriel. Totul părea în regulă, iar Rumbelow îi asigurase că li se va cere să verifice din nou înainte de fiecare mână.
   A doua zi la prânz, toată lumea avea să pună avansul în seif.
   Aveau să joace pentru a câştiga diadema. Iar după o masă cu familiile, jocul urma să înceapă la ora 9 seara.
   Deci, ce plănuia Rumbelow de data aceasta? Gabriel examina dormitorul văduvei cu mai multă atenţie decât prima dată, când o făcuse în grabă. Rumbelow îşi dăduse osteneala pentru a face această încăpere să fie atrăgătoare. Cu siguranţă, fusese mai mult decât dorinţa de a le oferi jucătorilor un loc unde să se odihnească dacă devenea necesar. Oare ce putea fi?
   Poate că ascunsese ceva în mobilier. Ceva care să-1 ajute să câştige jocul. Gabriel examina toate piesele, una câte una. Patul, şifonierul, biroul, noptiera... toate erau mobile frumoase, fără însemne neobişnuite sau sertare ascunse. Sub pat nu se afla nimic, cu excepţia pistolului lui Madeline aflat în teaca lui de catifea neagră, făcută de mână, iar el zâmbi când îl puse alături de cuţitele lui, pe noptieră.
   Privi din nou camera şi încercă să gândească precum un escroc. Ridică covoarele şi le privi dosul şi duşumeaua de sub ele.
   Nimic. Îi dădu ocol. Pereţii păreau proaspăt zugrăviţi, cu un efect marmorat care îţi lua ochii. Rumbelow angajase un expert, şi asta pentru o încăpere care nu era a lui, dintr-o casă care nu era clădirea principală. Numai o lady şi poate domnul Darnel ar fi apreciat această măiestrie, dar nicio doamnă nu urma să vadă aceşti pereţi. Doar dacă nu cumva şi Rumbelow plănuia să seducă pe cineva. Poate că şi el plănuia să câştige o soţie în maniera în care o făcuse domnul Knight...
   Gabriel clătină din cap. Nu. Rumbelow se mândrea cu originalitatea lui. Iar Gabriel spera că sentimentul tot mai intens de invulnerabilitate al lui Rumbelow va contribui la prăbuşirea lui.
   Gabriel dădu din nou roată încăperii, uitându-se la pereţi, încercând să vadă... Iată! Se apropie de peretele care despărţea încăperea de cea alăturată. Sau... care ar fi trebuit să o separe de cea alăturată. Acolo, efectul marmorat avea o răsucire uniformă, care nu se mai regăsea nicăieri în cameră, iar biroul fusese aşezat în faţa acelui loc. Luă un sfeşnic şi îl apropie de perete. Zări o vagă umflătură lungă şi îngustă. Pe deasupra fusese lipit tapet, iar efectul marmorat fusese creat pe el, dar - Gabriel îşi apăsă mâna pe acea linie - dedesubt se afla o uşă. O uşă care dădea... unde?
   Cât de veche era casa? Circa 200 de ani? În perioada lui Cromwell se amenajaseră multe camere secrete, aşa că poate nu era decât o ascunzătoare. Sau... poate că dădea spre un pasaj secret. Un pasaj secret care ducea departe de casă. La grajduri.
   Ori pe coastă. O cale de evadare.
   Nu era de mirare că Rumbelow închiriase acea monstruozitate de casă. Era perfectă pentru planul lui, care era să... La naiba, Rumbelow nu avea să facă o escrocherie şi să rămână în societate. Nu de data aceasta. Avea să aleagă o cale uşoară pentru el.
   Urma să fure. Să fure toate avansurile lor, să plece prin pasajul secret, să se îmbarce pe o corabie şi să fugă cu 100 000 de lire sterline garantate.
   Îndrăzneala planului îi tăie respiraţia lui Gabriel. Desigur!
   Gabriel presupusese că dorea să rămână în Anglia, să organizeze şi alte jocuri asemenea acestuia, savurandu-şi triumful până când nu avea să mai fie bine primit. Dar lui Rumbelow nu-i păsa dacă pleca sau nu din A,nglia. Cu 100 000 de lire sterline, putea să fugă oriunde în lume ş;i să trăiască precum un rege ani întregi. Chiar pentru totdeauna., dacă era atent.
   Atunci, de ce n-o făcuse deja? De ce nu luase banii cu forţa şi nu dispăruse? Pentru că voia să jubileze, să întărească legenda că el era Stăpânul!
   Satisfăcut de această explicaţie în privinţa lui Rumbelow şi a motivelor sale, Gabriel se apropie de pat şi se uită la Madeline.
   Nu putea face nimic pentru ca ei doi să scape de-acolo. Avea mâinile legate.
   Aşa că... îşi dădu jos pantalonii şi se vârî în pat, lângă ea. Înainte de a se termina toate astea între ei, avea s-o facă să se îndrăgostească at:ât de profund de el, încât va trebui să-1 accepte - indiferent de prowocarea la care o supusese. Indiferent cât de mult detesta ce făcuse el.
   Indiferent de preț.
   Chiar înainte ode ivirea zorilor, Gabriel o trezi pe Madeline şoptindu-i la ureche - încă o dată.
   Ea era cuibărită lângă trupul lui gol, cu spatele lipit de pieptul lui. El era cald şii puternic, şi, în starea ei de somnolenţă lipsită de control strict,, irezistibil. Bărbăţia lui îi apăsa şezutul, iar ea îşi duse mâna la spate şi îi mângâie mădularul. El o apucă de mână.
   - Nu aşa. Faţă în faţă.
   Rostogolind-co pe spate, se aplecă spre ea.
   Văzându-1 la lumina lumânării, cu părul ciufulit şi cu pleoapele coborâte pe jurruătate de somn şi de pasiune, simţi că-i lasă gura apă. Chiar înainte de a o săruta, el spuse:
   - Vreau să ştiii cui te dăruieşti. Vreau să-mi vezi faţa.

   Legându-i lui Madeline panglicile bonetei sub bărbie, Gabriel zise:
   - Au venit zorii. O să ne furişăm înapoi în casa principală, şi nimeni nu va şti niciodată ce s-a întâmplat.
   Iritată, îl măsură cu privirea - era complet îmbrăcat şi încrezător.
   - Cu excepţia domnului Rumbelow.
   - Nici cel mai mare efort de imaginaţie nu l-ar putea ajuta să-şi închipuie ce s-a întâmplat cu adevărat. 
   Gabriel îşi trecu degetul mare peste buza de jos a lui Madeline.
   - Nu te încrunta, Maddie. N-o să spun niciodată ce mi-ai dăruit noaptea trecută.
   - Domnul Rumbelow va şti.
   Luându-şi teaca de catifea neagră, legă panglicile lungi şi o făcu să arate ca un săculeţ.
   - Rumbelow nu va fi o problemă. Nu e nimeni pe coridor. Putem pleca.
   - Dar tu vei şti.
   Iar Madeline se simţea groaznic ştiind asta.
   -Voi şti.
   Ca întotdeauna, Gabriel se apropie prea mult şi o privi drept în ochi, ţinând-o captivă când ea nu-şi dorea decât să fie cât mai departe de el.
   - Nu sunt un împătimit incapabil să renunţe la joc. O fac doar pentru o cauză în care cred şi întotdeauna joc pentru a câştiga.
   Ea se simţea nefericită şi slăbită de epuizare. Dormise prea puţin şi se întâmplaseră prea multe.
   - Ce încerci să spui?
   - Decide tu.
   Scoase din buzunarul hainei o mănuşă de damă.
   - Recunoşti asta?
   Şocată, o recunoscu. Mototolită, îngălbenită de trecerea vremii, un simbol al unor momente deosebite.
   - Este mănuşa ta. Tu mi-ai dat-o. Ai zis că, până când îmi vei putea oferi mâna ta, să păstrez mănuşa ca dovadă a iubirii tale.
   Cântări mănuşa în palmă.
   - De atunci, am păstrat-o.
   Ea scânci de durere, în surdină. Gabriel îi amintea de o trădare de care ar fi preferat să uite. De un jurământ pe care şi-1 încălcase.
   - În noaptea în care ţi-am luat virginitatea, ţi-am spus că nu voi mai veni din nou la tine, că tu trebuia să vii la mine.
   Ce tot vorbea? Ce voia să zică?
   - Noaptea asta... noaptea asta a fost o ocazie fericită. Nu contează dacă în favoarea sau împotriva noastră. Dar, din acest moment, te voi aştepta să vii la mine.
   - Pentru a-mi plăti datoria?
   - Nu te preface că nu ştii ce am spus noaptea asta. Nu există nicio datorie.
   Apăsându-i bărbia cu degetul, rosti:
   - Vreau să vii la mine. Pentru că aşa vrei. Pentru că aşa simţi nevoia. Pentru că mă iubeşti.
   Îi mângâie delicat obrazul, apoi se îndepărtă.
   - Vino la mine!

Capitolul 21

   În după-amiaza următoare, cu tava în mână, MacAllister se opri şi o studie pe Madeline.
   - Îmi dau seama de ce nu sunteţi o jucătoare.
   Ea se opri din mers.
   - Nu ştiu ce vrei să spui.
   Incapabilă să stea locului, începu din nou să se plimbe. Dintr-o parte în cealaltă a salonului, făcând potecă în covor, cu mintea trecându-i de la ce se petrecea chiar atunci în sala de joc din casa văduvei... şi ce se petrecuse noaptea trecută în dormitorul de-acolo.
   - Nu aveţi ceea ce noi numim o faţă de jucător, rosti MacAllister.
   Murmurând pentru sine, disperată şi nesigură... Privind tava din mâna lui, îşi dădu seama că farfuriile erau murdare şi că tacâmurile din argint fuseseră folosite. Se uită pe fereastră către casa văduvei, care se vedea clar.
   - Ai fost acolo, nu-i aşa? Ce face, câştigă?
   - Nu ştiu. Nu a vorbit cu mine.
   Se apropie cu paşi mari de MacAllister. El se dădu repede îndărăt, ca un rac, dar era mai scund şi mai bătrân, aşa că ea îl încolţi cu uşurinţă la perete.
   - Ştii cum se joacă pichet. Situaţia părea promiţătoare?
   El o privi pieziş.
   - Da, părea.
   Ducându-şi mâna la inimă, răsuflă uşurată.
   - Slavă Domnului!
   Fireşte că Gabriel avea să câştige. Ce spusese el? „Joc doar pentru o cauză în care cred şi întotdeauna joc pentru a câştiga." Totuşi, nu se referise la jocul de cărţi. Ci la ea. „Vino la mine."
   MacAllister adăugă iritat:
   - Totuşi, nu pricep de ce îşi iroseşte norocul pe dumneavoastră şi pe diadema dumneavoastră, deşi va avea nevoie de el pentru jocul adevărat.
   Ea se gândi că MacAllister probabil ştia totul despre planul lui Gabriel de a-1 discredita pe domnul Rumbelow. Prin viclenie sau forţă, avea să-i smulgă aceste informaţii. Cu voce joasă, îl întrebă:
   - Ce se va întâmpla dacă pierde la jocul adevărat?
   Privirea lui se îndreptă spre un colţ al camerei.
   - Nu ştiu.
   Convinsă că minţea, se apropie de el atât de mult, încât MacAllister începu să transpire.
   - Ba da, ştii. De ce a venit Gabriel aici? Nu înţeleg ce motiv a avut.
   Se părea că atinsese un punct sensibil, pentru că MacAllister îşi îndreptă trupul, iar teama faţă de ea dispăru. Punând tava pe o măsuţă, se încruntă la ea.
   - Nu ştiţi? Nu, sigur că nu ştiţi. Nu pricepeţi nimic. Niciodată n-aţi priceput.
   Ea ştia că el nu o plăcea, dar MacAllister nu îi dăduse niciodată de înţeles atât de clar adevărul.
   - Spune-mi!
   - Ce să vă spun? Cum se va răzbuna? Nu, Excelenţă, nici vorbă. Niciodată, n-aş avea încredere că o femeie îşi va ţine gura.
   Madeline izbucni:
   - Se va răzbuna? Pentru ce se va răzbuna?
   Mângâindu-şi bărbia nebărbierită, MacAllister o studie.
   - Mda , poate că ar trebui să vă zic asta. Nu planurile lui, dar meritaţi să ştiţi ce i-aţi făcut familiei lui Gabriel.
   - Ce i-am făcut?
   - Nu iubirea pentru dumneavoastră 1-a făcut să se ducă să câştige o avere?
   - Nu ştiu, aşa a fost?
   MacAllister îi ignoră replica tăioasă.
   - Nu dumneavoastră l-aţi abandonat, lăsându-1 să se frământe şi să jelească, în loc să vadă că fratele lui avea nevoie de îndrumare?
   Ea dori să obiecteze şi la asta, dar, după ce se gândi o clipă, îşi ţinu gura. MacAllister era zgârcit cu informaţiile, aşa că era mai bine să-1 lase să vorbească.
   - Nu dumneavoastră eraţi plecată când pe Jerry 1-a cuprins disperarea şi s-a înrolat în marină, fiind ucis din cauza asta?
   Vorbele lui îi atraseră atenţia.
   - L-a cuprins disperarea? Pe Jerry?
   El fusese complet lipsit de griji, exact opusul energicului său frate.
   - Da, l-a cuprins disperarea, rosti MacAllister cu înverşunare.
   - Din ce cauză a ajuns Jerry să fie cuprins de disperare?
   MacAllister abia păru s-o audă, atât de enervat era.
   - De atunci, domnul se învinovăţeşte şi caută vinovatul, dar nu ştiu cine e de vină.
   Îi aruncă o privire încruntată. Ea simţi nevoia să-1 înşface pe MacAllister de pieptul cămăşii şi să-1 zgâlţâie până îi spunea adevărul.
   - Ce-a făcut Jerry?
   MacAllister ridică un deget chiar sub nasul ei.
   -Dumneavoastră sunteţi de vină, Excelenţa Voastră cea măreaţă, şi ar trebui să vă fie ruşine!
   Apucându-i degetul, i-1 aplecă spre spate. Când MacAllister începu să ţopăie de durere, repetă:
   - Ce-a făcut Jerry?
   Când fu sigură că MacAllister devenise atent la ea, îi dădu drumul, dar rămase suficient de aproape pentru ca el să o perceapă ca pe o ameninţare. Spre surpriza ei, probabil că MacAllister chiar se simţi ameninţat, fiindcă încetă s-o critice.
   - Sărmanul băiat! Ştiţi că Jerry îl venera pe domnul.
   - Da, ştiu.
   Jerry o venerase şi pe ea, iar acum, după ce aflase de sfârşitul lui prematur, Madeline se simţea la fel de vinovată ca şi Gabriel - şi era limpede că MacAllister considera că ea avea toate motivele.
   - Jerry a vrut să fie ca fratele lui, iar când domnul a câştigat o avere, a văzut că a câştigat şi respect odată cu ea.
   MacAllister îi studie expresia şi rosti cu brutalitate:
   - Da, în ciuda dumneavoastră şi a faptului că l-aţi părăsit, şi a scenei la fel de groaznice pe care aţi făcut-o, a câştigat respectul tuturor gentlemenilor, cu calmul şi cu inteligenţa lui.
   Cu trupul rigid din pricina indignării, ea spuse:
   - N-am fost groaznică!
   -N-aţi fost? Aţi fi putut să rupeţi logodna printr-un bilet. Aţi fi putut să-i ziceţi în particular. Nu era nevoie să ţipaţi ca o vânzătoare de peşte în faţa întregii înalte societăţi. Dacă există puţină dreptate în jalnicul trup de femeie pe care-1 aveţi, veţi recunoaşte asta.
   Ea trase aer în piept, pregătindu-se să se apere, dar renunţă.
   Nu avea să recunoască faţă de MacAllister... dar era adevărat. Amintirea acelei scene o bântuise nu doar din cauza situaţiei neplăcute, nu doar din cauza rezultatului, ci din cauza ruşinii ei. Făcuse tot posibilul să-1 distrugă pe Gabriel. Nu avea nicio scuză pentru asta - cu excepţia propriului temperament violent.
   Ştia însă că nu trebuia să-şi lase temperamentul să se manifeste. Ştia că niciodată nu ieşea nimic bun din asta.
   Mişcându-se nervoasă de pe un picior pe celălalt, îşi aminti de noaptea aceea... şi de noaptea trecută, şi de toate nopţile chinuitoare, însingurate dintre ele. „Vino la mine!"
   MacAllister o judecă privind-o ameninţător:
   - Da, şi nici nu puteţi pretinde că aţi avut motive întemeiate. Să vă purtaţi astfel cu un om... cu un bărbat pe care aţi spus că îl iubiţi!
   Îl iubise. Oare îl mai iubea încă?
   - Bine. Bine! 
   Cu un gest tăios al mâinii, rosti:
   - Continuă povestea lui Jerry.
   Mica ei ieşire tensionată probabil că îl satisfăcuse pe MacAllister, fiindcă, după ce îi aruncă o privire cercetătoare, continuă:
   - Şi Jerry s-a dus să câştige o avere, la fel ca fratele lui. Să obţină respectul tuturor, poate chiar să-1 facă pe domnul să mai uite de faptul că v-a pierdut. Domnul n-a ştiut de planurile fratelui său. Era prea ocupat cu apărarea coastei.
   - Cu siguranţă, nu a fost o sarcină chiar atât de extenuantă.
   - Nu chiar atât de extenuantă... 
   MacAllister pufni indignat.
   - A muncit zi şi noapte, a pus santinele, iar când a terminat cu asta - îşi coborî vocea ca şi cum cineva i-ar fi putut auzi, deşi ceilalţi oaspeţi jucau şarade în bibliotecă -, a transportat cu iahtul său bărbaţi şi femei peste Canal, şi într-o direcţie, şi în cealaltă, dacă înţelegeţi ce vreau să zic.
   - Vrei să zici că i-a ajutat pe emigranţi să scape şi că a dus spioni în Franţa?
   Asta explica muşchii pe care îi avea Gabriel - trebuise să manevreze pânzele şi să tragă ancora cu ocazia acestor călătorii. O astfel de muncă putea spori în mod impresionant forţa unui bărbat.
   - Şşşt! 
   MacAllister privi în jur.
   - N-ar fi trebuit să vă spun asta. La naiba, sunteţi o femeie dificilă!
   - Mulţumesc. Mă străduiesc.
   Se uită urât la ea.
   - Vă e la fel de uşor precum vă e să respiraţi.
   Ea cunoştea astfel de oameni. Oameni care nu puteau fi mulţumiţi niciodată. Dar nu se gândise niciodată că şi ea era astfel.
   Făcuse eforturi pentru a fi genul de ducesă uşor abordabilă de către membrii de jos ai societăţii şi iubită de servitori. Îşi îngustă ochii şi se uită la MacAllister.
   - Eşti un misogin.
   - Nu-s! 
   Se bătu cu pumnul în piept.
   - Sunt prezbiterian.
   - Nu. Vreau să spun... un misogin este un bărbat care le dispreţuieşte pe femei.
   - A! 
   Medită la asta, gura lui ridată mişcându-se în tăcere.
   - Păi, mie îmi plac femeile. Întinse pe spate şi cu gura închisă.
   - Scuză-mă! Îmi dau seama de greşeala făcută.
   Sarcasmul fusese prezent în fiecare cuvânt.
   - Acum, să revenim la Jerry... şi la Gabriel.
   MacAllister reluă povestea.
   - Gabriel a făcut toată treaba pe coastă şi şi-a făcut griji în legătură cu dumneavoastră, că eraţi în străinătate într-o perioadă atât de primejdioasă.
   Ea îşi încrucişa braţele la piept.
   - Continuă!
   - Aşa că un ticălos mizerabil şi-a înfipt ghearele în Jerry. A jucat cu el. L-a momit ca pe un peşte în cârlig. I-a luat totul.
   Madeline simţi o senzaţie de greaţă.
   - Averea mamei lui?
   - Pe care domnul s-a chinuit s-o păstreze intactă pentru el. Sărmanul băiat n-a mai putut să dea ochii cu fratele lui. A intrat în echipajul lui Nelson. După bătălia de la Trafalgar, l-au înmormântat în mare. Dumnezeu să-i odihnească sufletul!
   Acel tânăr vesel, zâmbitor, murise fără să-1 mai vadă pe Gabriel. Acoperindu-şi gura cu palma, încercă fără succes să-şi stăpânească lacrimile.
   Cu pumnii în şolduri, MacAllister se ridică pe vârfuri pentru a o privi direct în ochi.
   - Da, chiar că ar trebui să plângeţi. I-au zis domnului că Jerry a murit ca un erou. Dar domnul tot mai are coşmaruri.
   Ea îşi şterse obrajii umezi.
   - Ticălosul a fost domnul Rumbelow.
   - Aţi ghicit! Ce inteligent din partea dumneavoastră.
   MacAllister îi studie durerea cu o satisfacţie morbidă, apoi îi dădu o batistă albă şi mare.
   - Aşa că acum ştiţi. Plecaţi de-aici. Îi distrageţi domnului atenţia de la ce are de făcut. Îi datorează fratelui său să se răzbune pe Rumbelow pentru ce i-a făcut. S-ar putea ca Jerry să se odihnească în pace şi fără asta, dar domnul nu va avea linişte până nu-1 va face pe Rumbelow să plătească.
   - Ştiu. Înţeleg.
   „Vino la mine!"
   - Tatăl dumneavoastră n-o să vină aici. Iar atâta vreme cât sunteţi aici, domnul îşi va face griji în legătură cu siguranţa dumneavoastră, în loc să se străduiască să descopere ce mârşăvie a pus la cale Rumbelow. O să vă aduc diadema în dormitor, de îndată de mi-o va da. Apoi, duceţi-vă acasă cât de repede puteţi.
   MacAllister luă tava şi se uită la vasele murdare. Apoi o puse la loc şi o privi pe Madeline în ochi. Pentru prima dată, îi vorbi cu o sinceritate înfiorătoare:
   - Rumbelow este un nenorocit, Excelenţă, iar ce se întâmplă aici este o înşelătorie mişelească.
   - L-aş putea ajuta pe Gabriel.
   Nu avea de gând să plece şi să-1 lase să înfrunte singur primejdia.
   - Nu !
   - Ştiu că nu m ă placi, dar sunt inteligentă, puternică şi trag bine cu arma.
   - Nu-i vorba de asta. Sau nu atât de mult. Am o presimţire urâtă în privinţa asta.
   MacAllister îi atinse uşor braţul.
   - Cineva o să moară.

   Până să se sfârşească partida de cărţi, toate doamnele de la Chalice Hall ajunseseră să privească spre casa văduvei, abia aşteptând să vadă care dintre bărbaţi îşi îndeplinise promisiunea de a câştiga diadema. Stăteau pe terasă, la ferestre, ba chiar şi în grădină.
   Lady Tabard nu-i spuse nimic lui Madeline, care continua să umble de colo colo prin salon. Privea casa de parcă ar fi putut să vadă prin pereţi, ca şi cum concentrarea ei l-ar fi putut ajuta pe Gabriel să câştige.
   În cele din urmă, la ora 4 după-amiază uşa casei se deschise, iar Madeline se uită la bărbaţii care ieşiră cu hainele pe braţ şi eşarfele strâmbe. Gabriel ieşi ultimul, alături de domnul Rumbelow, şi părea la fel de calm ca atunci când intrase.
   Ţinea în mân ă o casetă de lemn lustruit. Nu cutia simplă în care se aflase mereu diadema, ci o casetă sculptată, cu un elegant model argintiu şi o încuietoare de argint.
   Doamnele din jurul casei scoaseră un geamăt. Madeline se apropie împleticindu-se de un scaun şi se prăbuşi pe el.
   Aplecându-şi capul, rosti o rugăciune de mulţumire. Diadema reginei era în siguranţă. Mama ei ar fi fost mulţumită. Iar Gabriel...
   „Vino la mine!"
   De la fereastră, Lady Tabard rosti:
   - Cel puţin, Lord Campion a fost cel care a câştigat diadema. Ştim cu toţii cât de norocos este.
   - Da, Doamne fereşte să câştige Lord Achard ceva vreodată, bombăni Lady Achard morocănoasă. Având în vedere ghinionul cumplit pe care îl are, nici n-ar trebui să mai joace.
   - Mama zice că, în curând, vom fi înglodaţi în datorii dacă nu încetează, mărturisi una dintre tinerele Lady Achard.
   Femeia ei îi ceru să tacă, apoi le zâmbi nervoasă celor din încăpere.
   - Ştiţi cum este. Creditorii ne presează. S-ar putea să trebuiască să ne retragem la ţară pentru o vreme.
   Celelalte doamne dădură din cap. Şi soţii lor jucau. Ştiau cum era să te retragi la ţară, să împrumuţi bani pentru a trăi, să te fereşti de creditori.
   - Dar, dacă Lord Campion e atât de norocos, asta nu prevesteşte nimic bun pentru jocul cel mare, rosti doamna Greene.
   Înălţându-şi capul, Madeline se pregăti să se ridice... şi observă că Thomasin o studia. Pentru prima dată, Madeline îşi dădu seama că Thomasin o privea cu atenţie şi de ceva vreme. De ce? Ce văzuse de o făcuse curioasă? Ce ştia?
   Madeline trebuia să stea de vorbă cu ea, dar... nu acum: Acum, trebuia să plece şi să ţină în mâini diadema reginei. Să se uite în ochii lui Gabriel, să-i mulţumească şi să-i spună... Ce să-i spună?
   Nu ştia. Se simţi debusolată, plină de remuşcări. Îl acuzase pe Gabriel că venise aici pentru a-şi alimenta o obsesie frivolă, distructivă, în schimb, el venise pentru că suferea, pentru că simţea o nevoie întunecată de a-şi răzbuna fratele.
   Trebuia să spună ceva, să facă ceva. Trebuia să existe o cale de a îndrepta lucrurile faţă de Gabriel. Avea să găsească o cale.
   „Vino la mine!"

Capitolul 22

   Madeline strânse în mâini caseta de bijuterii făcută din lemn. Nu putea să deschidă încuietoarea, nu avea cheia, dar ştia cum arăta diadema - din aur, delicată şi strălucitoare. Mama ei o purtase când se prezentase la Curte şi când pozase pentru portretul din galerie. Diadema era singura legătură a lui Madeline cu mama ei - iar Gabriel o câştigase pentru ea.
   Acum, se gândi... se gândi că probabil îşi pierduse minţile, îl plătise pe Gabriel cu darul trupului ei pentru a-i aduce diadema. Desigur, el se oprise şi o făcuse să-1 accepte pentru el şi pentru nevoia ei, aşa că de fapt nu-i datora nimic. Nimic.
   Dar el îi oferise la fel de multă plăcere câtă îi dăruise şi ea lui. Ba chiar mai multă, pentru că el îşi pusese mintea s-o seducă şi ştia cum să-i aducă plăcere unei femei.
   Ea nu fusese nimic altceva decât o femeie care se confruntase cu o sălbatică dezlănţuire a pasiunii pe care o sperase de mult dispărută. Iar acum, se simţea... recunoscătoare? Nu. Surprinsă? Categoric. Nesigură? Ea era ducesa de Magnus şi nu era niciodată nesigură.
   Îşi înălţă capul şi se uită pe fereastră. Pentru prima dată după multe zile, ştia exact ce voia. Strecurând diadema sub pat, se pregăti să se ducă la el.
   Tăcut şi sumbru, Gabriel scoase din mânecă pumnalul subţire şi îl aşeză pe lavoar. îşi dădu jos pantofii şi şosetele. Îşi scoase haina, eşarfa şi cămaşa.
   La fel de tăcut, la fel de sumbru, MacAllister umplu ligheanul cu apă şi puse alături o cârpă, un săpun de lămâie şi un prosop.
   Stropindu-se cu apă pe faţă, Gabriel reflectă la ce avea să se întâmple în continuare. Partida jucată pentru a câştiga diadema îi dăduse ocazia de a descifra strategia de joc a celorlalţi bărbaţi.
   Lord Achard era impulsiv, sperând că va avea noroc chiar şi când şansele erau împotriva lui. Domnul Greene era precis, analizând cărţile, aranjându-le de la stânga la dreapta, de la cea mai mare la cea mai mică. Domnul Payborn era un jucător bun, dar cu mult ghinion, însă norocul i se putea schimba oricând. Trebuia să fie atent la domnul Payborn.
   Iar Rumbelow... Rumbelow era bun. Rumbelow era cel mai bun dintre ei toţi. Poate, pentru că nu-i păsa dacă va câştiga sau va pierde. Oricum, banii aveau să fie ai lui.
   Gabriel muie cârpa în apă, o săpuni şi se spălă pe gât, pe faţă, la subraţ, apoi îşi frecă uşor pieptul.
   100 000 de lire sterline. Venitul anual al lui Gabriel era a zecea parte din această sumă, iar el era un om bogat.
   Gabriel clăti cârpa şi şterse săpunul. Apa rece era plăcută, liniştitoare pe pielea lui încinsă, iar gândurile i se îndreptară inevitabil spre Madeline.
   - MacAllister, i-ai dat diadema lui Maddie?
   - Desigur. I-am dus-o în dormitorul pe care îl împarte cu fata aceea.
   - Fata era acolo?
   MacAllister luă ligheanul cu apă murdară, o aruncă pe fereastră, apoi îl umplu cu apă curată. După ce îl puse în faţa lui Gabriel, rosti:
   - Numai Excelenţa Sa. Doriţi să vă bărbieriţi?
   Gabriel îşi trecu degetele peste barba aspră.
   - Probabil că ar trebui. O să treacă mult timp până când voi avea o altă ocazie să mă bărbieresc.
   - Presupun că doriţi apă caldă?
   Fireşte că dorea, dar MacAllister nu i-ar fi putut-o aduce la vreme de la bucătărie.
   - Lasă apa. Ce a zis când i-ai dat diadema?
   - A zis că vă mulţumeşte.
   Gabriel dădu din cap şi se întrebă în treacăt dacă ar putea găsi cheia de la camera lui Madeline, pentru a o închide acolo, ca să fie în siguranţă. Dar nu. Ea era deşteaptă. Ar fi găsit o cale de scăpare.
   MacAllister puse briciul lângă Gabriel şi anunţă:
   - S-a maturizat puţin faţă de când aţi cunoscut-o.
   Uimit de o asemenea concesie din partea valetului său, Gabriel se răsuci spre el.
   - Ai ajuns s-o accepţi?
   MacAllister se strâmbă, afişând o expresie extrem de iritată.
   - N-am zis asta. Dar, pentru o femeie, e curajoasă. N-are multă minte, dar e curajoasă.
   - Hm!
   Noaptea trecută, Gabriel îi dăduse un ultimatum. Avea să vină la el sau va încerca să fugă, aşa cum mai făcuse? El n-avea să permită din nou o asemenea laşitate. Se va duce după ea şi o va aduce înapoi târând-o de păr - jura asta, deşi în felul acesta renunţa la pretenţia ca ea să vină la el. Afişă un zâmbet sălbatic. Blufase, desigur. Avea s-o aducă la el prin orice mijloace, dar, dacă ea renunţa la falsa mândrie şi la afurisita de independenţă pentru a veni la el, atunci putea fi sigur că va rămâne.
   MacAllister întinse pe pat hainele lui Gabriel şi puse cuţitul astfel încât să nu-1 poată uita.
   - Cu puţină pregătire şi o disciplină fermă, Excelenţa Sa ar putea fi o soţie acceptabilă.
   Gabriel râse, iar râsul i se păru ciudat, pentru că el nu mai râdea.
   - Ai fi un expert în asta, flăcău bătrân.
   - La fel ca şi dumneavoastră, tânăr netot.
   Însă MacAllister părea vesel, sau cel puţin atât de vesel cât putea fi mohorâtul scoţian.
   Răsucindu-se spre lighean, Gabriel se stropi din nou. Privindu-se în mica oglindă de deasupra lavoarului, îşi săpuni bărbia şi luă briciul.
   - Dacă Rumbelow ne încuie în casa văduvei, şi bănuiesc că ăsta-i planul, o să-ţi semnalizez cu oglinda, la momentul potrivit.
   Scurta veselie a lui MacAllister dispăru.
   - O să fiu atent.
   - Ia calul meu.
   Întinzându-şi pielea, Gabriel trecu briciul peste obraz şi peste maxilar. Clătind săpunul şi părul în apă, Gabriel adăugă:
   - Sunt 30 de kilometri până la Renatehead, unde se află oamenii regelui.
   - O să-i aduc şi o să-i aduc şi pe oamenii dumneavoastră.
   Gabriel întâlni privirea lui MacAllister în oglindă.
   - Aproape că s-a terminat, prietene. Aproape că am pus mâna pe el.
   MacAllister rosti mohorât:
   - „Aproape" este cel mai înfricoşător cuvânt.
   Se auzi o bătaie uşoară în uşă. Cei doi bărbaţi se uitară unul la altul cu priviri precaute. Ţinând briciul ca pe o armă, Gabriel îi făcu semn lui MacAllister să se ducă la uşă. MacAllister o întredeschise.
   - A! Dumneavoastră sunteţi.
   O deschise mai larg.
   - E fata, spuse el cu un dezgust evident.
   Madeline intră. Gabriel puse briciul pe lavoar. Era ca şi cum gândurile lui o aduseseră acolo.
   - Mă duc să aduc apă fierbinte.
   MacAllister ieşi şi trânti uşa în urma lui. Gabriel abia dacă observă plecarea lui. La naiba, Madeline era o femeie frumoasă!
   Înaltă, plină de curbe, cu braţe puternice şi dezgolite, cu pielea bronzată de culoarea cafelei cu lapte. Părul îi era îngrijit pieptănat, dar, în ultimele două zile, îl văzuse adesea căzându-i pe umeri, iar noaptea trecută, arătase ca nişte şuviţe de miez de noapte pe aşternutul alb. Ochii ei mari şi albaştri erau bordaţi cu acelaşi miez de noapte.
   Chipul ei puternic, colţuros, nu putea fi numit frumos - era prea însufleţit, prea direct. Însă buzele ei făceau un bărbat să se gândească la multe lucruri, şi mai ales la activităţi păcătoase şi exuberante. Purta o rochie bleumarin care i se lipea de picioarele goale când mergea, mângâind-o precum degetele unui iubit. Sub mătasea subţire, putu zări îmbinarea coapselor şi forma umflată dintre ele. Din satin bogat, mănuşile ei lungi până la cot străluceau, dar cremul lor era banal în comparaţie cu cel al pielii de deasupra. în timp ce privirea ei rătăcea pe pieptul lui gol, el simţi că i se înmoaie genunchii şi i se întăreşte bărbăţia. Două senzaţii foarte plăcute, pe care le simţea doar în prezenţa lui Madeline.
   De ce venise? Pentru a-i mulţumi personal? Îşi imagina că exista o cale mai simplă să facă asta. Pentru a insista s-o lase să-1 ajute la distrugerea lui Rumbelow. În privinţa asta, nu va avea noroc.
   De parcă ar fi încercat să-i evite privirea, ea se uită prin cameră, iar el nu putu rezista provocării.
   - Iată-te, rosti el. N-am crezut că o să vii la mine atât de curând.
   Privirea ei se îndreptă spre el şi păru oarecum vinovată. Nimic nu era uşor cu Madeline.
   - Ai venit cumva ca să-mi spui că îmi asculţi sfatul şi pleci?
   - Nu! De ce aş face asta după ce tu ai fost atât de bun şi ai câştigat diadema reginei pentru mine?
   - Ca să fii în siguranţă când gloanţele vor începe să zboare?
   Vocea îi purtase pecetea rece a logicii, iar el se întoarse spre oglindă pentru a nu o zgâlţâi până pricepea motivul. Sprâncenele ei se ridicară a mirare, apoi se strânseră când se încruntă.
   - Se va ajunge la asta?
   El îşi săpuni cealaltă parte a feţei şi trecu briciul peste ea.
   - Mă îndoiesc că Rumbelow va accepta supus să fie dus la închisoare şi în faţa judecătorului care îl va condamna la moarte prin spânzurare.
   - Atunci, cu siguranţă nu te pot părăsi.
   De ce venise?
   - Controlez foarte bine situaţia, spuse el.
   - Atunci, nu contează dacă rămân, nu-i aşa?
   Ah! Ea avea o logică proprie. Înainte de a apuca să-i răspun- dă cu asprime, auzi scrâşnetul cheii în broască. Răsucindu-se, o văzu scoţând cheia şi punând-o pe masa de toaletă. Încremeni de mirare.
   - Ne-ai încuiat aici?
   - Câtă perspicacitate din partea ta! Te bărbiereşti.
   - Câtă perspicacitate din partea ta!
   Răsucindu-se înapoi, el o privi în oglindă şi se întrebă din nou ce căuta ea acolo. Îi încuiase în cameră. De ce îi încuiase? Existau puţine răspunsuri posibile. Fie avea să-1 ucidă, fie avea să ţipe la el... fie avea să facă dragoste cu el.
   Desigur, cu Maddie, putea fi vorba şi de vreun plan nebunesc, pe care mintea lui de bărbat nu-1 putea pricepe - şi probabil că aşa era.
   Ea se uită cu fascinaţie prefăcută cum el îşi rădea perciunii, iar după ce îşi şterse faţa, întinse mâna spre el şi îşi trecu degetele peste obrazul fin deja.
   La naiba! O dorea din nou. Dorea ceva mai mult decât ca ea să-i atingă faţa. Dorea să-i simtă mâna pe piept. Gura pe mădularul lui. Să-şi frece trupul de al lui. Ea încuiase uşa, iar dacă avea să-1 atingă din nou, urma s-o trântească pe spate şi la naiba cu toate principiile lui. O întrebă cu o voce aspră:
   - De ce ai venit?
   - Ca să-ţi spun... ca să-ţi dau asta.
   Fără grabă, îşi descheie primul nasture al mănuşii până la cot.
   Fără a-i veni să creadă, el rămase nemişcat, cu prosopul strâns în pumni, privind cum fiecare năsturaş îmbrăcat în satin alb trecea prin butonieră. Oare asta însemna...? Chiar făcea asta?
   Însă degetele ei tremurau suficient de tare pentru a-i îngreuna sarcina, iar buzele îi tremurau şi ele. Se uita la el, apoi îşi cobora privirea ca şi cum se temea de reacţia lui, iar pieptul i se ridica şi cobora cu o mişcare hipnotică.
   Vreme de o clipă, el fu transportat în acea zi din urmă cu 4 ani când ea îşi scosese mănuşa cu un gest lent, erotic. Atunci, nu fusese nervoasă, ci îl tachinase, oferindu-i trupul şi dorindu-şi ca el să profite de oferta ei. Fusese pură, tânără, disciplinată în toate privinţele - mai puţin când venea vorba de el. Dorinţa sălbatică dintre ei se aprinsese în timp ce ea îşi dezvăluia încheietura fină şi degetele lungi.
   În momentul acela, ea îl aduse înapoi în prezent, exclamând:
   - Merde!
   Se chinuise atât de tare cu un năsturaş, încât acesta se rupsese şi se rostogolise pe duşumea până la picioarele lui. Ceea ce puse capăt stării lui de paralizie, făcându-1 să-şi dea seama ce făcea ea.
   Care era semnificaţia acestui gest. Îl declarase învingător în războiul lor. Venise la el, exact cum îi ceruse.
   Apropiindu-se de ea, îi îndepărtă mâna.
   - Lasă-mă pe mine!
   Câţiva năsturaşi se descheiară la încheietură. Ridicând-o spre buzele lui, îi sărută venele albastre care pulsau acolo. Un sărut lent, care zăbovi simţind gustul... gustul fricii, al îndrăznelii, al pasiunii de care îi aducea aminte şi al speranţei că va reveni.
   - Câţi nasturi să desfac? murmură el cu gura lipită de pielea ei, apoi o privi în ochi.
   Parfumul ieşea din ea în valuri - de flori proaspete şi de femeie caldă.
   - Depinde dacă vrei ca mănuşa să fie a ta.
   - O, vreau.
   - Atunci, ia-o - îşi ridică bărbia spre el -, dar eu mă aflu aici, după cum mi-ai cerut.
   - Aşa este?
   - Am venit la tine.
   O avea. O câştigase. Îi zâmbi, dar fără bunătate. Fără milă.
   Desfăcu restul de nasturi cu o eficienţă necruţătoare. Dându-i-o jos, îi sărută din nou încheietura, apoi muşcă pielea fină.
   - Am aşteptat prea mult această clipă ca să fiu blând.
   - Nu trebuie să fii nicicum.
   Punându-şi palma goală pe pieptul lui, îl împinse.
   - Aşază-te. O să fac eu totul.

Capitolul 23

   Gabriel se aşeză de bunăvoie, fascinat de forţa intenţiei lui Madeline, de hotărârea din privirea ei.
   Cuprinzându-i talia cu un braţ, ea îl trase în faţa unui scaun scund. în treacăt, prea în treacăt, sânii ei se lipiră de pieptul lui.
   Ea nu păru să se bucure la fel de mult ca el de acea atingere, retrăgându-se fără să ezite. Dar el îi văzu genele fluturând şi îşi dădu seama că îl tachina, lăsându-1 să întrezărească viitoarele plăceri, apoi retrăgându-se.
   - Crezi că o să accept asta? întrebă el printre dinţi.
   Genele ei fluturară din nou, iar el zări privirea sfioasă din ochii ei.
   - Da, cred că da.
   Avea dreptate.
   - Rămâi în picioare, continuă ea.
   Mâna ei rătăci în jos pe abdomenul lui, spre prohab. Acolo, se jucă cu nasturii... sau poate că era la fel de nervoasă cum fusese când încercase să-şi dea jos mănuşa. Indiferent care era motivul, dosul degetelor ei îl mângâie în timp ce îi desfăcu pantalonii pe şolduri, iar fiecare atingere, indiferent cât de accidentală, îl umplu de o agonie plină de încântare. Îi trase pantalonii, iar mădularul lui se iţi arogant. Ochii ei - de albastrul celei mai fierbinţi părţi a focului se lărgiră când se uită la el. El simţi nevoia să se înfoaie ca un păun - dar nu se putea mişca. Era captivat de ea la fel de mult precum era ea hotărâtă să-1 seducă. Iar el dorea să fie sedus. Ieşind din pantaloni, rămase gol în faţa ei.
   - Îmi place la nebunie... - îşi trecu palma peste coapsa lui - abdomenul tău. Felul în care se profilează muşchii mă fascinează.
   El îi savura atingerea.
   - Abdomenul?
   - Şi... - îşi urcă mâna de pe şoldul lui - umerii. Sunt atât de largi, încât mereu mă simt protejată când eşti deasupra mea.
   - Umerii?
   Ridicându-şi privirea spre a lui, îl tachina cu falsă inocenţă.
   - Şi mâinile.
   Îi apucă mâna pe care o întinse spre ea şi îşi împleti degetele cu ale lui.
   - Ce altceva ar trebui să admir?
   Tachinarea ei, admiraţia ei îl făcură să se excite atât de tare, încât mădularul îl duru de nevoia de a-1 împlânta în ea.
   Privirea ei coborî.
   - Desigur, mai e şi asta.
   El privi cu fascinaţie absolută cum ea îi cuprinse bărbăţia cu degetele.
   - Îmi place foarte mult asta.
   Vârful limbii îi atinse uşurel buza de jos.
   - Pielea este atât de... fină, dar dedesubt e atât de fermă şi de dură.
   Cu un umor aspru, el rosti:
   - Pielea ar trebui să fie plină de bătături, de cât mi-am folosit bărbăţia.
   Surprinsă, ea încercă să-şi îndepărteze mâna. O opri prinzând-o de încheietură şi spuse:
   - Dar bătăturile sunt pe mâna mea.
   Îi arătă palma. Ea se uită confuză la pielea îngroşată de pe mâna lui, apărută mai degrabă din cauza muncii pe corabie decât fiindcă se satisfăcuse singur. Înţelegând, ochii i se luminară, iar ea chicoti.
   Era un sunet pe care el nu-1 mai auzise de 4 ani - acea veselie lipsită de griji şi plină de surprindere. Care îi dădu speranţe că putea să pună mâna pe Rumbelow, că răzbunarea avea să-i aline durerea pricinuită de moartea fratelui său, că el şi Madeline aveau să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi.
   Ea îl mângâie cu blândeţe pentru ultima oară, apoi, punându-şi mâinile pe umerii lui, îl făcu să se aşeze pe scaunul scund.
   Zâmbindu-i, îi ciufuli părul.
   - Eşti mult prea frumos pentru liniştea mea sufletească.
   Lui îi făcu plăcere să audă asta.
   - Ti-am stricat somnul?
   - Şi trezia. Vreme de 4 ani, toată energia mea s-a concentrat asupra uitării tale... dar n-am izbutit cu niciun chip.
   Asta îi plăcu şi mai mult.
   - Nici chiar sărutându-te cu acei bărbaţi?
   - Mai ales sărutându-mă cu acei bărbaţi. 
   Trecându-şi buzele peste obrazul lui, murmură:
   - Îmi place foarte mult cum se simte faţa ta când e proaspăt bărbierită.
   - O să mă bărbieresc de două ori pe zi.
   - Dar îmi place şi asta.
   Îşi trecu degetele prin părul de pe pieptul lui.
   - Este castaniu şi cârlionţat, iar când eşti deasupra mea, îmi mângâie sfârcurile. Îmi place asta.
   Pieptul ei era la nivelul feţei lui, iar sfârcurile împungeau mătasea rochiei. Aşa deci. Era excitată. De tachinările lor. De trupul lui. Mângâindu-le uşor cu degetele mari, el îi propuse:
   - Aş putea fi deasupra ta şi în tine, în două secunde.
   - Dar atunci n-aş mai putea eu să fiu deasupra ta.
   El încă nu era pregătit să-i îngăduie o astfel de poziţie. Încă mai trebuia s-o domine, să-i arate cu forţa că se afla în posesia lui.
   Totuşi, ea era o femeie puternică. Probabil că simţea aceeaşi nevoie. Se luptă cu sine, dorindu-şi să facă aşa cum era corect, să-i îngăduie să facă ce poftea cu el, dacă asta îşi dorea. Cu un suspin de anticipare, dar şi de resemnare, se decise că trebuia să consimtă şi s-o lase să se bucure de trupul lui. Doar în ziua aceea. Doar atunci.
   Ea se lăsă în genunchi în faţa lui, un gest de obedienţă care nu însemna nimic, dar care îl stimula şi mai mult. Era atât de excitat, încât se gândi că probabil i se bulbucaseră ochii în orbite. în orice caz, abia mai vedea ceva.
   - Nu ţi-ar plăcea să fiu deasupra ta? întrebă ea, zgâriindu-i uşurel abdomenul.
   El şuieră printre dinţi:
   - Unde ai învăţat asta? Că femeile pot fi deasupra şi în genunchi, şi să conducă ele.
   Aplecându-se spre el, îl sărută pe coapsă.
   - De la iubiţii mei din Europa.
   El ştia că minţea, dar furia care urlă în el nu asculta de înţelepciune. Apucând-o de păr, îi înălţă capul. Ea zâmbi, afişând un surâs care îşi bătea joc de tulburarea lui, şi care îl excită şi mai mult, şi mărturisi:
   - Când am fost în Turcia, am ajuns pentru scurt timp într-un harem.
   El scoase un geamăt din pricina spaimei care îi cuprinse inima.
   Ea nu-1 băgă în seamă.
   - Femeile de-acolo ne-au dezvăluit cum să aducem un bărbat în culmea extazului.
   Femeia asta îl excita şi îl făcea să se zbuciume în egală măsură.
   - Dumnezeule mare, Maddie, cum aţi scăpat de-acolo?
   - Chiar vrei să afli... acum?
   Degetele ei trecură peste partea exterioară a coapsei lui, deschizând calea pentru buzele care îl sărutară din ce în ce mai sus pe coapsă până la... până la... la baza mădularului său. El fu incapabil să vorbească şi nu îndrăzni să se mişte de teamă ca ea să nu se oprească.
   - Chiar vrei?
   Mai mult mârâi decât vorbi:
   - Mai târziu.
   Ea râse. Aerul stârnit îi mângâie zona intimă, şi până şi acea atingere uşoară aproape că fu prea mult. Se ridică pe jumătate de pe scaun. Punându-şi mâna pe abdomenul lui, ea îl făcu să se aşeze din nou.
   - Eu şi Eleanor am fost fascinate de lucrurile pe care ni le-au spus acele femei. Ziceau că unui bărbat îi place foarte mult să fie sărutat aici.
   Îşi lipi buzele de pielea din vârful membrului şi o dădu la o parte. Genele ei negre fluturară din nou, iar ochii albaştri îl tachinară.
   - Este adevărat?
   Sfâşiat între frustrare şi încântare, el rosti:
   - Nu ştiu. Încearcă din nou.
   De data aceasta, buzele ei se întredeschiseră doar puţin, iar limba îl atinse. Umedă, caldă... El îşi dori să pună mâna pe gâtul ei şi să-i arate exact ce să facă, dar, în acelaşi timp, voia ca ea să înveţe, să experimenteze.
   - Îmi place asta.
   - Dar asta?
   Buzele ei coborâră, cuprinzându-1 cu totul. Îl gustă şi îşi roti limba în jurul lui. Degetele de la picioare i se chirciră din pricina efortului de a rămâne nemişcat, de a nu-şi pierde controlul.
   - Ai milă, Maddie. Ai milă!
   Ridicându-şi capul, ea întrebă:
   - Ce fel de milă vrei? Vrei să te gust aşa?
   Închizându-şi ochii, el îşi încleşta mâinile pe marginile scaunului în vreme ce pete roşii şi negre i se umflau în spatele pleoapelor.
   - Ai vrea să te ţin aşa? 
   Mâinile ei îi cuprinseră fesele. Vocea îi deveni o şoaptă răguşită, plină de vrajă feminină.
   - Spune-mi ce vrei, şi voi face.
   Deschizând ochii, el îşi coborî privirea spre ea. Flirta, şi totuşi era serioasă. Când i se dărui cu totul, fu irezistibilă, ca o nimfă a pădurii seducând un bărbat până la a-1 aduce în pragul nebuniei.
   - Te vreau, rosti el şi abia dacă îşi recunoscu propria voce. Vreau să mă iei.
   Ea se ridică în picioare cu o mişcare sinuoasă, care îi dezvălui lent silueta. Inima lui îşi acceleră bătăile când ea îşi apucă fusta şi o ridică, lăsând să i se vadă gleznele în ciorapi albi, gambele puternice, jartiera neagră de la genunchi. Apoi, pielea albă a coapselor... Făcu o pauză şi suspină încântată când el îşi trecu vârfurile degetelor peste pielea ei mătăsoasă, dezvăluind faptul că ştia că era a lui. De data asta, era cu totul a lui.
   Nerăbdător, împinse poalele fustei şi căută locul dintre picioarele ei care îi oferea plăcere. Care îi oferea şi ei plăcere. Mârâi anticipativ, iar fusta ei îşi reluă călătoria în sus. Întrezărind părul negru şi cârlionţat care ascundea pliurile feminine, simţi cum i se strânge stomacul. Cuprinzându-i şoldurile, o trase mai aproape, genunchi lângă genunchi.
   - Pune-ţi picioarele în jurul meu, o instrui el.
   Ea ezită. Poate că un rest de sfială o reţinea. Poate că îl tachina din nou. Lui nu-i păsa. O dorea, în clipa aceea! O îndrumă fără cruzime, dar fără a-i da posibilitatea să scape. Fesele ei se încordară în palma lui când el o trase aproape. Îi dădu fusta la o parte şi îi sărută abdomenul, coastele. Ea gemu încetişor, iar el exultă având dovada că, în timp ce-1 stârnea pe el, se excitase şi ea.
   Ea dădu drumul fustei, învăluindu-1 în faldurile acesteia. Pe întuneric, el se desfată în acea lume specială formată dintr-o femeie, căldură şi dorinţă. Mâinile ei îi cuprinseră capul, lipindu-1 de ea într-un acces de afecţiune.
   Coborându-şi mâinile pe abdomenul ei, el îşi trecu degetele prin părul cârlionţat, amintindu-şi cât de sensibilă era la cea mai uşoară atingere. Ea nu se mişcă, nu spuse nimic, dar el nu făcu greşeala de a crede că era indiferentă, pentru că, atunci când îşi vârî degetul între coapsele ei, descoperi că părul îi era umed de dorinţă. O atinse delicat, lăsând anticiparea să sporească, iar de data asta, ea icni uşor şi scoase un geamăt slab. Pielea mătăsoasă, umflătura sensibilă şi, în cele din urmă, intrarea în trupul ei. Concentrat şi lent, el o pătrunse cu degetul, îngăduindu-i să-şi ajusteze poziţia pentru a se simţi mai bine, o simţi că se relaxează... apoi că se încordează. îi simţi pulsul în interior, căldura, freamătul trupului şi nu se putu gândi decât la cum avea să se simtă ea când îl va strânge înăuntrul ei.
   Dorea asta. O dorea în clipa aceea. Îşi retrase degetul încet, savurându-şi nerăbdarea, cunoaşterea faptului că deja îi oferise plăcere.
   Cu un ultim sărut pe abdomenul ei, el dădu fusta la o parte.
   Chipul ei era distant, concentrat asupra unei bucurii interioare care îl chema să i se alăture.
   - Maddie, rosti el. Întoarce-te la mine!
   Coborându-şi privirea spre el, ea zâmbi. Aplecându-se, îl sărută strecurându-şi limba printre buzele lui dornice. El i-o prinse, o gustă cu nesaţ, încurajând-o în timp ce mâinile ei coborau pe trupul lui, cuprinzându-i din nou bărbăţia. Cu mişcări atât de încete, încât aşteptarea îl făcu să agonizeze, ea coborî pe el.
   Cârlionţii ei îl tachinară la început, apoi ea se mişcă cu mai multă atenţie, absorbită de starea de minunare. Membrul lui îi atinse uşor pliurile, căutând intrarea. Lăsându-şi capul pe spate, el o privi sfâşiat între încântarea pe care o simţea trupul lui şi încântarea trezită de vederea ei.
   Ochii ei se lărgiră în vreme ce se sprijini de el.
   - Gabriel!
   În vocea ei se desluşise o rugăminte să se oprească, de parcă ceea ce simţea era prea mult.
   Şi chiar era. Totuşi, nu era suficient. El o ajută ridicându-şi coapsele pentru a intra în ea în timp ce ea se lăsă în jos.
   Dumnezeule! Înăuntru, era fierbinte şi strâmtă. Dori să se repeadă în sus, spre eliberare. Dar nu o făcu. Avea să-i îngăduie să aibă parte de momentul ei. Ea îl răsplăti cu o uşoară mişcare în sus, apoi se lăsă din nou în jos, cuprinzându-1 şi mai mult. El icni răguşit, încercând să respire.
   Ea repetă mişcarea în sus şi în jos, sus, jos, şi, de fiecare dată, cobora puţin mai mult. În cele din urmă, în sfârşit, ajunse pe şoldurile lui. Se ţinu de umerii lui, degetele înfigându-i-se în piele, şi se uită la el cu atâta adoraţie, încât el dori să fie învăluit de privirea ei pentru totdeauna. Dar cel mai mult, îşi dorea să se mişte.
   - Călăreşte-mă, îi ceru el.
   - Nu călăresc bine, şopti ea.
   - Tehnica ta este impecabilă. 
   Cuprinzându-i coapsele în mâini, o ridică.
   - Călăreşte-mă!
   Ea o făcu, ridicându-se şi lăsându-se în jos ca o femeie în şa.
   Picioarele ei îi strânseră şoldurile, iar părul ei îi gâdilă pântecul. Ori de câte ori se lăsa pe el, pelvisul ei îl apăsa pe al lui, iar el văzu ce simţea ea la acel contact. De fiecare dată, expresia ei devenea tot mai aprigă. De fiecare dată, făcea o grimasă de plăcere, apoi o alunga pentru a continua.
   Şi el dorea să prelungească plăcerea. Dorea ca acest extaz să dureze pentru totdeauna. Dar, cii fiecare mişcare, momentul se apropia, iar el ştia că nu se va mai putea abţine.
   Dar o făcea de fiecare dată. Trebuia să continue pentru ea, însă, cu fiecare mişcare, plăcerea lui căpăta forţă. O peliculă de sudoare îi acoperi fruntea, pieptul.
   Chiar în faţa ochilor săi, sânii ei se ridicau şi coborau acoperiţi de mătase şi superbi. Capul ei se lăsa pe spate şi se ridica în vreme ce pasiunea o înălţa spre culme.
   În cele din urmă, când el crezu că nu va mai putea suporta, ea ajunse la extaz. Se apăsă cu putere pe el, fremătând, ţipând, cu capul dat pe spate, gâtul ei lung şi subţire fiind încordat de uşurare. înăuntru, eliberarea ei îl strânse puternic, tachinându-1, făcându-1 să-şi dorească să termine cum niciodată în viaţa lui nu-şi mai dorise ceva.
   O lăsă să-1 lovească cu pumnii, să se legene pe el până când îşi pierdu minţile şi răbdarea. O strânse cu putere, mişcând-o pe el. În sus şi în jos, repede şi cu forţă, penetrând-o şi mişcându-se până când sămânţa lui izbucni din el, transformând în realitate posesia asupra ei.
   De data aceasta... de data aceasta, ea făcuse o promisiune.
   De data aceasta, avea să-şi respecte cuvântul. De data aceasta, nu avea să-1 mai părăsească.

   Gabriel o ţinu la pieptul lui, aşteptând să-şi recapete suflul.
   Mâna lui trecu încet peste spinarea ei, mângâind-o admirativ. Nu-i plăcuse că o lăsase să preia conducerea, dar faptul că se abţinuse făcuse răsplata şi mai dulce.
   O auzi - o simţi - respirând îndelung pentru a-şi reveni. Fără să-şi ridice capul, îl sărută pe gât.
   - Te iubesc. Te iubesc atât de mult.
   Ah! Exact asta dorise, asta avusese nevoie să audă. O îmbrăţişă şi mai strâns.
   - Îţi jur că sunt a ta. Indiferent ce se va întâmpla în viitor, voi fi întotdeauna a ta.
   Îşi deschise larg braţele.
   - Eu sunt ducesa de Magnus. O ducesă de Magnus nu-şi încalcă niciodată jurământul. Sunt a ta şi voi face tot ce-mi ceri.
   - Juri?
   Punându-şi mâna pe inima lui, ea rosti:
   - Acesta este jurământul meu solemn.
   Cumplita tensiune din el se relaxa puţin. Ea înţelesese cu adevărat. Pricepuse ce avea el nevoie. Ce aveau amândoi nevoie.
   Ea îl întrebă:
   - Te însori cu mine?
   El încremeni. îi ceruse să fie soţul ei. Nu era în regulă.
   Apoi, îşi dădu seama că masculinitatea lui suferise un afront şi chicoti constatând inversarea rolurilor. Data trecută, el o ceruse în căsătorie, aşa că poate era drept ca ea să-1 ceară acum. Ridicându-i capul, se uită în ochii ei.
   - Aş fi onorat să-ţi devin soţ. Este un rol pe care, vreme de 4 ani lungi, am aşteptat să-1 joc.
   Probabil că văzuse în expresia lui ceva care o făcu să ezite.
   - Nu putem da la o parte trecutul, nu-i aşa?
   - O s-o facem.
   Trebuiau s-o facă. Cu o demnitate şovăitoare, ea se ridică, apoi se dădu îndărăt pentru ca şi el să se poată ridica.
   - O să fac totul pentru tine. Vei trăi ca un rege din vechime, cu servitori care să facă totul pentru tine, cu un castel sau două, primăvara la Londra, toamna la vânătoare...
   El începu să fie neliniştit.
   - Pare minunat. Tu ce-o să faci?
   - O să mă bucur să fiu soţia care te adoră şi care îţi îndeplineşte toate dorinţele.
   - Pare cam sumbru.
   Se ridică şi el şi îşi trase pantalonii.
   - Eu vreau să mă însor cu tine, Madeline, nu cu o străină care se află în trupul tău şi care îmi îndeplineşte toate dorinţele.
   Ea îi făcu o plecăciune cum probabil că îi făceau femeile din harem stăpânului.
   - Uite. Vezi? Mi-ai spus ce vrei, iar eu te voi asculta. Nu-ţi voi îndeplini toate dorinţele.
   - E mai bine, rosti el oarecum amuzat.
   Totuşi, ceva tot nu era în regulă. Își puse cămaşa şi o privi cum se aşeză pe scaunul de pe care el se ridicase.
   - Maddie!
   Ea îşi sprijini capul de spătar şi îi zâmbi ca o femeie care, după toate aparenţele, era satisfăcută şi fericită.
   - Da, iubitul meu?
   Cuprinzându-i obrajii în palme, se aplecă spre ea.
   - Este imperios ca tu să pleci acum.
   - Nu pot face asta. 
   Ea zâmbi de parcă grijile lui n-ar fi fost importante. Ca şi cum el exagera pericolul.
   - Nu te pot lăsa să faci asta singur.
   El fu din nou cuprins de acea nelinişte.
   - Îmi vei distrage atenţia.
   -Te voi ajuta. Sunt chiar formidabilă, mai ales dacă ştiu că eşti în spatele meu.
   El răspunse cu glas blând:
   - Tu eşti în spatele meu.
   Ea îşi puse mâinile peste ale lui.
   - Suntem unul în spatele celuilalt. După ce vom rezolva această situaţie, mă voi duce la Londra, o voi salva pe Eleanor şi îi voi explica totul domnului Knight...
   - Serios?
   - Apoi, vom anunţa căsătoria noastră în Times. Cred că pot aranja nunta în mai puţin de 6 săptămâni.
   Îşi dădu seama ce era în neregulă. înţelese. Se însura cu Madeline, o femeie înflăcărată cu pasiuni ascunse... căreia îi păsa de tot şi de toţi cei care erau ai ei pentru că nu avea încredere că altcineva era capabil s-o facă. Îşi îndreptă trupul.
   - Am priceput corect? Tot ce-ţi doreşti este un bărbat care să vină atunci când spune că va veni, care să facă ce zice că va face, care să-şi respecte jurământul cununiei până când moartea vă va despărţi.
   - Da.
   De bucurie, ea abia putea respira.
   - Un bărbat pe care să te poţi baza.
   - Da.
   - Ai unul. Pe mine.
   Ea îşi înclină capul, fără să-i înţeleagă tulburarea, fără să anticipeze ultimatumul.
   - Dar te temi că, dacă te sprijini pe mine, eu mă voi da la o parte, iar tu vei cădea în nas. Asta s-a întâmplat mereu când te-ai bazat pe tatăl tău.
   Auzind de tatăl ei, expresia de pe chip îi trecu de la satisfacţie lipsită de griji la îngrijorare precaută.
   - Nu, eu nu mă bazez pe tata.
   - Totuşi, încă mai ai cicatricile din situaţiile când ai încercat s-o faci.
   Ea se ridică, îşi aranja rochia şi netezi cutele cu palmele.
   - Nu pricep ce spui.
   El ştia foarte bine că ea înţelesese. Doar că nu voia să accepte adevărul.
   - Aşa că ai fugit de mine, în loc să rămâi şi să vezi dacă fac faţă pe termen lung, iar acum... Acum, spui că eşti a mea, dar tot mai ai rezerve.
   Ea îi răspunse prea repede:
   - Nu-i adevărat!
   El o presă, o încolţi, deşi ar fi fost mult mai uşor s-o lase baltă.
   - Spune-mi, Madeline, ce sarcini îmi vei încredinţa pe domeniul tău?
   - Ce vrei să spui?
   - Voi prelua eu sarcina de a-i plăti pe servitori?
   - Ei bine... nu, eu fac asta. Am pus la punct un sistem.
   Zâmbi tulburată, dar nu fu în stare să-i întâlnească privirea.
   - Nu e nevoie să te osteneşti tu.
   El insistă şi mai mult:
   - Să cumpăr eu cadourile de sărbători pentru toată lumea? O să fac o listă şi o să mă ocup de problemă.
   - Eu am plănuit asta întotdeauna cu câteva luni în avans. Nu e niciun motiv ca tu să...
   - Să mă ostenesc. Ştiu.
   Ea se dădu îndărăt de parcă el era un lup, iar ea o mioară lipsită de apărare.
   - Uită-te la tine, rosti el cu glas slab. Ai şi ridicat pavăza. Ţi-ai încrucişat braţele peste pântec, iar fruntea ţi s-a încruntat. Fac pariu că te doare stomacul.
   - Eu... doar...
   El aproape că o crezuse. Pentru o fracţiune de secundă încântătoare, îşi imaginase că visul i se împlinise - iar dezamăgirea îl făcu să devină sălbatic. Îl făcu să fie sincer.
   - Toată lumea crede că eşti atât de puternică şi de încrezătoare în sine, dar, în sufletul tău, nu eşti decât o copilă înspăimântată, care se aşteaptă să sufere din pricina trădării celor care ar trebui s-o iubească cel mai mult.
   - Nu sunt aşa!
   - Eu vreau totul, Madeline. Îţi vreau inima, sufletul, gândurile, visurile... vreau să te cunosc. Vreau să fiu cu tine. Vreau să ai încredere în mine.
   Apropiindu-se de ea, o sărută pe frunte.
   - Întoarce-te când vei putea să-mi dăruieşti nu doar mănuşa, ci mâna ta.
   Tot ce avu Madeline de făcut fu să se întoarcă în dormitorul ei.
   Punând un picior în faţa celuilalt, făcu eforturi să nu se gândească la nimic.

Capitolul 24

   Se întâlni cu una dintre domnişoarele Greene - îi zâmbi şi dădu din cap uitând că, fiind domnişoară de companie, ar fi trebuit să-i facă o plecăciune. Domnişoara Greene o privi fix, dar nu spuse nimic. Poate pentru că Madeline avea o expresie ciudată. Poate pentru că Madeline se clătina. Nu ştia. Nu-i păsa.
   Se întâlni cu Lady Tabard, care îi spuse că Thomasin se dusese în dormitorul ei după ce aflase vestea cea bună.
   - Chiar în această după-amiază, înainte ca Lord Tabard să participe la joc, Lord Hurth l-a rugat să-1 lase s-o ceară pe Thomasin în căsătorie. Poftim! Ce părere ai de asta?
   Madeline o privi năucă pe Lady Tabard, apoi îşi dădu seama că era cazul s-o felicite. înainte de a apuca să vorbească, Lady Tabard o întrerupse.
   - Lord Tabard i-a zis asta, iar ea nu a reacţionat deloc rău. Cred că va accepta. Chiar cred că o va face. Cu siguranţă, îşi va da seama ce onoare i-a făcut el - iar Lord Tabard spune că este incredibil de bogat şi că va deveni marchiz după ce tatăl lui va muri. Da, sunt sigură că asta va pune capăt idilei ei cu Jeffy. Asta este ce am vrut mereu pentru ea.
   Lady Tabard îi strânse mâna lui Madeline.
   - Eu şi Lord Tabard ştim că îţi suntem îndatoraţi, dragă domnişoară de Lacy. Datorită eforturilor dumitale a apărut această oportunitate minunată. I-am zis lui Lord Tabard că îţi vom da o zi liberă în plus luna viitoare.
   Madeline nu prea înţelegea de ce femeia jubila, abia amintindu-şi de Hurth şi de Thomasin, şi de toată complicaţia de a-i găsi o pereche potrivită lui Thomasin.
   Lady Tabard adăugă grăbită:
   - Şi o mărire de salariu, desigur. Nu vrem s-o pierdem pe noua însoţitoare a lui Thomasin!
   Suspinând, Madeline se dădu îndărăt.
   - Scuzaţi-mă!
   Intră în dormitor, închise uşa în urma ei şi se prelinse pe lângă perete. Apoi auzi un hohot de plâns dinspre pat şi încremeni. Fireşte. Lady Tabard spusese că Thomasin se afla aici. Madeline se uită la trupul zguduit de suspine trântit de-a curmezişul patului.
   Se părea că Thomasin nu era încântată de cererea în căsătorie.
   Sau poate că avea vreo altă problemă neghioabă pe care o au fetele de 18 ani.
   Şi probabil că se aştept a ca Madeline s-o compătimească. Doar că ea nu se credea în stare.
   Ridicându-şi capul, Thomasin se uită la Madeline. Cu o voce răguşită de plâns, întrebă :
   - Ce... s-a întâmplat ?
   Felul în care Thomasin deși nefericită, îşi manifestă îngrijorarea în privinţa ei o luă pe Madeline prin surprindere. Compasiunea fetei o tulbură, așa că izbucni:
   - Trebuie să plec de-aici. Lord Campion tocmai... tocmai...
   - Ţi-a făcut rău ?
   Madeline clătină din cap.
   - A ţipat la tine. Nu, nu ţi-ar păsa de asta.
   Adevărul începu să se întrezărească, iar Thomasin se ridică în şezut, cu ochii roşii şi umflaţi, cu pumnii strânşi pe lângă corp.
   - Te-a respins?
   Madeline încuviință.
   - Ce nemernic! Cum îndrăzneşte?
   Fragila stăpânire de sine a lui Madeline se frânse, iar ea izbucni în hohote. Niciodată în viaţa ei nu se auzise făcând atâta zgomot, nici măcar când avusese opt ani, iar tatăl ei o uitase la un han.
   Ducându-şi pumnii la gură, încercă să oprească acea exprimare a disperării pure.
   - Sărmana de tine!
  Thomasin sări de pe pat şi se apropie repede de Madeline. Cuprinzând-o cu un braţ de talie, spuse: 
   - Haide! E loc destul pe pat pentru amândouă.
   Încă plângând amarnic, Madeline se ridică şi, împleticindu-se, se aruncă pe pat. Pentru prima dată, acceptă adevărul. Gabriel n-o dorea. I se oferise cu toată fiinţa ei, dar el n-o dorea.
   Îndeştându-şi mâinile în cuvertură, plânse chircită de durere.
   Thomasin îi mângâie umărul.
   - Bărbaţii sunt cu toţii nişte porci păduchioşi, mizerabili şi lipsiţi de scrupule.
   Madeline încuviinţă și plânse în continuare.
   - Tu... tu eşti ducesa adevărată, nu-i aşa?
   Cu răsuflarea tăiată, Madeline îşi înălţă capul şi se uită la Thomasin.
   - Sau, mai degrabă... marchiza de Sheridan şi viitoarea ducesă.
   Thomasin îi puse o batistă în mână.
   - La început, am crezut că tu ai fost motivul pentru care Excelenţa Sa şi Lord Campion s-au despărţit, dar, când am auzit zvonul că tu eşti de fapt ducesa, mi-am dat seama că asta explica de ce erai o însoţitoare atât de nepricepută, însă te pricepeai atât de bine să controlezi... totul.
   Ochii lui Thomasin se umplură din nou cu lacrimi.
   - Datorită ţie, am avut succes. Un succes uriaş.
   Cu un vaiet de durere, se aruncă pe pat.
   - Şi îmi este atât de ruşine!
   Străduindu-se să se ridice în coate, Madeline mângâie la rândul ei umărul lui Thomasin.
   - Nu are de ce să-ţi fie ruşine!
   - Dar îmi este. Mă distrez, dansez şi flirtez în vreme ce bietul Jeffy e singur şi nefericit acasă.
   Madeline rămase cu mâna în aer.
   - O! Te simţi vinovată.
   - D...da.
   Thomasin suspină în pernă.
   - Şi Lord Hurth i-a cerut tatei mâna mea, iar eu m-am bu-bucurat de atenţia acordată.
   - Sigur că te-ai bucurat. Este bogat şi, chiar dacă are gusturi vestimentare execrabile, nu a mai cerut pe nimeni în căsătorie. E un triumf.
   - Dar Jeffy...
   Răbdarea lui Madeline se evaporase din cauza propriei crize.
   - Tu chiar crezi că Jeffy stă acasă jelind după tine? Sau o fi la vreo petrecere câmpenească, făcând curte altei femei frumoase?
   Plânsul lui Thomasin se curmă brusc. Ridicându-se în şezut, se uită la ea cu ochii înroşiţi.
   - Ai vorbit cu femeia aia. Niciodată, n-a fost de acord cu Jeffy.
   - Acesta este motivul pentru care te-ai îndrăgostit de el. Ca s-o faci nefericită pe mama ta vitregă?
   Revolta lui Thomasin izbucni în valuri.
   - Numai pentru că eşti ducesă...
   - Nu înseamnă că nu văd realitatea.
   Madeline căută o altă batistă, iar în cele din urmă, îi dădu lui Thomasin un colţ de cearşaf.
   - Jeffy nu-i pentru tine. Ştii asta. Dacă l-ai iubi cu adevărat, nu ţi-ar păsa cine te cere în căsătorie. Ai dansa şi te-ai distra sigură că ţi-ai găsit iubirea adevărată - şi că el te aşteaptă să te întorci. Dar nu ai găsit-o încă pentru că Jeffy este doar un băieţandru cu care părinţii tăi nu sunt de acord.
   Cele două femei se uitară una la alta.
   - Tu ţi-ai găsit iubirea adevărată? întrebă Thomasin.
   Buza de jos a lui Madeline tremură.
   - Mi-am găsit-o.
   - Ei bine, dacă asta-i iubirea adevărată, n-am nevoie de aşa ceva, rosti Thomasin cu fermitate.
   Madeline se lăsă din nou pe pernă. Lacrimi îi ţâşniră din ochi, dar nu-i alinară durerea.
   - Eşti înţeleaptă.
   - Poate că nu sunt ducesă şi poate că nu sunt prea înţeleaptă - Thomasin trase aer în piept -, dar, privindu-vă împreună, aş fi putut jura că şi el te iubeşte.
   Madeline făcu un efort să răspundă fără să plângă amarnic.
   - Spune că mă iubeşte, dar mai spune şi că eu n-am încredere în el.
   - Şi ai?
   - Da! Da!
   Însă el fusese atât de sigur. Şi nu păruse fericit s-o respingă. Mai degrabă, obosit şi trist. Madeline îşi îngropă din nou capul în pernă.
   - Nu ştiu. Cred că da, dar, când îmi cere să-1 las să se ocupe de - Madeline îşi flutură o mână - orice, de angajat grădinari, nu-mi convine deloc.
   Thomasin mai mângâie o dată umărul lui Madeline.
   - Deci, Lord Campion nu te-a respins. Nu cu adevărat. Dar, pentru a trăi cu tine, pentru a se însura cu tine, insistă să i te dăruieşti complet. Să ai încredere în el din inimă.
   Auzind această clarificare inutilă şi nesolicitată, Madeline hohoti din nou. Thomasin rosti pe un ton sfidător:
   - Tu mi-ai spus adevărul. Eu de ce nu ţi-1 pot spune?
   Ce întrebare stupidă!
   - Pentru că eu nu... vreau... să-1 aud.
   - Ei bine, nici eu n-am vrut.
   Cu ochii plini de lacrimi, Madeline se uită prin micul dormitor şi se gândi la seara ce urma, pe care trebuia s-o petreacă în compania soţiilor, a fiilor şi a fiicelor, în vreme ce bărbaţii aveau să joace cărţi. Se gândi la ziua următoare, ce se anunţa atât de plictisitoare. Se gândi la aşteptare, la clipa când avea să-1 vadă din nou pe Gabriel. Nu putu suporta.
   - Ar trebui să plecăm.
   Thomasin înghiţi în sec.
   - Poftim?
   - Ar trebui să plecăm de-aici. Acum. În seara asta. Am obţinut diadema reginei. Tata n-a venit. Tu nu vrei să rămâi.
   Şi, cu toate că Madeline nu-i putea salva pe toţi de planurile mârşave ale domnului Rumbelow, ajunsese să ţină la Thomasin. Pe ea o putea salva. Voia s-o salveze.
   - Hai să plecăm!
   Thomasin se dădu jos din pat şi se uită la Madeline cu un amestec de confuzie şi speranţă.
   - Unde?
   - La Londra, pentru a o elibera pe verişoara mea, Eleanor.
   Auzindu-i numele, Thomasin tresări.
   - Am cunoscut-o la han. Ea este adevărata însoţitoare.
   - Da. Foarte bine. 
   Madeline se dădu jos din pat pe partea cealaltă.
   - O să lăsăm un bileţel în care o să le comunicăm părinţilor tăi cine sunt eu şi unde să te găsească după ce pleacă de la această petrecere.
   - Vor fi furioşi pe tine.
   - Până să se sfârşească petrecerea, or să-mi fie recunoscători.
   Madeline nu putea spune mai multe.
   - O să te prezint celor mai bune gazde drept protejata mea specială. Lady Tabard o să fie încântată.
   Cu mâinile pe piept, Thomasin privi în gol.
   - Jeffy chiar nu mă iubeşte, nu-i aşa?
   - Nu ştiu, draga mea. Tu cunoşti cel mai bine răspunsul.
   Thomasin îşi lăsă capul în piept.
   - Mai bine aş pleca.
   Madeline adăugă cu amărăciune:
   - Gabriel vrea să plec, aşa că asta îl va face fericit.
   Udându-şi batista, Thomasin îşi şterse faţa înlăcrimată.
   - Crezi că de asta te-a respins? Ca să pleci?
   Mai udă o batistă şi i-o oferi lui Madeline. Inima acesteia tresări cu putere când ea îi lipi pânza rece de obrajii fierbinţi.
   - Posibil.
   Se gândi la expresia îndurerată, intensă de pe chipul lui, iar speranţa o părăsi.
   - Nu. El nu mă vrea aşa cum sunt, iar eu nu pot fi altfel.
   Thomasin o studie pe Madeline cu o privire critică.
   - Nu cred că vrea să fii altfel, cred că vrea să fii...mai bună.
   - Sunt foarte bună aşa cum sunt.
   Madeline îşi luă geanta şi îndesă în ea un maldăr de haine.
   - Fă-ţi bagajele şi hai să mergem!
   - Nu ştiu cum să-mi fac bagajele, se răsti Thomasin.
   - Nici eu. Ce nu poţi vârî în valiză o să-ţi trimită servitorii mai târziu.
   Scoţând de sub pat caseta în care se afla diadema, Madeline o puse cu grijă printre haine. Deasupra, puse tocul din catifea neagră în care se afla pistolul, apoi închise geanta.
   Thomasin îndesă atât de multe haine şi bijuterii în valiză, încât Madeline trebui s-o ajute s-o închidă. Ridicară bagajele. Thomasin scoase un geamăt încet din cauza greutăţii. Apoi, fără zgomot, cele două femei porniră pe coridor, coborâră scările şi ieşiră pe uşa din faţă.
   Se întâlniră cu servitori, dar cu niciun oaspete. Toţi erau în camerele lor, pregătindu-se pentru seară.
   Amurgul transformase peisajul într-un amestec neclar de copaci şi pajişte, transformând monstruoasa casă din ceva de prost gust în ceva ameninţător. Decizia fusese luată, iar Madeline dorea să plece în clipa aceea. MacAllister avea dreptate. Domnul Rumbelow era primejdios. Cineva avea să moară.
   Madeline se temea că va fi o persoană inocentă, iar... lui Gabriel nu avea să-i fie distrasă atenţia dacă ea nu-i stătea în cale.
   Era adevărat. Ştia asta. Însă detesta să-1 lase să înfrunte moartea de unul singur.
   Oprindu-se în capul scărilor, Thomasin se uită în jur de parcă ar fi aşteptat trăsura.
   - Şi acum, ce facem?
   - Ne ducem la grajduri...
   - La grajduri?
   - Şi îi cerem grăjdarului să pregătească una dintre trăsurile domnului Rumbelow pentru a ne duce la Londra.
   Thomasin o privi cu îndoială pe Madeline.
   - Să merg tocmai până la grajduri cărând valiza asta?
   - Nu-ţi face griji, o asigură Madeline. Eşti mai puternică decât crezi, iar eu am călătorit pe tot continentul. Grăjdarii fac ce li se spune.
   Dar se înşela. La grajduri, felinarele fuseseră aprinse, iar caii erau periaţi şi stăteau în boxele lor, însă când Madeline anunţă că dorea o trăsură, grăjdarul domnului Rumbelow clătină din cap.
   - Nu se poate.
   - Poftim? 
   Madeline fu surprinsă de obrăznicia omului. Lăsân- du-şi geanta la picioare, îşi masă braţul îndurerat. 
   - Lady Thomasin Charlford doreşte să plece.
   - Nu poate, rosti el.
   Madeline vorbi pe un ton ferm, menit a o linişti pe Thomasin:
   - Omule! Eşti grăjdar, nu-i aşa? Te ocupi de caii de-aici, nu-i aşa? Pregăteşte imediat o trăsură!
   Grăjdarul pocni din degete, iar când un rândaş se apropie alergând, îi spuse:
   - Dă fuga şi adu-1 pe stăpân!
   - Stăpânul?
   - Pe domnul Rumbelow?
   - Nu. Pe stăpânul meu.
   Madeline avu o presimţire urâtă.
   Thomasin îşi lăsă şi ea valiza jos şi se foi nervoasă alături de Madeline, uitându-se în jur de parcă nu mai văzuse niciodată un grajd - ceea ce era foarte posibil.
   - O să vorbesc cu şeful tău, îi zise Madeline grăjdarului. Vom rezolva problema asta.
   - Vrei să vorbeşti cu mine? 
   Marele Bill ieşi ţanţoş din umbre.
   - Ce vrei să-mi spui domnişoară înfumurare? 

......................................................