Înșelătoria, Christina Dodd

 ..................................................

2-5

 

               Dorise să-l rănească. Să-l rănească la fel de tare cum o rănise el.

   Îl făcuse escroc. Jucător împătimit. Şi cuprinzându-i capul în mâini, îşi încleştase degetele în părul lui şi îl muşcase. El se smucise şi înjurase, şi încercase să preia din nou controlul. Dar ea îl ţinuse cu şi mai multă putere şi linsese mica picătură de sânge, apoi, brusc, se rostogoliseră amândoi pe pat, sfâşiindu-şi hainele.
   Fusese nebună.
   Acum, privirea ei poposi pe gâtul lui Gabriel, măsliniu şi neted, şi pe smocul de păr din partea de sus a pieptului.
   El spuse:
   - Una dintre calităţile pe care le admir la tine - în afară de corpul magnific - este faptul că ignori realitatea care se află exact în faţa ochilor tăi.
  Privirea ei se îndreptă repede spre chipul lui. Oare râdea de ea? Dar nu. Recunoscu semnele furiei lui.
   - Ai născut copilul meu? vru el să ştie.
   - Nu !
   -  Nu mă minţi, Madeline!
   - Nu. Mi-a venit... Am ştiut că nu sunt însărcinată înainte să plec din Anglia.
   El o privi încruntat.
   - Ce bine pentru tine!
   Nu chiar. Într-o perioadă când majoritatea femeilor s-ar fi rugat în genunchi lui Dumnezeu să aibă parte de perioada aceea din lună, ea plânsese la primele semne... şi îşi spusese că suferinţa ei nu era decât o toană tipică de femeie. Nu nefericire în dragoste.
   Nu disperare şi durere.
   - M-am întrebat asta vreme de 4 ani, zise el. Ca un prost, am crezut că te vei întoarce acasă. Până să-mi dau seama că nu o vei face, a fost prea târziu. Nu mai puteam ajunge la tine şi a trebuit să...
   Se întrerupse brusc şi o înghesui şi mai tare în colţ.
   - Ce-ai fi făcut dacă ai fi descoperit că eşti însărcinată? Sau nu te-ai gândit la asta? Este ăsta un semn al preţioasei tale maturităţi?
   - M-aş fi întors în Anglia şi m-aş fi măritat cu tine.
   Îi răspunsese cu glas calm pentru că, fireşte, se gândise la asta. Care femeie n-ar fi făcut-o? Şi cu toate că detesta ideea, s-ar fi întors şi s-ar fi căsătorit cu bărbatul acela... şi ar fi fost nefericită pentru tot restul vieţii ei.
   - Ăsta-i primul răspuns corect pe care mi l-ai dat.
   - Nu am de ce să-ţi dau socoteală.
   Cu un colţ al gurii ridicat, el o privi îndelung, până când ea începu să se simtă stânjenită. încercă să treacă pe lângă el. Dar o prinse înainte ca ea să facă doi paşi. Ţinând-o de umeri, o răsuci spre oglindă şi, stând în spatele ei, o făcu să se privească.
   - Uită-te la tine.
   În schimb, ea se uită la el.
   - Uită-te la tine, insistă el.
   Se privi în ochi în oglindă.
   - N-o să uit niciodată prima dată când te-am văzut. Erai atât de tânără. înaltă, mândră, sigură pe tine în vreme ce restul debutantelor doar se prefăceau. Te-am dorit în clipa aceea.
   Ea îşi amintea. El stătuse sprijinit de perete la balul dat de Lady Unwin, studiind noua recoltă de debutante care intrau, toate îmbrăcate în alb şi roz, şi bleu. Şoaptele se răspândeau printre fete: „Iată-1 pe contele de Campion, un vânător de zestre notoriu". Notoriu, imoral, care îţi dădea fiori. Zvonurile spuneau că era suficient să facă un semn cu degetul, iar femeile dădeau fuga în braţele lui. Distrusese reputaţii, iar fiecare femeie care avusese parte de atenţia lui se considera norocoasă.
   Până să audă Madeline bârfele, fusese prea târziu. El se desprinsese de perete şi întinsese mâna, iar ea se dusese cu el.
   Se îndrăgostise. Şi crezuse că şi el se îndrăgostise de ea.
   Acum, privind în oglindă, se văzu pe sine... şi îl văzu pe el.
   Pe ei. Împreună, de parcă erau într-un portret pictat pentru a celebra căsătoria lor. Şi un crud adevăr făcea ca imaginea să pară corectă.
   Părul lui forma un V ascuţit pe frunte, dându-i un aspect demonic. Ochii îi erau de un verde batjocoritor... un verde pătimaş.
   Buzele lui... le coborî spre gâtul ei şi se opri chiar înainte să atingă pielea. Respiraţia lui o mângâia, iar ea îşi dori să închidă ochii şi să se lase în voia acelei senzaţii sublime, aproape uitate.
   În schimb, îşi ridică mâna pentru a-i îndepărta capul. Vocea lui o opri.
   - Ai uitat? Cum a fost în noaptea aceea?
   Nu se referea la noaptea în care se cunoscuseră. Ci la noaptea în care făcuseră dragoste.
   - Chiar în patul tău, iubito. Te-am avut în patul tău cu volănaşe, de fecioară. Îţi aminteşti? Păşeai prin dormitorul tău ca o furie, încă mânioasă pe mine fiindcă am îndrăznit să-ţi distrug visul că aş fi Sir Galahad, şi mânioasă pe tine pentru că ai făcut o scenă. Iar eu am intrat pe fereastră.
   - Am încercat să te împing afară.
   - Aş fi căzut două etaje. Iubito, îmi place când eşti sălbatică. Când muşti şi zgârii... încă mai am cicatrice pe umăr de când ţi-ai înfipt unghiile în pielea mea.
   Vocea lui o tachina, făcând-o să-şi aducă aminte.
   - Atâta ferocitate, iar tu credeai că era furie.
   - A fost furie!
   - A fost pasiune.
   Nu avea să câştige acea bătălie. în vârtejul de senzaţii care o posedaseră în noaptea aceea, ea nu recunoscuse nici unul dintre sentimente. Toate fuseseră noi şi proaspete, aspre ca vinul abia făcut, şi la fel de ameţitoare. Nu fusese ea însăşi... de fapt, nu fusese femeia care ştia că era.
   - Şi tu ai fost furios.
   - Livid de furie. Pentru că erai în stare să crezi că puteai da cu piciorul la tot ce aveam...
   - N-am dat cu piciorul la nimic.
   De ce făcea el asta? De ce spunea asta? De ce făcea atâta caz de vremuri de mult trecute.
   - Nu aveam nimic. Nimic care să fie real.
   - Mi s-a părut foarte real când ţi-ai înfăşurat picioarele în jurul şoldurilor mele şi mi-ad răspuns la fiecare penetrare.
   - Încetează!
   Încercă să-şi acopere urechile. Apucând-o de încheieturi, îi trase braţele în jos. Respiraţia lui îi mângâie urechea, iar vocea îi era aspră şi mult prea adâncă.
   - Când ai terminat, trupul tău m-a cuprins, m-a mângâiat aşa cum nu o făcuse al nici unei alte femei.
   Ea se încordă în strânsoarea lui.
   - Nu-mi vorbi mie de alte femei!
   - Eşti geloasă, iubito? Nu ai de ce să fii.
   Cât de mult detesta acel zâmbet de pe chipul lui!
   - Eşti de neîntrecut Și pasiunea ta.
   Încă strângându-i încheieturile, o cuprinse în braţe.
   - N-o să uit niciodată sunetele pe care le-ai scos - nu sunete delicate în stilul unei lady, ci ţipete de încântare din tot sufletul. Am crezut că tatăl tău va sparge uşa şi ne va sili să ne căsătorim sub ameninţarea armei.
   - Tata nu era acasă.
   - Nu, fireşte că nu era . Niciodată nu se poate conta pe el.
   Cu o profundă amărăciune, Gabriel rosti:
   - Ca de obicei, netrebnicul ăla a distrus totul.
   - El n-a distrus nimic:. Tu ai făcut-o.
   - Iarăşi te minţi singură . Tatăl tău ne-a despărţit. Încerci să pretinzi că din cauza mea ne-am despărţit, dar el este cel care te-a speriat.
   Tăişul adevărului o răni atât de adânc, încât respiraţia i se curmă de durere.
   - Asta-i revoltător!
   - Serios?
   Ca o pisică la intrarea în gaura unui şoarece, el o privi în oglindă. Ea încercă să se smulgă din strânsoarea lui.
   - Recunosc! Din cauza tatei nu mi plac jocurile de noroc. Am văzut cât rău pot face.
   - Numai dacă îţi pierzi controlul. M-ai văzut vreodată pierzându-mi controlul?
   Gabriel chicoti şi răspunse la propria întrebare:
   - Aşa este. M-ai văzut... o dată...
   Înfometat de mângâieri, înnebunit să se afle din nou în braţele lui Gabriel, trupul ei reacţiona, trădând-o... în vreme ce ea privea.
   El era prea deştept. În timp ce o ţinea astfel, ea văzu ce vedea şi el şi nu-şi putu nega îmbujorarea din obraji. Sânii care i se umflau peste corsajul rochiei albastre simple. Fiorul care i se prelinse pe şira spinării.
   El o strânse lângă trupul lui. Asemenea soarelui din Italia, căldura lui o încălzi. Lipiţi de spatele ei, îi simţi toţi muşchii pieptului. Şezutul ei simţi forţa dorinţei lui. Iar inima ei îl dorea, tânjea dincolo de înţelepciune şi disciplină.
   - Maddie.
   Visase vocea lui, înflăcărată şi şoptită la urechea ei, iar pentru o clipă, închise ochii şi se prefăcu că timpul nu avea nicio însemnătate, şi că el era iubitul ei. Însă el spuse:
   - Maddie, deschide ochii.
   Când o făcu, văzu că el o privea cu intensitatea unei feline. Cu braţele încă în jurul ei, el îşi coborî palmele pe mâinile ei. Le ridică, le îndrumă... iar ea îşi cuprinse sânii. 
   Şocată, se luptă să scape din strânsoarea lui.
   - Nu. Stai! Uite!
   Vocea afurisit de seducătoare se auzi din nou, respiraţia lui mângâindu-i urechea.
   Iar ea se linişti, cu privirea hipnotizată, fiecare simţ fiindu-i în alertă.
   El o ghidă cu delicateţe. Cu vârfurile degetelor, ea dădu roată sfârcurilor. Cu palmele, mângâie arcuirea de jos. Iar când el îi apăsă mâinile pe carnea îndurerată, ea gemu. O dată. Scurt şi strident.
   Nu putea nega dovada pe care o vedea. Nu putea nega geamătul. El triumfase. Dacă dorea, putea să râdă de ea.
   Numai că el, cu ochii îngustaţi de concentrare, îşi petrecu braţele pe după talia ei. Mâinile lui se ridicară pentru a-i provoca plăcere. Palmele lui îi cuprinseră sânii, simţind o plăcere masculină stârnită de forma lor, de greutatea lor... de dorinţa ei. Apucându-i sfârcurile între degetul mare şi arătător, le ciupi uşor, lipind-o de el pentru a o scăpa de dor sau pentru a-1 stinge. Pe jumătate înnebunită de dorinţă, se luptă să se răsucească în braţele lui, dar el o ţinu locului, gustându-i cu limba scoica urechii, apoi muşcându-i uşor lobul.
   Capul ei se lăsă pe umărul lui. Fiecare respiraţie a ei evoca dorinţa ei şi sălbăticia lui.
   Buzele lui se mişcară într-o rostogolire lentă, lascivă şi ademenitoare.
   - Îţi aminteşti cât de bine a fost prima oară? Erai virgină, Maddie, iar eu te-am făcut să te cutremuri şi să suspini. Acum, trupul tău e deschis pentru mine. Gândeşte-te... gândeşte-te ce aş putea să-ţi fac în noaptea asta.
   - Nu. 
   Slavă Domnului că mai avea o urmă de judecată.
   - Nu!
   Cu mâinile deasupra taliei ei, o răsuci spre el.
   - Nu?
   Îi zâmbi - unul dintre acele zâmbete cu prea mulţi dinţi albi şi nu suficient farmec.
   - Cât crezi că ai putea să mă refuzi dacă te-aş săruta?
   -Nu !
   - Aşa?
   Mângâindu-i buzele cu ale lui, îi stârni amintirile minutelor furate în grădina însorită, a întâlnirilor nocturne după ce evadaseră dintr-o sală de bal aglomerată. Sărutase şi alţi bărbaţi cât fusese în Europa: italieni, spanioli, ba chiar şi un soldat francez.
   Se gândise că, în mod sigur, alţi bărbaţi aveau să şteargă din mintea ei amintirea săruturilor lui Gabriel. Dar nu. Niciunul nu o sărutase ca el, ca şi cum i-ar fi făcut plăcere. Niciunul nu avusese răbdare să înveţe forma gurii ei, să-i şoptească pătimaş cuvinte de dragoste, să-i întredeschidă buzele şi...
   - Nu te mai gândi la ei, murmur ă el. Gândeşte-te la asta!
   Îi sprijini capul de cotul lui, o înclină pe spate şi, cu fermitate, puse stăpânire pe gura ei. Buzele lui le deschiseră pe ale ei.
   Respiraţia lui se prelinse pe gâtul ei, umplându-i plămânii cu aerul lui, cu viaţa lui. Ea îl gustă cu lăcomie şi savura revenirea pasiunii care se îndepărtase, lăsând în urmă un foc care strălucea precum coada unei comete. Ceea ce îi aminti cum fusese când făcuse dragoste pentru prima oară - el avusese grijă să nu-i facă rău, dar nu întâmpinase nicio opoziţie. În schimb, cu limba, el o sili să-şi amintească ritmurile primordiale care îi captivaseră înainte.
   Iar acum, îi captivau din nou. Asemenea bătăilor de tobă, el îşi împinsese limba iarăşi şi iarăşi. Când ea încercă să rămână pasivă, el o îmboldi din nou, făcând-o să i se alăture în dansul ameţitor.
   Se bucură de plăcerea oferită de ea şi îi oferi plăcere în egală măsură, iar buna judecată cu care ea se mândrise cu doar câteva momente în urmă dispăru într-un val de dorinţă nebună. Braţele ei se urcară pe umerii lui, i se încolăciră în jurul gâtului. Îl strânse lângă ea, inima bubuindu-i lipită de a lui. Îşi apăsă obrazul de al lui, încercând să domolească durerea sânilor. Simţi nevoia să se frece de el ca o pisică, să-1 marcheze ca fiind al ei. Mintea ştia că nu era al ei, dar sufletul îşi recunoscu perechea. îl dorea. Dorea să spună da.
   Apucându-i fusta, el i-o ridică cu o mişcare lină. Aerul îi mângâie picioarele goale. Îşi lipi gamba de a lui. El chicoti uşor, respiraţia lui repezindu-se în gura ei.
   Vreme de o clipă, o derută colosală o cuprinse. Râdea de ea. Iar ea nu putea suporta asta.
   Apoi, el o sărută din nou, buzele şi limba lui ademenind-o.
   Mâinile lui coborâră şi îi cuprinseră fesele dezgolite, ridicându-i şoldurile pentru a-i întâlni mădularul. Ea simţi pe pântec dovada mare şi dură a dorinţei lui... şi ştiu că el o voia. Era flatant. Era ceea ce visase ea - şoldurile lui mişcându-se lipite de trupul ei, promisiunea împlinirii. Se scufundă într-un val de pasiune.
   Ridicându-şi capul, el o privi în ochi. Degetele lui îi atinseră pielea coapselor, iar ea ştiu că el era total implicat în momentul acela. în ea.
   Şi, cu o mână fermă, cineva deschise larg uşa.

Capitolul 7

   Madeline tresări. Gabriel îi lăsă fusta să cadă şi înjură.
   Valetul lui Gabriel stătea în pragul uşii şi se uita urât la ei.
   Gabriel îl privi la fel de urât, refuzând să-şi ia mâinile de pe Madeline, refuzând să se simtă vinovat că făcea ceva ce pentru el era la fel de firesc ca a respira - făcea dragoste cu Madeline.
   Mândră şi înaltă precum ducesa care era, Madeline spuse:
   - Bună ziua, MacAllister. Sper că ai dus-o bine.
   - Minunat, mulţumesc Excelenţă.
   Gura lui MacAllister se mişcase de parcă mestecase cuvintele, iar chipul, care mereu arătase ca un măr de toamnă primăvara, deveni şi mai ridat când se încruntă.
   Gabriel râse cu asprime. Scund, cu picioare crăcănate şi scoţian până în măduva oaselor, MacAllister fusese nemulţumit de Madeline din clipa în care se cunoscuseră. Prezisese dezastrul. Avusese dreptate, şi niciodată nu-i îngăduise lui Gabriel să uite.
   Gabriel se uită fix la MacAllister, provocându-1 să comenteze ceva. însă, înainte ca el s-o facă, Madeline dădu să se desprindă de el. Vreme de o clipă, braţele lui se încordară. Apoi, fără niciun chef, îi dădu drumul.
   Cu picioarele sale lungi şi plină de graţie, ea se îndreptă spre uşă. MacAllister se dădu la o parte - laş afurisit. Desigur, Madeline era mai înaltă decât valetul, iar asta conta oarecum în apărarea acestuia. înainte ca Madeline să apuce să iasă pe coridor, Gabriel rosti:
   - O întrebare, Excelenţă!
   Ea ezită. Nu dorea să-1 privească în ochi. El ştia asta, dar ea se uită peste umăr, cu o cochetărie de care nu fu conştientă.
   - Ce anume?
   - Rumbelow ştie cine eşti?
   Ea se uită chiorâş.
   - Nu .
   - Nu l-ai văzut niciodată? Eşti sigură?
   - Nu l-am văzut niciodată.
   Gabriel încuviinţă.
   - Atunci, du-te!
   Ea schiţă o plecăciune din cap, una atât de evident sarcastică, încât el îşi înclină capul ca un taur care atacă şi porni spre ea.
   Ea, femeie deşteaptă, se îndepărtă repede pe coridor. Se uită în urma ei, încercând să găsească satisfacţie în fuga ei. Ştiind în acelaşi timp că nu avea să simtă nicio satisfacţie până când ea nu ajungea din nou în patul lui. Nu-şi dădea seama de asta, însă, din clipa în care pusese piciorul pe pământ englez, viaţa ei ca femeie independentă se încheiase. El nu se minună de norocul care îi adusese împreună în acelaşi loc, în acelaşi timp. Ştiuse că era posibil ca ea să vină la jocul lui Rumbelow - iar Gabriel avea întotdeauna noroc.
   Întorcându-se îmbufnat spre Gabriel, MacAllister zise:
   - Ar fi trebuit să mă avertizaţi că alergaţi iarăşi după fusta aia.
   Gabriel nu se pregătise adecvat pentru valul de dorinţă care îl cuprinsese prima dată când o văzuse. Nimic nu l-ar fi putut pregăti pentru asta.
   - Şi ce-ai fi făcut?
   Împingându-1 pe Gabriel înăuntru, MacAllister închise uşurel uşa.
   - V-aş fi părăsit şi m-aş fi dus să lucrez lord Bedlam, unde oamenii nu sunt atât de nebuni ca dumneavoastră.
   - Tu urăşti toate femeile, remarcă Gabriel. în mod cert, niciodată n-ai fost de acord cu vreuna dintre femeile mele, iar dacă trebuie să te afli în preajma vreuneia, doreşti să fie supusă şi tăcută.
   - Şi ce-i în neregulă cu asta?
   - Nimic, doar că Dumnezeu nu le-a făcut aşa.
   - Ba le-a făcut, dar nu şi pe ducesa dumneavoastră.
   - Nu. Nu pe ducesa mea.
   MacAllister urlase ca o pisică opărită după fuga lui Madeline, declarând că era o dovadă certă că femeile nu erau bune de nimic. Gabriel nu fusese de acord - dar el avea altele pe cap. Franţa declarase război Angliei. Iar el participase la organizarea apărării coastei. Cât fusese plecat, fratele lui intrase în conflict cu un ticălos şi, de ruşine, Jerry se înrolase în marina militară engleză.
   Până să afle Gabriel de problemele lui Jerry, băiatul era deja pe mare, iar el nu mai putu să facă nimic. Perioada aceea îngrozitoare culminase cu moartea lui Jerry şi cu durerea eternă a lui Gabriel. Fiindcă fusese responsabilitatea lui să aibă grijă de iubitul său frate mai mic, iar din cauza obsesiei faţă de Madeline, nu reuşise s-o facă.
   Mai mult, în ciuda pasiunii dintre ei, Madeline îl părăsise, preferând să fugă din Anglia decât să dea cu ochii de el. Furia lui înfierbântată se răcorise, devenind o mânie rece şi necruţătoare.
   Deoarece credea în soartă, ştiuse că, într-o zi, va pune din nou mâna pe ea, şi jurase să se răzbune pe femeia care pusese stăpânire pe sufletul lui, iar apoi îl părăsise pentru că... o, în niciun caz din cauza jocului de cărţi. Ci fiindcă se temea. Se temea de oricare bărbat căruia nu-i putea spune ce să facă, pe care nu-1 putea controla.
   Dându-şi jos eşarfa, Gabriel o aruncă pe maldărul cu rufe murdare.
   - Daţi-vă jos cămaşa, şi repede. Clopoţelul pentru cină va suna în curând şi veţi dori să fiţi acolo pentru a-i urmări pe jucători.
   MacAllister culese rufele şi se îndreptă spre garderob, de unde reveni cu o cămaşă apretată.
   - Ar fi trebuit să ştiu că veţi lăsa o femeie să vă facă să uitaţi de răzbunare.
   - Adică, pentru că sunt slab, asta vrei să spui?
   Rânjind ironic, Gabriel îşi puse cămaşa.
   - Slab ca o momâie dacă îi permiteţi să-şi înfigă iarăşi ghearele în dumneavoastră.
   - Încercam s-o fac să plece de-aici. 
   Rânjetul lui Gabriel dispăru.
   - Ăsta nu-i un loc pentru o femeie.
   În privinţa asta, MacAllister îi dădu dreptate.
   - Sunt peste tot! Cameriste şi doamne care se agită, vocile lor chirăitoare întrebând de unde să ia un fier de călcat, întrebându-mă cum să aţâţe focul. Nu ştiu de ce Rumbelow a îngăduit să vină femei la un joc de cărţi.
   - Adică, de ce a insistat ca ele să participe.
   - Nu-mi place asta.
   MacAllister îi aranja cămaşa. Gabriel văzu scalpul lui MacAllister printre şuviţele rare de păr roşu de pe creştetul acestuia.
   - Nici mie.
   Rumbelow era un ticălos până-n măduva oaselor, dar nici MacAllister, nici Gabriel nu înţelegeau motivul pentru care invitase familii la un joc atât de important.
   - Se va folosi de confuzia creată de femei pentru a trişa? O va răpi pe una dintre fete?... Am cunoscut-o pe Lady Thomasin, o tânără foarte frumoasă, foarte inocentă. Exact genul de fată care îi place lui.
   - Şi, fără îndoială, e suficient de naivă încât să-1 placă şi ea.
   - Nu ea. A părut pe moment orbită de farmecul lui, dar, de îndată ce el nu i-a mai acordat atenţie, a zâmbit cu dispreţ.
   Lui Gabriel îi făcuse plăcere duşmănia cu care Thomasin îl privise.
   - Maică-sa e cea care îl vrea pentru Lady Thomasin.
   - Femeile! 
   MacAllister pufni.
   - Nu sunt niciodată suficient de deştepte ca să vadă înşelătoria.
   Gabriel rosti cu asprime:
   - Nici Jerry n-a văzut înşelătoria.
   În timp ce îi prindea gulerul lui Gabriel, MacAllister spuse cu voce morocănoasă:
   - Nu. N-a făcut-o. 
  Nefiind genul care să critice prostia unui bărbat, mai cu seamă a iubitului frate al lui Gabriel, MacAllister adăugă:
   - Un motiv în plus ca să nu vă lăsaţi ameţit de prefăcătoriile unei femei şi să vă vedeţi de treabă.
   - Iarăşi te plângi de Madeline?! oftă Gabriel. Întâi, am încercat s-o înspăimânt cu ameninţări, iar apoi am încercat s-o pun pe fugă prin seducţie.
   - Ăsta-i cel mai tâmpit plan pe care l-am auzit vreodată.
   MacAllister arătă cu bărbia spre pat.
   - Credeaţi că va pleca după ce îi ofereaţi plăceri?
   - Data trecută aşa s-a întâmplat.
   Cu mâinile în şolduri, MacAllister îl privi fix.
   - În regulă, recunoscu Gabriel. Astăzi, mi-am pierdut capul.
   - Aşa păţiţi mereu când e vorba de ea. Ce v-a făcut să credeţi că de data asta va fi altfel?
   Gabriel se uită la MacAllister, dar fără să-1 vadă. În schimb, privi în trecut, revăzând noaptea de la Almack.

   „Stătea sprijinit de perete, cu şira spinării relaxată într-o atitudine indolentă. Făcuse ce îşi propusese. Câştigase o avere, aşa că nu avea să depindă de generozitatea viitoarei lui soţii. Pentru el, era o chestiune de mândrie. Poate că era un vânător de zestre... dar nu când venea vorba de Madeline. Nu avea de gând să fie soţul-jucărie al lui Madeline, să fie drăgălit şi abandonat după bunul plac, să fie mângâiat pe cap, să nu fie niciodată stăpân în propria casă, nici măcar partener în căsătorie.
   Aşa că acum o aştepta. O aştepta pentru a-i anunţa triumful.
   O aştepta să-i aranjeze penele zburlite - pentru că era sigur că aveau să fie zburlite. În timpul în care ajunsese s-o cunoască şi să se îndrăgostească de ea, o evaluase. Lui Madeline îi plăcea să controleze vieţile oamenilor. Îşi imagina că urma s-o controleze şi pe a lui şi nu avea să fie încântată de isprava lui.
   Dar inelul lui se afla pe degetul ei, anunţul logodnei fusese publicat în Times, iar data căsătoriei, stabilită. Peste 3 săptămâni, ea avea să fie a lui. în curând, dar nu suficient de curând, ea avea să fie a lui.
   Când sosi, intră cu demnitatea şi splendoarea unei regine egiptene. Purta o magnifică rochie de mătase roz lipită de trupul ei ca un iubit. Părul negru îi era ridicat în creştetul capului, iar penele trandafirii se legănau deasupra. Bărbia îi era ridicată o idee prea mult, umerii îi erau aproape prea drepţi, paşii îi erau lungi şi lenţi, şi... cumva ciudaţi.
   El se desprinse de perete.
   Ea ştia. Ştia deja.
   Era furioasă. Lividă.
   El nu anticipase asta.
   La început, ea nu-1 văzu, iar el îşi concentra privirea asupra ei, jucând jocul pe care îl juca întotdeauna - s-o facă pe Madeline să se uite la el. Şi ea se uită. Capul împodobit cu pene descrise un sfert de cerc, iar ea îl zări lângă perete. îl privi fix, fără să zâmbească. Apoi se răsuci şi îi vorbi lui Eleanor. Sărmana Eleanor, care încercă s-o reţină pe Madeline punându-şi o mână pe braţul ei. Madeline i-o îndepărtă şi se îndreptă spre Gabriel.
   Şi Gabriel se înfurie. Se întări pentru confruntare... dar se gândise că bătălia avea să aibă loc într-un salon gol sau în grădina întunecată. Nu-şi imaginase că va începe în sala de bal plină de lume, cu Madeline dându-i o palmă peste obraz, şi că se va încheia cu plecarea ei grăbită, logodna lor fiind ruptă."

   O furie rece, pură, revigorantă fu stârnită de amintirea acelei scene, iar Gabriel rosti:
   - Şi eu am o socoteală cu ea.
   - Câte o socoteală pe rând.
   MacAllister îi dădu o eşarfă apretată. Fără să-i răspundă, îşi legă eşarfa într-un nod complicat. Nu reuşi de prima dată.
   Mai încercă o dată. Era stăruitor - şi în privinţa legării eşarfelor, şi în privinţa răzbunării. A răzbunării pe Rumbelow. A răzbunării pe Madeline.
   - Ai aflat unde se va juca?
   - În casa văduvei, care e o clădire separată de casa principală.
   Avea sens. Orice ticăloşie punea Rumbelow la cale, era normal să vrea ca victimele sale să fie departe de orice ajutor. Satisfăcut în cele din urmă de rezultat, Gabriel îşi studie eşarfa în oglindă.
   - Să te duci acolo în noaptea asta şi să arunci o privire.
   - O să încerc, dar vă avertizez: Rumbelow a angajat o armată de mercenari care să patruleze pe domeniu. Aproape că am fost prins când m-am uitat pe fereastră.
   Îmbrăcat în vesta sa bleumarin tivită cu auriu, Gabriel ridică din umeri şi întrebă:
   - Se aşteaptă la necazuri, nu-i aşa?
   - Sau va provoca necazuri.
   MacAllister îi ţinu lui Gabriel haina care se mula pe el şi îl ajută s-o îmbrace.
   - Sunt curios - de ce aţi întrebat-o pe fată dacă îl cunoaşte pe Rumbelow?
   - Aş putea jura că, atunci când a văzut-o, a recunoscut-o.
   - Dar a negat că o cunoaşte? Altă prostie. Nu-i deloc bine.
   MacAllister medita.
   - Seamănă cu verişoara ei. Poate că o cunoaşte pe cealaltă fată.
   - Maddie pretinde că este verişoara ei.
   Gabriel savura din plin groaza de pe chipul lui MacAllister.
   - Se dă drept însoţitoarea lui Lady Thomasin pentru a-şi putea împiedica tatăl să joace.
   - N-are absolut niciun sens.
   - De fapt, are. Lord Magnus a distrus-o deja cu miza aceea împotriva lui Knight. Acum, crede că el va încerca să repare greşeala jucând din nou şi că se bazează pe noroc fără să aibă sorţi de izbândă.
   - Atunci, trebuia să vină aici ca ducesă şi să-i spună...
   Până şi MacAllister, neînduplecat cum era, pricepu situaţia dificilă în care se afla Madeline.
   - Dacă ar fi făcut aşa, ar fi fost în centrul atenţiei, iar dacă l-ar fi rugat pe tatăl ei să nu participe la joc, mândria l-ar fi obligat să rămână. La urma urmelor, n-ar fi dorit să se considere că e sub papucul fiică-sii.
   Niciun bărbat nu aprecia să fie sub papuc, mai ales un tată care fusese atât de iresponsabil, încât să-şi pună fiica drept miză.
   Supunerea faţă de dorinţele ei putea indica slăbiciune - de parcă faptul că juca nu era deja o dovadă a acestui defect.
   Gabriel detesta devotamentul pe care ea îl avea faţă de tatăl său. Văzuse adesea rezultatele. Lord Magnus îi promitea că o va vizita, îi dădea speranţe, dar nu apărea şi nici măcar nu-i trimitea o scrisoare în care să-şi exprime regretele. Îi promitea că se va ocupa de nişte treburi legate de domeniile lor, dar, inevitabil, o dezamăgea.
   Madeline nu se plângea niciodată. Afişase mereu un chip dârz.
   Însă Gabriel ştia cât de tare o rănea faptul că tatăl său o neglija, iar el nu era dispus să ierte. Dacă era să o rănească cineva pe Madeline, Gabriel dorea ca el să fie acela. Ca un flăcău lacom, voia ca toată atenţia ei să se concentreze asupra lui.
   - Şi ce-şi imaginează ea că o să facă în legătură cu taică-su? întrebă MacAllister.
   - Bănuiesc că plănuieşte să se furişeze până la el, să-1 sperie de moarte, să-1 silească să facă aşa cum vrea ea şi să plece înainte să bage cineva de seamă. Retragerea lui din joc ar părea doar o altă excentricitate de-a sa.
   MacAllister nu dori să admită că Madeline plănuise bine.
   - Hm .
   Gabriel se studie din nou în oglindă. Arăta bine şi era îmbrăcat modern, ca un bărbat căruia îi păsa de haine mai mult decât de orice altceva. Asta voia el ca Rumbelow să vadă. Gabriel se întrebă iarăşi ce joc făcea bărbatul. Se temea că nu era un joc de noroc, ci o schemă pentru a lua banii tuturor - şi se temea că poate şi vieţile.
   - Mă întreb de ce Lord Magnus nu a sosit încă.
   - Nu ştiu. 
   MacAllister perie umerii lui Gabriel.
   - Dar ştiu că ea o să vă distragă atenţia.
   - Madeline? 
   Gabriel se gândi la scena care tocmai se încheiase, la clipele când o ţinuse în braţe şi dovedise că ea încă îl dorea.
   Dovedise că şi el o dorea, dar ştiuse asta întotdeauna.
   - O, da! Jur că o va face. Iar eu mă voi bucura de toată această distragere.
   Dându-se îndărăt, MacAllister îl privi sceptic.
   - Ce vreţi de la fată?
   - Să plătească. Să plătească pentru că m-a umilit. Să plătească pentru toţi anii în care am fost singur, deşi ea ar fi trebuit să-mi fie alături.
   Avea să fie din nou a lui. Avea să i se dăruiască în totalitate, iar când o va face... Vârând mâna în valiză, scoase o mănuşă de damă, îngălbenită de timp şi uşor ponosită din pricină că o luase cu el peste tot.
   Şi MacAllister se uită la ea, recunoscând-o, ştiind prea bine ce însemna.
   - Fratele dumneavoastră...
   Gabriel se răsuci spre MacAllister.
   - Chiar crezi că nu voi reuşi să răzbun moartea fratelui meu?
   MacAllister tuşi.
   - Nu .
   - Nu. Mă voi răzbuna pe Rumbelow. Dar, de asemenea, o voi avea pe Madeline în toate modurile posibile.
   Cu un zâmbet care ar fi pus-o în gardă dacă l-ar fi văzut, adăugă:
   - Viaţa mea va fi mult mai frumoasă după aceea.

   Madeline îşi împreună cu mândrie mâinile, privindu-şi isprava.
   Lumina lumânărilor străluci pe rochia de culoarea lişiţei a lui Thomasin, dându-i o bogăţie a texturii şi o nuanţă întrecute doar de licărirea panglicii argintii care cobora de la cusătura de sub piept până la tiv, ridicând şi strângând fusta chiar sub genunchi.
   Madeline cususe floarea de panglică argintie pe locul unde mătasea fusese distrusă, iar în centru pusese un boboc de trandafir roşu ca focul. Pe sub rochie, Thomasin purta cel mai bun jupon de olandă albă, decorat cu satin şi dantelă albe, atât de diafan, încât, ori de câte ori se mişca, pielea ei albă se zărea strălucind prin ţesătură.
   Thomasin se uită în oglinda înaltă şi îşi trecu nervoasă degetele peste panglică.
   - Ce părere ai?
   - Despre rochie? E perfectă. Este atât de deosebită, încât nimeni nu se va gândi că e o reparaţie făcută în grabă. Efectul este subtil... Majoritatea fetelor vor purta rochii transparente sau îşi vor umezi fustele. Cu frumuseţea ta şi cu genunchiul care ţi se întrezăreşte, le vei face de ruşine pe toate.
   - Serios? 
   Thomasin zâmbi.
   - Chiar crezi asta?
   - Mă pricep foarte bine la prezis succesul social, iar pe al tău mi-e foarte uşor să-1 prezic.
   De fapt, asta spera. Madeline avea nevoie de ceva care să-i distragă atenţia de la dezastrul cu care se confrunta. Un dezastru pe nume Gabriel.

Capitolul 8

   Thomasin se coafase singură, iar acum clătină din cap, făcând buclele blonde să danseze în jurul obrajilor rotunzi.
   - Dar...
   Madeline desluşi emoţiile evidente care trecură peste chipul fetei.
   - Dar cum rămâne cu dragostea ta adevărată? Este cinstit să te distrezi dacă el nu se află aici?
   Răsucindu-se spre Madeline, Thomasin o apucă de mâini.
   - Ştiam că o să înţelegi ce simt. Ai o mare capacitate de înţelegere.
   Da, Madeline avea o mare capacitate de înţelegere - pentru o femeie evident nebună. Fiindcă probabil că aşa era. După aproape 4 ani de exil şi aventuri, cedase şi ajunsese chiar în capcana din care fugise, iar asta, fără măcar un murmur de protest. Crezuse că va face faţă revederii cu Gabriel, că-i va putea vorbi, că va putea să se poarte civilizat şi distant faţă de el. La urma urmelor, avusese patru ani în care să se distanţeze de acea nebunie a pasiunii, de acel exces de iubire. în schimb, îi îngăduise s-o... s-o atingă.
   Ce sfat putea să-i dea de fapt lui Thomasin? Fugi de iubire cât de repede poţi? Nu lăsa iubirea să-şi înfigă ghearele în tine, fiindcă altminteri vei suferi pentru totdeauna?
   Dar nu. Madeline trebuia să fie înţeleaptă. Nu era neapărat necesar ca Thomasin să aibă parte de o suferinţă ca a ei. Nu dacă depindea de Madeline... şi depindea!
   - Vei dansa toate dansurile, vei juca şarade, vei călări şi te vei plimba cu celelalte tinere doamne şi cu ceilalţi tineri domni, dar noi două ştim că aceste activităţi nu-ţi oferă satisfacţii adevărate. Nu într-un mod care să conteze. Conversaţiile care pornesc din inimă sunt cele care contează cu adevărat, la fel şi serile lungi şi liniştite petrecute alături de cei pe care îi iubeşti.
   Lui Madeline nu-i veni să creadă că îndrugase asemenea tâmpenii. Dar nu fu deloc surprinsă când Thomasin dădu viguros din cap.
   - Şi eu gândesc la fel.
   - După cum bogăţia şi titlul nu-1 fac pe un bărbat să însemne ceva. Numai o inimă bună şi o fire sinceră pot face asta.
   - Da! Exact!
   Entuziasmul lui Thomasin era molipsitor.
   - Cu toate astea, în timpul petrecerii vreau să faci tot posibilul să flirtezi cu gentlemenii bogaţi şi importanţi.
   Bărbia lui Thomasin zvâcni în sus cu o încăpăţânare surprinzătoare.
   - Nu cu domnul Rumbelow.
   - Nu, categoric, rosti Madeline pe un ton hotărât. Dar vor fi şi alţi gentlemeni acolo. Pretendenţi potriviţi, fiii jucătorilor. Ştii cine sunt - lorzi şi gentlemeni bogaţi.
   - Da, dădu Thomasin din cap.
   - Alege-1 pe unul. Exercită-ţi farmecele asupra lui. O să vezi cât de uşor este. După ce se vor lămuri că nu mai eşti ursuză, ci ai devenit plină de viaţă, cu toţii se vor îngrămădi în jurul tău.
   Thomasin începu să se posomorască din nou, iar Madeline adăugă repede:
   - Fireşte, n-o să te distrezi cu adevărat, dar o să te prefaci atât de bine, încât nimeni n-o să-şi dea seama.
   Thomasin se lumină la faţă.
   - Adevărat.
   - Acum, pune-ţi mănuşile, te rog, şi hai să mergem la mama ta vitregă.
   Cele două tinere străbătură coridorul, îndreptându-se spre dormitorul lui Lord şi Lady Tabard, unde o găsiră pe camerista lui Lady Tabard îndesând grăsimea acesteia într-o rochie. Materialul era imprimat cu uriaşi trandafiri roz, care îi amintiră lui Madeline de modelul tapiţeriei unora dintre fotoliile din salonul domnului Rumbelow. Îşi îndreptă discret privirea în altă parte.
   Lady Tabard îi aruncă o privire lui Thomasin şi cotcodăci ca o găină la tăiere.
   - Thomasin Evelyn Mary Charlford, ce s-a întâmplat cu noua ta rochie de mătase?
   Frumoasa culoare din obrajii lui Thomasin dispăru în timp ce aceasta îşi coborî privirea spre rochie.
   - Nu-ţi place? Domnişoara de Lacy a vrut să-i adauge o notă continentală.
   - O notă continentală?
   Roşeaţa inundă gâtul gros şi obrajii dolofani ai lui Lady Tabard.
   - Domnişoară de Lacy, n-aş numi deloc asta o notă continentală!
   Afişând o expresie mulţumită, Madeline rosti:
   - Cred că m-aţi testat, Lady Tabard, dar, când am găsit atât de multă panglică argintie în bagajul lui Thomasin, mi-am dat imediat seama ce doriţi.
   Ochii lui Lady Tabard aproape că ieşiră din orbite când se uitară la floarea din panglică de pe genunchiul lui Thomasin.
   - Poftim?
   - Aţi avut dreptate, desigur. Un astfel de aranjament este în mare vogă în Europa, dar, de când m-am întors, n-am văzut nicio tânără lady îmbrăcată astfel.
   - Zipporah, tu ce părere ai? se răsti Lady Tabard.
   Zipporah se făcu mică.
   - Lady Tabard, eu n-aş sugera niciodată aşa ceva!
   Pe un ton respectuos, Madeline spuse:
   - Fireşte că nu. O cameristă pricepută ca tine ştie că o astfel de inovaţie este doar pentru debutante, nu pentru o doamnă care deja şi-a stabilit stilul, cum e Lady Tabard. Şi încă un stil foarte frumos.
   Madeline se întrebă în treacăt dacă avea să fie lovită de fulger din pricina minciunii.
   - Lady Thomasin va fi cea care va da tonul în societate, o asigură Madeline pe Lady Tabard.
   În sfârşit, Madeline spusese ceea ce trebuia, fiindcă femeia se dădu îndărăt, privi iarăşi rochia şi scoase un „hm".
   - Da. Da, înţeleg ce vrei să zici. Este foarte elegantă.
   - Este, nu-i aşa?
   Thomasin îi adresă mamei vitrege o tentativă de zâmbet.
   Sprâncenele lui Lady Tabard se ridicară brusc. Gura i se arcui preţ de o secundă, schiţând ceea ce păru un zâmbet surprins.
   - Nu te înfumura, fata mea. A se da tonul în societate este o mare responsabilitate pentru cineva atât de tânăr ca tine.
   - Da, doamnă, rosti Thomasin cu o modestie potrivită.
   Lady Tabard cercetă rochia lui Madeline, o ţinută de seară de un gri întunecat, aproape negru, şi împodobită doar cu o panglică verde la baza gâtului. Madeline o certase pe Eleanor când şi-o făcuse. Verişoara ei îi replicase că era potrivită pentru însoţitoarea unei tinere nobile. Se părea că şi Lady Tabard era de aceeaşi părere, pentru că dădu din cap.
   - Aşa e mult mai bine. Foarte potrivit. Domnişoară de Lacy, cred că vei constata că, dacă te porţi conform poziţiei pe care o ai şi te îmbraci corespunzător, îi vei fi alături lui Lady Thomasin pentru mult, mult timp.
   Nicio forţă de pe pământ n-ar fi putut s-o convingă pe Madeline să stea o clipă mai mult decât era necesar pentru a-şi întâlni tatăl şi a-1 convinge să se întoarcă acasă. Nu după felul cum se purtase în dormitorul lui Gabriel.
   Din păcate, trebuia să-1 vadă în seara aceea. De-ar fi dat Domnul ca tatăl ei să vină mai repede. Însă nimic din atitudinea ei modestă nu dădu vreun indiciu în privinţa gândurilor care îi clocoteau furioase prin minte.
   - Vă mulţumesc pentru generozitate, Lady Tabard.
   - Haide! 
   Lady Tabard îşi luă evantaiul.
   - Să coborâm la cină.

   Rumbelow, după cum îşi spunea acum, aproape că simţea gustul dulce al satisfacţiei în timp ce privea prin salon.
   Încăperea era mare, luminată de flăcările lumânărilor şi confortabilă. În ea, adunase 9 bărbaţi atât de împătimiţi de joc, încât erau orbi la primejdiile care le ameninţau familiile. La cererea lui Rumbelow, îşi aduseseră soţiile şi copiii ajunşi la vârsta căsătoriei pentru a participa la petrecerea de câteva zile care avea să le ofere puţină distracţie rustică.
   Rumbelow nu înceta să se minuneze de cât de creduli erau bogătanii.
   Bătrânul Lord Achard şedea într-un fotoliu comod, cu piciorul suferind de gută sprijinit pe un taburet şi cu degetele noduroase încleştate ferm pe baston. El şi Lord Haseltine, bunul său prieten, discutau înfierbântaţi despre o partidă de whist jucată cu 30 de ani în urmă, la Hampton Court. Moştenitorul lui Haseltine, un tânăr de 17 ani asocial şi plin de coşuri, stătea în apropiere, ascultând cu atenţie.
   Cele două fiice ale lui Lord şi Lady Achard se retrăseseră lângă perete, urmărind numai ochi şi urechi cum domnul Darnel cel frumos conversa cu cea mai în vârstă dintre domnişoarele Vavasseur. Se părea că domnişoarele Achard făcuseră o pasiune pentru domnul Darnel, pasiune care nu avea să primească răspuns pentru că acesta era interesat doar de jocul de cărţi - şi de dragul lui valet, Norgrove. Era foarte îndrăgostit de Norgrove, ceea ce ar fi fost un mare scandal dacă s-ar fi aflat. Dar nimeni nu ştia asta - cu excepţia lui Rumbelow, care îşi făcuse un scop din a afla secretele tuturor.
   Marchizul de Margerison şi soţia lui cea dictatorială priveau cu drag cum unicul lor fiu şi moştenitor, Lord Hurth, o plictisea pe una dintre domnişoarele Vavasseur cu poveşti despre caii lui.
   Privirea dispreţuitoare a lui Rumbelow cercetă costumul lui Hurth. Un tânăr cu tendinţe de îngrăşare n-ar fi trebuit să poarte o haină din material argintiu, strânsă în talie şi cu umerii vătuiţi.
   Dar toată familia era formată din oameni plictisitori şi proşti, iar nimeni nu era mai răsfăţat decât Hurth.
   Fiul cel mare al baronului Whittard, Bernard, ignora atenţiile domnişoarei Jennifer Payborn, singurul copil al domnului Fred Payborn, un negustor de cărbuni cunoscut pentru lipsa de pricepere la cărţi şi pentru abilitatea de a compensa rapid pierderile cu ajutorul afacerii. O fi avut domnul Payborn un ghinion cumplit la cărţi, dar avea atingerea lui Midas când venea vorba de făcut bani şi ţinea foarte mult la fiica lui.
   Dacă ea îşi dorea, i l-ar fi putut cumpăra pe Bernard. Avea să-i răscumpere viaţa când va trebui.
   După părerea lui Rumbelow, domnul şi doamna Greene erau nişte proşti cumsecade, care nu erau buni decât să facă fete şi să zâmbească tâmp - şi să joace cărţi. De data asta, doar domnul Greene juca - Rumbelow nu dorea distrageri romantice la masa de joc, aşa că nu invitase decât bărbaţi -, însă doamna Greene era renumită că jucase odată un domeniu pe o carte.
   Oamenii mai tineri conversau şi flirtau, făcând tot ce le stătea în puteri pentru a-şi găsi un partener bogat şi cu titlu printre cei de vârsta lor. Doamnele mai în vârstă, mamele şi femeile măritate, stăteau împreună, cu ceşti de ceai în mâini, observându-şi cu priviri pătrunzătoare odraslele şi discutând despre perspectivele lor.
   Lord Tabard sosise în timpul cinei, iar acum stătea şi o asculta pe vulgara lui soţie de familie proastă, care îi reproşa atitudinea plină de ingratitudine a fiicei lui. Se părea că Lady Thomasin cea blondă şi insipidă nu dorea să-1 atragă pe Rumbelow, aşa cum îi ceruse mama ei vitregă. Privirea lui se îndreptă spre fată. Când va fugi, o va lua dacă va dori - doar că el nu dorea. Nu în condiţiile în care o putea avea - zâmbi - pe viitoarea ducesă de Magnus.
   A, da, Excelenţa Sa Madeline de Lacy stătea într-un colţ, îmbrăcată într-o rochie simplă şi încercând din răsputeri să fie modestă, tăcută... o însoţitoare aşa cum se cuvenea. Era foarte amuzant să-i urmărească încercarea nereuşită de a se potrivi rolului. Dar şi mai amuzant avea să fie s-o manipuleze spre propria desfătare.
   Se întrebă ce căuta ea acolo. Era o problemă, o provocare? Sau îl urmărea pe Lord Campion, iubirea ei pierdută? Pierdută din vina ei, din câte ştia el. Lui Rumbelow avea să-i facă plăcere să afle şi nu-şi făcea griji că ea îl va recunoaşte? Şi de ce l-ar recunoaşte?
   O ducesă din Anglia nu acordă atenţie unui servitor dintr-un spa belgian.
   Să facă pe servitorul într-un spa belgian fusese doar unul dintre numeroasele roluri jucate de Rumbelow. Descoperise că mereu era cel mai bine ca, după o lovitură, să te retragi într-un rol servil, pentru că oamenii foarte bogaţi ignoră slugile cu o seninătate care frizează prostia. Adesea, răufăcătorii se aflau chiar sub nasul lor. Rar exista câte un lord care observa ce se întâmpla sub nasul lui.
   Ceea ce făcu ca atenţia lui Rumbelow să se îndrepte spre Lord Campion. Acesta îşi sprijinise un cot pe poliţa şemineului, privea focul şi bea brandy, părând că nu dădea doi bani pe faptul că fosta lui logodnică se afla la câţiva metri de el.
   Ochii lui Rumbelow se îngustară privindu-1. Jubilase când aflase că acesta îi acceptase invitaţia. În ultimii patru ani, nimeni nu reuşise să-1 atragă într-un joc, iar prezenţa lui Campion era o garanţie că toţi ceilalţi care primiseră o invitaţie vor accepta. Acum, era acolo, avansul de 10 000 de lire fusese achitat şi se afla în seif - dar Rumbelow nu putea alunga senzaţia sâcâitoare că îi scăpase ceva.
   Însă făcuse la fel ca şi în cazul celorlalţi - pusese să fie investigat cu minuţiozitate. Campion nu avea rude. Mai tânărul frate vitreg murise la Trafalgar. Logodnica îl părăsise. Acum, locuia singur pe domeniul său, folosindu-şi averea pentru a strânge una şi mai mare.
   Planul lui Rumbelow începea să se îndeplinească. Asigurările se aflau la locul lor. După ce povestea asta se va sfârşi, se va duce în Franţa şi i se va prezenta lui Bonaparte cu câteva secrete de prima mână pe care reuşise să le afle cât fusese secretar la Ministerul de Interne. Era bine să ai nenumărate talente pe care să te poţi baza, talente care aveau să-i asigure un loc sigur în care să trăiască şi onoruri deosebite.
   Ceasul bătu ora 9. Se ridică şi bătu din palme.
   - Atenţie! Atenţie, vă rog!
   Cu toţii tăcură imediat şi se răsuciră spre el, expresiile fiindu-le însufleţite de anticipare. Îl tratau ca pe unul dintre ei, iar pentru un om născut în mahalalele pline de noroi din Liverpool, respectul lor reprezenta un triumf deosebit.
   - Doresc să vă vorbesc despre evenimentele petrecerii.
   Se uită prin încăpere, aruncând câte o privire scurtă fiecărei femei în parte, dându-i iluzia că era interesat de ea, lucru pe care, se flata singur, aveau să-1 dezbată cu înfierbântare mai târziu.
   - Mâine, micul dejun va fi servit în salonul de luat masa şi vă sfătuiesc să terminaţi până la ora 11, ca să nu rataţi excursia noastră. Pentru mâine după-amiază, am plănuit jocuri şi distracţii... pe faleza de la malul mării.
   Făcu o pauză pentru exclamaţiile de surpriză plăcută.
   - Vom juca tenis şi crochet. Chiar acum, bucătăreasa mea pregăteşte un ospăţ fabulos, mâncarea urmând să fie pusă în coşuri şi servită în corturi. Eu voi merge pe jos până acolo. Vă invit să veniţi cu mine, dar am aranjat să fie pregătite trăsuri pentru cei care doresc. Vă promit o după-amiază festivă, care va fi urmată de... un bal pe care îl voi da mâine-seară!
   Şi mai multe exclamaţii de surpriză.
   - Un bal în magnifica sală de bal albastră de la Chalice Hali. Încă nu îndrăznesc să vă arăt încăperea, dar vă promit că este decorată într-un mod care sigur vă va fi pe plac. Abia aştept să le văd pe frumoasele noastre doamne îmbrăcate în cele mai elegante rochii.
   Domnul Darnel îşi ridică monoclul şi le examina pe tinerele doamne cu un fals interes uşor ridicol. Deci, nu dorea să afle nimeni ce anume prefera el. Prea târziu. Rumbelow ştia.
   - Poimâine, ne vom pregăti - Rumbelow făcu un gest măreţ - pentru Jocul Secolului.
   Toată lumea începu să aplaude.
   - Jocul va începe la ora 9 seara, în casa văduvei, care se află în apropiere de Chalice Hali. Cei care au fost cazaţi în aripa sudică o pot vedea de la fereastră. Am cerut să fie pregătite dormitoare pentru cei care vor să se odihnească.
   - Eu n-o să am nevoie, rosti domnul Darnel cu convingere. Odată, am jucat 3 nopţi la rând.
   - Nu toată lumea are rezistenţa dumneavoastră, domnule Darnel. Desigur, veţi avea permanent la dispoziţie gustări şi băutură. Vom juca până când vom avea un câştigător. Bănuiesc că va dura mai mult de o zi, aşa că - Rumbelow făcu un alt gest, iar toată lumea se aplecă în faţă -, pentru perioada în care noi vom juca, am angajat trăsuri care să ducă familiile la Crinkle Downs. Oraşul este atrăgător şi are o biserică foarte frumoasă, precum şi un salon de ceai unde se servesc cele mai bune prăjituri pe care am avut plăcerea să le gust vreodată. De fapt, prăjiturile de la ceainăria Doi Prieteni m-au convins să închiriez Chalice Hali pentru această ocazie.
   Doamnele dădură din cap, mai ales dolofana Lady Tabard, care se bucura de mâncare cu puţin mai multă ardoare decât era cuviincios. Rumbelow se strădui să afişeze o expresie ştrengărească.
   - Nu este politicos, dar recunosc că sper să câştig.
   Toată lumea râse, iar monsieur Vavasseur îi făcu semn dojenitor cu degetul.
   - Non, non, nu este deloc politicos ca gazda să aibă asemenea gânduri!
   - Un om trebuie să fie nebun - sau mincinos - să nu-şi dorească un câştig de 100 000 de lire.
   Rumbelow urmări cum jucător ii traseră simultan aer în piept, în vreme ce ochii li se luminară, iar degetele le zvâcniră. Da, proceda bine făcându-i să aştepte, amplificându-le entuziasmul. Aveau să fie atât de concentraţi asupra jocului, încât Rumbelow le va putea fura cămăşile de pe ei fără ca aceştia să-şi dea seama.
   - Cei care se află aici îşi pot păstra taxa de participare până la amiaza zilei în care vom juca, iar atunci pot depune personal banii în seiful din casa văduvei, unde vor rămâne până când cineva va câştiga totul, la sfârşitul jocului.
   Campion îşi încrucişă picioarele şi afişă pentru toată lumea o expresie plictisită. Dar Rumbelow ştia cum să-i stârnească interesul.
   - Totuşi, unul dintre jucătorii noştri lipseşte. După cum ştiţi cu toţii, regulile sunt că, dacă cineva crede că e posibil să întârzie, îşi poate rezerva locul trimiţând avansul, iar acel gentleman a făcut asta. Dar jocul va începe de azi în două zile, exact la ora aceasta - arătă spre pendulă -, iar dacă acel gentleman nu soseşte până la amiaza acelei zile, când toată lumea va depune în seif taxa de participare de 10 000 de lire, atunci va pierde avansul.
   Mulţimea scoase un suspin colectiv.
   Ducesa de Magnus îşi îndreptă trupul pe scaun, iar de jalnica ei imitaţie a modestiei se alese praful.
   - Deci... dacă jucătorul nostru nu apare până la momentul stabilit, declar că, la amiaza zilei respective, jucătorii vor juca o partidă preliminară pentru acel avans.
   Un murmur de entuziasm şi plăcere izbucni în salon, însă Rumbelow îl curmă ridicând un deget. 
   - Avansul nu este de 10 000 de lire. E un obiect care valorează peste 10 000 de lire. De fapt, a fost evaluat la peste 13 000 de lire.
   Femeile icniră. Bărbaţii murmurară lacomi.
   - În concluzie, sperăm că acest jucător necunoscut n-o să apară, spuse Lord Tabard.
   - Un gând deloc amabil... dar da.
   Rumbelow îşi mângâie mustaţa.
   - Tot ce vă pot zice este că doamnele ar fi fericite să aibă acest obiect.
   - Vă rugăm, domnule Rumbelow, nu ne puteţi spune ce anume este?
   Domnişoara Vavasseur cea mijlocie îşi flutură spre el genele bogate.
   - N-ar trebui s-o fac.
   Fetele izbucniră într-un cor de rugăminţi. Rumbelow îşi ridică mâinile.
   - Bine, bine! Nu pot refuza atâta frumuseţe feminină.
   Ezită, sporind tensiunea.
   - Este o diademă. 
   Cu coada ochiului o văzu pe Lady Magnus tresărind. Cu siguranţă, era interesată.
   - O diademă? M-am exprimat greşit. E o coroană, o coroană de o frumuseţe şi de o vechime deosebite. Purtând-o, oricare femeie şi-ar putea imagina că este regină.
   - O, tati! 
   Domnişoara Payborn îşi duse mâinile la piept.
   - O s-o câştigi pentru mine?
   - Desigur, domnişorică.
   Domnul Payborn îi zâmbi afectuos fiicei sale şi o asigură că putea reuşi o ispravă pe care nu avea nicio şansă s-o realizeze.
   - Nu cred! rosti sec Lord Achard. Eu o s-o câştig pentru fiicele mele.
   Cele două fete timide îşi apropiară capetele şi chicotiră. Tatăl lor le surâse binevoitor.
   - Destul! Destul! 
   Rumbelow râse înţelegător, ca şi cum aceste manifestări de afecţiune l-ar fi înduioşat. De fapt, aceşti bărbaţi şi faimoasa lor devoţiune faţă de familiile lor reprezentaseră motivul pentru care îi invitase. În mâinile potrivite, iubirea putea fi o armă.
   - I-am poftit aici pe cei mai buni jucători din lume, dar numai unul dintre dumneavoastră poate avea coroana... adică, dacă nu apare proprietarul. Şi numai unul va câştiga averea.
   Campion vorbi:
   - Din câte spuneţi, coroana se află aici deja. Unde şi cum este păzită?
   Interesant. Oare de ce dorea să ştie asta? Şi ce joc juca de-i îngăduise lui Rumbelow să-i vadă interesul?
   Dar, dacă dorea să fure coroana, ar trebui să-1 încurajeze să încerce. Nu va face decât ca petrecerea să fie şi mai interesantă, iar lucrurile să fie şi mai confuze când va veni momentul marelui final.
   - Coroana se află deja în seiful din casa văduvei. Vă garantez că este în deplină siguranţă. Oamenii mei patrulează pe domeniu.
   Campion nici măcar nu clipi. Şi nici nu mai adăugă nimic. Oare ce căuta aici? Avea un motiv ascuns. Privirea lui Rumbelow se îndreptă spre Lady Magnus. În afară de ea? Campion merita să fie urmărit. De fapt, Rumbelow avea să se asigure că va fi supravegheat îndeaproape.

Capitolul 9

   Planul lui Madeline fusese prea simplist. Acum îşi dădea seama.
   În timp ce se plimba pe poteca mărginită de copaci care ducea spre ţărmul oceanului, se simţea briza. Vântul vălurea iarba. Soarele strălucea. Iar ea se gândea la dificultăţile care îi complicaseră viaţa. Când îşi făcuse planul de a-1 îndepărta pe tatăl ei de acest joc, nu luase în considerare multe necunoscute: mulţimea de oameni de la petrecere, programul pe care îl stabilise domnul Rumbelow... faptul că tatăl ei nu era capabil să facă ce era de aşteptat să facă.
   De ce nu apăruse încă? Avea să renunţe atât de uşor la diademă? Oare va trebui să dreagă mereu greşelile tatălui ei?
   Aristocraţii mergeau în faţa grupului, iar Madeline aproape că era bucuroasă că fusese lăsată în urmă, cu servitorii şi însoţitoarele. Asta îi permitea să-1 privească iritată pe Gabriel. Gabriel, care se afla printre musafiri, care vorbea cu toată lumea, dar care nu rămânea alături de nimeni anume. Purta un joben înalt, un costum din material verde înspicat cu negru și ţinea în mână un baston cu o măciulie mare aurie. Părea să nu-i pese de praful care se depusese pe cizmele lustruite... să nu-i pese de ea. În dimineaţa aceea, nu se uitase la ea nici măcar o dată. Slavă Domnului!
   Madeline mergea singură şi nu-şi găsea locul nicăieri. Chiar şi după ce Gabriel o trădase, ea tot îl considerase un om inteligent.
   Acum, ştia că îi dăduse nepăsător spre păstrare altui om 10 000 de lire. Ce prost!
   Îi păsa doar pentru că greşeala lui indica o greşeală în judecata ei. O altă eroare fusese că îl vizitase în dormitorul lui, cu o zi în urmă. În decurs de câteva momente, Gabriel o făcuse să renunţe la hotărârea ei de a-1 înfrunta cu demnitate şi înţelepciune. Sub atingerea săruturilor lui, toate vechile ei sentimente reveniseră în forţă, purtând-o ca un curent în ape adânci. Se cutremură gândindu-se ce s-ar fi întâmplat dacă MacAllister n-ar fi venit la timp.
   Plecase din camera aceea hotărâtă să nu-1 mai îngăduie niciodată pe Campion în preajma ei... asta până când auzise ce spusese domnul Rumbelow cu o seară în urmă.
   Diadema. Trebuia să recupereze diadema. Vai, de ce avusese încredere în tatăl ei când zisese că încă nu pusese drept gaj preţiosul obiect?
   Cum putuse să trimită o diademă extrem de valoroasă, o moştenire de familie primită de la regina Elisabeta I , drept gaj pentru un joc de cărţi, fără nici o garanţie că gazda era de încredere?
   Acordarea nejustificată a încrederii părea să fie un defect care îi caracteriza pe toţi aceşti jucători.
   Iar ea de ce nu se asigurase că diadema se afla în seiful de acasă, de ce nu o luase şi nu o ascunsese? Acum, dacă tatăl ei nu apărea până a doua zi la prânz, trebuia să-1 roage - nu, să-1 implore - pe Gabriel să o câştige pentru ea. Niciodată nu-şi dorise cu atâta ardoare să poată renunţa la îndeplinirea datoriei.
   O voce aspră, masculină o strigă:
   - Domnişoară de Lacy! Aşteaptă, domnişoară!
   Se răsuci şi îl zări pe bărbatul pe care îl văzuse cu o zi în urmă pe aleea din faţa casei domnului Rumbelow, bărbatul care se uitase cu atâta mojicie la ea. Acesta o ajunse din urmă.
   Surprinsă şi puţin neliniştită că fusese despărţită de grup, întrebă:
   - Da? Ce s-a întâmplat?
   - Nu s-a întâmplat nimic, domnişoară, m-am gândit doar că am putea face împreună câţiva paşi.
   Buzele lui groase se arcuiră în sus, iar la colţurile ochilor albaştri apărură riduri în ceea ce el spera să reprezinte un zâmbet fermecător. Avea pete maro pe dinţi şi, în vreme ce ea îl privea, scuipă nişte tutun în iarba de pe marginea drumului. Dezgustată, ea se întrebă dacă asta era versiunea lui de comportament în societate - să scuipe către servitori şi departe de doamne.
   Îşi amintea prea bine privirea lui scrutătoare din ziua precedentă. Iar mai devreme, îl văzuse cântărindu-i pe oaspeţi cu privirea unui hoţ de buzunare - şi era convinsă că se ocupase cu aşa ceva într-un trecut nu foarte îndepărtat.
   - Îţi place ce vezi, domnişoară? râse el, iar respiraţia lui mirosind a gin o izbi în faţă.
   Îi stătu pe vârful limbii să-i spună s-o lase în pace, dar privi lungul şir de musafiri înşiraţi în mici grupuri pe drum. O văzu pe Thomasin flirtând însufleţită cu unul dintre tineri. Îl zări pe Gabriel mergând cu mâinile împreunate la spate, cu atitudinea lui obişnuită, ascultându-1 pe domnul Payborn. Departe în faţă, remarcă părul auriu al domnului Rumbelow strălucind în soare.
   Dar nimeni nu se afla în apropiere. Nu era nimeni care s-o salveze. De fapt, individul nu reprezenta o primejdie reală, iar Madeline de Lacy se mândrea cu faptul că era o femeie capabilă să recunoască o oportunitate atunci când îi apărea în cale. Bădăranul era doar puţin beat. Mergea drept. Vorbea fără să i se împleticească limba. Dar poate că era ameţit de alcool. Poate că, dacă îl interoga cu suficientă fineţe, avea să afle câte ceva despre trecutul domnului Rumbelow şi despre planurile sale.
   - Poţi să mă însoţeşti dacă doreşti.
   Râsul bădăranului deveni rânjet, dezvăluind lipsa unui dinte.
   - Ai un aer special, ştii asta? De parcă ai fi o prinţesă sau ceva. De aia te-am ales dintre celelalte fete.
   Ea presupuse că ar fi trebuit să se simtă flatată.
   - Mulţumesc. Nu în fiecare zi o fată ca mine atrage un bărbat ca tine.
   Ceea ce era un adevăr spus numai pe jumătate.
   - De unde ştii cum mă cheamă?
   - M-am interesat. Jumătat e din băieţi au pus deja ochii pe tine, dar eu le-am luat-o înainte.
   Haina lui lungă şi neagră îi flutura în mers, dând la iveală pantalonii până la genunchi, cizmele până la genunchi şi o cămaşă albastră murdară.
   - Înţeleg.
   Madeline abia aştepta să-i spună lui Eleanor ce ratase.
   - Oricum, trebuia să vin azi încoace. Trebuie să-1 urmăresc pe tipul ăla.
   Omul domnului Rumbelow arătă spre... păru să îl indice pe Gabriel. Uimită, Madeline întrebă:
   - De ce?
   - Tipu-i un mister, asta este. Am devenit suspicioşi în privinţa lui.
   Individul dădu din cap de parcă ar fi avut un simţ special al misterului.
   - De ce? insistă ea.
   - Eşti tare băgăreaţă, nu-i aşa?
   Nasul lui străbătut de vinişoare roşii se strâmbă, iar în ochi îi apăru o privire rea.
   - Te interesează tipul? Pentru că nu ţi-ar fi de bine. El e nobil, iar nobilii nu fac decât să bage un lemn în cuptorul unei fete ca tine, apoi să te zvârle ca pe o zdreanţă.
   În mod evident, era vremea să nu-i mai pună întrebări despre Gabriel, ci despre el însuşi. Dar cum se vorbea cu un astfel de om? Ce întrebare prostească. La fel cum se vorbea cu un bărbat din înalta societate - cu o porţie generoasă de flatare.
   - Cum te cheamă?
   Vârându-şi degetul mare sub betelia pantalonilor, îi trase în sus, mişcă din sprâncene şi, cu o voce artificial profundă, spuse:
   - Marele Bill.
   Ea avu nevoie de câteva secunde pentru a înţelege semnificaţia poreclei lui, dar asta explica încrederea în sine şi îndrăzneala.
   - Ei bine, Mare Bill... ai un nume patronimic?
   Fiindcă fruntea lui se încreţi din pricina nedumeririi, ea îi mai spuse:
   - Un nume de familie. Numele pe care îl poartă şi tatăl tău.
   - Tata n-a rămas suficient prin preajmă pentru a-mi da un nume.
   - Pricep.
   Nu că ar fi fost snoabă - una dintre prietenele ei moştenise bani de la trei nobili, fără ca vreunul dintre ei să fie căsătorit cu mama ei -, dar bănuia că situaţia Marelui Bill era diferită.
   - Se pare că ai avut o viaţă dificilă, dar cu toate astea te-ai descurcat bine.
   - Da, aşa este. 
   Se încruntă feroce.
   - Unii oameni - nu vreau să dau nume, dar e vorba de boiernaşul ăla blond care îi vrăjeşte pe granguri - cred că datorită lor am ajuns unde-am ajuns, dar nu-i adevărat. Nu-i deloc adevărat.
   Vorbea despre domnul Rumbelow. Ce fascinant!
   - Îmi dau seama că eşti un bărbat deştept.
   Marele Bill îşi agăţă degetele mari de bretele şi se apropie de ea.
   - Şi tu eşti o fată deşteaptă.
   Ea nu putea decât să spere că aşa era. Şi că va putea obţine informaţii de la Marele Bill fără să dea de belea. Păstrând distanţa faţă de el, rosti:
   - Deci, eşti de mult la domnul Rumbelow?
   - Rumbelow.
   Marele Bill chicoti.
   - Rumbelow.
   Râse din nou.
   - De ce râzi?
   - Rumbelow sună de parcă ar fi numele unui oraş, nu-i aşa?
   Marele Bill îi făcu cu ochiul.
   - O! 
   Madeline avea suspiciuni în legătură cu domnul Rumbelow, şi se părea că suspiciunile ei erau corecte. 
   - Vrei să spui că nu este numele lui adevărat?
   - Nu m-ai auzit zicând asta.
   - Nu . Nu te-am auzit. 
   Totuşi, asculta cu atâta atenţie, încât urechile o ardeau.
   - Eşti în serviciul său de multă vreme?
   - Da. Noi doi ne cunoaştem de mult timp. Şi nu vreau să spun că nu-i un tip deştept.
   Fruntea Marelui Bill se ridă, iar el îşi privi fix picioarele.
   - Chiar este. Dar, dacă el are creier, eu am muşchi, şi ce este un creier fără muşchi, nu?
   - Eşti foarte înţelept.
   Îşi îndepărtă părul de pe faţă. În ciuda eforturilor ei de a-1 fixa, şuviţele tot insistau să-i cadă de sub pălăria de paie.
   - Sunt.
   - De când îl cunoşti pe domnul Rumbelow?
   - De când eram amândoi puşti. S-ar putea zice că dintotdeauna.
   Madeline abia mai putea respira de entuziasm. Astea chiar că erau informaţii importante!
   - Aţi crescut împreună? Unde?
   - În Liverpool.
   - În Liverpool? Nu în Ţara Lacurilor?
   - De unde ai scos asta?
   - Aşa am avut impresia.
   O impresie pe care domnul Rumbelow avusese grijă s-o întreţină.
   - Suntem din Liverpool. Nu suntem ţărănoi din Ţara Lacurilor.
   Din nou, tutunul scuipat înnegri iarba de la marginea drumului.
   Ridicându-şi degetul mare spre domnul Rumbelow, al cărui cap blond se vedea clar pe deasupra doamnelor îngrămădite în jurul lui, Marele Bill spuse:
   - Chiar şi atunci, era deştept. Nu se putea abţine să nu facă pe deşteptul, asta până când a pus judecătorul mâna pe el. Abia am reuşit să-1 scap la timp. I-a rămas o urmă de la funie.
   - O urmă de la funie?
   Dându-şi seama despre ce era vorba, şopti:
   - Vrei să spui că a fost spânzurat?
   Marele Bill îi aruncă o privire vicleană.
   - Bănuiesc că nu. E încă aici, nu-i aşa?
   Madeline avusese îndoieli în privinţa trecutului domnului Rumbelow, dar să afle că încălcase legea şi că aproape fusese executat schimba complet lucrurile. Nu mai era vorba doar de un joc stupid de care trebuia să-şi salveze tatăl - şi diadema reginei.
   Acest joc putea duce la... crimă.
   În ciuda soarelui cald, un fior rece îi coborî pe şira spinării.
   Va trebui să-i spună lui Gabriel.
   Nu. Stai. Putea rezolva situaţia şi singură. Suspinând, recunoscu că nu era decât o dorinţă irealizabilă. Avea nevoie de Gabriel ca să recupereze diadema reginei, şi trebuia ca el să facă ceva pentru a împiedica acest aşa-numit Joc al Secolului înainte de a se întâmpla ceva ireparabil. Nu se întrebă de ce credea că Gabriel putea rezolva totul. Gabriel avusese întotdeauna aerul că era în stare să rezolve orice, făcând-o să aibă încredere în el.
   Pentru a-1 ajuta, avea să afle cât mai multe posibil de la Marele Bill.
   Totuşi, nu putu să nu se simtă încântată pentru o clipă, când se gândi că îi va da peste nas lui Gabriel cu faptul că avusese încredere şi că îşi dăduse banii pe mâna unui personaj atât de dubios precum domnul Rumbelow.
   - Mare Bill, e limpede că eşti un bărbat cu numeroase calităţi.
   Omul rânji din nou.
   - Unde ai învăţat să vorbeşti aşa?
   - Aşa cum?
   „Cum?"
   - De parcă ai fi mai măreaţă decât cele mai mari ducese.
   Se uită la ea cu admiraţie sinceră.
   - Măreţia este o moştenire de familie.
   Nu-i dădu timp să înţeleagă.
   - Domnul Rumbelow organizează adesea astfel de jocuri? Cu asemenea mize?
   - Se pricepe la mize mari, dar asta-i cea mai mare. O să-i iasă, ai să vezi. Şi-a petrecut mulţi ani perfecţionându-şi planul.
   Cuvintele lui o făcură din nou să se înfioare.
   - Ce plan?
   - O să fie pe cinste când se va termina.
   Trase de bretele, făcându-le să pocnească.
   - Peste câteva zile, o să-mi permit o bucăţică bună ca tine.
   Madeline ştia cu certitudine că niciodată nu mai fusese descrisă drept „bucăţică bună". Nu ştia însă dacă să fie amuzată sau revoltată. îşi dădu seama că ar trebui să-i curme iluziile, dar el îi dădea atât de multe informaţii, informaţii care probabil aveau să salveze averi. Să salveze vieţi.
   - Ştii că domnul Rumbelow va câştiga?! Dar e un joc de noroc.
   Marele Bill râse îndelung şi zgomotos.
   - Dă-mi voie să-ţi zic că noi nu lăsăm nimic în seama norocului. Nimic.
   Madeline îşi ţinu respiraţia.
   - Nu după ce s-a petrecut în Scoffield, când ne-am ales cu un cadavru, de care sigur că am scăpat, dar Rumbelow a spus că asta complică lucrurile.
   Un cadavru. Asta însemna că Marele Bill ucisese pe cineva?
   Madeline îi privi degetele pătate, buzele groase, părul unsuros, şi îşi dădu seama că nu putea controla un asemenea bărbat. Fie că îi convenea sau nu, trebuia să se retragă.
   Cu un sentiment de uşurare, Madeline îl văzu pe domnul Rumbelow desprinzându-se de tinerele doamne şi gesticulând insistent.
   - Am impresia că domnul Rumbelow are nevoie de tine.
   - Ce-o mai vrea acum? 
   Marele Bill scuipă tot tutunul din gură, apoi pescui o ploscă dintr-un buzunar şi sorbi îndelung.
   - Arată de parcă i-a băgat cineva un vătrai încins pe gât.
   „Fac pariu că-şi face griji în legătură cu discreţia ta... şi cu faptul că bei."
   Marele Bill îi oferi plosca lui Madeline.
   Ea îl refuză, cutremurându-se de repulsie în sinea ei. Nu-i putea zâmbi. Nu după comentariul despre cadavru. Rosti ţeapănă:
   - Mi-a făcut plăcere să stăm de vorbă.
   Marele Bill o apucă de mână.
   - Ne vedem diseară după ce termini cu stăpâna ta?
   Tupeul lui îi făcu pielea ca de găină.
   - Nu !
   - Eşti năbădăioasă. Îmi place asta. Ai grijă!
   O trase spre marginea drumului. Trăsurile care duceau coşurile cu mâncare şi pe oaspeţii prea leneşi să se plimbe ajunseră lângă ei.
   - Vai, iat-o pe stăpâna ta cum se uită la tine de parcă trimite pumnale din ochi. Cred că mai bine aş pleca înainte de a te băga în belea.
   - Da, cred că ar fi mai bine.
   Nu că Madeline nu s-ar fi putut descurca totuşi cu Lady Tabard la momentul potrivit... doar că momentul potrivit nu venise încă.
   Cu un alt gest, domnul Rumbelow îl făcu pe Marele Bill s-o ia la fugă spre el. Lady Tabard chiar se uita urât în direcţia lui Madeline, însă ea îi făcu cu mâna, apoi dădu din cap spre Thomasin, indicându-i că se descurca bine.
   Şi chiar se descurca bine. Tânăra luase în serios instrucţiunile lui Madeline şi flirta ca o femeie născută pentru aşa ceva. Pentru tinerii celibatari, fusese de ajuns o privire ademenitoare a ochilor ei limpezi. De îndată, toate greşelile trecutului fuseseră iertate, şi toţi ajunseseră la picioarele ei. Craii avuseseră nevoie de puţin mai mult efort, dar, în clipa aceea, mergea alături de domnul Darnel, în vreme ce Madeline era cu ochii pe ea.
   Lady Tabard încetă să se mai încrunte la ea şi binevoi să se relaxeze, sprijinindu-se de spătarul banchetei, apoi începu să vorbească mulţumită cu Lord Tabard şi să arate spre Thomasin.
   El dădu aprobator din cap, iar trăsurile se îndepărtară.
   Privind lungul şir de oameni care se întindea pe drum, Madeline izbuti să-1 zărească pe Gabriel, care nu se afla prea departe în faţă. Trebuia să stea de vorbă cu el. Să-i spună că era nevoie să facă ceva în privinţa acestui joc infam şi...
   Chicotind, Thomasin se întoarse, o apucă pe Madeline de braţ, strângându-1.
   - Madeline, toţi gentlemenii mă plac, şi nu trebuie decât să zâmbesc şi să mă prefac că sunt interesanţi.
   - Poftim? 
   Madeline îşi abătu cu greu atenţia de la Gabriel.
   - O! Da. Desigur. Eşti tot ce îşi doresc ei.
   - Drăguţă, tânără şi binecuvântată cu o avere frumoasă, recită Thomasin.
   Cu o ultimă fluturare cochetă a mâinii spre domnul Darnel, comentă:
   - Domnul Darnel e drăguţ şi a spus că rochia pe care am purtat-o aseară este cea mai elegantă pe care a văzut-o vreodată. I-am zis că tu ai conceput-o, iar el a fost extrem de impresionat. Poate că reuşeşti şă-i captezi interesul şi să te măriţi cu el.
   - Nu mă aflu aici ca să trezesc interesul unui bărbat. Sunt aici ca să te ajut.
   Madeline ştia că domnul Darnel nu era interesat de femei - îl întâlnise pe valetul lui în acea dimineaţă şi îşi dăduse seama că afecţiunea dintre ei era mai mult decât o afinitate comună faţă de hainele de calitate.
   - Dar vorbeai cu omul acela vulgar angajat de domnul Rumbelow.
   Colţurile gurii lui Thomasin se arcuiră în jos.
   - Poţi găsi pe cineva mai bun.
   Madeline fu şocată de obrăznicia fetei. Pe cel mai îngâmfat ton al ei, rosti:
   - Cred că eu sunt cea care te sfătuieşte pe tine dacă pretendenţii tăi sunt potriviţi sau nu.
   - Iar eu cred că tu ai nevoie de sfaturi în privinţa pretendenţilor, dacă te cobori până la acel individ grosolan şi dezgustător.
   Madeline se uită chiorâş la Thomasin, care îşi exprimase atât de tranşant opinia. Nu-şi dăduse seama că fata putea fi atât de aprigă.
   - N-am stat de vorbă cu el pentru a-i stârni interesul faţă de mine.
   - Poate că nu, dar, ori de câte ori o femeie vorbeşte cu un bărbat, bărbatul crede că este fascinată de el.
   Surprinsă de această mostră de înţelepciune din partea cuiva care abia dacă depăşise vârsta copilăriei, Madeline întrebă:
   - Cine ţi-a spus asta?
   Cu evidentă mândrie, Thomasin răspunse:
   - Jeffy. Jeffy este extrem de înţelept.
   Madeline trebui să fie de acord. Cel puţin în privinţa asta, Jeffy era în mod categoric înţelept.
   - Jeffy are dreptate - şi ai şi tu dreptate.
   - Am? 
   Thomasin păru surprinsă.
   - Da, am.
   - N-o să mai vorbesc cu Marele Bill.
    Decât dacă mai avea nevoie de informaţii.
   - Bine. Uite. 
   Thomasin ridică o mână.
   - Domnul Rumbelow îl ceartă pentru că a vorbit cu tine.
   - Sunt sigură.
   Marele Bill mergea târşâindu-şi picioarele pe lângă domnul Rumbelow, părând răzvrătit şi nemulţumit, dar Madeline desluşise clar admiraţia pe care o avea pentru tovarăşul său. Marele Bill nu avea să se răzvrătească din pricina criticilor severe ale domnului Rumbelow. Păcat, pentru că Madeline aflase foarte multe de la Marele Bill în acele câteva minute scurte. În acelaşi timp, anii petrecuţi în Europa o învăţaseră că, în anumite situaţii, era nevoie de un specialist. Privirea i se îndreptă spre Gabriel. O deranja fiecare moment care trecea fără să poată vorbi cu el.
   Însă Thomasin avea nevoie de îndrumarea lui Madeline.
   - Lasă-1 pe Marele Bill. Te descurci foarte bine pentru cineva care n-a mai flirtat niciodată. Părinţii tăi sunt în culmea extazului.
   Thomasin zâmbi cu îngâmfare.
   - Vor fi atât de surprinşi când, după toate astea, îmi voi declara intenţia de a mă căsători cu iubirea mea adevărată.
   - Da, vor fi.
   La fel şi Madeline. Părea că Thomasin îl iubea pe Jeffy pentru că acesta arăta bine şi pentru că o considera frumoasă. Fiindcă nu-1 cunoştea, Madeline nu se putea hotărî, dar considera că Thomasin putea să-şi găsească pe cineva mai bun. Madeline se pricepea foarte bine la combinaţii amoroase, aşa că avea să se uite înjur...
   Privirea ei dădu de Gabriel şi, pentru o clipă doar, închise ochii. Se pricepea la combinaţii amoroase? Da, dar nu când era vorba de ea însăşi. Îşi întoarse capul, aşa că, atunci când deschise ochii, nu-1 mai zări.
   - Tu şi Jeffy vă contraziceţi vreodată?
   Thomasin scoase un hohot zglobiu.
   - Absolut niciodată. Suntem perfect de acord asupra fiecărui subiect.
   - Chiar asupra fiecărui subiect?
   Thomasin suspină şi îşi dădu ochii peste cap.
   - Ei bine, el vrea să se însoare şi să rămână în apropiere, pentru a putea să-şi ajute tatăl. Cred că mama lui şi femeia aia or să mă scoată din minţi cu sfaturile lor, dar vreau ca el să fie fericit, aşa că vom locui acolo. La început, o să mă opun, iar el va trebui să facă nişte concesii.
   Cu un zâmbet, Thomasin îşi flutură genele spre Madeline.
   - Să ştii că nu sunt chiar atât de fragilă precum par.
   - Nu, nu eşti.
   În mod irezistibil, privirea lui Madeline fu din nou atrasă de Gabriel. Oare asta ar fi trebuit să facă şi ea? Compromisuri? Ba nu. El ştia ce părere avea ea despre jocurile de noroc. O trădase.
   Se uită din nou la Thomasin, cu panglicile pălăriei sale fluturând în bătaia brizei care se înteţea. Frumuseţea proaspătă a fetei şi ochii albaştri în care te topeai ascundeau un amestec de maturitate şi de copilărie. Iubea un bărbat care nu era potrivit pentru ea, şi totuşi concepuse planuri inteligente pentru ca mariajul lor să funcţioneze. Inteligenţa ei făcea ca dragostea lui Madeline să pară superficială, iar reacţia, copilărească.
   - Mai am doar câţiva bărbaţi de fermecat.
   Luând-o de braţ pe Madeline, Thomasin adăugă:
   - Pentru a-i mulţumi pe părinţii mei, trebuie să-i abordez pe lorzii care au titluri de nobleţe şi mulţi bani.
   - Categoric.
   - Mă voi simţi mai în siguranţă cu gentlemenii mai în vârstă.
   Thomasin ţopăi uşurel şi o trase pe Madeline spre Gabriel.
   - Haide, Madeline! Sunt gata pentru o provocare. Hai să vorbim cu Lord Campion!

   - Domnule, păreţi singur.
   Când ajunse lângă el, trăgând-o pe Madeline după ea, Lady Thomasin zâmbi făcând gropiţe în obraji. Gabriel ridică din sprâncene. Observase flirturile tinerei, dar nu-şi imaginase că-şi va încerca farmecele asupra lui.

Capitolul 10

   Apoi, observă expresia de pe chipul lui Madeline. Nici Madeline nu-şi imaginase că Lady Thomasin îşi va încerca farmecele asupra lui, şi era clar nemulţumită de ce se petrecea. Motiv suficient pentru ca Gabriel s-o încurajeze pe fetişcană.
   - Aş fi încântat de compania dumneavoastră, Lady Thomasin.
   Îi făcu o plecăciune fetei. Apoi, de parcă i-ar fi venit un gând întârziat, adăugă:
   - Şi de a dumneavoastră, domnişoară de Lacy.
   Madeline îi zâmbi cu buzele strânse.
   Foarte bine. Să simtă şi ea gustul frustrării pe care şi el o îndurase atât de mult timp. Aşteptă până când Lady Thomasin ajunse în dreapta lui, iar Madeline rămase în urma ei. Apoi, se răsuci repede spre Madeline.
   - Nu, vă rog, domnişoară de Lacy, veniţi alături de mine. Devin nervos dacă o femeie ca dumneavoastră merge pe urmele mele.
   - Da, Madeline, vino alături de noi, spuse Thomasin.
   Fiindcă păru că Madeline va refuza, el o luă de cot şi o făcu să meargă alături de Thomasin.
   - Vă rog, domnişoară de Lacy. Nu fiţi timidă!
   Madeline nu fusese niciodată timidă, aşa că îi aruncă o privire dispreţuitoare în timp ce el îşi luă locul de cealaltă parte a lui Thomasin.
   Fără să-şi dea seama de animozitatea dintre ei, Thomasin zise:
   - Ne vom distra foarte bine în drum spre ţărm. Madeline, ne poţi povesti toate aventurile pe care le-ai avut în străinătate, împreună cu ducesa de Magnus.
   - Chiar că ar fi distractiv, spuse Gabriel cu un entuziasm exagerat. Excelenţa Sa este foarte autoritară. Ne-aţi putea desfăta cu povestiri despre încăpăţânarea ei.
   Văzu cum Madeline îşi strânse pumnul. Dacă ar fi fost singuri, fără îndoială că ar fi trebuit să se ferească de lovitura ei.
   La naiba, era plăcut s-o vadă pe Madeline din nou... Să revină din nou la viaţă. Când îl părăsise, el se izolase complet, ocupându-se doar de domeniul său şi făcându şi datoria faţă de ţară... iar fratele său plătise din cauza asta. Apoi, Jerry murise, iar inima lui Gabriel împietrise. Nu mai simţise nimic - nici plăcere, nici fericire, nici supărare, nici durere. Sufletul lui fusese un pustiu lipsit de iubire şi fără obligaţii. Fusese singur cum nici un om n-ar trebui să fie vreodată.
   Acum, era conştient de fiecare bătaie a inimii, de fiecare respiraţie. Nu-şi dorea nimic mai mult decât să pornească cu toată forţa concentrării sale în urmărirea lui Madeline. Acum, problema cu Rumbelow avea prioritate. însă, când avea să se sfârşească, Madeline va putea număra pe degetele de la o mână zilele de libertate rămase.
   Gabriel îl privi pe Rumbelow, care se plimba printre musafiri.
   Atât de mulţi oaspeţi. Atât de mulţi oameni nevinovaţi. Lui Gabriel îi plăcea tot mai puţin cum organizase Rumbelow lucrurile. Noaptea trecută, MacAllister încercase să se furişeze în casa văduvei, dar nu descoperise nimic cu excepţia faptului că alicele usturau când atingeau posteriorul cuiva.
   În noaptea aceea, Gabriel avea să facă propria investigaţie. Între timp, o avea pe Madeline care să-1 distreze.
   Pumnul ei se desfăcu.
   - Excelenţa Sa este cât se poate de cumsecade.
   - Da, domnule, când am cunoscut-o, la han, mi s-a părut încântătoare. Mi s-a părut aproape timidă şi foarte cumsecade, ceea ce mi-a dat speranţe că şi eu aş putea fi cândva o lady la fel de amabilă.
   Thomasin îşi acoperi gura cu mâna, iar ochii ei mari se rotunjiră.
   - Vai, Lord Campion, am uitat! Aţi spus că aţi fost logodit cu ea la un moment dat, iar discuţia despre Excelenţa Sa probabil că este dureroasă pentru dumneavoastră. Vă rog să mă iertaţi!
   Dumnezeule, copila era chiar o făptură plăcută!
   - Nu e nimic de iertat. Ducesa nu mă mai interesează decât într-o măsură moderată. Şi-a încălcat cuvântul că se va mărita cu mine, iar eu nu m-aş fi aşteptat la asta. Familia ei se mândreşte cu faptul că întotdeauna îşi respectă promisiunile, aşa încât sper că se simte vinovată că a încălcat o tradiţie veche de secole şi pentru faptul că a renunţat la căsătoria noastră în ultima clipă.
   - Şi pentru că v-a frânt inima. 
   Thomasin părea atât de compătimitoare şi de surprinsă.
   - Am cunoscut o pe ducesă. Mi s-a părut atât de plăcută. Nu m-aş fi gândit niciodată că poate fi atât de lipsită de onoare şi cu obrazul atât de gros.
   Madeline pufni într-o manieră deloc delicată.
   - Dar domnişoara de Lacy nu este ducesă, iar eu cred că ar fi minunat să aud povestea călătoriilor ei. 
   Privi dincolo de Thomasin, care se uita la el cu ochii mari, către singura femeie care-i putea face sângele să clocotească, aducându-l în pragul nebuniei.
   - Unde v-aţi dus după ce aţi părăsit Anglia, domnişoară de Lacy?
   Madeline rosti cu o francheţe apropiată de nepoliteţe.
   - În Turcia.
   - Cât mai departe posibil, spuse el cu o voce aprobatoare menită să o irite. Bună idee!
   - Cu siguranţă vă pricepeţi la geografie mai bine de-atât, spuse Madeline. Turcia nu e nicidecum în cealaltă parte a lumii.
   - Dar este de partea cealaltă a Mediteranei - şi nu e un loc unde două doamne să călătorească singure. Mă tem că firea încăpăţânată a ducesei v-a pus în primejdie.
   Acest adevăr încă îi lăsa senzaţia copleşitoare de grijă nebună, dar zadarnică.
   - Deloc. Excelenţa Sa ştie foarte bine să se descurce, aşa că, atunci când am părăsit Turcia, aveam o escortă turcească.
   Thomasin bătu din palme.
   - Impresionant! Probabil că nutreau o mare admiraţie pentru Excelenţa Sa.
   Gabriel ştia însă care era adevărul mai probabil.
   - Dumnezeule, ce fel de probleme a pricinuit? 
   Ridică o mână.
   - Nu, nu-mi spuneţi acum. Este posibil să fiu tentat să am o reacţie violentă.
   Thomasin chicoti stânjenită.
   - Fireşte că nu, Lord Campion.
   Madeline făcu o grimasă de femeie înfumurată cum sigur nu era.
   - Lord Campion este un bărbat cu înclinaţii spre izbucniri violente.
   - Şi încă cum!
   De parcă i-ar fi putut deranja vreodată un fir de păr de pe cap.
   Drumul era lung, iar două trăsuri ale lui Rumbelow veniră să le ia pe doamnele - şi pe domnii - cărora încălţările le vătămau picioarele. Numărul plimbăreţilor se micşoră. Pe măsură ce se apropiau de coastă, drumul deveni tot mai izolat.
   - Unde aţi plecat din Turcia? întrebă Thomasin.
   - În Italia. 
   Madeline îşi vârî o şuviţă de păr sub pălărie.
   - Toscana a fost în mod special frumoasă. Apoi, în Grecia. Am adorat mâncarea de-acolo.
   - Bănuiesc că aţi adorat mâncarea de pretutindeni.
   Cu mult timp în urmă, o tachinase pe Madeline în legătură cu apetitul ei şi cu dorinţa de a încerca orice fel de mâncare atâta vreme cât nu fugea din farfurie. Zâmbi amintindu-şi asta, şi la gândul că Madeline făcuse un tur gastronomic al Europei.
   - Nu prea mi-a plăcut cea din Germania. Nu au acea eleganţă la prepararea sosurilor care se întâlneşte în sudul Europei. Mai ales în Franţa...
   Se opri, simţindu-se vinovată.
   - Aţi fost în Franţa?
   Tonul amabil ascunsese exasperarea.
   - Doar pentru scurt timp. 
   Madeline se uită oriunde, numai la el nu.
   - M-am gândit că vom putea ajunge la Marsilia, iar de acolo, acasă.
   - Ducesa de Magnus se bazează atât de mult pe sfatul tău?
   Thomasin părea impresionată şi consternată.
   - Sfatul pe care mi l-ai dat mie a fost minunat, dar să intri în Franţa, unde Napoleon a ordonat ca toţi cetăţenii englezi să fie arestaţi, pare o nesăbuinţă.
   - Aşa s-ar zice, fu de acord Gabriel. Ce Dumnezeu a făcut-o pe ducesă să creadă că va putea să traverseze un teritoriu ostil fără să fie arestată?
   Madeline începu să semene cu un lup încolţit, cu capul aplecat, cu părul de pe ceafă zburlit şi cu braţele ţepene pe lângă corp.
   - Toată Europa era un teritoriu ostil. Napoleon înainta şi cucerea toate oraşele, iar flota franceză se pregătea de luptă. Nu am găsit niciun port sigur, niciun drum sigur.
   Thomasin îşi împreună mâinile a rugăciune.
   - Madeline, tu şi ducesa aţi fost atât de curajoase.
   - Mai degrabă, imprudente, rosti Gabriel.
   - Dacă vă preocupa atât de mult, aţi fi putut veni după Excelenţa Sa.
   După ce făcu observaţia care o trăda, Madeline îşi muşcă uşor buza.
   Deci, îi lipsise prezenţa lui? Bine. Dacă el fusese în agonie întrebându-se dacă ea era teafără, probabil că şi ea fusese la fel, uitându-se peste umăr şi întrebându-se dacă şi când va apărea el.
   - Aş fi putut.
   - Nu-i cinstit, Madeline. A avut datoria să organizeze apărarea coastei, interveni Thomasin. L-am auzit pe tata vorbind despre asta. Lord Campion a organizat apărarea întregii coaste nordice, nu-i aşa, domnule?
   Surprins de sprijinul lui Thomasin, el îşi coborî privirea spre copilă. Dacă era dispusă să-şi asume sarcina de a o dojeni pe Madeline, atunci nu era o tânără naivă cum părea a fi.
   - Ba da.
   Făcuse mai mult de-atât. Cu iahtul lui, transportase spioni în Franţa şi ajutase englezi să fugă din Franţa - însă această sarcină nu se sfârşise încă, aşa că nu putea vorbi despre ea.
   Ignorând atât privirea surprinsă a lui Madeline, cât şi încuviinţarea hotărâtă a lui Thomasin, se uită în jur. Aici, terenul se scuturase de efectele civilizaţiei şi, incitat de briza mării, devenise sălbatic. Iarba era mai aspră, copacii, piperniciţi. Cizmele i se scufundară în nisipul şi pietrişul de pe drum, apoi poteca dispăru.
   Oamenii ieşiră dintre copaci şi începură să coboare panta acoperită cu rogoz. Fuseseră instalate corturi roşii şi albastre, care adăposteau mesele şi scaunele ocupate de jucători şi de soţiile lor.
   Câţiva dintre cei din generaţia tânără se aşezaseră pe pături întinse pe jos, iar alţii se plimbau pe faleza sub care se spărgeau valurile, în vreme ce în larg orizontul devenea o linie albastră subţire, iar oceanul întâlnea cerul.
   Gabriel avu nevoie de un minut până să-şi dea seama că o pierduseră pe Madeline. Răsucindu-se, o văzu stând încremenită, cu chipul însufleţit de încântare. Ochii ei dansau în timp ce privea în sus, la păsările care zburau, cu braţele uşor ridicate de parcă ar fi vrut să zboare împreună cu ele. Vântul îi răvăşea păru l de sub pălărie şi îi lipea rochia groasă, verde-deschis, de fiecare curbă a trupului. Şuviţele negre şi strălucitoare îi fluturau în spate, şi era mai magnifică decât orice sculptură de femeie cu pieptul dezgolit de la prova unei corăbii. Ea slăvea sălbăticia naturii... iar natura o preamărea pe ea.
   Inima şi mintea lui tresăriră la vederea bucuriei ei. Îşi dori s-o îmbrăţişeze, s-o întindă pe pământul aspru şi nisipos şi s-o acopere cu trupul lui. Să lase briza să-i mângâie, în vreme ce el o mângâia pe ea.
   Râse scurt, aspru. Thomasin n-ar fi înţeles, la fel cum n-ar fi înţeles niciuna dintre femeile care se plimbau sau şedeau cu umbreluţele desfăcute pentru a-şi proteja tenul delicat.
   Totuşi, bărbaţii ar fi înţeles. O privire rapidă aruncată în jur îi dovedi că nu era singurul care remarcase extazul lui Madeline.
   Dacă nu era atent, ea avea să descopere cât de uşor era să scape de influenţa lui în braţele altui bărbat. Apropiindu-se repede, o luă de mână. Pe tonul lui cel mai plăcut, rosti:
   - Haideţi, domnişoară de Lacy. Nu intenţionez să vă pierd.
   Ea se uită la el cu o privire pustie, pierdută în sentimentul de beatitudine pe care îl avea aflându-se atât de aproape de pragul eternităţii.
   El îşi dădu seama când ea îl recunoscu. Ridică brusc bărbia, iar privirea îi deveni tăioasă. Trecutul lor şi toată durerea şi disensiunile îi acaparau mintea.
   - Nu m-ai avut niciodată.
   El rosti încet:
   - Ba da.
   - Nu cu adevărat. Nu într-un mod care să conteze.
   El ştia că asta era adevărat. Dar nu avea să dea greş din nou. Punându-şi mâna la baza spinării ei, o împinse în faţă, ajungând lângă Lady Thomasin, care privea ostilitatea lor cu surprindere făţişă.
   - Domnişoară de Lacy, spuse el tare, trebuie să vă avertizez.
   Ştia că Madeline mergea alături de Thomasin doar pentru că nu se putea retrage într-un mod elegant şi pentru că îşi dăduse seama că, dacă îndrăznea să rămână iarăşi în urmă, el avea s-o readucă la locul ei.
   - Să mă avertizaţi? În privinţa dumneavoastră, domnule?
   Madeline râse, dar el recunoscu tonul dispreţuitor. Despre ce e vorba?
   - Consider că servitorii domnului Rumbelow sunt mai puţin civilizaţi decât ar fi fost de sperat. Presupun că acesta e rezultatul faptului că nu există o mână de femeie care să se ocupe de personalul casei, şi sunt sigur că, după ce va alege o tânără lady cu care să se însoare, această chestiune va fi remediată.
   Nici prin cap nu-i trecea aşa ceva, dar îi adresă lui Lady Thomasin un zâmbet care sugera că avea totală încredere în gazda lor.
   Nu avea rost să-i alarmeze pe oaspeţii lui Rumbelow. Nu încă.
   - Între timp, domnişoară de Lacy, v-aş sugera să vă limitaţi la a flirta doar cu gentlemenii de la petrecere.
   În sfârşit, o înfuriase pe Madeline cu adevărat. Se îndepărtă grăbită, aproape alergând pe picioarele ei lungi. Şezutul i se ridica şi cobora furios. El îşi dori doar ca ea să fi purtat o rochie cu un decolteu mai puţin modest - dar, în fond, el era o fiară de bărbat cu reputaţie proastă şi tendinţe lascive. Tendinţe care o vizau exclusiv pe Madeline.
   Thomasin se grăbi să ţină pasul cu ea.
   - Şi eu i-am spus acelaşi lucru...
   Necruţătoare, Madeline o întrerupse pe fată.
   - Lord Campion, nu cred deloc că o recomandare din partea dumneavoastră, un jucător notoriu, poate influenţa modul în care aleg persoanele cu care stau de vorbă.
   - Dar, Madeline, Lord Campion nu a făcut decât să se gândească la binele tău, rosti Lady Thomasin.
   Potrivindu-şi pasul cu al lui Madeline, Gabriel o tachină din nou:
   - Deşi e posibil ca sejurul în străinătate să vă fi făcut mai îngăduitoare faţă de personajele cu o reputaţie îndoielnică, cred că vă veţi da seama că aici, în Anglia, ne aşteptăm ca tinerele noastre să aibă de-a face cu gentlemeni din propria categorie socială.
   Madeline se încruntă la Gabriel, privindu-1 pe deasupra capului lui Thomasin.
   - Şi totuşi, care dintre gentlemenii de-aici nu este blestemat cu patima jocului de noroc, cea care duce necontenit la dezastre?
   Cu vocea ei moale, Thomasin spuse:
   - Dar, Madeline, mulţi gentlemeni de-aici nu joacă. Au venit cu taţii lor, la invitaţia domnului Rumbelow, însoţindu-şi mamele sau surorile la un eveniment social...
   Fără ca privirea lui să se desprindă de a lui Madeline, Gabriel o întrerupse:
   - Nu vă osteniţi cu logica, Lady Thomasin. Domnişoara de Lacy este faimoasă - sau ar trebui să spun că are o faimă proastă - pentru faptul că este nerezonabilă.
   - Lord Campion!
   Lady Thomasin se uită disperată de la unul la altul în timp ce se îndreptau direct spre faleză.
   - Asta a fost o remarcă deplasată.
   El abia dacă o auzi. O vedea numai pe Madeline.
   - Draga mea domnişoară de Lacy, nu oricare bărbat care joacă este mânat de patima jocului. Unii bărbaţi joacă având un ţel precis în minte, iar odată ce l-au atins, renunţă.
   - Până când sunt din nou atraşi în joc de propria slăbiciune, replică Madeline.
   - Mă faceţi să mă simt jenată din pricina acuzaţiilor pe care vi le faceţi, protestă Lady Thomasin.
   - Poate că unele femei ar trebui să fie mai înţelepte şi să nu judece un bărbat pe care nu l-au văzut de 4 ani, şi despre a cărui situaţie şi ale cărui motivaţii nu ştiu nimic.
   - Eu o să mă opresc aici şi o să vă las să mergeţi mai departe.
   Lady Thomasin se opri. Madeline merse mai departe. La fel şi Gabriel. Scoţând foc pe nări, Madeline sări:
   - Acestui bărbat anume i-a păsat atât de puţin de mine, încât s-a folosit de o metodă pe care o dispreţuiesc pentru a-şi câștiga averea.
   - A , dar nu asta te deranjează, iubito! Ci faptul că, având o avere, nu mai depindeam de tine şi te alegeai cu un bărbat pe care nu-1 mai puteai controla.
   - Precum tata.
   El o apucă de braţ şi o făcu să se oprească.
   - Eu nu sunt tatăl tău.
   Ajunseseră la marginea falezei, amândoi încă clocotind de furie.
   - Nu trebuie să-mi spui asta. Ştiu cine eşti.
   - Nu, nu ştii.
   Ţinând-o în continuare, se apropie şi mai mult şi o privi în ochi.
   - Nu mi-ai dat nicio şansă să-ţi dovedesc ce fel de soţ pot fi. Ţi-a fost prea teamă.
   - Teamă ? Teamă?! Cum îndrăzneşti ? Nu mi-a fost niciodată teamă.
   - Ţi-a fost teamă că voi fi la fel ca el. Nepăsător, superficial, lăsându-te pe tine să iei toate deciziile şi să-i plăteşti toţi creditorii.
   Ea bolborosi ceva de nedesluşit.
   - Iubito, chiar ai crezut că mă poţi controla cu nişte bani de buzunar? Eu sunt ca un armăsar sălbatic. Îi îngădui unei femei să-mi pună hăţuri şi o duc în goana vieţii ei, dar numai cu consimţământul meu.
   În sfârşit, o lăsă să se tragă îndărăt.
   - N-ai înţeles niciodată asta.
   Cu ochii ei albaştri măriţi, ea îl privi fix. El văzu semnele. Era îngrijorată acum. Dacă ar fi fost singuri, i-ar fi dat şi mai multe motive să se teamă de el.
   Însă oamenii îi priveau. Se dăduseră deja în spectacol, iar Gabriel nu dorea ca Rumbelow să ştie cât de mult însemna femeia aceasta pentru el. Rosti încetişor:
   - Fugi, Maddie. Ai o lady de dădăcit.
   Madeline se uită în jur, îşi dădea seama că Thomasin lipsea şi, icnind înspăimântată, o luă la fugă înapoi, îndepărtându-se de ţărm.
   Prea târziu. El îşi jură că, înainte să se încheie totul, ea avea să cadă... şi să aterizeze în braţele lui.

Capitolul 11

   Cu gândul aiurea, Thomasin îşi trecu degetele prin nisip, îl lăsă să i se scurgă printre degete şi privi cum servitorii îndepărtau resturile de mâncare, iar doamnele îşi scoteau blocurile de desen.
   - Trebuie să desenez? Mă plictiseşte de moarte.
   - Nu, dacă nu te pricepi, spuse Madeline dându-i lacheului coşul de picnic şi murmurând o mulţumire. 
   Îşi îndreptă din nou atenţia spre Thomasin, care stătea alături de ea pe pătură.
   - Şi bănuiesc că nu te pricepi, nu?
   Thomasin se uită pieziş la ea.
   - Pentru cineva care a fost însoţitoare toată viaţa ei, eşti foarte nepoliticoasă.
   Madeline se îndreptă de spate.
   - Nepoliticoasă? Cum aşa?
   - Ei bine... tonul tău nu este al unei servitoare.
   Nasul lui Thomasin se încreţi în timp ce ea se gândea.
   - Nu te porţi ca o servitoare.
   O, Doamne! Ce spusese Eleanor? Nu poţi fi însoţitoare dacă eşti genul dornic să-şi dea cu părerea indiferent de subiect. Dacă eşti genul care vrea să aranjeze lucrurile şi oamenii după bunul plac, dacă ai obiceiul să comanzi.
   - În timp ce veneam încoace, continuă Thomasin, i-ai vorbit foarte direct lui Lord Campion.
   Fata avea mai mult spirit de observaţie decât şi-ar fi dorit Madeline.
   - Noi doi ne cunoaştem de mult. El şi ducesa...
   - Au fost logodiţi. Ştiu. Mi-ai zis. Dar se pare că te simţi foarte în largul tău cu el... şi el cu tine.
   Madeline simţi un fior în ceafă. Gabriel se aşezase în spatele ei şi, fără măcar să se uite, ea ştia că el o privise cât durase prânzul.
   Merde! Cât de tare o deranja faptul că o studia întruna.
   Ce credea că va realiza hărţuind-o astfel? Se încruntă. Ce spera să realizeze?
   - Pe viitor, voi avea grijă să mă port adecvat.
   - Nu te osteni din pricina mea, răspunse Thomasin. Mi se pare fascinant să vă aud certându-vă cu atâta patimă.
   - Nu ne certăm şi nu a fost cu patimă. Pur şi simplu, discutăm cu convingere despre anumite lucruri. 
   Madeline îşi dădu seama prea târziu că n-ar fi trebuit s-o corecteze în acel mod pe Thomasin. O astfel de purtare era exact ce îi reproşa Eleanor. Madeline trebuia să încheie această conversaţie, altminteri avea să se trădeze complet. Rosti pe un ton politicos:
   - Dacă nu-ţi place să desenezi, uite, nişte doamne şi domni tineri trag cu arcul, iar alţii joacă crochet.
   Thomasin începu să chicotească.
   - Vezi? Chiar şi când încerci să te porţi ca o însoţitoare, spui ce nu trebuie. Dacă eu vreau să te chestionez într-o anumită privinţă, tu nu trebuie să schimbi subiectul.
   - Ştiam asta.
   Cu siguranţă, Eleanor nu schimba niciodată un subiect deschis de Madeline. Uitându-se în lungul falezei, Thomasin scoase un geamăt.
   - Lord Hurth vine încoace.
   Madeline nu fusese nicicând mai fericită de o întrerupere a conversaţiei.
   - Zâmbeşte! O să te întrebe dacă nu vrei să te plimbi cu el sau să te uiţi cum joacă tenis de câmp.
   Thomasin zâmbi, dar spuse din colţul gurii:
   - Este frumos, dar prea plin de sine.
   - E foarte convenabil. Mama ta vitregă va fi în extaz dacă te va curta.
   Thomasin se uită la părinţii ei, care se odihneau la umbra unui cort.
   - Venind încoace, am mers alături de Lord Hurth o parte din drum, şi este un infatuat plictisitor.
   - Cei care locuiesc la conacul Hurth au reputaţia de a fi astfel.
   - Foloseşte 100 de cuvinte când 10 ar fi suficiente, iar când nu vorbeşte despre el, vorbeşte despre activităţile lui sau despre hainele lui, sau despre familia lui, care se pare că e cea mai grozavă, cea mai veche şi cea mai respectată din toată Marea Britanie.
   Thomasin îl studie în timp ce se apropia.
   - Şi nu ţi se pare că hainele pe care le poartă sunt vulgare?
   Cizmele din piele aurie ale lui Hurth se asortau cu haina în dungi aurii şi cu vesta de un albastru regal cu firet auriu ce forma un contrast care îi stârni dureri de cap lui Madeline. Vârfurile înalte ale gulerului erau atât de scrobite, încât abia dacă îşi putea răsuci capul, iar felul în care se mişca sugera că purta un corset în jurul taliei care să-1 subţieze conform modei. Una peste alta, era un dandy cu gusturi execrabile.
   - Cred că, atunci când un bărbat ştie că va moşteni un titlu de marchiz, o mare avere şi unii dintre cei mai valoroşi cai de curse din ţară, îşi poate crea propriul stil.
   - Deci, crezi că este vulgar, deduse Thomasin.
   - Nu sunt o arbitră a sofisticării.
   - Ba cred că eşti, rosti Thomasin cu viclenie.
   Madeline se uită la rândunicile-de-mare care planau, apoi plonjau în mare, şi se prefăcu că habar n-avea ce dorise Thomasin să spună.
   - Hurth mi-a vorbit despre caii lui.
   - Serios?
   Asta era o veste bună.
   - Probabil că l-ai impresionat. Cei din familia lui Hurth sunt înnebuniţi după cai şi îi onorează cu discuţii despre pedigree doar pe oamenii pe care îi consideră apropiaţi.
   - Am făcut ce mi-ai spus. Mi-am fluturat genele, i-am pus întrebări de parcă m-ar fi interesat şi, o dată, i-am atins uşor braţul.
   - Se pare că a funcţionat. Iar tu sigur eşti interesată de cai. Nu se ocupă şi familia lui Jeffy de creşterea cailor?
   Thomasin păru stânjenită.
   - Ba da, dar nu-mi place să aud vorbindu-se despre ei.
   Madeline reuşi să pară surprinsă.
   - Dar asta va face ca viaţa ta de femeie măritată să fie foarte plictisitoare.
   - De obicei, Jeffy nu-mi vorbeşte despre cai. De obicei, vorbeşte despre părul meu şi despre zâmbetul meu.
   - Ce drăguţ!
   „Ce insipid!"
   - Da. Iată-1 pe Lord Hurth. Te voi face să plăteşti pentru sfatul tău bun.
   Întinzându-şi mâna, Thomasin îi zâmbi cu gropiţe lui Hurth, care făcu o plecăciune.
   - Domnule, ce plăcere să vă văd din nou.
   - Speram că dumneavoastră şi, desigur, însoţitoarea dumneavoastră aţi dori să facem o plimbare pe faleză.
   Hurth îşi trecu degetele prin perciuni.
   - Aţi fost atât de interesată de evoluţia calului medieval până la descendentul său modern, mai delicat şi mai rapid, încât m-am gândit să clarific chestiunea spre edificarea dumneavoastră.
   - Ce minunat că v-aţi gândit la mine!
   Fără să bănuiască absolut nimic, el fu de acord:
   - Da, nu-i aşa?
   Thomasin îşi dădu ochii peste cap spre Madeline, îngăduindu-i lordului să îi ofere ajutorul pentru a se ridica în picioare. Madeline se descurcă singură. Hurth era plictisitor în doza obişnuită, dându-şi importanţă într-o manieră care îi depăşea cu mult farmecul. Totuşi, nimic n-ar fi putut convinge vreodată un Hurth că nu era cea mai măreaţă dintre creaturi, iar dacă el se decisese s-o curteze pe Thomasin, ar fi fost dificil, dacă nu imposibil, să-1 faci să se răzgândească. Poate că Thomasin avea să sufere temporar, dar atenţiile bărbatului puteau fi în avantajul lor.
   Cu toate acestea, compasiunea lui Madeline faţă de ea dispăru ca prin farmec atunci când tânăra îi conduse spre copacul sub care stătea tolănit Gabriel.
   - Lord Campion, noi mergem să ne plimbăm, iar însoţitoarea mea este singură.
   Thomasin nici măcar nu trebui să-şi isprăvească invitaţia.
   Gabriel se ridică şi făcu o plecăciune.
   - Este o zi minunată pentru o plimbare. Cu permisiunea dumneavoastră, Lady Thomasin, vă voi însoţi.
   - Minunat!
   Bătând din palme, Thomasin îi aruncă o privire jucăuşă lui Madeline, care fumega de furie. Cu un gest ştrengăresc ce nu i se potrivea deloc, Hurth îi făcu dojenitor cu degetul.
   - Campion, Lady Thomasin e a mea, dar, dacă o doreşti pe însoţitoare, o poţi avea.
   Un zâmbet înnebunitor înflori pe buzele lui Gabriel.
   - Sunt încântat să mă plimb cu însoţitoarea.
   Hurth nu-şi dădea seama de lipsa lui de politeţe, deşi Thomasin părea pe cale să-1 certe.
   Madeline clătină din cap spre fată. Putea să-şi poarte singură de grijă, iar într-o zi, Hurth avea să simtă mânia ei - cu toate că, probabil, nu va înţelege ce făcuse pentru a o merita.
   Ştiuse că aristocraţii nu erau atenţi cu servitorii lor şi se gândise că, pentru reuşita mascaradei pe care o pusese la cale, indiferenţa avea să fie în favoarea ei. Dar insulta atât de flagrantă o ofensase, iar contrastul faţă de Gabriel o făcu să scrâşnească din dinţi. Nu avea să-i fie recunoscătoare lui Gabriel pentru consideraţia arătată. Totuşi, nu putea să spună ce gândea sau să-1 ignore, sau să-l mustre, indiferent cât de mult îşi dorea. Avea nevoie de această oportunitate pentru a-i împărtăşi informaţiile aflate de la Marele Bill... şi despre recuperarea diademei reginei. Aşa că îi urmă pe Hurth şi pe Thomasin pe cărarea şerpuită de deasupra plajei.
   Cu mâinile la spate, Gabriel porni alături de Madeline.
   - Ai o expresie foarte interesantă. De parcă încerci să înghiţi o găluşcă.
   Ieşiră din raza vizuală a celor din preajma corturilor, ajungând pe o porţiune de teren care cobora lin spre dealuri. Florile aurii de inulă formau mici petice strălucitoare, fluturi albaştri zburau de colo-colo, şi nimeni nu putea auzi ce avea ea de spus.
   Nimeni cu excepţia cuplului din faţa lor. Sunetul vocii monotone a lui Hurth era purtat îndărăt de fiecare adiere a brizei, aşa că Madeline încetini pasul atât cât să le îngăduie să se îndepărteze suficient pentru a nu fi auziţi, fără să iasă totuşi din raza vizuală.
   - N-am nimic.
   În mod evident, Gabriel n-o crezu.
   - Nu-l băga în seamă pe Hurth. E genul de om care loveşte câinele bunicii când aceasta nu se uită.
   Madeline se opri.
   - Ştii tu asta?
   - Jerry 1-a văzut. Mai târziu, Jerry i-a tras o mamă de bătaie zdravănă lui Hurth...
   Un zâmbet vag apăru pe buzele lui Gabriel.
   - Accidental.
   Când Madeline îl cunoscuse pe Jerry, acesta se declarase încântat de logodna fratelui său, iar la invitaţia ei neclară, se lipise imediat de ei. În general, ea şi Gabriel avuseseră grijă să nu-1 mai invite. Doriseră să fie singuri, sau cel puţin atât de singuri cât puteau fi doi oameni logodiţi, iar prezenţa unui frate impresionabil, chiar dacă foarte iubit, fusese prea mult.
   - Mă bucur că Jerry l-a pedepsit pe Hurth. îmi doresc doar...
   Ce sentiment prostesc să-şi dorească să mai fie încă în viaţă. Să-şi dorească să fi fost mai amabilă cu el. Totuşi, Gabriel înţelese.
   - La fel şi eu. Şi mie mi-e dor de el.
   Se repeta din nou. Atingerea trecutului comun, a empatiei care nu avea nevoie de cuvinte. Ea nu-şi dorea asta, dar o asemenea legătură nu era uşor de rupt.
   Tocmai această legătură era motivul pentru care simţea că trebuie să-i relateze lui Gabriel discuţia avută cu Marele Bill. Gabriel nu avea să-i nesocotească temerile şi avea puterea să acţioneze folosindu-se de acele informaţii. Cu voce joasă, rosti:
   - Îmi cer scuze pentru comentariile de mai devreme. Nu ştiusem că ai fost cel care a organizat apărarea coastei. În mod cert, ţi-ai folosit bine timpul cât am fost plecată.
   - Îţi ceri scuze pentru disecţia caracterului meu, Maddie?
   Lăsă impresia unui amuzament odios.
   - Probabil că vrei ceva.
   Voia, fireşte, dar felul în care îi vorbise o făcu să dea înapoi.
   - Nu ! Mai degrabă, am ceva să-ţi spun. Pe drum încoace, Marele Bill...
   - Marele Bill?
   - Slujitorul domnului Rumbelow, îi explică ea.
   - A! Cel cu care te-ai plimbat. Cel care îşi dă ifose şi care ascunde un pistol la brâu.
   Ea se opri cu un picior în aer.
   - Serios? Un pistol?
   - Doar n-ai crezut că e un om bun şi un servitor modest?
   - Nu, iar dacă taci un moment, o să-ţi zic de ce. 

 .................................................