........................................
2.
- Nu mă deranjează, mamă, zise Ashley.
- Bine, atunci dați-i drumul și spuneți ce s-a petrecut azi, pentru că nu cred că mai rezist nici măcar 1 minute. Am crezut că mor de teamă, de mai bine de o oră stau cu inima la gât, spuse Stephanie sperând că va accelera puțin povestea asta care părea să se lungească din ce în ce mai mult.
- O așteptam pe Melanie la semn, când am auzit, și eu și Amanda, un urlet foarte puternic. Venea dinspre clădirea în care sunt ținute mașinile de netezit zăpada.
Ashley zâmbi.
- Atunci, ne-am luat după urlet. Am ajuns chiar în clădire, așa că nu ne-a fost prea frig, doar că Amanda avea nevoie la toaletă.
- Da, dar nu aveam unde să mă spăl pe mâini, așa că... n-am mai făcut, completă Amanda.
Se auzi un val de râsete printre angajații care le ascultau pe fete.
- Continuă, o încurajă Stephanie.
- Am descoperit de unde veneau urletele.
Ashley îl privi pe Patrick.
- O să fie bine, nu-i așa?
- Da, datorită ție și surorii tale, zise Patrick. Acum, haideți, n-o mai țineți în suspans pe mama voastră.
- Așa, deci odată ce-am ajuns în clădire, am mers în direcția dinspre care se auzeau urletele. Și atunci am descoperit-o pe cățelușa mămică. Era așa de tristă, avea privirea aia, știi? Așa că am așteptat să nu mai plângă, dar apoi am văzut un cățeluș mic și apoi încă unul, care tocmai încerca... să iasă din burtica mamei. De-aia plângea, pentru că o durea atât de tare. Amanda l-a învelit pe cățeluș cu jacheta ei.
- Și l-am mângâiat pe cap, îi informă Amanda.
Ashley râse către surioara ei.
- Da, și cățelușul a fost bine. Dar mămica lui încă plângea și atunci am ajutat-o într-un fel.
Stephanie nu știa ce urma să audă, dar avea o presimțire că va fi apogeul zilei.
- Eu m-am uitat la Animal Planet și am văzut o emisiune cu niște pui de tigru. Omul din emisiune a scos cu mâna lui tigrișorii, așa că am făcut și eu la fel și a mai ieșit un cățeluș, iar mămica s-a oprit din plâns. A lins cățelușul și noi i-am dat să mănânce batoanele noastre de cereale. Am topit împreună cu Amanda niște zăpadă și i-am dat să bea. Da, și după ce a avut toții puii lângă ea, mămica i-a lins și le-a dat să sugă. Am pus jachetele noastre peste ei, ca să nu înghețe. Apoi am vrut să merg s-o caut pe Melanie, ca să ne ajute cu puii, dar când m-am uitat după ea, n-am văzut-o nicăieri. Începuse deja să ningă foarte tare. Și mi-am amintit ce am învățat la orele de supraviețuire. Ne-au spus că trebuie să stăm acolo unde e adăpost și asta am și făcut.
Ashley povesti totul de parcă asta ar fi făcut orice copil de 10, respectiv 7 ani, în fiecare zi.
Angajații izbucniră în aplauze zgomotoase, unii strigându-i lui Ashley: „Bravo!”, „Ești o eroină!”, „Poți schia oricând alături de mine!”
Ashley păru surprinsă de toată această atenție îndreptată asupra ei. Zâmbi în timp ce câțiva angajați se opriră să o îmbrățișeze, înainte se plece.
Stephanie privi uimită cum fiica sa le accepta mulțumirile de parcă ar fi fost un eveniment absolut normal, care se petrecea în fiecare zi.
Pe moment, Stephanie nu prea știa cam ce ar fi trebuit să creadă despre toate acestea. Cum era posibil ca fiica ei de 10 ani să fi ajutat la nașterea unui cățeluș? Și nu numai asta, dar își amintise și ce avea de făcut într-o situație de urgență, în timpul unui viscol. Simți că-i dau iar lacrimile. Era extrem de mândră de fiicele sale, de felul în care își folosiseră mintea într-o situație în care majoritatea copiilor de vârsta lor nu ar fi avut nici cea mai mică idee ce să facă.
Iar Patrick de unde și cum apăruse în toată povestea asta?
- Nici n-am cuvinte să vă spun cât de mândră sunt de voi două. Sunt sigură că biața cățelușă a fost foarte recunoscătoare că v-ați făcut apariția în momentul acela, dar asta tot nu vă scuză de faptul că nu ați așteptat-o pe Melanie. Amândouă știți cât de important e pentru mine să știu de voi, nu-i așa?
Fetele încuviințară din cap, la unison.
- Bine, dar cum rămâne cu faptul că trebuie să-i ajutăm pe cei aflați la nevoie? Nu ne-ai învățat tu că asta fac oamenii buni, bine crescuți? întrebă Ashley cu o expresie uimită întipărită pe chip.
„Oh, Doamne!”
Stephanie se gândi că nu era momentul să detalieze aspectele morale ale acestei lecții. O să aștepte până când vor ajunge acasă și acolo vor putea discuta lucrurile în liniște. Deocamdată, era pur și simplu ușurată că erau în viață și nu păreau câtuși de puțin marcate de experiența asta.
Stephanie trebuia să afle care fusese rolul lui Patrick în găsirea fiicelor ei. Cum nu părea dornic să spună partea lui de poveste, ea se întoarse spre el. Pentru o fracțiune de secundă, se fâstâci. Era atât de sexy, cu părul lui negru, răvășit de vânt, puțin mai lung față de cum îl purta de obicei. Și ochii aceia albaștri. Mă rog, știa că s-ar putea pierde în ei dacă i s-ar fi dat ocazia, dar acum nu era momentul.
Patrick chicoti.
- Am avut un noroc chior, crede-mă. Când m-a sunat Candy Lee și mi-a spus că fetele au dispărut, furtuna tocmai începea, așa că n-ar vrut să risc mergând cu un snowmobil. Am luat telescaunul până la garaj, unde ținem mașinile Snow Cats. Le-am găsit pe fete acolo, având grijă de cățeluși. Am luat puii și fetele în mașină; pe fete le-am lăsat aici, după care am dus animalele la un amic de-al meu care e veterinar. La întoarcere, am trecut pe-aici ca să mă asigur că v-ați întâlnit. Sfârșit.
- N-am cuvinte să-ți mulțumesc. Am fost teribil de îngrijorată din cauza lor, zise Stephanie, după care se opri. Știu că n-ai copii, așa că probabil n-ai nici cea mai vagă idee cum e să știi că e posibil să nu-i mai vezi niciodată. Patrick, îți mulțumesc din suflet. Nici n-ai idee cât de mult înseamnă asta pentru mine.
- Atâta timp cât nu-ți vine vreo idee caraghioasă în legătură cu viitorul, e-n regulă, zise el.
Șocul pe care-l simți la auzul cuvintelor lui făcu treptat loc furiei. Fără să-i pese că-i era șef și că era omul care tocmai îi salvase fiicele, Stephanie se trezi că practic se sufocă de furie. Cum îndrăznea? Și asta în fața fiicelor sale, în fața lui Candy Lee și a lui Melanie!
Își înghiți cuvintele veninoase pe care și-ar fi dorit să i le arunce în față, înainte de a se face de râs. Cu ochii scânteiindu-i de furie, spuse:
- Domnule O`Brien, crede-mă că orice „idei caraghioase” aș fi avut în legătură cu tine, mi-au fost complet șterse din memorie. Și acum, dacă nu te superi, am să-mi duc fetele acasă să se schimbe de hainele astea ude și-apoi mergem să vedem luminițele de Crăciun.
Se duse la ușa magazinului și întoarse semnul pe care scria DESCHIS pe partea pe care scria ÎNCHIS.
- Nu poți face asta! Mai sunt 2 ore până când trebuie să închidem magazinul. Nu știu ce gândești tu, dar afară mai sunt oameni dornici de cumpărături, înainte de a-și încheia ziua. N-ai cum să pleci. Sunt bani pe care trebuie să-i încasăm, și nu aștept altceva de la tine decât să stai aici și să-ți faci treaba. Că dacă nu... adăugă el.
Deși știa că Patrick nu are mai mult tact decât un șarpe cu clopoței, comportamentul lui ticălos nu i se păru deloc scuzabil. O dată în viață, Stephanie refuză să lase un bărbat să o trateze așa, obligând-o să i se supună. Fără să se gândească mult, îi strigă:
- Că dacă nu, ce?
Știu imediat că replica ei îl luase prin surprindere, se vedea asta cu ochiul liber. Nările lui fremătau, de parcă era un taur furios.
Cunoștea reputația lui Patrick de șef dur și exigent, dar asta nu o pregătea în niciun fel pentru cuvintele pe care el i le scuipă în față.
Stând cât se poate de aproape de ea, îi spuse:
- Că dacă nu, facem așa. Stai acasă următoarele 4 săptămâni. Petrece puțin timp liber cu copiii tăi.
Stephanie simți cum sângele îi năvălește în cap, pulsându-i dureros în tâmple. Înainte să apuce să deschidă gura, Patrick se aplecă spre urechea ei și îi șopti:
- Fără plată.
Capitolul 7
De parcă ar fi trecut brusc pe pilot automat, Stephanie le luă pe fete de mână și le târî practic de pe scaunele pe care stăteau.
Porni ca o vijelie spre biroul ei. Furia o consuma, apoi dispăru la fel de repede cum apăruse, lăsând loc senzației de umilire. În câteva secunde, îi pierise cheful, nu mai avea nicio sclipire în ea. Ca un balon care se dezumflă, simți cum dispare din ea orice emoție, orice cuvânt, orice gând.
Își luă geanta din sertarul de jos și cheile dintr-un cârlig prins în perete. Se uită repede în jur, verificând dacă nu lăsase în urma ei ceva de valoare. Din fericire, doar ea știa cât era de orgolioasă.
- Ce naiba s-a întâmplat dincolo? șopti Melanie.
Stephanie scutură din cap.
- Nu acum. Trebuie să ies de-aici.
- Vrei să iau eu fetele? întrebă Melanie.
Realizând enormitatea cuvintelor, din spatele comentariului său relativ inocent, Melanie înghiți în sec.
- Vreau să spun că pot să le duc la pomul de Crăciun, împreună cu tine, ca să ajut.
- Mulțumesc, dar prefer să îmi petrec seara cu fetele. Îmi pare rău, nu-i vina ta, e...
Privirea i se plimbă de-a lungul holului, spre zona din față a magazinului, unde Patrick o muștruluia pe Candy Lee.
Melanie îi urmări privirea.
- Înțeleg. Bine, atunci eu o să plec. Mă suni dacă ai nevoie de ceva, indiferent de ce e vorba, ne-am înțeles?
Cuvintele lui Melanie o aduseră înapoi la realitate, la realitatea aceea în care chiar avea nevoie de un prieten alături.
- Nu, nu pleca, adică nu pleca de una singură. Vino cu noi la ceremonia de aprindere a luminilor de Crăciun.
Așa, a zis-o. Urmase sfatul pe care i-l dăduse Grace. Când ai nevoie de ajutor, de un prieten, de o îmbrățișare - cere și vei obține. Melanie se lumină imediat.
- Speram să zici asta. Nu vreau să fii singură - nici tu, nici fetele - în seara asta.
Stephanie încuviință din cap, apoi se îndreptă spre ieșirea din spate, rezervată angajaților, urmată îndeaproape de Amanda și de Ashley.
- Vii cu noi, în mașină? întrebă Stephanie în timp ce ieșeau în aerul înghețat de afară.
Flugii de zăpadă cădeau în fuioare, reflectându-se în lumina albăstruie a felinarelor din parcare. Vântul înghețat îi spulbera șuvițele de păr în timp ce traversa parcarea aproape goală, îndreptându-se spre mașina lor, o vechitură care aproape o făcea să zâmbească ori de câte ori o vedea. Strânsese cureaua și economisise timp de 3 luni ca să-și poată cumpăra propria mașină.
Până nu demult, ea și fetele circulaseră cu autobuzul, dar acesta nu trecea pe la McDonald`s și nici nu venea când li se făcea poftă de înghețată. Fusese atât de mândră când cumpărase mașina - prima ei achiziție majoră, făcută din banii pe care îi câștigase singură. Dar acum, în timp ce-și scotocea buzunarele căutând cheia pe care tocmai o avusese în mână, văzu autovehiculul așa cum era în realitate. Un hârb amărât, vechi de aproape 20 de ani, care abia se mai mișca.
„Cam așa, ca mine”, se gândi ea, în timp ce deschidea portiera din spate, făcându-le loc fetelor.
În mod surprinzător, niciuna nu comentase nimic din momentul în care Patrick îi șoptise acele cuvinte dure, moment la care fuseseră și ele de față.
Apoi, brusc, își dădu seama! Nu vorbeau pentru că le era frică! Chiar dacă nu auziseră efectiv cuvintele, le intuiau din comportamentul ei. Petrecuseră atâția ani stând ca pe ace în prezența tatălui lor, încât le intrase în sânge să reacționeze atunci când vedeau un bărbat și o femeie în timpul unui conflict!
Din cauza asta era furioasă. Nu mai fusese de foarte, foarte mult timp atât de furioasă. Mânia îi pulsa în vene, iar sângele îi zvâcnea la fiecare gând care-i trecea prin minte. Din fericire, nimeni nu-i putea citi gândurile.
Inspiră adânc și se urcă la volan. Nu era bine să se lase purtată de val, mai ales pe o vreme ca asta și în preajma fetelor. Aruncă o privire în oglinda retrovizoare.
- V-ați pus centurile?
Fetele încuviințară din cap.
Melanie se urcă la locul din dreapta, iar Stephanie se bucură că o invitase sau, mai bine zis, că acceptase oferta ei de a o însoți. Tânăra își puse mâna înmănușată pe mâna rece a lui Stephanie.
- Putem discuta mai târziu, zise Melanie.
Stephanie clătină ușor din cap.
- Hai se le ducem acasă pe viitoare noastre veterinare, să-și schimbe hainele. Apoi cred că ar trebui să mergem toate la o pizza, după ce se aprind luminițele de Crăciun.
Stephanie aruncă din nou o privire în oglinda retrovizoare. Ambele fete zâmbeau, și atunci, chiar în clipa aceea, se făcu liniște în lumea ei.
În timp ce ieșea din parcare, gândurile lui Stephanie zburară spre grozăvia care tocmai avusese loc la Snow Zone. Era cel mai prost moment posibil pentru ca așa ceva să se întâmple, dar o să încerce să-și scoată din minte povestea asta, cel puțin în acea seară. Le era datoare fetelor, măcar să încerce să se poarte de parcă totul ar fi în regulă. N-avea să-i fie greu să se prefacă, mai ales că era expertă în așa ceva.
Amanda fu prima care rupse tăcerea.
- Mami, putem merge la Burger King în loc de pizza?
„Copiii”, se gândi Stephanie, în timp ce conducea cu atenție vechiul Ford, pe drumul îngust ce cobora de pe coasta muntelui.
- Cred că ar trebui să discuți mai întâi cu sora ta.
- Ei, ce zici? o întrebă Amanda pe Ashley.
- Mami, spune-i că trebuie să formuleze propoziții complete. Când o să fii în clasa a patra, doamna Yost n-o să-ți permită să vorbești așa, dacă o să fii la ea în clasă. Nu-i așa, mami?
- Presupun că e adevărat ce spui. Dar nu i-ai răspuns Amandei la întrebarea pe care ți-a pus-o, zise Stephanie, tachinând-o, mirându-se și ea că putea să se joace cu fetele, dată fiind situația dificilă în care Patrick O`Brien o băgase.
- Burger King e o idee bună, dar singurul motiv pentru care Amanda vrea să mergem acolo este jucăria asta Dora Exploratoarea pe care o dau la meniul pentru copii, explică Ashley. E prea mare pentru chestii d-astea.
- Iar tu ești prea mare ca să dormi cu iepurele ăla vechi și urât pe care-l ai de când lumea. Nu-i așa, mami? întrebă Amanda.
Era la vârsta la care avea nevoie de susținerea mamei sale în orice zicea. De obicei, era amuzant, dar acum, Stephanie încerca să conducă atent în condițiile în care afară aproape că se stârnise viscolul, și nu era amuzant deloc.
Melanie se întoarse spre ele, aplecându-se în scaunul pe care stătea.
- Haideți să o lăsăm pe mama voastră să se concentreze la drum. Bine, fetelor? Carosabilul este extrem de alunecos la ora asta.
- E adevărat, mami? întrebă Amanda.
Stephanie nu se putu abține și izbucni în râs.
- Da, Melanie are dreptate. Ce-ar fi să ne jucăm de-a Cine tace mai mult, măcar până ajungem acasă. Câștigătorul primește o înghețată cu ciocolată.
Cuvintele ei fură întâmpinate de liniște. Zâmbi spre Melanie.
- Amândouă câștigă jocul ăsta de fiecare dată când îl jucăm, îi explică ea.
Știa prea bine că fetele își doresc să vorbească, dar, în același timp, erau foarte competitive. Mai repede și-ar fi mușcat limbile decât să vorbească vreuna prima.
Restul călătoriei spre casă se desfășură în tăcere.
Stephanie voia să se bucure de seara asta cu fetițele ei pentru că, după cum stăteau lucrurile, avea să treacă ceva timp până va avea iar parte de o seară liberă. Dat fiind că acum era șomeră, va trebui să se agite puțin ca să-și găsească o slujbă, mai ales în perioada asta a anului. Deși avea ceva bani puși deoparte pentru avans, nu voia să se atingă de ei decât dacă era absolut necesar.
Încă mai spera din tot sufletul că va reuși să le dăruiască fetelor propriul cămin, de Crăciun. Probabil că va trebui să sacrifice patul din lemn alb, dar asta nu era o problemă atâta timp cât vor avea propria casă.
Stephanie își parcă Fordul lângă scările de-afară, care duceau spre apartamentul ei. Fetele cunoșteau foarte bine regulile jocului Cine tace mai mult. Ca la un semnal, porniră amândouă în sus, pe scări.
- Cred că jocul Cine tace mai mult e pe cale să ia sfârșit, oficial, zise Melanie, așteptând-o pe Stephanie să descuie.
Fetele năvăliră pe ușă.
- Nu sunt prea mare ca să dorm cu iepurașul. Mama mi-a zis că ea a dormit cu un diavol tasmanian de pluș, până a împlinit 14 ani, așa că n-ai dreptate!
- Bine, păi atunci e în regulă dacă vreau premiul cu Dora Exploratoarea din meniul pentru copii.
Drept răspuns, Ashley o bătu afectuos pe umăr pe Amanda.
- Presupun că e în regulă. Oricum, eu doar te tachinam. Și mie îmi place Dora, da` să nu spui la școală. Promiți solemn? întrebă Ashley.
Fetele își uniră degețelele mici și apoi își strânseră mâinile.
- Bine, hai să ne schimbăm. Vreau să văd copacul, dar mai întâi vreau să mănânc ceva. Azi n-am mâncat nimic la prânz, îi explică Ashley mamei sale.
- Îmi pare rău. O să vă luați revanșa la cină. Acum mergeți repejor și schimbați-vă în ceva călduros, spălați-vă pe dinți și pieptănați-vă înainte să plecăm. Aveți 10 minute la dispoziție, altfel ratăm aprinderea luminilor de Crăciun.
Fugiră amândouă la ele în dormitor, trântind ușa în urma lor. În bucătărie, Stephanie turnă Coca-Cola în pahare pentru ea și Melanie.
- Vrei să-mi spui ce te-a făcut să ieși așa în goană din Snow Zone? Știu că idiotul ăla îngâmfat ți-a zis ceva care te-a înfuriat, zise Melanie înainte să ia o înghițitură de cola.
Stephanie se gândi să nu-i spună nimic, dar chiar avea nevoie de un prieten. Chiar dacă fetele îi scăpaseră din mână azi, ea avea în continuare încredere totală în Melanie.
- Mi-a spus să rămân acasă în următoarele 4 săptămâni. Mi-a zis că am nevoie să petrec timp cu copiii. Apoi a adăugat că acest concediu prelungit va fi unul fără plată.
Melanie deschise gura și o închise de câteva ori înainte să poată articula cuvintele.
- Ticălos nemernic și viclean ce este! Cum și-a permis așa ceva?
- El e șeful, chestie de care îi place să-mi amintească tot timpul. De-asta și-a permis.
Stephanie bău îndelung din paharul cu Cola.
- Într-o vreme, credeam că e un tip foarte drăguț, poate puțin necizelat. Acum cred că e un ticălos răutăcios și nesuferit, care chiar are nevoie de o viață personală.
- Nu-mi vine să cred că a putut să-ți facă una ca asta, mai ales în perioada asta a anului. Nu numai că Snow Zone va fi supraaglomerat, dar tu ai 2 copii pentru care trebuie să cumperi cadouri de Crăciun.
- Da, cam așa cred și eu. Dar știi ce m-a înfuriat cel mai tare?
- Spune-mi, zise Melanie.
- Fetele s-au speriat. Au văzut că m-am supărat după ce am vorbit cu ticălosul ăsta care se dă mare și tare. A fost ca pe vremuri. De fiecare dată când tatăl lor o lua razna și începea să bată câmpii, ele se închideau în ele, sperând să nu cumva să-l supere. Exact așa s-au purtat și azi când domnul Patrick O`Brien s-a suit pe piedestalul lui și mi-a dat cu tifla. Poate să mă concedieze dacă vrea, poate să mă lase în concediu fără plată sau orice altceva. El e șeful. Dar nu are dreptul să-mi sperie copiii! N-o să-i permit una ca asta și puțin îmi pasă dacă o să mă concedieze că am plecat mai devreme azi. Fetele au văzut deja destule la viața lor.
- Nu crezi că ar trebui să-l implici pe Max în toată povestea asta? La urma urmelor, el este adevăratul tău șef. Este și șeful lui Patrick, dacă e s-o luăm așa. El deține Maximum Glide și fac pariu că Grace ar avea și ea ceva de spus referitor la talentele manageriale de doi bani ale lui Patrick, ca să nu mai vorbim de felul în care s-a purtat cu tine.
- Nu, nu vreau să fac asta. Și-n plus, cred că e o chestie personală. Știi că am ieșit cu Patrick de câteva ori; din diverse motive, se pare că nu a mers și, de-atunci, așa se poartă cu mine. Nu vreau să-l implic pe Max, și cu atât mai puțin pe Grace, mai ales acum, că e însărcinată. O să mă descurc eu cumva; oricum, mulțumesc pentru ofertă. E bine să ai un prieten care să te susțină, așa cum faci tu.
Stephanie își duse un deget la buze, punând capăt discuției. Fetele așteptau gata de plecare, în fața ușii de la intrare.
- Ne-am spălat dinții și ne-am pieptănat, exact cum ne-ai zis să facem, o informă Amanda.
Stephanie se aplecă și le sărută pe creștet - părul lor era strălucitor, pieptănat cu grijă.
- Sunteți niște copii buni, spuse ea.
Și chiar erau. Cu excepția câtorva momente, când nu picau de acord pe un subiect oarecare, fetele se înțelegeau de minune.
- Și acum, cred că e timpul să vedem bradul uriaș care ne așteaptă la Maximum Glide. Sunteți gata?
- Da, da, da! strigă Ashley, coborând în fugă scările.
- Ai grijă, treptele sunt alunecoase, zise Melanie și o luă de mână pe Amanda, înainte ca aceasta să alunece și să se lovească.
Era ultimul lucru de care avea nevoie Stephanie în momentul ăsta.
Odată îmbarcate în mașină, cu fetele pe bancheta din spate, purtând amândouă centurile de siguranță, Stephanie simți că începe să se relaxeze. Știa cât de mult așteptaseră fetele seara asta. Indiferent ce probleme aveau să vină a doua zi, era, mai întâi de toate, mamă. O seară petrecută în oraș cu fetele avea să-i facă treaba mult mai ușoară, mai târziu.
Capitolul 8
Patrick îi dădu liber lui Candy Lee, ca și celorlalți angajați de la Maximum Glide. Trecuse mai mult de o oră de când se afla acolo și, după cum se vedea treaba, vremea rea alungase orice cumpărător.
Stephanie avusese dreptate să închidă mai devreme Snow Zone, chiar dacă motivele pentru care procedase așa nu erau cele mai corecte. Nu putea să plece pur și simplu, ori de câte ori avea chef. Avea responsabilități față de Maximum Glide și față de el. Chiar dacă nu era el cel care-i semna cecul la sfârșitul fiecărei luni, fără el nu s-ar fi bucurat de o poziție atât de confortabilă în complexul turistic la care lucra. De obicei, un angajat avea nevoie de câțiva ani buni de muncă pentru a ajunge în poziția de manager. Și, fiindcă era bună în ceea ce făcea, el îi dăduse credit, chiar și după greșeala pe care o făcuse anul trecut, în urma căreia rămăsese totuși pe aceeași poziție.
Era dedicată muncii sale, venea întotdeauna la timp și nu se plângea niciodată când o ruga să facă lucruri pe care, în mod normal, le-ar fi făcut un angajat de la depozit. Era foarte dedicată în tot ceea ce făcea. Curăța chiar și toaletele angajaților în fiecare seară, înainte să plece.
Îi venea și acum să se dea cu capul de pereți pentru comentariul pe care-l făcuse, despre cum să nu-și facă vreo „idee caraghioasă” în legătură cu viitorul lor. Habar n-avea de unde scosese chestia asta, dar îi venea să-și tragă una dacă asta i-ar fi garantat că-și poate retrage cuvintele. Stephanie nu dăduse niciun semn că ar vrea să aibă de-a face cu el, după ultima întâlnire pe care o avuseseră. El era cel care hotărâse că ea nu e cea mai bună bucățică de pe piață.
Patrick oftă. Dacă mama lui sau cele 3 surori ale sale ar avea cea mai mică bănuială că el folosește termenul „bucățică” atunci când vorbește despre o femeie, l-ar lega cu funii și l-ar însemna cu fierul roșu.
În realitate, chiar nu gândea în termenii ăștia. Era doar un cuvânt pe care băieții îl foloseau atunci când încercau să se dea mari și tari. Iar el întotdeauna încercase să fie ca toți ceilalți atunci când ieșea cu prietenii săi în oraș.
Max era singurul care îl cunoștea cu adevărat, care știa că se ascunde în spatele acestei măști pe care o prezenta lumii. Era educat și destul de inteligent, dar asta nu îl ajuta întotdeauna, deși, trebuia să recunoască, atributele astea fuseseră o adevărată binecuvântare în câteva situații în care avusese de-a face cu distribuitori și clienți furioși. Știa ce investiții trebuie făcute și care erau sortite eșecului. Max avea încredere în el, dar de data asta știa că Max ar fi foarte supărat pe el, dacă ar afla cum o tratase pe Stephanie. Indiferent cât de mult îi displăcea situația, va trebui să și-o asume.
Nu plănuise să fie de față la aprinderea luminițelor din pomul de Crăciun, dar știind că Max și Grace vor fi de față, ca să nu mai vorbim de Stephanie și fiicele sale, se gândi că ar da bine dacă managerul complexului nu s-ar eschiva de la cel mai tare moment al sezonului, în Telluride. În plus, nu voia ca Stephanie să aibă ocazia să ajungă la Max și Grace, înainte ca el să aibă o șansă de a le explica ce se întâmplase.
Conștient de faptul că o oră în plus sau în minus nu avea să schimbe situația vânzărilor din ziua aceea, începu să facă inventarul și să se pregătească de plecare.
Candy Lee aranjase toată marfa pe rafturi, având grijă să aducă produse noi acolo unde nu erau de-ajuns. Cineva trebuie să facă asta dacă Stephanie nu mai e acolo, îi spusese ea. Continuase să bată câmpii, povestindu-i ce bun manager era Stephanie și că nu ar învinui-o dacă și-ar da pur și simplu demisia.
Într-o zi o să-i spună puștoaicei ăsteia să-și țină opiniile pentru ea. Dar o plăcea, îi amintea de Shannon, în vremurile bune. Candy Lee avea... curaj, iar el admira asta la ea. În secret, spera ca asta să se prindă, asemenea unui virus, și de managerul magazinului. Uneori, era mult prea ascultătoare.
N-ar fi recunoscut asta, dar azi chiar îl luase prin surprindere când plecase în mijlocul turei. Avusese ceva tupeu să facă una ca asta. Probabil și el ar fi procedat la fel în locul ei. Ceea ce nu era cazul își reaminti el. El avea treaba lui și și-o făcuse așa cum trebuia să fie făcută.
Îi plăcea viața lui, așa cum era. Fără complicații, fără copii care să complice complicațiile, mai ales fără copii care să-i sfărâme inima în milioane de bucăți, așa cum făcuse Shannon la moartea ei, distrugându-i pe Colleen, Mark și Abby. Era prea multă durere pentru un singur om, ca să poată tolera așa ceva.
Închise calculatorul, scoase raportul din casa de marcat, numără banii, cecurile și cecurile de călătorie. După ce termină, făcu totalul încasărilor pe ziua aceea și rămase impresionat.
De obicei, Stephanie depune banii la bancă, în drum spre casă. De data astea, avea să facă el operațiunea asta, mai ales că se simțea dator față de ea.
După ce ștampilă toate cecurile și trecu seria conturilor bancare pe spatele lor, le puse pe toate în geanta în care ținea banii și actele pentru bancă.
Terminând activitățile obișnuite, înainte de închiderea magazinului, Patrick se duse în birou ca să se asigure că nu rămăsese nimic nerezolvat.
Deschise ușa, aruncă o privire înăuntru și nu observă nimic nelalocul lui. Își plimbă mâna de-a lungul peretului, bâjbâind după întrerupător, când lumina verde, intermitentă, a robotului de la telefon îi atrase atenția. La naiba, nu putea pleca fără să asculte mesajele primite în ziua aceea. Ar putea fi importante și, în lipsa lui Stephanie, ar trebui să le preia el, în cazul în care era ceva ce necesita rezolvare imediată.
Apăsă pe buton. O voce feminină, monotonă, anunță: „Aveți 15 mesaje”.
- Ce naiba?
Apăsă pe butonul de derulare înainte de câteva ori, pentru că majoritatea apelurilor erau de la distribuitori, clienți și alte departamente ale complexului Maximum Glide.
Era pe punctul de a apăsa pe butonul STOP, când auzi o voce caldă, dar cu inflexiuni inconfundabile ale omului de afaceri, care îi dădu senzația că femeia căreia îi aparținea se afla chiar în cameră.
„Bună, Stephanie, sunt Jessica Rollins. Am câteva vești bune pentru tine. Sunt aproape sigură că proprietarul casei din Placeville o să accepte oferta ta. Dacă norocul va ține cu tine în continuare, cred că pot încheia înțelegerea cu el înainte de sfârșitul anului. Sună-mă cât poți de repede. Cred că până la urmă tu și fiicele tale vă veți putea bucura de un Crăciun fericit. Ah, să nu uit, vezi că banca vrea să verifice informațiile referitoare la statutul tău de angajată. Pe cu...”
Robotul se opri.
Patrick aprinse din nou lumina. Deschise un sertar, căută o hârtie pe care să scrie mesajul, dar rămase blocat.
În sertarul de sus, era o bucată aurie de panglică și un bilet la film. Îl luă pentru a citi titlul filmului. Își plimbă degete peste panglica moale, aurie, apoi puse obiectele la locul lor.
Nu era bine. Chiar nu era. Cu toate astea, buzele i se arcuiră într-un zâmbet larg. Păstrase panglica de la cutia de bomboane pe care i-o făcuse cadou și biletele erau de la filmul pe care îl vizionaseră la ultima lor întâlnire. Era chiar filmul care-l pusese pe el pe fugă.
Probabil că pusese lucrurile astea în sertar a doua zi, după care uitase cu desăvârșire de ele. Femeile fac chestii de genul ăsta. Păstrează lucruri care nu au nicio valoare și nicio însemnătate. Cel mai probabil că Stephanie uitase că le pusese acolo. Oare să i le ducă sau mai bine să le lase așa cum le-a găsit? Nu voia ca ea să creadă că-i scotocește prin lucruri, dar avusese nevoie de o hârtie pe care să scrie mesajul de la Jessica Rollins, ca nu cumva să-l uite.
Găsi o hârtiuță post-it fără nimic scris pe ea. Mai ascultă o dată mesajul, notă informațiile cât putu de bine, apoi îndesă hârtia în buzunarul hainei. Jessica asta nu lăsase niciun număr la care să poată fi găsită, dar Patrick se gândi că Stephanie lucrase cu ea și, în consecință, probabil că știa numărul de telefon.
Închise sertarul, stinse lumina și plecă, ieșind pe ușa angajaților.
Își lăsase jacheta în clădirea Snow Cat; spera ca unul dintre băieții care lucrau acolo să o găsească și să-și dea seama că era a lui. Jachetele astea marca Spyder costau o avere.
Parcarea era în întregime acoperită de zăpadă. Ce n-ar fi dat să aibă acum un colac gonflabil pentru zăpadă. Ar prinde o viteză prin parcarea asta de-ai zice că nu-i adevărat. Prin fața ochilor îi trecu imaginea celor două fetițe îmbrăcate în jachete galbene, fosforescente, și se întrebă dacă trăiseră vreodată bucuria de a luneca pe zăpada proaspăt căzută, într-o parcare goală. Ceva îi spunea că nu avuseseră parte de prea multe bucurii în viața lor. Gândindu-se la asta, simți un nod în gât.
„La naiba! Nu sunt croit pentru așa ceva!”
Da, fetițele astea erau dulci ca niște ciocolate calde, ornate cu cea mai gustoasă frișcă posibilă. Când auzise azi că erau date dispărute, îi sărise inima din piept, deși nu spusese nimănui acest lucru. Din momentul în care aflase, prioritatea lui fusese să ajungă la clădirea în care erau parcate autovehiculele Snow Cats. Știa că dacă se urcă la volanul unei astfel de mașini, are toate fronturile asigurate: funcționa ca un vehicul de teren, făcând față cu ușurință muntelui, inclusiv pe pârtiile negre. În plus, era echipată cu faruri foarte puternice și cu un sistem de încălzire performant.
Din fericire pentru el și fete, dar și pentru câini - n-avea cum să uite de proaspăta mămică și puii ei - nu fusese nevoit să meargă prea departe. Privind înapoi, acum i se părea că totul se aranjase așa cum trebuia.
Sări în Hummer, dădu drumul la căldură la maxim, după care părăsi parcarea, conducând cu atenție. Ningea în continuare, dar nu la fel cum ninsese mai devreme, în după-amiaza aceea.
Trebuia să treacă pe-acasă și să facă un duș. Trebuia să-și schimbe hainele. O să aibă grijă ca Stephanie să primească mesajul pe care amica ei de la agenție i-l lăsase. Apoi o să-și ceară scuze, o să-i spună cât de rău îi pare că fusese așa un... fraier, apoi o s-o roage să vină la muncă a doua zi.
Îndată ce-și puse la punct planul, se simți din nou eliberat. La naiba, poate chiar o să le invite pe Stephanie și pe fete la un film. Rulau o grămadă de filme la care puteau merge și copiii în perioada sărbătorilor de Crăciun. Poate că ar trebui să-i ia cu el și pe băieții lui Megan. O familie mare și fericită.
Scutură capul, continuând să conducă prudent pe drumul acoperit cu sare. O familie mare și fericită! Nu-i venea să creadă că-i trecuse prin minte un astfel de gând!
„Ce naiba se întâmplă cu mine?”
Probabil că i se trăgea de la sărbători. Poate că anul ăsta ar fi trebuit să se bucure de sosirea lor. Atâta doar că era teribil de greu fără Shannon. Când membrii familiei se adunau, lipsa ei era atât de evidentă, era clar că o verigă lipsea. Shannon era prima nepoată, atât pentru bunici, cât și pentru unchi și mătuși. Fusese prima în toate. Și, din păcate, fusese și prima care murise.
Ochii lui Patrick se umplură de lacrimi, încețoșând imaginea drumului care șerpuia în fața lui.
„La naiba!”
Voia să fie fericit; nu avea nevoie de toată durerea asta care însoțea fericirea. Conștient că nu se poate altfel, Patrick se gândi că mereu va fi unchiul cuiva și prietenul unui prieten. Nu i se potrivea statutul de tată. Al niciunui copil. Dacă-l întrebai, nu putea face diferența dintre un scutec și un biberon. Mă rog, putea, dar nu era ceva ce și-ar fi dorit să aibă zi de zi. Asta era tot. Sau mai era ceva? Iar el era mult prea speriat ca să facă pasul acesta?
Capitolul 9
Mulțimea se adunase zgribulită în mijlocul complexului Maximum Glide. Sute de oameni ieșiseră în ger, ca să asiste la aprinderea luminițelor din pomul de Crăciun.
Un brad imens, de vreo 15 metri, fusese așezat în fața clădirii de birouri, zona cea mai populată în timpul zilei. Lecțiile de schi erau programate în clădirea din dreapta copacului uriaș. În stânga, copiii mici puteau fi lăsați în grija personalului specializat de la Bunnies and Babies, pusă la dispoziție de stațiunea turistică. În partea de nord, se afla The Lodge, unde se puteau lua micul dejun și prânzul. Sau, ca variantă, se putea sta lângă șemineul în care făcul părea că nu se stinge niciodată, pentru câteva momente de relaxare. În partea de sud, se aflau telescaunele care îi duceau pe cei aflați în vacanță spre cele 46 de telescaune ce împânzeau muntele.
În seara asta, locul părea desprins dintr-un roman de Charles Dickens. Fulgii de zăpadă se învârteau prin aerul rece al serii, asemenea unor balerine delicate. De o parte și de alta a străzii principale, atârnau lampadare ce luminau noaptea cu becurile lor de culoare roșu aprins. Magazinele erau deschise, decorate frumos cu luminițe de toate culorile și cu brăduți de Crăciun împodobiți cu cele mai alese ornamente specifice sezonului. Mireasma cidrului se combina cu mirosul dulce al lemnului care ardea.
Stephanie își ținea fiicele de mână, în timp ce străbăteau împreună sătucul îmbrăcat de sărbătoare de la Maximum Glide. Melanie mergea alături de ele.
Toate 4 tăceau în timp de admirau vrăjite imaginile desprinse parcă dintr-o poveste. Așa cum era de aștepta, Amanda fu prima care sparse tăcerea.
- Mami, ăsta e cel mai frumos loc din lume! Nu vreau să mai plecăm de-aici niciodată. Pun pariu că, atunci când Moș Crăciun va trece pe-aici, nici el nu va mai vrea să plece, nu-i așa?
Izbucniră toate în râs.
- Sunt sigură că n-o să mai vrea să plece, însă are multe locuri de vizitat în lumea asta. Dar tot cred că o să-l doară puțin sufletul când va trebui să părăsească locul ăsta, zise Stephanie în timp ce-și continuau plimbarea de-a lungul străzii principale, admirând vitrinele viu colorate și oamenii îmbrăcați în cele mai călduroare și colorate haine de iarnă.
E într-adevăr minunat, se gândi Stephanie. Ar fi la fel de frumos și în varianta sa naturală. Fără lumini, fără decorațiuni extravagante, doar copacii înalți răspândind miros de conifer, împodibiți doar de fulgii de zăpadă care cădeau încontinuu.
- La ce oră se aprind luminițele? întrebă Ashley, plină de entuziasm. Abia aștept. Știu că-i doar un pom, dar e atât de mare!
Stephanie și Melanie se priviră peste capetele celor două fetițe, protejate de căciuli călduroare și izbucniră în râs.
- La ora 7 fix. Și mai sunt doar 10 minute până atunci, așa că am face bine să ne grăbim, ca să ajungem cât mai aproape posibil. Nu vreau să ratați niciun detaliu.
- Nici noi nu vrem așa ceva, mami. Nu-i așa, Ashley? zise Amanda, alintându-se.
- Așa-i, Amanda. Știi ce dorință o să-mi pun când se vor aprinde luminițele? întrebă Ashley pe un ton ferm.
- N-am nici cea mai vagă idee, răspunse Stephanie. De ce nu ne spui tu?
- O să-mi doresc ca Amanda să nu mai spună tot timpul „nu-i așa, mami?”, „nu-i așa, Ashley?”, „nu-i așa, Melanie?”.
Stephanie aruncă o privire spre Melanie care abia se mai abținea să nu râdă. Pe de altă parte, Amanda părea pe punctul de a izbucni în plâns.
- E-n regulă, scumpo. Sora ta face ceea ce fac de obicei surorile mai mari.
Stephanie se jucă în trecăt cu ciucurele imens care trona pe vârful căciuliței fetiței, sperând că nu se aflau pe punctul declanșării unui război verbal între cele două fiice ale sale.
- Moș Crăciun nu îmi spune ce să zic, nu-i așa, mami? întrebă Amanda cu vocea ei care anunța că se află pe punctul de a izbucni în plâns.
- Bineînțeles că nu. Tu ești singura în măsură să decidă ce cuvinte ies din gurița ta dulce. Uitați-vă...
Stephanie arătă spre pomul aflat la câțiva metri în fața lor.
- ...sunt pe cale să aprindă luminițele. Haideți, să ne grăbim.
Fără să mai adauge niciuna vreun cuvânt, cele 4 își croiră drum prin mulțimea de oameni înghesuiți în jurul pomului de Crăciun. Reușiră să găsească un loc liber la vreo 2 metri de brad.
Stephanie se gândi că mai aproape de-atât nu ar fi putut ajunge, fără să riște să calce în picioare degete, cărucioare și, privind în jos, cea mai mare cizmă pe care o văzuse vreodată în viața ei.
Ochii ei se ridicară ușor spre gamba acoperită de cizmă, apoi spre genunchi, și mai sus, spre coapsă. Oare de ce i se părea cunoscută imaginea asta? Înainte să apuce să reacționeze, purtătorul cizmei o smulse pe Amanda din strânsoarea mâinii ei și o ridică sus, pe umerii lui lați. Patrick!
- Dacă mă urmați, vă duc în cel mai bun loc din care se poate privi pomul, zise el.
Stephanie era pe punctul de a-i spune să-și vadă de treaba lui, când Melanie îi făcu semn din cap să se abțină, arătând spre fete. Erau atât de entuziasmate, încât scânteile din ochii lor ar fi putut lumina jumătate din pomul uriaș.
Murmură un „OK” și îl urmă îndeaproape pe Patrick, ținând-o pe Ashley, ca într-un sendviș, între ea și Melanie.
Patrick le conduse prin mulțime fără să dea prea multe coate în jurul lui. Pe cealaltă parte a străzii, Stephanie zări cu coada ochiului o nacelă autoridicătoare, sau, cum o mai numeau unii, macaraua culegătorilor de cireșe. Nu se putu abține să nu zâmbească. Aruncă o privire în urma ei, spre Melanie, care zâmbea cu gura până la urechi.
Ashley nu scosese niciun cuvânt din momentul în care Patrick își făcuse apariția și o urcase pe Amanda pe umerii săi. E adevărat că nici nu prea putea fi auzită peste strigătele de entuziasm ale oamenilor adunați în centrul complexului.
- Haideți să ne grăbim, avem doar 2 minute la dispoziție să ne urcăm în chestia asta, zise Patrick.
- Crezi că o să ne țină pe toți? întrebă Stephanie, prevăzătoare.
De aproape, mașinăria nu mai părea atât de mare și solidă.
- Sunt sută la sută sigur, garantă Patrick. N-aș risca, dacă n-aș fi sigur.
Oare încerca să insinueze ceva, se întrebă ea, în timp ce Patrick deschidea ușa din sticlă masivă a nacelei. Oare credea că riscase prea mult când o lăsase pe Melanie să ducă fetele pe munte, la schi?
Hotărî că, dacă asta încerca să insinueze, atunci era treaba lui. Nu-l privea pe el cum își crește ea copiii. Își spuse că, dacă ar fi cunoscut-o cu adevărat, ar fi știut că nu și-ar fi pus copiii în pericol pentru nimic în lume. O voce mică din sinea ei îi aminti că exact asta făcuse atunci când se hotărâse să se mărite cu un ticălos care o abuza.
„Dar ăsta e un subiect la care o să mă gândesc cu altă ocazie. În seara asta nu vreau decât să mă bucur alături de fetele mele și de Melanie.”
Având încredere în el că știe ce face, Stephanie îi permise lui Patrick s-o urce pe Amanda în nacelă. Ashley nu părea la fel de entuziasmată ca sora ei cu privire la toată aventura asta cu urcatul într-o chestie care semăna cu o găleată mică.
- Mami, suntem în siguranță? întrebă ea.
- Absolut, îi răspunse Stephanie pe cel mai liniștitor ton de care era în stare.
- Păi, bine atunci, zise Ashley, lăsându-l pe Patrick s-o urce în lift.
Patrick o așeză pe Ashley lângă Amanda, pe un scaun micuț. O apucă pe Stephanie de mână, ajutând-o să se ridice în lift. Ea simți un fior străbătându-i brațul, ca un curent electric, cât el îi ținu mâna pentru câteva secunde mai mult decât era cazul. Se așeză în spatele fetelor, în timp ce Melanie urcă și ea alături de ele.
După ce se așezară toate, în siguranță, Patrick le spuse:
- O să pun chestia asta în mișcare. Va fi sus în câteva secunde. Încercați să nu săriți prea tare, bine? zise Patrick.
- N-o să te uiți la luminițe cu noi? întrebă Amanda.
- O să privesc de jos, puștoaico. Acum, dă-mi voie să închid ușa și să vă urc, domnițelor, în aer, zise Patrick.
Îi zâmbi ușor lui Stephanie înainte de a închide ușa.
Ea se întrebă dacă asta era modalitatea lui de a se revanșa pentru felul în care se purtase cu ea în ziua aceea, la Snow Zone. Nu era sigură, dar, de dragul fetelor, nu avea de gând să deschidă discuția. Avea destul timp mai târziu să se gândească la chestia asta și să recapituleze evenimentele zilei.
- Ah, mami, e super tare, strigă Amanda.
- Bine, hai să vedem, zise Stephanie.
În câteva minute, imensul brad se aprinse.
Sute de luminițe roșii, verzi, albastre și albe erau agățate de crengile copacului, iluminând zona din jurul bradului. De undeva se auziră bătăile unei tobe, apoi o stea argintie imensă se aprinse, completând ceremonia.
- Uau, făcu Ashley. Se vede atât de bine de-aici, de sus.
- Nici măcar nu mi-e frică, nu-i așa, mami? o informă Amanda.
- Vezi, iar vorbește așa! punctă Ashley.
- Fetelor, acum nu-i momentul. Haideți să ne bucurăm de luminițe, înainte ca Patrick să ne dea jos de-aici.
Câteva minute mai târziu, Patrick coborî liftul înapoi. Când se opri din mișcare, Patrick ieși din cabina de comandă, deschise ușa și le ajută să iasă în aerul rece.
- A fost super tare, mulțumesc, zise Ashley.
- Mda, chiar așa a fost. Mami crede la fel, nu-i așa?
- Amanda, a fost minunat, îi răspunse Stephanie. Acum, fetelor, ce aveți de spus domnului O`Brien?
Pe un ton jucăuș, Amanda răspunse:
- Că mai vrem o dată.
Izbucniră toți în râs, inclusiv Stephanie.
- Nu la asta m-am referit, zise ea, după ce se mai gândi puțin.
Fetele ei cunoșteau bunele maniere. Se pare că în seara asta le lăsaseră acasă.
- Mulțumesc, domnule O`Brien. A fost foarte drăguț din partea ta să te gândești la noi, zise Ashley pe cel mai dulce și respectuos ton cu putință.
Adulții izbucniră din nou în râs.
- Cu mare plăcere. Bradul ăsta îți taie într-adevăr răsuflarea, nu-i așa? zise Patrick privind în sus la curcubeul de culori ce strălucea în crengile pomului de Crăciun.
- Vrei să vii cu noi la Burger King? îl întrebă Amanda. N-am mâncat azi la prânz pentru că am fost ocupate cu puii de căței. Văd stele verzi de foame și mama ne-a promis că putem mânca înghețată de ciocolată, drept răsplată că n-am vorbit azi în drum spre casă.
Dacă ar fi existat vreo prăpastie imensă undeva în apropiere, Stephanie și-ar fi dorit să intre în ea atunci și acolo. Era pe punctul de a-i ține o predică Amandei despre ce înseamnă bunele maniere. Realiza că fiica ei avea doar 7 ani, dar trebuia să învețe mai devreme sau mai târziu, așa că ar putea la fel de bine să o facă acum, înainte a de o umili de tot pe Stephanie.
Pentru prima oară însă, Patrick salvă situația.
- Mi-ar plăcea, dar trebui să trec pe la Claude să văd ce fac cățelușii.
- Ah, vreau și eu să vin cu tine, sări Ashley. Mi-am făcut atâtea griji pentru ei! Mami, pot să merg și eu cu Patrick? Te rog!
Stephanie nu avea idee ce le apucase pe fetele ei, dar avea de gând să aibă o discuție cu ele cât de curând.
- Nu, nu ai voie. Și, te rog să nu crezi că domnul O`Brien trebuie să te invite acolo doar pentru că ai tu chef să mergi. E foarte nepoliticos din partea ta.
- Uite cum facem, dacă e de acord și mama voastră, le spuse Patrick fetelor. Imediat ce plec de la Claude, o sun pe mami și vă transmit un raport despre cățeluși.
Patrick se uită spre Stephanie, îi aruncă un zâmbet ucigător, iar inima ei se înmuie, dar numai pentru o secundă. Își aminti imediat cât de urâcios fusese cu ea în după-amiaza aceea.
- O să mă mai gândesc. Cu siguranță, o să am destul timp la dispoziție ca s-o fac, zise Stephanie, privind direct spre Patrick.
Patrick se uită în jos, spre cizmele lui maronii.
- Referitor la ce am zis azi...
- Ce-i făcut e bun făcut, domnule O`Brien. Mulțumesc pentru raportul despre cățeluși. Mă poți suna îndată ce afli ceva despre ei.
Și, acestea fiind spuse, Stephanie le luă pe ambele fete de mână și se îndepărtă de Patrick, de promisiunile lui și de orice altceva mai avea de spus.
Capitolul 10
Două săptămâni mai târziu...
- Păi, din punctul meu de vedere, îți e dator măcar cu puțină loialitate. Adică te-ai spetit 2 ani muncind în locul ăsta și cu ce te-ai ales? Dată afară în timpul sărbătorilor?
Melanie luă o gură de cafea din ceașcă.
- Eu, una, tot sunt de părere că ar fi trebuit să le spui lui Max și lui Grace, în seara când s-au aprins luminile din pomul de Crăciun.
- Da, știu. E rău, dar asta-i situația. N-am vrut să le stric seara. O să fiu bine atâta timp cât nu cade învoiala pe care am făcut-o cu proprietarul casei. Am completat deja formularele; acum avansul meu se află la agent și am semnat angajamentul conform căruia banii vor ajunge la proprietar, după îndeplinirea tuturor condițiilor de vânzare-cumpărare; nu mai am nimic de făcut decât să aștept răspunsul băncii. Și știi cum sunt bănicle. Nu se grăbesc. Jessica zicea că, dacă am noroc, până la sfârșitul anului sunt mutată în casă nouă, dar sinceră să fiu nu văd să se întâmple așa ceva. Cel puțin nu acum, în prag de sărbători.
Stephanie și Melanie tocmai conduseseră fetele la autobuzul care le ducea spre școală. De când Stephanie intrase în concediu fără plată, cele două femei petrecuseră aproape fiecare zi împreună. Măcar exista o parte bună în toată povestea asta cu concedierea ei - prietenia din ce în ce mai strânsă cu Melanie.
Duseseră fetele la film de vreo două ori, pe la McDonald`s trecuseră de 3 ori și într-o seară fuseseră la o pizzerie nou deschisă în oraș, numită Izzy`s.
Melanie a vrut să le ducă pe fetele să vadă o scenetă în Denver, dar Stephanie chiar nu avea cum să-și permită costul biletelor. Melanie se oferise să suporte cheltuielile, dar Stephanie, care habar nu avea de situația financiară a lui Melanie o refuzase, spunând că era prea mult. Plănuiseră, în schimb, să meargă toate 4 să vadă Colindă de Crăciun, la liceul din Placerville. Intrarea era liberă pentru toată lumea, iar Stephanie era sigură că fetele se vor distra de minune. Se îndrăgostiseră de tot ce însemna spectacol live, încă de când Grace le dusese să vadă Spărgătorul de nuci, la liceul Eagle Valley.
- Știu că abia aștepți să scapi de locul ăsta strâmt, dar cred că mie-mi va lipsi, odată ce tu și fetele vă veți muta, zise Melanie uitându-se în jurul său, la apartamentul cu 3 cămăruțe minuscule.
- Atunci ar trebui să-i rogi pe-ai tăi să ți-l închirieze, o tachină Stephanie. Sunt sigură că o să-ți ceară o chirie decentă. Nu spun că nu au procedat la fel și cu mine. Nu am vrut să insinuez ceva de genul ăsta. Știu prea bine cam cât ar putea scoate din locul ăsta, dacă ar fi să-l închirieze în regim de vacanță.
- Nu prea văd să se întâmple așa ceva. Lor chiar le-a făcut plăcere să vă găzduiască, pe tine și pe fete. Nu cred că locul ăsta a arătat vreodată mai cald și mai primitor ca acum.
Stephanie făcuse tot posibilul să transforme locul acela mic și înghesuit într-un cămin. Vopsise pereții într-o nuanță caldă, de culoarea untului, și cususe draperii cu care acoperise fereastra imensă din sufragerie. Pierduse două weekenduri înlocuind gresia din baie - singura baie din apartament. Fusese foarte mândră de munca ei.
Mersese la un curs care te învăța cum să pui gresie, oferit de magazinul din apropiere, și descoperise că nu-i mare lucru. Împrumutase uneltele de la Max. Gresia care îi plăcea ei era vândută la reducere, așa că, după ce obținuse permisiunea proprietarilor - care, de altfel, îi dăduseră mână liberă în ceea ce privește apartamentul - Stephanie se apucase de treabă. Oamenii îi spuseseră să se simtă ca acasă acolo și asta și făcuse.
Bucătăria era cât un dulap, dar Stephanie își lăsase amprenta și acolo. Lipise un tapet cu fluturași miniaturali pe singurul perete din acest spațiu, apoi cumpărase un set de cutiuțe galbene la un preț de nimic, dintr-un magazin din apropiere, la care adăugase o perdeluță transparentă, tot de culoare galbenă, pe care o agățase la fereastra de deasupra chiuvetei.
Găsise masa în apartament, când se mutase. Între timp, Stephanie aflase că fusese un cadou oferit cu mulți ani în urmă mamei lui Melanie, de către tatăl acesteia, cu ocazia aniversării a 10 ani de căsătorie. Lemn solid de arțar, la care se adăugau 4 scaune asortate. Lustruise bine lemnul de culoarea mierii, până când acesta devenise lucios, apoi cumpărase pernuțe galbene pentru scaune și fețe de masă de aceeași culoare.
Arăta ca un cămin, exact cum zicea și Melanie.
Stephanie ezitase să împodobească bradul anul acesta, sperând că, poate printr-o minune, va intra în posesia noii case și își vor petrece Crăciunul acolo. Dar, cum nu le spusese fetelor nimic despre casă, trebuise oricum să decoreze brăduțul artificial pe care-l cumpărase în primul an când se mutaseră acolo.
În apartament nu intrau mai multe lucruri decât erau deja, dar Stephanie, împreună cu fetele, decoraseră fiecare centimetru din el. Agățaseră floricele de porumb și coacăze pe sfori și le legaseră de draperia din sufragerie. Coșulețe cu conuri de brad pe care le adunaseră împreună ocupau toate suprafețele disponibile.
Amanda decupase steluțe și pomi de Crăciun din hârtie roșie și verde, și le lipise peste tot pe pereți. Ca să nu se lase mai prejos, Ashley folosise toată folia de aluminiu din casă pentru a face îngeri, pe care îi lipise apoi pe tavan. Munciseră o grămadă, dar se distraseră de minune împreună. Iar acum, micuțul lor apartament strălucea și era plin de lumină, gata de sărbători.
Stephanie le cumpărase ambelor fete telefoane mobile, deși erau achiziții scumpe și nu se încadrau în bugetul rezervat pentru Crăciun. Însă ținând cont de cele câteva ore de groază petrecute în Vinerea Neagră, decizia ei fusese definitivă. Le cumpărase cartele cu un număr limitat de minute și le explicase fetelor că trebuie să-și folosească telefoanele numai în caz de urgență.
Nu se gândise însă că lucrurile vor lua întorsătura pe care o luaseră în cele din urmă, cel puțin nu în cazul lui Ashley. Începuse să vorbească la telefon cu prietenele de la școală. Stephanie știa că ea voia să fie în rând cu restul colegilor săi de clasă la capitolul mesaje și convorbiri telefonice.
Când Grace și Max o întrebaseră ce să le ia fetelor de Crăciun, Stephanie le spusese să le cumpere minute pe cartelele telefonice.
- Mulțumesc, ne place foarte mult locul ăsta, atâta doar că nu-i de ajuns de mare. Știi cum e când 3 fete împart baia? o tachină Stephanie.
- Am văzut cu ochii mei cum este, o informă Melanie.
- Da, te cred. Am noroc că sunt încă mici. Îți imaginezi cum ar fi fost dacă erau adolescente?
Melanie râse.
- Nici nu vreau să mă gândesc la asta.
Au mai stat de vorbă câteva minute.
În timp ce Melanie se pregătea să plece, sună telefonul. Stephanie spera că fetele n-au pățit nimic. Încă nu se simțea sută la sută în largul ei când nu le avea în preajmă. Ridică degetul arătător spre Melanie, cerându-i s-o aștepte 1 minut.
Melanie se opri lângă ușa de la intrare.
- Alo, răspunse Stephanie, iar în voce i se simțea un pic de teamă. Jessica! Ce mă bucur să te aud!
Stephanie făcu o pauză, apoi clătină din cap spre Jessica, deși, evident, aceasta nu putea s-o vadă. De parcă s-ar fi mișcat cu încetinitorul, se așeză pe scaunul din bucătărie.
- Nu se poate, strigă ea plină de vehemență. Nu înțeleg, zise ea din nou, cu vocea plină de dezamăgire. Da, bineînțeles. Nu știu ce să zic decât că pur și simplu nu e adevărat. Te sun puțin mai încolo, zise Stephanie, închise și aruncă telefonul pe masă.
Melanie traversă sufrageria mică și se întoarse în bucătărie. Se așeză pe scaunul din care tocmai se ridicase.
- Nu arăți prea fericită. Fetele sunt bine?
- Sper că da. M-a sunat Jessica Rollins. Mi-a zis că tocmai a discutat cu cei de la bancă.
Ochii i se umplură de lacrimi.
- Mi-au respins cererea de împrumut.
Melanie se întinse peste masă atingându-i ușor mâna lui Stephanie.
- Cum e posibil? Jessica ți-a zis că partea cea mai grea a trecut. Credeam că deja ți-au aprobat împrumutul, că a rămas doar să semnezi actele finale.
Melanie părea la fel de nedumerită ca și Stephanie.
- Au dat vreo explicație? Ți-a zis Jessica ce s-a întâmplat de s-au răzgândit?
Șocată, Stephanie scutură din cap.
- Jessica zice că banca nu le acordă împrumuturi șomerilor.
Capitolul 11
- Șomeri? Despre ce vorbește? Tu nu ești șomeră, zise Melanie din nou, de parcă, dacă ar fi repetat, i-ar fi convins pe Jessica și pe angajații băncii. Nu știu de unde au obținut informația asta, dar ai face bine să afli cât mai repede.
Secătuită de toată energia, Stephanie se ridică de pe scaun și se sprijini de chiuvetă, privind pe fereastra care dădea spre drumul șerpuitor din fața apartamentului ei. Își drese glasul și își șterse lacrimile cu un șervețel.
- Știu de unde au obținut informația. Este evident.
- Crezi că Patrick e în spatele poveștii ăsteia? întrebă Melanie, dând glas gândurilor lui Stephanie.
Aceasta se întoarse spre ea.
- Cine altcineva ar fi atât de josnic să facă una ca asta? Cred că e încă supărat pe mine că nu le-am lăsat pe fete să-l însoțească atunci la Claude, să vadă cățelușii.
- Nu cred că-i atât de răzbunător sau de imatur. Știu că nu e cel mai elegant tip din lume, dar chiar nu cred că s-ar coborî în halul ăsta.
Stephanie își suflă nasul în șervetul cu care își ștersese lacrimile, fără să-i pese că se chinuise o noapte întreagă, când nu putea să doarmă, să brodeze fluturași pe el.
- Tu nu înțelegi, Melanie. Tipul ăsta chiar are ceva cu mine. Crede că femeile ca mine nu sunt altceva decât gunoaie. Știu ce vorbesc, crede-mă.
- Mă rog, eu nu cred pe nimeni care îmi spune „crede-mă”, dar pot să te asigur un lucru: indiferent ce definiție dai tu cuvântului „gunoi” și înțelegi tu prin „femei ca mine”, eu, una, sunt onorată să-ți fiu alături, Stephanie Casolino-Marshall. Ești o femeie care muncește din greu, care nu-și dorește altceva decât ca fiicele ei să aibă o viață mai bună decât ai avut tu. Ești o mamă grijulie, darnică și iubitoare, ești o prietenă extraordinară. Știu că n-o să-ți placă ce-o să-ți spun, dar asta e, n-am ce-ți face, o s-asculți ce-am de zis. O să-l sun chiar eu pe Max. Comportamentul ăsta pueril al managerului pe care l-a angajat - și încă „pueril” e un efuemism în cazul ăsta - trebuie să înceteze.
Melanie se întinse după telefonul de pe masă. Stephanie își puse mâna peste a lui Melanie.
- Chiar nu vreau să-i suni pe Max și Grace. Ar părea că profit de prietenia mea cu ei. Îți mulțumesc pentru toate cuvintele frumoase pe care mi le-ai spus. Ești o prietenă bună, știi asta, nu?
- Da, știu asta, și-ți mulțumesc. Dar prietenii nu stau cu mâinile în sân, fără să facă nimic atunci când prietenii lor cei mai buni iau șuturi în fund când sunt deja căzuți la pământ.
Melanie ridică o mână în sus, ca pentru a opri orice alt comentariu venit din partea lui Stephanie.
- Du-te, fă-ți un duș, spală-ți părul și machiază-te. Nu că ai avea nevoie de farduri, cu tenul ăla de piersică pe care-l ai, dar, oricum, machiază-te. Apoi când ești gata, scoate costumul ăla negru din străfundurile dulapului. Ăla pe care l-ai purtat când ai depus cererea de credit. Nu, de fapt, dacă mă gândesc mai bine, uită de ăla. Pune pe tine cei mai strâmți și mai sexy blugi pe care-i ai și combină-i cu puloverul ăla roșu pe care ți l-am făcut cadou.
Melanie nu se mai oprea.
- Să nu te aud că ai ceva de comentat. Ai o oră la dispoziție să devii o bombă sexy.
- Bombă sexy? Asta-i o noutate, bombăni Stephanie.
- Da, chiar așa e. Și asta pentru că tocmai am inventat-o. E a mea, un original sută la sută, așa că nu cred că am să te las să îți atragi meritele pentru ea. Acum treci sub duș sau te arunc eu acolo, cu mâna mea.
- Nu știu dacă-mi place varianta asta a ta. Să faci așa pe șefa cu mine.
- Dacă nu te miști și te bagi sub duș, îți arăt eu ce înseamnă să fac pe șefa. Acum, hai și nu vreau să înțelegi altceva. Acum! Nu uita, ai exact o oră la dispoziție.
Melanie întinse brațul săgeată, arătând spre direcția băii.
- Bine, bine, rosti Stephanie pe un ton plângăcios, înainte de a încuia ușa băii în urma ei.
Melanie așteptă până auzi dușul, înainte să pună mâna pe telefon.
Știa că era în joc mândria lui Stephanie, dar chiar nu-i mai păsa. Îi păsa doar de faptul că cineva îi spulberase visul unei prietene dragi ei. Dacă o făcuse intenționat sau nu, asta deja nu mai conta. Conta doar că Stephanie muncise din freu, mai mult decât orice altă persoană pe care ea o cunoștea, pentru a economisi câteva mii de dolari ca să plătească avansul pentru casa ei și a copiilor ei.
În lumea de azi, în care toți sunt dați pe repede înainte și singura regulă valabilă este „oferă sau mă servesc singur”, Stephanie era o specie pe cale de dispariție. Și ceea ce pentru Stephanie era o sumă imensă, pentru Melanie, care avea mai mult decât era nevoie pentru a face o diferență pe lumea asta, era un chilipir.
Pentru prima oară în cei 24 de ani ai săi, Melanie simți că se află pusă în fața unei șanse de a face ceva cu adevărat special pentru oamenii pe care-i iubea; era un cadou pe care și-l făcea sieși și nu invers.
Formă *69 pe telefonul lui Stephanie, pentru a afla care fusese ultimul număr utilizat. Îl scrise pe o plăcuță magnetică lipită de ușa frigiderului.
- Cu Jessica Rollins, vă rog, zise ea, când la celălalt capăt al telefonului se auzi vocea unei tinere femei. Și, vă rog, spuneți-i că este o chestiune de viață și de moarte.
- Oh, Doamne, exclamă fata, o să mă ocup chiar eu de asta, imediat.
Melanie se gândi că fata merita o mărire de salariu.
- Mulțumesc, spuse ea.
În câteva secunde, Melanie era pusă în legătură cu Jessica Rollins. Îi spuse pe scurt de ce și când avea nevoie. Femeia se arătă mai mult decât amabilă, fiind gata să sară peste câteva etape pentru a ajuta să ajungă în punctul în care dorea.
După ce termină de plănuit ce aveau de făcut, Melanie închise și formă numărul de la biroul din Maximum Glide.
Îi răspunse o voce pe care nu o recunoscu.
Melanie nu știa dacă era vocea unui bărbat sau a unei femei.
- Cu domnul Edward Patrick Joseph O`Brien, vă rog. Spuneți-i că este o chestiune de viață și de moarte.
Lui Melanie începuse să-i placă noul rol în care intrase, acela de a deține controlul. Două secunde mai târziu, bărbatul veni la telefon.
- Aici, Patrick.
Melanie își dădu ochii peste cap. Era sigură că tipul făcea pe prostul intenționat.
- Patrick, sunt eu, Melanie, avem o problemă.
Răutăcioasă, așteptă câteva secunde înainte de a continua. Lasă să-l fiarbă puțin în suc propriu.
- E vorba de Stephanie sau de fete? întrebă el.
Ea hotărî să fie și mai răutăcioasă.
- E vorba de toate.
- Spune-mi unde sunt și voi fi acolo în câteva minute, spuse el neliniștit.
Din nou, îl lăsă să-și muște degetele. Știa că era rea cu el, dar era felul ei de a-l face să plătească pentru o trimisese pe Stephanie în concediu fără plată.
- Melanie, spune-mi ce se întâmplă. Te rog!
Strigase la ea atât de tare, încât trebui să țină telefonul departe de ureche.
- Vreau să mă asculți și nu vreau să mă întrerupi. M-ai înțeles?
Îl auzi oftând exasperat la celălalt capăt al firului.
- Bine. Te ascult.
Melanie îi spuse pe scurt de ce anume și când avea nevoie. El căzu de acord cu ea, la fel de repede ca și Jessica Rollins.
„Poate că până la urmă designul grafic nu este punctul meu forte.”
Treizeci de minute mai târziu, Stephanie era proaspătă, îmbrăcată și arăta senzațional.
- Acum vreau să te urci la mine în mașină. Ieșim în oraș să mâncăm.
- Melanie, știu că vrei să mă înveselești și, crede-mă, chiar apreciez asta, dar trebuie să fiu aici când ajung fetele acasă.
Aruncă o privire spre ceas.
- O să fie aici peste două ore. Nu văd cum am putea ieși în oraș să mâncăm și să ne simțim bine într-o pauză atât de scurtă.
- Ce, am zis eu cumva că mergem să ne simțim bine? Hmm, nu cred să fi zis așa ceva. Și-acum hai.
- Păi, sper că îți dai seama că mă simt ca o idioată, îmbrăcată așa, la patru ace, doar ca să iau prânzul. Mai ales că va trebui să mergem la fast-food, pentru că numai pentru așa ceva am timp. Și n-am de gând să accept un refuz, doar sunt fetele la mijloc, zise Stephanie pe un ton hotărât.
- Am aranjat ca mama să fie aici când ajung ele acasă.
În realitate, nu aranjase nimic, dar intenționa să o facă.
- Ți-ai dat cu prea mult fard pe obraji. Du-te și mai șterge din el. Arăți ca Ronald McDonald.
- Chiar nu îmi place versiunea asta a ta.
- Nasol. Du-te și șterge-ți obrajii. Acum.
Stephanie făcu stânga-mprejur și se îndreptă spre baie.
Melanie o explică pe mama ei și îi explică situația. Aceasta fu bucuroasă s-o ajute. Îi spuse că le va aștepta pe fete în stația de autobuz, iar de-acolo, avea să le ducă la Chuck E. Cheese, dacă și Stephanie era de acord cu ideea asta. Melanie o asigură că nu o va deranja, dar îi aminti mamei ei să-și ia telefonul cu ea, pentru că știa că Stephanie o să vrea să sune și să verifice că fetele sunt bine.
Imediat ce Melanie închise telefonul, Stephanie ieși din baie.
- Dacă nu te-aș cunoaște, aș zice că pui ceva la cale. Dar azi cel puțin nu prea pot să pun lucrurile cap la cap. Așa că hai să luăm prânzul și să ne distrăm, înainte ca fetele să ajungă acasă. Cred că o să ne prindă bine. Putem să comandă junk food.
- Da, chiar asta o să facem îndată ce-ți miști fundul în mașină.
Melanie aproape că o dădu afară pe ușă.
- Doar ți-am zis că am vorbit cu mama să fie aici în cazul în care întârziem puțin. Va trebui să ai încredere în mine.
- Adică vrei să am încredere în cineva care spune că nu are încredere în oamenii care spun „crede-mă”?
- Am spus eu așa ceva? întrebă Melanie, în timp ce urcau în mașina ei, marca Lincoln Navigator.
- Da, ai spus.
- Bine, atunci îți spun acum că trebuie să ai încredere în mine. Nu trebuie să mă placi, trebuie doar să ai încredere în mine.
Stephanie inspiră adânc.
- Dă drumul la căldură, îngheț aici. Chiar aș vrea să-mi zici ce se întâmplă. Nu-mi plac surprizele.
- Ghinion, comentă Melanie în timp ce conducea pe drumul șerpuitor, flancat de brazi imenși, acoperiți cu un strat gros de zăpadă.
Imaginea asta îi amintea mereu cât de frumos poate fi Colorado.
Douăzeci de minute mai târziu, parcau în complexul Maximum Glide. Stephanie arăta de parcă era gata să o ia la bătaie.
- Ce căutăm aici? Ăsta e ultimul loc unde aș vrea să mă aflu la ora asta.
- Nasol. Este fix locul unde trebuie să te afli. E cineva aici care vrea să discute cu tine. Și acum, dă-te jos sau te duc pe sus, ca pe un sac de cartofi.
- Nu cred că vreau ca fetele să te vadă așa. Ai putea să le sperii,o tachină Sophie.
- Da, vezi să nu! Ele mă iubesc indiferent cum sunt, și amândouă știm asta.
- Da, așa e.
Porniră să traverseze parcarea.
Zăpada scârțâia sub cizme, dar zgomotul abia se auzea în mulțimea care mișuna pe coasta muntelui. Urmele viforului de săptămâna trecută dispăruseră. În locul lor, soarele strălucea, cerul era albastru, iar zăpada albă și curată ca frișca proaspăt bătută.
Se grăbiră să intre în clădirea de birouri pentru că, deși era soare, temperaturile erau încă scăzute.
- Luăm prânzul la Patrick în birou. L-am rugat să comande ceva de la The Lodge, îi explică Melanie.
- Nu știu de ce am fost de acord cu toată chestia asta, dar când plecăm, amintește-mi să-ți rup gâtul.
Melanie bătu la ușa lui Patrick, apoi, înainte ca el să aibă șansa de a le răspunde, apăsă pe clanță și intră.
Așa cum îi ceruse, masa era aranjată pentru două persoane. Într-o vază, cineva pusese un singur trandafir galben, iar într-o găletușă cu gheață se răcea o sticlă de șampanie Cristal.
Stephanie aruncă o privire spre Patrick, apoi se uită iar la prietena ei care părea că se transformase într-o scorpie.
- Spune-mi că nu este ce cred eu că este.
- Nu este, zise Melanie. Poftă bună.
Înainte ca Stephanie să apuce s-o întrebe măcar ce se întâmplă, Melanie ieși repede afară din birou. Stephanie se uită spre masă, văzu trandafirul și șampania.
- Te rog, intră și ia loc.
Patrick o invită, apropiindu-se de scaune; erau aduse de la The Lodge.
- Dacă te interesează, nu mă aflu aici din proprie inițiativă. Melanie pare să creadă că asta este... Nu știu ce crede ea, dar hai mai bine să terminăm mai repede.
- Vorbești de parcă ești în drum spre ghilotină.
- Ei, nu cred să fie chiar așa de rău, răspunse ea, apoi se așeză pe scaunul oferit de Patrick.
Ce surpriză! Nu știa că era manierat.
- O să-mi zici după ce termin de spus ce vreau să-ți spun. Mi-am permis să-l rog pe Jack să aștepte puțin cu mâncarea. E posibil să nu mai vrei să fii în aceeași cameră cu mine după ce voi termina de vorbit. Ți-aș fi spus asta mai demult dacă aveam curajul să recunosc situația față de mine însumi. Dar mai bine mai târziu decât niciodată, așa că iată-mă.
- Uite ce e, dacă-i vorba de slujba mea, probabil că n-ar fi trebuit să plec așa cum am plecat. Eram doar îngrijorată din cauza Amandei și a lui Ashley, apoi tu ai făcut comentariul ăla despre... mă rog, știi și tu ce ai zis. Am fost jenată și nu voiam decât să plec de-acolo. Așa că dacă ai de gând să-ți ceri scuze, atunci nu-i nicio problemă, le accept.
- De fapt, asta nu are nicio legătură cu slujba ta. Mai bine zis, nu are nimic de-a face cu locul ăsta.
Inspiră adânc, își trecu mâna prin pletele întunecate, după care inspiră iar adânc.
- Mă trag dintr-o familie foarte numeroasă, irlandeză la origine. Am 3 surori mai mici și 4 frați mai mari, iar surorile mele au 3 băieți și 2... ăăă... o fată. Frații mei au și ei copii, dar povestea asta este despre surorile mele, despre copiii lor și despre mine. Despre cum este de datoria mea să le protejez.
- Buuun, zise Stephanie, încă neînțelegând unde bătea Patrick.
- Nu mi-e ușor, bine?
- Scuze.
- Acum 2 ani, sora mea și soțul acesteia și-au pierdut fiica, pe Shannon.
- Îmi pare rău, Patrick, n-am știut.
Stephanie nu înțelegea nici acum unde voia să ajungă Patrick, dar se calmase, știind că era vorba de familia lui. Era un subiect căruia putea să îi facă față.
- Avea 17 ani... A avut o boală de sânge extrem de rară, ceva denumit pe scurt PPT. A murit chiar în ziua în care a terminat liceul. De atunci, familia noastră nu a mai fost aceeași. Eu nu am mai fost același. E un coșmar pentru sora mea și pentru fiica lor mai mică, Abby. Șocul a durat aproape 1 an. Eu... Nu-mi iese așa cum voiam.
Patrick întinse mâna spre a ei, iar prima reacție a lui Stephanie a fost să și-o retragă, dar când văzu expresia pe care o aveau ochii lui albaștri, se opri. Tristețea îi întunecase fața.
- Mi-am jurat să nu mă las vreodată târât într-o situație în care aș fi putut să sufăr o pierdere atât de mare ca moartea lui Shannon. Am văzut prin ce a trecut sora mea, prin ce va trece tot restul vieții ei, am văzut că n-am putut lupta pentru a le proteja pe ea și pe nepoata mea cea mare, pe prima nepoată a părinților mei, și am decis că o astfel de viață nu este pentru mine. Dacă nu mă apropii de nimeni, atunci nu voi fi rănit. E un clișeu, știu, dar ăsta e adevărul. Apoi ai apărut tu, cu fetițele tale. Am încercat să nu-mi placă de tine, am încercat să nu-mi placă de fiicele tale, dar este imposibil. Am încercat să găsesc o cale de a-ți mărturisi asta fără să mă fac de râs și fără să te pun pe fugă. S-a nimeri să am noroc și Melanie m-a sunat azi. Mi-a spus ceea ce eu știam deja, dar nu voiam să recunosc.
- Și de când a devenit Melanie o autoritate pentru toată lumea?
- Are spirit de observație și este deșteaptă. Dă dovadă de mai multă inițiativă ca de obicei, dar mă bucur că o face pe seama mea. Ce încerc să îți spun este că am sentimente foarte, foarte puternice pentru tine și fetițele tale. Crezi că ai putea să-mi mai dai o șansă pentru a îndrepta lucrurile?
Era ultimul lucru pe care se aștepta să-l audă în acea zi. Și mai ales venind de la Patrick. Deci până la urmă chiar exista o inimă care bătea în pieptul lui. Stephanie zâmbi.
- Presupun că aș putea, dar cu câteva condiții.
- Orice dorești, fu Patrick de acord și o strânse de mână.
- Orice? întrebă Stephanie.
- Absolut orice, răspunse el, ochii lui cufundându-se într-ai ei, de parcă ar fi fost prima oară când o privea.
- Hai mai întâi să dăm o tură pe pârtiile negre, zise Stephanie, simțindu-se mai ușurată decât fusese vreodată în ultimii ani.
Chiar avea chef să se distreze. Nu-și făcea griji din cauza fetelor, pentru că avea încredere în Melanie, chiar dacă îi spusese că nu are. Azi, Stephanie intenționa să-și petreacă timpul cât mai plăcut cu putință, în compania unui bărbat despre care credea că este cel mai sexy șef în viață.
Patrick se ridică, îi ținu scaunul, apoi o luă în brațe.
- Nici măcar nu ne-am sărutat.
- Atunci hai să nu mai pierdem nicio secundă, zise Stephanie înainte ca buzele lui să le atingă pe ale ei.
Epilog
Ajunul Crăciunului
Se auzi un ciocănit în ușă și fetele se întrecură să răspundă.
Melanie trebuia să treacă pe la ele ca să le aducă darurile. De când le anunțase că vine, săreau de colo-colo, fără să-și mai găsească astâmpărul.
- Fetelor, nu uitați de bunele maniere, zise Stephanie.
Fetele se opriră din goana lor și deschiseră ușa.
- Tu nu ești Melanie, zise Amanda.
- Amanda, nu-i frumos! zise Ashley, dându-se la o parte pentru a-l lăsa pe Patrick să intre. Încercăm să o învățăm cum să se poarte, dar cred că o să ne ia ceva timp.
- Eu, unul, încă mai învăț la capitolul ăsta. Unii oameni învață mai greu decât alții, răspunse Patrick.
- Patrick, credeam că e Melanie, zise Stephanie, deși se bucura să-l vadă.
În ultimele două săptămâni, ieșiseră împreună de vreo 4 ori. Nu era bărbatul care credea ea că este; era mai mult de-atât. Iubitor, amuzant și bun. Când era vorba de fete, avea o răbdare de sfânt. În viața ei nu fusese mai fericită.
- Da, că veni vorba de Melanie, m-a sunat și mi-a spus să-ți zic că ajunge mai târziu, avea nu știu ce problemă cu mașina. A zis să-ți dau asta.
Patrick scoase din buzunarul gecii de piele un plic gros.
- Ah, cred că e cadoul pe care voia să-l dea fetelor.
- Sunt sigur că asta e. De ce nu-l deschizi? o întrebă Patrick în timp ce se autoinvită să ia loc la măsuța din bucătăria lor mică.
- Păi, nu e pentru mine, zise Stephanie.
Se miră că Melanie nu împachetase frumos cadourile fetelor, mai așes că știa cât de mult le plăcea hârtia lucioasă și fundițele complicate. Dar poate că nu avusese timp pentru așa ceva.
- De fapt, Melanie a zis că este pentru tine și pentru fete, deci cred că e în regulă dacă deschizi tu plicul.
Fetele așteptau, agățate de Patrick. El o ridică pe Amanda în brațe și o așeză pe genunchiul lui drept, iar pe Ashley pe genunchiul stâng.
- Hai, mami, deschide-l! zise Amanda.
- Bine, fie, dar aș fi vrut să nu fi... În fine, bine, o să-l deschid.
Stephanie tricotase un pulover și un fular asortat pentru Melanie, iar lui Patrick îi făcuse o căciulă și niște mănuși. Ezitase să se atingă de suma pe care o economisese pentru avans și care îi fusese returnată după ce căzuse povestea cu achiziționarea casei, așa că anul ăsta, darurile de Crăciun din partea ei erau făcute de mână.
Desfăcu plicul cu unghia. Scoase din el niște documente oficiale. Le parcurse rapid și se uită spre Patrick care ținea fetele pe genunchi de parcă asta făcuse toată viața lui. Se mai uită o dată la hârtii. Și încă o dată. Apoi, în cele din urmă, înțelese. Darul lui Melanie pentru ea.
Lacrimile îi umplură ochii și apoi începură să se rostogolească pe obraji, în cascade. Abia mai putea vorbi. Avea senzația că visează. Dar era ce era. Nu știa cum fusese posibil, dar cumva, într-un fel, darul lui Melanie pentru ea și pentru fete era actul de proprietate al căsuței din Placerville.
- E cel mai tare cadou pe care l-am primit vreodată, nu-i așa, Patrick? întrebă Amanda.
Izbucniră cu toții în râs, în timp ce fetele îi povesteau mamei lor despre surpriza pe care le-o făcuse Melanie și cum fusese posibilă. Și cum Melanie le spusese că pentru prima oară în viața ei, înțelesese câtă bucurie se ascunde în a oferi cuiva un cadou de Crăciun.
Pentru prima dată în viața lor, Stephanie și fetele se vor bucura de propria lor casă, datorită incredibilei generozități a unei prietene iubitoare.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu