Magia sărbătorilor, Fern Michaels

 1-2

Capitolul 1

 

   Telluride, Colorado

   26 noiembrie 2010

   Vinerea Neagră

 

         Stephanie mai aruncă o privire la ceas, să fie sigură că nu rămâne în urmă cu programul pe care singură și-l impusese: 5.50 a.m.

   Astăzi, ușile magazinului se deschideau la ora 7 fix, nici mai devreme, nici mai târziu - era cea mai aglomerată zi din an la Snow Zone, magazinul cu echipamente pentru schi din Maximum Glide, unde Stephanie lucra ca manager de aproape 2 ani.

   Cu o oră înainte de deschiderea magazinului, Stephanie ajustă volumul boxelor stereo, ascunse departe de privirile clienților. În încăpere se revărsară acordurile vesele ale melodiei Have Yourself a Merry Little Christmas cântată de Michael Bolton. Luă de sub tejghea 4 lumânări mari, parfumate cu esență de scorțișoară, căută un chibrit și apoi aprinse fiecare lumânare în parte, așezându-le cu grijă într-un loc sigur, unde nu puteau fi dărâmate de clienții care se uitau la diversele obiecte expuse pe rafturi sau de schiorii care intrau echipați pentru pârtie, deși la intrare și în magazine erau anunțuri scrise cu litere mari: ESTE INTERZISĂ INTRAREA CU ECHIPAMENT DE SCHI ÎN INCINTA MAGAZINULUI. Stephanie făcu niște cafea, puse apă la fiert pentru ciocolata fierbinte și aduse câteva duzini de gogoși pentru clienții matinali. Dacă lua în calcul cantitatea de zahăr care se consuma zilele astea, mersul la cumpărături era muncă grea, nu glumă.

   Stephanie zâmbi la gândul sezonului de sărbători care era pe cale să înceapă. În următoarele 4 săptămâni, Maximum Glide va fi plin de turiști sosiți din toate colțurile lumii și, bineînțeles, de localnicii care veneau cu mașinile, să-și petreacă acolo sfârșitul de săptămână.

   Verifică încă o dată rafturile și aranjă din nou 3 pulovere de culoare roșu aprins, cu gulere înalte și fulare asortate. Diversele tipuri de bocanci de schi erau expuse la vânzare, iar cele care se vindeau cu reducere de preț erau marcate cu abțibilduri portocalii. Mănușile impermeabile, rămase în stoc de anul trecut, erau așezate lângă produsele de anul acesta, care propuneau un design nou. Astfel, oamenii puteau hotărî singuri dacă modelul care era ultimul răcnet în materie de stil merita sau nu diferența de preț. Din punctul ei de vedere, Stephanie considera că produsele erau, în mare, cam aceleași, cu excepția unui buzunar cu fermoar adăugat mănușilor produse anul acesta, în care se puteau băga încălzitori pentru mâini.

   Aranjă jachetele marca Spyder și salopetele de schi marca North Face, asigurându-se că se află la distanță egală unele de celelalte. Erau produsele care se vindeau cel mai bine din tot magazinul. Comandase mai multe decât anul trecut, de teamă să nu rămână fără marfă până la sfârșitul sezonului.

   Anul trecut, directorul general de la Maximum Glide, Edward Patrick Joseph O`Brien, care prefera să fie strigat Patrick, deși ea îl asemăna foarte tare cu Eddie, puștiul acela dulce din Leave It to Beaver, insistase ca ea să facă singură comanda.

   După ce verificase inventarul, Stephanie decisese că avea destule salopete și jachete de schi, cât să-o ajungă două sezoane. Ce nu știa ea era faptul că celebrul magazin de articole sportive, care făcea parte dintr-un complex turistic patronat de un olimpic medaliat cu aur, atrăgea schiori cu buzunarele doldora de bani, gata să-i cheltuiască. Până la urmă, fusese nevoită să mai facă o comandă, cheltuind câteva sute de dolari din casieria magazinului pentru a achita serviciile de curierat rapid. Își învățase lecția.

   Mai sigură pe poziția ei, anul acesta comandase cu toată încrederea, conștientă fiind că se va putea considera norocoasă dacă va rămâne ceva pe raft, până la sfârșitul sezonului. Pentru moment, Stephanie era sigură că avea destule produse cât să ajungă până la sfârșitul sărbătorilor.

   Până la Ajunul Anului Nou, nu avea cum să-și ia nici măcar o zi liberă, dar asta nu o deranja. Anul ăsta avea nevoie de mai mulți bani. Cu suma primită pe orele suplimentare, plus bonusul de Crăciun, va putea în sfârșit să plătească avansul pentru casă. Era prima casă pe care ea și cele două fiice ale sale, Ashley, o fetiță de 10 ani, cu o minte de 20, și Amanda, o puștoaică adorabilă, de 7 ani. Petrecuse luni în șir căutând prin ziare, până când găsise o casă cu 3 dormitoare și două băi, în stilul caselor de fermă, care îi plăcuse la nebunie și pe care și-o putea permite.

   Săptămâna trecută fusese special până în oraș, la agenția Rollins Realty, care vindea casa respectivă.

   Jessica Rollins, o femeie elegantă, care avea în jur de 55 de ani, îi programase o vizionare, iar Stephanie se îndrăgostise imediat de casă. Rămăsese vrăjită când văzuse cada imensă din baia principală, un lucru la care nici măcar nu visase. Observându-i reacția, Jessica îi explicase că foștii proprietari erau schiori pasionați. Stephanie se gândi că asta se aplică la aproape 3 pătrimi din populația statului Colorado. Știa că o baie fierbinte la sfârșitul unei zile petrecute pe pârtii era considerată o necesitate.

   După ce vizită casa visurilor sale - una pe care și-o permitea - își făcu o promisiune tacită, ei și fetelor sale. Vor avea casa lor și, fără să știe fetele, plănui să le surprindă cu un nou cățeluș, un husky siberian. Avea de gând să-și respecte promisiunea, indiferent cât de mult va trebui să muncească pentru asta. Placerville era acum casa ei.

   Îi fusese destul de greu să părăsească Gypsum, dar aici era la doar 20 de minute de mers cu mașina de Telluride. Grace și Max străbăteau adeseori drumul de 4 ore până la complexul turistic unde lucra ea. Întotdeauna opreau la magazin ca s-o viziteze și evident că Grace nici nu se gândea să rateze șansa de a le vedea pe fete. Grace era cea mai bună prietenă a lui Stephanie, sora pe care n-o avusese niciodată.

   Timp de aproape 2 ani, Stephanie și fetele sale trăiseră într-o garsonieră deasupra unui garaj, pe care Grace o găsise pentru ea în momentul în care părăsiseră Hope House, un adăpost social pentru femei agresate și abuzate.

   Grace, împreună cu noul ei soț, schiorul olimpic Max Jorgenson, care întâmplător era proprietarul complexului turistic în care lucra Stephanie, anunțaseră ieri, cu ocazia mesei festive date de Ziua Recunoștinței, că așteptau primul lor copil.

   Grace făcuse tot soiul de glume pe tema vârstei sale, iar Max insistase că nu arăta mai bătrână de 21 de ani. Avea aproape 40 și iată că, în sfârșit, visul lui Grace de a deveni mamă era pe cale să se împlinească. Ciudat cum se aranjaseră toate.

   Dacă cineva i-ar fi spus în urmă cu 2 ani că ea și fetele vor trăi pe cont propriu, fericite pe cont propriu, i-ar fi spus persoanei respective că e dusă cu pluta. Femeile de genul ei nu pot avea grijă de 2 copii pe cont propriu, cu siguranță nu fără ajutorul unui soț. Ei, ia mai gândește-te o dată! Până acum, își dovedise singură că greșise și nu avea nici cea mai mică intenție să schimbe în vreun fel lucrurile.

   Scăpase de soțul ei abuziv, Glenn Marshall, de care se îndrăgostise încă din liceu, și care acum ispășea 8 ani la Penitenciarul de Stat din Canon City, Colorado, o închisoare de maximă securitate, după ce acesta evadase dintr-o închisoare de minimă securitate, unde fusese inițial închis pentru abuz domestic.

   Stephanie se crispă amintindu-și cum el reușise să evadeze în timp ce era transportat la o altă închisoare de minimă securitate.

   Era prima ei săptămână petrecută la Hope House, cu doar câteva zile înainte de Crăciun. Îi dăduse voie lui Grace să ducă fetele la Spărgătorul de nuci, la liceul Eagle Valley. În timp ce se întorcea la Hope House, Grace fusese nevoită să o ia pe altă rută pentru că autostrada I-70 fusese blocată de poliție, în încercarea de a-l prinde pe prizonierul evadat. În cele din urmă, se rătăcise împreună cu fetele. Căutase ajutor în prima casă ce-i ieșise în cale și care, din întâmplare, se nimerise să fie casa lui Max Jorgenson, faimosul schior medaliat la Jocurile Olimpice de Iarnă.

   Stephanie își amintea noaptea plină de groază pe care o petrecuse atunci, când Grace nu se înapoiase cu fetele la Hope House. Din fericire, Grace găsise cabana lui Max, pe dealul Blow Out, și rămăsese acolo până în momentul în care drumurile aveau să fie eliberate. Dar asta nu înainte ca Glenn, la rândul lui, pierdut și urmărit de poliție, să dea și el de cabana lui Max și de fiicele sale. Când Max o găsise pe Grace legată și pe fete speriate de moarte, se grăbise să-l predea pe Glenn polițiștilor din mâinile cărora evadase, având însă grijă să-i tragă mai întâi câțiva pumni bine plasați, spărgându-i nasul.

   Stephanie detesta violența, dar se bucurase în sinea ei când auzise că Glenn avusese parte de același tratament pe care el i-l aplicase ei aproape în fiecare zi. Restul, cum se spune, era istorie.

   La aproape 2 ani de-atunci, Max și Grace erau căsătoriți și așteptau venirea pe lume a primului lor copil. Stephanie nici nu-și putea imagina un cadou mai frumos pentru ei doi. Erau făcuți unul pentru celălalt. Nu cum fusese ea cu Glenn.

   Cu 2 ani în urmă, era terminată și mult prea îngrozită ca să facă ceva să-și schimbe viața. Fără să aibă rude apropiate și fără prieteni cărora să se poată destăinui, Stephanie ducea o viață plină de amărăciune. Asta până în momentul în care citise un articol despre femei agresate.

   Își amintea și acum paragraful care o convinsese că trebuia să facă o schimbare, și asta încă destul de repede:

   „De cele mai multe ori, agresorul își concentrează furia asupra copiilor săi...”

   Stephanie știa că trebuia să-l părăsească pe Glenn, indiferent cât de greu avea să-i fie.

   Imediat după arestarea lui Glenn, 2 polițiști le escortaseră pe ea și pe fete la Hope House. Dat fiind că locuiseră împreună cu prietenul cel mai bun și tovarășul de beție al lui Glenn, Stephanie nu avea alt loc unde să meargă. Rușinată, disperată și îngrozită la gândul că fiicele ei ar fi putut păți ceva, își înghițise fărâma de mândrie ce-i mai rămăsese și acceptase ca polițiștii să le ia cu ei, în mijlocul nopții.

   Grace le întâmpinase de parcă ar fi fost prietene de-o viață, le făcuse să se simtă bine-venite, iar pe Stephanie nu o tratase ca pe o femeie oarecare, prinsă într-o căsnicie disfuncțională, de dragul copiilor. Grace le deschisese lui Stephanie și fetelor ei un drum ce avea să le schimbe viețile.

   Nu se mai simțea inutilă și nu-i mai era frică.

   Așa cum îi spusese Grace, fetele își reveniseră destul de repede. Deși Stephanie știa că ele erau foarte conștiente de comportamentul violent al lui Glenn, nu le lăsase să fie prea mult afectate de asta. În urma terapiei eficiente a lui Grace, fetele conștientizaseră faptul că unii bărbați își lovesc soția și că, în astfel de cazuri, ei trebuie pedepsiți de autoritățile competente.

   Chiar dacă Glenn nu avea dreptul să iasă din închisoare înainte de ispășirea pedepsei, Stephanie știa că va veni și ziua în care va fi eliberat. Până atunci, avea de gând să muncească din răsputeri pentru a le asigura lui Ashley și Amandei un cămin sigur și fericit.

   Melanie McLaughlin, fiica proprietarului garsonierei în care locuiau cu chirie, tocmai terminase ultimul an de facultate când Stephanie dăduse un anunț prin care solicita o bonă. Melanie se oferise să aibă grijă de fete, susținând că avea nevoie de o pauză înainte de a avânta în lumea afacerilor. Stephanie fusese încântată de ea, iar fetele pur și simplu o adorau. Două zile pe săptămână, Stephanie trebuia să deschidă magazinul devreme pentru că trebuia să primească marfă, așa că avea nevoie de cineva care să le conducă pe fete până în stația de autobuz și să le aștepte în același loc, la întoarce.

   În ultimii 2 ani, Melanie fusese ca un înger păzitor, venit din ceruri. Între timp, își deschisese o afacere de grafică pe calculator, pe care o conducea de acasă, ceea ce îi permitea să aibă în continuare grijă de fete. Săptămâna asta stăteau acasă, fiind vacanța de Ziua Recunoștinței. Melanie, de treabă ca de obicei, avea să le aducă pe fete ceva mai târziu, la Maximum Glide, ca să-și petreacă după-amiaza pe pârtie.

   În seara asta avea loc aprinderea oficială a luminițelor din pomul de Crăciun împodobit în cadrul complexului. Stephanie le promisese fetelor că vor avea voie să fie de față la acest eveniment.

   În plus, ea avea să-l vadă pe Patrick. El îi dăduse întâlnire de câteva ori, la început, când abia se angajase la magazin, dar ea îl refuzase mereu, spunându-i că nu avea de gând să iasă cu alți bărbați până când nu i se definitivează sentința de divorț. El îi spusese că îi respecta decizia și că o va invita din nou în oraș.

   În ziua în care divorțul fusese finalizat, Stephanie o sunase pe Grace, aceasta îl informase pe Max, care, la rândul lui, îi spusese lui Patrick.

   În seara aceea, ea se trezise cu el la ușă. Adusese un buchet de flori pentru ea, două filme Disney pentru fete și o pizza fierbinte pentru toată lumea. N-o lăsase inima să-l refuze. De-atunci, ieșiseră împreună de 3 ori. Ultima dată, fuseseră la un film.
   Își aminti că văzuseră o comedie romantică despre un cuplu, fiecare cu câte 6 copii și, până la urmă, cei 2 se căsătoriseră, în ciuda tuturor festelor jucate de puștii care încercau să-i despartă. Așa cum era de așteptat, filmul avusese un final fericit. Lui Stephanie îi plăcuse la nebunie filmul și chiar observase ce minunat era că puștii își acceptaseră în fetele din urmă părintele vitreg, în ciuda îndoielilor inițiale.

   De atunci, n-o mai sunase. Se întâmplase ceva cu el, deși ea nu-și imagina ce putea fi și nici nu-l întrebase. Era șeful ei și nu avea de gând să-și pună slujba în pericol, întrebându-l de ce nu o mai sunase.

   Dacă era să fie sinceră cu ea însăși, ar fi recunoscut că el o rănise prin faptul că nu se obosise nici măcar s-o sune sau să-i ofere o explicație pentru brusca lui lipsă de interes față de ea. Mai rău de-atât, Amanda și Ashley continuau să o întrebe când avea să le viziteze Patrick din nou. Ea le tot ducea cu vorba, spunându-le că era o perioadă foarte încărcată la complex. Îi acceptaseră răspunsul, dar Stephanie știa că nu era doar asta la mijloc.

   Lăsând la o parte gândurile legate de viața ei personală, verifică încă o dată magazinul. Totul părea să fie în ordine. Stephanie băgă în priză luminițele de sărbătoare, și scânteierile lor tremurătoare umplură încăperea.

   Candy Lee Primrose, o elevă strălucită, inteligentă, aflată în ultimii ani de liceu și angajată cu jumătate de normă la magazin, își petrecuse după-amiaza de dinaintea Zilei Recunoștinței împodobind bradul. Prinsese în crengi seturi minuscule de schiuri, snowboarduri mititele, eșarfe, mănuși viu colorate și căciulițe. Mireasma de cetină proaspătă umplea aerul, amintindu-i lui Stephanie de pinii uriași care flancau pârtia ei preferată - Gracie`s Way.

   După ce se uită pentru a nu știu câta oară la ceas, Stephanie porni computerul, scrise parola pentru a înregistra ora la care deschisese și numără banii din casă. Aparatul pentru efectuarea plăților prin card era gata să fie folosit. Înlocui sulul de hârtie pentru chitanțe, după care formă codul de siguranță al alarmei, dezactivând-o.

   Douăzeci de minute mai târziu, Candy Lee năvălea pe ușa din spate.

   - Miroase minunat aici, spuse ea, în timp ce-și scotea bocancii și se încălța cu o pereche de cizme marca Uggs.

   - Da, nu-i așa? îi răspunse Stephanie, cuprinzând cu privirea magazinul, decorat până în cele mai mici detalii pentru Crăciun.

   Respiră adânc, ca și când s-ar fi pregătit pentru ceva.

   „Iată-ne ajunși și aici” se gândi ea. „Să înceapă, deci, sărbătorile!”

 

Capitolul 2

 

   Edward Patrick Joseph O`Brien, sau Patrick, cum îi spuneau prietenii și familia, își puse mâna înmănușată pe pupitrul celei mai iubite proprietăți ale sale - mașina lui neagră, un minunat Hummer strălucitor.

   Iubirea vieții lui. Pasiunea lui, motivul pentru care se trezea în fiecare dimineață.

   „Rahat!”

   Simțea că-și iese din fire. Ambală din nou motorul, gândindu-se că vremea rece îi afectase probabil creierul.

   De 2 ani, de când cumpărase bijuteria asta, devenise obsedat de mașinile Hummer. Nu se mai sătura de ele. Știa cam tot ce se poate ști despre un asemenea autovehicul. Dacă îl întrebai, îți spunea imediat că există 6 tipuri de astfel de mașini, că, inițial, fusese proiectată pentru armată și că unele erau echipate cu șenile destinate deplasării în zonele cu zăpezi abundente, acestea din urmă fiind numite Snow-Vee. Ar fi putut continua la nesfârșit și chiar o făcea atunci când era întrebat, dar cel mai mult aprecia rezistența lor la condițiile meteo adeseori dure în timpul iernilor din Colorado.

   Ajustă aparatul de dezghețare al lunetei, după care aprinse farurile de ceață și porni Hummerul, conducându-l atent prin parcarea din fața cabanei în care locuia, la poalele muntelui. Astăzi era de obicei una dintre cele mai aglomerate zile la Maximum Glide, unde lucra ca manager general. Voia să-și înceapă ziua devreme, înainte să fie asaltat de schiori pierduți, schiuri lăsate te miri unde, snowboarderi care monopolizau pârtiile și oase rupte de care cu siguranță că vor avea parte câțiva amărâți ghinioniști.

   Aruncă o privire în oglinda retrovizoare și își surprinse imaginea reflectată în ea. Părul negru ca tăciunele avea într-adevăr nevoie să fie tuns. Ochii de un albastru închis erau umbriți de două semiluni cenușii. Petrecuse prea multe nopți albe cu prietenii. Dar ce naiba? Doar era burlac. Ce altceva avea de făcut după încheierea programului de lucru?

   În prezent, nu exista nicio femeie în viața lui, nicio femeie la care să țină cu adevărat. Nu cu adevărat, sau cel puțin nu voia să recunoască.

   Ieșise de câteva ori cu Stephanie Casolino-Marshall, managerul de la Snow Zone, dar se oprise înainte ca lucrurile să înceapă să se desfășoare de la sine. Nu că ar fi recunoscut asta, dar femeia reușise să atingă o parte din el ce rămăsese neatinsă timp de 39 de ani. Nu avea de gând să se încurce cu o femeie al cărei trecut era la fel de negru ca Hummerul lui. Nici gând. Femeile ca ea nu făceau altceva decât să provoace durere și să frângă inimi. Cel puțin, așa gândea el. Văzuse deja mult prea mulți amici de-ai săi luând-o pe drumul ăsta. O femeie cu copii și un fost soț nu era altceva decât o complicație, cu C mare.

   Ultima seară pe care o petrecuse cu Stephanie îl pusese pe fugă. Nenorocitul ăla de film cu gașca de puști și porcăria aia cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” nu era, în niciun caz pentru el. N-o mai invitase de atunci în oraș, iar ea nu-l întrebase nimic.

   Probabil că era conștientă de faptul că nu mai era la prima tinerețe, dar la dracu`, asta nu era problema lui. Era foarte dulce și, în ciuda tuturor necazurilor prin care trecuse, își păstrase un oarecare dram de inocență. Chestia asta îl atinsese. Înainte de a-și permite să exploreze mai bine zona asta și să vadă ce anume presupunea, își luase tălpășița, revenind la vechea lui regulă de încearcă-și-treci mai departe.

   Dacă nu ajungea în pat cu o femeie până la a treia întâlnire, aceasta devenea istorie. Cu Stephanie ieșise de 4 ori și nici măcar nu o sărutase. Era clar că venise timpul să treacă mai departe.

   Imaginea ei, cu ochii întunecați și părul lung încadrându-i chipul, îl făcu să piardă puțin direcția mașinii. Iar fetele ei, ei bine, erau absolut adorabile, dar copiii îl depășeau pur și simplu. Nici nu se punea problema. Cei 3 băieți și fiica surorii lui erau de ajuns pentru el la capitolul copii, mai ales că era un unchi extrem de grijuliu. În plus, văzuse ce pățise sora lui, Collen. Copiii nu erau pe lista lui de realizări.

   - Vezi! Porcăria asta cu femeia-copil e pentru nebuni, zise el, vorbind de unul singur. O să-mi distrug mașina dacă mă mai gândesc mult la asta.

   Reduse viteza înainte de a vira pe drumul șerpuitor ce ducea spre Maximum Glide. Era încă devreme; telescaunele începeau să funcționeze abia pe la ora 9. Dar fiind că avea să fie una dintre cele mai aglomerate zile din an la magazinul de echipamente pentru schi, voia să ajungă din timp, ca să se asigure că Stephanie și Candy Lee aveau totul sub control. Nu voia să se repete episodul de anul trecut. Crezuse că Stephanie era pregătită să preia de la el toate responsabilitățile ce țineau de administrarea magazinului.

   Patrick insistase ca ea să facă toată comanda pentru sezonul care urma să se deschidă. Deși fusese destul de reticentă, acceptase în cele din urmă, spunând că va face tot ce îi stă în putință. Ei, și fir-ar să fie, după ce făcuse tot ce i-a stat în putință, fuseseră nevoiți să plătească bani frumoși din cariera complexului. Comanda ei fusese una modestă, abia le ajunsese în luna decembrie.

   Nu fusese prea dus cu ea din cauză că ea era atât de... ei bine, atât de drăguță și spășită! Nu-l lăsase inima să urle la ea, așa cum se știa că face de obicei, când lucrurile nu mergeau cum trebuie.

   Patrick era genul de om care voia mai presus de orice să-i iasă totul ca la carte. În calitate de manager general, era responsabilitatea lui să se asigure că fiecare angajat al lui știe cu exactitate ce are de făcut; altfel, era în joc onoarea sa.

   Max Jorgenson și Patrick, sau „Eddie” cum insista Max să-l numească, erau prieteni încă de pe vremea când abia împliniseră 20 de ani.

   În timp ce Max făcea istorie în campionatele olimpice, Patrick se concentrase pe facultate, la Universitatea din Colorado, unde își luase masteratul în științe politice, cu gândul că, într-o bună zi, avea să schimbe lumea.

   La fel ca restul tinerilor, avusese și el o viziune idealistă privind posibilitățile de a schimba lumea și trăise cu senzația că schimbarea asta ținea de el. Așa că, după absolvire, se angajase să lucreze pentru Senat. Opt ani de muncă politică murdară îi distruseseră idealurile și speranța că ar putea face o schimbare în lume. Se săturase de mincinoși, de trișori și de lingăi care ar fi făcut orice să-și împlinească propriul interes, fără să dea doi bani pe electorat. Patrick își lăsase baltă cariera promițătoare și petrecuse o iarnă întreagă fără să facă nimic altceva decât să stea pe pârtii. Așa reluase legătura cu Max.

   O vreme, tot dăduseră nas în nas unul cu celălalt, apoi Max se căsătorise cu Kayla și îl angajase pe el să administreze complexul. Timp de 2 ani după moartea tragică a Kaylei, prietenul său rămăsese retras, dar acum era căsătorit cu Grace, despre care Patrick credea că era cea mai bună alegere. O tipă super.

   Patrick se trăgea dintr-o familie irlandeză numeroasă - avea 4 frați mai mari și 3 surori mai mici, chestie care îl făcuse să fie extrem de protector cu femeile și, în același timp, extrem de prudent când venea vorba de ele. Știa ce le poate pielea, de cele mai multe ori. Crescând, își dăduse silința să fie cel mai bun frate cu putință.

   În familia lui, asta însemnase să meargă la 6 baluri, la 3 dintre ele însoțind-o pe Claire care îi explicase că nu dorea nimic de la el decât să se poarte ca și când ar fi fost prietenul ei, pentru că tipii de la ea din liceu erau „complet imaturi”. Povestea se dovedise a fi o mare țeapă.

   Claire, de fapt, încerca să-l combine pe el cu cea mai bună prietenă a ei, Lisa Grimes, și asta încă de pe vremea când abia începuseră liceul, iar Claire o adusese în vizită pe Lisa, pentru a-i face cunoștință cu familia sa. Patrick fusese flatat de asta, dar fata era pur și simplu mult prea tânără, iar el o privea ca pe o soră mai mică.

   Apoi, era Megan, cu 1 an mai mare decât Claire.

   Megan era visătoarea familiei. Trecuse prin școală fără prea mari probleme, dar nu avusese cine știe ce viață socială. Patrick își făcea griji din cauza ei și, la un moment dat, chiar îi spusese asta.

   Șocată că o privise în felul acesta, îi mărturisise că avea un prieten cu care se vedea încă din clasa a XI-a. Când o întrebase de ce nu-l invitase acasă, Megan tăcuse mâlc. După multe rugăminți și amenințări, Megan în spusese în cele din urmă lui Patrick motivul pentru care nu-l prezentase pe tip. Era însurat.

   Patrick ar fi vrut să se repeadă imediat după ticălos și să-i tragă vreo două, dar Megan refuzase să-i dezvăluie numele. Îl pusese pe Patrick să jure că nu le va spune nimic părinților. Reticent, el acceptase până la urmă. Megan îi amintise că ea nu-și băgase nasul în viața lui sentimentală și-i ceruse ca el, la rândul lui, să o trateze cu același respect. La faza asta, ea avea dreptate, dar de atunci, o supraveghease cu mai multă atenție.

   La 3 ani după ce Megan absolvise liceul, iubitul ei însurat divorțase și făcuse din ea o femeie respectabilă.

   Lui Patrick nu-i păsa cine știe ce de tip. Între timp, devenise profesor de mate. Se purta extrem de bine cu soră-sa și cu cei 3 băieți ai lor. Atâta timp cât Nathan continua să facă asta, Patrick avea să-l accepte pe postul de cumnat, însă nu fără să aibă oarecare rezerve față de el. Odată, Patrick o luase deoparte pe Megan și-i spusese că, din moment ce Nathan își înșelase prima nevastă, erau șanse mari să o înșele și pe ea. Acum erau căsătoriți de 12 ani. Din câte știa Patrick, Nathan nu călcase strâmb niciodată.

   În fine, mai era și Colleen, care era mai mică decât Patrick cu 1 an. Se căsătorise cu iubirea ei din liceu, imediat după absolvire, și nu-și bătuse capul cu vreo facultate. De când o știa, țelul declarat al vieții ei era să devină mamă. Ceea ce se și întâmplase.

   La aproape 1 an după ce se căsătorise cu Mark Cunningham, născuse o fetiță sănătoasă, pe care o numise Shannon Margaret. Optsprezece luni mai târziu, se năștea Abigail Caitlin. Colleen era în culmea fericirii. Mark acceptase o ofertă făcută de Apple și se mutaseră cu toții în Seattle. Viața lor a fost aproape perfectă până în momentul în care Shannon Margaret s-a îmbolnăvit.

   La 17 ani, Shannon era în ultimul an de liceu, bucurându-se de toate chestiile faine pe care le fac tinerii la vârsta asta. Mark și Colleen s-au hotărât să-i facă o surpriză și i-au cumpărat un Hummer roșu, cadou de absolvire. Ca și el, Shannon s-a îndrăgostit imediat de Hummer.

   Cu o săptămână înainte de absolvire, Shannon a început să se plângă de oboseală. Avea momente când respira greu. Colleen a râs, spunându-i că toate activitățile dinaintea absolvirii ar putea doborî și un campion de triatlon. Shannon a continuat să se plângă și în următoarele zile, dar nimeni nu i-a dat nicio atenție.

   Cu 3 nopți înainte de absolvire, Colleen a găsit-o prăbușită pe podeaua băii, aproape în comă. A sunat la 911 și au dus-o de urgență la spital, unde doctorii au fost neputincioși până au venit rezultatele de laborator.

   Shannon suferea de o boală rară a sângelui și, de cele mai multe ori, mortală - purpura trombonică trombocitopenică. Doctorii îi spuneau pe scurt PPT. Numărul trombocitelor din sânge scăzuse până la valoarea de 8000, iar celulele roșii erau atât de puține, încât au trebuit să-i administreze intravenos un supliment. A fost chemat un hematolog. Acestea le-a explicat mai exact lui Colleen și lui Mark ce anume se petrecea în organismul lui Shannon. Se întâmplase ceva în corpul ei, ceva ce împiedica sângele să se coaguleze.

   Patrick a fost atât de șocat când a aflat că Shannon era la terapie intensivă, încât nu-și mai putea aminti detaliile. Cert e că Shannon a murit chiar în ziua în care trebuia să sărbătorească absolvirea liceului.

   Timp de câteva luni, Patrick a trecut prin chinurile iadului, dar suferința lui era nimic în comparație cu durerea lui Colleen, Mark și Abigail. El nu ar fi putut suporta sub nicio formă o asemenea pierdere, de aici și decizia de a rămâne celibatar și de a nu avea copii.

   Își șterse o lacrimă ce încă nu se desprinsese de pleoape și parcă Hummerul la locul său, din parcarea complexului.

   Ieși în aerul rece al dimineții și își îndesă mâinile în buzunare. Zăpada înghețată scârțâi sub cizmele lui mari, în timp ce el parcurse drumul de la parcare la intrarea special rezervată personalului angajat la Snow Zone. La naiba, ce frig era!

   Se anunțaseră căderi masive de zăpadă pe tot parcursul weekendului.

   Zâmbi. Pudra albă, proaspăt căzută, îi va ține ore în șir pe schiori la rând în fața telescaunului. Complexul avea să fie deosebit de aglomerat și în timpul acelei nopți. Era noaptea aprinderii luminilor de Crăciun. De obicei, Patrick se distra de minune în serile destinate acestui eveniment, dar anul acesta nu-i stătea mintea la sărbători. Gândurile i se întorceau neîncetat la Colleen și la Shannon. Era al doilea an fără ea.

   După moartea lui Shannon, părinții lui se retrăseseră în Florida.

   Claire rămăsese în California, necăsătorită și dependentă de muncă. Avea o firmă de avocatură, foarte profitabilă, care îi ocupa tot timpul, de dimineață până seara. Venise cu avionul la înmormântarea lui Shannon și zburase înapoi imediat după încheierea funeraliilor. Restul familiei aflate în Colorado, se strânsese la casa fratelui mai mare.

   La Crăciunul din anul care trecuse, cei 4 frați ai săi, Connor, Aidan, Ronan și Michael, toți căsătoriți în ultimii 10 ani, alături de soțiile și de copiii lor, avuseseră o tentativă de sărbătorire, de dragul puștilor, dar nici aceștia nu avuseseră vreo tragere de inimă. Făcând toți parte dintr-o familie irlandeză extrem de unită, pierderea lui Shannon îi devastase. Shannon fusese prima nepoată, atât pentru bunici, cât și pentru unchi. Nimic nu avea să mai fie ca înainte.

   Patrick lăsă la o parte gândurile triste. Va avea timp pentru amintiri ceva mai târziu.

   Înainte să deschidă ușa rezervată personalului, își scutură zăpada și gheața de pe cizme pe grătarul de la intrare. Ar fi putut intra pe ușa din față; avea chei și știa codul de dezactivare a alarmei, dar voia ca vizita lui să fie o surpriză. Era felul lui de a-și verifica angajații. Nu știau niciodată când o să apară, îi ținea mereu în suspans.

   Max nu era de acord cu tactica lui, dar îi permitea să o folosească, din moment ce Patrick administra întregul complex.

   Observase deja o grămadă de turiști matinali, așteptând răbdători în mașinile lor aliniate în parcare. Patrick spera că Stephanie și Candy Lee erau pregătite pentru nebunia care urma.

   Intră pe ușa din spate și fu întâmpinat de mireasma plăcută a cafelei și scorțișoarei. Înainte ca Stephanie și Candy Lee să-l observe, se plimbă printre rânduri, inspectând rafturile pe care erau așezate în ordine teancuri de pulovere, căciuli, fulare și tot soiul de articole de îmbrăcăminte ce promiteau viitorilor proprietari că le vor ține de cald. El, personal, nu urca pe pârtie fără să poarte pe sub costumul de schi hainele de la Hot Chillys; indispensabilii aceia chiar meritau banii.

   Observă că raftul pe care erau expuse articolele marca Hot Chillys era plin cu tot soiul de sortimente, de toate culorile și mărimile, pentru bărbați, femei și copii. Mulțumit că avea destulă marfă cât să țină clienții ocupați, Patrick își croi drum printre rafturi spre intrarea din față a magazinului.

   Stephanie și Candy sorbeau amândouă din niște cești verzi și mâncau gogoși. La naiba, ce credeau că-i asta? Pauza de masă? Ar fi trebuit să... lucreze, nu să zâmbească și să mănânce.

   „Hai, Patrick, trebuie să mănânce și ele!”

   Scutură din cap, încercând să scape de gândurile negative.

   Ziua asta necesita o atitudine pozitivă. Mama lui îl sfătuise întotdeauna să trateze negativismul cu optimism. Când erau mici, îi învățase - pe el și pe frații și surorile lui - că sunt stăpânii propriilor vieți și că întotdeauna vor putea alege între optimism și pesimism. De la moartea lui Shannon, alesese mai mult pesimismul. Poate că venise vremea să întoarcă foaia? Nu era Crăciunul timpul bunăvoinței și al compasiunii? 

   Dispoziția i se îmbunătăți brusc, în timp ce o privea pe Stephanie râzând și discutând cu Candy Lee, așa că se hotărî să aleagă optimismul pentru ziua care abia începea. Iar alegerea nu avea nimic de-a face cu scena din fața lui. Cel puțin, așa voia să creadă. Dar în sinea lui, nu putea nega bucuria pe care simpla ei prezență i-o producea.

   În timp ce continua s-o privească, simți cum îl cuprinde o căldură plăcută. Și, da, chiar o admira. Orice bărbat ar fi admirat picioarele ei lungi, ale căror rotunjimi erau frumos reliefate de pantalonii de schi. O bluză verde, călduroasă, cu guler înalt, marca Hot Chillys, îi evidenția talia îngustă. Trupul ei se arcuia și se rotunjea acolo unde trebuiau să fie linii arcuite și rotunjimi. Dacă la imaginea asta adăuga ochii căprui și părul de culoarea cafelei cu lapte, Patrick nu găsea niciun detaliu fizic care să-i displacă. La naiba, de fapt, nu găsea nimic care să-i displacă la ea și punct, cu excepția faptului că era mama a două fetițe. Amanda și Ashley erau și ele niște dulci. Când Stephanie le făcuse cunoștință cu el, săreau de colo-colo în jurul lui. Aveau foarte mult nevoie de un tată, dar el nu era dispus să joace rolul ăsta.

   Înainte ca el să apuce să-și facă simțită prezența, Stephanie îl observă ezitând pe culoarul central al magazinului.

   - Patrick, habar n-aveam că o să vii așa devreme. Hai, vino și ia o cafea și niște gogoși, înainte să dispară toate. Eu și Candy Lee am ajuns la concluzia că shoppingul provoacă foame.

   Îi zâmbi de parcă ar fi fost cel mai bun lucru de pe pământ. Inima lui tresări.

   - Nu, mulțumesc. Nu stau decât 1 minut. Voiam să mă asigur că sunteți pregătite pentru asaltul de azi.

   Patrick își îndesă mâinile în buzunare, de teamă să nu se întindă să-i dea la o parte o șuviță rebelă ce îi căzuse pe obrazul catifelat, de culoarea piersicii.

   Stephanie puse cana pe tejghea și își șterse buzele cu un șervețel pe care erau desenați oameni de zăpadă și reni.

   - Cred că suntem mai mult decât pregătite. Fiind amândouă aici, ar trebui să facem față aglomerației. În cazul în care vom fi depășite de situație, Melanie a zis că vine să ne ajute. O să aducă și fetele pe-aici, la schiat.

   Patrick nu știa ce să zică, așa că dădu din cap. La naiba cu femeia asta! Îl făcea să se simtă ca un adolescent fără experiență. Neîndemânatic și nesigur pe el. Nu suporta situațiile în care pierdea controlul.

   Stephanie îl privea fix și zâmbetul i se topi ușor de pe față.

   - E totul în regulă? Dacă nu, pot să-i spun s-o lase baltă. Mi-a zis că o să treacă pe-aici înainte să urce pe pârtie.

   Patrick auzise cuvintele, dar dacă l-ai fi pus să le repete, n-ar fi fost în stare s-o facă nici să-l omori.

   - Patrick! Tu asculți ceva din ce-ți spune? îl întrebă Candy Lee, pe un ton cu câteva octave mai sus decât cel pe care îl avea în mod normal.

   El clipi repede și scutură din cap.

   - Ăăă, da, mă gândeam.

   Candy Lee vorbea pe șleau cu Patrick și scăpa mereu basma curată pentru că avea vârsta pe care ar fi avut-o acum Shannon, dacă ar fi trăit.

   Ocoli tejgheaua și se apropie de el. Îl luă de braț și îl conduse la scăunelul din spatele tejghelei. Îi puse un deget mic pe buze. Apoi turnă cafea într-o cană mare, decorată cu Moși Crăciuni, adăugă lapte din belșug și 3 lingurițe cu zahăr. Puse pe o farfurie 3 gogoși din cutia de sub tejghea. Una acoperită cu un strat de ciocolată, una umplută cu cremă și alta franțuzească.

   - Bagă niște zahăr și cofeină în tine, Patrick, vorbești aiurea. Și cred că nici nu prea gândești la ora asta, adăugă ea, mijindu-și ochii albaștri.

   Patrick luă o gură de cafea și mușcă din gogoașa cu ciocolată. La naiba, poate Candy chiar avea dreptate. Gogoșile astea îți dădeau o stare de fericire absolută; era de-a dreptul decadent, pură binecuvântare.

   - Aiurea, hm? zise el, și apoi termină ce mai rămăsese din gogoașă.

   - Păi, da. Ai expresia aia absentă pe față, de parcă ai fi pe altă lume sau ceva de genul ăsta, îi explică răbdătoare Candy Lee.

   Patrick mai luă o gură de cafea și apoi își înfipse dinții în gogoașa franțuzească. Va trebui să stea ore în șir pe pârtie, ca să ardă caloriile pe care tocmai le ingurgita. După ce termină, se șterse la gură cu un șervețel pe care erau desenați oameni de zăpadă și reni, așezat lângă cana cu cafea.

   - Mulțumesc pentru compliment și pentru calorii, puștoaico. Stephanie, dacă apar probleme, sună-mă pe celular. O să trimit un angajat de la Maximum Glide, de la școala de schi, să vă ajute. Nu risc să o am pe Melanie aici, să nu cumva să se rănească, pe ea sau pe altcineva.

   Stephanie încercă să spună ceva, dar, înainte să apuce să deschidă gura, Patrick continuă:

   - Ține de politica magazinului. Îmi pare rău.

   - Bineînțeles, înțeleg, doar că Melanie s-a oferit. Eu i-am spus să dea pe-aici, în caz de ceva.

   Stephanie își înlătură șuvița de păr căzută pe obraz.

   - Mă îndoiesc că vom avea nevoie de cineva în plus, dar evident că o să te sun în cazul în care o să fim depășite de situație.

   Înghiți în sec, își ridică bărbia și îl privi drept în ochi.

   Patrick își feri privirea, de teamă să nu-și dea de gol sentimentele față de ea, își fixă ochii pe balsamul de buze expus pe tejghea. Sentimente? Nu avea de gând să meargă până acolo. Nici gând, nici pomeneală așa ceva!

   Cuprins de un val neașteptat de emoții, emoții noi și nedorite, Patrick îi aruncă o privire disprețuitoare. La o adică, nu era decât o angajată.

   - Nici nu mă aștept la așa ceva. Maximul Glide nu-și poate permite încă o greșeală costisitoare.

   Spre surprinderea lui, ea nu reacționă în niciun fel la comentariul lui. Îi întoarse pur și simplu spatele, de parcă el nu i-ar fi zis nimic.

   El se grăbi spre ușă, fără să mai adauge ceva. Simțindu-se ca un idiot ce era, avu un imbold să se întoarcă și să-și ceară scuze, dar în cele din urmă se hotărî să n-o facă. Nu voia ca ea să creadă că își regretă cuvintele. Vorbise serios. Maximul Glide era pe roșu. Dacă nu reușea să facă un miracol financiar anul ăsta, aveau să-și piardă toți slujbele.

 

Capitolul 3

 

   Expertă în disimularea emoțiilor, Stephanie era mult prea uimită de comentariul răutăcios al lui Patrick.

   Petrecuse ani în șir parând insultele lui Glenn. Ai fi zis că era obișnuită cu astfel de abuzuri verbale. Acum era atât de uluită, încât nu putea nici măcar să plângă; în plus, trebuia să îndure și umilința de a fi fost jignită de față cu Candy Lee. Își reprimă orice fel de izbucnire.

   Aruncă la coșul de gunoi șervețelul pe care îl folosise și luă și ultima înghițitură de cafea, acum rece, înainte de a se întoarce spre Candy Lee. Era cam tot ce putea face pentru a se abține de la orice comentariu privind purtarea deplasată a lui Patrick. Știa că cel mai bine era să dea uitării toată întâmplarea. Și să-l dea uitării și pe el.

   Avea dreptate. Într-un fel. Anul trecut, ea chiar provocase pierderi magazinului. Iarna asta, nu ar fi repetat sub nicio formă greșeala de anul trecut. Hotărâtă, Stephanie se angajă să-i dovedească ce mult se înșela în ceea ce o privește. Era destul de capabilă să muncească oricât de multe ore, pentru ca magazinul Snow Zone să aibă profit. Dacă era nevoie, putea să meargă să vândă marfa direct pe pârtii, nu-i pasă.

   Îndată ce ușa din spate se închise, anunțând plecarea lui Patrick, Candy Lee se apucă să-i spună părerea ei.

   - Nu poate fi în halul ăsta de tont! Nu știu de ce-i permiți să-ți vorbească pe tonul ăsta. Trebuie să iei atitudine și să te aperi.

   Dădu cu spray de curățat geamul de suprafața de sticlă a tejghelei.

   - Dacă el crede că nu suntem în stare să ne facem treaba, ar face bine să ne-o zică verde-n față.

   Stephanie se gândi că tocmai asta și făcuse, dar nu se obosi să-i spună lui Candy Lee. Le aștepta o zi aglomerată. Plânsul și compătimirea nu avea să facă altceva decât să le strice buna dispoziție. Era sigură că fix de așa ceva nu aveau nevoie oamenii porniți să cumpere cadouri de Crăciun. Ei voiau sărbători-fericite-ho-ho-ho, iar ea asta avea de gând să le ofere, indiferent de ce avea să se întâmple.

   Așa că, pentru a pune punct oricărei discuții referitoare la Patrick, Stephanie își drese glasul.

   - Își face și el treaba, atâta tot. Uită povestea, pentru că eu, una, asta am să fac, chiar în clipa asta.

   Candy Lee dădu din cap.

   - Păi, atunci ești o persoană mult mai amabilă decît mine. Nici măcar nu știu de ce lucrez aici: adică, mă rog, am nevoie de bani, da` totuși... Zilele trecute eram în depozit și am auzit fără să vreau 2 tipi de la telescaun vorbind despre el. Cred că domnul O`Brien i-a muștruluit după ce vreo 4 persoane au căzut când se dădeau jos, chestie de care toți știm că nu-i nimeni vinovat, povesti Candy Lee, în timp ce freca de zor tejgheaua. Eu, una, schiez destul de bine, dar tot o iau la nas prin zăpadă din când în când.

   - O iei la nas prin zăpadă? întrebă Stephanie.

   - Când cazi adică, știi, dai cu nasul prin zăpadă, îi explică Candy Lee.

   Stephanie izbucni în râs.

   - Nu, pe-asta n-am mai auzit-o până acum, dar te rog, fă-mi o favoarea și nu folosi expresia de față cu fetele.

   Văzuseră destule la viața lor, așa mici cum erau, iar Stephanie încerca din răsputeri să se revanșeze pentru toate mizeriile la care ele fuseseră nevoite să asiste. Voia să le păstreze inocența cât mai mult timp posibil.

   - Sigur, zise Candy Lee. Deși o să audă expresia asta pe pârtii, cât de curând. Mai ales de la cei cu snowboarduri. Ăștia întotdeauna înjură și scuipă. E de-a dreptul scârbos.

   Stephanie râse încetișor.

   - I-am auzit și eu de-atâtea ori. Vreau doar să țin fetele departe de orice.. e deplasat, cel puțin o vreme. Și acum - Stephanie își verifică ceasul - hai să deschidem ușile și să ne pregătim de luptă.

   La 7 fix, Stephanie descuie ușa de la intrarea principală, în fața căreia se formase un rând de cumpărători nerăbdători, care abia așteptau să-și cheltuiască banii. Stephanie îi salută pe cei pe care-i cunoștea, le ură bun-venit altora, pe care atunci îi vedea prima oară, apoi se îndreptă spre casa de marcat, unde își petrecu următoarele 4 ore vânzând pantaloni de schi, mănuși, căciuli și cizme de schi.

   Era aproape ora prânzului când reușiră să ia o pauză.

   Punând cap la cap vânzările din dimineața aceea, Stephanie se gândi că, dacă acesta era un indiciu despre cât de aglomerat va fi magazinul sezonul ăsta, atunci nu numai că va lucra peste program, dar va putea să-i dovedească lui Patrick cât de tare se înșela cu privire la capacitatea ei de a administra magazinul și de a aduce profit companiei. Plus că va avea și ceva bani în plus, chiar și după ce va achita avansul pentru casa visurilor ei din Placerville. O să folosească banii pentru a cumpăra mobilă nouă pentru dormitorul fetelor.

   Până acum, în cea mai mare parte a vieților lor, nu avuseseră parte de confortul minim și, din cauza asta, erau foarte recunoscătoare pentru orice cadou primit, indiferent că era mic sau mare.

   Erau copii buni, și Stephanie se trezi că-și imaginează cum fetele se cuibăresc într-un pat alb, nou-nouț, din noua lor casă. Plus că abia aștepta să le vadă fețele când le va anunța că vor avea un cățeluș, dintre cei fătați de Ice-D. În ultimii 2 ani, se rugaseră de ea să le ia un animal de casă, dar Stephanie știa că nu ar fi bine nici pentru fete, nici pentru animal să îl aducă în apartamentul lor mic de deasupra garajului. Abia dacă aveau loc ele 3.

   Pe măsură ce fetele creșteau, era conștientă că va veni o vreme când ele vor dori și vor avea nevoie de intimitate. O casă nouă, cu 3 dormitoare, ca să nu mai vorbind de cele două băi, va fi un adevărat paradis pentru ele 3 și animalul lor de companie. Furioasă că pierduse atâta timp cu Glenn, Stephanie se gândea că trebuie să se revanșeze față de fete - iar o casă a lor avea să fie un loc bun pentru un nou început.

   Înveselită de gândurile sale, Stephanie simți cum se naște în ea o nouă motivație. Putea în sfârșit să-și gestioneze viața și, de data asta, ea era cea care stabilea termenii în care se vor desfășura lucrurile. Nu avea nevoie de un bărbat care să aibă grijă de ea. Uite unde o adusese un bărbat. De fapt, evadarea lui Glenn fusese catalizatorul care o determinase să pornească în căutarea unei vieți mai bune.

   Stephanie învățase de la o vârstă fragedă că viața nu e întotdeauna ușoară, iar acum, la 32 de ani, simțea că învățase destul de la viață cât să nu mai repete greșeala de a permite vreodată unui bărbat să dețină controlul absolut asupra ei.

   După ce mama ei dispăruse în ceață când ea avea doar 3 ani, Stephanie fusese trimisă la sora mamei ei, mătușa Evelyn, care o iubise ca pe propria fiică. Deși nu avuseseră o situație materială prea bună, Stephanie știa că era iubită. Din păcate, mătușa ei murise chiar în anul în care Stephanie terminase liceul.

   În perioada aceea de doliu după singura mamă pe care o cunoscuse vreodată, Stephanie îi permisese lui Glenn să intre în viața ei și să preia controlul asupra fiecărei mișcări pe care o făcea. La început, se bucurase să descopere că nu mai avea responsabilități, mai ales că, până atunci, avusese grijă de mătușa Evelyn, care fusese grav afectată fizic de o artroză reumatică. Cu toate acestea, independența ei avusese viață scurtă.

   Se căsătorise cu Glenn imediat după ce terminase liceul; el începuse să bea și, într-un an, se transformase într-un bărbat morocănos, mocnind de furie și obsedat de contro. Cum nu avea nicio altă modalitate de a face față situației, o transformase pe Stepahnie în sacul lui de box. Și restul, cum se zice, restul e istorie. Cu toate că, de data asta, Stephanie era cea care avea să-și scrie propria poveste.

   Dar Stephanie avea treabă de făcut aici și acum, așa că îndepărtă toate gândurile negative despre trecut înghesuindu-le într-un colțișor al minții, unde hiberna de obicei, în cea mai mare parte a timpului.

   - De ce nu-ți iei acum pauza de masă? O să ținem deschis până la 7 seara. E posibil să fie singura fereastră pe ziua de azi. Mă aștept la o avalanșă de oameni imediat după ce se vor deschide telescaunele.

   Candy Lee se uită la ceasul de mână, în formă de Minnie Mouse.

   - Bine. Vrei să-ți iau și ție ceva, la întoarcere? Tre` să mănânci și tu, o informă Candy Lee pe tonul atotștiutor al adolescenților.

   - Da, tocmai de aceea mi-am luat pachet la mine. Am știut că n-o am timp să merg la The Lodge astăzi ca să iau prânzul. Acum, hai, fugi, și întoarce-te repede, zise Stephanie, pe un ton mămos.

   Candy Lee își înhăță geanta de sub tejghea, salută din mers și o zbughi pe ușa din spate.

   Stephanie o privi cum străbate în viteză parcarea. Oare fusese și ea vreodată așa de tânără și lipsită de griji?! Dacă da, nu-și mai amintea de vremurile acelea. Avea însă alte amintiri care așteptau să ia formă și, de data asta, vor fi dintre acelea la care mereu visase.

 

Capitolul 4

 

   Melanie ținea bine mânuțele înmănușate.

   Pârtiile erau întotdeauna periculos de aglomerate, imediat după Ziua Recunoștinței. Dacă le dădea drumul la mâini lui Ashley și Amanda, le-ar fi putut pierde din ochi. Stephanie avusese grijă să le instruiască pe fete să-și îmbrace costumele de schi galbene, reflectorizante; astfel, vor fi mai ușor de identificat în mulțime.

   Melanie aruncă o privire în jur și văzu cel puțin o duzină de copii purtând aceleași costume galbene.

   „Până aici cu ieșitul în evidență”, se gândi ea.

   - Mătușică M., zise Ashley.

   Melanie râse la auzul noii porecle cu care o botezaseră după ce le dăduse voie cu o săptămână în urmă, să se uite de 4 ori la Vrăjitorul din Oz.

   - Putem să ne dăm pe pârtiile albastre* astăzi? Te rog? Unchiul Max zice că suntem la fel de bune ca majoritatea puștilor mai mari decât noi, iar pe ei părinții îi lasă pe pârtiile albastre.

   *pârtii cu grad de dificultate redus.

   - Tee rooog, se auzi și Amanda, ca un ecou.

   - Să zicem că da, dar nu mergeți singure. Vin cu voi, declară Melanie hotărâtă. Sunt foarte mulți schiori azi, așa că trebuie să fim cu mai multă băgare de seamă decât de obicei.

   - Da, altfel ne rănim, nu-i așa? Și atunci, mami va trebui să ne ducă la spital și noi va trebui să rămânem acolo pentru totdeauna, pentru că ea n-o să aibă destui bani să plătească factura, nu-i așa, Mătușică M.? fredonă Amanda, cu vocea ei subțirică.

   La înălțimea ei de aproape 1,80 metri, Melanie trebuia să se aplece pentru a le privi pe fete. Ar fi vrut să le cuprindă în brațe și să le spună că nu ar permite niciodată să se întâmple una ca asta. Și chiar avea resursele necesare pentru a-și ține o astfel de promisiune, mai ales că moștenise câteva milioane bune de la bunicii săi. Dar Melanie știa cît de mult își dorea Stephanie să își croiască drum în viață prin propriile puteri, așa că se abținu să facă și cel mai mic comentariu referitor la situația ei financiară.

   Stephanie îi povestise de mai multe ori despre viața pe care o dusese alături de Glenn. Hotărâtă să-și crească singură copiii, Stephanie avea propriile reguli, printre care una care interzicea orice ajutor financiar, împrumut sau cadou scump.

   Cu 2 ani în urmă, părinții lui Melanie, susținători dintotdeauna ai muncii lui Grace la Hope House, reduseseră chiria la o sumă pe care Stephanie și-o permitea. Și, din câte știa Melanie, nimeni, nici măcar Grace, nu suflase vreo vorbă despre asta de față cu Stephanie.

   Melanie le zâmbi celor două fetițe.

   - Ei, nu trebuie să ne facem griji pentru asta, fiindcă schiați amândouă atât de bine, încât nici nu-mi pot imagina că o să cădeți de pe schiuri, darămite să vă răniți atât de tare, încât să trebuiască să mergeți la spital. Așa că haideți să nu ne mai gândim la așa ceva. Ce-ai fi să luăm toate 3 telescaunul până la Sugar Hill, apoi schiem de-acolo până jos la Snow Zone, unde oprim și intrăm să o vedem pe mama, după care poate bem câte o ciocolată caldă la The Lodge?

   Fetițele încuviințară din cap. Amândouă aveau tendința să vadă lucrurile în negru.

   Melanie își dorea să poată schimba asta la ele, dar timpul - mai mult decât orice altceva - avea să șteargă frica și anxietatea de care sufereau. Având în vedere debutul de care avuseseră parte în viață, era un miracol faptul că nu erau mai traumatizate de-atât și că singurul efect pe care abuzul îl avusese asupra lor se materializase în această grijă pe care și-o făceau ori de câte ori era vorba de mama lor. Dacă viața ei ar fi fost la fel de tragică și nefericită ca a lor, Melanie nu știa dacă ar fi făcut față unor asemenea încercări, mai ales la o vârstă atât de fragedă.

   - O să ne duci să vedem și pomul de Crăciun în seara asta? întrebă Amanda. Mami zice că marchează începutul sezonului de sărbătoare. Ce înseamnă asta?

   Ashley se uită la Melanie cu un zâmbet de cunoscător.

   - Vrei să-i spun eu?

   - Absolut, zise Melanie, aplecându-se ca să-i strângă mai bine legăturile clăparilor de schiuri.

   Ashley își țuguie buzele și mustăci de parcă s-ar fi gândit care era cel mai bun răspuns.

   - Ei bine, într-un fel e ca prima zi de școală, când învățătoarea ne spune ce vrea să învățăm anul ăsta, atâta doar că perioada Crăciunului e scurtă și mult mai distractivă.

   Se uită la Melanie, așteptând aprobarea ei.

   Zâmbind la auzul explicației atât de complete și de simple a lui Ashley, Melanie declară:

   - Nici eu n-aș fi putut s-o spun mai bine.

   - Într-un fel, e ca un nou început, așa-i Mătușică M.? zise Ashley.

   Fetele continuau s-o surprindă cu capacitatea lor de a percepe lucrurile. Amândouă erau excepțional de inteligente pentru vârsta lor.

   Melanie știa că Stephanie se mândrea foarte tare cu educația copiilor ei. Adeseori se întâmplase ca Melanie să se oprească pe la ele și să le descopere pe toate 3 adunate în jurul mesei din bucătărie, cu un teanc de cărți în față, studiind de toate pentru toți, de la științele exacte la geografie.

   - Chiar așa și este, fu de acord Melanie.

   - Atunci, hai să mergem. Vreau să merg cu telescaunul. Pot să stau la mijloc? întrebă Amanda.

   Melanie se ridică în picioare, privi în stânga ei și zări cozile din fața telescaunului mărindu-se văzând cu ochii. Dacă aveau noroc, reușeau să prindă o tură înainte de a trece pe la Stephanie.

   - Haideți mai întâi să verificăm dacă ne-am luat toate măsurile de precauție.

   Melanie își petrecuse o mare parte din viață pe pârtie, dar asta n-o determina să-și supraestimeze puterile - nici pe ale ei, nici pe ale fetelor. O legătură desfăcută la clăpari sau un articol de îmbrăcăminte atârnând aiurea putea să provoace dizabilități pe viață. Melanie nu avea de gând să riște accidentarea fetelor, atâta timp cât ele se aflau sub supravegherea ei. Sub nicio formă.

   Făcură verificările obișnuite. Mai întâi, se uitară dacă toate erau la locul lor. Schiurile și clăparii erau legate corect. Curelele bețelor erau bine prinse. Căștile și ochelarii de protecție erau la locul lor. Mănușile erau bine puse. Se anunțase vreme deosebit de rece pentru acea perioadă a anului, așa că Melanie le dăduse fetelor protectoare termice suplimentare, atât la mâini, cât și la picioare. Ca să fie mai sigură, le mai puse câte unul în fiecare buzunar al jachetelor de schi. Fiecare fetiță avea în buzunar câte un balsam de buze cu miros de cireșe ți un baton de susan și alune.

   Ca o măsură de precauție în plus, Melanie se asigura de fiecare dată că Ashley are în buzunarul din interiorul jachetei o cutie de chibrituri impermeabile. Nu puteai ști niciodată ce întorsătură luau lucrurile. La cei 10 ani ai săi, Ashley învățase câteva tehnici de bază de supraviețuire. Melanie era sigură că Ashley nu va fi niciodată pusă în situația de a face uz de aceste tehnici, atâta timp cât ea se afla în preajma lor, dar măsura asta făcea parte din ritualul lor de pregătire.

   - Mai trebuie doar să ne dăm cu cremă de protecție solară și suntem gata, zise Melanie scoțând din buzunar un mic tub de cremă.

   Le unse rapid fețele, după care le aranjă căștile și ochelarii de protecție.

   - Nu uitați, eu merg în spate, iar voi două stați în fața mea. Dacă aveți nevoie să vă opriți și să vă odihniți, trageți pe marginea pârtiei, bine?

   - Bine, răspunseră fetele într-un glas.

   Melanie le urmă îndeaproape pe fete, în timp ce acestea își făcură vânt spre lungile cozi din fața telescaunului. Zeci de schiori îmbrăcați în toate culorile curcubeului se desprindeau și intrau iar în rând, așteptând să ajungă în față. Melanie le supraveghea atentă pe fete, care se mișcau cu grijă, înaintând în rând. Se mișcau surprinzător de repede astăzi, ținând cont că, oficial, era prima zi a sezonului de iarnă. Șiruri de schiori punctau coada muntelui, asemenea brăduților verzi ce flancau pârtiile.

   Deasupra, cerul era împânzit de nori grei, cenușii. Vântul era tăios. Erau toate condițiile necesare declanșării unei furtuni de zăpadă. Melanie voia să ducă fetele sus pe pârtie măcar pentru o tură, mai ales că era foarte posibil ca, în câteva ore, vremea să nu mai fie de partea lor.

   Buletinul meteo anunța ninsori, o adevărată necesitate pentru toți schiorii și snowboarderii, dar lui Melanie nu-i plăcea cum arătau norii care pluteau amenințător deasupra crestelor muntelui. Dar cum ninsorile erau anunțate abia după-amiază, se gândi că ar trebui să fie timp măcar pentru o tură liniștită.

   Când le veni timpul la telescaun, cele 3 se aliniară în spatele marcajului roșu, ținându-și bețele schiurilor în mâna strângă, așa cum fuseseră învățate. Priviră înapoi, să vadă cum încetinește telescaunul, pentru a le permite să se așeze.

   Odată așezate, cu bara de protecție lăsată în jos, Melanie spuse:

   - Voi două o să fiți experte în așa ceva. Mie mia luat o veșnicie să-nvăț cum să mă urc fără să cad.

   Dat fiind că de data asta mergeau pe o pârtie albastră, drumul dură mai mult decât de obicei. Telescaunul parcurse drumul până la destinație în mai mult de 7 minute.

   În timpul călătoriei, fetele vorbiră non-stop, destăinuindu-i ce sperau ele să primească de la Moșu`, de Crăciun. Îi povestiră despre plachetele pe care le făcuseră în clasă pentru mama lor și, nu în ultimul rând, îi spuseră că „Mătușa Grace” voia să i-l prezinte lui Melanie pe fratele ei, Bryce.

   Melanie nu se putu abține să nu roșească. Îl văzuse de mai multe ori pe Bryce la Maximum Glide. Tipul era sinonim cu expresia „bărbat bine”. Melanie se gândi că semăna mai degrabă cu un schior aventurier decât cu un profesor universitar. Din fericire pentru ea, ajunseră la punctul de coborâre la timp, astfel încât nu fu nevoită să dea un răspuns. Dar le cunoștea prea bine pe micuțele astea șmechere și știa că nu era ultima conversație pe tema asta pe care urma să o aibă cu ele. Erau de neoprit când începeau să o întrebe de ce nu era căsătorită și de ce nu avea copii.

   Fetițele se dădură jos din telescaun cu ușurință, îndepărtându-se repede și având grijă să nu blocheze următorul grup de schiori care se pregăteau să părăsească telescaunul.

   Platoul pe care le ducea acum Melanie era mai degrabă la o înălțime de 4 mii de metri decât de 3 mii. Aerul era atât de rarefiat la altitudinea asta, încât aproape că te înecai în încercarea de a prinde o gură de oxigen. Temperatura era cu câteva grade mai mică decât cea de la poalele muntelui. Rafalele de vânt care măturau muntele la înălțimea asta făceau ca vârfurile înalte ale brazilor să se clatine, mișcările lor producând un foșnet ușor, de parcă ar fi fost prinși într-un dans, iar vântul tăios și rece le acompania melodia cu un șuierat lin.

   Melanie alunecă până la locul unde o așteptau fetele.

   - Sunteți gata? le întrebă ea.

   Încuviințară la unison din capetele acoperite de căștile de protecție. Melanie le făcu semn cu mâna înmănușată să-și înceapă coborârea. Ele își făcu vânt în jos pe pantă, ca doi căluți mititei, și începură dă alunece, ținându-se departe de marginea pârtiei.

   Melanie le urmă preț de câteva minute, înainte de a ajunge la o răspântie de cărări, ce conducea în 3 direcții diferite. Una ducea spre vârful cel mai înalt al muntelui de unde pornea pârtia neagră, cea mai periculoasă. A doua ducea spre partea opusă a muntelui, unde terenul permitea snowboarderilor și celor cărora le plăcea să experimenteze figuri noi să își încerce talentele acrobatice pe tot soiul de dâmburi, văi, trambuline și porțiuni drepte. Cea de-a treia cărare ducea spre poalele muntelui.

   Fetele știau că trebuie să o aștepte la pancarta mare, albastră, ce le direcționa înapoi spre poalele muntelui.

   Melanie se strecură printre grupurile de schiori și trecu pe lângă un prieten ce făcea parte din patrula de schi. Când ajunse la răspântie, căută cu privirea două costume de schi galbene, fosforescente. Văzu un mic grup strâns în jurul semnului la care conveniseră să se întâlnească și se grăbi să ajungă la fete. Când ajunse lângă semn, fu surprinsă să descopere că puștii îmbrăcați în costumele lor fosforescente nu erau Ashley și Amanda. Schie mai departe, dând roată zonei. Nu văzu nicio fetiță care să aducă vreun pic cu statura vreuneia dintre surori, așa că se opri din nou și scrută încă o dată perimetrul cu privirea. Apoi străbătu iar locul de întâlnire, de data asta mai încet, cercetând cu privirea zonele limitrofe ale pârtiei flancate de conifere.

   Se gândi că poate căzuseră sau poate se împotmoliseră în vreun morman de zăpadă sau ceva de genul ăsta.

    Melanie înfipse bețele schiurilor în zăpadă, încercând să mărească viteza pe teren plat. Se duse dintr-o parte în cealaltă, gândindu-se că poate una dintre fete a avut nevoie de intimitate, pentru a-și face nevoile în pădure. Se mai întâmplase asta înainte și, deși Melanie nu era de acord cu un asemenea comportament, uneori necesitățile fiziologice trebuiau satisfăcute indiferent de situație.

   După ce le căută peste tot timp de 15 minute, lui Melanie îi trecu prin cap că poate fetele hotărâseră să meargă singure până jos. Nu era bine ce se întâmpla. Absolut deloc. Dacă nu găsea copiii până la capătul pârtiei, atunci va trebui să anunțe patrula de schi și să explice situația. Dar mai rău de-atât era faptul că trebuia să-i explice lui Stephanie că-i pierduse copiii.

 

Capitolul 5

 

   Candy Lee se întoarse la fix din pauza de prânz.

   Stephanie reușise printre picături să ia câteva înghițituri din sendviș. Crezuse că ora prânzului va fi mai liniștită, dar se înșelase. Fusese atât de aglomerat, încât nu avusese timp nici măcar să gândească. Bine că Patrick nu era acolo să vadă cât de prost se organizase.

   Inspiră adânc, apoi expiră și zâmbi spre o tânără mamă din rând, cu doi copii agățați de piciorul ei. Amanda încă mai făcea chestia asta uneori. Pe Stephanie n-o deranja, mai ales că-și dorea să protejeze fetele cât mai mult cu putință, dar fiind că primii lor ani din viață fuseseră marcați de violență și frică.

   Se uită la ceas. Era aproape ora 1. Melanie îi promisese că va trece la ea, cu fetele.

   Stephanie simți un fior de alarmă, dar își aminti că azi era Vinerea Neagră. Cozile la telescaune erau, probabil, la fel de lungi ca aici. Dacă nu ajungeau într-o oră și ceva, avea s-o sune pe Melanie pe celular, să vadă ce era cu ele. Ambele fete erau schioare înnăscute, iar Stephanie știa din proprie experiență că era o adevărată provocare să le scoți de pe pârtie, odată ajunse acolo. Biata Melanie!

   Stephanie era atât de prinsă cu clienții care intrau și ieșeau într-un flux continuu, cumpărând orice, de la balsam de buze la clăpari, încât fu șocată când se uită la ceas și văzu că trecuse deja de ora 2. Se încruntă îngrijorată, dar se gândi că Melanie știa numărul de telefon de la magazin, în cazul în care apărea vreo problemă.

   Stephanie continuă să lucreze la casa de marcat, în timp ce Candy Lee avea grijă de marfa de pe rafturile cu reduceri de preț. Dacă ritmul vânzărilor avea să rămână la fel, Stephanie se gândea să-l sune pe Patrick și să profite de oferta pe care i-o făcuse, de a trimite un angajat de la Maximul Glide. Era ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l facă, dar ea și Candy Lee se străduiau din răsputeri să onoreze comenzile.

   Îngrijorată de ideea asta, privi spre ușă chiar în momentul în care Melanie intră în magazin și se îndreptă grăbită spre partea din spate a magazinului. Avea obrajii înroșiți de vânt, părul ei lung atârna în șuvițe răvășite, iar zâmbetul care de obicei îi lumina fața, dispăruse.

   „Pauză de pipi”, gândi Stephanie, în timp ce o urma.

   - Chiar mă întrebam ce-i cu voi. Eram gata să mă îngrijorez, zise Stephanie. Unde sunt fetele? Cred că au înghețat.

   Stephanie se întoarse și dădu să se îndrepte spre ieșire pentru a le invita pe fete să intre și să se încălzească, dar Melanie o prinse de braț și o opri.

   - Melanie! țipă Stephanie. Ce s-a întâmplat? Unde sunt fetele?

   Melanie își lăsă ochii în jos, fixându-și privirea pe picăturile de apă ce se strângeau în jurul clăparilor ei. Clătină din cap, apoi o privi drept în ochi pe Stephanie.

   - Speram să le găsesc aici cu tine. Mi-am petrecut ultimele 2 ore căutându-le.

   Stephanie simți cum inima îi cade din piept, apoi îi urcă brusc la loc, iar sângele-i zvâcnește în gât. Încercă să vorbească, sperând că și-a imaginat vorbele pe care Melanie tocmai le rostise, dar expresia de pe chipul fetei îi contrazicea speranța.

   „Glenn! Nu putea fi el!”

   Melanie păru să-i citească gândurile.

   - Sunt undeva pe muntele ăsta, schiază. Sunt sigură de asta; e imposibil ca tatăl lor să fi evadat din închisoare. Erau atât de entuziasmate că vor schia pe pârtia albastră, încât cred că au uitat pur și simplu să mă aștepte la locul unde am convenit să ne oprim. Le-am văzut schiind până jos, apoi le-am pierdut din ochi preț de 2, maxim 3 minute. Când am ajuns la locul de întâlnire, nu era nici urmă de ele.

   Stephanie simți cum îi fuge pământul de sub picioare. Și-ar fi dorit să moară și să se termine totul. Dar nu era genul care să renunțe ușor, mai ales când era vorba de copiii ei. Îi venea s-o strângă de gât pe Melanie, dar furia ei va trebui să mai aștepte. Trebuia să-și găsească imediat fetele, înainte de a fi prea târziu.

   Cu câteva minute mai devreme, ascultase un buletin meteo care nu aducea deloc vești bune. Auzise câțiva cumpărători spunând că, dacă buletinul meteo avea să se dovedească a fi corect, atunci telescaunul se va închide mai devreme.

   Trecând la acțiune, Stephanie o luă la fugă spre birou, de unde își înhăță schiurile vechi, bețele și clăparii. Cunoștea muntele ca pe propria ei palmă. Dacă fetele ei se rătăciseră, nu avea să piardă vremea fără să facă ceva. O să le găsească, indiferent cât de mult îi va lua.

   Ieși în goană din birou, strigând spre Candy Lee:

   - A apărut o urgență. Sună-l pe Patrick și roagă-l să trimit pe cineva să te ajute. Fetele s-au rătăcit pe munte!

   Melanie se repezi după ea.

   - Stephanie, nu poți ieși afară pe vremea asta. Furtuna se apropie mai repede decât au preconizat meteorologii. Am luat legătura cu patrula de pe pârtie și toată lumea le caută. Vor avea nevoie de mama lor atunci când vor fi găsite.

   Ajunsă în parcarea din spatele magazinului, Stephanie se opri pe cărarea ce ducea spre telescaun, pentru a-și fixa schiurile pe zăpada înghețată. Aruncă în fugă o privire spre Melanie și-i văzu chipul scăldat în lacrimi. Știa că e la fel de îngrijorată de soarta fetelor, ca și ea. Se aplecă spre ea și o îmbrățișă rapid.

   - Nu pot să nu le caut, Melanie. Ele sunt tot ce am, zise Stephanie în timp ce își lega clăparii de schiuri.

   Auzi clicul produs de prinderea clăparilor, semn că făcuse operațiunea corect, o împinse la o parte pe Melanie și se îndreptă spre telescaun.

   Mergea cât putea de repede, târându-și schiurile prin bucățile de gheață și nămol maroniu. Un accident era tot ce-i mai lipsea la ora asta.

   Ajunsă la telescaunul numărul 1, Stephanie dădu să se arunce în scaun, dar fu oprită de un băiat care nu avea mai mult de 18 ani. Îl mai văzuse înainte, dar nu-și amintea cum se numește.

   - Îmi pare rău, dar închidem telescaunul, îi spuse, proptindu-se în fața scaunului în care Stephanie se pregătea să urce.

   Ea scutură din cap.

   - Nu, trebuie să urc. Fetele mele s-au pierdut. Patrula de siguranță le caută chiar acum.

   Stephanie observă expresia nehotărâtă de pe fața băiatului.

   - Uite ce e, n-am să spun nimănui că m-ai lăsat să urc pe munte în asemenea condiții. Trebuie să ajung sus, te rog! strigă Stephanie.

   Fulgi imenși de zăpadă îi cădeau pe obraji în timp ce ea îl privea fix pe băiat. Se pare că ceva îl convinsese că cererea ei merita riscul, pentru că se dădu la o parte, iar scaunul se puse ușor în mișcare.

   Îi trecură prin minte mii de gânduri în timp ce urca spre vârful muntelui. Dacă n-o să le găsească pe fete la timp? Vremea se înrăutățea de la un minut la altul, iar ele nu aveau cum să reziste pe un asemenea ger.

   Stephanie știa că Ashley înțelegea tacticile de supraviețuire de bază, pentru că ea însăși insistase ca fata să facă un astfel de curs anul trecut, când copilul o implorase, spunându-i lui Stephanie că era de ajuns de mare să schieze pe o pârtie verde. Ashley făcuse cursul, după care i se permisese să schieze pe unele pârtii verzi, cu condiția să aibă în permanență asupra ei celularul lui Stephanie. Oare de ce nu-i trecuse prin cap să le cumpere fetelor propriile lor telefoane? Ar fi putut suna după ajutor acum. Semnalul pe versantul muntelui era excelent, așa că acoperirea nu era o problemă. De ce, pentru Dumnezeu, nu le asigurase copiilor așa ceva?

   Își aminti de momentul când sosiseră prima oară la Hope House. Grace insistase să aibă asupra ei un celular, în cazul în care va avea nevoie să sune la urgențe.

   De ce, de ce, de ce fusese atât de iresponsabilă? Din cauza banilor, se gândi, tremurând în aerul înghețat. Fusese atât de fixată pe scopul ei de a le oferi fetelor o casă a lor, încât pierduse din vedere celelalte necesități și dorințe ale lor.

   Ashley îi ceruse un celular încă de acum câteva luni, dar Stephanie i-o tăiase scurt, spunându-i că era prea mică să aibă un telefon al ei și că ar fi o cheltuială de care ea nu avea nevoie. Cât de tare își dorea acum să fi cedat! Dar vorba proverbului, ce-i făcut e bun făcut. N-o ajuta la nimic să se gândească acum la ce ar fi trebuit să facă. Acum nu-și dorea decât să-și găsească fetele întregi. Se rugă în gând.

   „Te rog, ferește-le de o primejdie, o să le cumpăr amândurora GPS dacă le găsesc întregi și nevătămate.”

   Telescaunul se opri ușor pe vârful muntelui. Stephanie sări efectiv jos și se lăsă să alunece pe pârtia acoperită de un nou strat de zăpadă, refăcând din memorie drumul.

   Ningea din ce în ce mai abundent. Își șterse ochelarii cu mănușa, chiar când ajunse la locul în care Melanie le văzuse ultima oară pe fete. Știa că fetele nu s-ar fi încumetat să meargă pe pârtia neagră, așa că urma ruta parcursă mai devreme de Melanie, sperând și rugându-se să le găsească poate ascunse în nămeții de zăpadă.

   Le-ar duce înapoi la Snow Zone, unde aveau să bea ciocolată caldă, să-și încălzească mâinile în încălzitoarele chimice pe care le vindeau la magazin, în timp ce i-ar fi povestit lui Candy Lee cât de curajoase fuseseră. Măcar de s-ar întâmpla asta, se gândi Stephanie în timp ce parcurgea ultimul sfert de pârtie, fără să fi dat de vreo urmă a fetelor.

   Se oprea la fiecare 5 minute să le strige pe nume, dar nu se auzea decât vocea ei pierdută printre rafalele de vânt care biciuiau brazii.

   Ochii i se umplură de lacrimi, care îi înghețară pe obrajii arși de vânt, în timp ce continua să schieze, acoperind inclusiv zonele despre care știa că depășeau perimetrul în care fetele aveau voie să schieze. La ora asta, ar fi fost în stare să schieze și legată la ochi pe versantul Muntelui Everest dacă ar fi știut că asta îi va aduce fetele înapoi.

   Cerul după-amiezii era plumburiu, lumina zilei pierea treptat, zăpada cădea din ce în ce mai abundent iar vizibilitatea scădea de la un minut la altul.

   Stephanie se gândi că erau condiții numai bune pentru declanșarea unui viscol. Oare de ce nu fusese mai atentă la buletinul meteo? În primul rând, de ce le permisese fetelor să vină pe pârtie, știind cât de aglomerată va fi? Fusese tâmpită, se purtase mai rău ca o bonă adolescentă.

   Își folosi fiecare strop de energie ca să-și croiască drum înapoi spre telescaun. Zărise scaunele atârnând goale de cablurile grele de care erau prinse, fără niciun pasager pe ele. Dești știa că telescaunul era închis, Stephanie nu se va opri. Va împrumuta de la patrula de siguranță un snowmobil. Nu avea de gând să părăsească muntele până nu le găsea pe Amanda și Ashley. În viața. Cuvintele astea îi zgâriau creierul. În viață. În viață. În viață.

   Din senin, Stephanie fu cuprinsă de un sentiment de pace și bucurie. Fără să-și dea seama de ce, avu brusc certitudinea că fetele erau în viață. Și nu doar că erau în viață, dar că erau și în siguranță.

   Șocată cumva de această epifanie pe care tocmai o trăise, încercă să-și dea seama care era următoarea ei mișcare. Temperatura scădea vertiginos. Stephanie se opri în mijlocul furtunii, respiră adânc și se rugă să o ghideze cineva din ceruri în direcția corectă.

   De parcă ar fi fost controlată de o forță exterioară, își îndreptă vârfurile schiurilor spre Snow Zone, unde zări o mulțime de oameni adunați în fața magazinului.

   Într-o fracțiune de secundă, se întrebă cum poate cineva să facă acum cumpărături, când fetele ei dispăruseră. În scurt timp însă, logica începu să funcționeze din nou. Oamenii ăștia nu aveau nici cea mai mică idee unde se aflau copiii ei. La o adică, Stephanie era sigură că ei nu aveau nici cea mai mică idee în legătură cu ea sau cu viața ei. Și de ce le-ar fi păsat? Nu era altceva decât o administratoare de magazin, care părea depășită de situație când venea vorba de cei 2 copii ai săi.

   Ignorând frigul și faptul că ar fi trebuit să discute mai întâi cu cei de la patrula de siguranță, Stephanie schie cât îi permise stratul de zăpadă, înainte de a se opri în mijlocul parcării și a-și da jos schiurile. Le lăsă acolo, în mijlocul parcării. Nu voia să deranjeze oamenii strânși în fața magazinului, așa că folosi intrarea angajaților.

   Odată ajunsă înăuntru, se repezi la ea în birou, unde formă numărul de urgență al patrulei de siguranță. Telefonul sună îndelung și, în cele din urmă, o voce robotică o instrui să formeze 911, dacă avea într-adevăr o urgență.

   Ce dracu`? Nu trebuia să fie cineva lângă telefon în cazul în care o persoană avea vreo urgență de raportat? Nu asta era ideea cu patrula de siguranță? Oare se aflau cu toții afară, în căutarea fetelor?

   Apăsă pe butonul de închidere, apoi zări cizmele ei negre, din piele, îmblănite, pe care le aruncase sub birou. Își scoase repede clăparii, își puse o pereche de șosete uscate și se încălță în grabă, după care se repezi în magazin, unde descoperi zeci de oameni așezați în semicerc.

   Avea de gând s-o întrebe mai întâi pe Candy Lee dacă auzise ceva și apoi să meargă la ofițerul de serviciu din patrula de siguranță, să vadă dacă avea vreo veste în legătură cu fetele. Era mai rău ca într-un coșmar. Fetele ar trebui să se bucure de vacanța de Crăciun. Fuseseră atât de entuziasmate de aprinderea beculețelor din pomul de Crăciun! Oare cum era posibil ca o zi care începuse atât de bine să ia o întorsătură atât de îngrijorătoare?

   Toate acele dacă îi provocau aproape o durere fizică. Nu-și putea imagina viața fără copiii ei. Nici măcar nu se putea gândi la așa ceva. Pur și simplu, nu putea.

   Stephanie se grăbi să ajungă în fața tejghelei din magazin, unde le găsi pe Candy Lee și pe Melanie... zâmbind. Cum puteau zâmbi în asemenea momente? Era pe punctul de a pune întrebarea asta, când deodată văzu spre ce, sau, mai bine zis, spre cine zâmbeau.

   Spre fetele ei. Care sorbeau din căni ciocolată fierbinte.

 

Capitolul 6

 

   Pe moment, Stephanie rămase încremenită când le văzu pe Amanda și pe Ashley în spatele tejghelei.

   - Slavă Domnului că sunteți amândouă tefere! Ce s-a întâmplat? Unde, cine? strigă Stephanie.

   Aruncă o privire în jur și-l descoperi pe Patrick, alături de câțiva angajați din echipa de la Maximum Glide, zâmbind cu gurile până la urechi. Se pare că cele două poznașe aveau o poveste de spus.

   Copleșită de ușurarea care o cuprinse în clipa în care își văzu fiicele întregi și nevătămate, Stephanie își croi drum în spatele tejghelei. Fața îi era scăldată în lacrimi de ușurare, iar inima îi săltă de bucurie când simți în nări mireasma pe care o știa și o iubea atât de mult. Mirosul dulce al șamponului Johnson`s Baby le rămăsese în părul lor negru și lung.

   Stephanie slăvi în gând momentul în care avusese acea viziune a fiicelor ei vii și nevătămate. Se întâmplase exact așa cum știa că se va întâmpla. Avea să lase lucrurile cum erau. La o adică, era Crăciunul, iar ea credea în miracole.

   Candy Lee îi întinse un pachet cu șervețele și o cană plină de cacao cu lapte, din care se ridicau aburi fierbinți.

   - O să ai nevoie de asta, îi spuse ea.

   Stephanie își șterse lacrimile și luă o înghițitură de cacao.

   - Bun, acum e momentul să aflu tot ce s-a întâmplat azi pe munte.

   - Patrick ne-a salvat, mami! Chiar ne-a salvat și apoi a plâns, zise Amanda. Nu-i așa, Ashley?

   Ăsta era singurul lucru pe care Stephanie se aștepta să-l audă.

   Preț de o fracțiune de secundă, surprinse privirea lui Patrick, care stătea în spatele grupului adunat să audă povestea fetelor. El îi zâmbi. Oarecum. Simți cum inima i se umple de bucurie și dă pe-afară, asemenea unei fântâni arteziene. Îi zâmbi și ea lui.

   - Nu cred că plângea. Cred că aerul era prea rece și de-aia, zise Ashley pe un ton atotștiutor, pe care numai un copil de 10 ani îl poate avea.

   - De ce nu-i povestiți mamei voastre ce s-a întâmplat azi pe munte? Cred că va fi foarte mândră de voi două, adăugă el. Și în plus, v-ar ajuta să ieșiți din încurcătura în care v-ați băgat, zise el, zâmbind cu gura până la urechi.

   - Ce, suntem în încurcătură? întrebă Amanda. Sper din tot sufletul că nu, pentru că eu, una, tot vrea să merg să văd cum se aprind luminițele de Crăciun.

   Ashley avu o tentativă să spună ceva dar ezită în momentul în care observă mulțimea din jurul ei strângându-se mai aproape. Deodată, păru timidă, aproape înfricoșată.

   Patrick îi observă ezitarea. Cu aplomb în voce, se adresă direct grupului adunat în jurul fetițelor:

   - Cred că Ashley e copleșită. Dacă nu vă aflați aici ca să faceți cumpărături, ar fi mai bine să le dați câteva minute mamei și fetițelor ca să-și revină. Așa cum știți, copiii aceștia au avut o zi grea astăzi.

   Patrick făcu o pauză, așteptând ca mulțimea să se împrăștie. Cel puțin două duzini de oameni părăsiră magazinul, nu înainte de a le ura succes fetelor și de a le felicita pentru fapta lor. Cei câțiva oameni rămași erau angajați la Maximum Glide. Patrick se întoarse spre Stephanie.

   - Dacă nu te superi, câțiva angajați de-ai mei ar vrea să rămână și să audă restul poveștii, mai ales că s-au implicat direct în căutarea fetițelor.

   Stephanie privi spre Ashley.

   - Numai dacă ești și tu de acord!

   Dacă nu afla mai repede ce se întâmplase cu fetele ei azi, avea de gând să le ia în birou, unde ar fi putut avea câteva clipe de intimitate. 

.................................