Cutia, Camilla Lackberg & Henrik Fexeus

 .................................

 9.

 

              Kenneth parcă duba pe o esplanadă cu pietriș, în fața unei clădiri mari.

   Ea recunoștea structura din pozele pe care le văzuse când făcuse research despre chetamină. Ei avuseseră dreptate. Era o fermă de vizoni. Kenneth opri motorul și se întoarse spre ea.
   Fără niciun avertisment, îi dădu brusc o palmă tare. Tactică de intimidare.
   Un mod eficient de a le face pe victime conciliante și ușor de manevrat, dacă nu pot prevedea când se va întâmpla din nou. Ea știa toate astea. Era șocată că bătrânul avea atâta putere în lovitură. Cortizolul și adrenalina explodară în tot corpul și o făcură să se simtă cu adevărat îngrozită.
   - Așteaptă aici, zise el, deschise ușa pe partea lui și ieși.
   Ea lupta cu frica și adrenalina care o împiedicau să gândească limpede.
   Trebuia să se încreadă în instinct, că toți anii de antrenamente la poliție o programaseră cu reflexe care o ajutau să supraviețuiască.
   Kenneth ocoli mașina ca să-i deschidă ușa. Când ajunsese pe la mijlocul drumului, în fața mașinii, ea se gândi să se arunce afară pe portiera din partea lui, dar el probabil ar fi apucat să se întoarcă înainte ca ea să apuce să iasă. Așa că își scoase rapid cureaua și-și legă picioarele. Când Kenneth apăsă pe clanța din dreptul ei, Mina lovi direct, cât de tare putu. Ușa zbură și-l nimeri în cap și piept. El scoase un țipăt și căzu greu pe spate, pe pietriș. Spera că-l doare.
   Se aruncă afară din dubă și trecu în grabă pe lângă un Kenneth năuc.
   Mirosul care o izbi era copleșitor. Se așteptase la miros de animale, dar asta... asta era ceva mai mult. Ceva bolnăvicios. Își duse mâna la gură.
   Părea că există doar un drum din esplanada cu pietriș și acesta era chiar drumul pe care veniseră ei. Începu să alerge într-acolo, dar făcu doar câțiva pași înainte ca o pocnitură puternică să facă ecou printre copaci. Se întoarse. În fața clădirii cenușii stătea Jane în scaunul cu rotile. Cu un pistol îndreptat spre ea. Mina își blestemă stângăcia. Cum a putut să nu se gândească că Jane o să fie acolo?
   - Să nu faci vreo prostie, zise Mina și ridică încet mâinile.
   Modul firesc în care Jane ținea pistolul arăta că nu era prima oară când îl folosea. Poate că era bătrână și în scaunul cu rotile, dar țintea cu mare precizie.
   - Și eu îți pot zice același lucru, spuse Jane serioasă. Ai văzut ce pot să fac cu așa ceva.
   - Agnes?
   Jane încuviință mulțumită.
   - Bună concluzie, agibe. Drept în gură. Să fi văzut ce mirată era.
   Mina trebuia s-o dezarmeze pe Jane și asta cât mai repede. Jane era, se pare, un foarte bun ochitor. Dar una era să tragi într-o țintă nemișcată și cu totul altceva să nimerești una mobilă. Mai ales una care se mișcă în direcția celui care trage. Singura alegere a Minei era să o ia la fugă spre Jane în zigzag și să spere că aceasta o s-o rateze. Un glonț în braț nu era ceva la care să se gândească cu bucurie, dar putea suporta. Atâta vreme cât îi lua lui Jane pistolul.
   Coborî lent brațele, menținând contactul vizual cu Jane. Nu avea voie să arate vreo încordare în mușchii picioarelor sau ai abdomenului, nicio schimbare a punctului de greutate, nimic care putea arăta că se pregătește pentru un sprint. Când va începe să alerge, va trebui practic să se oprească înainte ca Jane să-și dea seama că a plecat.
   O lovitură puternică în spate o propulsă brutal înainte. Pietrișul îi juli genunchii când căzu. Ateriză cu fața pe pietricele. Aerul îi ieși din plămâni, dar când încercă să inspire, doar horcăi. Auzi pași și două picioare îi apărură în fața ochilor. Nu putea să ridice capul ca să vadă cine e. Se chinuia suficient în încercarea de a băga aer în plămâni. Nu fiindcă avea nevoie să vadă. Știa cine e. Ce nesăbuit.
   - Cred că asta e puțin mai jucăușă decât ceilalți, chicoti Kenneth deasupra ei.

   A cincea oară când sună primi exact același mesaj ca primele patru dăți. O voce amabilă care îl anunța că abonatul nu poate fi contactat. Telefonul Minei era închis.
   Mina era într-adevăr o persoană foarte retrasă, dar singura dată când ea își închidea de fapt telefonul, de când se știau ei, era când mergea la întâlnirile acelea despre care credea că nu știe nimeni. Și chiar și acolo părea deseori să uite asta. Altminteri, ea era mereu accesibilă, dedicată slujbei sale într-o manieră aproape demodată. Poate era la o întâlnire din acelea, motiv pentru care l-o fi închis. Deși nu astăzi. Nu în ziua care trebuia să se încheie cu o crimă bestială, dacă ei nu apucau s-o împiedice la timp. Și cu toate astea, ea nu răspundea.
   Vincent nu avea nicio explicație rațională pentru senzația de pericol mortal care-l învăluise și de aceea ar fi trebuit să o poată ignora. Dar ea își înfipsese colții cu încăpățânare în amigdala cerebrală, acoperea cu totul ceea ce-i spuneau lobii frontali raționali.
   Trebuia să sune pe altcineva din grup. Problema era că în afară de Mina, mai avea doar numărul lui Ruben și pe al Juliei. Ruben care în plus stătea în mașină la doar câțiva metri de acolo. Iar Ruben nu l-ar crede niciodată, ar porni de la premisa că Vincent încearcă o manevră ca să iasă din casă.
   Așa că o sună pe Julia, dar îi răspunse robotul. El închise înainte ca acesta să termine de vorbit. Se uită pe fereastră la mașina lui Ruben. Aici era vorba despre Mina. Dacă i se întâmpla ceva, nu și-o va ierta niciodată. Nu avea de gând nici măcar să permită ca ea să aibă bătăi de cap, dacă el putea să împiedice asta. Trebuia pur și simplu să-l facă pe Ruben să-l creadă.
   Înainte să apuce să deschidă ușa de la intrare, îi sună telefonul, pe care-l avea în mână. Un număr pe care nu-l recunoscu. Care, în plus, cerea permisiunea pentru apel video. Singurul om încântat de apelurile video pe care-l cunoștea era Aston, dar fiul său nu avea un telefon al lui. Ezită, dar răspunse.
   - Da, alo?
   Imaginea care apăru în telefon îl făcu să-și țină respirația. Era Mina. Stătea într-un scaun cu rotile, cu mâinile legate de scaun. Părul prins mereu atât de perfect atârna în șuvițe, iar fața îi era murdară. Purta colierul pe care-l văzuse pe biroul ei, iar puloverul alb devenise negru. O mânecă avea o tăietură mare. Se vedea că se luptase cu cineva. Violent, așa părea. Și pierduse.
   Un bărbat în vârstă stătea în picioare lângă ea. Imediat ce Mina își dădu seama că a pornit camera, începu să vorbească repede.
   - Vincent, zise ea. Nu știu unde sunt, dar pute ca de la...
   Bărbatul o întrerupse dându-i o palmă puternică peste față. Vincent își dădu seama că l-a mai văzut. Era bărbatul pe care-l întâlnise la întrunirea de la AA. Kenneth.
   - Știi ce tâmpenia dracu’ e să lovești un polițist? țipă Mina și smuci frânghiile cu care era legată. O să te închid pe viață!
   Kenneth doar râse pe înfundate. Pe urmă smuci de o frânghie prinsă de scaunul cu rotile și care era înfășurată în jurul bustului Minei. Mina scoase un geamăt când frânghia se strânse, semn că o durea foarte tare. Apoi nu se mai mișcă. Cea care ținea telefonul schimbă camera mobilului pe modul selfie și acum Vincent se uita fix în ochii unei femei bătrâne.
   Părea bolnavă, fața era zbârcită și parcă mai mică decât ar fi fost normal. Pielea era bronzată și crăpată, de parcă ar fi trăit în aer liber mare parte din viață. O viață care nu părea să fi fost deosebit de drăguță cu ea.
   Și îi văzu privirea. Și o recunoscu. Privirea era la fel de vie cum fusese întotdeauna. Făcu ochii mari când realiză la cine se uita. Cum îmbătrânise sora lui atât de tare?
   - Bună, frățioare, zise ea. Ce mai faci?
   - Ce-ai făcut cu Mina? țipă el.
   - Șșșt. Ce maniere! pufni Jane. Un „bună“ ar fi fost drăguț. Dar nu pari uimit să mă vezi, așa că bănuiesc că până la urmă ai rezolvat puzzle-ul din carte. Recunoaște că ai apreciat micul detaliu!
   Sora lui chicoti mulțumită.
   - Apropo, am auzit la AA că ai tracasat-o pe admiratoarea ta, Anna, zise ea. N-a fost frumos din partea ta. Ea, care vorbea continuu despre „fantasticul Vincent Walder“. Ce om credul! Kenneth n-a trebuit decât să spună că poate ar trebui cineva s-o ajute pe Mina să iasă din impas și ea a făcut treaba în locul nostru și te-a propus pe tine. Noi, care întocmisem ditamai planul cum să te implicăm, am muncit de pomană. Aproape că nici măcar n-a mai fost amuzant când am văzut ce ușor merge.
   - Dă-i drumul Minei, șuieră el printre dinți.
   Chipul surorii sale acoperea în continuare tot ecranul. Trebuia s-o vadă pe Mina din nou, să vadă că e OK.
   - Înțeleg, zise Jane. Vrei să începi direct. Foarte bine, din partea mea. Avem timp să vorbim mărunțișuri mai încolo. Dar, înțelegi tu, mai întâi avem câteva reguli de joc.
   - Despre ce vorbești? Ce vrei să d...?
   - Nu întrerupe când vorbesc cei mari, șuieră Jane printre dinți. Atât de tipic pentru tine. Mereu să stai în centru. Știu sigur că vrei s-o întrebi pe Mina o grămadă de lucruri. Unde e, cum se simte și tot felul de chestii din astea normale. Dar îți jur. Dacă mai pui o singură întrebare, toate astea s-au terminat înainte ca măcar să fi început.
   Vincent tăcu. Jane părea că vorbește serios. Ce se întâmplase cu sora lui?
   Ea, care era atât de deșteaptă. Acum era psihotică. Nebună. Nu-i venea să creadă că femeia de la telefon era fata cu care odinioară se distra pe o pătură, făcând trucuri cu jocul de cărți.

   Jane schimbă din nou cadrul, ca el să poată vedea cum bărbatul o apucase pe Mina puternic de maxilar. Ea smucea din cap înainte și înapoi ca să scape din mâinile lui, dar fără folos. Bărbatul îi presa obrajii.
   - S-a înțeles? zise Jane.
   Bărbatul mișca mâna în sus și în jos, semn că Mina încuviința din cap, însă fără să spună ceva. Dar panica din ochii ei nu putea fi trecută cu vederea. În același timp, Vincent văzu în privirea ei că nu renunțase.
   - E OK, Mina, zise el încercând să-i comunice de fapt: Te văd, văd că te doare, dar ei nu știu ce avem noi, cât de strânsă e legătura dintre noi. Facem cum spun ei.
   Ochii Minei îl sfredeleau.
   Ieșim noi din asta, am încredere în tine.
   - Dar m-am uitat pe mine, ce nepoliticos, zise Jane. Și eu care te învinovățeam pe tine că n-ai maniere. Pe Kenneth l-ai întâlnit deja. Soțul și partenerul meu.
   Bărbatul care-i strângea în continuare fălcile Minei făcu o plecăciune, zâmbind spre cameră. Jane se dădu mai în spate, iar panorama se mări. Se dovedi că Mina stătea în spatele unui banc de lucru. Pe banc era o sabie.
   Vincent recunoscu numaidecât modelul. Condor Grosse Messer. Același model care o sfredelise pe Tuva. Mânerul sabiei era prevăzut cu o clemă cu strângere cu șurub, care la rândul său era prinsă de un ciocan rotopercutor.
   Asta explica semnele pe care le văzuse pe mânerele săbiilor când fusese la IML. Ciocanul rotopercutor arăta exact ca unul din acelea cu care se desprinde asfaltul de pe șosele, deși era puțin mai mic. La dracu’! Băgaseră săbiile în Tuva cu acel ciocan. Nici măcar nu-și putea închipui cât de tare trebuie să fi durut.
   Dar nu sabia sau ciocanul rotopercutor îi atrăgeau cel mai mult atenția.
   Ci, mai exact, cele 5 pungi de hârtie din fața Minei, numerotate și așezate cu gura în jos. Suficient de mari încât să încapă câte un cui inelat pentru lemn, de 20 de centimetri în picioare, sub fiecare dintre ele. Vincent simți sudori reci în tot corpul.
   - Nu sunt haină, zise sora lui. Văd cât de importantă e Mina pentru tine. Oh, ce e cu fața aia uimită? Anna ne-a povestit cât de des v-a văzut împreună prin oraș. Se pare că ați flirtat peste tot. În Parcul Ralambshov. Pe Fjallgatan. La restaurantul ăla de pe acoperiș. Chiar și acasă la ea. Așa că nu te face că plouă. Aș crede chiar că în momentul acesta nimeni în afară de ea nu înseamnă mai mult pentru tine. Și știi ce? O să primești șansa de a o salva.
   Kenneth râse pe înfundate.
   - Sau de a o ucide, zise el zâmbind indiferent.
   - Nu e ciudat că asistenta e mereu cea care dă de belea, zise Jane aplecându-se în cadru, ca să-l privească pe Vincent în ochi. E treaba scumpei asistente să fie închisă și torturată în spații strâmte. Dar tu, frățioare, știi totul despre chestiile astea. Apropo, tu știi cum am cunoscut-o noi pe Mina? Știi despre mica ei... problemă?
   Jane își aținti privirea la Mina, care o evită.
   - E lașă. Știai? Tu știi cât de lașă e Mina?
   Întrebarea era retorică și Jane nu părea să se aștepte la vreun răspuns.
   - A stat acolo, continuă ea. De fiecare dată. Săptămână de săptămână. I-a auzit pe toți deschizându-se. I-a auzit pe toți împărtășindu-și experiențele. A luat parte la durerea lor, la lupta lor, la poveștile lor. Dar ea. Ea nu a împărtășit niciodată nici măcar un rahat. Așa că acum. Acum ai șansa, Mina. Ce ai de spus? Ce ne vei împărtăși? Acesta e publicul tău. Poate ultima ta șansă. Așa că n-o rata.
   Mina nu schiță nici măcar un gest.
   - O să dau la o parte una din pungi. Una fără cui sub ea. Dacă nu împărtășești nimic.
   Vocea lui Jane era calmă. Total lipsită de sentimente. Mâna lui Kenneth se mișcă spre masa cu pungile.
   - Mina. Fă cum zic ei, zise Vincent, chinuindu-se din răsputeri să rămână calm.
   Cinci pungi însemna că există un risc de 20 la sută de a nimeri cuiul, oricare ar fi fost aleasă. O pungă în minus mărea riscul la 25 de procente. El avea nevoie de toate procentele de partea lui.
   Mina ridică ușor capul. Se uită drept la Vincent și respiră adânc.
   Nervozitatea și neliniștea ei erau irosite dacă despre reacția lui era vorba.
   El știa deja ce va spune ea.
   - Eu... Eu mă numesc Mina. Și sunt... sunt dependentă de pastile.
   - Ia uite. Hai că n-a fost așa complicat, nu?
   Jane zâmbi. Un zâmbet deschis, surprinzător de cald.
   - Frumos, nu-i așa, Vincent? De ce-a trebuit să fie așa greu? Ce dracu’, chiar atât de specială nu e. Nu e mai bună decât noi ceilalți de aici. Nu-i așa, Vincent? Doar o blestemată de toxicomană obișnuită... Ce tot stă atât cu nasul pe sus...
   - Știam deja, zise Vincent întrerupându-și sora.
   Bucuria de pe fața lui Jane dispăru imediat, luându-i locul o figură posacă.
   Mina se uita mirată la el. Sora lui părea că e pe cale să mai spună ceva, dar el nu mai asculta. Se holba la pungi și simțea cum îl trec toate sudorile. Se uită la Mina. La Jane. Gândurile ricoșau în interiorul craniului, se eliberau și fugeau țipând. El și Jane și Mina erau 3 laturi ale unui triunghi, un triunghi perfect în care pâinea nu avea voie să se crape, fiindcă atunci mama trebuie s-o arunce, dar erau și 5 pungi, 3 plus 5 fac 8, iar asta nu înseamnă nimic.
   termină
   dar 8 plus Kenneth (de ce pe soțul surorii lui îl chema Kenneth, cum să te cheme așa?) fac 9 și 9 centimetri înseamnă 3,5 inchi
   termină, termină
   și 3,5 era valoarea la care era setat prăjitorul de pâine, dacă nu era deja încălzit, pentru ca triunghiul să iasă perfect crocant, dar suprafețele se stricau mereu, la fel ca el și-și-și-
   TERMINĂ.
   - Aveam 7 ani, Jane, zise el. A fost un accident.
   Privirea surorii sale căpătă o expresie aspră.
   - Tu crezi că aici e vorba doar despre mama? șuieră ea. Ești la fel de egoist ca întotdeauna, frățioare. Gata cu vorba. A sosit vremea.
   Ea dispăru din cadru și acum el vedea din nou clar pungile și pe Mina.
   - Doar vă înrăutățiți situația, zise Mina și smuci iar frânghiile.
   Fu ignorată, la fel ca data trecută. Kenneth o apucă iar de cap, de partea din spate a capului de data aceasta.
   - Știi regulile, frățioare, zise Jane. Doar e trucul tău favorit. Alege o cifră.
   Vincent înghiți greu, își reglă respirația până când simți că gândurile erau iar ale lui. Era nevoit să facă precum spunea ea. Nu-și permitea să se piardă cu firea. Nu se îndoia nicio clipă că o vor omorî pe Mina în secunda în care ar constata că el nu urmează instrucțiunile. Dar în același timp, cum ar putea să aleagă?
   - De unde știu că n-ai pus cuie sub toate pungile?
   - Alege o cifră acum, zise Jane amenințătoare. Altfel o fac eu.
   El se concentră.
   Cinci pungi. Cinci poziții. Când oamenii erau rugați să aleagă dintre 5 obiecte înșirate, cel mai adesea alegeau ceea ce se afla pe poziția a patra, poziția a doua ocupând locul 2 în acest clasament. Teoriile psihologice asupra cauzelor erau multe, dar toți erau de acord că ele coincid. Dacă Jane nu cunoștea fenomenul și plasase cuiul fără să se gândească prea mult, șansa era așadar bună ca el să se afle pe locul doi sau patru.
   Dar dacă ea cunoștea aceste teorii, atunci îl plasase pe unul dintre celelalte locuri, pentru ca în acest fel să sporească șansa ca Vincent să aleagă cuiul, fiindcă ea știa că el va evita 2 și 4, în cazul în care crede că acolo e cuiul.
   Dacă ea nu lua în calcul varianta în care Vincent înțelegea manevra și, prin urmare, faptul că acel cui nu s-ar afla sub 2 sau 4. Atunci ea ar fi amplasat intenționat cuiul tocmai sub 2 sau 4, luând în calcul că el va alege una dintre acele cifre, în speranța că acel cui se afla pe unul dintre celelalte 3 locuri.
   Evident, pornind de la premisa că nu existau mai multe cuie.
   La dracu’.
   N-o mai văzuse pe sora lui de când era mic. Dar ea fusese întotdeauna inteligentă. Inteligentă până la capăt. În schimb, ea nu-l considerase niciodată cine știe ce isteț. De aceea, când erau mici, numerele lui de magie o uluiau. Chiar dacă ea, după aceea, susținea mereu că își dăduse seama. Ea n-a crezut niciodată că el ar putea-o întrece. Probabil nici acum nu credea asta.
   - Aleg punga 2, zise Vincent și-și ținu respirația.
   - Ceea ce se întâmplă acum e pur și simplu din vina ta, zise Jane. Vreau să știi asta.
   Kenneth luă capul Minei și lovi cu el puternic în jos, peste punga numărul 2. Punga aleasă se mototoli sub fruntea Minei, când aceasta lovi masa.
   - Au! țipă Mina.
   Kenneth o trase tare de păr. Mina avea un semn roșu pe frunte. Dar niciun cui. Vincent respiră ușurat.
   - Norocul începătorului, zise sora lui mai mare. Alege din nou.
   El își luă inima în dinți și puse o întrebare.
   - Mina, ești OK?
   Ea dădu din cap. Pe obrajii ei curgeau lacrimi. Musculatura feței era flască.
   - Știi unde e cuiul? întrebă el.
   Ea dădu din cap din nou. Împotrivirea pe care o văzuse în ochii ei aproape că se stinsese.
   - Te avertizez, Vincent, zise Jane. Nu mai pune întrebări dacă nu vrei ca soțul meu să folosească sabia. Alege. Acum.
   - OK, OK, stai, aleg... punga 1, zise Vincent.
   N-avea nicio idee, n-avea de unde să știe acum. Mai mult decât faptul că statistica era în continuare de partea lui. Cu 4 pungi rămase era o șansă de 75% să fi ales o pungă goală. Pe de altă parte, era un risc de 25 de procente ca tocmai să o fi ucis pe Mina.
   Mina țipă fără ezitare când capul ei fu trântit iar de bancul de lucru.
   Pocnetul când fruntea izbi placa de lemn zornăi în telefon. Kenneth o ridică imediat în poziția de șezut. Tot corpul ei tremura cu spasme. Plângea necontrolat și nu se mai uita în ochii lui Vincent. Semnul din frunte era roșu-închis. Dar în continuare niciun cui.
   - Nu e mișto, Vincent? râse Jane. Acum începe să devină palpitant! Trei rămase. Publicul își ține respirația! Alege.
   - Termină acum, zise el încet. Ajunge. O să facă comoție cerebrală. Fac ce vrei tu. Dar termină, te rog. Nu mai pot.
   El clipea și simțea cum îi curg lacrimile pe obraji.
   - Alege! răcni sora lui.
   - Nu! țipă Vincent înapoi.
   - Cum vrei.
   Jane îi făcu semn cu mâna lui Kenneth, care fără avertisment buși capul Minei în masă, peste punga 5. Mina nu apucă decât un scâncet. Încă o dată fu smulsă înapoi în sus, în poziția șezând. De data asta, fruntea ei lăsă o pată de sânge pe masă. Părea să fie la granița pierderii cunoștinței.
   Plânsul încetase și umerii îi atârnau. Mina se uita drept înainte, dar ochii ei își pierduseră concentrarea. Nimic din privire nu dezvăluia dacă era încă prezentă sau dacă se refugiase altundeva, unde el nu putea s-o urmeze. Din semnul din frunte i se prelingea sânge în jos, spre ochii negri, frumoși. Dar era în continuare doar un semn. Nu era niciun cui în capul ei.
   Vincent se holbă la cele două pungi rămase. Numerele 3 și 4. Șansă 50%. Chiar în acest moment, Mina era în egală măsură moartă și vie.
   Asistenta lui Schrodinger, gândi el, fără să se poate stăpâni. Existența ei era incertă. El alesese și o condamnase la una din două ieșiri posibile. El, Vincent. Nu se putea ca el să aibă acea putere, să aibă viața ei în mâinile sale, era prea mult.
   Se uita la ea, la polițista pe care ajunsese să o cunoască mai bine decât pe oricine altcineva. Mai bine decât se cunoștea pe el însuși. Părul ei negru, trăsăturile ei frumoase și nasul ei distinct. Buzele cărnoase și mâinile crăpate, legate. Mina se uita în continuare, cu o privire inexpresivă, în gol, dar ochii ei erau cei mai inteligenți pe care-i văzuse.
   Ea îi băgase un pai în bere.
   Ea îl luase de mână.
   Ea plânsese pe umărul lui.
   Ea avusese încredere în el.
   Și acum el o va trăda.
   Avea nevoie de ea pentru a putea rămâne în realitate. În realitatea adevărată.
   De când Mina venise în viața lui, totul fusese altfel, mai mult decât știa ea, mai mult decât ar putea el vreodată să explice. Când ea era lângă el, umbra adâncă din el nu mai avea forță. Fără ea, el era... Gândul nici măcar nu putea fi dus până la capăt.
   Două pungi. O alegere.
   Ea ar trăi.
   Ea ar muri.
   Evident că nu mergea. El avea nevoie de un fel de a ști, de un fel de a înțelege unde era cuiul.
   - Și acum, un mare bubuit de tobe, zise Jane dramatică. Marele mentalist își va face absolut ultima lui alegere în 5 secunde.
   Mina începu să-și miște pleoapele, părea să revină la realitate. Se uită la pungile din fața ei și scutură din cap când își dădu seama de situație.
   Privirea o întâlni pe a lui Vincent. El arăta probabil la fel de panicat ca și ea.
   - Nu, mormăi ea, iar și iar. Nu, nu, nu.
   El gândea mai rapid ca oricând. Marele mentalist, așa zisese Jane. Dar un mentalist era și un iluzionist. Și când erai așa ceva aveai în mânecă mai multe trucuri decât știa publicul. Fire invizibile. Dublete. Oglinzi. Și... Da.
   DA! El se mușcă de obraz pentru a nu arăta cât e de euforic. Poate că ar fi posibil să funcționeze. Și asta era tot ce avea.
   - E OK dacă se apropie puțin mai mult de pungi? întrebă el cât mai neutru cu putință.
   - Ooo, puțină dramă! De ce nu? râse Jane. O să-i vedem substanțele din creier în prim-plan!
   - Vincent, zise Mina derutată, de ce-aș vrea...?
   Pe urmă tăcu.
   Facem asta împreună. Trebuie să avem încredere unul în celălalt. Vom reuși.
   - Apleacă-te puțin spre punga 3.
   Ea făcu întocmai.
   - Bun. Și acum punga 4.
   Mina se aplecă din nou. Acolo. Vincent se strădui să nu arate nici măcar un micromilimetru de sentimente pe față. Din cauza poziției sale, Mina nu văzuse ce se întâmpla. Nici Jane și nici Kenneth nu păreau să fi remarcat ceva, dar Vincent văzuse clar cum pandantivul magnetic de la colierul Minei se mișcase un milimetru când se apropiase de punga numărul patru.
   Ca și cum reacționase la metal.
   De exemplu, la un cui de 20 de centimetri.
   - Trei! țipă Vincent. Aleg punga trei!
   - Ține minte că tu ai ales, frățioare, zise sora lui. La revedere, Mina.
   Mina trase puternic aer în piept și strânse ochii. Se opuse cât îi stătu în putință, dar Kenneth era mai viguros. El îi împinse capul în față până când fruntea ei ajunse pe marginea de sus a pungii 3. Pe urmă continuă să apese, încet, dar ferm. Punga se mototoli de la greutate, iar capul fu forțat să atingă bancul de lucru. Kenneth îi ținea partea din spate a capului cu ambele mâini, de parcă l-ar fi presat într-un cui care trebuia să intre în craniu cu putere.
   Un sunet ca de gargară ieși odată cu saliva pe buzele Minei, iar corpul ei se zvârcoli în spasme. Când Kenneth îi dădu drumul într-un final, ea rămase acolo, cu fruntea pe masă. Capul părea lipit de blatul mesei. Mina era complet nemișcată. Mult, mult prea nemișcată.

   Alerga pe coridor în Palatul Poliției. În sfârșit se întâmpla ceva.
   Michael și copiii veniseră de la New York la începutul lui august. Luaseră 3 săptămâni de concediu împreună și merseseră cu mașina prin Suedia, iar după aceea copiii începuseră școala. Sara credea că se vor adapta rapid la viața din Stockholm. Dar se înșelase.
   Coborî din două în două trepte scara lungă care ducea spre atrium, îl traversă și alergă mai departe. Nu voia să irosească timpul sunând-o pe Julia, chestia asta era mult prea importantă ca să nu se ocupe de ea personal.
   Stockholmul la care se întorsese era complet inert, în comparație cu pulsul vieții din New York. Copiilor le era în continuare dor de prietenii lor americani, iar Michael spunea că ar vrea să se mute în California, fiindcă firma de jocuri pentru care lucra oricum se afla acolo. Începea din ce în ce mai mult să sune a o idee bună. Dar măcar ar putea să facă acest ultim lucru înainte de a renunța la munca de polițist.
   Sara nu îndrăznise să aibă încredere că liftul va veni suficient de rapid, așa că o luase la fugă pe scări, trei etaje, până unde-și avea Julia biroul.
   Așteptase răbdătoare să afle ce va implica noul ei post de aici, de acasă. În continuare, nimeni nu știa exact. Când Julia îi ceruse ajutorul în primăvară, ea acceptase recunoscătoare. Era în orice caz ceva care s-o țină ocupată. Și din același motiv spusese din nou „da“ când Julia își reînnoise cererea. De data aceasta, munca fusese mai intensă. În ultima săptămână, ea stătuse zi și noapte să supravegheze traficul din rețeaua mobilă în timp real.
   La început, primise ajutor de la Peder. Ochii lui pătrunzători nu scăpau nimic. Când erau deschiși, mai exact. După ce adormise de două ori în toiul supravegherii căzuseră de acord că e mai bine ca Sara să preia. Trecea, evident, mult prea multă informație prin rețele pentru ca ea să le poată sorta într-un mod relevant. Dar avea un soft inteligent care făcea treaba în locul ei, care știa ce voia ea să țină sub observație. Nu că ar fi crezut că toate astea vor duce undeva. Din experiența ei, în asemenea situații telefoanele erau folosite doar o dată. Pe urmă erau aruncate, tocmai pentru a nu putea fi localizate. Rar se înșela în ceea ce făcea. Era mult prea minuțioasă. De data asta însă, greșise. Și era cel mai bun lucru care se putea întâmpla.
   După luni de tăcere, criminalul tocmai își folosise telefonul.

   Vincent se uita fix la imaginea cu Mina lipsită de viață. Era greu să vadă cum trebuie, mâna îi tremura prea tare.
   Sperase că acel colier magnetic al Minei va reacționa la cui. Și așa se întâmplase. Poate. Mișcarea fusese atât de vagă, ar fi putut la fel de bine să fi fost Mina care să se fi mișcat imperceptibil, făcând astfel să se legene pandantivul. Cuiul poate nici măcar nu era feromagnetic. Majoritatea cuielor nu erau.
   Dar ce să fi făcut? Una din două. Ar fi putut la fel de bine să aleagă corect doar zicând la nimereală. În loc de a spune greșit. Era atât de îngrozitor de nedrept! El chiar încercase.
   Capul Minei se contura pe lemnul deschis la culoare din care era făcut blatul mesei. Se contura pe lemnul deschis la culoare, pentru că... Pentru că nu exista sânge.
   Nu exista sânge deloc.
   Inima îi sări peste o bătaie.
   Mina ridică încet capul. Nu privi în cameră.
   Câștigaseră. Dar nu simțea asta. Nici pe departe.
   - Vai de mine, râse Jane. Nu te recunosc, frățioare, să-ți salvezi tu asistentele...
   - Ești bolnavă la cap, zise el. Hidoasă. N-a fost niciun cui, nu?
   Kenneth ridică ultima pungă, ca răspuns. Punga cu numărul 4.
   Poziția care în mod normal era cea mai obișnuită alegere. Cuiul stătea drept în sus, prins de o plăcuță de lemn, cu vârful atât de șlefuit, încât lucea.
   Când Mina văzu cuiul, vomită direct pe masă.
   Jane smulse telefonul de pe bancul de lucru și de lângă Mina, astfel încât Vincent să vadă restul atelierului. În mijlocul camerei era ceva care arăta ca un acvariu gigantic așezat pe înălțime.
   - Pe ăsta îl pusesem bine pentru tine, zise ea. Pentru azi. Sincer vorbind, n-am crezut că va face față. Acum va trebui s-o băgăm pe ea acolo.
   - Stai puțin, am făcut cum ai vrut! țipă el. Dă-i drumul.
   - Sigur. Dacă vii să-i iei locul. Îți trimit prin sms o adresă. În mod normal durează o oră patruzeci să conduci până aici, pornind de la premisa că nu pierzi feribotul. O să-ți băgăm prietena în rezervor acum. Peste nouăzeci și cinci de minute începem să umplem cu apă. Durează cinci minute să se umple tot. Te sfătuiesc să nu pierzi feribotul.
   Kenneth începu să împingă scaunul cu rotile în care stătea Mina spre rezervorul de apă. Mina trăgea și se smucea ca să scape, dar fără folos.
   - Și, Vincent, zise sora lui mai mare și se uită în ochii lui, dacă măcar bănuim că mai vine și altcineva în afară de tine, sau dacă nu vii singur, o împușc în față.
   El o strigă pe Mina cât de tare putu, dar Jane închisese deja telefonul.
   Vincent se uită afară pe fereastra de la bucătărie. Ruben era în continuare parcat cu mașina lui pe drumul de pe cealaltă parte a gazonului. Mașina lui Vincent era pe aleea din fața garajului. Nu putea ajunge la ea fără să-l vadă Ruben. Întrebarea era cum ar putea reuși. Ruben n-avea voie să-și dea seama că el a părăsit casa. Dacă îl urmărea poliția, se putea termina cu o catastrofă. Și-ar fi dorit să se transforme ca prin minune într-un nor de fum, dar asta era mai degrabă chestia lui Tom Presto. Dacă ar fi fost îndemânatic, ar fi putut eventual să încropească, dintr-o pălărie și o geacă, o păpușă care să-i semene și pe care s-o pună în spatele perdelei. Râse amar la acest gând.
   Cel mai probabil, era un truc care funcționa doar la televizor.
   Dar o copie a lui.
   Asta avea, de fapt.
   Alergă în camera de lucru.
   Figura de carton care-l întruchipa pe el în mărime naturală nu fu greu de găsit, era sprijinită de perete, în spatele unor cutii. Cartonul se mânjise un pic, după ce echipa de la înregistrări luase figura la o rundă prin baruri, când el nu putuse să meargă cu ei. Dar era mult mai bună decât o pălărie și o geacă. Figura aia era chiar el. Verliebtheit, cum spuneam.
   Cel puțin 5 secunde, înainte ca Ruben să-și dea seama că nu se mișcă.
   Avea nevoie să intensifice iluzia. O privire rapidă la ceas. Trecuseră două minute de la discuția telefonică. Peste maximum trei trebuia să fie în mașină. Consumă 1 minut și jumătate trăgându-și pe el aceleași haine pe care le avea versiunea lui de carton. Pe urmă alergă afară, peste gazon, până la Ruben, care coborî geamul de la mașina poliției când îl văzu.
   - Bună, Ruben, zise Vincent și ridică un deget arătător, potrivit de sus încât Ruben să fie nevoit să se uite în sus, cu ochii după deget.
   Sperase ca Ruben să fie o persoană care să urmeze inconștient instrucțiunile fără să ezite și părea că e corect. Ochii lui Ruben erau ațintiți la deget.
   - Așa o să faci acum, zise Vincent și coborî degetul rapid, în același timp în care coborî și tonalitatea cu o octavă pe „așa“.
   Privirea lui Ruben urmă mișcarea în coborâre a degetului până când ochii i se închiseră automat. Vincent puse rapid mâna pe ceafa lui Ruben, ca el să-și țină capul ușor aplecat în față. Ruben n-o să-l ierte niciodată pentru asta.
   - Relaxează-te și respiră adânc, zise Vincent. Cu fiecare respirație simți că ești din ce în ce mai relaxat. Mai adânc, și mai adânc.
   El așteptă câteva secunde, până îl auzi pe Ruben respirând greu și ritmic.
   - Peste câteva secunde o să mă vezi la fereastra din bucătărie, continuă el. Atunci o să ne jucăm un joc. Înțelegi?
   - Da. O să ne jucăm un joc, mormăi Ruben pe tonul monoton al cuiva care a fost hipnotizat cu ușurință.
   - Vom sta nemișcați și ne vom uita fix unul la celălalt, zise Vincent. Cel care clipește primul a pierdut. N-ai văzut niciodată pe cineva care să fie atât de nemișcat ca mine. Dar cu cât sunt mai nemișcat, cu atât mai mult tu ești decis să câștigi. Înțelegi?
   - Tu ești nemișcat, mormăi Ruben. Dar eu o să câștig.
   Vincent îndepărtă mâna și ridică în sus capul lui Ruben. Ochii erau în continuare închiși. Ar fi putut să pocnească din degete pentru a-l face pe Ruben să tresară și să-i deschidă, dar nu-i plăcuse niciodată chestia aia cu pocnitul din degete. Era atât de... nesofisticat.
   - Ruben, uită-te la mine, zise el în schimb și accentuă asta ca pe o comandă.
   Ruben clipi uimit spre el.
   - Bun, deci așa rămâne, zise Vincent. Bună conversație, o să mă gândesc la ce mi-ai spus. O să fie o seară liniștită pentru tine.
   Era important să continui imediat să vorbești după o sugestie plantată, pentru a împiedica creierul lui Ruben să încerce să descâlcească ceea ce tocmai se întâmplase.
   - Hm, da, zise Ruben încercând să se adune. Sunt cu ochii pe tine, Vincent. Să nu încerci nimic.
   Vincent alergă ușor înapoi spre casă, în timp ce se uita la ceas. Toată chestia durase 1 minut și jumătate. Mai rămăsese 1 minut. Ajuns în casă se așeză pe vine sub fereastra de la bucătărie și așeză silueta de carton la fereastră, o întoarse spre mașina poliției și văzu cum Ruben se așează puțin mai drept.
   Se furișă afară pe ușa terasei, prin spatele casei, în timp ce-i trimitea mesaj lui Benjamin să se ducă să-l ia pe fratele lui mai mic de la școală după-amiază.

   Vincent înconjură casa, mergând pe lângă zid, și ajunse la mașina lui, care era parcată în fața garajului. Mașina era între el și Ruben. Ruben trebuia să aibă, spera el, toată atenția canalizată pe fereastra de la bucătărie, câteva momente bune de acum încolo, dar nu strica să fie precaut.
   Vincent descuie cu băgare de seamă, deschise portiera din dreapta și escaladă pe acolo spre partea șoferului. Pe urmă dădu încet cu spatele, la doar câțiva metri de mașina poliției. Pietrișul scrâșnea sub cauciucuri, dar Ruben nu părea să reacționeze. Vincent nu avu curaj să treacă pe lângă mașina poliției și să spargă, astfel, câmpul vizual al lui Ruben. Așa că se îndreptă în cealaltă direcție. După ce luă o curbă și Ruben deja nu mai avea cum să-l vadă, apăsă pedala de accelerație. Trebuia să caute drumul pe Google, din mers. N-avea voie să-și iasă din mână acum. Trebuia să continue să se concentreze. Să continue să gândească fiecare pas pe rând.
   Dar doar câte unul.
   Mina.
   Jane.
   Să nu se gândească la rezervorul acela cu apă. Să nu se gândească la faptul că accelerează cât de tare poate, ca să-i permită surorii sale mai mari să-l încuie într-o ladă de sticlă plină cu apă. Să nu se gândească la faptul că Jane îl va lăsa să se înece, să nu se gândească la faptul că gonește spre moartea sa, cu pedala de accelerație apăsată la maximum. Îl claxonau tot felul de mașini când trecea pe lângă ele suficient de aproape cât să le julească vopseaua. Apăsă pedala și mai în jos.
   Mina.
   Jane.

   Sara își trase sufletul câteva secunde la ușa Juliei. Pe urmă ciocăni și intră.
   Camera era goală. Nu la asta se așteptase. Ea credea că toți sunt pe baricade în această zi, când starea de alertă era atât de ridicată. Știa că biroul lui Christer era mai încolo, pe același coridor, și porni spre el. Ușa era larg deschisă, dar și biroul lui era gol. Despre ce era vorba? Poate că plecaseră la o intervenție. În acest caz, aveau și mai mare nevoie de informația ei.
   Râsete cristaline și muzică se auzeau la câteva încăperi mai încolo.
   Ritmurile inconfundabile ale lui Bob Marley. Ce naiba? Se grăbi spre camera de unde veneau sunetele și amuți pe loc în fața priveliștii care o întâmpină.
   Peder dansa reggae pe No Woman No Cry, sprijinit de un perete și cu genunchii ridicați. Pe burtă avea un marsupiu BabyBjorn în care un bebeluș gângurea încântat. Pe o pătură groasă așezată direct pe jos, erau întinși încă doi bebeluși. Cu o încântare amestecată cu groază erau aproape să fie înecați de pupături pline de bale de un golden retriever exaltat. Christer ținea de lesă și se străduia din răsputeri să împiedice câinele să fie prea entuziast cu copiii. Peder o zări pe Sara, se opri în toiul unei mișcări energice din picior și roși ca un rac.
   - Aa, da, e ziua soției mele azi, zise el jenat.
   Sara nu răspunse. Era ocupată să încerce să proceseze ce a văzut.
   - Cadoul ei, continuă Peder ca răspuns la întrebarea nepusă, sau solicitarea, poate mai degrabă, mda, solicitarea s-ar putea spune, a fost să iasă în oraș să ia prânzul. Singură. Pe urmă să se ducă să se tundă. Singură. Și pe urmă să adoarmă într-un colț pe undeva pe la o cafenea. Am hotărât asta de multă vreme. Așa că, da. Hm.
   El încuviință spre tripleți de parcă asta explica totul.
   - Am înțeles de la Julia că azi e o zi importantă, zise ea. Mobilizare full. Nu cred că s-a referit la ziua de naștere a soției tale.
   Peder își drese glasul și mai jenat și-l închise pe Bob Marley, care se auzea din calculator. Christer luă câinele de lângă copiii care râdeau și gângureau pe pătură. Câinele păru imediat profund nefericit.
   - Este adevărat că avem supraveghere full astăzi, zise Christer. Suntem în alertă, așa cum ai spus și tu. Conform lui Vinc... Adică avem informații că azi poate avea loc o nouă crimă. Mașinile sunt în alertă maximă prin oraș. Dar fiindcă nu avem altceva de făcut pe moment, eu și Peder suntem pe poziții aici. În caz că apare ceva și trebuie să acționăm rapid.
   - Atunci o să vă placă asta, zise Sara. Țineți minte telefonul pe care l-am localizat în primăvară? Cel de pe care s-a sunat din Kungsholmen? Voi ați spus că probabil era ucigașul vostru.
   Peder și Christer încuviințau din cap atenți. Tripleții și câinele părură să simtă gravitatea din atmosferă, fiindcă toți patru amuțiră în același moment.
   - Julia m-a rugat să supraveghez numărul acela toată săptămâna, în caz că ar fi reactivat. Ceea ce tocmai s-a întâmplat. Telefonul a fost deschis acum zece minute și s-a inițiat o convorbire. Dar de data asta apelul s-a făcut din arhipelagul de lângă Norrtalje.
   Bebelușul din marsupiul lui Peder începu să gângurească neliniștit. El luă cu grijă mânuțele mici și durdulii în ale sale.
   - Norrtalje? zise el. Despre ce-a fost vorba în apel?
   - Nu știu. N-avem voie să ascultăm conținutul, asta necesită un alt aviz. Julia nu mi-a cerut niciodată să solicit așa ceva.
   Sara simți un gol în stomac. Se făcuse de râs. Sigur că ar fi trebuit s-o întrebe pe Julia de ce au nevoie. Să primești un aviz lua timp, era nevoie de planificare pe termen lung. Dar nu era ușor să știi procedurile dacă nu lucrai zilnic cu ele. Sigur că ar fi trebuit să verifice de două ori. Trei luni la noua slujbă și nu era mai bună ca un începător.
   - Nu e vina ta, zise Christer de parcă i-ar fi citit gândurile. Julia ar fi trebuit să-ți ceară asta, dar ea a avut altele pe cap. Mai știm și altceva în afară de faptul că apelul a fost făcut din arhipelag?
   - Mult mai multe, zise Sara ușurată. Știm către cine a fost efectuat. Un anume Victor... scuze, Vincent Walder.
   Peder și Christer se uitară șocați unul la celălalt. Sara nu înțelegea, nu crezuse că vor reacționa atât de puternic. Sau că nu vor reacționa deloc, de fapt. Aici era mai mult decât îi povestise Julia.
   - La dracu’, zise Peder încet, după care se întoarse spre ea. Îl cunoaștem.
   - Sun la forțele speciale și-i rog să trimită acolo imediat o echipă, zise Christer. Hai, Bosse. Avem de lucru.
   - Ruben e deja acasă la Vincent, zise Peder. Îl contactez și pe urmă încerc să dau de Julia. Mulțumim, Sara. Bine lucrat.
   Ea nu se putu abține să zâmbească atunci când Peder și Christer dispărură să-și ducă la îndeplinire sarcinile. Pentru clipele acestea trăia. Când simțea că munca ei contează cu adevărat. Când toate orele de verificare de statistici care aproape o băgau în moarte clinică dădeau rezultate în realitate. Ea și Michael ar putea să mai aștepte puțin cu mutatul în California.

   Se uita disperată la geanta de pe pat. Subliniase, de mai multe ori, ca să fie sigură, că nu trebuie să facă bagaj ca și cum ar pleca în străinătate.
   Uppsala se afla la nici o oră distanță. Și nu vor sta mai mult decât era nevoie. Dar lui Torkel îi plăcea să fie pregătit. Atât de bine pregătit, încât era la granița de a fi un survivor din aceia cum văzuse într-un documentar pe Netflix. Fără să deschidă geanta, Julia bănuia că ce se afla înăuntru i-ar putea ajuta pe amândoi să treacă printr-un război de proporții rezonabile. Și acasă s-ar putea descurca mai mulți ani fără să facă vreo aprovizionare. Înainte de toate aveau hârtie igienică cât să întrețină o municipalitate întreagă o bună bucată de vreme. Ce nebun făcea stocuri de hârtie igienică? Dar el era nebunul ei.
   Și pe de altă parte. El nu putea face prea multe sau altceva în această fază.
   Nu lui i se va băga un furtun de aspirator în corp, nu ovulele lui vor fi trase afară cu duzina, ca să se verifice dacă există două sau trei care pot fi folosite.
   Singurul lucru semnificativ pe care-l putea face era să-i pregătească ei geanta. Ea nu-i putea reproșa că a făcut asta cu prea multă abnegație.
   În schimb, chiar în acest moment, atitudinea lui o enerva. Pentru că nu era doar soția lui și eventual mama posibilului lor viitor copil. Torkel refuza să înțeleagă că ea avea de fapt și un serviciu de care trebuia să se ocupe.
   - Se descurcă și fără tine, zise el din hol. Haide odată.
   Ea îl auzi luând cheile de la mașină din cârligul de lângă ușă.
   - Nu știu cum s-o spun mai clar, șuieră ea printre dinți. Eu nu doar lucrez la o anchetă. O conduc. Dirijez un întreg grup. Unul unic, în care sunt în cel mai mare grad activă în toate direcțiile. Și azi e ziua când încercăm să oprim o nouă crimă. Tu nu înțelegi cum o să arate dacă eu nu sunt pe poziții?
   Era gata să plângă. Cum putea să fie atât de limitat în gândire și să nu înțeleagă? În același timp, ea își băgase atâtea seringi în abdomen și inspirase sprayul ăla nenorocit de atâtea ori, că nici nu le putea număra.
   Toate acestea trebuiau să se sfârșească. Torkel intră în dormitor. Lupta să nu arate, dar frustrarea i se citea clar pe chip.
   - Chiar tu ai spus-o, zise el. Nu ești singură în anchetă. Ceilalți se descurcă. Știu ce au de făcut. Totuși nu tu, personal, trebuie să împiedici crima, nu?
   - Mulțumesc pentru încredere, zise ea și se dădu câțiva pași mai în spate.
   Torkel oftă și se așeză pe pat. Ea știa că nivelul ei scăzut de estrogen o făcea irascibilă, dar uneori el era atât de bătut în cap.
   - Ceea ce poți tu să faci, zise el, e asta. Să ne dai o șansă. N-a funcționat data trecută când am încercat. Știu că timing-ul e catastrofal. Dar ziua aceasta e marcată cu roșu în calendar de multă vreme. Dacă nu mergem la Spitalul Universitar din Uppsala azi, va trebui să reîncepi totul de la zero, cu injecții și tot caruselul, timp de mai multe săptămâni. Doar ca să ajungi iar în acest punct. Merită?
   Ea se așeză lângă el și se șterse la ochi cu mâneca bluzei. Pe urmă lăsă umerii în jos, disperată.
   - Nu, nu merită, zise ea. Dar tu îmi ceri să aleg între a crea o viață, o viață despre care noi nici măcar nu știm dacă va exista cu adevărat, și a încerca să împiedic curmarea unei vieți, o viață care există garantat astăzi. Nu e drept.
   Simți că-i vibrează ceva sub fund. Se așezase pe telefon. Se ridică și-l luă.
   Un mesaj de la Peder lumina pe display. Două cuvinte. Două cuvinte banale care luară decizia în locul ei.
   - Trebuie să plec în acest moment, zise ea. Dă-mi cheile de la mașină.
   Torkel îi întinse cheile fără să riposteze.
   - Te pup, iubito, mai vorbim după aia, zise el în timp ce ea își aruncă geaca pe ea.
   Citi mesajul din nou în drum spre mașină.

   Vincent e.

   Un sunet iritant, bipăind surd, îi întrerupse concentrarea. Ca și cum cineva ar fi declanșat o alarmă foarte departe. Săptămâna trecută sau cam așa.
   Ruben se încruntă.
   Nu avea voie să fie deranjat, dacă tresărea câtuși de puțin, Vincent va câștiga.
   Vincent stătea atât de nemișcat. Ruben se străduia din greu.
   Nu înțelegea cum poți sta atât de nemișcat, așa cum stătea mentalistul ăla la fereastră.
   Dar Ruben n-avea de gând să piardă.
   Își fixă privirea și mai intens la Vincent.
   Sunetul veni din nou, mult mai strident acum. Ciudat. Prin comparație, data trecută sunetul se auzea de parcă trecea printr-un strat de vată. Acum mai degrabă îi tăia urechea ca un brici ascuțit.
   Făcu ochii mici spre Vincent.
   Ceva arăta altfel.
   Ceva nu era în regulă.
   Sună a treia oară. Ruben clipi ca și cum se trezea din somn. Unul din acelea adevărate, adânci din care te lupți să ieși.
   Deși știa că nu dormise. Nici măcar un pic.
   Se uitase fix la Vincent tot timpul și nu ațipise nicio secundă.
   Dar era ceva cu umbrele de pe chipul lui Vincent, acolo, la fereastra din bucătărie. Ceva nu era în regulă.
   Cum era posibil?
   Telefonul sună a patra oară și el fu nevoit să-și întoarcă privirea ca să-l găsească pe locul de lângă el. Apăsă pe difuzor când răspunse.
   - Ruben Hook, despre ce e vorba? zise el enervat.
   - Peder sunt. Criminalul tocmai l-a sunat pe Vincent. Știu că tu îl consideri suspect și asta sigur că indică într-acolo. Dar poate și să însemne că a pățit ceva. Christer a cerut o echipă în formațiune completă, tu rămâi acolo, să nu faci nimic până nu vin ei.

   Ruben închise. Se gândi. Se uită spre casă, de pe cealaltă parte a străzii. Pe urmă ieși din mașină. Ezită și rămase pe loc câteva secunde, sprijinit de ușa mașinii. Pe urmă alergă peste gazon și se opri la fereastră. Vincent cel din carton se uita calm la el. Ruben ar fi putut să jure că silueta îi zâmbea.

   Intră cu mașina pe platforma cu pietriș din fața fermei de vizoni. Kenneth îl aștepta. Nenorocitul chiar îi făcu semn cu mâna. Vincent îl ura. Parcă și ieși din mașină. Era o duhoare puternică de putreziciune. Părea că vine din clădirea principală. Ceva se întâmplase la fermă, chestia asta era sigură. Dar chiar în acest moment, lui nu-i păsa absolut deloc. Voia să-l ucidă pe Kenneth, să-l șteargă de pe fața pământului pentru tot ce-i făcuse Minei.
   Dar știa că nu e o idee bună să-l atace pe pensionarul bărbos. Atunci n-ar mai vedea-o niciodată pe Mina.
   - Unde e? zise el în schimb.
   Kenneth îi întoarse spatele și începu să meargă. Vincent nu avea de ales decât să-l urmeze. La capătul clădirii era o ușă mai mică prin care bărbatul dispăru. Cu mâna la gură, Vincent se opri în deschizătura ușii. Lumina soarelui de afară făcea să pară întuneric înăuntru. Orice putea să se afle dincolo de ușă. Putea fi o capcană. Dar Mina era acolo.
   Camera se dovedi a fi un atelier, atelierul pe care-l văzuse în apelul video.
   În mijloc, era rezervorul de apă. Mina ședea pe fundul lui. El alergă la ea și bătu în peretele rezervorului. Se așeză pe vine ca s-o vadă mai bine.
   Sângele de pe frunte începuse să i se usuce. O să rămână cu o vânătaie uriașă. În rest părea nevătămată, atât cât putu aprecia. Dar nu se mișca.
   - Mina, strigă el cu gura lipită de sticlă.
   - E tranchilizată, explică bărbatul și închise ușa de la intrare. A făcut prea mult scandal.
   Soarele blând de toamnă de afară fu înlocuit de lumina unor neoane reci.
   Un generator huruia pe undeva.
   - Dar se trezește sigur când o să umplem bazinul cu apă, zise Kenneth și întinse mâna spre el. Telefonul.
   Vincent se ridică. Nu fusese sigur când văzuse doar rezervorul în telefon, dar acum nu mai era nicio îndoială. Lada de sticlă era o copie exactă după Water torture cell a lui Houdini, construită exact cât să aibă loc în ea un om.
   Nu numai că era îngustă. În original, Houdini stătea în ea atârnat, cu capul în jos, prins de picioare. Imediat avea să vină rândul lui să facă același lucru. Nu va merge. Dar nu exista alternativă.
   Lucra la controlul respirației. Nu avea voie să arate cât de frică îi era de fapt. Îi dădu telefonul lui Kenneth, care se îndreptă cu el spre un container mare dintr-un colț.
   - Nu trebuie să umpleți cu apă, strigă Vincent după el. Acum sunt aici. Așa cum ați vrut. Scoateți-o de acolo.
   Rezervorul de apă era cu mult mai bine construit decât celelalte lăzi, cele în care găsiseră victimele. Adevărul e că părea un original.
   - Asta e singura ladă pe care n-am construit-o noi, zise sora lui.
   Ea ieși dintre umbre, rulând în scaunul cu rotile, și se apropie de rezervor, unde bătu în pereții de sticlă.
   - Pe asta am păstrat-o pentru final, zise ea. Doar ce e mai bun e suficient de bun pentru tine.
   - Dar cum...?
   - Celelalte au venit de fapt de la tine, continuă ea și aruncă ceva pe podea, la picioarele lui.
   Era o carte subțire pe care n-o mai văzuse de când avea șapte ani. O carte cu titlul Seria Hobby: Construiește-ți propriile numere de magie!
   - Schițele acelea nu sunt deloc bune, zise Jane și râse grosolan. Nu că am fi vrut să fie, de altfel. În schimb, pe asta am cumpărat-o de la iluzionistul ăla, oare cum îl cheamă, Tomas Pesto? Presto?
   I se puse un nod mare în gât. „Nu știu pe unde stă și adună praf acum“, îi spusese Umberto despre rezervorul de apă al lui Presto. Iar Vincent nu-l rugase să verifice mai departe. Cât de idiot a putut fi. Dacă ar fi făcut-o, acum Mina n-ar mai fi stat pe fundul lui.
   - Dar să nu-ți faci griji, continuă sora lui mai mare. Presto a explicat cum funcționează numărul ăsta de iluzionism. Clapeta, lacătul și toate bolțurile care pot fi controlate că sunt fixe pot de fapt să fie ridicate ca o singură clapetă mare pentru a ieși de acolo. Incredibil de inteligent. Prin urmare, Kenneth a sudat totul. Îți garantez că nu există cale de ieșire de acolo.
   El se uită la sora lui. Arăta atât de șubredă, atât de bătrână și de fragilă, acolo, în scaunul ei cu rotile. Pielea era palid-cenușie și tremura ușor când se mișca. Era greu de crezut că era cu doar nouă ani mai mare decât el.
   - Dar de ce, Jane? zise el.
   Ea își ridică privirea la el, cu ochi care ardeau la fel ca atunci când erau copii.
   - Mi-ai luat viața, spuse ea. În vara în care ai omorât-o pe mama. Atunci am trăit ultima oară. Tu știi la câte familii am stat în plasament de atunci? Să-ți povestesc despre cel care mă biciuia cu o antenă de radio în timp ce soția sa privea? Sau despre tatăl bețiv din cauza căruia ne încuiam în baie? Despre primul meu iubit care m-a luat cu el la o petrecere, ca amicii lui să mă poată viola? Despre pastile? Despre seringi? Am trăit în iad începând din acea vară. În timp ce tu, care ești cauza tuturor relelor, tu ai putut să mergi mai departe și să ai o viață fericită. O carieră. Unde e dreptatea aici?
   Creierul lui Vincent lucra până la durere. Nu putea procesa ceea ce povestea Jane, gândurile îi rămăseseră la ceea ce spusese mai devreme: „Schițele acelea nu sunt deloc bune“.
   Luă cartea de pe jos. Sains spusese și el ceva când Vincent îl vizitase prima oară. Oare ce... Exact, își amintea cuvintele. „Multe schițe clasice sunt intenționat desenate greșit. Dacă vrei să construiești numărul de iluzionism, trebuie să schimbi schița astfel încât să funcționeze de fapt. Altminteri pârghia nu se va deschide. Sau ce-o mai fi acolo.“
   El nu greșise totuși. Când avea 7 ani. El făcuse așa cum scria în carte. Era un copil. Îi fusese frică să nu se enerveze mama. Dar nu era suficient.
   Nu mai era suficient. Jane acumulase combustibil prea mulți ani pentru ca el să-l mai poată anihila acum cu adevărul. Și în plus, ea avea dreptate.
   Dacă el n-ar fi construit lăzi, nimic nu s-ar fi întâmplat.
   - Am jurat acolo și atunci, continuă ea, că și de-ar fi ultimul lucru pe care-l voi face, tot o să-ți iau ce mi-ai luat tu. Dar n-am fost suficient de puternică s-o pot face pe cont propriu. Nu până a apărut Kenneth în viața mea. El e primul care m-a înțeles.
   Kenneth întinse mâna spre ea și Jane o cuprinse tandru. Vincent văzu cu coada ochiului că Mina se mișcă. Dacă trăgea suficient de timp, până se trezește ea, poate că ar rezolva situația împreună.
   - Dar de ce toți ceilalți? zise el. De ce i-ai omorât, adică i-ați omorât, pe Agnes, Tuva și Robert? Dacă pe mine voiai să te răzbuni?
   El încerca să se uite în jur fără să se observe, să vadă dacă poate găsi o armă. Ceva care s-o poată opri pe Jane, dar și pe Kenneth. La peretele cel mai îndepărtat exista bancul cu scule, acolo unde o torturaseră pe Mina. Dar acum era gol. Nu-și asumaseră niciun risc.
   - Tu știi cine erau mamele lor, zise Kenneth. Jane mi-a povestit despre prietenele tale. Și ele au fost vinovate de moartea mamei voastre. Acea vină o împărțiți toți patru. Doar că partea ta e cea mai mare. I-ai luat lui Jane mama. Noi le luăm copiii. Karma.
   - În plus, zise Jane și râse pe înfundate. Nimănui nu i-ar fi păsat dacă am fi ucis niște tanti de vârstă mijlocie. Dar copiii lor. Vincent, oh, copiii lor. Femei tinere și băieți handicapați? Presa iubește așa ceva. Să ataci niște oameni tineri și nevinovați a fost cel mai rău lucru pe care l-ai putut face, Vincent.
   El tresări. Trebuie că auzise greșit.
   - Eu? întrebă el dând din cap.
   - Doar am zis că o să iau același lucru pe care mi l-ai luat tu, zise Jane. Tu mi-ai luat viața pe care aș fi putut-o avea. Așa că eu o s-o șterg pe a ta. Când te vor găsi mort în rezervorul cu apă vor găsi și o scrisoare. De la tine. În care explici că ai făcut lumea un loc mai bun, curățând-o de paraziți.
   El tot nu înțelegea. Era clar că Jane delirează.
   - Hai odată, nu fi încet cum ești de obicei, zise Jane enervată. Agnes se ocupa cu amestecul raselor. Tuva era evreică. Și Robert, handicapat mintal. Tot ce urăști tu. Cel puțin, conform scrisorii. Acea mărturie, combinată cu faptul că ți-ai lăsat propriul nume ca indiciu în datele crimelor, o să fie suficient pentru a te condamna și pentru a te face urât de generații de acum încolo. Nimeni n-o să mai vrea să-ți pronunțe numele. Vei fi scos din cărțile de istorie, ca o pată rușinoasă. O să fie ca și cum n-ai fi existat.
   - Nu poliția a descoperit indiciul cu numele, zise el. Eu le-am atras atenția asupra lui.
   Jane izbucni din nou în râs, un hohot răgușit, cu gura până la urechi.
   - Oh, frățioare! Cum faci tu treaba în locul meu! Și te-au crezut, evident, când ți-ai susținut nevinovăția sus și tare?
   - Nu chiar.
   Ochii lui Jane luceau de o fericire nebună, iar el își lăsă privirea în pământ.
   Cum a putut fi atât de prost?
   - Bineînțeles că de aceea i-ai trimis lui Ruben articolul din ziar, zise el. Ca să ajuți poliția s-o scoată la capăt cu codul.
   - Articolul din ziar? zise Jane uitându-se la el nedumerită. Acum chiar nu știu la ce te referi. Dar ai dreptate, în mod clar trebuie să le dăm organelor legii câte un ghiont uneori. Ca de exemplu să lăsăm o admiratoare fanatică să le propună să colaboreze cu tine.
   - Fata-cu-Delfinul.
   Jane chicoti mulțumită.
   - Da, uneori avem puțin noroc, zise ea. Kenneth era lângă ea când au auzit-o pe Mina vorbind cu șefa ei. Am realizat ce deschidere perfectă e pentru noi. Când pe urmă Kenneth nici măcar n-a mai trebuit să te propună Minei, ci doar să-i menționeze asta Annei... Doamne, Dumnezeule. Unele lucruri parcă sunt făcute să fie așa.
   Mina.
   Vincent trase iar cu coada ochiului în direcția ei. Ea nu se mai mișca. Avea nevoie de mai mult timp.
   - Și ce explicații ai fi dat despre Mina, dacă ați fi omorât-o cu cuiul? întrebă el.
   - Conform scrisorii, „marea ta operă“ se termină cu tine punându-ți capăt zilelor, zise Kenneth. Dar când Anna ne-a povestit cât de mult înseamnă Mina pentru tine, nu ne-am putut abține. În plus, cu un nume ca Dabiri, se potrivește perfect în tipar. Tu urăști și musulmanii, știi asta.
   O schimbare în atmosferă. Ceva se întâmplă. Simțea că discuția se va termina curând.
   - Văd ce gândești, zise Jane. Te gândești că telefonul de pe care te-am sunat e urmărit. Că poliția știe unde ești și că se îndreaptă încoace. Așa e. Vreau ca ei să știe. Chiar o să sun ca să mă asigur că vin. Cât mai mulți posibil, ca să se bucure de ultimul tău spectacol și de mesajul tău către posteritate. Poliția va fi aici chiar după ce vei fi tras pentru ultima oară aer în piept.
   Ultima șansă.
   - Mina, trezește-te! strigă el bătând în sticlă cât de tare putu.
   Minei i se vedeau globurile ochilor mișcându-se sub pleoapele închise și se auzea de parcă ar spune ceva. Pe urmă deveni din nou nemișcată.
   Kenneth îl apucă pe Vincent de umeri și-l trase de lângă lada de sticlă.
   - Ia vezi, spuse Kenneth.
   - Destul cu vorba, zise Jane și rulă până la o scară sprijinită de una din părțile rezervorului. A sosit vremea, frățioare.
   El se uită la scară. Se uită la lada de sticlă. Era făcută doar pentru o persoană.
   - Mai întâi o scoateți pe Mina, zise el.
   - Am nevoie de ajutorul tău pentru asta, spuse Kenneth. Cobori și ridici de dedesubt, iar eu ridic de sus.
   Nu avea de ales. Acum urma să se întâmple. Nimeni n-o să vină să-i salveze. Se sui pe scară. Deschizătura cutiei de sticlă era căscată spre el și amenința să-i înghită mințile. Prea înghesuit. Mult prea înghesuit. Și nu se va termina acolo. Maria va crede scrisoarea. Benjamin, Rebecka și Aston îl vor urî toată viața de-acum încolo. Vor trebui să-și schimbe numele de familie. Presa nu va crede vorbele Minei, că e nevinovat. Nu când dovezile erau atât de copleșitoare. Dar familia lui poate că da. Era singura speranță care-i mai rămăsese. Că familia lui va crede.
   El își concentră atenția asupra Rebeckăi, asupra lui Benjamin și a lui Aston și asupra Mariei, în timp ce făcu ultimii pași și coborî în rezervor. Poate că ei n-o să-l urască. Poate că nu. Se ghemui când ajunse jos în lada de sticlă și îndepărtă părul de pe fața Minei. Era complicat, n-avea loc să se aplece.
   Singura modalitate de a ajunge la Mina era să îndoaie genunchii, cu bustul drept.
   - Mina, spuse el tandru și o lovi ușor pe obraz. Trebuie să te trezești acum. Trebuie să mă ajuți să te scot de aici.
   Mina mormăi din nou, adâncită în somn. Ce-i dăduseră, de fapt? Spera că nu chetamină.
   - Hai, Mina, trezește-te.
   Un sunet hârșâit care venea de deasupra capului îl făcu să se uite în sus.
   Kenneth trăsese capacul pe rezervor. Auzi ceva zăngănind deasupra capacului. Un lanț. Bineînțeles. Jane bătu în geam ca să-i atragă atenția.
   - Înțelegi că ea n-are cum să trăiască, nu-i așa, frățioare? Ar putea distruge totul.
   Jane scoase un pix și o hârtie împăturită.
   - O să adaug un rând în scrisoare, zise ea, despre motivul pentru care ai vrut să mori împreună cu ea. Ca să te asiguri că ea nu ajunge în raiul musulman sau ceva de genul ăsta. Ce e ironic e că Mina mi-a salvat viața. Dacă n-ar fi sunat la salvare când m-am prăbușit la AA, n-aș mai fi fost azi aici. Mulțumește-i tu din partea mea.
   Despături hârtia, scrise câteva rânduri, o împături la loc și o băgă într-un plic.
   - Jane! țipă el, bătând în sticlă cât de tare putu. Ești sora mea! Am avut o înțelegere. Mina trebuia să trăiască!
   - Sora ta? zise ea holbându-se la el cu ochii ei reci, pătrunzători. Acea Jane a murit acum mai bine de 30 de ani. Iar frățiorul ei moare azi.
   El bătu în capacul de deasupra capului, dar nu avea niciun rost.
   Kenneth coborî de pe scară și se duse la perete, unde un furtun era prins într-un robinet. Furtunul continua pe podea și ajungea până la rezervor. Când Kenneth învârti robinetul, se auzi un vâjâit în furtun. Câteva secunde mai târziu, la picioarele lui Vincent începu să curgă apa. Ridică din reflex un picior, înainte să înțeleagă creierul că nu era posibil să evite umezeala. Dar apa trebuia să intre pe undeva. Cu puțin noroc, ar fi putut măcar să fie scurgeri pe lângă gaură. Căută febril pe fundul lăzii, dar nu găsi nimic.
   Probabil era ascunsă prin spatele unui ventil. Bun design.
   - Suntem chit, Vincent, zise Jane dincolo de sticlă. Sau, oricum, o să fim imediat. Acum o să sunăm la poliție. Le ia o jumătate de oră să ajungă aici cu feribotul din Norrtälje. Când o să vă găsească trupurile, pe al tău și pe al Minei, plus mărturia detaliată, atunci s-a terminat, în sfârșit. Să ne scuzi, dar noi nu putem rămâne până atunci.
   Zâmbi vag și lipi scrisoarea pe peretele de sticlă, la nivelul ochilor, ca el s-o vadă clar. Pe urmă oftă adânc, de parcă ar fi scăpat de o mare povară, și-l lăsă pe Kenneth să o scoată din atelier, în căruciorul cu rotile. Dacă ar fi fost într-un film, ar fi spus o replică de adio super inteligent de bine formulată, iar Vincent ar fi găsit în ultima secundă un mod genial de a ieși din rezervor, sau cineva ar fi trecut pe acolo și ar fi spart sticla tocmai când nu mai exista nicio speranță.
   Dar nimic din toate acestea nu se întâmplă.
   Tot ce se auzea era susurul apei care urca încet și vocea cuiva care pronunță numele surorii sale, în timp ce un bărbat în vârstă împinge o femeie în scaun cu rotile afară, la lumina soarelui.

   Silueta de carton care-l reprezenta pe Vincent era îndoită, era singurul mod de a o băga în mașină. Când Christer îl întrebase la ce-i trebuie, el doar mormăise ceva despre dovezi și continuase să îndese cartonul pe bancheta din spate.
   Acum, sincer vorbind, Ruben nu prea știa de ce voia să ia cu el silueta de carton. În afară de faptul că îi amintea de mutra arogantă a lui Vincent și-i menținea astfel nivelul de adrenalină ridicat în corp, fiindcă se înfuria de fiecare dată când se uita la ea. Ceea ce-i făcuse Vincent era de neiertat.
   Vincent ar fi putut la fel de bine să-i lege între ele șireturile de la pantofi și să-i tragă pantalonii în jos. Niciun coleg nu îndrăznise să râdă, cel puțin nu cât să audă el, dar o văzuse în ochii lor. Marele Ruben Hook. Dus de nas de un mentalist fătălău. Se uită în jur să se asigure că nimeni nu se uită în direcția lui și dădu cartonului o scatoalcă drept în bot, înainte să închidă portiera. Al dracu’ Vincent. Din nou.
   Se duse la Christer, care stătea lângă mașina patrulei, puțin mai încolo, pe drum.
   - Chiar a fost nevoie să cari după tine toate forțele de intervenție? îi zise el acru. Mâine tot Palatul Poliției o să vorbească despre asta.
   - Nu știam cum se prezintă situația, zise Christer. Cu informația pe care o aveam se putea foarte bine ca Vincent să fie pe cale să devină următoarea victimă.
   - Tu nu pricepi că ne-a dus de nas? Am zis deja de la început să-l săltăm pe Vincent. Dacă ați fi ascultat, toate astea nu s-ar fi întâmplat. Să țineți minte asta când o să găsiți următoarea victimă.

   Peder și femeia aceea de la Departamentul de analiză, Sara-nu-mai-știu- cum, coborâră dintr-o mașină civilă. Peder trebuie că-i pasase pe tripleți soției lui. Halal zi de naștere.
   Ultima oară când Ruben o întâlnise pe Sara, ea îl tratase de parcă era invizibil. Habar n-avea de ce, nu-și amintea să se fi văzut înainte. Sigur linguristă. Nu l-ar mira câtuși de puțin.
   - Avem idee unde se află Vincent în acest moment? Îl întrebă el pe Peder.
   - Nu chiar, răspunse Sara. Un apel telefonic se cuplează la cea mai apropiată stație-mamă. Vincent a primit un apel pe care l-am localizat la o stație-mamă din insula Graddo, în arhipelagul Norrtalje. Așa că bănuim că e pe undeva pe acolo. Dar problema e că stațiile-mamă din arhipelag acoperă zone mult mai mari decât aici, în oraș. Dacă ar fi fost în oraș, am fi știut pe ce stradă e. Acum avem destul de multe insule din care să alegem. Tjocko, Edsgarn, Lido...
   - Lido? întrerupse Ruben. Nu poate fi o coincidență. Am fost acolo, la ferma de vizoni.
   Îi fixă cu privirea, pe fiecare la rând.
   - Știu exact unde e.

   Apa îl ajunge până la marginea de sus a șireturilor, îi udă șosetele și-i umple pantofii.
   Nu te gândi la asta. Nu te gândi la apa care în doar 5 minute va umple lada de sticlă. Lada care are patru laturi, șase, dacă sunt socotite și acoperișul și fundul, e prea strâmt, nu poate rămâne acolo și nu poate rămâne acolo cu Mina.
   Trebuie s-o ajute pe Mina.
   Patru plus 6 fac 10, adică 1 și 0, bărbat și femeie, el și Mina. Ei sunt o funcție matematică a rezervorului de apă, el trebuie să-i scoată de acolo. Cinci minute până se umple. A cincea roată. Cinci degete la fiecare mână. Între două corpuri cerești care se învârt unul în jurul celuilalt există 5 puncte unde un obiect poate fi ținut în echilibru perfect de gravitația corpurilor, unde curentul îi trage la fel de mult pe amândoi și de aceea sunt nemișcați. Două corpuri. El și Mina. Cu un echilibru perfect între ei. Atâta vreme cât sunt 2.
   Pentru că Mina stă în fund, apa îi udă pantalonii, picioarele și spatele. Ea se încruntă și mormăie ceva, dar fără să deschidă ochii.
   - Mina, trebuie să te trezești!
   El îndoaie genunchii, cu trunchiul în continuare foarte drept, pentru că e atât de strâmt acolo, apoi încearcă să așeze brațele ei în jurul umerilor lui ca s-o ridice sus, dar nu poate s-o apuce. Nu merge. Lada e atât de îngustă, că nu pot sta în picioare amândoi, chiar dacă stau presați unul de celălalt. Unul dintre ei trebuie să fie sub celălalt.
   Unul dintre ei trebuie să ajungă primul sub apă.
   Unul dintre ei trebuie să moară primul.
   Brusc, Mina respiră adânc și deschide ochii. Șocul din privirea ei.
   - Vincent! Unde suntem, ce se întâmplă, de ce...
   El încearcă să se uite în sus, dar își lovește creștetul de peretele de sticlă.
   - Au! strigă ea și își ține din reflex respirația.
   - Patru pereți de sticlă, zice el fără să se poată abține. Un spațiu închis. Litera numărul patru e D. Ultima literă din alfabet, O. Do. Adică „a muri“.
   Creierul e în cădere liberă. Gândurile lui lovesc febril în pereți, la fel de închise ca el însuși și el doar urmase instrucțiunile, mereu urmase doar instrucțiunile până la punct și virgulă, nu era vina lui, el avea doar 7 ani...
   - Vincent! țipă Mina și-l lovește tare în coapse.
   - Iartă-mă, zice el. Iartă-mă pentru tot.

   Jane se uită la apă și la arhipelag în timp ce Kenneth o împinge în căruciorul cu rotile pe poteca din spatele fermei de vizoni. E foarte frumos acolo, pe insulă. Mai ales azi.
   Ea îi e recunoscătoare. Nu poate spune că a avut o viață bună. Dar Kenneth măcar o făcuse să aibă, spre final, un sens. Nu-i ceruse să-i pese de ea. Dar îl înțelesese. Poate pentru că și el era deja atât de aproape de sfârșit când se întâlniseră. O ajutase să obțină acele reparații care credea că i se cuvin. Ce declarație mai mare de dragoste ar fi putut primi din partea cuiva.
   Ajung jos la debarcader și Kenneth se oprește. Apa clipocește liniștită, lovind stâlpii de lemn care susțin debarcaderul, iar un pescăruș sur țipă după prietenii lui din îndepărtare. El îi pune o mână pe umăr și ea o mângâie ușor, drăgăstos, fără să se întoarcă.
   - Se termină curând, zice el.
   - Știu, răspunde ea. Mulțumesc. Fără tine, încă ar fi continuat.
   Nu trebuie să vorbească mai mult. Nu trebuie ca el s-o întrebe dacă vrea cu adevărat. N-a mai pus întrebarea aceea de multă vreme. Au depășit toate astea. Și, oricum, n-ar mai avea de ales.
   Bărbatul scoate o rolă de bandă adezivă argintie, o înfășoară în jurul mâinii sale stângi și a mânerului scaunului cu rotile. O dată și încă o dată și încă o dată. E important ca mâna să fie bine legată. Ea îl ajută să-și fixeze bine mâna stângă. Abia când termină își ridică privirea spre el. Dar nu o întâlnește pe a lui, privirea lui a dispărut deja în depărtare. E acolo undeva în larg, poate împreună cu pescărușii.
   El începe să împingă scaunul cu rotile pe debarcader. Mai întâi încet.
   Scândurile răpăie sub roți. Cu cât se îndepărtează, cu atât mai mult mărește viteza. Ea se ține bine în scaun, să nu cadă.
   Când ajung în capătul debarcaderului, el nu se oprește, în schimb, face un salt și lasă scaunul cu rotile să continue drept în aer.

   Kvibille 1982

   - Vincent? Ușița nu pare să funcționeze cum trebuie.
   Ea apasă pe ușa ascunsă pe care i-o arătase fiul ei, dar e înțepenită. De neclintit. Sau poate că nu știe ea, poate că apasă dintr-un unghi ciudat. De unde să știe? În plus, ea are o greutate aproape dublă. Aparent trebuie să fii subțire ca un băț, dar flexibilă ca o balama dacă vrei să fii asistenta unui magician.
   - Vincent, unde-ai plecat? strigă ea din nou.
   Încearcă acum să ridice capacul, dar și acela e înțepenit. Bineînțeles, el l-a încuiat cu lacătul acela. Vincent spusese că se duce să aducă ceva. Probabil e o surpriză pentru ea. Așa e, firește. El știe că nu se poate deschide clapa.
   Acesta este felul lui de a glumi. În orice moment o să descuie capacul și-o să prezinte hainele de asistentă pe care le făcuse pentru ea, cu paiete în culorile curcubeului. Sau altceva. Să nu uite totuși să nu-l certe prea mult.
   Dar durează mult până la întoarcerea lui. Mult prea mult timp, ținând cont de cât de incomod e să stai chircit și îndoit în ladă. Ea se răzgândește.
   Probabil o să fie totuși un mare scandal. Aceasta nu este una dintre cele mai bune idei ale lui Vincent.
   În sfârșit, aude sunete. Voci. Nu sunt înăuntru în hambar, încă nu. Afară. Îl aude pe Vincent, e foarte sigură. Și nu e singur. Sunt mai multe voci. Voci de fete. Ele râd. Și Vincent râde. Pe urmă își zic șșșt șșșșt. De parcă ar face o năzbâtie.
   - De ce ți-e așa frică de apă, Vincent! strigă cineva. Hai odată!
   Pe urmă, vocile dispar.
   - Vincent! strigă ea și bate în peretele lăzii, cel din fața ei.
   Mult mai tare de data aceasta.

   - Te-ai întors, Vincent?
   Mina îl examinează pătrunzător. El doar dă din cap în semn de răspuns, îi e prea rușine să spună ceva. 
   Ea încearcă să se ridice în picioare, e nevoită să se lipească de el ca să aibă loc. Reușește cu chiu cu vai. Apa le-a ajuns până la coapse. Piepturile lor se strivesc unul de celălalt, făcând să le iasă aerul afară din plămâni. El nu se poate uita la ea. E prea aproape. Dar o simte. Nu doar fiindcă e strâns lipită de el, ci pentru că... e. Patru plus 6 fac 10, adică 1 și 0, adică el și Mina. Două corpuri pe orbită. Un mic obiect, o înțelegere fragilă, într-un echilibru perfect între ele. Dar nu asta spune. Doar nu e idiot.
   - Nu ne putem mișca dacă stăm așa, zice el chinuit. Și atunci nu putem ieși de aici.
   - Spune că știi cum ieșim de aici, zice ea tot așa, chinuit.
   - Știu cum ieșim de aici.
   - Vorbești serios?
   - Nu, habar n-am. Știu doar că nu avem suficientă forță să spargem sticla dinăuntru. Asta funcționează doar la televizor. Trebuie să găsim altceva.
   - E extrem de multă apă, Vincent.
   - Știu. Iartă-mă.
   - Încetează să mai spui iartă-mă, mai bine gândește. Ești bun la asta.
   Uneori.
   Apa le ajunge până la burtă. Le-au rămas cel mult 2 minute. Dar ea are dreptate. Și gândurile sunt ale lui, din nou. El ignoră apa, ignoră rezervorul de sticlă, încearcă să gândească.
   Sau stai, apropo. Derulează înapoi.
   Rezervorul de sticlă. Spre deosebire de Agnes, Tuva și Ruben, ei nu se află într-o ladă meșterită în casă. Se află într-un număr profesionist de iluzionism cu apă. Și așa ceva are mereu straturi peste straturi de secrete.
   Poate că Presto nu i le-a dezvăluit pe toate lui Jane. Există modalități de a ieși de acolo și există și... modalități de a respira aer.
   Tuburi pentru scafandri.
   O iluzie cu apă are mereu țevi ascunse care duc spre exterior și prin care magicianul poate respira. El își lovește fruntea tare de sticlă, de frustrare.
   - Vincent? zice Mina, iar el aude neliniștea din glasul ei.
   Dar nu se poate ierta. Ar fi trebuit să-și dea seama de asta mult mai devreme. În continuare, din cauza lăzii, creierul nu poate funcționa cum trebuie. E atât de strâmt. Peste un minut și un pic aerul se termină și el trebuie să găsească tubul rapid.
   Pornind de la premisa că Jane și Kenneth nu l-au îndepărtat.

   Pentru o secundă simte că parcă zboară. Că parcă nu are greutate, sau ca și cum ar cădea în sus. Pe urmă scaunul cu rotile lovește apa cu un plescăit puternic. Frigul din apă îi taie respirația lui Jane. Ea știa că va fi rece, dar nu atât de rece. Ține în continuare tare de scaun când încep să se scufunde.
   Lumina soarelui dispare aproape instantaneu. Apa mării e întunecată, ea nu vede nimic în fața ei. Nu așa trebuia să fie. Dă drumul scaunului, se întoarce și caută brațele lui Kenneth în întuneric. El e în continuare lipit cu bandă adezivă de scaunul cu rotile care se scufundă, nu poate răspunde atingerii ei. Ea se ține de brațul lui și se trage în sus, să scape din scaun și să-l îmbrățișeze pe Kenneth. El o cuprinde, într-o îmbrățișare insuficientă.
   Trebuia ca la final să se întâlnească.
   Să se scufunde îmbrățișați prin albastru.
   Demn și calm.
   Dar e negru ca tăciunele și e frig și doare.
   Atât de tare.
   Ea strânge ochii de frig și trage de Kenneth, încearcă să-l care în sus, să-l scoată din întuneric. Îl simte cum încearcă disperat să-și elibereze mâinile din scaunul cu rotile, dar rămân legați bine cu banda adezivă.
   O dată și încă o dată și încă o dată.
   Scaunul continuă să-i tragă în jos. Crede ea. Panica vine atunci când ea realizează că nu-și mai dă seama în ce direcție se mișcă sau măcar dacă se mișcă. Întunericul din apă i-a luat. Nimic nu le mai arată ce e sus și ce e jos.

   Kvibille 1982

   - Vincent, Vincent, Vincent, șoptește ea cu buzele lipite de lemn.
   La început strigase până răgușise, în timp ce așteptase ca vocile să se întoarcă. Dar ele nu s-au întors niciodată. Acum ea poate doar să șuiere.
   Așa că îi șoptește numele, până când nu mai e posibil.
   În ladă e cald ca într-o saună, de la transpirație are părul șuvițe și-i curg picături de pe vârful nasului. Simte cât de udă e pe spate, chiar dacă nu ajunge acolo cu mâinile ca să pipăie.
   Dacă lada ar fi fost construită din plăci Masonite, poate că ar fi reușit să le împingă cu picioarele și să le dărâme. Dar Vincent își făcuse temele. Allan trebuie că i-a dat materiale bune de la depozitul de cherestea. Și marginile sunt și bătute în cuie, și lipite.
   Acidul lactic îi țipă în articulații. Dacă n-o să poată să-și întindă picioarele curând, o să-și piardă mințile pe bune. E un sentiment inuman să stai timp de mai multe ore așa cum stă ea. Sau cât timp o fi trecut. Pot fi zile. Ani.
   - Ajutor, să m-ajute cineva, șoptește ea.
   Se gândește să țipe. Curând. Imediat ce-și va fi adunat puterile.

   Vincent trage aer adânc în piept și apoi îndoaie genunchii cât de mult poate ca să ajungă la fund. Trece cu mâinile de-a lungul bordurilor de sub apă.
   Nimic acolo. Unghia de la degetul mic prinde ceva într-un colț, ridicat cam un centimetru. Acolo e. Acolo e. Deci Jane totuși nu-l găsise.
   Meșterește la tub cu grijă, ca să-l tragă de acolo. Bineînțeles că tubul de scafandru e jos de tot. Magicianul atârnă cu capul în jos în ladă, atunci podeaua e cea mai apropiată de cap. El se ridică din nou, scuipă și șuieră la apa care acum i-a ajuns Minei până la gură.
   - Ești sigur că sticla nu poate fi spartă? zice ea rapid și scuipă când apa încearcă să-i intre în gură.
   Aproape că i se citește disperarea în glas. El răspunde dând din cap afirmativ, apoi vede scrisoarea de la Jane, ultimul lui mesaj către posteritate, pe partea exterioară a peretelui de sticlă. Ar face orice ca să-l distrugă, să rupă scrisoarea în bucățele. Nu vrea să-l urască familia.
   - E un tub de scafandru prins acolo jos, zice el. Trebuie să-l iei.
   - Nu trebuie să fii vreun cavaler salvator, eu sunt polițistul aici, spune ea și fornăie din nou în apă.
   - Tu ești mai mică de statură, zice el. Mai am sigur o jumătate de minut aici sus, să încerc să găsesc o soluție. Pe urmă cobor. Atunci vedem care din noi e mai puternic.
   - Ha, ha, ha.
   Dar Mina face cum spune el și se scufundă până la tub, chiar înainte ca apa să-i ajungă la nas. Mișcarea împroașcă apa și el strânge tare gura și ochii.
   Nu s-a sinchisit niciodată să facă exerciții de ținut respirația. Sigur, ar putea să împartă tubul cu Mina, dar manevra de a schimba locul cu ea în lada îngustă ar dura mai mult decât i-ar ține aerul din plămâni. Și pe urmă ar trebui să schimbe locul din nou. Încearcă să-și controleze respirația.
   Apa îi gâdilă buzele și el închide gura, strânge din buze. Respiră sacadat pe nas. Simte deja că parcă nu mai are aer. Nu mai e aer în rezervor. Bate tare în clapa de deasupra capului. Dați-ne drumul, dați-ne drumul. Ajunge acum. Sunetul pumnilor în tablă face ecou în camera de dincolo de sticlă, dar în rest e liniște. N-o să scape din asta. De data asta n-o să mai scape.
   Când apa îi trece de buza de sus, bate panicat în pereții de sticlă. Dacă nu poate să reducă panica, e pierdut, dar nu se mai poate.
   Panică.
   Ceva legat de panică?
   Apa ajunge la nări, el își ia avânt în sus și trage ceea ce el consideră ultima suflare. Timpul care i-a mai rămas este exact până vor ceda plămânii.
   Cineva îl trage de cracul pantalonului. Se uită în jos și Mina îi face semn la tubul cu oxigen, dar el dă din cap. Nu e timp. Deja simte explozia din corp.
   Ar fi trebuit să facă exerciții de ținut respirația. Toată concentrarea e asupra acțiunii de a nu deschide gura. Nu poate vedea clar, clipește din cauza apei din ochi. Dacă deschide gura, atunci s-a terminat. Corpul arde, el arde, creierul vrea să termine acum,
   panică
   panică...
   pârghie.
   Umberto. Ce-a zis Umberto? Licăriri în fața ochilor. Ceva despre o pârghie.
   Toate sunetele dispar când apa acoperă urechile. O pârghie care nu există. O pârghie de panică. E izolat în apă. Înconjurat. Ușița nu exista, pentru că Tom Presto și-a asumat riscuri. El presează mâna de peretele de sticlă. Pe partea lui există doar moarte. Dar acel Tom Presto pe care Vincent îl întâlnise nu s-ar juca cu moartea. Din contră. El ar refuza să-și lase soarta în mâinile altcuiva. Nu mai poate gândi. Creierul se închide, el coboară într-un întuneric primar. Lovește cu sălbăticie în apă, dar mișcările lui sunt lâncede, le lipsește vlaga. Deschide gura și corpul trage din reflex apă în plămâni. Colecționarul francez al lui Umberto se înșelase. Tom ar fi trebuit în mod clar să aibă o pârghie de panică. Doar că nu pe exterior. Ar fi trebuit să fie... în interiorul rezervorului.
   Echilibrul perfect între două corpuri se sparge în milioane de bucăți atunci când ele își încetează calea pe orbită.
   Nu durează mult.
   O simți doar ca pe o amețeală de o singură secundă.
   Restul e exact ca și cum ai adormi.

   Corpul de care Jane se agață se smucește în spasme violente. Ea nu mai vrea. Vrea să trăiască. Nu așa trebuia să fie.
   Îi dă drumul lui Kenneth și încearcă să înoate în sus. Îl lasă în plata Domnului să se scufunde pe fundul mării. Ea știe că e mult prea în adânc și că picioarele sunt inutilizabile. Poate înota doar cu brațele.
   Durează prea mult. Poate că nici măcar nu înoată în direcția corectă. Poate că doar înaintează și mai adânc. Dar nu vrea.
   După 3 manevre de înot, plămânii îi explodează.
   Nu așa era.
   Așa era.

   Kvibille 1982

   Ea nu mai știe cine e. Știe doar că o doare de atâta vreme. Articulațiile din corpul care țipă. Căldura. Setea. Își suge degetele însângerate ca să bage în ea puțin lichid. Unghiile le-a rupt de mult în lemnul care o ține captivă.
   Simte că a trecut atât de multă vreme de atunci. Blestemă lumea și pe urmă cere iertare.
   - Vincent. Jane. Foarte bine. N-o să vă mai strig. O să vă descurcați mai bine fără mine. Știu asta. Întotdeauna am știut-o.
   Nu știe, dar probabil o spune cu voce tare.
   Pe urmă nu mai spune nimic.

   Kvibille 1982

   - Tu ai construit lada?
   O necunoscută stătea în fața lui cu un carnețel și un pix în mână. Vorbea pe un ton plin de zel, aproape cu lăcomie. El nu răspunse. Oricum suna de parcă ea știa deja răspunsul. În plus, n-o cunoștea. Se uită din nou la mâinile ei. Un creion era o linie. O dimensiune. Un carnețel era un pătrat.
   Două dimensiuni. Lada pe care o construise el era un cub. Trei dimensiuni.
   A patra dimensiune era timpul. Dar chiar acum, el se mișca în afara lui.
   Stătea în curte de o veșnicie. Sau o secundă. Cineva vorbise cu el. Sau poate nu.
   Un polițist pe care credea că-l mai întâlnise, probabil același polițist care o ajutase pe mama când le murise motorul mașinii în fața magazinului, o luă pe femeie de braț și o duse de acolo.
   - Lasă-l în pace pe băiat, zise polițistul. Nici măcar n-ar trebui să fie aici. Dar doamna de la direcția socială mai întârzie.
   Intrarea în grajd era împrejmuită cu bandă adezivă cu sigla poliției, iar lada împodobită cu steluțe fusese scoasă în curte. Ce noroc că îi pusese rotițe, altminteri ar fi fost greu de cărat. Dar nu înțelegea cum o să mai intre acum în atelierul lui, acolo unde își ținea toate secretele. De nu s-ar apuca să-i scormonească printre ele! Atunci ar fi foarte trist.
   - Sunt de la Hallandsposten, se răsti femeia și se smuci din mâna polițistului. Opinia publică are dreptul să știe.
   El se uită la umbra lui de pe pietriș. Începea să se alungească. El era doar umbra lui. Chiar penumbra, acolo unde lumina nu ajungea niciodată. Și el era unidimensional. Din profil, el nu se vedea. Femeia se aplecă spre el.
   - Cum e să nu mai ai mamă? zise ea, pregătindu-se să noteze.
   El nu înțelegea cum de-l vede ea, doar stătea întors într-o parte. Și cum adică nu mai are mamă? Mama era acolo, în bucătărie. Mama era în cum se spăla el pe dinți. Suntem ceea ce facem, așa zicea mama mereu. El poate s-o facă pe mama când vrea el.
   - Hai că ajunge, ce dracu’, îi zise polițistul nervos femeii. Ori părăsești locul accidentului, ori te bag în dubă pentru obstrucționarea poliției.
   Femeia scoase repede un aparat de fotografiat și apăsă declanșatorul înainte ca polițistul să apuce să reacționeze. Blițul îl făcu să clipească.
   - Ai uitat să zâmbești, zise ea, dar e bine. Copiii serioși dau bine în poză. Nu era și o soră pe aici pe undeva? Ea poate e mai vorbăreață.
   Femeia o luă prin curte și dispăru. Polițistul se așeză în fața lui și-i puse mâinile pe umeri. Acoperea soarele.
   - A fost un accident, zise bărbatul. Știi asta, nu? Nimeni nu dă vina pe tine. O să fie bine. Tu și sora ta veți fi plasați în case noi, dar cel mai important e ca tu să înțelegi că nimeni nu crede că ceea ce s-a întâmplat e din vina ta.
   - O să locuim împreună? întrebă el neliniștit. Eu și Jane?
   - Nu știu, Vincent. Depinde dacă e cineva pregătit să vă ia pe amândoi. Deci probabil că nu. Dar sigur o să locuiți aproape unul de celălalt. Sunt convins că veți putea să vă întâlniți cât de des vreți. E doar ceva provizoriu. Înțeleg dacă totul ți se pare ciudat în aceste clipe. Dar voi sunteți copii deștepți, ageri. Veți fi puternici amândoi și-o să treceți peste toată chestia asta. Doar vă aveți unul pe celălalt. Totul va fi iertat.

   Mina stătea pe fundul Water torture cell a lui Houdini și încerca să se adune. Apa începuse brusc să țâșnească în șuvoaie din rezervor, direct pe podeaua din afară. De parcă fundul i s-ar fi spart. Continua să curgă din furtun, dar ieșea afară la fel de rapid.
   Vincent stătea fără suflare deasupra ei. Se prăbușise cu fruntea și genunchii lipiți de sticlă, dar spațiul strâmt îl ținea drept. Ea îl văzuse zvârcolindu-se, într-o panică sălbatică, atunci când rămăsese fără aer. Fusese aproape să-i dea un șut în cap. Când dădea din picioare și se agita trebuie că găsise o manetă sau un buton care golea rezervorul.
   Dar tot trebuiau să iasă din acvariul blestemat. Nu știa dacă Vincent e mort, dar în mod absolut va fi, dacă ea nu-i făcea resuscitare pulmonară imediat.
   El spusese că sticla nu poate fi spartă. Dar rușine celui care se dă bătut. Își scoase unul din pantofi și începu să bată sistematic cu tocul în sticlă. Avu grijă ca fiecare lovitură să nimerească în exact același punct. Lovi puternic de 15 ori. El avea dreptate, ar fi fost imposibil să facă asta în apă.
   Când sticla crăpă, ea se apără din reflex cu brațele. Vincent căzu în față, dar corpul ei îi stătu în cale și-l împiedică să aterizeze cu fața în cioburi.
   Păși afară din rezervorul cu apă, îl trase pe Vincent după ea și-l puse cu grijă jos, pe un loc de pe podea fără cioburi. El era mai ușor decât părea. Sau ea devenise mai puternică.
   Se uită la el. Mentalistul. Ea îl trăsese în toate astea. Fiindcă Kenneth o făcuse pe Anna să-i propună asta. Ea mușcase din momeală, cu tot cu păr și unghii. Apoi, sora lui Vincent aproape că o omorâse, iar acum Vincent poate nu era mort. N-avea de gând să-l lase să scape așa. Apa sigur spălase deja toate bacteriile de pe el. Îi ridică ceafa pentru a-i deschide căile respiratorii, trase aer în piept și își puse gura pe gura lui.

   Vincent era în continuare prea sleit de puteri ca să o poată ajuta. Era întins pe spate, gâfâind după aerul care-i lipsise în rezervor.
   Mina nu avea nicio idee unde erau Jane și Kenneth sau când se vor întoarce. O uimise că nu rămăseseră să-i vadă pe ea și pe Vincent murind, dar poate că nu aveau nevoie de asta. Credeau că și-au atins scopul și poate le era de ajuns. Acum întrebarea era dacă fugiseră sau dacă erau în continuare pe undeva prin apropiere.
   Încerca să gândească limpede.
   Creierul se afla însă în stare acută de oboseală și trebui să-și învingă pofta de a fugi pur și simplu de acolo. Nu-l putea părăsi pe Vincent. Tocmai îi salvase viața. Și își aduse aminte că nu știu ce filosofie chinezească spunea că asta însemna că are responsabilitatea lui. Iar dacă fugea așa, fără cap, putea să nimerească drept în brațele lui Jane și ale lui Kenneth.
   Se uită în jurul ei. Se luptă cu starea de vomă pe care o avea de la duhoarea de putreziciune, de dulce, care umplea în continuare locul. Trebuia să cheme ajutoare. Ceea ce însemna că trebuia să dea de un telefon. Kenneth îl aruncase pe al ei pe geamul mașinii, așa că probabil era în mii de bucăți la mai multe zeci de kilometri de acolo. Sigur i-l luaseră și pe-al lui Vincent, dar dacă nu-l luaseră cu ei, atunci ar trebui să fie pe undeva prin apropiere.
   Căută pe bancul de lucru din atelier și în jurul bancului, singura piesă de mobilier din încăpere, dar nu găsi nimic.
   - Vincent, zise ea și se întoarse către el, parcă cerând ceva.
   El era în continuare întins pe spate, i se vedea albul ochilor, respira scurt și spasmodic și părea că luptă să revină la starea de conștiență.
   - Vincent! zise ea mai ferm. Ai văzut ce-au făcut cu telefonul tău? Nu e pe banc și nu-l găsesc nicăieri. E posibil să-l fi luat cu ei?
   Ea simți speranța murindu-i în piept. Sigur că așa făcuseră.
   Dar Vincent își ridică anevoios brațul drept și arătă înspre un colț al camerei. Acolo era un container mare. Unul dintre acelea pe care le umpleai cu gunoi și apoi ți se ridicau de la poartă. Ea nici măcar nu-l remarcase, un container îi trezea mult prea multe sentimente de mizerie care nu putea fi niciodată spălată, ca să vrea să accepte existența acestuia. Dar Vincent continua să arate cu degetul.
   Se duse încrâncenată spre container. Mirosul de putreziciune se intensifica pe măsură ce se apropia de el. Conținutul din stomac îi urcă prin gâtlej, o arse iute în gură și pe urmă se întoarse de unde venise. Panica o copleșea și mai tare, cu fiecare pas. Nu voia să vadă ce e în container. Nici măcar nu voia să-l atingă. Nu voia să fie în aceeași încăpere cu containerul.
   Se întoarse și se uită implorând la Vincent. Văzu că el încearcă să vorbească, dar tot nu poate. În schimb, ridică mâna din nou și arătă pentru a treia oară spre container. La dracu’. La dracii dracilor.
   I se păru că aude ceva afară. Rămase nemișcată ca să audă mai bine, dar era liniște. Nimeni nu va veni să-i ajute. De ea depindea totul.
   Containerul era înalt, mult prea înalt. Nu exista nicio posibilitate să se urce acolo singură. Se uită în jur. Scara care stătuse sprijinită de rezervorul cu apă căzuse când ea spărsese sticla. Scara era acum umedă, alunecoasă și acoperită cu sticlă. Inutilizabilă. La peretele opus era o altă scară. Aceea arăta mult mai veche, părea nefolosită de mulți ani, dar măcar nu era decorată cu bucăți de sticlă. Se duse la scara veche după ce mai privi o dată spre ușă.
   Scara era plină de pânze de păianjen. Nu numai pânze, după cum remarcă ea, plină de scârbă. Păianjeni. Grămezi de păianjeni mici mișunau pe scară și se cățărau de colo-colo în pânza complexă. Găsi câțiva centimetri care nu erau chiar așa de plini de firele albe, lipicioase și apucă de acea parte a scării cu groază și dezgust. Când o trase de lângă perete, descoperi sursa tuturor păianjenilor mici. O mamă-păianjen mare, grasă și păroasă, care stătuse în spatele ramei de lemn, o luă imediat la goană peste mâna Minei.
   Ea țipă din răsputeri. Nu se putu abține. Țipătul făcea ecou între pereți și-și simți inima bubuind de groază, în timp ce se uita speriată spre ușă. Oare auziseră? Jane și Kenneth vor veni acum și vor descoperi că ea și Vincent nu muriseră în rezervorul cu apă?
   Dar nimic.
   Nimeni.
   Tăcere.
   Cu inima bubuindu-i în continuare, ridică scara și o cără până la container.
   O mânca tot corpul, de la rădăcinile părului până la picioare, și vedea cu ochii minții cum tot corpul îi era acoperit de păianjeni bebeluși care sigur vor depune la un moment dat ouă sub pielea ei sau se va întâmpla altceva la fel de hidos.
   Îi veni în minte un video de pe Youtube pe care i-l arătase Ruben odată, sigur ca s-o scârbească, de-al naibii. Era ceva care se numea botfly. O muscă sud-americană care depunea sub piele ouă din care mai apoi ieșeau larve. În video vedeai cum cineva trage afară o larvă mare, zvârcolindu-se, din scalpul unui om.
   Ea aproape că vomitase, dar nu voise să-i dea lui Ruben acea satisfacție.
   Așa că se stăpânise. Exact cum făcea acum, cu toată voința pe care o putea aduna.
   Cu grijă, puse scara jos, la baza containerului, încercând să scoată cât mai puține sunete posibil când lemnul luă contact cu metalul. Mai mulți păianjeni mici rămăseseră pe scară când aceasta fusese mutată și pânza de păianjen se desprinsese în câteva locuri, iar acum se mișcau de colo-colo neliniștiți.
   Dar Mina abia dacă se mai gândea la pânză. Mirosul era de-a dreptul insuportabil acum, când era atât de aproape de container. Îi dădură lacrimile și nările o înțepau. Orice ar fi fost acolo, și care mirosea în felul ăsta, satura probabil aerul cu bacterii și alte microorganisme, care acum pluteau în jurul ei și pe ea. Înăuntrul ei.
   Se forță să se concentreze asupra misiunii, asupra scopului. Când aruncă o privire la Vincent, văzu că el se ridicase în fund, cu capul atârnându-i între genunchi. Plângea cu suspine și scuipa restul apei pe care o înghițise.
   Ea simți din nou cum gura i se umple de fiere. Înghițea și tot înghițea. Nu putea să vomite acum, nu din nou. Atunci n-ar duce la capăt ce are de făcut.
   Să vomite era absolut cel mai rău lucru pe care și-l putea imagina. Mai rău ca botfly. Să vadă toate chestiile alea scârboase care existau în ea, cărora ea le dedica fiecare secundă trează ca să le inhibe, îi provoca mereu un atac total de panică. O dată era mai mult decât suficient. În perioade de gripă se dădea cu spirt de 3 ori mai mult ca de obicei și înghițea, ca să fie sigură, 9 boabe întregi de piper alb pe zi. Chestia aia cu boabele de piper alb sigur că nu era dovedită științific în vreun fel, dar mama ei așa făcea mereu și Mina reușise să ocolească gastroenterita în ultimii 10 ani.
   Trei stinghii în sus pe scară. Creștetul capului era la nivelul marginii containerului. Încă nu putea să vadă ce e acolo înăuntru. Dar mirosul devenise, dacă mai era posibil, și mai puternic, și mai înțepător. Trase gulerul bluzei peste nas, ca o formă de protecție insuficientă. Câțiva păianjeni mici alergau pe podul palmei, dar făcînd comparație cu mirosul greu, putrezit, putu să-i ignore.
   Încă un pas mai sus.
   Și încă unul, și vedea peste margine.
   Containerul era plin cu cadavre.
   Vizoni.
   Mii de vizoni morți se holbau la ea, în stadii variate de putrefacție. Și se mișcau. Ea știa de ce. Cadavrele erau pline de gaze, viermi și muște lipicioase în cantitate atât de mare, încât dădeau senzația că mortăciunile se mișcă.
   Nu se putu abține, se aplecă într-o parte și lăsă cerealele de la micul dejun, care nu ieșiseră data trecută, să o ia în jos spre podeaua de beton.

   Începură să-i curgă lacrimile. Inima îi bătea cu mișcări triple în piept și simți palmele ude de sudoare. Atacul de panică amenința să preia controlul total, dar știa că dacă lasă acel sentiment măcar și o milisecundă să o cotropească, nu se va mai putea coordona.
   Se uită spre Vincent. Părea mai stabil. Stătea cu capul în sus și se uita la ea, cu puțin mai multă culoare în obraji. Poate va reuși să meargă? Poate ar trebui pur și simplu să iasă de acolo, să riște bănuind că Jane și Kenneth au fugit și se află departe de acolo?
   Dar ea știa că nu se poate. Ar dura mult până ca Vincent să se poată mișca repede și el n-ar putea să se opună câtuși de puțin în situația în care ar trebui să se apere.
   Aveau nevoie de ajutor.
   Avea nevoie de telefon.
   Puse un picior pe marginea containerului. Încercă să ignore cadavrele de animale putrezite și pline de gaze de sub ea. Refuză să se gândească la milioanele de viermi și ouă de muște. În schimb, evocă disperat imagini cu curcubeie și unicorni, pajiști de vară și pisoiași drăguți.
   Pe urmă sări.

   Când sosi poliția din Norrtalje, îi găsiră pe Mina și pe Vincent pe jos, în atelier. Mina luase furtunul de apă care ducea la rezervor și încerca să se clătească. Dar cocoloașe de sânge și părți din leșurile de animale la care ea nici măcar nu voia să se gândească erau în continuare înțepenite în părul ei.
   Imediat ce va găsi ceva ascuțit va tăia tot părul.
   Hainele ei erau într-un colț, distruse pe veci. Și le smulsese urlând. Dar măcar găsise telefonul lui Vincent, plin de sânge lipicios. Și funcționase. Imediat ce terminase de vorbit se aruncase cu scârbă pe podeaua pe care o înecase cu apa din furtun.
   Vincent nu comentase nimic. În schimb, îi dăduse hainele lui. Erau mult prea mari și ude leoarcă, dar măcar scăpaseră de păianjeni și viermi și părți de animale. Vincent era în chiloți. O pereche de Bjorn Borg cu imprimeu hawaiian, nu se putu ea abține să observe.
   Norrtalje trimisese doi polițiști, ambele femei. Când îi văzură pe Mina și Vincent, una dintre ele se întoarse din ușă.
   - Avem nevoie de pături! strigă ea la cineva care era afară în curte. Rapid!
   - Am primit un apel de aici, zise cealaltă polițistă. Și imediat după aceea un apel de la Poliția din Stockholm.
   Ea se ghemui lângă Mina, cu o privire îngrijorată.
   - Da, eu am sunat de aici, zise Mina pe nas. Ce repede ați venit!
   - Tu ai sunat? zise polițista uimită.
   După voce părea cineva mult mai în vârstă.
   - Cei de la poliția din Stockholm erau cei mai derutați, dar conform celei cu care am vorbit de aici, ar trebui să existe două cadavre. Aparent, ceva legat de o răzbunare și o sinucidere. Și o scrisoare. Știți ceva despre asta?
   Mina nu știa ce să spună. Se uită la Vincent.
   - Jane și Kenneth au sunat la poliție înainte de-a pleca, zise el scuzându-se. N-am apucat să-ți spun.

   Trecură pe lângă ruta de ieșire spre Aeroportul Arlanda și continuară spre nord. După Arlanda, traficul se rărea mereu, deocamdată erau aproape singuri pe șosea. Dar ea știa că avea să se aglomereze pe măsură ce se vor apropia de Uppsala.
   Christer sunase cât Julia era în mașină și povestise că Vincent e dat în urmărire, dar că devenise o problemă a poliției din Norrtalje. Nu mai era treaba lor. Nu era nevoie de ea la sediu.
   Christer adăugase cu mult prea mult subînțeles că evident că habar nu avea de ce a rămas ea acasă, dar poate că are ceva mai important de făcut chiar în această zi. Ea îl sunase pe Torkel și se întorsese imediat, recunoscătoare că în Palatul Poliției nu existau secrete.
   Îi strânse mâna de pe volan. El îi răspunse, fără să-și ia ochii de la drum.
   - Mulțumesc, zise ea. Fiindcă mă suporți. Adică hormonii ăștia nemernici.
   - Hei, tu ești polițista-hotshot, zise el și zâmbi. Ai avut de făcut o alegere grea astăzi. Îmi pare rău că nu ți-am ușurat situația. Dar să știi un lucru...
   Își luă o secundă privirea de la drum pentru a o privi în ochi.
   - Te iubesc. Și consider că ai ales corect. Așa ar fi trebuit să facem mai multe încercări de a avea copii. Dar ce tată aș fi dacă nu te-aș lăsa să aperi pe cineva de afară, un om care e copilul altcuiva? Iartă-mă că am fost așa prost.
   - E OK, spuse ea și-i puse mâna pe coapsă. Nu te-am luat pentru intelectul tău, știi asta.
   Torkel izbucni în râs și râse și ea cu el. Cu râsul acesta parcă se rupsese un baraj. Încordările acumulate timp de mai multe luni, tocmai de când ea reîncepuse tratamentul cu hormoni, dispăruseră în sfârșit. Iar Torkel păru să simtă același lucru. Erau în drum spre ceva nou. Ea coborî geamul de la mașină și lăsă înăuntru frigului de septembrie. Vântul amplificat de viteză îi făcea vârtejuri pe chip și în păr. Îl simțea jucăuș, zburdalnic. Zâmbi și închise ochii. Vântul era plin de viață.

OCTOMBRIE

   Vincent nu apăruse la conferința de presă. Mina îl înțelegea. Presa s-ar fi aruncat asupra știrii despre legătura dintre el și crime cu aceeași frenezie precum peștii piranha asupra unei vaci moarte dintr-un râu. Era pur și simplu cel mai bine să se țină deoparte.
   Julia urcă la pupitru. O parte din informație se scursese deja, presa amestecase bucăți răzlețe de adevăr cu presupuneri fanteziste. „Scenariu posibil“, cum obișnuiau ei să numească asta.
   Murmurul se stinse încet și privirile tuturor se întoarseră pline de așteptări către Julia. Mina stătea în picioare lângă scenă, ascunsă în spatele unei draperii. Chiar și despre ea se mințise prin presă. Nu pricepea de unde găsiseră ei pozele. Mereu avusese grijă să se țină departe de spațiul public și nici măcar în privat nu-i plăcea să stea în fața camerei. Cu toate astea, ei reușiseră să dezgroape o poză veche alb-negru în care arăta oribil. Făcută la o intervenție de urgență, fără măcar ca ea să fi fost conștientă de prezența fotografului.
   - Încă nu i-am localizat pe criminali, dar au fost identificați ca fiind Jane Boman și Kenneth Bengtsson. Așa cum voi, cei din presă, ați constatat deja, Jane era sora mentalistului Vincent Walder.
   - De cât timp știa Vincent că ucigașul era chiar sora lui?
   Unul dintre cei mai insistenți reporteri de la Expressen pusese această întrebare fără ocoliș.
   - Vă rog mult să ridicați mâna pentru a primi cuvântul, zise Julia pe un ton sever. Altfel o să iasă haos.
   Mina observă abia acum că șeful poliției din Stockholm, tatăl Juliei, stătea tocmai în spatele sălii și-și observa fiica aflată la pupitru. Părea mândru.
   Mina știa că pentru el era complicat cu Julia și grupul și că ea, din cauza gradului de rudenie apropiat, trebuia să muncească dublu față de alții. Așa că fața lui mândră o bucură pe Mina. Julia merita asta.
   - Dar ca să-ți răspund la întrebare, zise Julia. Vincent nu și-a dat seama că sora lui era ucigașul până când el și colega noastră Mina Dabiri au fost capturați.
   - De ce? Care-a fost motivul?
   Același reporter din nou, tot fără să ridice mâna. Mina vedea pe Julia că răbdarea ei era pe sfârșite.
   - Vă rog ridicați mâna. Este adevărat că motivul este legat de întâmplarea pe care ați răstălmăcit-o și-ați înflorit-o în presă în ultimele zile. Mă refer la accidentul care s-a petrecut în copilăria lui Vincent și a lui Jane. Mama lor, Gabriella Boman, a murit în condiții tragice și din diverse motive Jane l-a considerat pe Vincent responsabil atât pentru accident, cât și pentru felul în care viața ei s-a conturat după accident.
   Un alt reporter flutură mâna în aer.
   - De ce tema iluzionismului? Nu e inutil de încâlcită?
   - Ce să zic? Experiența îmi spune că ucigașii nu sunt mereu deosebit de raționali în privința modului de operare. Așa cum am spus, atât motivul crimelor, cât și maniera în care au fost realizate sunt legate de circumstanțele din jurul morții Gabriellei Boman.
   - Moartea lui Daniel Bargabriel are vreo legătură în vreun fel cu asta?
   - Moartea lui Daniel nu ține de acest caz, în afară de faptul că le cunoștea pe două dintre victime. În schimb, pot să vă spun că astăzi i-am arestat pe restul făptașilor pe care-i considerăm implicați în moartea lui Daniel și avem temeiuri foarte bune pentru un proces, conform procurorului.
   Mina simți un junghi de tristețe pentru acel tânăr care murise ca urmare a setei de răzbunare a lui Jane, chiar dacă nu ea îl omorâse. Era atât de superfluu. Atât de zadarnic. Dar spera ca partidul Sveriges Framtid să fie puternic afectat de scandal și să dispară la următoarele alegeri.
   Julia continuă să fie atacată cu întrebări enervante. Mina se retrase ușor și lăsă vocea Juliei, cea cu toate răspunsurile, să dispară pe fundal.

   Hrana uscată ateriză zăngănind în castronul metalic. Bosse veni în pas alergător imediat ce auzi sunetul și începu să mănânce bucuros, cu manierele unui mic cutremur.
   - Da, așa, băiatule, zise Christer.
   El folosi marginea mesei ca sprijin pentru a se putea așeza pe podea. Nu era foarte ușor, dar ceva mai ușor ca de obicei. Plimbările cu Bosse începeau în mod foarte evident să dea roade. Își sprijini spatele de sertare și mângâie blana câinelui. Acel Harry Bosch nu știa ce pierde.
   - Stăpânul și stăpâna ta pare că au dispărut fără urmă, zise Christer. N-au fost de găsit nicăieri pe insulă. Și nimeni n-a văzut nicio barcă plecând de acolo. În mod clar n-au luat feribotul. Totul e un mister. Poliția din Norrtalje draghează după corpuri, evident, dar probabil nu vor găsi nimic. E adâncă apa acolo.
   Bosse se oprise din mâncat și se uita la Christer cu o privire uimită.
   Probabil auzise din tonalitate că ceva era diferit.
   - Înțeleg dacă ești trist, zise Christer scărpinându-l după ureche. Dar mă gândeam să facem o plimbare lungă după ce mănânci și pe urmă cumpărăm o minge nouă din aia chițăitoare, pe care-ți place s-o muști până o distrugi. Una cu sclipici. Nu cred că ei se mai întorc, înțelegi tu. Cred că am rămas noi doi acum.
   Bosse scoase un lătrat scurt și-l linse apoi pe Christer pe față, de la bărbie până pe frunte. De la hrana uscată, respirația câinelui era pătrunzătoare.
   Puțină companie nu era totuși deloc o idee rea.
   Fără să știe pentru a câta oară la rând, gândurile se duseră înapoi la vremea când era tânăr. Înapoi la Lasse. De fapt era scandalos că nu avea habar ce mai făcuse Lasse de atunci. Un om pe care odată îl cunoscuse atât de bine, care de atunci parcursese o viață întreagă de experiențe și trăiri proprii despre care Christer nu știa nimic. Se simțea aproape invidios. Fără să știe exact pe cine. Dar nu era prea târziu ca să schimbe acest lucru. Totuși era polițist. Și acum existau rețelele sociale. N-ar fi prea greu să afle ce face Lasse azi.
   Cum stătea acolo pe podea, cu blana lui Bosse în mâini, simți ceva mișcându-se în străfundurile corpului. Slab la început, mai întâi nici măcar nu fusese sigur că e acolo. Dar pe măsură ce creștea, era din ce în ce mai convins. Era un sentiment cu totul nou. Ceva ce nu mai simțise până acum.
   Nu era sigur, dar credea că e posibil să fie fericire.

   Milda stătea în continuare la masa unde luaseră cina. Vera și Conrad mâncaseră ca de obicei, cu viteză record. Pe urmă, Vera se așezase în fața Playstation-ului în timp ce Conrad se dusese să-și ia temele. Acum, el stătea în fața ei, adâncit într-o carte de educație civică și nota harnic pe laptop.
   Conrad al ei. Fusese o vară grea pentru el. Dar căminul unde făcuse tratamentul părea să fi avut un efect aproape magic. De când se întorsese, nu numai că se ținuse departe de toate prostiile de dinainte, dar căpătase și o nouă atitudine, atât față de viață, cât și față de școală. Chiar și Vera comentase că fusese mult mai vesel toamna aceasta. Iar acum își făcea temele din proprie inițiativă.
   Milda știa, firește, că nu putea avea așteptări prea mari. Se întâmplase înainte să creadă că fiul ei își pusese ordine în viață. Și pe urmă alunecase iar acolo după o lună. Dar de data asta simțea că e... altfel. Ea nu îndrăznea să aibă acest gând, știa că n-ar trebui, dar de data aceasta poate putea fi permanent. Toți ar merita asta.
   Mai ales acum.
   Nu trebuia să aducă scrisoarea de la Adi pentru a-și aminti ce scria acolo.
   Scrisoarea nu venise de fapt de la fratele ei, ci de la avocatul lui. Ea pufni.
   Mai plauzibil un tovarăș pe care-l întâlnise în combinațiile lui dubioase, sau, de ce nu, în închisoare. Avocat, da, sigur. Spre deosebire de Conrad, Adi nu se schimbase deloc. Alerga în continuare în aceeași cursă unde banii erau singurii care contau.
   Și tocmai banii erau problema. Ea și Adi moșteniseră casa unde locuiseră împreună. Adi o lăsase să stea acolo cu Vera și Conrad, într-un gest necaracteristic de generozitate, când incapabilul tată al copiilor nu și-a putut face dreptate. Ea știa totuși că generozitatea nu era veritabilă. Adi voia să pună mâna pe casa bunicului Mykolas din Enskede, care era și mai mare și avea și o poziționare mai bună. Când bunicul se va stinge, Adi va susține că acea casă e a lui, pentru că el cedase jumătate din casa în care locuia Milda.
   Dar, se pare, generozitatea jucată se terminase. Ea nu-i putea reproșa, el avea dreptatea de partea sa. Numai că venise atât de brusc. Ea crezuse că vor putea vorbi mai întâi despre asta. Dar Adi, prin acel avocat, o anunțase că dacă vrea să locuiască acolo în continuare, trebuie să cumpere partea lui.
   Altfel trebuiau să vândă casa. Sau să renunțe la partea ei din viitoarea moștenire de la bunicul. Ea nu avea mult timp la dispoziție să plătească.
   De vândut nu era ceva la care să se gândească, banii n-ar ajunge pentru o nouă locuință rezonabilă, și nu-și putea expune copiii la asta. Și n-ar primi niciodată un împrumut bancar suficient de mare încât să-i poată plăti lui Adi, nu la cum arăta situația ei financiară acum. Centrul de tratament al lui Conrad fusese privat - și foarte scump.
   În același timp, nu exista niciun alt mod de a face rost de banii aceia dacă nu avea de gând să jefuiască o bancă. Se uită la capul lui Conrad aplecat peste manual. Ea și familia ei aveau nevoie de un miracol.

   Ruben ezită. Era atât de departe de zona lui de confort, că i-ar fi trebuit și pașaport, și vaccinuri ca să se ducă acolo. Pentru o clipă se gândi să renunțe. Doar avea o viață bună.
   Sau?
   Da, totuși lua asta în considerare. Un serviciu care nu era mai solicitant decât îi permitea el să fie. Mai ales acum, când noul grup își demonstrase competența și putea să-și continue activitatea. Ca parte din acel grup, el nu trebuia să lucreze în aceleași limite care înainte fuseseră atât de enervante.
   Iar ca burlac, avea libertatea să facă ce vrea. Fără copii care trebuie luați deja după pauza de prânz de la grădiniță sau pentru care să intre în concediu de îngrijire toată iarna. Pufni. Concediu de îngrijire a copiilor, ce invenția dracu’. Peder va trebui să-și dea demisia imediat ce tripleții vor învăța să meargă.
   El avea totul. Un oraș atât de plin de gagici doritoare și încinse, pentru el era ca o parcare deschisă nonstop și axată pe client. Și nimeni care să strice totul, rămânând și după aia.
   Nimeni care să-l bată la cap despre spălat vase și curățenie sau despre niște flori de ziua îndrăgostiților.
   Nimeni cu care să ia cina în fața televizorului, lângă care să adoarmă strâns lipit seara, nimeni cu părul blond care să miroasă în permanență a timoftică și căreia vara să-i apară pistrui mici, mici, peste tot.
   Nimeni care...
   Nimeni ca Ellinor.
   Ruben luă rapid bilețelul pe care notase numărul de telefon și formă cifrele înainte să se răzgândească. Trase aer adânc în piept.
   - Bună ziua. Mă numesc Ruben Hook. Aș vrea să fac o programare pentru o discuție.

   Anette se uită la el cu o privire pe care nu o mai văzuse de mult. Bănui automat că ea glumește. Abia când ea începu să-i desfacă nasturii de la cămașă realiză că intențiile ei erau serioase.
   - Ai observat că tripleții dorm? zise ea încet. Concomitent.
   Peder se întinse după telecomanda de pe măsuța din fața canapelei, pe urmă se cufundă la loc pe canapea. Anette îi băgă mâna în cămașă și începu să-l mângâie pe piept.
   - Ai dreptate, zise el și ascultă liniștea. Chiar dorm toate 3. Ar trebui să mergem și să cumpărăm un loz în plic sau ceva, ținând cont de cât de rar se întâmplă așa ceva.
   - Sau să petrecem timpul cu altceva, îi șopti Anette în ureche.
   Ea se ridică și îi întinse mâna. El i-o strânse și o lăsă să-l conducă în dormitor.
   - Ești sigură? întrebă el când văzu că ea continuă să-l dezbrace.
   La început, ea nu răspunse. Când el rămase doar în chiloți, ea se băgă în pat. După câteva momente de cotrobăială pe sub pătură, ea își scoase bluza și pantalonii și le aruncă spre el. Pe urmă bătu ușor în perna lui.
   - Sunt foarte sigură, zise ea. Dacă ne culcăm acum, apucăm să dormim poate o jumătate de oră până se trezesc ele.
   Peder se uită la pernă și apoi la soția sa. Nu vedea cât de palidă era, nu-i vedea cearcănele de sub ochi. Vedea doar cât de mult o iubește. Peder adormi aproape înainte să pună capul pe pernă.

   Mica poză cu Natahlie se mișca încet pe harta de pe ecranul mobilului.
   Mina fotografiase poza înrămată pe care o avea pe birou ca s-o folosească drept pictogramă pentru aplicație. Fata din fotografie nu semăna foarte tare cu cea de azi, dar era cel mai recent portret al ei pe care-l avea. De mai multe ori fusese tentată s-o fotografieze pe Nathalie de la distanță, dar instinctul de autoconservare ieșise victorios de fiecare dată. Nu îndrăznea să se gândească ce s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi fost prinsă.
   Mina nu știuse că intenționa să pună un transmițător GPS în rucsacul lui Nathalie decât după ce o făcuse deja. Dar când băuseră cafea în Kungstradgarden fusese prima oară de mulți ani când fusese atât de aproape de fată și nu știa când se va mai putea întâmpla din nou.
   La început crezuse că bărbații care o păzeau pe Nathalie nu văzuseră ce a făcut. Când veniseră s-o ia pe fată, Mina aproape făcuse pe ea de frică. La modul serios. Dar dacă ar fi descoperit transmițătorul, amenințările de la telefon ar fi fost cu mult mai rele. Probabil ar fi fost ultima dată când ar fi văzut-o pe Nathalie.
   Asta însemna, în schimb, că Mina nu avea curaj să stea în preajma fetei o vreme. Nu putea să stea pe peronul metroului din Blasut s-o privească pe Nathalie ducându-se la școală. Nu putea aștepta la ușa din Ostermalm sau să meargă după ea prin oraș. Va dura ceva până o va putea vedea din nou.
   Dar nu făcea nimic.
   O avea pe fată în fața ei, în mâna ei.
   Cu aplicația putea să vadă exact unde se afla Nathalie, să-și imagineze ce face, cu cine e. Micul portret era pentru moment nemișcat și harta arăta că se află în Ostermalm, ceea ce probabil însemna că Nathalie e acasă. Dacă mărea imaginea, Mina ar fi putut să obțină adresa, dacă n-ar fi știut-o deja.
   Bineînțeles că n-ar spiona. Natti avea dreptul la o viață privată. Dar avea de gând să o verifice din când în când.
   Să se asigure că totul e bine. Că bărbații cu ochelari de soare aveau grijă de ea cum trebuie.
   - Bună, iubito, zise ea și mângâie ecranul cu vârfurile degetelor. O să am grijă să nu ți se întâmple nimic.

   Vincent scoase cana Pizda-Glamour din dulap, umplu infuzorul de ceai cu frunze de ceai și turnă apă din fierbător. Pe urmă puse cana aburindă pe masa din bucătărie, în fața soției sale.
   - Poftim, iubito, zise el. Pari că ai nevoie.
   - E ceai verde? întrebă ea.
   El ezită o secundă.
   - Nu, recunoscu el apoi. E chai.
   - Mulțumesc, bunule Dumnezeu, zise Maria și suflă în cană. Așa ce m-am săturat de spălătura aia de vase. Cred că mă doare stomacul de la el.
   Câteva clipe mai târziu, cina era pe masă. Cârnat Stroganoff făcut din chorizo cu fulgi de chili în smântână, orez brun, salată și chipsuri de varză Kale. De fapt, varza Kale nu se potrivea în meniu, dar el știa că-i place lui Benjamin. Se făcu că varsă puțin sos pe mobilul Rebeckăi când puse pe masă tigaia.
   - Ce tont, zise ea și mută mobilul o jumătate de centimetru mai încolo.
   Pe urmă își ridică ochii de pe ecran și râse.
   - Ce noroc că nu avem vecini aproape. Dacă prietenii mei ar fi văzut că te-ai întors acasă cu mașina poliției, și ud leoarcă, aș fi murit! Uneori mă întreb ce-i cu tine, tată.
   Vincent zâmbi.
   - Da, nu am fost precaut. N-o să mă apropii așa mult de marginea debarcaderului data viitoare.
   Maria îl scruta din priviri peste marginea cănii. Acasă nu vorbise prea mult despre anchetă, dar nimeni din familie nu putuse să treacă cu vederea titlurile din ziare. Dar ea nu spuse nimic. În schimb, puse pe masă chai-ul și luă mâncare.
   - Tu ce spui, iubito, zise el. Să-i invităm aici pe părinții tăi săptămâna viitoare? Am un cadou aniversar întârziat pentru tatăl tău.
   Maria începu să tușească cu putere și puse un șervețel la gură, ca să nu-i sară Stroganoff-ul.
   - Te-ai lovit la cap? întrebă ea printre reprizele de tuse.
   Dar el văzu că ea zâmbește în spatele șervețelului.
   Trecu cu privirea în jurul mesei, privi cu atenție fiecare membru al familiei sale. Rebecka mânca cu o mână, trimitea mesaje cu cealaltă. Multitasking-ul ei era de fapt impresionant, dacă priveai lucrurile în felul ăsta. Aston stătea ca de obicei și își număra bucățile din farfurie, pe care Maria, deși știa că nu e bine, i le tăiase. Vincent știa foarte bine de unde i se trăgea asta lui Aston, nu prea avea cum să-i reproșeze fiului său. Benjamin mânca cu privirea în altă parte. Era la acea vârstă când fetele - sau băieții - ar trebui să fie cel dintâi interes al său. Dar Vincent știa că Benjamin cel mai probabil cugeta la o nouă problemă de matematică. Poate una pe care o găsise pe Youtube. Să sperăm că era una care conținea mai puțină moarte, de data aceasta.
   - Mamă, te iubesc, zise Aston dintr-odată.
   - Și mama te iubește, răspunse Maria și zâmbi.
   - Dar și pe tine te iubesc, tată, continuă Aston uitându-se serios la Vincent.
   - Deci acum ești detectiv particular sau ceva de genul? zise Benjamin care păru că tocmai aterizase în lumea reală.
   - Să nu crezi tot ce scriu cei de la Aftonbladet, zise Vincent rapid.
   - Ea chiar era sora ta? întrebă Rebecka. Nici măcar nu știam că am o mătușă din partea tatălui.
   El dădu din cap și se șterse la gură cu un șervețel.
   - În acele crime nu a fost vorba despre mine, zise el. A fost vorba despre oameni care nu mai există de foarte multă vreme.
   - Și noi câtă vreme existăm atunci? întrebă Aston neliniștit.
   Vincent nu se abținu să-i ciufulească ușor părul fiului său, chiar dacă știa că lui Aston nu-i place asta.
   - Această familie va exista cât de mult vrem noi să existe, spuse el. Cu bune și cu rele.

   Julia adună hârtiile de pe birou și le puse într-un dosar de plastic. Când se ridică, Mina și Vincent făcură același lucru.
   - Mulțumim că ai mai putut veni o dată, zise Julia și dădu mâna cu Vincent. E un sentiment bun că putem încheia toate astea puțin mai formal, fără prezența presei. Dar acum îți promit că ai scăpat de noi.
   Vincent râse. Minei nu i se păruse ceva foarte vesel. Julia întinse mâna spre el.
   - Poți să-mi lași mie legitimația de acces.
   - Da, sigur. Mulțumesc, zise Vincent și-i întinse cardul de plastic. A fost... amețitor.
   - Îl conduc eu, zise Mina. Să mă asigur că trece de bariere.
   Părăsiră biroul Juliei și ieșiră pe coridor. Mergeau tăcuți unul lângă celălalt.
   Mina nu avea de gând să fie prima care spune ceva. Nu avea nicio idee cum se face o chestie din asta. În plus, nu era sigură că o va ține vocea.
   - Asta a fost, zise Vincent într-un final.
   - Da. Asta a fost, zise ea.
   Ezită.
   - Jane avea dreptate. Că sunt lașă.
   - Nu ești lașă.
   - Cum... Cum de știai? întrebă ea trăgând cu coada ochiului la Vincent. A fost ceva din limbajul corpului meu sau altceva ce-ai citit pe mine?
   Vincent își frecă nasul.
   - Târșâi puțin piciorul drept când mergi și-atunci ridici ușor și din umărul stâng. Plus că tu clipești de două ori mai mult decât un om normal. Sunt semne clare de leziuni neurologice cauzate de abuzul de pastile. Mina se opri brusc.
   - Ce? Așa fac?
   Se uită șocată în jos la piciorul drept. Vincent râse.
   - Nu, doar glumesc. Nici o problemă. Doar că am văzut moneda AA când am fost acasă la tine. Sigur că nu știam în mod garantat că e vorba de pastile, dar alcoolul nu prea ți se potrivea, ținând cont de preferința ta pentru Cola Zero. Dacă nu luăm în calcul spirtul pentru mâini, evident, am înțeles că ar avea 85% alcool. Mai sorbi așa, din el?
   - Ei, termină!
   Mina îl lovi ușor într-o parte. Tăcură din nou. O luară pe scară, spre parter și ea folosi cardul de acces pentru a ieși cu el la recepție. Ieșirea din Palatul Poliției se afla la doar un metru în fața lor, vizavi de recepție. Doar un metru rămăsese până să se termine. Vincent se opri brusc și o privi.
   - Iartă-mă, zise el. Pentru că sora mea ți-a făcut rău. N-am mai putut dormi de atunci, te văd închisă în rezervor de fiecare dată când închid ochii. Și totul e din vina mea. Am încercat să găsesc un mod de a mă revanșa față de tine, dar nimic nu pare suficient.
   Pe urmă zâmbi vag.
   - Măcar îți stă bine tunsă scurt, zise el.
   Ea își trecu mâna prin noua frizură, înainte de a apuca să-și rețină gestul, după care își frecă degetele de jeanși, de parcă ar fi fost infectate. Părul era în continuare o zonă de contaminare, după părerea ei. Nu conta de câte ori îl spălase de când cu containerul.
   - Da, aș fi fost scutită și de anxietate și de tăierea părului dacă tu ai fi menționat acel mic detaliu, că poliția era deja pe drum...
   Se holbă furioasă la el, dar nu reuși să exprime vreo furie reală în privire. El zâmbi jenat și dădu nevinovat din mâini.
   - Abia dacă eram conștient. Și nici n-aș fi crezut vreodată că o să sari în containerul ăla hidos. Iartă-mă. Dar, cum spuneam. Îți stă bine cu părul așa.
   Mina îi aruncă o ultimă privire, pe urmă alese să nu se mai uite la el. Chiar se simțea bine cu noua frizură, dacă era să fie sinceră. Mina dădu din cap gândindu-se la ce spusese Vincent despre sora lui.
   - Suntem aici acum. Am supraviețuit. Ei probabil că nu. Nu vor mai ucide și alți oameni nevinovați.
   El încuviință tăcut. Pe urmă trase cu ochiul spre ieșire.
   - Ai dreptate. Și, cum spunea Julia, ați scăpat de mine.
   Întinse mâna pentru a-și lua rămas-bun. Era ultimul lucru pe care ea îl voia.
   După toate prin câte trecuseră nu se putea termina cu o banală strângere de mână. Îi dăduse lui Vincent o parte din ea. Probabil era singurul care știa cine e ea cu adevărat. În asemenea cazuri, nu dădeai mâna. În asemenea cazuri rămâneai împreună pentru totdeauna.
   Și totuși.
   Nu erau personaje într-o dramă romantică și ea nu avea15 ani.
   Stăteau la recepția din Palatul Poliției din Kungsholmen într-o zi obișnuită de miercuri de octombrie și ea era la serviciu. După ce Vincent va pleca, ea va urca în birou să se ocupe de căsuța cu e-mailuri neglijată atâta vreme.
   Ea nu rămânea cu nimeni.
   - Același lucru. Așa cum a spus Julia, zise ea și-i luă mâna.
   Nu-și dădu seama cât timp s-au ținut de mână. Zece minute, 1 an, o jumătate de secundă.
   Pe urmă el întrerupse momentul și se întoarse spre ieșire. Ea începu să meargă înapoi spre bariere.
   - Stai, Mina, strigă el brusc și alergă spre ea în timp ce scormonea în buzunarul interior al sacoului. Uite!
   Îi întinse un pachet sigilat cu paie de unică folosință. Ea zâmbi când le luă, dar fu nevoită să clipească pentru a-și reține lacrimile. Pe urmă căută și ea în buzunar.
   - Pentru tine, zise și-i aruncă cubul ei Rubik. Fii cu băgare de seamă cu el, bucățile sunt puțin desprinse.
   Vincent îi întoarse zâmbetul când li se întâlniră privirile.
   Pe urmă se întoarse și ieși pe uși cu jucăria în culori vesele în mână.
   Ea avu un impuls scurt să ia sticluța cu spirt să se șteargă. Dar se hotărî să se abțină. 

 

SFÂRȘIT