Cutia, Camilla Lackberg & Henrik Fexeus

 ........................................

 5-9

 

                Jan rămase tăcut o secundă.

   O mână îi alunecă inconștient peste nasturii vestei, de jos în sus. Gest clar de căutare a siguranței. Întrebarea lui Vincent părea a fi declanșat în Jan o doză de cortizol, hormonul stresului.
   - Rask nu mai are, evident, impulsuri sexuale, spuse el. Cine știe ce-au făcut din el niște ani de pușcărie. Dar lipsa componentei sexuale explică și de ce acum poate ucide chiar și tineri bărbați.
   - Adică impulsul primar anterior al lui Rask era sexual? întrebă Vincent.
   - Absolut, răspunse Jan mulțumit. Chiar violența avea o funcție sexualizată. Omuciderea în sine era totuși secundară, ca o necesitate ca ele să nu poată povesti, chiar dacă el probabil a savurat și acea parte.
   - Și acum, când sexualitatea lui a dispărut, conform celor spuse de tine, el și-a găsit din senin un nou impuls în a comite doar fapte de violență complicate? Sunt foarte curios să aud cum descrii tu profilul psihologic al unei asemenea persoane. Mai ales că ai spus în introducere că el e mânat de același lucru ca înainte. Acum, acesta nu e domeniul meu, firește, dar nu reușesc să le pun cap la cap.
   Vincent îl privi pe Jan cât de inocent putu. Psihologul căută susținere în ochii celorlalți polițiști. Mina era ascunsă în spatele unui caiet de notițe.
   - Văd foarte clar: competența mea de expert nu e apreciată aici, spuse el pe urmă și-și țuguie buzele. Succes pe cont propriu cu ancheta. Conducerea o să afle despre asta.
   Jan își netezi din nou nasturii de la vestă și se ridică.
   - Și pentru data viitoare poate ar trebui să-i învățați pe consilierii voștri și bunele maniere, spuse el și dispăru din încăpere.
   Se lăsă o tăcere de mormânt. Vincent vedea cu coada ochiului cum Mina încerca să nu râdă.
   - Uf, Vincent, zise ea când psihologul probabil se îndepărtase suficient cât să nu audă. Ține minte că te afli în continuare aici din milă.
   - Hm, eu sunt de acord cu Vincent, zise Ruben și-și încrucișă brațele.
   Vincent se holbă la el. De când era Ruben de partea lui? Asta era ceva nou.
   - Vincent n-a zis niciodată că n-a fost Rask, zise Ruben. El doar a întrebat cum gândește Rask acum. Asta aș fi vrut și eu să știu. Așa, ne-ar fi mai ușor să-l prindem.
   - Aveți dreptate într-o privință, spuse Vincent. Un calcul simplu al probabilității ne arată că Rask poate foarte bine să fie implicat. Cel puțin mai mult decât oricine altcineva în acest moment. Eu doar nu înțeleg de ce.
   - Ar trebui să-l localizăm cât mai curând pe Jonas Rask și să-l audiem, zise Julia dând din cap. Și căutarea e de fapt în plină derulare. Deci ce-ar fi să-l lăsăm puțin deoparte pe Jonas Rask și să ascultăm ce are de spus Vincent?
   Se uită curioasă la mapa roz din mâna lui.
   Vincent se întoarse spre Julia. Cel mai bine să se adreseze celei a cărei atitudine a semnalat restului grupului ce părere să aibă. Observă cum Ruben îl urmărea cu privirea, dar cum aceasta, pe urmă, continuă din reflex în jos și ateriză pe fundul Juliei. N-ar fi trebuit să-l mire, Mina spusese de mult că Ruben vrea să se culce cu toate. Totuși. Exista un timp și un loc... OK.
   Concentrare acum.
   - Pot să ...? zise el arătând spre whiteboard-ul de pe perete.
   - It’s all yours, zise Julia gesticulând.
   El deschise mapa de plastic, scoase câteva fotografii și le prinse pe whiteboard cu niște magneți pe care-i găsi în colțul tablei. Nu era întâmplător că făcea exact în același fel cum o văzuse pe Mina făcând.
   Prinzând fotografiile în acel fel, Mina crease în capul colegilor o asociere între acea acțiune și munca serioasă de polițist. Când Vincent proceda acum în aceeași manieră, el spera să trezească polițiștilor acea asociere inconștientă și să facă să simtă că și prezentarea lui era la fel de serioasă.
   Avea nevoie de toată încrederea pe care o putea primi, dacă voia ca ei să cumpere ceea ce avea el de gând să propună. Dacă voia ca ei să vadă tabloul pe care el avea să-l picteze. Aceasta era ultima lui șansă. Privirea ușor somnoroasă a lui Peder era totuși în continuare la mapa roz.
   - Ca vata de zahăr, mormăi el.
   Peder își linse de pe degete zahărul de la o chiflă și se întinse după alta.
   Christer îi întinse farfuria.
   - Cred că ți-a intrat creierul în colaps, zise Christer cu voce joasă. Lasă-mi și mie o jumătate de chiflă.
   - E a fiului meu, zise Vincent bătând ușor cu mâinile pe mapă. Eu n-aș fi... în orice caz.
   El își drese glasul și începu.
   - Am două lucruri pe care vreau să vi le arăt. Primul: aceste fotografii. Vedeți ce reprezintă?
   În poze se vedeau niște bărbați zâmbitori în costume strălucitoare, cu paiete. Câțiva dintre ei stăteau în fața unui decor scump, reprezentând un templu egiptean sau alt loc „exotic“, în timp ce alții se aflau în mijlocul unui show cu lumini de laser și mult fum. Toți pozau lângă diferite tipuri de lăzi mari și toți aveau alături cel puțin o femeie sumar îmbrăcată.
   - Colegii tăi, magicieni, zise Ruben. Și ce?
   El își mutase în sfârșit privirea de pe fundul Juliei.
   - Corect. Dar mai uită-te o dată, zise Vincent.
   Ruben făcu ochii mici către poze, iar Peder se aplecă peste masă.
   - Ce dracu? izbucni Ruben după câteva secunde.
   - Dar e..., zise Peder.
   - Exact, aprobă Vincent. Ceea ce vedeți acum sunt diferite reprezentații cu Bullet catch, Sword casket și Zigzag lady. Trei dintre cele mai cunoscute iluzii scenice. Dar e și...
   - ... așa cum au murit Agnes, Tuva și Robert, completă Julia.
   Ea se apropie de poze și se uită curioasă la ele.
   - Lada cu săbii a Tuvei a fost în mod absolut un surogat de truc de magie, zise Vincent. Ați fost conștienți de asta chiar de la început. Uciderea lui Agnes a fost cel mai probabil tot așa. Sau nu. Dar în cazul lui Robert nu mai e niciun dubiu. Infractorul vostru este un foarte bun cunoscător al magiei de scenă, clasică, suficient de mult încât să construiască propriile numere de iluzionism. Ceea ce ar trebui să micșoreze numărul de posibili suspecți cu circa 99,9 la sută.
   - Deci noi vânăm un magician criminal? întrebă Julia dând din cap. Știe cineva dacă Daniel sau Rask se pricep la scamatorii cu cărțile de joc?
   - Acesta a fost, cum spuneam, unul dintre lucrurile pe care am vrut să vi le arăt, zise Vincent. Nu cred că a venit ca o surpriză pentru nimeni. Dar celălalt e acesta.
   El luă un marker negru și scrise numele lui Agnes, al Tuvei și al lui Robert pe whiteboard. Sub Agnes scrise cifra 14, sub Tuva 15 și sub Robert 14.
   - Ora de pe ceasurile sparte, zise Ruben. Probabil momentul la care s-au petrecut crimele. Adică singurul lucru de care avem nevoie pentru a prinde criminalul. Am încercat să spun asta tot timpul.
   - Da? zise Peder. Mie mi s-a părut că tu ai zis că Daniel era într-un triunghi amoros cu Agnes și Tuva.
   Ruben părea că se face că n-a auzit. Se uita la fotografiile cu magicienii îmbrăcați în paiete.
   - Ăștia sunt atât de homo, zise el.
   Peder și Christer ridicară în același timp din sprâncene, de uimire. Julia râse scurt.
   - Doamne, Dumnezeule, Ruben, cine mai zice homo în zilele noastre? spuse ea. Ai 100 de ani? În plus, să-ți fie rușine.
   Vincent își muta greutatea de pe un picior pe celălalt. Era pe cale să-i piardă. Exact când urma ce era mai important. Acesta era motivul pentru care mereu refuza să țină conferințe în fața elevilor de liceu. Iar capacitatea lor de concentrare era oricum ceva mai bună decât a acestor polițiști.
   - Dar... Ruben, la ce te referi acum? Legat de ceasuri, adică nu, de... paiete, zise Peder ascunzând cu mâna un căscat.
   - Mi se par drăguți, zise Christer.
   Ultima chiflă se terminase de mult, dar Peder își umezi vârful degetului arătător și începu să culeagă bobițe de zahăr de pe masă. Nu părea că a dormit de când îl văzuse Vincent ultima dată.
   - Verificați orele, zise Ruben mulțumit. În principiu e aceeași oră de fiecare dată. Două ore identice ar fi putut fi o întâmplare, dar nu trei. Ori criminalul are o rutină exactă, făcând același lucru în fiecare zi la o anumită oră, ori victimele o au. Sau, cel mai verosimil, toți o au. Acum, când avem trei ore, nu trebuie decât să verificăm unde obișnuiau victimele noastre să se afle în jur de două-trei după-amiaza. Acolo îl găsim pe criminalul nostru.
   Ruben își împreună triumfător mâinile la ceafă, de parcă tocmai rezolvase cazul pe cont propriu.
   - Ceea ce spune Ruben chiar e cea mai evidentă concluzie, bine lucrat, ai ajuns aici foarte rapid, începu Vincent.
   Ruben se întinse și părea, dacă acest lucru mai era posibil, și mai mulțumit.
   - Și e probabil total greșit.
   Zâmbetul mulțumit al lui Ruben dispăru fulgerător. Poate că era o răutate. Dar Vincent nu putu să se abțină. Ruben era totuși unul dintre principalele motive pentru care el fusese exclus data trecută. Tot ce făcuse fusese să-i dea lui Ruben o cazma, să-i arate unde poate săpa, iar după ce Ruben săpase groapa, sărise singur în ea.
   - OK, domnule a-toate-mental-știutor, zise Ruben și se holbă la el furios, cu privirea unui copil care tocmai a aflat că Moș Crăciun nu vine anul acesta. Dă-mi ceva mai bun atunci. Dar atunci chiar să fie mult mai bun.
   Vincent nu răspunse. În schimb, luă un marker roșu și scrise două date sub numele lui Agnes, respectiv al Tuvei, pe whiteboard: 13 ianuarie sub Agnes și 20 februarie sub Tuva. Sub Robert desenă două semne ale întrebării.
   Unul pentru zi și unul pentru lună. Pe urmă, șterse cifrele negre pentru oră și le rescrise cu roșu.
   - Criminalul vrea ca noi să știm ora crimelor, zise el. De unde și ceasurile. Dar el vrea ca noi să știm mai mult decât la ce oră, el vrea ca noi să știm în ce zi s-au întâmplat. Cadavrele au fost lăsate în locuri unde era garantat că vor fi găsite imediat. Criminalul a riscat mult să le transporte acolo, ar fi putut fi prins cu ușurință. Deci trebuie să fi fost important să fie găsite rapid, înainte de-a începe să se deterioreze, ca voi să puteți concluziona exact în ce zi s-a petrecut crima.
   - OK, stai, zise Christer. Criminalul vrea ca noi să știm exact când acționează el. Dar de ce? Vrea să fie prins?
   - Tocmai aceasta e întrebarea, zise Vincent. Nu există niciun tipar evident care să ne spună când va acționa data viitoare. Este vorba despre un număr diferit de săptămâni între fiecare crimă. Iar orele nu sunt, așa cum vedeți, total identice. Deci eu cred că e vorba despre altceva.
   - Am cercetat dacă s-a întâmplat ceva tocmai la acele date și ore în istorie, zise Mina, dar n-am găsit nimic. Bineînțeles că e posibil să se fi întâmplat ceva în viața criminalului în acele date, ceva important doar pentru el. Dar atunci de ce să se chinuiască să ne spună nouă asta, când noi oricum n-avem de unde să știm toate astea?
   - Sunt de acord cu Mina, zise Vincent, și de aceea eu cred că soluția e alta.
   Făcu o pauză ca să verifice dacă are atenția tuturor. Mina avusese dreptate data trecută. Era totuși ca o conferință. Și acum era în elementul lui.
   - Eu cred că data și ora sunt părți dintr-un mesaj, spuse el.
   - Părți? Vrei să zici că... trebuie să se lege? spuse Peder încet. Ca niște piese de puzzle?
   Vincent încuviință.
   - Un mesaj pentru cine, atunci? întrebă Julia.
   - Pentru noi. Pentru voi. Dar nu-l putem înțelege încă, pentru că mesajul nu e complet. Crimele sunt o numărătoare inversă, nu? Cadavrele sunt însemnate cu cifre romane. Crimele 4, 3 și 2 au avut loc. Se va întâmpla cel puțin încă una până să avem tot mesajul.
   - Cel puțin una? zise Christer îngrozit.
   - Crima numărul unu. Nu știm ce se va întâmpla la zero. Dar...
   Vincent făcu încă o pauză. Îi privi în ochi pe rând. Începea să se apropie de punctul culminant.
   - Nu trebuie să așteptați decât până la următoarea crimă, zise el. Nu trebuie de fapt nici măcar să știți ce înseamnă mesajul. Pentru că infractorul a făcut o greșeală.
   El simți cum toată camera își ținea respirația. Chiar și Ruben era concentrat. Peder rămăsese cu mâna la jumătatea drumului în sus spre gură și uitase de mult de zahărul care îi cădea de pe degete pe masă.
   - Ultima victimă, Robert, a fost lăsată într-un loc închis timp de mai multe zile. Cadavrul a fost acolo prea mult pentru ca voi să puteți garanta o dată a morții. De fapt, voi nici măcar nu știți în ce lună s-a petrecut. A fost găsit pe cinci mai, așa că e posibil să fi fost ucis cel târziu pe patru mai. Dar ar fi putut la fel de bine să se fi întâmplat cu câteva zile înainte, adică deja în aprilie. În cazul în care criminalul vrea să ne dea piese de puzzle ca să le punem cap la cap, așa cum spunea Peder, atunci de data asta n-a reușit. Lipsesc ziua și luna. Iar eu cred că el e foarte doritor să îndrepte asta, ținând cont de cât efort depune.
   Julia făcu ochii mari când înțelese brusc. Inteligentă tipă. Aproape la fel de ageră ca Mina.
   - Ținem o conferință de presă, zise ea. Ca să-l momim să iasă. Imediat ce vorbim cu părinții. Trebuie să facem ceva radical. N-am vrut să vă presez prea mult cu politica internă, dar vă pot spune că timpul nostru a început să se scurgă. Răbdarea de sus începe să se termine. Dacă nu ajungem curând la o decizie, ne întoarcem cu toții la posturile noastre permanente și vom vedea acest grup dizolvat într-un viitor foarte apropiat. Eu cred că o conferință de presă poate zgâlțâi copacul și așa poate o să cadă vreun fruct. Cu marele detectiv opinia publică există întotdeauna o grămadă de posibilități către informație nouă și asta e exact ce avem noi nevoie.
   - Va atrage după sine și grămezi de dezinformare, știi asta, mormăi Christer. O să intrăm cu picioarele în căcat până deasupra gleznelor.
   - Ieșiți în media, zise Vincent, încuviințând, fără să se sinchisească de ce spusese Christer.
   În fapt, el avea dreptate. Să apelezi la opinia publică era o sabie cu două tăișuri, dar când ceea ce aveau ei tocmai în acest moment putea fi asemănat cu un cuțit de bucătărie bont, alegerea era simplă.
   - Explicați că sunteți în căutare de informații despre când ar fi putut fi lăsată o ladă neagră în fața Halelor de Comerț cu ridicata din Arsta. Ziceți că nu știți. Poate că e bine chiar să dezvăluiți că urmăriți un criminal în serie, așa cum se face în serialele de televiziune. Dacă profilul meu psihologic corespunde, cred că asta l-ar flata pe criminal. Un narcisist vrea să audă că e cel mai bun, fiindcă asta corespunde propriei concepții asupra lumii. Atunci mărim șansa ca el să dea un semn și să ofere cea de-a treia piesă de puzzle care lipsește. Chestia e că eu nu cred că se va putea abține.
   Peder părea că nu înțelege.
   - Dar mesajul oricum va fi incomplet, așa ai zis, spuse el, căscând cu mâna la gură. Doar are patru piese. Cum îl găsim înainte de a ucide a patra oară?
   - Facem public un număr de telefon pentru ponturi și sperăm că făptașul sună și dă în vileag ceva, zise Julia. Vincent poate să-i asculte vocea, să vadă dacă putem lua ceva de acolo. Putem, de asemenea, s-o suprapunem cu înregistrări cu Rask și să vedem dacă el e. Putem chiar să analizăm sunetele de fundal, să vedem dacă ne dăm seama de unde sună. Dacă avem noroc, putem chiar să identificăm locul apelului. Dacă sună de pe un mobil, putem să-l găsim prin GPS. Începem pregătirile chiar în acest moment.
   Mina dădu din cap spre Vincent și zâmbi. Se descurcase bine. Julia se duse la el și-i strânse mâna.
   - A fost de neprețuit, zise ea. La conferința de presă vreau ca până una- alta să păstrăm pentru noi informația despre Jonas Rask. Și vreau să ținem secretă și colaborarea ta, încă o vreme. Dacă mă întreabă cineva, l-am văzut pe Vincent Walder doar la televizor. OK?
   El aprobă din cap ca răspuns. Era foarte aproape de aplauze la scenă deschisă din partea acestui public.
   - Mai e o chestie, înainte de a fi prea absorbiți de asta, zise Julia adresându-se din nou grupului.
   Peder rămase pe jumătate ridicat de la masă, vizibil nesigur dacă să se așeze la loc sau nu.
   - Așază-te, îi spuse Julia cu un oftat. Da, dacă cineva dintre voi încă n-a citit dosarul anchetei legate de dispariția lui Robert, s-o facă numaidecât. Va trebui s-o luăm din nou de la început acolo. Părinții lui Robert și personalul de la Centrul Rezidențial de Asistență au fost audiați de mai multe ori. Dar nu de noi. Și nu după ce el... a fost găsit. Sunt alte întrebări de pus acum. Eu și Christer vom avea grijă să ne întâlnim cu părinții poimâine. Și ne ducem la Centrul Rezidențial de Asistență imediat ce avem posibilitatea, după conferința de presă. Acum, la treabă, oameni buni!
   Christer aprobă dând din cap, dar nu spuse nimic. Ceilalți se ridicară de la masă. Julia se întoarse din nou spre Vincent și-i dădu un mic ecuson din plastic.
   - Uite aici propriul pașaport. Ești unul dintre noi acum.

   Julia trase adânc aer în piept înainte de a apăsa pe sonerie.
   Scara era frumoasă. Înaltă. Podea cu pătrățele negre și albe. Stucatură. Simțea prezența sumbră a lui Christer în spatele ei. Pe tot drumul spre imobilul din Vasastan, el o chestionase de ce tocmai el trebuise să vină cu ea. Ca un copil. Julia tare ar fi avut chef să zică: „De-aia!“ Dar se abținuse. Era șefă și cu asta veneau și anumite îndatoriri. Verifică din nou telefonul, rapid, înainte ca cineva să apuce să deschidă ușa. 
   Jonas Rask fusese dat în urmărire generală, ea avea oameni care-l căutau la adresele lui anterioare și se aștepta să primească în orice moment un mesaj că a fost localizat. Dacă-l găseau pe Rask rapid poate nici măcar nu mai trebuiau să țină conferința de presă.
   Se auziră pași. O femeie elegantă deschise ușa.
   - Intrați, spuse ea cu voce joasă și se dădu la o parte.
   Erau așteptați.
   Intrară în hol. Julia nu se putu abține să admire locuința. Exact așa ar fi vrut să locuiască și ea. Dar ea și Torkel fuseseră de acord că o vilă simplă cu grădină era cea mai bună variantă, ținând cont că aveau să-și clădească o familie. Când stătea acolo, în holul de la îngemănarea secolelor, se întreba dacă decizia lor chiar fusese corectă. Mai ales că locuiau în vila din Enebyberg de aproape 5 ani, fără să fi apărut cineva care să se poată juca în grădina din spate.
   - Vreți o cafea?
   Vocea mamei lui Robert era reținută, fără să dezvăluie vreun sentiment, dar marginile roșii din jurul ochilor îi trădau durerea. În bucătărie era un bărbat cu părul cărunt, jeanși și cămașă albă, și el elegant și cu un număr de ani mai în vârstă decât femeia. În ciuda cearcănelor de sub ochii lui, erau un cuplu frumos.
   - Cu multă plăcere cafea, spuse Julia, iar Christer aprobă dând din cap.
   - Thomas.
   Bărbatul întinse mâna dreaptă, iar Julia și Christer dădură mâna cu el.
   - Scuze. Jessica, zise femeia care începuse să prepare cafea ca o profesionistă, într-un aparat mare de bar, care pufăia și gemea. Se pare că uităm lucrurile cele mai simple. Ceea ce altminteri ar fi evident. Precum politețea. Rutina. Obișnuințe care înainte erau atât de importante...
   Thomas se așeză greu la o masă mare de bucătărie, din lemn, aflată în dreptul ferestrei, și le făcu semn să ia loc.
   Avea o expresie ușor uimită pe chip. De parcă s-ar fi aflat în mijlocul unui vis. Nesigur pe ce e sus și ce e jos. Afară și înăuntru. Julia recunoscu acea mimică, la fel cu a multor aparținători cu care vorbise de-a lungul anilor..
   - Mulțumesc, zise Christer când Jessica îi întinse o cană de cafea.
   În spuma de lapte de deasupra era conturată o frunză de stejar și Christer se uită derutat la Julia. Era cu totul altceva față de acea cafea-la-filtru-veche-reîncălzită, cu care erau obișnuiți în asemenea vizite.
   - Suntem proprietarii unui magazin de delicatese aici, la parter, zise Jessica în timp ce-i pregătea cana Juliei. Sigur l-ați văzut când ați intrat.
   Julia dădu din cap. Chiar se oprise în fața vitrinei. Mâncase cu ochii. Bucăți mari de șuncă uscată atârnau la fereastră. Pata negra. Prosciutto. Bresaola.
   O roată imensă de parmezan trona maiestuos în compania a tot felul de brânzeturi de capră, brie și cu mucegai nobil. Nu știa numele nici măcar unei mici părți din ele, dar îi lăsase gura apă doar când le văzuse.
   - Moștenire de familie, zise Thomas și dădu din cap când Jessica se uită întrebătoare la el, după ce îi dădu Juliei cana ei.
   A Juliei avea o inimioară în spumă.
   - Familia lui Thomas e familie de brânzari de trei generații, explică Jessica și se așeză cu ei la masă.
   Nici ea, nici Thomas nu-și luaseră cafea. Judecând după obrajii lor căzuți, Julia bănuia că abia dacă mâncaseră sau băuseră ceva de zile întregi.
   - Da, eu obișnuiam să glumesc că în loc de un rege, m-am ales cu un Reggiano, zise Jessica.
   Niciunul dintre ei nu zâmbi. Gluma rămase atârnată în aer, pentru ca mai apoi să se dizolve și să dispară. Nu mai exista râset în acest cămin.
   - Luați, cantucci, zise Thomas și împinse un castron spre ei.
   Julia iubea micile pâinici italienești, uscate, cu migdale. Dar era greu să porți o discuție serioasă în timp ce mâncai pâine uscată, așa că se abținu.
   Christer luă totuși cu bucurie 3 deodată și prima mușcătură scoase un sunet scrâșnit, zgomotos. Julia se uită enervată la el și el o privi la rândul lui, părând că nu înțelege.
   - E adevărat? întrebă Thomas cu vocea tremurându-i.
   Se uita în jos, la tăblia mesei, când întrebase. Lemnul purta mărturia unor vremuri mai fericite. Cerculețe de la pahare cu vin roșu. Pete galbene lăsate poate de feluri de mâncare indiene, cu turmeric sau curry. Cine. Familie. Prieteni. Râsete.
   - Ce anume? zise Julia, deși știa ce urma s-o întrebe.
   Ea își mobiliză toate forțele. Se obligă pe ea însăși să se gândească la altceva și nu la băiatul cu zâmbetul larg, a cărui imagine fusese văzută în fața fiecărui magazin, benzinărie și chioșc în ultimele săptămâni.
   - Că nu era... întreg... când l-au găsit.
   Julia încerca să se gândească la florile care erau aproape să înflorească în grădina de acasă. La patul pe care Torkel îl făcuse și care era în continuare gol. La sentimentul de la injecțiile care-i intrau în partea moale a stomacului. Depresia care venise la pachet după ce tratamentul cu hormoni îi scăzuse estrogenul.
   Christer ronțăia în continuare dintr-un cantucci și o cioară croncănea la fereastra deschisă, într-unul din copacii mari din curtea interioară. Julia se forță să răspundă.
   - E adevărat, zise și văzu cum Jessica se prăbușește.
   - Și acum vreți să spuneți asta întregii lumi?
   - Dacă ni se permite. Dar vă respectăm, evident, hotărârea dacă voi...
   - Faceți tot ce e necesar pentru a-l prinde pe bolnavul care a făcut asta, zise Jessica cu o voce de piatră.
   Julia tresări la schimbarea bruscă și rămase iar fără glas.
   - Povestiți-ne despre Robert, zise ea apoi.
   Chipul Jessicăi se lumină. Aruncă repede o privire soțului ei. Schimbară un zâmbet scurt. Aveau în ochi expresii de veselie și fericire.
   - Ne-am căsătorit de tineri, dar a durat câțiva ani până să vină Robert. Eu aveam 25 de ani. Micul nostru miracol.
   Ea întinse mâna spre soțul ei și îl luă de mână. Julia văzu cum el îi strânse mâna atât de tare, că trebuie s-o fi durut. Afară, cioara se apucase iar să croncăne.
   - Bobu era cel mai cuminte, mai amabil și mai iubitor suflet care a venit vreodată pe acest pământ.
   Vocea lui Thomas se rupse. El își adună forțele și continuă.
   - Băiatul acela ne-a dat multă bucurie în fiecare zi. Dar... Dar când s-a făcut mai mare n-am mai putut avea grijă de el în același fel. Nu-l puteam ține sub observație zi și noapte, iar el avea nevoie de asta. De mai multe ori a plecat de unul singur, uneori în miezul nopții, da, puteți vedea cu siguranță că există mai multe anunțuri în care-l dădeam dispărut pe Bobu, pe Robert adică. Prin urmare, de aceea la început n-am fost foarte neliniștiți. În orice caz, nu mai mult ca de obicei. Dar apoi... Când zilele au trecut...
   Christer se întinse spre castron și mai luă un pumn de cantucci. Julia îl lovi ușor cu piciorul pe sub masă. Părinții lui Robert nu părură să observe asta.
   - Erați mulțumiți cu căminul la care locuia?
   Christer fu cel care întrebă asta și Julia îl privi uimită. I se păruse mai concentrat pe cafea și biscuiți decât pe ce se vorbea.
   - Foarte mulțumiți, spuse Jessica. Era acolo de 5..., nu, stați puțin, de 7 ani. Timpul trece așa repede! Personalul e minunat. Mergem să-l vizităm în fiecare zi și el vine acasă și stă aici în fiecare weekend. E ocrotit. Iubit...
   Ea suspină dintr-odată și Thomas îi strânse din nou mâna tare. Brățara subțire din argint zornăia ușor de fiecare dată când mișca mâna, iar Julia văzu că avea o plăcuță gravată cu Robert. Jessica observă că se uită. Dădu drumul mâinii lui Thomas și ridică brațul cu lănțișorul.
   - Cadoul meu de ziua mamei de anul trecut, de la Robert. Și-a economisit banii săptămânali și l-a rugat pe Thomas să meargă cu el să-l cumpere.
   - E frumos, zise Julia.
   Gândul apăru fără ca ea să-l poată împiedica. Se întreba dacă ea va fi vreodată sărbătorită de ziua mamei. Îndepărtă gândul la fel de repede cum venise. Îngrijorările ei erau neînsemnate prin comparație.
   - Știți pe cineva care să fi avut ceva împotriva lui Robert?
   - Nu, nu, nu, pe nimeni, zise Thomas dând vehement din cap. Toți îl iubeau pe Bobu. Iar el iubea pe toată lumea. N-am întâlnit nici măcar un om pe care să nu-l fi încântat.
   - O ții minte pe femeia a cărei fereastră a spart-o din greșeală cu praștia? zise Jessica izbucnind în râs. Cea de vizavi de grădină? Conflictul s-a terminat cu ea invitându-l la prăjituri și suc.
   - Îmi amintesc.
   Thomas zâmbi și aprobă dând din cap. Își ridică privirea și o întâlni pe a Juliei.
   - Există mii de asemenea istorii despre Robert. El era lumina noastră. Bucuria noastră. Da, s-a născut cu un handicap, sau mai degrabă cu ceea ce lumea se încăpățânează să numească handicap, în necunoștință de cauză. Dar credeți-mă. Lumea ar fi un loc mult mai bun dacă toți ar fi ca Robert. El era perfect.
   Cu colțul ochiului, Julia văzu o fotografie înrămată, cu Robert în picioare, pe bufetul de lângă perete. Aceeași fotografie care fusese pe primele pagini ale ziarelor. Ea se întreba cum ar reacționa ea dacă ar avea un copil cu sindromul Down. Avea 42 de ani acum. Nu era improbabil.
   Dar probabilitatea devenea mai mare cu fiecare an care trecea. Se întreba ce-ar spune Torkel.
   - O să vorbim și cu cei care lucrează la căminul lui Robert. Mai e și altceva ce ați vrea să adăugați? zise Christer uitându-se mirat la ea când observă că a amuțit brusc.
   - Era naiv, zise Thomas. Ar fi urmat cu bucurie pe oricine, oriunde.
   Thomas ezită înainte de a continua.
   - Aveți vreun suspect?
   Julia dădu din cap afirmativ.
   - Un autor de fapte violente și recidivist. Suntem pe urmele lui chiar acum.
   - Trebuie... trebuie să promiteți că-l veți prinde, zise el încet. Noi cum o să... noi cum o să putem trăi altfel?
   Julia se ridică. Se gândea la ce-ar trebui să spună. Ea ar trebui să știe.
   Auzise aceeași rugăminte de multe ori până atunci. Rugămintea ca o încheiere. Rugămintea ca eliberare. Pedeapsa care avea să îndrepte totul. Dar știa că nu poate face o promisiune pe care nu știa dacă o poate ține.
   După ce puse cana de cafea în chiuvetă și deschise gura să răspundă, Christer i-o luă înainte.
   - Din păcate nu putem promite asta, zise el. Dar putem promite că vom face tot, tot ce ne stă în putere. Și el pare un băiat deosebit. Bucurați-vă de momentele frumoase. Amintirile voastre frumoase. Nu lăsați ca ele să vă fie luate.
   Julia îl privea uimită. Christer, care de obicei considera viața un chin și moartea o eliberare. Probabil cel mai bine era să-i miroasă discret respirația după ce vor fi ieșit de aici.
   Când plecară, Thomas și Jessica rămaseră așezați la masa din bucătărie.
   Ultima imagine pe care Julia o văzu înainte să se închidă ușa fu cu cei doi care se țineau în continuare de mână.

   Kvibille 1982

   Jane o găsi pe mama sa în capătul gazonului, exact acolo unde începea pădurea. Stătea la umbra copacilor și curăța buruiana.
   Jane ar fi vrut să întrebe ce rost are să curețe păpădia unde oricum creștea pădure, dar știa că acea discuție n-ar duce nicăieri.
   - Cum merge? întrebă ea în schimb și se așeză pe vine lângă mama ei.
   Mama ei curățase păpădia pe o linie exactă, dreaptă.
   - Nu pot spune că se vede vreo mare diferență.
   Mama își îndreptă spatele, care pârâi.
   - Au. Dar îmi place să am ceva de făcut. Apropo, te-ai uitat la fratele tău?
   - A plecat cu bicicleta cu fetele alea trei din clasă, zise Jane și smulse o frunză de păpădie. Probabil că sunt pe undeva și se giugiulesc.
   - Jane! zise mama cu groază în glas. Au 7 ani! În plus, pe „fetele alea“ le cheamă Malla, Sickan și Lotta. Ar trebui să te bucuri că fratele tău are prieteni.
   - Să fiu surprinsă, ar fi formularea corectă, mai degrabă.
   Jane studie frunza de păpădie, după care mușcă încet din ea.
   - Știi că pot fi mâncate, nu? zise ea. Păpădiile. Dacă nu vrei să le îndepărtezi, adică.
   - De ce-aș vrea eu să mănânc păpădii? zise mama ștergându-și sudoarea de pe frunte cu dosul mâinii, care în schimb îi lăsă o dungă de pământ deasupra sprâncenelor.
   Jane dădu din umeri.
   - Conțin o grămadă de fier, potasiu și magneziu.
   - Și cum se face că știi asta? Tu, care nu prea participi la clubul fanii pădurii.
   - De ce nu știi tu asta? Știi măcar că numele păpădiilor în franceză e piss-en-lits, care înseamnă pipi-în-pat, fiindcă au puternice proprietăți diuretice?
   - Puternice proprietăți diuretice, o imită mama pe un ton de superioritate. Uneori mă întreb fata cui ești. Ești prea isteață pentru locul ăsta.
   Aia era! Deschizătura pe care o așteptase. Mama băgă o unealtă de metal lângă frunzele următoarei păpădii și începu să meșterească. Jane trase adânc aer în piept. Acum. Trebuia s-o spună acum.
   - Apropo de mine și de locul ăsta, zise ea, n-ai uitat că plec peste 8 zile.
   - Știu.
   Mama scoase păpădia cu rădăcini cu tot.
   - Te duci în vizită la Ylva în Dalarna. Am vorbit despre asta. Mama Ylvei pare în ordine, nu sunt câtuși de puțin neliniștită. O să fii plecată două săptămâni.
   - Nu e doar asta, zise Jane.
   Zi-o acum, zi-o acum, zi-o acum.
   - Când mă întorc acasă, e ca să-mi fac bagajul, zise ea și-și ținu respirația.
   Mama se opri în mijlocul unei mișcări și-și ridică privirea din gazon.
   Jane trebuia să continue, să spună totul dintr-odată, acum cât mai avea curaj.
   - O să mă mut, zise ea. Nu mai pot sta aici, la ferma asta. Vreau să fac chestii. Să locuiesc într-un oraș. Să-mi fac prieteni. Să studiez. Eu... eu nu mai am putere să mai rămân aici. Înnebunesc aici.
   Mama se uita la ea fără să spună nimic. Jane începu să clipească des, ca să împiedice lacrimile. Nu trebuia să plângă. Nu trebuia. Atunci n-ar mai putea să plece. Atunci mama ar câștiga. Se uită în sus la cerul albastru, senin, și clipi din nou. Cerul era atât de gol. Ea nu avea nevoie de goliciune, ea avea nevoie de contrariul său. Și asta probabil n-ar avea niciodată aici, la fermă.
   - Nu-ți face griji, zise ea. Am în principiu 16 ani. Mă descurc. Deja mi-am aranjat unde să stau.
   - Nu pentru tine îmi fac eu griji, zise mama încet. Ci pentru mine. Tu mereu ai fost cea puternică dintre noi două. Cea deșteaptă. Tu știi lucruri, cum ar fi că faci pipi de la păpădie și cum se calculează chestiile și... Eu abia reușesc să pun mâncare pe masă. Fără tine aici... fratele tău e în felul lui special... n-o să fac față.
   Mama se uită din nou în jos, la iarbă.
   - Dacă pleci, îmi iau zilele, zise ea.
   Aerul dispăru din plămânii lui Jane. Simțea că parcă o lovise cineva în piept. Credea că mama se va enerva, îi va interzice, va începe să plângă, va avea o criză de depresie, orice. Dar nu asta. Furia începu brusc să crească în ea.
   - Să te ia dracu’, zise ea. Și tu ar trebui să-mi fii mamă? Chestia asta e șantaj. Nu pot să am grijă de viața ta în locul tău. Trebuie s-o am pe-a mea. Și nu rămâi singură. Fratele meu nu e așa fragil cum crezi tu. Și dacă tu chiar nu te descurci singură, poate e vremea să-ți găsești pe cineva care să vrea să stea aici cu tine. Fiindcă eu nu vreau.
   Jane se ridică și se uită la mama ei, care se uita în continuare în jos, în iarbă, la linia ei perfectă de buruiană curățată. Părea atât de mică. Atât de lipsită de coloană vertebrală. Jane procedase corect că-i spusese. Trebuia să plece de aici. Altfel s-ar fi prăbușit. Exact ca mama.

   Peder aștepta neliniștit în fața ușii toaletei, în timp ce de cealaltă parte a ușii se auzea de parcă soția lui urma să-și dea suflarea.
   - Iubito, cum îți e? strigă el cu urechea lipită de lemnul vopsit în alb.
   O mormăială chinuită ajunse la el, ca răspuns. Cam după un minut, Anette descuie ușa. Era lividă.
   - Dă-te înapoi, zise ea fluturând din brațe spre el ca să păstreze distanța. Am luat norovirus. Gripă de iarnă, pe care eu o fac vara... Oricum, tu și tripleții nu aveți voie să vă apropiați.
   Părul lung îi atârna în șuvițe ciufulite și mirosul din baie îl făcu să închidă rapid ușa după ea.
   - Nicio problemă, iubito, zise el, te înfășurăm în folie de plastic. E bine pentru tripleți să simtă ceva rezistență la mestecat când o să fie alăptați.
   Anette își dădu ochii peste cap și luă o sticlă de dezinfectant din baie. El își ținu respirația. Și-ar fi dorit ca ea să nu fi deschis ușa de la baie din nou. Ea pulveriză și șterse clanța pe ambele părți.
   - Vorbesc serios, zise ea. Toaleta asta e acum off limits. E doar a mea. Dacă nu ai senzația acută că-ți vine constant să vomiți și să faci caca pe tine.
   Peder făcu câțiva pași în spate cu un șoc jucat în privire.
   - Fluide corporale? Avem așa ceva în familia asta? Tripleții, care sunt atât de sterili.
   El o trase pe soția sa lângă el și-i mângâie părul ciufulit. Anette era prea obosită pentru a protesta.
   - Propun să te baricadezi aici înăuntru, zise el și-o conduse în dormitor. Îți aduc Ipad-ul. Nu ieși până nu te însănătoșești sau ai văzut tot pe Netflix, oricare dintre ele va fi prima. Eu și fetițele luăm camera de zi. Putem construi o căsuță. Dacă le e dor de mama pot să le spun că ne-ai părăsit.
   Anette zâmbi ușor.
   - Poți să te gândești la ceva sex de recunoștință, după, spuse ea privind patul plină de dorință. Peste 1 an sau 2.
   - În cazul ăsta trebuie să-mi verific de două ori agenda să văd dacă sunt liber atunci, zise Peder și aduse câteva perne. Trebuie doar să sun la serviciu să explic că intru câteva zile în concediu de îngrijire a copiilor.
   Scoase telefonul, în timp ce Anette se așeză cu grijă pe marginea patului.
   Chiar părea bolnavă. El poate ar trebui să profite de ocazie s-o roage pe Mina să le dea câțiva litri de dezinfectant pentru mâini. Sub niciun chip nu voia să se îmbolnăvească așa tare ca soția lui.
   - Auzi? zise ea. Sigur că încerc să alăptez cât pot, dar cu mâncarea cum o să faceți?
   Peder se mușcă de limbă. Chiar n-ar trebui. Ea nu l-ar ierta niciodată. Dar era liber la poartă.
   - Putem mânca hamburgeri îmbibați de ulei, zise el trăgând de fiecare cuvânt. Din ăia care lucesc de grăsime topită. Sau supă neagră. Știi tu, cu sânge și sare. Cu niște găluște în ea.
   Anette se holba la el. Pe urmă ieși valvârtej din dormitor și intră din nou în baie.

   - Peder era la telefon, zise Julia celor din sala de conferințe. N-o să poată participa la interceptarea telefoanelor. Anette e bolnavă, așa că el trebuie să stea cu copiii.
   Ruben nu era mirat. Câtuși de puțin, de fapt. Ar fi pus pariu că Peder n-o să mai reziste mult. „Anette, bolnavă.“ I-auzi! Mai degrabă Peder era cel care avea nevoie de o pauză. Sigur stătea acum la Riche, în Stureplan, la un lunch after-work prelungit. Probabil că erau o grămadă de femei care dintr-un motiv sau altul nu trebuiau să se întoarcă la birou după prânz și care în schimb stăteau și sorbeau din vreun cava, imediat ce bătea de ora două. Și asemenea femei s-ar aprinde tare de la faptul că Peder e polițist. 
   Ruben avea experiență cu așa ceva. Uniforma era cel mai bun lucru din toate, dar nu dădea așa de bine la restaurant. Îmbrăcat civil era foarte OK, dar cireașa de pe tort era dacă o cătușă se zărea pe sub sacou. Atunci ele parcă înnebuneau. Verigheta de pe deget nu mai conta în situația asta. Nu-l invidia pe Peder pentru asta, din contră. Anette nu prea era ceva de dorit în pat, momentan. Posibil, pentru multă vreme de-aici înainte.
   - Are grijă singur de cele 3 fetițe? întrebă Christer dând din cap. Bietul om. O să fie o umbră a fostului Peder când se va întoarce. Sau e deja asta. O umbră a unei umbre.
   Christer se lăsă pe spate, scaunul pârâi, iar el oftă adânc.
   - Cineva poate ar trebui să meargă acolo să-l ajute, mormăi el.
   Dacă era așa iubitor de copii, să se ducă el acolo. Scutecele erau ultimul lucru de care Ruben avea nevoie în viața lui.
   - În orice caz, acum suntem cu unul în minus, continuă Julia.
   Avea pe ea un sacou și un fel de pantaloni de costum, largi de la fund în jos.
   El bănui că îi purta pentru că o făceau să arate mai mult a șef. El unul o prefera în fustă. Sau jeanși mulați. Dar nu puteai să ai mereu totul.
   - Ruben, tu îți faci tura cu Vincent, zise Julia.
   - Eu și magicianul? pufni el. A match made in heaven.
   - Poate ne salută din mers dacă-i mai zici așa, spuse Mina. Magician, adică.
   - Zău? zise Ruben băgând o voce exagerat de optimistă. E bine de ținut minte.
   Mina nici măcar nu se uită la el. La naiba, ce greu era să flirtezi cu ea.
   - Deci așa, zise Julia adunându-și hârtiile. Jonas Rask e în continuare de negăsit, așa că voi ține conferința de presă peste 2 ore. N-o să menționez nici colaborarea lui Vincent la anchetă, nici că îl căutăm pe Jonas Rask. Încă n-avem nicio dovadă împotriva lui, doar indicii. Aș fi recunoscătoare dacă nici voi n-ați spune nimănui ceva off the record - sau on în cazul ăsta. Conferința se va transmite live pe toate canalele noastre de social media și la televiziunile pe care am apucat să le chemăm. După care stăm pe baricade lângă telefon, cât timp e nevoie. Ruben și Vincent, voi luați primul interval.
   El deschise gura, dar Julia ridică un deget, semn să tacă.
   - A match made in heaven, cum spuneai și tu, zise ea. De fapt, made of me. Vincent e unul de-ai noștri acum.

   Stăteau lângă zidul de piatră de sus, de pe culmea pe care se afla Fjallgatan.
   De acolo puteau vedea tot centrul vechi, Skeppsholmen și părți din Djurgården. Priveliștea era fantastică. Când vedeai orașul de la distanță, aproape că puteai să-ți abați gândul de la toată mizeria, toate gazele de eșapament și toți oamenii jegoși. De la distanță, strălucea. Aveau o priveliște bună și asupra parcului de distracții Gröna Lund, unde fusese găsită Tuva. Dar Mina încerca să nu se gândească la asta, ci doar să privească parcul de distracții pentru ce era el.
   Fusese propunerea lui Vincent să facă o plimbare pentru a discuta despre caz, fără ceilalți din grup. Mergeau deja de o oră, trecuseră de zeci de ori prin totul, răscoliseră și întoarseră pe toate părțile tot ce știau până acum sau ceea ce credeau că știu.
   - Ce planuri ai pentru vară? întrebă Vincent din senin, cu privirea ațintită la priveliște.
   Mina se uită mirată la el.
   - Planuri? Doar știi că suntem în mijlocul unei anchete, nu?
   - Da, doar că mă gândeam, vine iunie acum și...
   El își drese glasul și amuți, de parcă nu mai știa ce să spună.
   - Vincent. Asta a fost o încercare de discuție de complezență?
   Mina abia își reținea zâmbetul.
   - Poate. Mă gândeam că am vorbit deja atâtea despre anchetă.
   - Ce bine că te ții în priză.
   Ea se întoarse cu spatele la priveliște și se sprijini de zidul de piatră, dar nu înainte de a așeza o sacoșă de plastic de la Coop, pe care o avea la ea, între spate și zid. Soarele îi încălzea fața. Noii ochelari de soare picau la țanc.
   I se păru că vede pe cineva cunoscut, dar persoana se întoarse cu spatele când Mina o zări și o luă în cealaltă direcție. Se înșelase.
   - Apropo de anchetă, zise ea. Nu știu dacă e o idee bună să mergi la conferința de presă. Dacă te recunoaște vreun jurnalist și începe să-ți pună întrebări despre ce faci acolo, asta poate distrage atenția de la mesajul pe care vrem să-l transmitem. Julia a fost clară că nu vrea să spună că tu ne ajuți.
   - Sunt doar puțin curios cum decurge o asemenea conferință de presă în realitate, zise el.
   Ea închise ochii în spatele ochelarilor de soare.
   - O să facem publice anumite detalii, iar pe altele le vom ține pentru noi. Din cele pe care numai criminalul le cunoaște. În felul acesta putem sorta declarațiile false de cele adevărate. E mult mai obișnuit decât se crede ca oamenii să sune și să recunoască tot felul de chestii pe care nu le-au făcut. Peste 60 de persoane, de exemplu, au recunoscut crima asupra lui Palme.
   Ea își scoase ochelarii și lăsă soarele să o încălzească. Îi plăcea când era frig, pentru că simțea totul atât de curat. Dar căldura dădea un sentiment de... viu. Doar să nu transpire. Acum era numai bine, cu o briză răcoroasă care adia ușor peste față.
   Începură să meargă din nou.
   - În acest caz, spuse Vincent, propun să vă dați naivi referitor la „piesele de puzzle“, ca să-l citez pe Peder. Datele și orele crimelor trebuie să fie un cod, nu-mi imaginez că poate fi altceva. Dar nu trebuie să dezvăluiți că ați înțeles asta.
   - Nu, așa e.
   Mina amuți o clipă. Pe urmă se uită la Vincent cu coada ochiului.
   - Rask? Tu ce crezi?
   - N-a fost evident? zise Vincent și lovi cu piciorul o piatră care ricoșă mai încolo. Am senzația că scârțâie. Nu coincide, pur și simplu. Rask e un infractor cu impulsuri sexuale, nu am absolut niciun sentiment că a existat vreun motiv sexual în legătură cu victimele noastre.
   - Nu înseamnă neapărat că ele nu există. În sex nu e vorba numai despre acțiuni explicite. Mulți bărbați pe care i-am întâlnit în profesia mea au făcut uz de violență, putere, superioritate, durere, groază, frică.
   - Suntem o specie căreia ar trebui să-i fie rușine pentru ce face lumii.
   - Femeile pot provoca și ele nenorociri. Nici de asta n-am fost scutită. Dar bărbații înseamnă violență pe o cu totul altă scală. Ce vreau să spun e că noi nu putem spune cu siguranță că nu există un element sexual în motivația acestor crime.
   Vincent aprobă dând din cap.
   - Ai perfectă dreptate. Eu nu exclud nimic. Nu ne permitem așa ceva. Dar nici pe Jonas Rask nu-l simt suficient de... rafinat, ăsta e poate cuvântul pe care-l caut. Deci sunt mai mulți factori care mă fac să mă simt nesigur că pe el ar trebui să ne concentrăm forțele.
   Mina nu răspunse. Discuția despre sex îi trezise gânduri pe care era deja preocupată să și le reprime. Sexul ca supremație. Sexul ca putere. Ea avea o experiență mult prea personală cu asta. Dar, gata, se terminase. Nu se va mai întâmpla niciodată. Prin comparație, Satisfyer Pro 2 era cel mai bun prieten pe care-l avusese vreodată.
   Merseră în tăcere câteva momente. O tăcere surprinzător de confortabilă. Pe urmă Vincent ridică mâna și arătă cu degetul, privind cu ochii pe jumătate deschiși în soare.
   - Uite, acolo ne-am căsătorit, eu și Maria.
   Ea se întoarse și încercă să vadă unde arată el cu degetul.
   - La Grona Lund?
   - Nu. Vezi insulița aceea mică de lângă? Kastellholmen. Familia ei a refuzat să vină.
   Mina izbucni în râs.
   - Luând în calcul ce suișuri și coborâșuri au fost în căsnicie, Grona Lund ar fi fost, cred, mai potrivit.
   Ea văzu o clădire roșie, lungă, pe o insulă mică în fața lor. Trebuie că la ea a arătat. Părea foarte frumoasă. Dar el avea dreptate, Grona Lund ar fi fost mai amuzant.
   - Vincent, tu știi chestia aia cu exersatul discuțiilor de complezență, zise ea și veni mai aproape de el. Tu ești foarte OK și la discuții obișnuite.
   - Doar la unele.
   Ea zâmbi și se uită din nou la oraș. Undeva sub ei era un criminal care aștepta următoarea ocazie. Ea și Vincent nu aveau altă soluție.
   Trebuiau să i-o ia înainte.

   El se sprijini de perete și își încrucișă mai întâi picioarele, pe urmă brațele.
   Îi promisese Minei să se țină departe de ochii lumii.
   - Ale dracu’ hiene, zise Ruben care stătea lângă el, în fundul sălii.
   - Își fac meseria, zise Vincent obiectiv.
   Ruben părea să-i fi acceptat locul în grup, cel puțin pe moment.
   - Ușor de spus pentru tine. Pentru noi, ei sunt cel mai adesea doar o circumstanță agravantă. Și cred că acel telefon pentru informații la care trebuie să răspundem n-o să dea nici măcar un jeg de căcat.
   - Înțeleg cum gândești, dar în același timp e nevoie de corpul jurnaliștilor, a patra putere în stat, ca o contrapondere la guvern și parlament. Altfel, poate lua ființă o putere polițienească mult prea dominantă care...
   - Da, da, totuși Suedia nu e vreun jeg de republică bananieră, zise Ruben iritat și se uită cu furie la Vincent.
   - Așa e, chiar ar fi ciudat, spuse Vincent cu privirea ațintită la pupitru. Expresia republică bananieră s-a referit la început la Honduras, care era dependentă de exportul de banane, fapt care a dat companiei americane United Fruit Company influență politică. Expresia a devenit pe urmă sinonimă cu țările din America Latină, dependente de un număr mic de produse de export, cu un guvern corupt sau juntă militară, și unde statele și companiile străine au mare influență. Deci e...
   Vincent se întoarse, dar Ruben nu mai era lângă el. Ridică din umeri. Unii oameni nu erau interesați de cultura generală.
   Un murmur se răspândi în sala mare de adunări din Palatul Poliției. Ceasul bătuse ora la care trebuia să înceapă conferința de presă, iar contingentul de jurnaliști era uriaș. Văzu siglele celor două mari ziare de seară, restul dragonilor grei din media care scoteau ediții de zi, TT, câțiva din presa locală și diverse media noi ale căror nume nu le recunoștea. Microfoane, camere de filmat, reportofoane, telefoane mobile, dar și obișnuitele și respectabilele carnețel și pix.
   Julia intră și se așeză la pupitru. În spatele ei existau panouri mari cu sigla poliției. Era îmbrăcată în uniformă, așa cum n-o mai văzuse până atunci. Îi stătea bine. Avea o strălucire reținută, care se potrivea cu hainele stricte ale poliției, iar părul ei blond se asorta frumos cu uniforma albastră. Avusese mereu senzația că e ceva trist în limbajul corpului ei. Ca o margine de tristețe care-i contura întreaga ființă.
   Ea își drese glasul, iar rumoarea din sală se stinse. El o observă brusc pe Mina, care stătea ușor ascunsă în față, în partea dreaptă. Îl mira că nu o văzuse până acum, el de obicei pe ea o vedea prima într-o cameră. Se pricepea să stea nemișcată.
   - Vreau să vă urez bun venit la conferința de presă de azi, referitoare la crimele despre care credem acum că au fost comise de unul și același autor, începu Julia. Vă rog să respectați regulile în vigoare, să nu vorbiți până nu primiți cuvântul și să mă lăsați să-mi duc ideile până la capăt.
   Nimeni nu comentă nimic, iar Julia continuă, după ce își aruncă repede privirea pe hârtiile pe care le avea în fața ei, pe masă.
   - Avem motive să credem că poliția caută același făptaș pentru crimele comise asupra următoarelor persoane: Tuva Bengtsson, Agnes Ceci și Robert Berger.
   Un murmur se iscă din nou în sală și Julia ridică enervată din sprâncene.
   Așteptă să se facă liniște la loc, înainte de a continua.
   - Avem nevoie de ajutorul populației pentru a-l identifica pe făptaș. În momentul de față avem niște piste asupra cărora nu putem da detalii și ne propunem, în situația dată, să fim deschiși față de orice tip de informație care ar putea avea o cât de mică legătură cu aceste crime. Unul dintre lucrurile la care avem nevoie de ajutor este dacă există vreo conexiune între victime. Avem, de asemenea, un motiv bun să credem că ucigașul va acționa din nou.
   Murmurul crescu într-o cacofonie revoltată. Se declanșară blițuri de aparate foto, reporterii începură să strige întrebările direct și să fluture din mâini.
   Cu coada ochiului, văzu cum Mina se holbează cu furie la jurnaliști. Lookul încrâncenat o prindea bine.
   - Liniște! urlă Julia și jurnaliștii, reticenți, se temperară totuși și o lăsară să continue. Ceea ce știm despre crime și putem spune în această etapă e că au fost aranjate ca niște numere de magie care în mod deliberat au dat greș. De asemenea, nu pare că victimele ar fi fost ucise acolo unde-au fost găsite, ci că au fost transportate de la locul originar al crimei. Avem motive să credem că a fost necesar un mijloc de transport spațios pentru o asemenea încărcătură, și nu un autoturism personal obișnuit. Poate un fel de dubă. Dar acestea sunt până una-alta doar speculații. Bănuim că victimele au fost sedate și că asta e clar o componentă a executării actului, ținând cont de violența faptelor. Avem, de asemenea, nevoie de ajutor pentru a stabili data celei de-a treia crime, cea asupra lui Robert Berger. Robert a fost găsit pe 5 mai în parcarea Halelor de Comerț cu Ridicata din Arsta, în Stockholm. Dar din păcate nu putem stabili data faptei, ținând cont că trupul stătea în parcare deja de câteva zile când a fost descoperit. De aceea, căutăm informații și despre asta, poate cineva a văzut ceva. Am alocat o linie telefonică specială pentru public, vedeți numărul pe ecranele de aici, din față.
   Ea oftă adânc. Se uită fără să se grăbească la marea de scaune pline de reporteri și fotografi și dădu din cap spre un bărbat la vreo 40 de ani care ținea un microfon cu sigla Expressen.
   - Ce anume vă face să credeți că mai sunt plănuite și alte crime? Și avem, cu alte cuvinte, de-a face cu un criminal în serie? Cineva cunoscut?
   Julia nu răspunse direct, își luă timp pentru a-și gândi formularea.
   La suprafață părea pe deplin calmă, dar Vincent putu să observe fără dificultate micile semne de stres. Cum se sprijinea în piciorul drept pe care-l ținea mai în față, de parcă era pe cale să plece de acolo. Cum aproape că încetase să mai clipească, dar, în schimb, avea niște zvâcniri imperceptibile în colțul ochiului. Cum mâinile ei împreunate se odihneau aparent relaxat de pupitru, dar vârfurile degetelor mari se frecau discret unul de altul pentru a frâna fluxul de cortizol din organism.
   - Este unul dintre aspectele pe care nu le pot detalia, spuse Julia. Dar avem argumente solide să credem că așa e. Doar atât pot spune.
   Mai multe mâini ridicate.
   Julia dădu din cap spre reporterul TT, o femeie tânără.
   - Ce trucuri de magie au fost folosite? Privitor la descoperirea de la Grona Lund s-a vorbit despre o ladă?
   - Nici aici nu pot intra în detalii.
   Reporterul TT continuă să întrebe.
   - Credeți că e cineva care are o legătură personală cu magia? Cineva cu acest background?
   - A verificat cineva dacă Joe Labero are alibi? strigă cineva și atrase râsete răzlețe.
   - Sau Brynolf & Ljung? continuă un alt glumeț.
   Ridul dintre sprâncenele Juliei se adânci. Mina părea nervoasă. Vincent fu din nou surprins cât de frumoasă e. De fapt, îi era greu să-și desprindă privirea de la ea.
   - În acest moment, nu putem porni războaie împotriva eventualilor suspecți, zise Julia. Dar un profil al făptașului e în curs de realizare. Totuși nu cred că se va potrivi nici cu Joe Laber, nici cu domnii Brynolf și Ljung.
   Umorul frust, de jurnalist, nu părea că a afectat-o.
   - Poate căutăm vreun fel de Houdini suedez... criminalul-Houdini! strigă entuziast un tânăr jurnalist de la GP și stârni câteva râsete estompate.
   Dar Vincent observă că majoritatea jurnaliștilor luau frenetic notițe.
   Numele acela va prinde incontestabil, pentru că a patra putere în stat mereu părea să considere că un criminal în serie avea nevoie de o poreclă care să sară în ochi.
   Julia doar continua să zâmbească. Din ce în ce mai rigid.
   Vincent înțelese. Trebuia să păstreze relațiile bune cu jurnaliștii. Oricât de lipsită de gust i se păruse gluma, Julia avea nevoie să-i facă să o placă, era singurul mod de a păstra controlul asupra poveștii. Altminteri ar putea scrie orice.
   - Nu voi mai răspunde la alte întrebări acum. Avem nevoie de ajutorul populației, iar numărul la care se poate suna îl vedeți, așa cum spuneam, pe ecrane. Va fi și pe pagina poliției, plus pe Instagramul și Facebookul nostru.
   Cacofonie din nou, mâini ridicate, întrebări țipate. Dar Julia întorsese spatele jurnaliștilor și se îndreptă spre Mina. Dispărură amândouă prin dreapta, iar Vincent își lungi gâtul încercând s-o vadă pe Mina cât de mult posibil. Când dispăru complet, el se furișă discret afară pe ușă. Altfel era doar o chestiune de timp până ar fi fost recunoscut. Și acele întrebări Julia nu trebuia să le primească. Trebuia să se grăbească și pentru a se vedea cu Ruben la telefonul pentru informații.

   - Cum funcționează chestia asta? se miră Vincent încercând să priceapă ce vedea pe ecranul computerului din fața sa.
   Camera în care el și Ruben se aflau era plină de echipamente tehnice ale căror funcții doar le putea ghici. Ecranul din fața lor nu arăta totuși prea avansat din punct de vedere tehnic, amintea mai degrabă de Microsoft Excel.
   - Localizăm apelurile cu acest program? întrebă el încercând să ascundă cât de aproape copilăresc de amuzat era de toată situația.
   Sigur că ar fi fost mai bine dacă unul dintre pereți ar fi fost acoperit cu ecrane care să arate cifre și imagini misterioase de la drone-spion, exact ca în filme, dar nu puteai avea totul, nu?
   - Avem această centrală telefonică, zise Ruben. Toți cei care sună la telefonul ăsta sunt înregistrați, dar noi doi vom asculta ponturile pe care ni le dau ei în timp real. Bineînțeles că nu funcționează dacă sună mai mulți concomitent, dar de obicei nu e mare îmbulzeală. Dacă auzim ceva care pare câtuși de puțin suspect, de exemplu cineva care are vocea ca Rask, marcăm acea convorbire. Așa. Doar atât și nimic altceva.
   Ruben dădu click pe un rând din document, care se înroși. O centrală telefonică. Nu era chiar Bourne. Lui Vincent îi era greu să-și ascundă dezamăgirea.
   - Dar localizarea? întrebă el.
   - Acolo suntem futuți în cur juridic, zise Ruben și se duse la filtrul de cafea care era pe o masă de lângă ușă.
   Ruben turnă cafea într-un pahar pentru el, pentru Vincent nimic, dar el simți după miros că mai bine zice pas. Cafeaua aceea nu avusese o copilărie fericită.
   - Decizia de a avea voie să localizezi se ia în instanță, continuă Ruben în timp ce ștergea cafeaua pe care o vărsase pe masă. Dar pentru a primi un asemenea permis trebuie să indicăm pe cine vrem să localizăm. Iar noi nu știm asta. Deoarece tocmai pentru asta suntem aici, să aflăm. E clar, în secunda în care avem o convorbire suspectă, putem să-l sunăm pe procuror și să le cerem lor să ia o decizie temporară, ca să localizăm imediat. Dar mă îndoiesc că vom apuca să facem asta până la finalul convorbirii. Putem localiza, din punct de vedere pur tehnic putem primi acea informație în aceeași secundă în care suntem sunați, dar n-avem voie.
   - Atunci care-i faza, de ce ne mai aflăm aici? întrebă Vincent.
   Ruben se așeză pe scaunul de lângă el.
   - Drace, ce caldă e, zise el suflând în pahar. Pentru că pe urmă vom solicita listele cu traficul mobil de la toți operatorii. Apropo, ăsta e încă un lucru pentru care mai întâi avem nevoie de aprobare de la tribunal. O să dureze câteva săptămâni să primim listele, dar ele ne vor da informații despre cei care-au sunat aici. Dacă apucăm să primim listele înainte de-a fi șterse, evident, ceea ce se întâmplă după două luni. Am zis că suntem futuți în cur?
   - Ai zis că listele sunt cu traficul mobil, zise Vincent. Deci când voi aveți informația, puteți vedea în ce locuri au fost telefoanele acelea, verificând la ce mastere mobile au fost cuplate?
   - Noi le numim stații-bază. Dar exact așa, cititorule de gânduri. Putem ajunge foarte aproape. Numai că listele alea sunt un coșmar, așa că n-are decât să se ocupe de ele Departamentul de analiză. Peder o să primească și el o copie să-și bage dinții în ele.
   Liste de trafic. Dacă ar avea acces la ele, i le-ar putea da lui Benjamin. Lui i-ar plăcea mult. Dar probabil Departamentul de analiză se lăsa și mai greu convins decât Ruben. Pe Peder l-ar putea eventual convinge. Alternativ, să le copieze pe furiș cât dormea Peder puțin. Dar, dar. Listele puteau fi o grijă ulterioară.
   - Deci suntem aici pentru a observa ce convorbiri pot fi demne de localizat, constată el. După ce vă primiți listele.
   - Ura, uite-l, mă, cum învață! Mda, o să ascultăm. Deși e clar, dacă tot ești aici, ai putea să le citești gândurile. Oricum, am impresia că Julia așa speră.
   Ruben scoase un râs sec. Vincent știa că observația era retorică. Dar tot avea de gând să răspundă. Ruben trebuia să înțeleagă că se aflau de aceeași parte a baricadei.
   - Poate nu să citesc gânduri, zise Vincent. Dar pot fi găsite și alte chestii doar ascultând. De exemplu, e mai simplu să identifici un psihopat prin cuvinte. Psihopații se pricep să simuleze sentimente pe chip și prin limbajul corpului, dar ratează vorbirea. Ei accentuează cuvintele neutre în același fel ca pe cele sensibile. De asemenea, ei pot povesti întâmplări mărunte, precum ce-au mâncat la micul dejun, în aceeași propoziție în care dezvăluie o infracțiune gravă. Și rar vorbesc despre altcineva în afară de ei înșiși și le place să folosească timpul trecut, pentru a se distanța. Dar în afară de psihopatie putem să ascultăm și schimbările din...
   Ruben îl opri ridicând o mână.
   - Sigur o să fie bine, zise el și se uită la ceas. Conferința de presă ar trebui să fie deja pe paginile de internet ale tuturor ziarelor. O variantă mai scurtă tocmai a fost publicată în social media, alături de numărul de telefon. Așteptarea a început.
   - Cât așteptăm?
   - Cât e nevoie.

   Primele 10 convorbiri au fost un amestec de încercări evidente de a primi atenție și oameni care chiar voiau să ajute, dar nu aveau cu ce. Nimic despre care să aprecieze că ar merita o analiză mai îndeaproape.
   După ce, momente bune, ascultase în mare doar vorbe în vânt, Vincent cedă într-un final și-și luă și el o cană pe care-o umplu de la filtrul de cafea.
   Trei căni mai târziu, ascultarea telefoanelor era deja cel mai puțin interesantă chestie la care luase parte. Ruben nu vorbea prea mult, mai mult stăteau tăcuți așteptând să sune telefonul. Într-un final, Ruben își îndreptă spatele cu un geamăt.
   - Mă gândesc să dispar un pic, zise el. Chestia asta nu ne dă nimic.
   - Să dispari? Unde?
   Ruben ridică din umeri.
   - Să joc padel, poate. De obicei sunt mai mult tipe de 25 de ani în sală la ora asta, gagici cu pantaloni din ăia de yoga mulați, știi tu. Orice, numai să nu stau aici.
   Ruben se ridică și-și luă geaca de pe scaun.
   - Te descurci singur, zise el. Mă întorc peste vreo oră. Mă suni dacă apare ceva.
   Vincent era prea stupefiat ca să răspundă. El era panicat și când Ruben îl lăsa singur în cameră. Nicio șansă să fie permis să-l lase singur cu tot echipamentul acela sensibil. Trebuia s-o caute pe Mina s-o întrebe dacă poate veni acolo. În plus, ea ar fi o companie mult mai bună.
   Luă telefonul să-i dea un mesaj, când simbolul pentru intrare apel de pe ecranul computerului își schimbă culoarea de la roșu la verde. Mesajul înregistrat care spunea că cel care suna ajunsese la telefonul poliției unde se puteau oferi ponturi se încheie și i se dădu legătura.
   - Sunt extrem de dezamăgit de incompetența voastră, zise o voce de bărbat iritată. Chestia asta e pur și simplu bătaie de joc.
   Încă un nebun care voia să se plângă. În jumătate din toate convorbirile fusese vorba despre cum poliția nu reușea să-și facă treaba. Vincent începu s-o caute pe Mina în lista cu numere favorite din telefon.
   - Robert a murit pe 3 mai, zise vocea. E evident pentru oricine, nu? Trei mai.
   Degetul lui mare se opri pe telefon. Ce tocmai spusese bărbatul? Extrem de puține dintre celelalte discuții fuseseră specifice și nimeni nu vorbise despre o dată exactă. Vincent se aplecă peste birou și mări sunetul boxei de lângă ecran.
   - Sunt deprimat de nivelul inferior cu care tratați chestia asta, continuă bărbatul, acum și mai iritat.
   Deși era revoltat, totuși pronunța fiecare silabă cu acuratețe. Ca și cum era important să fie corect. Vocabularul indica de asemenea că el îl desconsidera pe cel cu care vorbea, că se punea deasupra lui. Posibilă tulburare narcisistă de personalitate. Mulți sunaseră și pretinseseră că ei sunt criminalii, dar el îi citise cu ușurință pe toți. De data aceasta era altfel.
   Creierul lui Vincent înălțase toate steagurile roșii fără a se sinchisi să explice ce semnale a adunat. Vincent era convins. Persoana cu care vorbea era chiar criminalul. Cel pe care-l căutau era atât de aproape, încât îl putea auzi respirând. Dar nu avea nicio idee dacă e Rask.
   - Retardul poate a tras puțin de timp, zise bărbatul, brusc pe un alt ton. Dar voi știți când a murit. Chiar n-ați înțeles ce înseamnă ceasurile stricate?
   Vincent avea o sută de întrebări pentru bărbatul de la telefon. Ce însemna numărătoarea inversă. Pentru cine era. De ce tocmai iluzii scenice. Dar nu putea face altceva decât să asculte.
   - Trebuie să faceți o treabă mai bună decât asta, zise bărbatul și închise telefonul.
   Vincent se holba la ecran.
   Cu mare precauție mișcă cursorul mouse-ului peste fila Excel și marcă apelul cu roșu. După care realiză că Ruben nu-i lăsase numărul lui de telefon.

   - Data e, cu alte cuvinte, la fel de importantă cum credeam, zise Vincent gânditor.
   Mina și Vincent stăteau în sala de conferințe și aveau în fața lor tabla cu tot ce adunaseră legat de anchetă.
   - Da, zise ea în timp ce-și picură gel dezinfectant pe mâini și se frecă bine. Cineva a fost foarte grijuliu ca noi să primim toate orele și datele corect.
   Mâinile se cojeau când le atingea, alcoolul le usca atât de mult, încât se formau crăpături mici în ele. Dar era un preț pe care era obligată să-l plătească. Ținu întrebătoare sticla spre Vincent. Inițial, el păru că e pe cale să zică nu, pe urmă dădu din umeri și întinse mâinile ca ea să-i poată turna puțin în palme.
   - Nu înțeleg totuși cum se încadrează Robert aici, continuă el în timp ce-și freca mâinile.
   Mirosul iute de alcool se risipi în camera mică de conferințe. Era un miros încântător.
   - Nu, nici eu. Există o conexiune naturală între Tuva și Agnes și am intervievat temeinic familia lui Robert. Dar nu găsim nimic. Absolut nimic. Julia a luat legătura telefonic cu personalul de la Centrul Rezidențial de Asistență și nici asta n-a dus la nimic. Ea și Christer sigur că vor merge acolo și vor vorbi cu ei personal, ca să fie siguri. Robert nu se încadrează în tipar.
   - Mm...
   Vincent se învârtea cu scaunul, așa că era întors cu fața drept spre tablă.
   - Ce nu pot eu să pun cap la cap în cazul ăsta, zise el. Sunt prea multe lucruri care bat la ochi, care se contrazic singure. Până și eu știu că un criminal în serie se menține la aceeași categorie de victime. Nu trebuie să fii polițist pentru a ști asta, e suficient Google. Tuva și Agnes am putea spune că au multe asemănări. Două fete tinere. Dar Robert? Robert n-are ce căuta acolo. Ca în Cinci furnici sunt mai multe decât patru elefanți, cu Brasse care se joacă „Cine nu se potrivește?“. În cazul ăsta, Robert e cel care nu se potrivește în mod absolut. În plus, el avea o rețea de contacte extrem de limitată. Nicio viață socială în afară de familie și oamenii de la Centrul Rezidențial de Asistență. El se învârtea în cercuri foarte strâmte. Spre deosebire de Tuva, de exemplu, care întâlnea un număr mare de oameni în fiecare zi la serviciu.
   - Apropo de asta, am primit un pont despre unde se poate afla Jonas Rask. Una dintre fostele sale soții a auzit că locuiește într-o rulotă pe lângă Stockholm, dar n-am localizat încă unde. Există diferite grupuri de spații de locuit acolo, dar e posibil și să se fi izolat pe undeva. Simt în orice caz că am început să ne apropiem. Îl vom avea curând. Poți să-l întrebi atunci.
   - Probabilitatea zice, cum spuneam, că e foarte posibil să fie implicat, zise Vincent și-și întoarse privirea de la tablă spre ea. Dar nu știu. Nu mă pot împiedica să cred că Jan Bergsvik, psihologul vostru criminalist, o ia pe arătură. Nu se leagă, pur și simplu.
   Simțea că ochii lui de un albastru glaciar vedeau drept prin ea. Ea își coborî privirea.
   - Oamenii fac lucruri ciudate, care nu pot fi înțelese, zise ea. Dar munca poliției e deseori banală. Soluția simplă e cel mai adesea cea corectă. Chiar e o întâmplare că un bărbat care a ucis două fete și a violat și mai multe a fost văzut peste tot, plus la cafeneaua unde lucra Tuva?
   - Dar niciuna dintre victime nu a fost violată, obiectă Vincent.
   - Cine știe. Rask a stat 20 de ani la pușcărie. Poate că nici măcar nu mai are libido. Acțiunea de a le ucide și de a ciopârți trupurile poate funcționa ca un substitut psihologic.
   Vincent o privi surprins.
   - Mai știu și eu câte ceva, spuse ea clipind.
   - Mm, zise el, dar ea auzi că nu e de acord cu ea. Parcă ești Jan.
   Ea îl lovi cu piciorul.
   - Poate că Jonas Rask e cel care-a sunat să ne spună despre dată, zise ea, dar simți, cu fiecare cuvânt, cum se îngropa tot mai adânc în mlaștina improbabilității.
   - Da, ba da, e posibil. Cum lucrați mai departe cu acel apel telefonic?
   O musculiță de oțet dădea târcoale platoului cu fructe, iar Mina înghiți câteva regurgitări acre de scârbă, înainte de a-i putea răspunde lui Vincent.
   Scoase sticla de dezinfectant și turnă un clic mare în mână. Se gândea dacă ar putea nimeri musculița cu dezinfectantul, dar șansa era probabil mică.
   Vincent îi aruncă o privire în fugă. Pe urmă se ridică, luă fructiera și o scoase din cameră. Se întoarse cu mâinile goale și se așeză ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mina simți cum îi dau lacrimile. Înghiți febril și-și drese glasul.
   - Când trebuie să pleci?
   Vincent se uită la ceas.
   - Avionul spre Malmo pleacă peste două ore. Deci, destul de curând.
   Ea n-ar fi vrut ca el să plece încă. Nu mai apucaseră să se vadă cum trebuie de dinaintea conferinței de presă. Dar cum s-o spună? Oricum ar fi formulat, ar fi dezvăluit mai mult decât și-ar fi dorit. Își menținu fața neutră.
   - Atunci cel mai bine e să ne continuăm treaba.

   Kvibille 1982

   - Pot să intru mai repede? Mor de curiozitate, zise mama râzând.
   Vocea era clară, de parcă s-ar fi aflat înăuntru, în grajd, și nu de cealaltă parte a ușii.
   - Mai stai doar puțin. Imediat.
   El își îndreptă cămașa și se încruntă. Spera că gândise corect, că va ieși bine. Mama fusese atât de supărată de când plecase Jane. Aproape că nu vorbise deloc cu el de atunci, în afară de momentele în care îi tăia triunghiurile de pâine prăjită la micul dejun și-i explica cât de important era să facă la fel de fiecare dată. În rest, fusese parcă absorbită complet de liniile ei de buruiană. Avea chiar și un plan pentru ele pe frigider. Sigur că era o schiță făcută de mână cu stilou cu cerneală, pe o pagină din cartea de telefon. Totuși. Era un desen.
   Malla, Sickan și Lotta îl văzuseră și li se păruse foarte ciudat. Aparent, părinții lor nu făceau așa ceva. Dar el înțelese cât de important era să fii meticulos. Iar el chiar spera că fusese așa. Dacă era ceva de care mama avea nevoie, atunci era să se bucure din nou. Dacă asta nu ajuta, el nu mai știa ce altceva putea să facă.
   Își drese glasul și deschise apoi ușa, ceremonios. Optimismul lucea în ochii mamei când păși peste prag și intră în atelierul lui magic. Făcu câțiva pași înăuntru și se opri brusc când văzu ce construise.
   - Dar, dar... e de-a dreptul... Oooooohh!
   Era cea mai mare ladă pe care o făcuse vreodată. Îi ajungea mamei aproape până la mijloc. Și avea roți, pentru a putea fi învârtită și văzută din toate părțile.
   El deblocă frâna uneia dintre roți și apoi roti lada dramatic. Simțea vopseaua albastru-închis în continuare umedă pe degete.
   Mama își duse mâinile la gură de admirație. El respiră ușurat. Își făcuse griji de pomană. Și, în plus, mai avea o surpriză. Când roti la vedere partea din spate a lăzii, se dovedi că nu era vopsită. În schimb, el lipise cu bandă adezivă o hârtie cu textul Loc rezervat pentru Les Vargas.
   - Trebuie că am fost o sfântă în viața anterioară, zise mama ștergându-se la ochi cu palmele. Altfel nu știu ce-am făcut ca să te merit. Deci cum funcționează? întrebă ea după ce termină de vopsit. O să-mi zici sau...
   Pictase steluțe și pe partea aceasta.
   - Trebuie să-ți spun, fiindcă o să-mi fii asistentă, zise el și deschise lada. Dacă nu te-ai răzgândit?
   - Nu, nu, nu, nu vreau nimic mai mult. Îți dai seama, eu o să fac magie!
   Aburii vopselei îl amețeau. Poate că n-ar fi trebuit să închidă ușa. Dar acesta era secretul lor. Nimeni altcineva n-avea voie să vadă. Nu că ei ar fi primit de obicei vizite, dar oricum.
   - Mai întâi te bagi în ladă, zise el. De fapt trebuie să ai cătușe și să fii și într-un sac, dar n-am sac. Și nici cătușe.
   - Slavă bunului Dumnezeu pentru asta, râse mama.
   - Pe urmă încui lada pe dinafară cu un lacăt și mă așez pe capac. În acest timp, tu te furișezi afară prin ușița secretă din partea din spate a lăzii și te ascunzi în spate.
   - N-am văzut nicio ușiță secretă!
   Mama lui păru dintr-odată neliniștită.
   - Acesta e trucul, zise el zâmbind. E ascunsă în model.
   El arătă ușa secretă din partea din spate a lăzii, ascunsă în cadrele pe care le vopsise.
   - Am atârnat țesături pe acest inel de hula-hoop, continuă el. Eu stau deasupra lăzii, în inel, și-l țin în jurul meu, astfel încât țesătura să mă acopere de tot, pe toate părțile. Tu intri într-o gaură din spatele țesăturii, te așezi lângă mine și iei inelul. Eu ies pe furiș din gaura din țesătură și mă furișez pe ușița secretă în ladă. Pe urmă tu dai drumul inelului. Atunci tu o să fii cea care stă pe ladă și eu cel ghemuit înăuntru. O să pară că în mod magic am schimbat locurile. Sau că ne-am transformat unul în celălalt. Eu am devenit mama. Tu ai 7 ani.
   Mama trecu cu mâna peste ușa secretă.
   - E foarte bine construită, spuse ea.
   - Am avut schițe bune. Dar trebuie să exersăm mult, trucul în sine constă în a face totul rapid. Jane n-o să înțeleagă nimic.
   O umbră neagră trecu peste ochii mamei. El se mușcă de buze. N-ar fi trebuit s-o pomenească pe Jane. Frățior prost, prost. Mama era în continuare supărată că sora lui plecase la prietena ei din Dalarna. Chiar dacă trecuseră două zile de când plecase. Două zile erau o veșnicie. Și-ar fi dorit ca mama să se concentreze pe altceva. Cum ar fi, să se antreneze la acel truc de magie cu el.
   - Lada nu e foarte spațioasă, zise ea de parcă i-ar fi citit gândurile. Ești sigur că încap?
   - Asta e o parte a iluziei. E mai mare decât pare.
   El arătă desenul în același timp în care silabisea pentru sine. J-a-n-e conținea 4 litere. Ea era plecată pentru 14 zile. Patru plus 14 făceau 18. De 18 ori trebuiau să repete trucul. După aceea, Jane va veni acasă, iar mama va fi bucuroasă din nou.
   - Stai în ladă cel mult o jumătate de minut, zise el, după care te strecori afară și schimbăm locurile.
   - O jumătate de minut, zici.
   - Cel mult.

   Vincent stă pe canapea în cabina actorilor. Vocea de la telefon continuă să facă ecou în capul lui pe repeat, așa cum făcuse încă de la începutul convorbirii.
   Spectacolul serii avusese loc în sala de concerte de la Malmo Live. E întotdeauna puțin dificil să-și facă show-ul în spații pentru concerte, cel mai adesea trebuie blocate rândurile din spate. Altminteri, cei care ar sta acolo ar fi prea departe de scenă. El vrea ca tot publicul să-l poată vedea cât mai bine și el să vadă tot publicul la fel de bine. Dar și așa, cu locuri blocate, tot fuseseră 600 de persoane la spectacolul din acea seară.
   Ceea ce e foarte bine, luând în calcul că e sfârșitul lui mai. Terasele sunt marele lui concurent când se apropie lunile de vară.
   Nu 600, se corectează el. Cinci sute optzeci și șase. El simte cum creierul vrea numaidecât să pornească pe urma acelui gând și îl lasă s-o facă, în timp ce îndreaptă sticlele de Loka nedeschise, de pe masa din fața canapelei. Toate etichetele în aceeași direcție. E tentat să-i trimită lui Umberto o poză cu textul #apădelarobinet, dar renunță.
   Cinci sute optzeci și șase.
   5+8+6 fac 19, 1+9 fac 10, 1+0 înseamnă 1.
   586 e și o melodie de pe cel de-al doilea album al celor de la New Order. E cântecul acela ciudat în care au băgat bucăți din Blue Monday, singura melodie ascultabilă a celor de la New Order. Monday înseamnă luni, care e prima zi a săptămânii. Cifra 1 din nou.
   Conform numerologiei, 1 reprezintă creativitatea și creația. Dacă ar fi să se autoflateze, atunci ar spune că 1, ca cifră, îi descrie extrem de bine spectacolul. Cifra 1 e de asemenea considerată un număr masculin. El bănuiește că asta e din cauza formei ei de falus erect, o dovadă că numerologia e în mod plauzibil creată de bărbați. Un număr masculin mai aproape de realitate ar fi 9.
   Care alături de 1 e, evident, 19, suma pentru 5+8+6.
   Cinci sute optzeci și șase.
   Dar 1 reprezintă și singurătate, individul în sine. Care momentan stă singur pe o canapea neagră tocită în Malmo. Îi e dor de Mina.
   De Mina?
   Nu de Maria?
   Bineînțeles că îi e dor și de copiii lui. De familia lui. Dar, da, îi e dor de polițista ciudată. Foarte mult. Nici măcar n-a întrebat-o dacă până la urmă a rezolvat cubul Rubik pe care i-l dăduse. El unul se luptă cu puzzle-ul pe care criminalul i l-a prezentat la telefon.
   Dar voi știți când a murit. Chiar n-ați înțeles ce înseamnă ceasurile stricate?
   Sigur că e evident că acele ceasuri indică momentul morții. Dar el nu poate să nu se gândească că ucigașul a vrut să spună ceva mai mult.
   Trei ceasuri. Trei victime. Două femei. Un bărbat.
   3321.
   Izbucnește în râs. Dacă nu-și amintește greșit, e codul clearing al băncii Nordea. Probabil nu asta are în minte ucigașul.
   Dar măcar a putut face o analiză a persoanei care a sunat, bazată pe tonalitatea vocii și vocabular. I-a promis Juliei să raporteze în fața întregului grup, de îndată ce se întoarce la Stockholm. Să sperăm că îl vor asculta încă o dată.
   Se ridică în picioare, se duce la chiuvetă și lasă apa să curgă până se răcește ca gheața. Se stropește pe față. De ajuns pentru seara asta cu gândurile care-l distrag. De fapt, îi fusese greu să-și mențină concentrarea și în timpul spectacolului. O femeie din public îl strigase Dumbledore, ceea ce trezise multe râsete. Dar îl dusese cu gândul la audierea lui Daniel, care asociase spontan magia cu Harry Potter.
   Daniel e un criminal neverosimil în comparație cu Rask. Dar el a spus ceva la interogatoriu, ceva peste care Vincent trecuse în acel moment, dar care îi rămăsese undeva în minte și-l rosese de atunci.
   Se șterge pe față cu un prosop și se uită în oglindă, de parcă ar încerca să vadă în străfundurile minții sale. Este acolo, undeva, înăuntru. Ceva important. Trebuie să afle ce e. Și probabil că vor trebui să se întâlnească cu Daniel Bargabriel din nou.

   Daniel stă în fața ușii blocului lui Evelyn și se uită în sus spre fațadă. E târziu și strada e întunecată, dar la fereastra bucătăriei ei de la etajul doi e lumină.
   Arată ca o carte poștală: fațada galbenă de clădire de sfârșit de secol și o singură fereastră luminată. S-a făcut de râs. Știe asta. Dar nu e așa ciudat că s-a ținut departe de poliție. El știe cum e. Dacă nu ești la fel de alb ca ei, riscul să fii băgat la răcoare e mult mai mare. Samir știe cel mai bine. Nu contează dacă ai făcut ceva sau nu.
   Așa cum stă în fața ușii de la intrare, unghiul e prea înclinat ca să poată vedea pe fereastră, dar știe că ea stă acolo sus, de cealaltă parte a geamului, și îl așteaptă. A fost plecat de lângă ea prea mult. Credea că va face poliția să-și piardă interesul pentru el. Dar Vincent ăla vede atât de bine totul...
   Probabil că Daniel e mai suspect decât a fost vreodată până acum. Doar fiindcă n-a vrut să dea de necaz. Are nevoie de ajutorul lui Evelyn înainte ca toate astea să o ia razna. Nu e vinovat de nimic altceva decât că-i e frică.
   Nimeni nu-i poate reproșa asta. Samir știe cel mai bine, cum spuneam.
   Dar nu vrea doar ajutorul lui Evelyn. El o vrea pe ea. Îi e dor de ea. Ei obișnuiesc să înceapă serile în bucătăria ei, unde vorbesc despre toate lucrurile posibile, deseori la un pahar de vin sau o bere. Evelyn fumează în fața ferestrei deschise. Altfel, ea nu fumează, dar după două pahare de vin, îi place să stea la fereastra bucătăriei, cu o țigară aprinsă. În bluza ei în carouri, atât de decoltată, că se întâmplă să-i alunece în jos și să-i dezgolească umerii.
   Spune că asta o face să se simtă ca la Paris sau la Roma și nu într-un Stockholm căcăcios de corect. Mai ales primăvara. Atunci ea ar prefera să fie oriunde, numai în acest oraș nu.
   El n-a înțeles niciodată asta, lui Stockholmul i se pare frumos primăvara.
   Și-apoi, el n-a fost nici la Paris, nici la Roma. După acele discuții, ei de obicei i se încețoșează privirea și-l trage în dormitor. Uneori încep deja din bucătărie. Ea are gust de fum și vin și primăvară și dorință. Totul e previzibil, dar lui îi place. Simte că e ce trebuie. Romantic.
   Seara de început de vară era călduroasă. Putea la fel de bine să fie la Paris.
   De ce nu? El oricum își dăduse singur foc la valiză la cafenea, dispărând pur și simplu, deci ar putea foarte bine să plece undeva împreună. Dacă își golește conturile, banii ar trebui să ajungă cel puțin un weekend pentru amândoi. Trebuia să fi făcut asta acum multă vreme. Ea va fi atât de fericită.
   Dar există lucruri pe care trebuie să le explice mai întâi. De ce a dispărut.
   De ce nu i-a răspuns la mesaje. Că Tuva a dispărut. Speră să-l poată ierta că nu a dat niciun semn, speră ca ea să înțeleagă că i s-a făcut frică atunci când a venit poliția. Speră că ea nu a încetat să-l iubească.
   Sunt multe lucruri la care are nevoie să spere.
   Ei o să-i apară acel rid de îngrijorare pe frunte. Poate chiar o să-și strângă buzele. Dar el o va săruta pe gură, oh, cât de dor îi e să-i cuprindă din nou chipul cu mâinile. Respiră adânc, se duce la ușă și începe să tasteze codul, când aude o voce în spatele său.
   - Daniel?
   În spatele lui e un bărbat necunoscut, la vreo 30 de ani. Păr negru, costum albastru.
   - Daniel, tu ești, nu? zice bărbatul. Locuiai cu Agnes, nu-i așa?
   El nu răspunde. Agnes e ultima persoană din lume de care vrea să i se amintească în acest moment.
   - Sebastian, zice bărbatul cu un zâmbet și-i întinde mâna. Sunt prieten cu Agnes. Sau am fost. Înainte, da, știi tu. Cred că noi doi ne-am întâlnit la o petrecere cândva.
   - Poate, răspunde Daniel ezitând.
   E convins că nu s-au mai văzut niciodată.
   - Aici stai acum? zise bărbatul și se uită în sus la bloc.
   - Nu, prietena mea locuiește aici.
   Sebastian, așa cum se pare că-l cheamă, izbucnește în râs. Tare.
   - Ce repede te-ai mișcat! Agnes e moartă doar de, cât, 4-5 luni? Și la ce fereastră e noua ta iubită?
   - Nu e nouă. Iar eu și Agnes nu eram împreună. Doar stăteam în chirie la ea.
   - Yeah, right, zice Sebastian clipind din ochi.
   Daniel se încruntă. Nu-i place chestia asta. Nu trebuie să se apere în fața acestui individ. Dar s-a săturat să fie acuzat de tot felul de lucruri. Dacă insul ăsta ar putea pur și simplu să dispară! Evelyn e acolo, sus, în bucătărie. Sigur a turnat deja vin pentru el. A aprins o țigară. A început să se gândească la Paris. Poate s-a îmbrăcat cu bluza în carouri în care e așa de-al naibii de drăguță. Pentru el. Iar el e tot aici, jos, în stradă.
   - Scuze, dar am întârziat, zice el și începe să tasteze codul din nou.
   Sebastian îl cuprinde de după umeri și-l trage de lângă interfon.
   - Oricum, e foarte bine ce s-a întâmplat cu Agnes, zice Sebastian cu calm.
   Daniel încremenește.

   Vincent se lasă pe spate pe canapeaua din cabina actorilor și închide ochii.
   Se gândește la interogatoriu și la ce a spus Daniel. În orice caz, Daniel nu știa nimic despre magie, asta era sigur. El crezuse că un double lift, când ridici adică două cărți de joc dintr-un set de cărți, astfel încât să pară că e una, e o formă de sex în grup. Lui Vincent îi fusese greu să rămână serios.
   Daniel arătase de asemenea o neliniște vădită față de posibilitatea ca ei să nu-l fi crezut când povestise despre relația cu Agnes și Tuva. Dar că Daniel le-ar fi cunoscut pe amândouă din pură întâmplare era, într-un fel, atât de neverosimil, încât era mai simplu să crezi că altceva era la mijloc. Pe de altă parte, statistic vorbind, era la fel de neverosimil să presupui, într-o anchetă, că nu s-ar putea întâmpla așa ceva. Toate variantele posibile se vor întâmpla la un moment dat. Asta nu înțeleg oamenii când susțin că „trebuie să însemne ceva“ faptul că întâlnesc pe stradă o veche cunoștință exact în momentul în care se gândesc la acea persoană pentru prima oară în mai mulți ani.
   Vincent oftează. Dacă se corelează numărul de persoane pe care cineva le întâlnește în viața sa cu numărul de gânduri pe care acel cineva le are pe zi, în principiu e imposibil ca cele două variabile să nu se intersecteze o dată.
   Nu la toți oamenii, dar la suficient de mulți. Nu e „incredibil“, din contră, e foarte probabil.
   Iar în limbajul corpului sau în microexpresiile feței lui Daniel, nu existase niciun semnal care să indice faptul că nu spunea adevărul despre Tuva și Agnes.
   Vincent deschise ochii. Nu în acest fel o să-și amintească ce vrea să-și amintească. Trebuie să sape printre informațiile pe care creierul nu le-a înregistrat conștient. Amintiri pe care el nu știe că le are. Există doar un mod de a ajunge la ele. Trebuie să se autohipnotizeze.
   Se ridică și încuie ușa ca să nu sperie personalul responsabil cu curățenia în caz că ar intra peste el, asta pentru Umberto. După care se întinse pe podea și se uită fix în tavan. Obișnuiește să folosească autohipnoza ca să adoarmă când Maria stă întinsă în pat și citește cu lampa ei de citit inutil de puternică, dar de data aceasta nu are voie să adoarmă. Mai degrabă trebuie să alunece pe toboganul subconștientului său. Vincent se uită în jur și memorează:
   - Scaun, roșu, picioare metalice, mormăie el. Perdea, înflorat, oribil. Banchetă, albastru, MDF. Susur în ventilație, aud mașini afară și agregatul minibarului zumzăie. Covorul de sub mine e moale, podeaua tare, temperatura ridicată.
   Pe urmă închide ochii.

   Bărbatul pe care-l cheamă Sebastian râde din nou. Râsul e amabil, dar brațul cu care-l ține pe Daniel transmite altceva.
   - Agnes nu prea apăra familia albă tradițională, zice Sebastian. Deci, într-un fel, tu ne-ai făcut un serviciu. Foarte bine că am scăpat de o mizerie ca ea. Ce crezi că a dat-o pe spate, marea pulă siriană?
   Sebastian îl mângâie provocator între picioare, peste pantaloni. Daniel încearcă să se smucească, dar Sebastian îl ține foarte tare. Gâtul îi e uscat ca un deșert. Nu poate răspunde nici dacă ar vrea. Asta nu se întâmplă. Nu se poate întâmpla.
   - Aceeași pulă cu care tu acum murdărești altă femeie suedeză? continuă Sebastian. Nu prea cred, Daniel. Sau cum s-o fi pronunțând în limba ta blestemată.
   Sebastian îl îmbrâncește de lângă ușa blocului. Departe de Evelyn. Departe de siguranță, de lumină. Cât pe-aci să-și piardă echilibrul, dar se redresează repede. Dacă o să cadă, s-a terminat. Fereastra de la bucătăria lui Evelyn luminează primitoare, cam la un metru deasupra lui. El încearcă s-o forțeze să deschidă fereastra, cu puterea gândului. Uită-te pe geam. Sunt eu.
   Patru bărbați în geci bomber ies brusc din umbrele de pe cealaltă parte a străzii. Literele SF strălucesc ca niște fulgere albe pe brațul lor drept. Nu au nimic de-a face cu sigla Cinematografiei Suedeze, Sveriges Film. Nimic de-a face cu o distracție de familie, plăcută, la cinematograf. SF de pe brațele bărbaților au alt font și reprezintă abrevierea de la Sveriges Framtid.
   Dacă înainte nu-i fusese frică, acum îi era. A auzit de ei. Sveriges Framtid, Viitorul Suediei, se dă a fi partid, dar de fapt sunt doar huligani cu o siglă.
   Josef i-a povestit ce-i făcuseră vărului său. O lovitură în moalele capului fusese de ajuns ca vărul să trebuiască să poarte sac stomic pentru restul vieții. Avea 15 ani. Și fusese doar unul dintre acei idioți rasiști.
   Acum erau 5.
   În afară de acei bărbați, strada e pustie. Dar tot poate striga după ajutor.
   Poate Evelyn îl aude prin fereastra închisă.
   - Evelyn! țipă el. Sună la poliție!
   Cuvintele sunt ca retezate când Sebastian îi dă un cap în nas. Daniel urlă când chipul i se transformă în durere pură. Câmpul vizual îi e acoperit de modele în culori derutante și, în același timp, ochii i se umplu de lacrimi.
   Nu vede nimic, nu aude nimic. Doar un vuiet în urechi. Și durerea. Ca și cum cineva l-ar fi lovit cu un baros. Nu poate respira. Sângele de la nasul spart îi umple gura și i se prelinge în jos, prin gâtlej.
   Se dezechilibrează. E imponderabil. Să nu cazi. Orice s-ar întâmpla.
   Clipește pentru a-și reține lacrimile și vede că bărbații sunt în fața lui. Doi dintre ei țin câte o rangă de fier în mână.
   - Am auzit că poliția ți-a dat drumul, zice Sebastian ștergându-și de pe față, cu o batistă, sângele lui Daniel. Dar e OK. Facem noi curățenie în urma lor.

   Vincent înoată de colo-colo, adânc, prin amintiri. E înapoi în sala de interogatoriu.
   Dar când creierul în mod normal sortează și stabilește priorități printre diverse impresii, tot ce se întâmplă e acum la fel de important. Este copleșit de culori, cuvinte și mișcări. E un tsunami de impresii care amenință să-l înece. Trebuie să sorteze. Să găsească ce iese în evidență.
   Cuvintele lui Daniel.
   Trebuie să se concentreze asupra cuvintelor lui Daniel. Mai ales asupra părților de care nu i-a păsat mai devreme.
   Agnes și Tuva se cunoșteau între ele. Nu. Nu asta.
   Tatăl lui Agnes e rasist.
   Nu. În continuare, tot ce-și amintise deja. Trebuie să găsească fisurile, petele albe din memorie.
   Se întâmplă tot timpul să intre oameni prăjiți sau doar ciudați... sigur că avem clienți ai casei printre ei.
   Acolo undeva. Acolo a zis Daniel ceva.
   ... majoritatea folosesc cafeneaua ca pe biroul lor... cei care lucrează în media au laptopuri...
   E aproape acum.
   Un client al casei stătea mereu și se uita la niște schițe într-o mapă.
   Acolo era. Schițele nu stau de obicei în mape. Sunt prea mari. Dar Vincent a văzut schițe într-o mapă chiar de curând. La Sains Bergander.
   Deschide ochii, nu se sinchisește să se scoată ușor din hipnoză și simte cum creierul luptă pentru a accelera la viteza la care Vincent îi solicită să funcționeze.
   Daniel a văzut un client al casei uitându-se pe schițe.
   Vincent poate pune pariu că erau schițe pentru iluzii scenice. E de la sine înțeles acum, când se gândește la asta. Ruben avea dreptate într-o privință: criminalul vizita cafeneaua regulat pentru a o pândi pe Tuva și a-i învăța rutina, înainte de a trece la atac.
   Daniel știe cum arată criminalul. Poate chiar și cum îl cheamă. Vincent își smulge geaca unde are telefonul mobil, bâjbâie la el o secundă, după care găsește numerele favorite și apasă pe numărul Minei. Blestemă faptul că munca lui obișnuită îl obligase să fie atât de departe de centrul evenimentelor. Trebuiau să-l găsească pe Daniel cât de repede posibil.

   Unul dintre bărbați își învârte ranga de fier spre Daniel, care își ridică automat brațele spre cap pentru a se apăra.
   Mare greșeală. Lovitura nimerește antebrațele ridicate și rupe ambele oase. El țipă tare și se îndoaie în față.
   Evelyn. Trebuie că a sunat deja la poliție. Ea vede ce se întâmplă? Stă la fereastră și se uită, îi e frică s-o deschidă?
   - Ajunge, geme el. Ajunge. Am priceput.
   Următoarea lovitură îl nimerește în spate și-i rupe cel puțin o coastă.
   Probabil mai multe. Nu mai poate țipa și-l doare când respiră. Bucățile de oase probabil i-au înțepat plămânul.
   Încearcă să se dea în spate din calea bărbatului, dar nu e în stare să fugă nicăieri. Ei par aproape amuzați. Loviturile se succedă rapid, dar e de parcă terminațiile nervoase au fost supraîncărcate cu semnale de durere. Creierul nu le poate prelua și sorta pe toate. Tot ce a rămas e sentimentul că arde.
   Vor înceta curând.
   Doar el și Evelyn trebuie să meargă la Paris.
   O pauză de lovituri. Poate sunt mulțumiți acum. Și-au transmis mesajul.
   - Un, doi, trei!
   Doi dintre bărbați numără, după care ambele răngi îl lovesc peste rotule.
   Cade în față în timp ce încearcă să urle, dar iese doar un șuierat. Aterizează pe brațele rupte și cade cu fruntea de asfalt. Șocuri de la milioane de volți îi ajung în creier, iar fulgere albe îi acoperă vederea.
   Evelyn îl cuprinde de după gât cu mâna în care ține țigara și-l sărută în timp ce-i suflă fum în gură.
   Continuă să ardă în timp ce bărbații lucrează la el în tăcere. Aude bubuitul surd al bocancilor care-l lovesc. E prea mult, durerile se așează într-o stivă, își așteaptă rândul.
   Fereastra aprinsă a lui Evelyn deasupra lui. Atât de aproape. Încearcă să strige, dar din gura lui nu iese nici de data asta decât un șuierat. Dacă ea ar putea să se uite afară! Să-și aprindă țigara aia! Dar știe că ea îl așteaptă pe el pentru asta.
   Bluza ei care alunecă și-i dezgolește umărul, un umăr care este o promisiune de mai mult.
   Sunt aici. Vreau să mă vezi. Sună la poliție.
   Paris, Evelyn, Paris.
   Un bocanc foarte puternic în stomac și el se chircește din reflex în poziție de făt. Șutul forțează coastele rupte să intre și mai bine în plămâni. Un fluid acru pornește din stomac și e presat în sus pe gât și iese prin colțul gurii.
   - Vomiți pe încălțămintea mea, scârbă, zise bărbatul cu bocancul și-i trase cu șutul în rotulă.
   Bucățile de os din genunchiul rupt se mută de la lovituri și el e aproape să-și piardă cunoștința. Un întuneric care-i dansează în fața ochilor. Lipsă de oxigen, gândește el detașat.
   De ce nu vine poliția?
   Brusc, loviturile încetează. O schimbare în aer. El știe ce înseamnă asta, ce urmează. Ceea ce nu se poate întâmpla.
   - Rândul tău, Sebastian, zice unul dintre bărbați. Termină aici și acum.
   El închide ochii.
   Se concentrează la Evelyn.
   Ea are o sticlă de bere care-i atârnă nonșalant între degetul arătător și cel mijlociu.
   O durere infernală, iar el se concentrează la cum își înclină ea capul când îi zâmbește.
   Cum arată ea când se trezesc goi împreună.
   Cum miroase ea când îl sărută.
   Fum și vin.
   Paris.
   Nemernicii de rasiști nu i-o pot lua niciodată de lângă el.
   El păstrează imaginea lui Evelyn în timp ce Sebastian sare în sus și aterizează cu ambele picioare pe capul lui.

IUNIE

   - Bine ați venit!
   Un bărbat pe la un 30 de ani incert, cu un vibe clar de hipster, le deschise ușa de sticlă. Christer se uită în jur. Arăta chiar plăcut. Luminos, curat, confortabil. Nu ca urgențele de psihiatrie pe care le vizita la intervale regulate în interes de serviciu. Acelea erau mai degrabă reci, jegoase, pline de anxietate și țipete îndepărtate care făceau ecou între pereți. Dar așa cum Julia îi precizase în mașină, acesta era un centru rezidențial de asistență. Nu era un loc pentru pacienții de psihiatrie.
   Ceea ce el știa foarte bine. Dar i se părea amuzant s-o tachineze uneori și să vadă cum i se încrețește nasul ușor pistruiat. Julia era un șef bun. Chiar dacă ea probabil nu credea, el o plăcea, dar ascundea bine asta. Doar că avea nevoie să-și scoată acel băț din fund din când în când.
   Hipsterul îi conduse într-un birou mic. Masa de scris era curată și îngrijită și biblioteca plină de cărți pe rânduri drepte. Literatură de specialitate. Un steag LGBTQ+ și o fotografie cu hipsterul îmbrățișând un alt hipster erau pe pervazul ferestrei din spatele biroului, lângă un ghiveci cu o plantă simandicoasă. Păi sigur că da. Radarul lui Christer de depistare gay era foarte fin și-l ghicise pe Hampus Norlén imediat ce-l văzuse deschizând ușa.
   El unul nu putea înțelege chestia cu două penisuri în același pat, asta sfida totuși orice formă de biologie logică. Ce era mai acceptabil? Două șuruburi sau un șurub și o piuliță? Răspunsul era evident. Dar credea în același timp că fiecare poate să fie fericit în felul lui. Atâta vreme cât nu fluturau cu dildouri în fața familiilor cu copii venite la parada Pride, ci își vedeau de treaba lor. Așa cum făcuse Lasse.
   Lasse.
   Doamne, Dumnezeule, cât era de-atunci? Trebuie să fi fost acum 40 de ani. Lasse fusese cel mai bun prieten al lui în adolescență. O vreme, când aveau vreo douăzeci de ani, chiar locuiseră împreună. Împărțiseră totul timp de câțiva ani. Așa că nimeni n-a fost mai uimit decât Christer când Lasse s-a dovedit a juca în cealaltă echipă. Își amintea că se îmbrățișaseră deseori.
   Aveau o asemenea relație, Lasse era un băiat plăcut. Dar nu însemnase nimic. Pe urmă devenise mai greu, după ce aflase. Într-un final, au pierdut legătura.
   - Condoleanțe, zise Julia și se așeză pe unul dintre cele două scaune pe care Hampus le pusese în fața biroului.
   Christer se așeză pe celălalt. Hampus mulțumi înclinând capul și se așeză pe scaunul său.
   - Am sperat până în ultima clipă, zise el cu o voce gâtuită. Speranța e ultima care ne părăsește. Chiar dacă ne temeam de ce e mai rău. Dar dacă e adevărat ce am auzit, atunci cel mai rău lucru pe care ni l-am putut închipui nu e nici măcar pe aproape de...
   Vocea i se rupse și se întoarse rapid să se șteargă la ochi.
   - Din păcate, nu putem comenta nimic legat de anchetă, zise Julia pe un ton calm.
   Se lăsă tăcerea. O muscă grasă bâzâia într-un colț și încerca disperată să iasă prin sticlă, fără a înțelege de ce stătea ceva între ea și libertate.
   - Cât timp a locuit Robert aici? rupse Christer tăcerea și se aplecă puțin în față.
   Scaunul era oribil de incomod și-l dureau deja fundul și spatele.
   - De când avea 15 ani.
   - Ne-am întâlnit cu părinții lui, spuse Julia. Au vorbit foarte frumos despre voi.
   Hampus încuviință.
   - Da, avem o colaborare bună cu ei. Și Bobu e un tip mișto. Era. Calm, niciodată agresiv. Alte persoane care stau la noi au probleme mari cu agresivitatea și de aceea nu pot locui acasă. Cu Bobu nu era așa. Numai că fugea deseori și nu putea fi lăsat nesupravegheat nici acasă. Așa că a combina un serviciu cu a-l supraveghea în permanență nu a mers pe termen lung. Atunci am intervenit noi. Din punctul nostru de vedere, noi am împărțit cu părinții responsabilitatea pentru Bobu. Custodie comună, cum s-ar zice.
   Hampus zâmbi în barbă. Christer își scărpină bărbia. El unul se menținea proaspăt bărbierit. Așa făcuse mereu. Mama lui îl învățase de mic că nimeni n-are încredere într-un bărbos. În plus, vara ține de cald și pare că te mănâncă al naibii de tare. Ca să nu mai vorbim de toată mâncarea care probabil se oprește într-un tufiș atât de stufos. Christer își mută enervat privirea de la barba lui Hampus la musca din colțul ferestrei. A naibii, ce zgomotoasă era.
   - Poți să ne povestești puțin despre Robert? Despre Bobu? zise Julia, părând total neafectată de bâzâitul sonor al muștei.
   - Da, Bobu... ce tip.
   Lui Hampus i se lumină fața și-i sclipiră ochii.
   - Cel mai amuzant din lume, zise el. Ne uitam împreună la episoade vechi din Jackass. Îl distrau. Și iubea mâncarea. Trebuia să fim foarte atenți cu meniul zilnic, fiindcă altminteri ar fi putut lejer să ajungă la 200 de kilograme. N-am văzut niciodată pe nimeni căruia să-i placă atât de mult să bage mâncare în gură.
   - Apropo de asta, zise Christer. Părinții lui au menționat ceva despre o tendință de-ale lui de-a băga în gură și altceva în afară de mâncare.
   Privirea îi trecu fără să vrea peste fotografia cu Hampus și iubitul lui. Spera ca Hampus să nu fi înțeles greșit sensul a ce spusese el despre băgatul chestiilor în gură... Nu voia să pară plin de prejudecăți.
   - Da, o chestie ciudată. Noi eram mereu puțin neliniștiți că lui Bobu i-ar putea rămâne ceva în gât. Băga tot în gură. Plante, pământ. Granule de argilă. Pietriș. You name it.
   Vorbăria despre tot ce mergea băgat în gură nu-l ajută pe Christer câtuși de puțin. O imagine apăru pe retina lui înainte ca el să apuce s-o reprime.
   Hampus cu penisul celuilalt bărbat în gură. El se scutură puternic pentru a îndepărta gândurile.
   - Și când fugea? întrebă Julia.
   Părea rece și neafectată, deși în cameră era sufocant de cald. Christer simțea cum îi curge transpirația pe șira spinării și cum i se lipește cămașa de șale. Musca ridică nivelul decibelilor, în încercarea ei de evadare prin geam.
   - Da, asta era marea problemă cu Bobu, zise Hampus. Îi plăcea grozav să plece la drum pe cont propriu. Aveam un sistem prin care unul dintre noi îl ținea mereu sub supraveghere, dar el era un nemernic șiret, așa că într-un fel sau altul tot reușea să se furișeze. Cu praștia la el. Oriunde era Bobu, era și praștia. N-aveți idee cât de iscusit devenise cu chestia aia. Obișnuia să-i distreze pe ceilalți locatari cu demonstrații. Putea să „împuște“ capacul unei sticle fără ca măcar să răstoarne sticla. O nebunie, de-a dreptul.
   Hampus dădu din cap. Pe urmă se întoarse și, cu o mișcare cu mâna, rapidă și cuprinzătoare, omorî musca.
   - Scuze, dar nu mai suportam, zise el.
   Christer încuviință, recunoscător.
   - Cum a fugit de data asta? întrebă. Și cât dura până descopereați că a plecat?
   - Descopeream imediat. Era dimineață, pe la 10, și, culmea, eu trebuia să-l supraveghez, numai că unul dintre ceilalți locatari a alunecat pe scară, așa că m-am dus acolo să văd ce s-a întâmplat. Totul era OK și m-am întors după 5 minute. Dar Bobu deja nu mai era acolo. La început, nu ne-am făcut prea multe griji. El dispare, cum spuneam, una-două, dar îl găsim mereu. Dar... Dar nu și de data asta. Când a început să se însereze și-am văzut că tot nu-l găsim, i-am sunat pe părinți. Și-am decis de comun acord să-l dăm de îndată dispărut, să anunțăm poliția. Slavă Domnului că voi ați luat chestia asta imediat în serios.
   - A existat în dimineața aceea ceva care să-ți fi atras atenția? Poate ai văzut pe cineva în apropiere, cineva care nu avea ce să caute aici? Orice ai gândit atunci?
   Hampus cugetă temeinic la întrebare. Pe urmă dădu lent din cap și gesticulă din mâini.
   - Nu... Nu, totul era ca de obicei. Nu mi s-a părut nimic neobișnuit. Sigur că au trecut o grămadă de oameni și mașini pe aici prin față, dar așa e mereu. Nimic sau nimeni care să-mi atragă atenția.
   - Bobu s-ar fi dus cu un străin? întrebă Julia, căreia în sfârșit îi apăruse o urmă de sudoare pe buza superioară.
   Christer era mulțumit. Era un semn că totuși era și ea un om și nu un robot cu sistem AC încorporat.
   - Da, cu bucurie. Bobu iubea pe toată lumea. Credea numai de bine despre toți. Și n-am întâlnit niciodată pe cineva care să nu-l iubească pe Bobu. Nu puteai să nu-l iubești pe Bobu.
   După voce, părea din nou că i se opresc vorbele în gât. Hampus se uită în jos, la genunchiul său, și-și împreună mâinile pe birou. Julia se ridică.
   - Cred că e suficient, deocamdată. Dar cu permisiunea voastră vom reveni dacă mai avem alte întrebări.
   - Nu trebuie decât să dați un semn, zise Hampus și se ridică pentru a da mâna cu ei.
   Christer ezită. Vedea cu ochii minții ce obișnuia Hampus să apuce cu mâinile acelea. În spatele ușilor închise. Dar dădu mâna cu el. Totuși, nu era contagios. Strângerea de mână a lui Hampus era în mod surprinzător puternică, deși mâna era moale și catifelată la atingere. Christer îi ținu mâna strânsă mai mult, ca să-i arate cât de afectat era.

   Camera era doar pe jumătate plină. Vremea era prea frumoasă ca să vrei să stai în miezul zilei într-o sală de adunări și să-ți recunoști păcatele. Sau viciile. Depindea cum alegeai să le numești.
   Mina fusese aproape să spună pas. Dar, tocmai când începea să simtă că nu mai are nevoie să meargă acolo, că e gata, știa că are cea mai acută nevoie de asta. Așa că se dusese.
   Se uită în jur. Fata-cu-Delfinul stătea pe locul ei obișnuit. Și deși Mina era la o oarecare distanță, îi văzu pe braț clar conturat un lup, cu textul Living on the edge deasupra. Chiar și Carpe diem fusese considerat suficient de semnificativ și-i acoperea tot antebrațul. Evident. Ce original. Poate că ar trebui s-o reboteze Fata-cu-Delfinul-și-Lupul. Sau Fata-Platitudinilor.
   Kenneth și soția sa în scaun cu rotile erau și ei acolo. Bineînțeles. Și câinele lor. Basse? Bosse? Da, Bosse. Câinele o studia interesat, de acolo de unde stătea, lângă scaunul cu rotile, dar se ridică entuziast când privirea Minei îi întâlni privirea. Ea își întoarse repede capul. Nu voia atenția câinelui și spera că lesa era legată de ceva, așa încât să nu poată veni la ea.
   Nici măcar nu voia să se gândească ce mișuna prin blana aceea.
   Deși era doar începutul lui iunie, era apăsător de cald. Căldura timpurie care lovise orașul nu părea să aibă în plan să se domolească, iar picăturile de transpirație își căutau calea în jos pe sub talia pantalonului.
   Mina rezistă impulsului de-a se ridica, de-a ieși, de-a merge acasă și de-a intra în pas alergător sub duș. Fremăta de neplăcere din pricina transpirației, simțea de parcă mizeria din interior se înghesuia și ieșea la suprafață, prin piele. Vara, ea făcea duș de două ori mai des decât iarna.
   Dacă era după ea, ar fi făcut duș cel puțin o dată pe oră când era cald, dar în cazul acesta ar fi fost destul de complicat să se mai ocupe și de altceva. Kenneth îi făcu semn cu mâna, puțin absent. Soția lui dădu din cap în semn de salut. Mina realiză că habar n-are cum o cheamă pe femeie. Poate ar trebui să întrebe. Să fie politicoasă. Dar voia să evite să facă cunoștință cu prea mulți dintre cei care se adunau acolo. Deja făcuse o excepție cu Bosse.
   Femeia din scaunul cu rotile părea obosită. Palidă. Și îi era cald, transpirația îi curgea abundent de pe frunte în ochi. Clipea și ridica din când în când mâna ca să șteargă picăturile sărate.
   Vocile se auzeau adormitoare. Își împărtășeau, pe rând, experiențele. Se întorceau pe față și pe dos pe ei înșiși. Succes. Înfrângere. Tragedie. Triumf. Unii erau la începutul călătoriei, alții erau pe drum de multă vreme.
   Câțiva aveau privirea luminată a celui tocmai mântuit. Încă nu dăduseră de prima piedică. Încă nu știau că drumul înainte nu era drept, așa cum părea mereu la început.
   Îi invidia. Ea una se identifica mai mult cu fermitatea obosită a veteranilor.
   Era mai realistă. Realism construit pe experiența celor care deja au eșuat. Și s-au ridicat din nou. Și iar au eșuat. Și iar s-au ridicat. Era privirea cuiva care vedea înaintea sa un drum întortocheat, dar acceptase că acela e drumul pe care trebuie să meargă.
   Dădu involuntar din cap. Deschise ochii apoi, de parcă nu știa că fuseseră închiși. Fără să-și dea seama, moțăise de la căldură. Se uită în jurul ei ca să vadă dacă observase cineva că ațipise.
   Tresări. Ceva nu era în regulă cu soția lui Kenneth. Pielea era de un alb spongios și respira cu icnete scurte, violente. Chiar și Kenneth sesizase că ceva nu e în regulă și-i spunea ceva cu voce joasă, dar ea doar nega vehement din cap.
   Mina ezită. Pe urmă se duse cu pași mici până la ei și se așeză pe vine în fața femeii. Bosse se ridică fericit și începu să smucească lesa ca să ajungă la ea. Mina se dădu în spate instinctiv.
   - Cum te simți? întrebă ea aruncând rapid o privire spre Kenneth.
   - Nu vrea să sun la salvare, răspunse el cu un glas care trăda panică.
   Soția lui respira anevoie, părea că nu poate răspunde. În schimbă, dădu din nou din cap. Mina scoase telefonul.
   - Nu contează. Trebuie să ajungă la spital. Imediat. Sun.
   Kenneth păru ușurat, dar soția lui dădea vehement din cap. Mina o ignoră.
   Bosse gâfâia de la căldură, cu limba scoasă. Părea că nu înțelege că ceva nu e în regulă cu stăpâna lui, așa că își canaliza toată energia entuziastă asupra Minei. Ea vorbi scurt la telefon. Se identifică drept polițistă, dădu adresa clădirii și descrise situația. Menționă și că femeia care avea nevoie de ajutor era în scaun cu rotile.
   Ceilalți din grup abia acum observară că e pe cale să se întâmple ceva. Fata-cu-Delfinul își freca mâinile și se holba neliniștită la Mina.
   Mina încheie convorbirea.
   - Sunt pe drum, zise ea apoi.
   - Mulțumesc, spuse Kenneth. Nu face așa de obicei, ea mereu a...
   Vocea îi deveni neclară, apoi continuă să mormăie pentru sine. Probabil se afla în stare de șoc. Mina era pe cale să pună o mână de consolare pe brațul lui, dar se abținu. El arăta la fel de transpirat precum se simțea și ea. Soția lui Kenneth părea panicată, iar respirația îi devenea din ce în ce mai greoaie. Chiar și Bosse păru acum să înțeleagă că ceva nu e în regulă. Își puse capul pe genunchii stăpânei și începu să plângă. Ea îl mângâie stângace pe cap, luptând în continuare cu respirația.
   Mina vorbea liniștitor, cu urechile ciulite după sunetul de sirene. Nu trecură multe minute până când îl auzi și ieși afară ca să întâmpine ambulanța. Pe urmă totul decurse rapid. Paramedicii intrară în grabă cu targă și echipament și toți cei din cameră se ridicară în picioare. Stăteau tăcuți, uluiți, urmărind cu atenție ce se întâmplă. Infirmierii o ridicară pe soția lui Kenneth pe targă, iar el o ținu în tot acest timp de mână. Mina ieși după ei afară și văzu cum urcară targa rapid și eficient în ambulanță. Kenneth urcă și el, fără să dea drumul mâinii soției sale.
   Exact înainte ca ușile să se închidă, strigă către Mina.
   - Bosse! Te rog, ai tu grijă de Bosse.
   Mina se uita fix la ambulanța care pornise cu viteză și sirenele aprinse. În spatele ei, în local, se auzea Bosse lătrând fericit.

   Un urlet de abis primordial se auzi dinspre camera de lucru și o făcu pe Rebecka să tresară atât de tare, încât își scăpă paharul cu apă.
   Vincent încercă să-l prindă, dar paharul se sparse de plăcile de clincher. Apa formă o băltoacă mare, în care aproape pluteau cioburi de sticlă. El tocmai se întorsese acasă de la Malmo și găsise totul ca de obicei.
   - Vincent! țipă Maria ieșind valvârtej din camera de lucru, stacojie la față. Parcă trebuia să scapi de drăcovenia aia.
   Aston, care stătea și construia lego pe podeaua din camera de zi, începu să plângă când auzi ce nervoasă era mama lui.
   - Mama nu e nervoasă, zise Maria încercând să se calmeze, oricum nu pe tine, iubitule. Doar o să-l strâng de gât pe tatăl tău, care-o lasă pe mama ta să creadă că e atacată și să facă, din cauza asta, infarct.
   Vincent era pe picior de plecare. El convocase pentru prima oară grupul la întâlnire și nu voia să întârzie rămânând blocat în trafic. Spera că deja îl găsiseră pe Daniel. Mina avusese telefonul închis ieri-seară, probabil că se culcase devreme, dar el îi trimisese mesaj că e important să vorbească din nou cu Daniel și că el unul vine cu drag la discuția de azi. Sau imediat ce ei îl vor aduce pe Daniel la sediu. Trebuiau să afle cu ce fel de schițe stătuse clientul acela la cafenea, iar Daniel urma să vadă dacă le poate recunoaște.
   El avea și să confirme dacă acel client era sau nu Jonas Rask, dacă ei îi arătau o poză cu el. Gândul îi provoca exaltare. „Vincent Walder, detectiv particular!“
   Dar el știa exact ce se întâmplase cu Maria în camera de lucru. Compania de producție tipărise o siluetă de carton în mărime naturală, ca reclamă pentru cel mai recent serial de televiziune al lui. O siluetă de carton care-l reprezenta pe el însuși. Maria o botezase instant Drăcovenia, când venise acasă cu ea. Personal, i se părea chiar elegantă. Îi promisese s-o arunce, dar nu-l lăsase inima s-o facă. Câți puteau să se laude cu copia lor în mărime naturală?
   Dacă era să fie foarte sincer, lui i se părea de-a dreptul cool. În plus, cum ar putea s-o distrugă? Totuși era el. Din punct de vedere psihologic exista ceva profund de neliniștitor doar în gândul de a se arunca pe sine însuși. Citise de fapt, cu puțin timp în urmă, un tratat incredibil de interesant despre psihoterapia autostructurantă. Un fir roșu în tratat era istorisirea lui Ovidiu despre Narcis. Iubirea de sine și fascinația pentru propriul eu ar fi fost adânc ancorate în psihologia umană. Chiar și Freud a avut, evident, un cuvânt pentru această fascinație a recunoașterii - Verliebtheit.
   - Ai grijă, calci pe cioburi, îi zise el Mariei când aceasta porni spre el cu o viteză alarmant de mare.
   - Cât de mare este egoul tău? întrebă ea. De-ți trebuie și o copie de-a ta în camera de lucru! Ce faci de fapt cu ea, vă masturbați împreună când noi nu suntem acasă?
   - Maria! țipă Rebecka îngrozită. Vino, Aston, hai să construim în camera ta.
   - Mi-e frică când se enervează mama, zise el nefericit.
   Chipul Mariei schiță o expresie chinuită. Vincent știa că asupra lui va fi aruncată vina și pentru Aston. Rebecka trecu precaută pe lângă cioburi și băltoaca de apă și intră în camera de zi. Acolo își luă ostentativ fratele mai mic de mână, strânse câte piese de lego putu și închise ușa în urma lor. Fără să arunce o privire spre tatăl său și spre mătușa-mamă vitregă.
   - Scuze, zise Vincent. Dar nu înțeleg cum de te sperii în continuare la fel de tare. Doar știi că e acolo.
  Maria își țuguie buzele.
   - Iar eu nu înțeleg fascinația ta pentru chestia aia.
   - Verliebtheit, zise Vincent.
   Maria se holba la el.
   - Arunc-o, zise ea, uitându-se adânc în ochii lui.
   - Promit, spuse el și scoase cârpe și mătură.
   Se pare că va întârzia câteva minute. 

 ........................................