Cutia, Camilla Lackberg & Henrik Fexeus

 ..........................................

 7-9

 

             Luară mașina Minei până la cinematograful Filmstaden din shopping centerul Saderhallarna.

   El nu spuse prea multe în mașină, era greu să vorbească stând lângă ea fără să-i poată vedea expresia feței. Rezultatul fu un drum cu mașina în tăcere. Când plăti în aplicația parcării, se obligă să nu ajusteze timpul într-o sumă cu soț, în defavoarea uneia fără soț. Nu voia să facă nimic care să pară prea ciudat.
   Ajunși în Filmstaden, cumpărară bilete la un film de care niciunul dintre ei nu auzise și intrară în foaierul cinematografului. În spatele caselor, erau dulapuri de sticlă cu popcorn în pahare mari de carton. El se îndreptă către cea mai apropiată casă, dar se opri. Ar trebui să cumpere suc și snackuri? Sau n-ar trebui? Dacă le-ar lua, atunci ar fi o întâlnire? Nu era foarte sigur care sunt regulile.
   Se întoarse ca s-o întrebe pe Mina și descoperi că nu mai e lângă el. Se oprise câțiva metri mai în spate. Înghețase parcă, cu privirea ațintită asupra paharelor de popcorn. Era palidă la față. Pe urmă, ochii îi trecură jucăuși într-o parte, la automatele de suc și grămezile de paie împrăștiate. Pupilele mărite și maxilarul încordat dezvăluiau panica efervescentă dinăuntrul ei.
   Era un idiot.
   Orice angajat și oricât de mulți vizitatori ar fi putut atinge popcornul din paharele deschise. Sute de oameni nespălați pe mâini scotociseră printre acele paie. Ca să nu mai vorbim despre toți cei care stătuseră deja pe scaunele pe care aveau să se așeze, sau despre sucul vărsat care risca să li se lipească de tălpile pantofilor înăuntru, în sala cinematografului. Cum a putut el crede că ei o să-i placă asta?
   - Mina, zise el și-i atinse cotul cu băgare de seamă. Plecăm de aici.
   Ea reacționă la atingere cu o tresărire, dar se uita în continuare fix la dulapurile cu popcorn.
   - Dar am plătit biletele, zise ea.
   Apoi începu să-și frece mâinile, ca și cum le-ar fi spălat. Deveniseră uscate și zgrunțuroase din nou.
   - Nu putem pleca de aici, zise ea, dacă am plătit.
   - Ba sigur că putem. Am plătit ca să facem cum vrem. Doar fiindcă am luat mâncare, nu înseamnă de fapt că trebuie s-o și mâncăm pe toată. Întotdeauna putem alege. Toți părinții greșesc.
   Apucând-o cu grijă de braț, o scoase din cinematograf. Ea începu să respire mai ușor imediat ce întoarseră spatele foaierului. Intrară în shopping center, în labirintul de restaurante adiacente cinematografului.
   - Așază-te aici, zise el arătându-i cel mai apropiat loc de servire. Comandă-ți ceva de băut. Ai nevoie. Vin și eu imediat.
   Fără să aștepte răspuns, ieși alergând din shopping center și intră la Coop, care era exact alături, în timp ce se blestema pentru nechibzuința lui.
   Trei minute mai târziu era înapoi. Mina stătea la o masă în fundul localului.
   Era o bere pe masă, în fața lui. O Cola Zero în fața ei. Sticla părea neatinsă.
   - Uite, zise el și-i întinse un pachet sigilat cu paie pe care tocmai le cumpărase. Am bănuit că nu ți-ai luat la tine azi.
   Mina păru că e gata să izbucnească în plâns.
   - Iartă-mă, începu ea. Nu vreau să mă crezi nebună. Încerc, doar că e atât de...
   Dacă începea să plângă, el nu știa ce-ar trebui să facă. Erau 5 paie în pachet. La raft erau 7 pachete. Treizeci și cinci de paie în total. Mina probabil nu avea mai mult de 33 de ani. Lipseau 2 între 35 și 33. Câte un pai pentru fiecare dintre ei. Dădea 2. Chiar nu voia ca ea să înceapă să plângă.
   - Am văzut, zise el. Tu ești ultima persoană din lume care o să facă gripă. Nu e rău deloc.
   Mina zâmbi recunoscătoare, deschise pachetul cu paie și băgă unul în sucul ei. Se uită la el și după aceea băgă unul și în berea lui.

   Nu era foarte târziu când Vincent se întoarse acasă, dar familia dormea deja.
   Aston obișnuia să se stingă de epuizare în jur de ora 8, Maria prefera să meargă la culcare la cel târziu 9 și jumătate, iar adolescenții cam o oră mai târziu. El unul își avea perioada cea mai creativă între 10 seara și 2 noaptea, așa că a veni acasă ca acum, la miezul nopții, era ideal. Mai avea încă 2 ore în care era vigilent și eficient.
   Dar nu în seara asta. Mintea era prea plină de gânduri, la Mina și la tot ce vorbiseră. Se spălă pe dinți și se furișă în dormitor, cu grijă să n-o trezească pe Maria. Dacă se trezea, l-ar întreba cu obișnuita ei voce acuzatoare de ce se întorsese acasă la miezul nopții, iar el n-avea puterea să fie nevoit să se apere.
   Se dezbrăcă fără să aprindă nicio veioză. Ciorapii și chiloții împăturiți și aruncați pe jos. Erau haine de spălat. Celelalte haine, care puteau fi purtate în continuare, pe comodă. Când ochii începură să se acomodeze cu întunericul, văzu o umbră pe noptiera Mariei. Teancul ei de cărți. Exact ca soția lui, nici el nu știa prea multe despre cum funcționează viața. Și exact ca soția lui, nu avea cum să învețe asta din câteva cărți. Diferența era că el știa asta.
   Dar începea să învețe.
   Mina începea să-l învețe.

   Mora 1982

   Jane stătea pe un scaun în hol la Ylva. Pe comoda de lângă ea era telefonul familiei. Jane stătea cu mâna pe receptorul gri, fără să-l ridice din furcă. Să sune acasă sau să nu sune acasă. Asta era întrebarea.
   Îi fusese teamă că mama va suna în fiecare zi, de vreme ce-i spusese că plecase să-și viziteze prietena, sau chiar de mai multe ori pe zi, ca s-o întrebe ce mai face și când are de gând să se întoarcă acasă. Părinților Ylvei le spusese că mama ei putea fi puțin maniacă și își ceruse scuze anticipat pentru ceea ce credea că se va întâmpla.
   Dar mama se comportase uimitor de bine. Sunase doar în prima zi. Și atunci doar ca să verifice că Jane a ajuns cu bine și că totul e în ordine. După care nu mai dăduse niciun semn. Deși trebuie că îi e incredibil de greu să se abțină. Dar era un lucru bun. Mama poate că își dăduse seama că ea se descurcă minunat. Exact așa cum Jane gândea logic în urmă, când reconstruia numerele de magie ale fratelui său, și mama poate că realizase că nu Jane o ținea la suprafață, în ciuda tuturor lucrurilor. Poate că nu va fi nicio problemă să se mute.
   Totuși stătea și ținea receptorul telefonului, în timp ce mâna transpira din ce în ce mai tare de la plasticul gri. Fiindcă simțea că ceva e în neregulă.
   Foarte în neregulă. Nu putea s-o explice, nu era un sentiment rațional.
   Probabil era doar ridicolă. Probabil conștiința ei încărcată era cea care o bântuia. Ar fi trebuit mai degrabă să fie bucuroasă decât îngrijorată că mama nu-și urma obișnuitul ei tipar pe care-l avea programat în ea.
   Și în același timp. Intuiția îi spunea că ceva nu e cum trebuie. Ceva acolo, acasă. Răsucea între degete firul telefonului. Dacă ar suna și ar arăta că e neliniștită, mama ar ruga-o să vină acasă direct. Dacă nu suna, va avea în continuare un nod irațional în stomac.
   Mută receptorul în cealaltă mână, se șterse de transpirație pe pantaloni și formă numărul de acasă. După câteva secunde de pârâit și pocnete în ureche, primi legătura. Când în sfârșit sună la celălalt capăt, semnalul era la fel de slab și firav de parcă suna în celălalt capăt al pământului. După cinci semnale, cineva răspunse.
   - Familia Boman, alo?
   - Salut, frate! Jane la telefon!
   Tăcere. Știa că frățiorului ei nu-i plăcea să vorbească la telefon. Ea trebuia să conducă discuția.
   - Ce mai faceți? întrebă ea.
   - Bine. La micul dejun.
   Ea zâmbi în sinea ei. Totul era bine. Nodul din stomac nu avea decât să se așeze în colțul rușinii.
   - Lasă-mă să ghicesc, zise ea. Triunghiurile de pâine prăjită ale mamei?
   - Da, fără margini. Cu ou feliat. Știi tu...
   - Rutina e importantă.
   - ... rutina e importantă.
   Râseră amândoi în același timp.
   - Pot să vorbesc cu mama? Dacă a terminat cu sendvișurile tale?
   - Mnu, nu poate vorbi chiar acum.
   - E... o zi... din acelea? zise ea coborând vocea. Te descurci?
   - Nu, doar că nu-i aici. Sunt OK.
   Măcar mama era suficient de sănătoasă cât să pregătească micul dejun. Deci așa. Neliniștea nu fusese decât conștiința ei încărcată. Și atâta vreme cât nu vorbea cu altcineva în afară de fratele ei, mama n-o putea ruga să se întoarcă acasă.
   - Apropo, tu nu construiai un truc de magie secret, înainte să plec eu? zise ea. Mama zicea că poate participă și ea într-un fel sau altul. O să-mi arătați când vin acasă?
   Se lăsă tăcerea la celălalt capăt. Ea apăsă receptorul de ureche ca să audă dacă el mai e la telefon. Se auzi o respirație slabă. Lui nu-i făcea plăcere să vorbească despre secretele lui. Atunci se ducea toată magia, așa cum obișnuia el să spună. Dar nu era nevoie să fie atât de colosal de iritabil.
   - Nu-ți face griji, zise ea. Mama nu mi-a dezvăluit nimic.
   - Nu mai vreau să vorbesc acum. Vreau să mănânc. Se răcesc sendvișurile.
   - OK, frate. Ne vedem peste o săptămână. Salut-o pe mama.
   El închise înainte ca ea să apuce să termine de vorbit. Își desfăcu degetele din cablu și puse receptorul în furcă. În timp ce vorbiseră i se păruse că totul e bine. Dar acum, neliniștea reveni. Frățiorul ei avusese o voce ciudată spre final. Ar trebui să meargă acasă. Să verifice dacă totul e bine.
   - Termină, Jane, își zise ea cu voce tare și dădu din cap.
   Mama ei era cea mai manipulatoare ființă pe care-o întâlnise. Mama era expertă în a-și înfige ghearele în oameni, până nu mai rezistau. Acele gheare erau, se pare, mai adânc înfipte în Jane decât își dăduse seama. Fără ca măcar să fie nevoie să facă ceva, mama o făcea să vină acasă. Dar nu de data aceasta. De data aceasta, Jane avea de gând să câștige.
   Își luă sacoșa cu care fusese la scăldat ieri și ieși prin spatele casei. Ylva era întinsă pe o pătură în iarbă și citea o carte.
   - Ylva, zise ea. Ce zici, ne ducem să facem o baie?
   - Ai rămas atââât de în urmă, zise Ylva și se ridică de pe pătură.
   Ea își pusese deja costumul de baie.
   - Cine ajunge ultima e un ou stricat! strigă Jane și o luă la fugă spre biciclete.
   N-avea de gând să se întoarcă acasă până nu voia chiar ea asta.

   Poate pentru a o suta oară, Ruben se întinse după schimbătorul de viteze, doar ca să descopere că nu e acolo. Și pentru a o suta oară regreta că nu-și luase Chevroletul Camaro. Schimbător automat, ce porcărie. Totuși nu era handicapat. Dar fermele de vizoni îi sunau a noroi, mizerie industrială și ghemotoace de păr de animale peste tot. Nu era ceva la care voia s-o expună pe Ellinor, așa cum își botezase el mașina. Când cineva îl întreba de nume, făcea referire la un film de acțiune vechi, cu Nicolas Cage. Motivul adevărat îl privea doar pe el.
   Ellinor tocmai fusese la service și chiar în acest moment strălucea proaspăt lustruită sub o prelată, în garaj. Vecinii cu care împărțea garajul evident că-l tachinau pentru prelată, dar ei n-aveau decât să vorbească, la cât de jegoase erau mașinile lor. El n-avea de gând să lase particulele de grăsime din aerul din garaj să se apropie de lacul ei alb.
   Așa că luase mașina de serviciu de data aceasta. Era de ajutor și că scria POLIȚIA pe mașină atunci când se ducea în vizită, neinvitat. Se folosea rapid de nervozitatea pe care o trezea mașina. Dar în ciuda tuturor, ziua fusese pierdere de vreme totală. Exact cum bănuise. La trei ferme de vizoni apucase să meargă până acum și intenționa să meargă și la a patra, după care era suficient.
   Până una-alta, planul era doar să se uite să vadă ce e pe acolo. Să încerce să-și facă o impresie despre măsura în care fermele de vizoni chiar se pretau la a fi un loc în care cineva ar putea ține oameni prizonieri, poate chiar și ucide, fără a fi prins. Dar locurile pe care le vizitase nu aveau nici măcar un centimetru pătrat liber. Erau vizoni peste tot. Mii, presați în sisteme automatizate care permiteau unei singure persoane să se ocupe de ei. Abia dacă era loc pentru animale, cu atât mai puțin pentru un atelier de tâmplărie discret, dar ucigaș.
   Ultima fermă pe ziua de azi era pe insula Lido, în arhipelagul Norrtalje, ceea ce necesita trecerea cu bacul. Imediat ce ajunse la bord, închise motorul și coborî din mașină. Vântul îl trăgea de sacou și de păr. Aerul proaspăt era foarte binevenit. Mirosise ca dracu’, sincer vorbind, la fermele acelea. Știa că multă lume e revoltată de cum sunt tratate animalele, industria de vizoni nu era o ramură economică populară pentru cei care se considerau conștienți. El îi înțelegea într-un fel, ceea ce văzuse azi nu-l umpluse chiar de bucurie.
   În același timp, dacă voiai să te plângi că ceva nu merge bine, existau mulți oameni care chiar aveau nevoie de ajutor, mai înainte de a te apuca să-ți pese de animale. Dacă voiai să ajuți, puteai să alegi cum. Puteai să devii polițist și să te faci util. Sau te puteai înscrie într-un partid de stânga și să ieși la demonstrații.
   După un sfert de oră, bacul ajunse la destinație, iar Ruben se așeză la loc în mașină, în același timp în care îi sună telefonul.
   - Ruben Hook, răspunse el la sistemul handsfree al mașinii.
   - Bună, Ruben, Vincent sunt. Cum merge? Am auzit că ești prin țară și urmărești o pistă, ceva despre o legătură cu fermele de vizoni?
   Vincent? Nu era chiar primul om la care se gândise că l-ar suna. Mina dăduse, se pare, din casă. Ea părea convinsă că „magicienașul“ acela făcea o treabă mai bună decât poliția. Sigur voia doar să și-o tragă. Înfășurată în folie alimentară. Râse în sinea lui de imaginea care-i apăru în minte.
   - Dacă e să fiu sincer, e o pierdere totală de vreme, zise el și porni motorul. Mă îndrept spre ultima locație acum. Sper că nu vom face vizite și în baza altui conținut din stomacul lui Robert. O să avem chiar multe Mc Donald’s-uri la care să ne ducem, în cazul ăsta.
   Mașina se scutură când bacul acostă la mal.
   - Cum se face că mă suni? zise el în timp ce bariera se ridică pentru a putea trece.
   - Voiam să vorbesc cu tine despre o chestie fără ca ceilalți din grup să audă.
   Mai erau doar două mașini pe bac. El le depăși uitându-se concomitent pe harta din aplicația telefonului. Ferma de vizoni nu era departe de stația feribotului. Chiar voia ca această zi să se termine odată.
   - Nu ne cunoaștem, continuă Vincent. Dar te-am studiat. Te-am ascultat cum vorbești. Atitudinea ta față de femei. Cât a trecut de când te-a părăsit?
   Ruben scoase un fluierat și coti spre marginea drumului. Cele două mașini pe care tocmai le depășise trecură pe lângă el claxonând enervat. Aproape înainte de a opri, începu să scormonească în buzunar după airpod-uri.
   Chestia asta era prea personală ca să audă cineva din greșeală. Sigur că nu mai era nimeni în mașină, dar oricât.
   - Ce întrebarea dracu’ mai e și asta, zise el după ce își puse căștile fără fir. În primul rând, habar n-am la ce te referi, și în al doilea rând, e mult prea personal. Cine te crezi?
   - Nu vreau să pară că-mi bag nasul, zise Vincent. Dar recunosc o inimă zdrobită când văd una. Spun asta pur obiectiv.
   El nu știa ce să spună. Nu voia s-o recunoască, nici față de el însuși, nici față de altcineva. Dar mentalistul ăla blestemat avea dreptate, în ciuda lipsei lui totale de finețe socială. Ruben n-avea niciun chef să se gândească la asta. Nici acum, nici mai târziu. În femei nu puteai avea încredere și cu asta, basta.
   - Îmi pare rău că sunt atât de direct, zise Vincent, pe un ton care, din fericire, n-avea nimic a face cu o simpatie lipicioasă. Dar eu cred că tu vrei ca lumea să vorbească cu tine în alt fel. Și prefer să mă înșel și să fiu considerat un idiot insensibil decât să te văd simțindu-te atât de rău în continuare. Presupunând că am dreptate că te simți rău.
   - Sună de parcă ai vrea să mă iei de bărbat, pufni Ruben și porni iar mașina. Ce-ți pasă ție de cum mă simt eu, poți să-ți bagi picioarele în asta, nu?
   Zărise ferma de vizoni puțin mai încolo. Probabil exista un drum lateral din șoseaua pe care era, care să-l ducă la o parcare din fața clădirii principale.
   Mai avea până acolo cam 1 minut.
   - Nu vreau. Sau, eu...
   - Deci ai de gând să fii terapeutul meu acum? îl întrerupse el.
   - Deloc, zise Vincent. Nici măcar nu vreau să știu dacă am sau nu dreptate. Dar, Ruben, tu când ești bun, ești bun. Din câte-am înțeles de la colegii tăi. Chestia asta a doua, asta pare să te deranjeze. Capacitatea ta are de suferit.
   Ruben parcă mașina poliției și ieși. La celelalte ferme auzise deja din parcare sunetele inconfundabile de activitate în plină desfășurare.
   Animalele necesitau hrănire, aer condiționat, bandă rulantă pentru transport.
   Ca să nu mai vorbim de animalele în sine. Toate astea scoteau sunete.
   Bănuia că ferma fusese închisă. Se întâmpla cu tot mai multe dintre ele, din câte înțelesese. Bănuiala era confirmată și de cât de părăsită arăta clădirea.
   Zări apă la vreo 10 metri în spatele fermei. Era aproape pașnic, dacă n-ar fi fost mirosul. Era chiar mai rău ca în celelalte locuri. Dacă nu existau animale aici, atunci existaseră până de curând. Din locurile pe care le vizitase astăzi, acesta era primul care măcar în teorie ar putea îndeplini cerințele unui loc al crimei retras.
   - Dar comportamentul tău îi tulbură pe colegii tăi, continuă Vincent, întrerupându-i gândurile. Spun toate astea, fără a te judeca. Dar văd cum ceilalți reacționează la comentariile și privirile tale. Ție poate ți se pare un jargon amuzant și ce știu eu, poate chiar e. Dar pe ei îi dezechilibrează. Îi face să comită greșeli. Eu nu judec. E doar o constatare obiectivă.
   O constatare obiectivă? Ce om sub 100 de ani vorbea așa?
   - La Mina te referi acum? zise Ruben.
   Un bărbos la vârsta pensiei ieși din ce arăta a fi o casă de locuit de lângă fermă. Doamne, Dumnezeule, moșul locuia acolo? Practic, chiar în ferma de vizoni? Ruben nu spera decât că moșul își pierduse mirosul acum multă vreme.
   - Cum spuneam, nu e treaba mea, zise Vincent. Dar cred că e o situație nefericită dacă voi, ca grup, nu funcționați la capacitate maximă, ținând cont de unde vă aflați cu ancheta.
   Măcar nu se inclusese și pe el și nu spusese „unde ne aflăm cu ancheta“.
   Tot era ceva. Pe gazonul de lângă casă se afla o mobilă de grădină din lemn alb, spre care se îndrepta acum bărbatul. Ruben putea să vadă de departe că vopseaua de pe mobilă era coșcovită. O femeie stătea pe unul din scaune.
   Bărbatul îl zări pe Ruben și schimbă direcția spre el.
   - Pot să te ajut? spuse bărbatul când ajunse la mașina poliției.
   Ruben îi făcu semn la căști, să-i arate bărbatului că e într-o convorbire.
   - În plus, Ruben, eu personal aș prefera ca tu să te simți bine, încheie Vincent.
   - Vincent, stai o secundă, spuse el și se întoarse apoi către bărbat.
   - E ferma ta?
   - A mea și a soției mele.
   Bărbatul arătă cu degetul la femeie.
   - Sau a fost, în orice caz. Acum, mi-e teamă că n-a mai rămas prea mult. Activiștii au intrat și-au „eliberat“ vizonii. N-am reușit niciodată să-i prindem și să-i băgăm la loc. A trebuit să-i concediem pe Goran și pe Martin, angajații noștri, și să închidem activitatea. E în continuare neobișnuit de plin de vizoni și pe insula asta și pe insulele de lângă. Vizonii sunt buni înotători, știi asta, zise bărbatul râzând. Am reclamat la poliție, dar nu s-a întâmplat nimic. Ai venit în legătură cu asta? Chiar ar fi timpul ca poliția să se ocupe de toate astea. M-aș bucura să-i văd pe activiștii ăia plătind cândva.
   Ruben dădu din cap afirmativ.
   - Știi dacă ați mai avut și alți oaspeți nepoftiți pe aici? întrebă el. În afară de activiști?
   - Aici, în larg? râse bărbatul și făcu ochii mari. Asta e o insulă mică. Bacul cu care-ai venit e singurul drum care duce încoace, asta dacă n-ai barca ta, evident. Am fi auzit dacă ar fi fost cineva aici. Așa că nu, nicio petrecere sălbatică aici, sau la ce te-ai gândit.
   Bărbatul chicoti.
   - Fără vizoni nu mai suntem interesanți nici măcar pentru activiști, continuă el. Aici nu vine nimeni dacă n-are o treabă directă. Ne bate gândul să vindem și să ne mutăm în Herrljunga. Familia, înțelegi tu.
   Ruben zicea hm și lua notițe. Încă o fundătură. Pe insula aceasta nu se întâmplase ceva mai palpitant în afară de vopseaua care se desprindea încet de pe fațada casei. Dar ei chiar ar trebui să facă ceva cu mirosul.
   - Dacă îți aduci aminte să fi văzut pe cineva aici, să mă suni, zise el și-i dădu bărbatului cartea sa de vizită.
   Bărbatul încuviință și luă cartea de vizită. Pe urmă se întoarse și se duse la mobila de grădină și la soția sa. Ea îi făcu cu mâna lui Ruben.
   El se așeză din nou în mașină și își reactivă căștile. Făcu cu mâna cuplului de bătrâni și ieși din mica parcare, înapoi spre drum.
   - Vincent, m-am întors, zise el în căști. Ce încerci să spui, de fapt?
   Îl surprindea că nu simte niciun pic de iritare. De obicei, pălăvrăgeala despre sentimente și oamenii care încercau să scormonească înăuntrul lui erau cele mai rele lucruri pe care le știa. Dar mentalistul ăla se pricepea, era nevoit să recunoască. Ceva din Ruben nu voia nimic mai mult decât să continue să vorbească cu el.
   - Începusem să cred că ai închis, zise Vincent. Dar mă gândesc așa. O să-ți trimit prin sms un număr de telefon. E al unei persoane cu care e bine să vorbești despre așa ceva. Una dintre cele mai bune, de fapt. Ia legătura cu ea. Eu n-o să știu ce alegi să faci și nici nu vreau să știu. Dar ar trebui să înțelegi că ești apreciat și plăcut de colegii tăi. Le pasă de tine. Când nu te comporți ca un idiot.
   Ruben nu zicea nimic, doar conducea în jos, spre bac. Vocea moale a lui Vincent rămăsese suspendată în el. El voia să povestească. El. Voia. Să povestească.
   - Sunt 11 ani în curând, zise el apoi. O chema Ellinor. A fost ultima oară când am avut încredere în cineva. Nu că ar fi treaba ta.
   Ultima chestie n-o spusese serios. Dar Ruben cel obișnuit se zvârcolea înăuntru în semn de protest față de această discuție, căreia i se opunea cu întreaga sa ființă. Deși mai departe de atât nu reușea totuși să meargă.
   Ceva s-ar putea rupe. Ceva de care abia reușise, după un deceniu, să se poată feri.
   Închise telefonul și urcă la bordul bacului. Mintea era plină de gânduri despre ceea ce Vincent trezise, despre ceea ce fusese odată.
   Gânduri pe care rareori, de fapt, niciodată nu îndrăznise să le aibă, dar care acum îl năpădeau într-un fel care nu putea fi împiedicat. Ellinor. Ell-i-nor.
   Ea fusese ancora lui, stânca lui și siguranța lui. Fusese perfectă. Dar el fusese tânăr și nu înțelesese. Așa că risipise tot ce era frumos. Acolo era.
   Adevărul pe care încercase să-l îndepărteze făcând sex în stânga și-n dreapta timp de peste zece ani. Pentru că după Ellinor venise un colier de perle, de Isabelle și Jannike și Melisse. După o Sanna, disprețul față de femei fusese total. Dacă experiența lui îl învățase ceva, era că în mod clar femeile nu voiau decât un lucru, și anume ceea ce avea de oferit contul lui bancar. Ceea ce, în cazul lor, era ceva jenant de jos de țintit, ținând cont de cât câștiga el ca polițist. Dar dacă ele asta voiau, atunci să nu se mai plângă dracului nici când o termina cu ele. Și el învățase treptat că femeile îl plăceau pe noul Ruben, cel tupeist. Chestia asta le ațâța. Niciuna nu-l întreba de ce e așa cum e. Atâta vreme cât era nostim, obraznic, le plătea și le futea mai bine decât soții lor. Niciuna nu voise să știe ce se ascunde de fapt în spate.
   Ellinor.
   Până apăruse Vincent Walder. Nemernicul ăla. Ruben aranjă oglinda retrovizoare și se uită la el preț de o secundă. Spre uimirea lui, descoperi că zâmbește. Doar puțin, dar era foarte clar un zâmbet. Auzi un bip de la telefon. Își dădu seama ce e. Se hotărî să mai aștepte puțin înainte de a șterge sms-ul de la Vincent.

   Mina își scoase mănușile albe de bumbac, le aruncă în coșul de gunoi și scoase o pereche curată din cutie. Stătuse și lucrase la computer toată ziua fără să schimbe mănușile.
   Nu avea curaj să se gândească la focarul de bacterii care ateriza acum peste celelalte resturi. Nu mai golise coșul de gunoi de la pauza de cafea de la zece. Ar fi preferat să-i dea foc. Vedea cu ochii minții cum flăcările sterilizau tot ce era acolo înăuntru. Dar atunci sigur ar porni alarma de incendiu. Își puse noile mănuși și-și aplecă capul în mâini, înainte de a realiza că prin contactul direct cu fruntea ei tocmai făcuse mănușile inutilizabile. Le aruncă peste cele vechi și-și puse o pereche nouă.
   Pe urmă se ridică și scoase o sticlă cu spray de curățare. Era o săptămână întreagă de când spălase ultima oară pereții din cameră, deci era vremea. În plus, acțiunea o ajuta să se concentreze. Dar mirosul de dezinfectant o făcu brusc să se gândească la bunica Ellen. Adăpostul ei, stânca ei.
   Micul apartament de două camere din piața Mariatorget fusese întotdeauna proaspăt și curat, iar mirosul de detergent universal se amesteca cu mireasma unui chec proaspăt, tocmai scos din cuptor. În fiecare zi după școală, Mina se ducea acolo în loc să meargă acasă, în vila goală. Acolo crescuse, în brațele bunicii. Uneori se gândea că evoluția ei treptată spre singurătate începuse la cincisprezece ani, când bunica Ellen murise brusc din pricina unui infarct. De fapt, de atunci nu mai avusese acel sentiment de apartenență față de niciun om. Nici măcar față de mama cu care locuise. Nu până acum. Față de Vincent.
   Mina se uită la sprayul din mâna ei, oftă și-l puse la loc în sertar.
   Dincolo de fereastră era miezul verii și soarele se afla sus pe cer, iar din cauza aceasta era aproape insuportabil de cald în birou. Dar refuză să deschidă fereastra. Știa că aerul nu va aduce cu el numai răcoare, ci și polen, gaze de eșapament, particule din asfalt, fum de țigară și orice altă mizerie existentă pe stradă. Ar fi preferat un costum de protecție antichimic, dar probabil că n-ar fi apreciat de cei din jur. Trebuia să se mulțumească cu transpirația. Hainele puteau fi spălate, chiloții și ciorapii puteau fi aruncați.

   Nu ajunsese nicăieri. Trei victime. Trei persoane ucise de același individ.
   Nu putea să creadă că fuseseră aleși la întâmplare. Erau prea diferiți ca să fie așa. Trebuia să existe un numitor comun. Dar după Robert nu aveau nimic. Nicio crimă nouă, nicio mărturie, nimic. Nu era posibil să se fi terminat, ea știa că nu e așa. Numărătoarea inversă nu era gata.
   Mina se învârti o jumătate de tură pe scaun, ca să vadă peretele unde lipise copii după pozele cu Agnes, Tuva și Robert, plus armele crimelor.
   Numerele de iluzionism. Lăzile. Acolo exista și o poză cu Daniel și un decupaj dintr-un ziar despre Jesper, tatăl lui Agnes. El negase orice implicare în uciderea lui Daniel. Aveau doi suspecți principali reținuți pentru faptă, identificați de martorii de la fața locului. Recidiviști, așa că nu fusese nevoie de prea mare efort polițienesc pentru a-i găsi pe vinovați.
   Bărbații arestați insistau că acționaseră pe cont propriu. Ea nu va afla niciodată ce e adevărat sau nu referitor la eventuala implicare a lui Jesper Ceci. Totuși îi era greu să creadă că Sveriges Framtid ar avea vreo legătură cu restul crimelor. Sigur, Tuva era evreică, iar Robert avea un handicap de gradul întâi. Nu era loc pentru cineva ca ei în lumea pe care Sveriges Framtid voia s-o construiască. Dar îi era greu să creadă că un partid politic care voia să intre în parlament ar organiza crime în mod sistematic. Cel mai probabil, Daniel căzuse victima unor indivizi rasiști, plini de testosteron, care acționaseră impulsiv. Doar atât, nimic conspiraționist.
   Pe perete exista, datorită bunicilor Tuvei, chiar și o poză cu fostul iubit al Tuvei din Londra. Pe el încă nu-l căutaseră, Mina era de acord cu Julia că asta cel mai probabil n-ar duce nicăieri. Adevărul se afla mai aproape.
   Vincent povestise că e foarte probabil ca ucigașul să fi fost la cafeneaua din Hornstull de mai multe ori. Daniel văzuse pe cineva acolo. Cu alte cuvinte, criminalul își alesese victimele cu grijă. Nu erau răpite la întâmplare de pe stradă, așa cum obișnuia să facă Jonas Rask. Rask, care se afla în continuare în libertate, fără ca ei să reușească să-l găsească.
   Mina se ridică, se duse la perete și cercetă chipurile de parcă le-ar fi putut obliga să răspundă. De ce fuseseră aleși tocmai ei? Ce îi lega pe ei?
   Se întoarse la computer și își tăie cu băgare de seamă o gaură în bumbacul de pe degetul arătător drept, astfel încât să poată folosi touchpad-ul laptopului. Era o jertfire, dar altfel n-ar putea să lucreze pe el. În permanență aceste compromisuri, aceste excepții, aceste crăpături în echipamentul ei, pe unde puteau intra toate rahaturile posibile.
   Mina trase adânc aer în piept și atinse touchpad-ul cu vârful degetului eliberat. Pe urmă căută informațiile existente despre Agnes, Tuva și Robert în registrul de persoane și scoase la imprimantă rapoartele convorbirilor care avuseseră loc cu apropiații. Avea nevoie să o ia iar de la început, să treacă prin tot. Undeva exista o legătură. Trebuia doar găsită. Și era urgent.
   Criminalul nu terminase.
   Vincent știa și el ceva ce nu povestea. El întrebase despre Fata-cu-Delfinul și păruse a fi important. Ei nu-i plăcea să nu știe, dar nu avea decât să aibă încredere că el îi va explica de îndată ce va fi posibil.
   În orice zi, o nouă persoană nevinovată putea fi închisă într-unul dintre aparatele oribile pe care le menționase Vincent. Ea trebuia să le-o ia înainte.

   Vincent traversă podul pietonal care ducea la restaurantul Gondolen.
   Restaurantul era aproape plin când intră, turiști și locuitori ai Stockholmului aflați în concediu erau înghesuiți la mese, deși ceasul arăta abia șapte și jumătate. N-o zări nicăieri pe Ulrika.
   - Bună seara, aveți rezervare? întrebă un șef de sală care-l văzuse.
   - Nu. Nu stau mult. Mă așez la bar.
   Cu puțin noroc, discuția cu Ulrika se putea încheia destul de rapid. El avea de gând să se concentreze doar asupra nevoilor Rebeckăi, să ignore toate sarcasmele despre căsătoria lui cu sora ei. Mariei îi spusese că un restaurant e un loc de întâlnire neutru și dacă asta era adevărat, la fel de adevărat era că nici Ulrika n-ar putea încerca nimic într-un mediu public. El nu voia o reluare a întâmplărilor de data trecută.
   Se așeză la bar și comandă o cană de cafea la filtru. De fapt, nu de asta avea nevoie stomacul său. Îl rodea de foame, nu mai apucase să mănânce de la micul dejun. Dar nu intenționa să stea mai mult decât era necesar.
   Imediat ce el și Ulrika vor fi terminat de vorbit, o să-și ia un kebab de la colț.
   Băuse jumătate din cana de cafea, când un pahar plin ochi cu vin roșu i se băgă în față. Lângă el stătea Ulrika cu un pahar la fel de plin. Se uită întrebător la ea.
   - Ai nevoie, zise ea ca explicație.
   - Aha, e așa serios dintr-odată? zise el și învârti paharul, astfel încât vinul să clătească marginile. Când vin prietenii tăi?
   El se uită cu atenție la vinul care se învârtea tot mai încet și curgea înapoi în pahar, asemenea picăturilor de ploaie pe o fereastră.
   - Avem o oră până apar, zise Ulrika, apoi se așeză alături și dădu din cap spre paharul lui. Verifici conținutul de alcool, sau ce?
   Vincent oftă. O oră. 60 de minute. 3600 de secunde. Deci kebabul trebuia să mai aștepte o vreme. Luă o înghițitură mare de vin.
   - Chestia aia, că poți aprecia cantitatea de alcool doar privind, e un mit, zise el. Alcoolul se evaporă mai repede ca apa, ceea ce înseamnă că tensiunea superficială crește și formează picături pe partea interioară a paharului. Asta vedem. Un fenomen chimic. Dar nu spune neapărat ceva despre calitatea vinului sau despre ce gust are. E mai degrabă ceva drăguț.
   3 510 secunde rămase.
   - Nu știam că ai devenit cunoscător de vinuri, zise ea scurt.
   - Nu, nu știu nimic despre vin. Dar știu cum funcționează lichidele. Auzi, aș prefera să nu fiu aici când vin prietenii tăi, așa că hai să vorbim.
   - Nu e nicio grabă, spuse ea moale. Ce mai e pe-acasă? Cum sunt de fapt Rebecka și Benjamin când stau la tine?
   Era ultimul lucru la care Vincent se așteptase. Ulrika nu aprecia foarte tare să vorbească cu copiii lor, probabil că a fi mamă a doi adolescenți nu se potrivea stilului ei de viață condus de carieră. Ea nu vorbea niciodată mai ales despre ce făcuseră copiii acasă la el, în afară de cazurile în care avea vreo plângere. Că ea era obligată să împartă copiii cu sora ei era o rană care probabil nu avea să se vindece niciodată.
   El o privi, încercă să vadă ce avea pe agendă, ce se afla de fapt în spatele întrebării. Dar capul înclinat și privirea întoarsă nu trădau niciun plan ascuns. Din câte putea el să estimeze, ea chiar era curioasă și atât. Aceasta nu era nici pe departe Ulrika cea agresivă pe care o întâlnise în primăvară.
   Își permise să se destindă puțin. Poate că totuși vor avea o discuție civilizată.
   - Mda, pentru început, îi zic surorii tale mătușă tot timpul, spuse el.
   Ulrika era cu paharul de vin ridicat ca să bea și râse drept în el, iar vinul aproape că dădu pe dinafară. Era un râs necioplit, plin de bucurie față de necazul altuia, dar vocea ei răgușită îl făcu totuși să sune interesant.
   Tocmai asta era atât de enervant la ea. Ea avea totul. Aspect, bani, motivație. Un instinct competitiv incredibil. Chiar și când râdea, excela.
   Singurele de care nu era sigur că ar avea erau sentimentele.
   - Iartă-mă, dar ea chiar asta e. Adică, mătușă.
   El devenise de-a lungul anilor tot mai convins că fosta lui soție avea de fapt o tulburare empatică. La început, o bănuise doar că e rece. Neinteresată de alții. Dar realizase că era mai mult de atât. Ea era incapabilă din punct de vedere mental să se pună în situația altora sau în viața lor emoțională. În schimb, putea să joace bine. Știa exact ce să spună pentru a-i atrage pe alții de partea ei, când avea nevoie de asta. Probabil că de aceea era un avocat eminent.
   - Cred totuși că preferă să i se spună Maria, zise el. În rest, Benjamin n-a mai ieșit din camera lui de două săptămâni. Încep să suspectez că niște troli mici și-au făcut cuibul în teancurile de rufe murdare din camera aia. Rebecka are o grămadă de prieteni și zice că totul e super, deci garantat se simte îngrozitor de rău. Tot nu vrea să-și arate antebrațele.
   - Poate doar i se pare că e pufoasă?
   El tăcu. Acolo era. Motivul pentru care, într-un final, conviețuirea cu Ulrika nu funcționase. Una era să aibă pretenții absurde, chiar nesănătoase, de la ea însăși. Era un adult. El nu se băga în asta. Dar devenea o problemă atunci când ea solicita ca toți cei din jur să fie măsurați cu aceeași unitate de măsură. Și când ea, într-un final, începuse să aibă aceleași pretenții și de la copii, explicând câți bani ar trebui să câștige sau cum trebuie să arate pentru a fi acceptați, atunci se umpluse paharul. Atunci începuseră certurile.
   - Dacă Rebecka are complexe legate de corpul ei, le are de la tine, zise el tăios. Dar e puțin mai rău de atât. N-am avut ocazia s-o spun data trecută. Dar eu cred că fiica noastră se taie pe brațe. Cu lama. Sau un cuțit. Până sângerează. OK?
   El dădu vinul pe gât. Ulrika nu mai râdea. Dădu și ea vinul pe gât. După care făcu semn barmanului și comandă două ginuri tonice tari. Aparent lua în serios informația despre Rebecka. În felul ei.
   - Nu se taie acasă la mine, în orice caz, zise ea. Chestia aia trebuie să fie ceva ce voi induceți acasă la voi. La mine e mai mult veselă.
   - Doamne, Dumnezeule, zise el holbându-se la fosta lui soție. Cât de străină de lume poți să fii? Tu ce știi de fapt despre fiica ta? Când ai avut ultima oară o discuție serioasă cu Rebecka?
   - Cum adică, dar vorbim, protestă Ulrika sorbind din ginul tonic care apăruse pe tejgheaua barului.
   El amestecă iritat cu bățul de cocktail în ginul său. Dacă discuția va continua așa, era recunoscător pentru alcool.
   - Cum o cheamă pe cea mai bună prietenă a ei? zise el. Și acum să nu spui că tu ești aia. Nu există ceva mai rău decât mamele care vor să fie „bff“ cu fiicele lor adolescente.
   - Hm, nu Emma?
   Vincent se învârti pe scaunul de bar ca să ajungă în fața Ulrikăi.
   - Ea nu are o cea mai bună prietenă, zise el serios. Ea are o grămadă de cunoștințe, dar niciun prieten adevărat. Zâmbetul ăla pe care-l vezi pe buzele ei nu e un zâmbet real. El nu ajunge niciodată până la ochi. Cum poți să nu vezi asta? Sau nu vrei să vezi, fiindcă nu se potrivește cu imaginea pe care o ai despre tine, de mamă de succes, cu corpul bine lucrat, cu copii perfecți?
   Paharul lui era aproape gol. De furie băuse prea repede. Trebuia să aibă grijă. Trebuia să-și aducă aminte că nu mâncase.
   - Ce dracu’, Vincent, șuieră ea. Hai, las-o baltă. Dar mulțumesc că mă consideri de succes, cu corpul bine lucrat, bănuiesc.
   Vincent oftă. Ca de obicei, ea reușise să întoarcă argumentarea cu susul în jos.
   - E vina mea brusc că tu nu vezi ce se întâmplă? zise el. Poate că situația Rebeckăi e chiar din vina mea, dacă tot am ajuns aici? Uneori mă întreb dacă tu chiar ești pe bune.
   - Nix, zise ea și învârti bățul de cocktail în paharul gol, zăngănind cuburile de gheață. Eu sunt produsul imaginației tale. De fapt, tu stai aici și bei și vorbești cu tine însuți. Cei de la mesele din spate deja au început să-și pună întrebări.
   Ea făcu semn barmanului arătând cu degetul la paharul ei și al lui Vincent, iar acesta începu imediat să prepare alte două cocktailuri.
   - Aveți migdale sau altceva de ronțăit? întrebă Vincent.
   Barmanul dădu din cap afirmativ, dispăru un minut și se întoarse apoi cu o farfurioară cu migdale încălzite pe care o puse în fața lui Vincent. Era mult prea puțin drept cină, dar bun pentru moment.
   Vincent băgă un pumn de migdale în gură. Arsura provocată de alcool în stomac se mai domoli puțin.
   Telefonul Ulrikăi bipăi.
   - O să întârzie, zise ea după ce citi mesajul. Poți să-mi ții companie încă puțin.
   El trase cu coada ochiului la ceas. Ar mai fi avut doar 840 de secunde.
   - Privește-o ca pe o seară liberă, fără copii, în companie adultă, adăugă ea. Nu cred că ești prea des alintat cu așa ceva. Pace?
   El dădu din cap afirmativ. Ea avea dreptate. N-avea decât să profite la maximum de situație. Totuși se întreba dacă vor vorbi vreodată despre Rebecka la modul serios.

   Barul se tot umpluse, iar acum era chiar înghesuială. Ulrika continua să comande cocktailuri.
   El se strânsese din ce în ce mai mult spre ea și acum stăteau umăr la umăr. N-o mai putea vedea când vorbeau. Dacă își întorcea capul, fața lui ar fi fost doar la un decimetru de a ei. Mult prea aproape.
   Bula lui de intimitate solicita o distanță de cel puțin o jumătate de metru.
   Dar nu era nicio șansă de așa ceva în barul înghesuit.
   Era la a treia farfurioară cu migdale și mai băgă câteva în gură.
   - Vincent, Vincent, zise Ulrika cu o pronunție cam vagă a primei litere din numele lui.
   Ea zâmbi când barmanul puse un pahar cu cava în dreptul ei și unul cu whisky în dreptul lui. Trecuseră de mult de gin tonic.
   - Ce s-a întâmplat cu tine de fapt? continuă ea lipindu-și umărul de al lui.
   - Ce s-a întâmplat cu mine? zise el și oftă. Nu știu, Ulrika. Ce s-a întâmplat cu tine? Stai acolo ca o păpușă perfectă și nu vrei să vezi pe nimeni altcineva în afară de tine însăți. Așa ai fost mereu?
   - Mă consideri perfectă?
   El trase cu coada ochiului și i se păru că vede un zâmbet mulțumit. Era cam greu să vadă clar, când stăteau atât de aproape. În plus, văzul lui părea afectat de aceeași problemă ca vorbirea ei.
   - Termină, zise el. Clar că ești frumoasă, pur obiectiv. Știi asta foarte bine. Problema nu e asta, ci faptul că...
   Ea se întoarse spre el. Suficient de aproape încât respirația ei să-i încălzească urechea.
   - Vrei să mă săruți, nu-i așa? zise ea.
   - Dar ce dracu’, răspunse el dând din mâini într-un gest resemnat, cel puțin atât cât fusese posibil în înghesuială.
   - Exact asta vreau să zic. Ești imposibil.
   El turnă pe gât ce mai rămăsese din whisky și își puse paharul gol lângă al ei. Când își terminase ea de băut cava, habar nu avea. Avea impresia că parcă adineauri primiseră băuturile. Se părea că nu. Și el care voia s-o ia cu grijă. Dar mergea bine.
   - Când v-ați futut tu și Maria ultima oară, de fapt? zise ea, în continuare în urechea lui. Acum câte luni?
   Nu era atât de prost încât să muște momeala. Asta era introducerea Ulrikăi pentru a începe din nou să vorbească despre cât de mult mai bună fusese viața lor sexuală. De parcă sexul regulat de câte o oră însemna că ei nu aveau probleme în restul de ore din 24.
   - Dar tu, când ți-ai luat-o ultima dată? contră el. Am auzit că n-ai pe nimeni. Pui accent pe ce aduci acasă de prin baruri la ora închiderii sau cum?
   - Și vina cui e, zise ea dând pe gât o jumătate dintr-un nou pahar pe care el nici măcar nu-l văzuse când a apărut.
   Nu era nimic rațional de răspuns la asta. În schimb, el se holba drept în fața lui, prin pereții de sticlă ai restaurantului. Gondolen avea, mulțumită amplasării sale la înălțime, o panoramă magnifică asupra întregului oraș. El iubea să se uite la Stockholm noaptea, mai ales dintr-un avion. În drum spre casă, de la vreun spectacol, obișnuia să încerce să-și dea seama peste ce parte a orașului zbura, studiind configurația punctulețelor de lumină de sub el.
   Din poziția sa în restaurant știa că privește Skeppsholmen și Djurgarden, dar creierul refuza să pună cap la cap puzzle-ul de puncte luminoase.
   Luminile de noapte ale orașului dansau sub privirea lui. Era mult prea beat.
   Se uită la paharul gol. Nu fusese umplut din nou? În orice caz, trebuie că cineva i l-a golit, n-avea nicio amintire cu el bând alt pahar. Dar luminile care dansau sub el susțineau altceva. Chiar ar fi trebuit să mănânce mai mult decât doar micul dejun.
   - Deci, ce facem? zise el, în continuare cu privirea la noaptea de vară.
   Era nevoie de efort pentru a forma cuvintele corect. Totuși nu ieșiră chiar cum voia el.
   - Adică cu Rebecka? întrebă ea. Sau cu noi?
   Evident că el se referise la Rebecka. Dar nimic nu mai era evident. El nu avea curaj să spună nimic, nu putea ști ce va ieși în cazul în care ar deschide gura.
   - Vincent, ești jalnic, zise ea. Doar nu crezi că te vreau în continuare.
   - Asemenea, zise el și ridică paharul gol în semn de noroc. Trebuie să mă piș.
   El se ridică de pe scaunul de bar și simți lumea învârtindu-se. Căcat. Chiar reușise să se îmbete rangă. Da, da. N-avea rost să regrete acum. Oricum o va regreta mâine. În momentul ăsta trebuia să se concentreze cum să iasă din toaletă fără să pară mult prea penibil. Cu puțin noroc, nimeni nu-l va recunoaște. Pe urmă va mulțumi și va lua un taxi spre casă. Discuția despre Rebecka o vor continua în altă zi. Chiar avea nevoie de mâncare în stomac înainte ca totul să deraieze.
   Intră la toaletă clătinându-se, se așeză în fața unei chiuvete și răsuci robinetul. Când apa se răci suficient, se stropi pe față. Nu ajută deloc. Doar reuși să-și ude cămașa fleașcă. Cineva intră după el, cineva care nici el nu mergea drept.
   - Nenorocitu’ dracu’, o auzi pe Ulrika spunând.
   Înainte ca el să apuce să reacționeze, ea îl împinse spre una din ușile de la cabine și se lipi de el. Își presă buzele de ale lui, iar el îi răspunse. Limbile li se întâlniră și se sărutară ca două animale de pradă hămesite.
   El o apucă de păr cu ambele mâini și-i trase capul pe spate, să o dea mai încolo. Ea gemu ușor când el o trase de păr.
   - Să te ia dracu’, zise el.
   Pe urmă deschise ușa de la cabina toaletei, intră cu spatele, împleticindu-se și ea încuie ușa. Ea îi desfăcu pantalonii, în timp ce el bâjbâia la nasturii bluzei ei, dar ea îi trase una peste mâini.
   - Așează-te, zise ea și el se așeză greu pe capacul toaletei, cu pantalonii și chiloții trași în vine.
   Ea își ridică fusta până la șolduri, își trase chiloții într-o parte și se așeză rapid călare pe el. El fu uimit cât de tare era când alunecă în ea. O apucă de șolduri pentru a o ține pe loc, dar și pentru ca ea să nu se apropie prea tare.
   Ea îl călări cu furia cuiva care a fost dezamăgit și nervos un timp atât de îndelungat, încât nu mai știa altceva. Nu exista nicio iubire când se poticnea de el, numai furie. El nu știa dacă pe el sau pe altcineva era ea nervoasă și nici nu-i păsa. El nu se uita în sus, nu voia să-i vadă fața, se uita doar la șoldurile ei și la cum pătrundea în ea. Prin sex, vor distruge tot ce avuseseră, tot ce fusese bine, îl vor face de neiertat și inevitabil de stricat și ei știau asta amândoi.
   Brusc, ea se opri din mișcări. Tuși tare o dată și se dădu jos de pe el.
   Nu-l privi, și nici el pe ea.
   Ulrika își îndreptă chiloții, își trase fusta în jos și se încheie la bluză, în timp ce el se uita în jos, la penisul lui semitare. O auzi ieșind din cabina toaletei, închizând ușa.
   Vincent rămase unde era, cu pantalonii căzuți la picioare.
   La dracu’.
   La dracu’ dracilor, la dracu’ dracilor dracilor.

   Tocmai se pregătea să meargă la culcare, când îi sună telefonul.
   Era în baie, doar ce își aruncase chiloții de bumbac pe care-i purtase în timpul zilei și își punea pe ea unii noi pentru noapte. Ar fi preferat să se bage în cearșafurile ei proaspăt spălate cât mai repede posibil, dacă zăbovea prea mult până să se bage la culcare, n-ar mai fi simțit curați chiloții cei noi și ar fi trebuit să-i schimbe iar.
   La început se gândi să nu răspundă. Era oricum trecut de miezul nopții. Dar telefonul continuă să sune. Mina se duse în dormitor, unde avea telefonul la încărcat, și se uită pe ecran. Era Vincent. Nu prea-i stătea în fire să sune așa târziu. Trebuie că se întâmplase ceva.
   Își puse căștile în urechi și răspunse.
   - Bună, Vincent, ce faci?
   - Mina, bună, zise el repede și mult prea tare.
   Vorbind ușor bâlbâit. Își dădu seama imediat că e beat.
   Sunetul de trafic se amesteca cu cuvintele. Era afară pe undeva. Părea că merge pe marginea unei șosele.
   - Scuze, n-am vrut să te trezesc, continuă el. Doar că nu știam pe cine să sun.
   Cuvintele erau neclare, de parcă avea vată în gură. Auzea cum se chinuiește să formeze consoanele. În mod evident, Vincent era foarte, foarte beat. Ea spera ca el să nu se apropie prea tare de mașinile care se auzeau pe fundal.
   - S-a întâmplat ceva? zise ea încruntându-se.
   Asta chiar că nu-i stătea în fire. Vincent obișnuia mereu să se controleze.
   - Se poate spune, zise el. Am făcut ceva atât de-al dracu’ de cretin. Atât de-al dracu’, de-al dracu’ de cretin.
   El făcu o pauză lungă.
   Ea își înfășură halatul de baie pe ea și se așeză pe marginea patului, în timp ce aștepta ca el să înceapă să vorbească din nou. Zgomotul de trafic de pe fundal scăzu puțin. Probabil că a găsit un loc mai bun în care să stea.
   - Am înșelat-o pe Maria, zise el pe urmă. Cu sora ei. Fosta mea soție.
   - Fosta ta soție? izbucni ea.
   Dintr-odată, nu mai știa dacă vrea să ia parte la această discuție. Era prea aproape, prea intim. Prea năclăit. Ea și Vincent aveau o relație profesională.
   La distanță potrivită. Ea îl plăcea, chiar îi dăduse drumul înăuntru mai mult decât o făcuse cu altcineva de multă vreme, dar era suficient așa. Acum el îi dădea o parte din viața lui, pe care ea nu o ceruse. În plus, el părea că are o viață privată extrem de încâlcită. Dar în același timp. El tocmai o sunase.
   Pentru că avea încredere în ea. Putea să fi sunat pe altcineva, pe oricine, de fapt. Dar el n-o făcuse. Dintre toți oamenii din lumea asta, el alesese să-i ofere ei încrederea lui. Trebuie să valoreze ceva.
   Mina își vorbea sieși, febril. Încerca să se convingă că aceasta era o discuție bună. Ca între prieteni. Dar pe undeva, ea știa adevărul. Că gelozia îi ardea stomacul.
   - Vincent, spuse ea tăios. Tu zici că te-ai culcat cu fosta ta soție?
   Ea încerca să-și facă glasul să sune controlat, dar simțea cum strânge convulsiv receptorul în mână.
   - Nu știu dacă poate fi numit că ne-am culcat, zise el. S-a simțit mai mult ca și cum ne-am fi bătut. A fost doar... furie. Atât, atât de stupid. Nu știu ce-o să mă fac.
   El fonfăi ultimele cuvinte prin vuietul traficului și suna de parcă plângea.
   - Maria știe?
   - Nu, nu, atunci aș fi fost deja mort în bătaie. N-am curaj să mă duc acasă. Am distrus tot.
   Ea își privea mâinile uscate și se gândea la alegerile pe care le făcuse singură. Alegerile care o făcuseră să-și piardă prietenii. Familia. Alegerile care făcuseră ca ea să stea singură la AA în fiecare săptămână, fără să aibă cui să se încredințeze. Și îi era frică de ce mai distrusese Vincent. Mai mult decât, poate, familia sa.
   - Ce simți pentru fosta ta soție? zise ea.
   La obiect. Rece. Sudoarea îi cuprinse palmele.
   - Să simt? întrebă Vincent, care nu mai părea atât de beat. O vreme credeam că o urăsc. Dar de fapt e doar... nimic. Cenușă. Cred că acel sentiment chiar e împărtășit. Știi că au fost încurcături mari. Foarte mari. Acum foarte, foarte multă vreme. Da, sunt încurcături în continuare. Dar n-a fost plănuit să mă îndrăgostesc de sora ei mai mică, acolo... acolo s-a ajuns pur și simplu... Iar eu și Ulrika, n-a fost nimic bine, nici măcar nu prea mai vorbeam unul cu celălalt, așa că nici măcar nu știu de ce ei i-a păsat de fapt. Dar da, e clar, a fost o situație nefericită că tocmai de sora ei m-am...
   Vocea bâlbâită a lui Vincent se stinse. Apoi reveni în forță.
   - A durat 10 ani, dar ea și-a luat revanșa, și-a luat-o. La dracu’... Nu știam că pot urî așa.
   Mina se întinse pe pat și închise ochii. Cearceafurile apretate foșneau sub halatul de baie. Și pe undeva înțelegea și ea. Propriile alegeri nu fuseseră conștiente. Doar se întâmplaseră. Cel puțin asta se convinsese pe sine după aceea. Deci cine era ea ca să judece? Cine era ea ca să stea cu un stomac arzând de durere pentru ceva care nici măcar nu se întâmplase? Nu exista nicio promisiune între ei. Nu exista nimic.
   În afară de faptul că exista.
   Ea își drese glasul. Strânse tare ochii.
   - Du-te acasă, Vincent. Tu și fosta ta soție sunteți oameni maturi. Ați făcut o prostie. Așa facem uneori. Chiar și noi, adulții. Nimeni nu e fără pată. Important e că tu știi că a fost o greșeală și că nu se va mai întâmpla. Nu trebuie să-i spui. Las-o așa.
   Dacă era ceva ce învățase la AA, atunci era că viața e compusă din faptul că făceai câțiva pași în față și apoi un pas dublu în spate. Cel care credea altceva nu era decât dezamăgit. Ei erau oameni, ceea ce însemna că nu sunt fără pată. Ea cunoscuse adevărul în acea mantra de mai multe ori decât și-ar fi dorit.
   - Mi-e atât de rușine de tine, zice Vincent încet. Nu vreau să mă disprețuiești. Nu ăsta sunt eu. Eu... eu te plac mult, Mina.
   Ea deschise ochii la loc. Asculta vuietul orașului prin telefon. Ea era înăuntru, la căldură, în patul ei moale. El era afară, în întuneric, pe undeva.
   Dar respirau împreună. Niciunul dintre ei nu spuse nimic câteva momente bune.
   - Mulțumesc, Mina, zise Vincent și rupse tăcerea. Scuze din nou că am sunat.
   El închise. Ea rămase cu ochii închiși și cu telefonul în mână. Arsura din stomac dispăruse. Dar singurătatea era brusc aproape asurzitoare. Se așeză pe-o parte, în poziția fetusului.

   Vincent era în fața casei din Kungsholmen.
   Așteptase două zile după întâlnirea de la Gondolen ca să prindă curaj să meargă acolo, ca să fie sigur că nu miroase în continuare a alcool. Simțea că-și ținuse corpul la marinat în alcool. Nu pentru că l-ar fi spălat și l-ar fi curățat pe interior, mai degrabă fusese invers. Rușinea pentru ce se întâmplase la Gondolen era a lui, trebuia s-o ducă și s-o gestioneze. Nu se putea dezvinovăți. Dar totul avea timpul și locul său. Și chiar acum, el trebuia să se concentreze la motivul pentru care se afla acolo.
   Casa arăta ca toate celelalte clădiri din acea parte a orașului. Nimic altceva în afară de o plăcuță mică de lângă sonerie nu arăta că Alcoolicii Anonimi își aveau sediul la etajul întâi. Dar e clar, un panou mare, luminos, nu era chiar potrivit în context. Întrebarea era cum va face acum. Va sta acolo, la ușa de la intrare, sperând că poate o va zări pe acea Anna cu tatuaje cu animale? Sau ar trebui să intre? Oare era binevenit, dacă nu avea propria problemă legată de dependență? Putea foarte bine să se prefacă, evident, dar nu i se părea foarte OK.
   În timp ce se gândea, creierul lui se juca cu literele de pe plăcuță. Alcoolicii Anonimi deveni după o prelucrare de câteva secunde Minioni laici acolo.
   Se simți de-a dreptul mulțumit de el. Dar asta nu-l ajuta s-o găsească pe Anna. N-avea altă soluție decât să intre.
   În holul din fața sediului era o masă cu un termos de cafea. Prin crăpătura ușii arăta exact cum se așteptase: o cameră mare cu un număr de scaune în cerc. Frumos că unele clișee erau totuși adevărate. Scaunele erau goale. O femeie la vreo 50 de ani intră în sediu printr-o ușă laterală. Îl zări pe Vincent și-i făcu semn cu mâna să intre în sală.
   - N-am început încă, zise ea, dar ia-ți cafea, intră și ia loc. E prima dată?
   El era gata să spună că nu e unul dintre ei, dar se abținu când își dădu seama cum ar suna. În loc de asta își turnă cafea într-un pahar de carton și intră.
   - Lena, zise femeia și dădu mâna cu el. Nu știu cât de bine te-ai informat, dar nu trebuie să vorbești mai mult decât vrei. Nici măcar să-ți spui numele. Bineînțeles, există un risc ca nu numai eu, ci și alții să te recunoască de la televizor, dar dacă ești aici, atunci ai lucruri mai importante la care să te gândești.
   - Hm, OK, mulțumesc, fură singurele cuvinte pe care le scoase.
   Se așeză pe unul dintre scaunele de plastic, în timp ce căuta ce ar fi potrivit să spună, fără să găsească ceva. În același timp, poate că nu era cel mai nebunesc plan din lume să participe la o întrunire. Ar putea să-i observe pe ceilalți participanți în liniște. Ar putea fi un lucru bun să știe cum stă treaba cu acea Anna.
   Sala începu să se umple de oameni care se așezară toți în cerc. Dar nu văzu nicio femeie tânără cu un tatuaj cu delfin pe gambă. Când începu întâlnirea, ea tot nu era acolo.
   El le ascultă prezentările despre speranță pierdută și regăsită, despre curaj și putere, dar și despre a te dezamăgi pe tine însuți. Anna părea că nu va mai veni.
   - Întrerupem pentru câteva minute, zise Lena după o vreme. Avem cafea și fursecuri pe masă, ca de obicei.
   Vincent se ridică și ieși în foaier. Spera doar că vreunul dintre ei care eventual îl recunoscuse să nu lucreze la unul dintre ziarele de seară. Lena avusese totuși dreptate că faptul că el era acolo însemna că are lucruri mai importante la care să se gândească. Chiar dacă ea înțelesese greșit motivul vizitei.
   - Puțină cafea?
   Un bărbos îi bară calea și gesticulă spre masă.
   - Nu, mulțumesc, o să plec, zise Vincent zâmbind.
   - Înțeleaptă alegere. Nu că pleci, ci legat de cafea. Eu vin mereu cu cafea de acasă. Kenneth mă numesc.
   Bărbatul întinse mâna.
   - Obicei vechi, zise el scuzându-se. Nu trebuie să spui cum te cheamă, dacă nu vrei. Bănuiesc că e prima vizită? Cred că și eu am plecat în pauză, prima oară. Poate fi prea mult.
   Vincent dădu mâna cu Kenneth, dar fără să se prezinte.
   - Caut pe cineva, zise el. Cea cu tatuaj cu delfin.
   - Trebuie că te referi la Anna, zise bărbatul și râse. Cred că delfinul acela a primit compania unui zoo în miniatură în ultima vreme.
   Aduse o pungă de plastic de pe raftul pentru pălării și scoase un termos.
   - Nu vine mereu, zise el. Sunteți prieteni?
   - Nu, mi-a găsit un job, s-ar putea spune. Indirect. Voiam doar să-i mulțumesc.
   O doamnă mai în vârstă, cu un șal mov, se alătură la masa cu cafeaua. Se mișca prin sală cu grație, de parcă traversa mai degrabă un apartament de paradă, și nu o sală de adunări.
   - Olga, zise Kenneth către doamnă, știi când vine Anna sigur aici?
   - Da. Joia, zise ea pronunțând litera „o“ cu buzele țuguiate.
   Vincent nu era convins că accentul e neaoș.
   Kenneth dădu din cap afirmativ.
   - Joi. Încearcă atunci, zise el. Ești sigur că nu vrei puțină cafea?
   Vincent zâmbi cât de politicos putu. Nu-l ajutase cu nimic să vină aici.
   - Data viitoare, zise el.
   Va fi nevoit să-i ceară Minei ajutorul din nou. Trebuia să-i fi povestit chiar atunci.

   Sara Temeric își freca tâmplele.
   Lucra la poliție de aproape 10 ani. Mai întâi fusese la Departamentul de Criminalistică și apoi la UON, Unitatea Operativă Națională, când aceasta înlocuise Departamentul de Criminalistică. Investigase finanțarea terorismului și făcuse parte din grupul care se ocupa de Forțele Naționale de Intervenție. Erau sarcini pline de responsabilitate pentru cineva care tocmai împlinise 30 de ani, dar se descurcase foarte bine. Atât de bine, de fapt, că în urmă cu 4 ani i se oferise un post nou în cadrul UON, cu un titlu nou și relocare provizorie în New York. Urma să fie expert de activitate, ce-o mai fi însemnând și asta.
   Nu ezitase nicio secundă și se mutase în SUA. Și, evident, întâlnise un bărbat. Ea și Michael aveau acum doi copii, Leah și Zachary, care erau lumina ochilor ei. Dar pusese condiția ca ei să nu crească în SUA, ci în Suedia, iar Michael nu avusese nimic împotrivă. Așa că planul era să rămână câțiva ani în SUA, cât erau copiii foarte mici și Michael avea șansa de a se consacra ca dezvoltator de jocuri, pe urmă să se mute cu toată familia în Suedia. Ea acum putea fi considerată avangardă: urma să se acomodeze cu slujba nouă și concomitent să caute o locuință pentru familie și birou pentru Michael.
   Își iubea slujba și găsea profund satisfăcător căutatul unei locuințe. Era foarte mulțumită că s-a întors în Suedia. Dar îi lipsea familia în fiecare zi și se gândea cu dor la ziua când vor veni și ei aici.
   De când se întorsese, pe la mijlocul verii, preluase în principal sarcini de la analiștii operaționali. De fapt, era sub nivelul ei de competență, dar îi plăcea să ia parte la activitatea practică, în așteptarea clarificării circumstanțelor din jurul postului ei.
   Din păcate, ea se afla și în trista situație de a trebui să-i predea lui Ruben Hook o analiză de supraveghere. Se întâlnise cu el doar o dată până atunci, înainte de a pleca în SUA. Dar fusese suficient. El îi aruncase rapid o privire și-i spusese ceva de genul că „Heist s-ar fi potrivit mai bine“. Abia după aceea aflase că Heist era o marcă de lenjerie intimă pentru femeile care aveau nevoie să țină strâns sau să ridice anumite părți ale corpului.
   Ea întotdeauna fusese mândră de formele ei feminine, dar după întâlnirea cu Ruben se simțise studiată și supraponderală tot restul zilei. Iubitul ei de atunci se văzuse nevoit să petreacă toată seara asigurând-o solemn cât de frumoasă e și cât de idiot era Ruben care probabil se aprindea după școlărițe anorectice.
   Anumiți spini erau greu de scos. Cu doar câteva cuvinte, Ruben Hook o făcuse să se simtă grasă și urâtă. Nu-l iertase niciodată pentru asta. Și acum trebuia să se întâlnească din nou cu el. De data asta, măcar găsise pe Google marca de lenjerie bărbătească Addicted: chiloți cu umplutură extra și în față, și peste fund. Pentru a-ți întări masculinitatea, scria în reclamă. Dacă Ruben doar va deschide gura într-un fel care o să-i displacă, va face o comandă de cinci perechi de Addicted în numele lui.
   Când veni în sala de ședințe, Sara văzu, spre ușurarea sa, că Julia convocase și restul găștii pentru a asculta raportul. O plăcea pe Julia. Era concentrată și inteligentă, era clar că nu primise slujba de polițist datorită tatălui ei, ci pentru că era la fel de capabilă ca el. Și-l ținea pe Ruben disciplinat.
   Sara îi salută pe fiecare pe rând. Când dădu mâna cu Ruben, își mută privirea în ultima secundă către Peder, care stătea chiar în spatele lui Ruben.
   Era un joc de putere urât să nu ai contact vizual cu cel pe care-l saluți și în loc de asta să te uiți la altcineva, dar el o merita. El sigur nici măcar nu-și amintea că se mai întâlniseră. În plus, Peder o ajutase să sorteze datele de trafic atunci când fusese necesar. Nu-și amintea ca Ruben s-o fi ajutat cu ceva.
   Își cuplă laptopul la ecranul din sala de ședințe și porni slide-urile. O grilă cu cifre și coloane apăru pe monitor.
   - Pentru cei care nu mă cunosc, mă numesc Sara, zise ea. Am ajutat divizia de analiză operațională cu localizarea convorbirilor voastre telefonice. Listele de trafic ale operatorilor de telefonie sunt o adevărată junglă. Dar aveți noroc cu o macetă ascuțită precum Peder.
   Peder zâmbi mândru, în ciuda cearcănelor. Ea apăsă pe mouse și unul dintre punctele de date fu marcat cu un pătrat.
   - Acesta este telefonul pe care l-ați primit.
   - Pe care eu l-am primit, zise Ruben.
   - I-auzi? spuse Mina. Din câte știu, tu nici măcar nu erai în cameră când a intrat apelul. Badminton sau ce era oare?
   - Nu pleca urechea la tot ce auzi, zise Ruben încleștându-și fălcile. Și a fost padel.
   - Ați obținut ceva din conținut, apropo? întrebă Sara întoarsă spre Julia. Parcă l-ați trimis la analiză pentru sunete secundare și de fundal, nu?
   - Da, dar n-am aflat nimic interesant. Acustica de pe fundal indică faptul că acela care a sunat se afla cel mai probabil într-o cameră de mărime medie, fără prea multă mobilă. Freamăt slab de trafic, deci o zonă urbană. Dar niciun sunet de fundal specific. Am primit și o analiză psihologică de la un consultant extern, care-a tras concluzia că persoana care a sunat era chiar criminalul, spuse Julia.
   - Unul dintre criminali, zise Ruben emfatic, dându-și ochii peste cap.
   - Da, exact. Acum lucrăm după ipoteza că ar putea fi vorba despre două persoane. Dintre care una ar putea foarte bine să fie Jonas Rask, explică Julia.
   - Nu știu dacă asta ajută, zise Sara și deschise o hartă pe ecran.
   - Telefonul mobil de pe care s-a primit apelul era cuplat la o stație-mamă de aici, din oraș. Kungsholmen, mai exact. Păcat că analiza de sunet nu ne-a oferit mai multe despre loc.
   - Bănuiesc că ai verificat cine deține acel număr de telefon? zise Mina.
   Peder sorbea cafea dintr-o cană cu textul Cel mai bun tată din lume, dar unde bun era tăiat și înlocuit cu somnoros. Părea că și-a inscripționat-o singur. Sau poate soția lui.
   - Din păcate, o cartelă prepaid, zise Sara și mută imaginea la coloanele cu cifre. Dar aproape că am luat în calcul asta. Atâta vreme cât telefonul e deschis, îi putem urmări rutina de mișcare, văzând la ce stații-mamă se cuplează. Așa că am verificat unde a fost în ultimele două luni. Operatorii din păcate nu păstrează informațiile mai mult de atât. Dar acest telefon nu a fost nicăieri, nici înainte și nici după acel apel.
   - Burner? zise Julia, care-și luase notițe de mână cât vorbise Sara, deși urmau să primească un rezumat pe e-mail după aceea.
   Sara bănuia că e un fel al Juliei de a gândi.
   - Probabil, spuse ea dând din cap afirmativ. Cel care-a sunat a cumpărat un telefon ieftin și o cartelă prepaid, ca să sune la linia pentru informații fără să aibă un istoric localizabil.
   - Bănuiesc că a trebuit să faci cerere pentru asta? zise Mina arătând cu degetul la cifre.
   - Am luat un aviz de SUSCE, zise Sara, încuviințând din cap. Supraveghere secretă a comunicațiilor electronice. O procedură destul de importantă, de fapt, procurorul nostru trebuie să facă cerere în instanță pentru asta. Dar a mers destul de rapid. Probabil ținând cont de împrejurări.
   - Localizarea poate continua să fie activă, ca tu să vezi dacă numărul de telefon apare din nou? zise Mina. Nu pe liste vechi de două luni, ci în real time? Nu se știe niciodată.
   - O să vorbesc cu procurorul. N-o să fie nicio problemă, ținând cont de cât de special e acest caz. Dar puteți fi siguri că acest telefon zace deja distrus într-un coș de gunoi pe undeva.
   Sara își încheie prezentarea și se pregăti să plece. Dar nu putea să ofteze ușurată decât după ce nu se mai afla în aceeași încăpere cu Ruben.
   - Aha, zise Ruben rezervat, în aceeași secundă în care ea se gândea la el. Micul PowerPoint al Sarei nu ne-a dat, cu alte cuvinte, nimic. Putem să avem de-a face cu cineva care locuiește sau muncește în Kungsholmen, la fel de bine cum ar putea fi cineva care s-a nimerit pe aici prin zonă, dar care altminteri are domiciliul în Norvegia.
   - Voi știți, nu, că noi ne aflăm în Kungsholmen chiar acum? zise Christer părând aproape vesel. Poate fi un coleg de-aici din clădire. N-ar fi ceva dat dracului?

   Mina păși în locul atât de cunoscut. Începea să se plictisească de el. Nu numai de clădire, ci și de toată chestia.
   Erau aceiași oameni de fiecare dată, care spuneau aceleași povești despre abuzul lor de alcool, stăteau pe aceleași scaune de plastic, în același cerc, beau aceeași cafea apoasă din termosul cu pompă și mâncau aceleași fursecuri uscate și anoste.
   Azi erau bărcuțe cu gem de zmeură, din câte văzuse când se uitase în cutia metalică de pe masă. Cel puțin era o updatare. Bănuia că le pregătise vreunul dintre alcoolici. Se uită cu dezgust la firimiturile care erau deja pe fața de masă albă, din hârtie. Cele 7 persoane care ajunseseră înaintea ei atinseseră probabil fiecare fursec în parte înainte de a se decide pe care să-l ia. Ea n-ar fi mâncat ce rămăsese nici dacă ar fi putut să le sableze mai întâi.
   Astăzi erau mai multe fețe noi. Fata-cu-Delfinul, de care întrebase Vincent, nu era acolo. Kenneth intră pe ușă și dădu din cap spre ea. Ea știa că e momentul pentru discuția obligatorie despre mărunțișuri și era pregătită pentru asta.
   - Ce mai face soția ta? întrebă ea și arătă apoi cu degetul spre termos. Vrei cafea?
   - Mulțumesc pentru întrebare, e mai bine acum, dar nu, mulțumesc, răspunse Kenneth cu o expresie distrată. Doamne, ce vorbăreață ești azi.
   Ea dădu din umeri în loc de răspuns.
   - Auzi, dacă tot veni vorba despre ea, continuă Kenneth scoțându-și termosul lui. O să rămână la spital câteva săptămâni și eu nu pot să mă ocup singur de toate acasă. Știu că cer mult, ținând cont că îl ții pe Bosse de o lună întreagă, dar crezi că ar putea rămâne la tine restul verii? Pot să-ți plătesc.
   Ea se opri în mijlocul unei mișcări și făcu ochii mari la el.
   El îi întoarse privirea cu ochi rugători. Nu foarte diferit de expresia favorită a lui Bosse, de fapt.
   Simți un nod în gât. Kenneth nu știa că Bosse primise acasă la Christer un cămin cu mult mai bun decât ar fi putut ea să-i ofere vreodată. Iar acum nu era, evident, momentul potrivit pentru a-i spune asta. Și măcar de-ar ști cum se spune așa ceva! Bună, am dat câinele tău cu împrumut altcuiva!
   - Vai, stai puțin, îmi sună telefonul de serviciu, zise ea și plecă în grabă făcând o față de scuze.
   - Pot să-ți plătesc, cum spuneam, îl auzi spunând în urma ei.
   Alergă la toaleta femeilor și încuie ușa. Pe urmă îl sună pe Christer. El răspunse după 3 bipuri.
   - Bună, Mina, ce faci? Ai uitat ceva pe birou? Tocmai am trecut pe lângă, în drum spre bucătărie, pot să mă întorc dacă vrei...
   - Nu e asta, îl întrerupse ea. E vorba despre Bosse.
   - E aici, lângă mine, zise Christer vesel. De aceea ne duceam la bucătărie. Apropo, cred că te salută. Dar, Mina, de ce vorbești în șoaptă?
   Ea realiză nu numai că vorbește în șoaptă, dar și că stătea pe vine lângă scaunul toaletei. Se ridică și continuă pe un ton mai ridicat, dar în continuare foarte încet, sperând să nu se audă prin ușă.
   - Nu știu cum să spun asta, zise ea. Dar tocmai am vorbit cu stăpânul lui Bosse.
   Se lăsă tăcerea la celălalt capăt.
   - O, nu, zise Christer pe urmă, vădit abătut. Îl vrea înapoi, nu? Și noi care azi ne duceam în oraș să căutăm perii pentru blană. Poate și o zgărdiță din acelea de mătase.
   Mina închise ochii. Bosse era un golden retriever mare și jucăuș. Cu ochi foarte jucăuși și limba scoasă. Ultimele lucruri pe care le-ar asocia cu acel câine erau periile de păr și zgărdițele de mătase. Dar nu era momentul potrivit să-i explice asta lui Christer. Dacă lui îi intrase în cap că Bosse e un pudel de expoziție, atunci era treaba lui. Atâta vreme cât se va bucura, ținând cont de ce avea să-i spună.
   - Sună foarte bine, zise ea. Pentru că e exact pe dos de cum crezi tu. Stăpânul se întreba dacă l-aș mai putea ține restul verii. Tu sigur ai planuri, dar poate am putea să împărțim...
   - Excelent! o întrerupse Christer.
   Era aproape un urlet de fericire, primul pe care-l auzise vreodată de la polițistul altminteri laconic.
   - Bosse și cu mine vom avea cea mai bună vară din lume, zise el. Transmite salutări și mulțumește din partea mea!
   Când ieși de la toaletă, Kenneth era tot lângă masa cu cafeaua. Se uita la ea cu aceeași expresie distrată ca mai înainte.
   - Tu toate convorbirile telefonice le ai la toaletă? zise el.
   - E confidențial, răspunse ea încercând un zâmbet lipsit de griji.
   Atmosfera era rigidă.
   - Dar îl iau. Pe Bosse. Nicio problemă. Să-mi spui doar când să ți-l aduc înapoi. Doar ne vedem aici. Îmi faci cinste cu niște cafea din aia bună?
   Kenneth îi mulțumi iar și iar, în timp ce-i turnă bucuros cafea din termosul lui, într-un pahar nou. Ea îl luă, dar știa deja că nu are de gând să atingă cafeaua. Gestul era important, un mod de a se avea bine cu Kenneth. Și un mod de a muta subiectul de discuție de la Bosse.
   Ea intră în sala de adunare cu paharul în mână și se așeză pe un scaun plasat astfel încât să vadă ușa. Poate că era vremea să facă niște schimbări.
   Dacă tot se săturase de monotonie, se putea ocupa să fie altfel de data aceasta.
   În timp ce se gândea, aproape că-și atinse buzele de cafeaua din pahar, dar își dădu seama în ultima secundă ce era pe cale să facă. Puse repede paharul jos, sub scaun, sperând că Kenneth nu va observa.
   Deja purtase o discuție amiabilă, ca încălzire. Poate că azi era momentul să-și împărtășească experiențele.
   După ce se așezară toți, dădu din cap în semn că vrea să înceapă. Toți se uitau la ea. Încordați. Optimiști. Mina deja regreta. Dar acum era prea târziu să se răzgândească. Trenul ieșise deja din gară și începuse să accelereze.
   Se ridică în picioare și își drese glasul.
   Apoi se așeză la loc pe scaun.
   Toți pasagerii din tren trăseseră semnalul de alarmă. Nu mergea.
   Kenneth se uita insistent la ea.
   Mina își întoarse capul. Asta era treaba ei și numai a ei.
   A nimănui altcuiva.

   Crângul Tanto din Sodermalm era plin de pături pentru picnic, tineri care jucau volei și familii cu copii care se bucurau de soarele de vară. Mirosea a mâncare de la tonetele de cârnați și hamburgeri înșirate de-a lungul țărmului de promenadă și el auzi cel puțin cinci stiluri muzicale diferite, în același timp, din diferite locuri din parc.
   Vincent iubea asta. Se simțea excelent într-un furnicar de oameni, deși asta de fapt ar fi trebuit să-l secătuiască. Dar într-o mulțime de oameni, el putea să simtă că aparține unui grup. Că e unul dintre ei, un profesionist într-ale picnicului, care-și împachetase coșul plin cu căpșune și șampanie sau biscuiți Marie și suc sau bere populară sau ce mai aveau la ei. De fapt nu știa.
   - Acesta e un mediu de lucru mult mai bun decât Palatul Poliției, care e atât de închistat, zise Mina de lângă el.
   Mergeau prin Tanto în drum spre apă. Vincent propusese să se plimbe de-a lungul țărmului din Hornstull, spre Skanstull. Apa i se păruse mereu și frumoasă, și stimulantă pentru creativitate. Și exista suficientă apă în Stockholm.
   Apa reprezenta și altceva la care să se concentreze în afară de Mina, care în ziua respectivă avea o pereche de pantaloni deschiși la culoare și un maiou albastru. Îi era greu să-și mute privirea de la linia gâtului ei. În ciuda hainelor de vară, ea reușea să arate la fel de impecabil ca întotdeauna.
   Maioul părea nou-nouț și-i venea perfect și nu exista nici măcar o cută pe pantalonii de in. Vestimentația era poate lejeră, dar nu exista nimic neglijent la Mina. Era exact așa cum trebuia să fie.
   - Eu gândesc mai bine când mă mișc, zise el. Eliberează endorfine și dă un puls ceva mai ridicat, adică mai multe resurse pentru creier. Cu o priveliște frumoasă alături, sunt furnizate, în plus, serotonină și dopamină, unguent curat pentru sinapse. Mai multe gânduri pe secundă înseamnă mai multe posibilități de soluționare a problemelor pe secundă.
   Virară pe țărmul de promenadă. Câte o barcă cu motor duduia plăcut de-a lungul canalului, iar razele soarelui se reflectau în carenele lor.
   - Mulțumesc, zise Mina. Cred. Dar a sunat cam boșorogesc, Vincent.
   - Ce anume?
   El aparent pierduse ceva. Mina trebuie că a vorbit fără ca el să audă. El se întoarse la ceea ce tocmai spusese, dar nu văzu nimic „boșorogesc“, nici în celule cerebrale, nici în serotonină. Poate că ea a auzit greșit.
   - Că m-ai numit o priveliște frumoasă, zise ea. Cum te poziționezi de fapt, ca bărbat de 47 de ani, față de obiectivizare?
   El simți cum devine stacojiu la față și brusc îi veni foarte tare să facă pipi.
   - Chiar n-am vrut să..., îngăimă el. Mă refeream la apa de aici, de lângă noi... tu nu ești...
   Nu-și dorea nimic mai mult decât să intre în pământ. Ce insuportabil de jenant! Sigur că nu s-ar exprima niciodată...
   - Vincent, zise ea tăios.
   El clipi mirat.
   - Am glumit, Vincent.
   Nu se putu abține să izbucnească în râs. Cam prea sonor. Dar reflecta cât de ușurat era.
   Continuară de-a lungul țărmului de promenadă, dându-se din calea bicicletelor care treceau șuierând pe lângă ei.
   - În plus, eu nu te-aș numi niciodată priveliște, zise el zâmbind. La tine doar interiorul e plăcut, nu și exteriorul.
   - Auzi! zise ea și-l boxă pe braț. Tu măcar ai putut să-ți faci o familie.
   - N-a fost așa simplu. Dar se poate închiria.
   - Apropo de familie, care e situația cu Maria și... Ulrika?
   Nu era chiar un subiect despre care voia să discute. Dar ținând cont că o sunase la miezul nopții, îi era dator cu un răspuns.
   - Pentru Ulrika probabil nu s-a întâmplat niciodată, zise el. Iar Maria nu știe nimic. Ea e geloasă și dacă ies să iau corespondența de la poartă. N-ar înțelege niciodată. Și iartă-mă încă o dată că am sunat așa.
   Mina încuviință în semn de răspuns. Îi privi cu atenție chipul. Părea ușor rigid și pentru prima oară nu-i putu interpreta expresia feței.
   - Cum te descurci cu asta, apropo? zise el după câteva momente și schimbă subiectul. Să stai în natură?
   - Mă vezi punând mâna pe ceva? zise ea și flutură din degete. Sunt mai mulți metri până la copaci. Și tu știi bine că am mereu mănuși de plastic în buzunar, dacă e neapărat nevoie.
   Trecură pe lângă o rulotă vopsită în culori vesele, transformată în punct de servire, și trebuiră să meargă în zigzag printre șezlongurile aliniate în mijlocul drumului pietonal. Palmieri artificiali și lămpi în toate culorile decorau locul, dintr-o boxă crăpată ieșeau ritmuri de calypso și pentru un moment avură sentimentul că nu mai sunt în Suedia, ci mai degrabă în străinătate, în concediu. El și Mina.
   - Deci, despre ce vrea marele mentalist să vorbim de data aceasta? întrebă ea.
   El rămase tăcut câteva secunde, brusc nesigur de cum să înceapă.
   - Știi când te-am întrebat cine ți-a vândut pontul despre mine, zise el. A existat un motiv pentru asta. De fapt, am încercat s-o găsesc pe Anna, dar n-am reușit. Aș fi preferat să vorbesc singur cu ea, dar cel mai important e să dăm de ea. Chestia e că cineva mi-a trimis un mesaj. Un mesaj pe care-l găsești doar în cazul în care cunoști datele crimelor. Și ai un creier la fel de întortocheat ca al meu.
   - Da, îmi imaginez că ai niște... admiratori... mai ciudați, zise ea. Datele acelea nu cred că sunt prea greu de găsit pe net, mai ales după conferința de presă, zise ea. Totul există sigur pe Flashback.
   - Am fost neclar. Mesajul a fost trimis înainte ca măcar să încep să ajut la anchetă.
   Ea îl fixă cu privirea.
   - Nu înțeleg. Cum... cum adică?
   - Exact cum spun. Dinainte de Crăciun, cu mai bine de o lună înainte ca Agnes să fie găsită pe bancă, cineva a trimis un mesaj codat agentului meu, cu instrucțiunea să mi-l dea. Ca un cadou de Crăciun. Dar el a uitat, așa că am primit cadoul mult mai târziu. Și abia de curând am înțeles mesajul.
   - Doamne, Dumnezeule, zise Mina și-și duse mâna la gură.
   Urmară drumul pietonal și ajunseră pe un ponton. El văzu că ea gândește intens.
   - Deci... cel care l-a trimis a ghicit că tu vei lucra cu noi înainte ca eu măcar să te întreb? Acum înțeleg de ce vrei s-o găsești pe Anna. Vincent, trebuie să discutăm asta cu restul grupului.
   Era să-i pună mâna pe brațul gol, dar se abținu în ultimul moment. Ar fi inutil să facă așa, obligând-o să se spele. El se opri la balustrada pontonului și privi valurile care sclipeau.
   - Nu știu, zise el. Mi-e teamă că vor dori să mă excludă iar din grup, dacă se dovedește că sunt implicat în vreun fel.
   - O să fie bine, zise ea. Ei te plac.
   Dar nu sună foarte convingător.
   - Vreau mult să rămân. Știi, acel Palat al Poliției din Kungsholmen are o... priveliște care-mi place mult.
   - Ce lingușitor ești, Vincent.

   Mina stătea cu spatele la sala de ședințe când Vincent explică celorlalți cum datele crimelor duseseră la mesajul din carte.
   Din punct de vedere pur practic, stătea așa pentru că nota faptele pe whiteboard-ul mare, pe măsură ce el le prezenta. Dar din punct de vedere emoțional făcea asta pentru că avea nevoie de puțin timp în plus să respire adânc de câteva ori înainte de a se întoarce. Cartea era în mijlocul mesei, dată la pagina cu liniile roșii și mesajul.
   - Vincent și cu mine suntem de acord că persoana care mi-a sugerat să-l implic pe el poate fi cea care a trimis cartea.
   Ea se așeză la masă, dar evită să-i privească pe ceilalți în ochi. Ea văzu că îi tremura mâna în continuare.
   - Mi se pare că sună al dracu’ de psycho, zise Ruben sec și dădu neîncrezător din cap. Suntem foarte departe de Jonas Rask acum. Scuze, dar voi sunteți conștienți că trăiți în lumea reală, nu? Nu în vreun film nenorocit sau în vreun roman polițist jegos, apărut în ediție de buzunar. În viața reală, nu e așa complicat. Oamenii se omoară între ei dintr-un capriciu de moment, nu se ocupă cu planuri alambicate, cu coduri și căcat pe care apoi le ascund în cărți criptice despre leoparzi. Doar eu simt așa, sau ați intrat cu toții în aceeași sectă?
   Ruben își aruncă frustrat pixul pe masă, se întinse pe spate, cu brațele încrucișate la piept.
   - Îți mulțumim pentru contribuția echilibrată, Ruben, zise Julia și se întoarse apoi către Mina. Cine ți-a dat de fapt pontul despre Vincent?
   Mina se uită la mâna ei, pe masă. Se ruga ca ceilalți să nu vadă cum tremură. Își ridică privirea. Bineînțeles că Vincent se holba la mâna ei. Ea îl ignoră și-i răspunse Juliei cu calm forțat.
   - M-am dus cu o prietenă, să o susțin, la... vizitele sale... la AA, aici, în Kungsholmen. Și acolo am întâlnit persoana cu pontul. Anna o cheamă.
   - O, drace, tu ai prieteni? zise Ruben și râse mitocănește.
   Peder îi aruncă o privire enervată, iar Mina observă, spre bucuria ei, că și privirea lui Vincent se întunecă. Chiar și Christer se holba furios la Ruben.
   - Continuă, Mina, zise Julia.
   Ruben pufni.
   - Anna era acolo și, da... a venit la mine.
   - Așa, pur și simplu? De unde știa cine ești? întrebă Peder aplecându-se curios în față.
   Mina simți cum îi iese sudoarea prin palme. N-avea curaj să se uite la Vincent, dar simțea clar privirea lui. Ea dădu din mâini și din umeri.
   - M-a auzit vorbind la telefon despre chestiune. Uneori e greu să te ascunzi când primești un apel de serviciu. Ea e mai mereu acolo.
   - Deci e rezonabil să credem că Anna i-a trimis cartea lui Vincent, zise Julia, pentru că ea era hotărâtă să-l implice pe el în caz.
   - Sau poate că ea îl cunoaște pe cel care-a trimis mesajul, zise Vincent.
   - Indiferent cum ar fi, trebuie s-o găsim imediat, zise Julia.
   Mina simți transpirația chiar și pe șira spinării. Nu putea merge la AA cu vreun coleg. Atunci castelul de cărți de joc se va prăbuși. Ori avea grijă să primească această misiune singură, ceea ce era improbabil, ori cineva o să...
   - Peder, zise Julia și se întoarse spre el. Poți să te ocupi tu de asta? Mina o să-ți dea semnalmentele detaliate. Du-te la AA și află cât mai multe despre Anna. Încearcă să obții adresa de domiciliu. Și fii cu băgare de seamă. Dacă o vezi acolo, să ceri întăriri înainte de a te apropia de ea. Dacă e implicată, nu știm cum va reacționa față de poliție.
   - Nu e mai bine să se ocupe Mina? zise Peder. Ea e familiarizată cu locul.
   - Tocmai de aceea. N-ar fi potrivit ca Mina să meargă acolo în interes de serviciu, ținând cont că a fost acolo ca susținător. Nu vrem să-i punem prietena într-o situație incomodă.
   - Mulțumesc, zise Mina și vorbi serios, dar din cu totul alte motive decât credea Julia. Mulțumesc.
   Mâinile încetară în sfârșit să mai tremure și se întinse pe spate în scaun, ca bluza să absoarbă picăturile de sudoare care se adunaseră pe șale. Îl privi pe Vincent. El îi zâmbi.
   - Vincent, aș vrea ca tehnicienii noștri să se uite pe carte, zise Julia.
   - Sigur că da.
   Vincent dădu din cap spre carte.
   - Tocmai mă gândeam să propun asta. În schimb, aș vrea mult s-o primesc înapoi cât de repede posibil. N-o să pot să descifrez ce înseamnă mesajul dacă nu am cartea.
   - Nu e procedură standard, ținând cont că poate fi material folosit ca probă, zise Julia.
   Pe urmă oftă.
   - Nu că ceva ar fi standard în tot acest caz. Și n-am curaj să mă gândesc la câte violări ale protocolului am comis deja. Dar ce naiba, o să vorbesc la CNEC să primești cartea înapoi imediat ce va fi posibil. Christer, tu iei o pereche de mănuși și predai cartea tehnicienilor, cu cea mai mare prudență posibilă. OK?
   - Eu tocmai voiam să merg în pauză, nu pot...
   Christer deveni posomorât și mormăi, dar fu întrerupt de Julia.
   - Va fi predată imediat. De către tine. Cinci minute din pauza ta de prânz n-o să fie o dramă. Tu oricum ai obiceiul să depășești cu 10 minute fiecare pauză de prânz, așa că bănuiesc că plătitorii de taxe au aproximativ...
   Se uită la ceas pentru efectul dramatic.
   - Un an, patru luni, o săptămână și trei zile la dispoziție din timpul tău.
   Peder chicotea pe înfundate.
   Christer pufni și se ridică.
   - Nu există niciun motiv să fii nepoliticoasă, fac asta, uite, sunt deja pe drum...
   El se întinse după carte, dar se dădu înapoi când Julia strigă la el.
   - Mănușile, Christer!
   - Da, da, da.
   Se întoarse și se duse să ia o pereche.
   - Nu înțeleg, zise Vincent.
   - Acum ce mai e? pufni Ruben. Alte mistere?
   - Nu, dar dacă Christer a tras de timp 10 minute la fiecare pauză de prânz, timp de mai bine de 1 an și 4 luni, atunci asta înseamnă... puțin rotunjit... 70 de mii de prânzuri. Sunt aproximativ 250 de zile lucrătoare într-un an, prin urmare Christer ar fi trebuit să depășească pauza de prânz de la serviciu timp de 280 de ani ca să ajungă la asta.
   Vincent se uită cu o față nevinovată la Ruben. Mina își mușca buzele ca să nu izbucnească în râs. Nu era foarte sigură că Vincent glumește. Dar bănuia.
   - Sună aproximativ rezonabil, ținând cont că vorbim despre Christer, zise Peder.
   Dar Ruben se ridică cu o față la fel de furioasă ca a lui Christer.
   - V-ați pierdut mințile cu toții, zise el. Mie mi se pare în continuare că sună a plan jegos a la Codul lui Da Vinci. Soluția simplă e întotdeauna cea corectă, nu așa se spune?
   - Briciul lui Occam, zise Vincent.
   Ruben se holbă la el.
   - Al cui? zise Peder în mijlocul unui căscat. Ce legătură are bărbieritul cu asta?
   - N-am mai văzut așa casă de nebuni...
   Ruben ieși din sala de ședințe dând din cap. Mina nu avea putere nici măcar să se enerveze. Era ușurată, aproape că plutea, că secretul ei era încă o vreme la adăpost.
   Sentimentul dispăru totuși când începu să se gândească iar la Anna. Anna cea cu tatuajele. Anna care mereu păruse atât de inofensivă. Dar care poate era mai periculoasă decât ar fi bănuit vreunul dintre ei.

AUGUST

   Seara de vară era luminoasă și caldă. Nicio adiere de vânt, aveai senzația că ești învelit într-o pătură. Cerul de deasupra Stockholmului avea mii de nuanțe de roz.
   Mina auzise că cerul ar avea culoarea roz din cauza gazelor de eșapament, dar indiferent de motiv, era un spectacol care merita toată atenția.
   Fata stătea puțin mai încolo, cu picioarele bălăbănindu-se pe marginea cheiului. Atât de aproape, totuși atât de departe. Singură. Ca întotdeauna. O familie de lebede trecu plutind pe lângă ea, cu o maiestate lentă, iar părinții șuierară strident când un caiac se apropie prea mult de ei. Palatul regal se ridica în fața lor, o clădire asemănătoare unei închisori care îi dezamăgea mereu pe turiștii americani din cauza lipsei de creneluri și turnuri.
   Pescari aliniați își ridicau captura pe care o puneau în găleți de plastic uzate. Mina se furișă mai aproape. O urmărise pe fată tocmai din fața casei, de la o distanță adecvată. Dar acum era prea ispititor să se apropie puțin mai mult.
   Părul negru era mai scurt decât ultima oară când o văzuse. Trebuie să fi tăiat pe puțin 10 centimetri din el. Acum îi ajungea până la umeri. Des, mătăsos, drept. Breton care-i cădea pe față. De parcă ar fi auzit-o, fata ridică mâna și-și dădu bretonul după ureche. Un pescar trase un biban mare și-l puse în găleată. Puse imediat o altă momeală și, în apă cu undița.
   Familia de lebede plutea în preajmă, șuierându-l pe pescar.
   Mina veni câțiva pași mai aproape. Se încruntă. Se opri. Doi băieți adolescenți se apropiară și se așezară lângă fată. Erau prea departe ca să audă ce spun, sigur că puteau fi niște prieteni cu care-și dăduse întâlnire.
   Dar ceva în limbajul corpului lor sugera că nu e cazul. Mina ezită, mai făcu doi pași. Trebuia să se apropie suficient ca să poată auzi ce spun.
   Atât de aproape nu fusese niciodată.
   Chiar din spate putea vedea clar cum umerii fetei se ridică și devin încordați. O reacție tipică de apărare. Mâinile unuia dintre băieți se întinseră spre rucsac. Mina făcu o analiză rapidă a situației și se apropie de ei.
   - Și, care e treaba aici? zise ea arătând legitimația de polițist.
   Băieții se uitară în sus, mai întâi la legitimație, apoi la ea și se ridicară rapid în picioare. O luară la fugă în direcția parcului Kungstradgarden. Fata îi zâmbi recunoscătoare. Își luă rucsacul ți-l ținu strâns în brațe.
   - Voiau să le dau rucsacul, zise ea.
   - Am bănuit, spuse Mina și simți cum corpul îi reacționa devenind când rece, când cald.
   - Mulțumesc.
   Fata se întoarse cu fața spre ea și se uită fix la Mina.
   - E jobul meu, zise Mina scurt și făcu o încercare să plece.
   Dar înainte de a se putea abține, se auzi spunând:
   - Pot să te invit la un suc?
   Văzu ezitarea fetei.
   - Avem un program acum în cadrul poliției, în care suntem încurajați să avem contact cu tinerii. Pentru a crea relații bune de timpuriu. Pentru a nu mai fi numiți „agib“ de generația voastră și din astea... Ce spui? Deci statul îți face cinste.
   - Nu beau suc, zise fata și se ridică. Dar un cappuccino cu plăcere.
   Mina simți cum inima începe s-o ia la goană de nervozitate și mii de alte lucruri pe care nu le putea identifica. N-ar fi trebuit să procedeze așa. N-ar fi trebuit să întrebe. Dar ce era făcut era făcut.
   - La terasa de acolo au cafea bună, zise fata arătând spre parcul Kungstradgarden.
   Aceeași direcție în care fugiseră băieții. Mina încuviință. Băieții sigur erau deja foarte departe. Trase cu ochiul la telefon. Nimic nou, nici de la Peder, nici de la Julia. Avea clipa asta pentru ea și doar pentru ea.
   Merseră pe jos spre terasa deja plină, dar avură noroc, o masă mică pentru două persoane se eliberă exact când ajunseră ele. Pentru prima oară, Minei nu-i păsa că masa era prost ștearsă și că scaunele nu păreau a mai fi fost spălate de ani și ani. Nimic din toate astea nu avea importanță.
   Se duse și cumpără două cappuccino pentru ele, iar fata se așeză la masă.
   Din obișnuință, ceruse pahare take-away, deși urmau să bea acolo. Nici măcar paharele de carton nu o afectau.
   - Mulțumesc, spuse fata radiind, când Mina apăru cu paharele. Fata luă unul și închise ochii când luă prima înghițitură.
   - Nu ești puțin cam tânără ca să-ți placă cafeaua? zise Mina.
   - Am locuit în Italia când eram mică. Acolo copiii învață să bea cafea de mici. Iubesc cappuccino, dar urăsc cafeaua scârboasă la filtru, din aceea stătută de multă vreme. Din aia beți voi la poliție tot timpul, nu?
   Fata râse, dar nu răutăcios.
   - Nu pot decât să-ți dau dreptate în prejudecata asta, zise Mina.
   O chelneriță care părea obosită și supărată luă apatică farfuriile și cănile murdare lăsate pe masa lor.
   - Și eu mă gândesc să mă fac polițistă, zise fata veselă și Mina luă o înghițitură mare de cappuccino.
   Se holba la fată.
   - De ce?
   Fata ezită.
   - Păi... Mama mea a fost ucisă de cineva fugit de la locul accidentului, când eram eu mică. Posibil cineva prins beat la volan, așa zice tata. Și nu l-au prins niciodată pe cel care-a făcut asta. Nu e cinstit! Vreau să îndrept astfel de lucruri.
   - Îmi pare rău, zise Mina.
   - Da, deocamdată nu trebuie să mă hotărăsc ce vreau să fiu, continuă fata. Dar e unul dintre lucrurile la care mă gândesc serios. Sau poate pur și simplu mă fac influencer. Dedic ore întregi să obțin fotografia perfectă când înfloresc cireșii aici, în Kungstradgarden.
   Fata arătă cu degetul la copacii care-și pierduseră de mult culoarea roz intensă și care acum erau niște copaci obișnuiți, deloc fotogenici, cu frunze verzi.
   Ea își scoase mobilul din rucsac. Se uită rapid la el, oftă greu și-l băgă la loc.
   - Cineva care-și face griji? întrebă Mina.
   - Ei, e doar tata. El e, da, el e puțin... supraprotector. Dar trebuie s-o lase mai moale.
   - Când ai meseria mea înțelegi de ce părinții sunt supraprotectori.
   - Da, trebuie că vezi o grămadă de mizerii, zise fata constatând la rece și mai bău din cappuccino.
   Puțină spumă îi rămase pe buza de sus și Mina trebui să se lupte cu dorința de a se întinde și a o șterge.
   N-o întrebase pe fată cum o cheamă. Știa deja asta. Dar pentru a nu risca s-o ia gura pe dinainte, o numea mereu doar „fata“ în gândurile ei.
   - Aș prefera să fiu un polițist din aceia de investigație. Nu unul care se plimbă cu mașina poliției prin oraș și urmărește drogați. Dar am auzit că trebuie să faci mai întâi câțiva ani pe stradă, așa e? Sincer vorbind, nu știu dacă am curaj.
   - Da, ba da, așa e acum, zise Mina dând din cap afirmativ. Dar au de gând să schimbe asta. Tocmai din acel motiv. Că poliția riscă să piardă oameni care sunt buni la anchete, dar nu sunt interesați, sau construiți, să facă față vieții de stradă.
   - Tu ai făcut față? zise fata privind-o curioasă.
   Mina se gândea ce să răspundă. Se gândea dacă să-i spună sincer cât de greu fusese. Nu cu scandalurile sau turele de lucru sau frica, toate cu care se luptau ceilalți proaspăt licențiați. Ci cu propriii demoni. Mizeria, mediile pe care nu le putea controla, presiunea de a-și ascunde particularitățile de ochii colegilor, pentru a nu fi considerată ciudată. Era important să aparții.
   Grupului, colegilor, exact ce putea face diferența între viață și moarte când trebuiau luate decizii într-o fracțiune de secundă.
   - Am făcut față, răspunse sec.
   Erau mult prea multe care trebuiau explicate. Era mai simplu să nu explice deloc.
   - Vreau să-ți dau ceva, zise fata brusc și-și scoase unul din nenumăratele coliere pe care le avea la gât. Drept mulțumire.
   - Nu e nevoie, mi-am făcut doar datoria, protestă Mina.
   Fata îi întinse un colier cu un pandantiv negru.
   - Dar ești amabilă, zise fata. Nu toată lumea e așa. Acest pandantiv e magnetic.
   - Magnetic?
   - Se zice că e bun pentru corp. Ceva cu globulele roșii. Sau nu știu. Dar vreau să fie al tău.
   Mina nu voia nimic mai mult decât să-l ia, dar dacă ea deja nu încălcase toate regulile, ar face-o definitiv acum. În același timp nu putea să spună nu. Colierul nu părea, oricum, să fi costat prea mult.
   - Magnetic, deci, zise ea primind bijuteria. Mulțumesc. Înseamnă mai mult decât crezi.
   Ea încercă să se abțină să arate cât de aproape de a izbucni în plâns era când și-l puse la gât. Sigur era doar închipuire, dar simțea cum pandantivul îi încălzea pieptul ca un mic soare. Își împreună mâinile în formă de pâlnie în jurul lui.
   - Și cum rămâne cu școala de poliție? zise ea.
   - O să văd, răspunse fata și luă ultima înghițitură de cappuccino. Am timp destul, cum spuneam.
   Mina văzu o mișcare cu coada ochiului. Un bărbat veni la masa lor și o apucă ferm de braț pe fată. Ea nu protestă, ci se ridică. Dar privirea pe care i-o aruncase Minei era resemnată.
   - La revedere, a fost plăcut să ne întâlnim, zise fata, se întoarse împreună cu bărbatul și plecă.
   Mina vru să se ridice și ea, dar o mână fermă pe umăr o făcu să se așeze la loc. Încă un bărbat se apropiase în spatele ei. El dădu înconjurul mesei și se așeză unde stătuse fata. Avea o înfățișare anostă. Pantaloni scurți și tricou, pantofi sport cu vestitul swoosh, un ceas de la Daniel Wellington. Dar Mina era suficient de inteligentă cât să nu se lase păcălită de aspectul lui.
   Bărbatul nu spuse nimic, doar scoase un Iphone și i-l întinse. Mina știa cine trebuie să fie acolo, știa a cui voce o va auzi pentru prima dată de mulți ani.
   Ea știuse care sunt consecințele în cazul în care ia legătura cu fata. Dar ce să fi făcut? Totuși, era polițistă.
   Ascultă în tăcere vocea.
   Nu zise nimic, nu răspunse nimic.
   Când întinse înapoi telefonul, mâna îi tremura puternic. Bărbatul luă telefonul, în continuare fără un cuvânt, și plecă. Mina rămase pe scaun.
   Tremura atât de tare, încât îi era teamă că o să se prăbușească dacă se ridică în picioare.

   Kvibille 1982

   El tocmai coborâse de la etaj și se îndrepta spre bucătărie, când se auzi un ciocănit la ușă. De două ori. Se opri în mijlocul unui pas și rămase pe loc.
   Mai întâi se întrebă dacă auzise corect, în principiu nu se întâmpla niciodată să ciocănească cineva la ei. Dar văzu umbra unei persoane pe fereastra cu sticlă mată de lângă ușă.
   Nu era mama, asta știa. Și Jane mai avea până să se întoarcă acasă. Deveni neliniștit. Voia să-i roage să plece, nu avea nevoie de nimeni. Dacă nu se mișca din loc, atunci poate că oricine-ar-fi-fost va renunța și va pleca de acolo.
   Ciocăni din nou. De 3 ori, de data aceasta. Și pe urmă o voce de bărbat.
   - Alo?
   Bărbatul auzise evident pârâitul treptelor când coborâse el. Nu era nimic de făcut. Avu grijă să deschidă ușa doar cât să încapă el în deschizătură și s-o acopere.
   - Bună, zise Allan, care stătea pe scara din față. Nu știam dacă m-ai auzit.
   Allan, cel care avea depozitul de cherestea. Pe care el îl sunase acum o oră - o discuție de care uitase complet. Putea la fel de bine să fi fost acum două săptămâni. Timpul nu mai era cum obișnuia să fie.
   Allan își scoase o șapcă cu verde și galben cu sigla BP și-și șterse sudoarea de pe frunte. Pe treaptă, lângă el, erau două sacoșe de la ICA, pline până la refuz cu mâncare.
   - Cred că am adus tot ce m-ai rugat, zise Alan. Chiar dacă au fost o grămadă. Deci mama ta e cam bolnavă, nu?
   - Da, abia dacă poate vorbi. De aceea am sunat eu. Uite, aici. Sunt bani ficși.
   El întinse două bancnote de 100 de coroane și Allan le băgă în buzunarul pantalonilor.
   - Dar atunci cine are grijă de tine? întrebă Allan, cu o expresie îngrijorată. Ați sunat doctorul să vină? Aș putea eu să mă uit să văd cum e, dacă trebuie să aduc ceva de la farmacia din Halmstad sau din astea.
   El ținu cu piciorul când Allan puse mâna pe clanță.
   - Doarme acum, zise el și tuși. Și... și gândește-te, dacă te contaminezi? Nici măcar n-ar trebui să stai așa aproape de mine.
   Allan dădu din cap afirmativ și luă mâna de pe clanță. Se șterse din nou pe frunte.
   - Ai perfectă dreptate, zise el. Sunt singur la depozit săptămâna aceasta, cu o grămadă de chestii de făcut. Nu-mi dă mâna să mă îmbolnăvesc. Dar măcar să car sacoșele în casă? Nu trebuie să faci asta singur.
   - Mulțumesc, spuse el și se dădu mai încolo din crăpătura ușii, ca să nu stea în drum. Du-le acolo.
   El arătă cu degetul spre bucătărie și Allan ridică sacoșele pline până la refuz, cu un geamăt. Un măr verde căzu dintr-o sacoșă și se rostogoli pe podeaua din hol. El se holba la măr ținându-se cu mâinile de burtă, ca să nu se audă cum îi chiorăie mațele. Trecuse prea mult de când nu mai mâncase.
   Allan se întoarse pe hol, luă mărul și se opri în dreptul scării.
   - Ești sigur că doarme acolo, sus?
   El dădu din cap afirmativ, cu mâinile pe burtă.
   - OK, zise Allan și-i dădu mărul. Transmite-i însănătoșire grabnică. Și sună-mă din nou dacă mai ai nevoie de altceva.
   El rămase în crăpătura ușii, uitându-se după Allan, până când fu sigur că nu se mai întoarce. Abia atunci își băgă dinții în măr. Pe urmă se întoarse în casă și încuie ușa cu grijă în urma lui.
   Două dintre lucrurile pe care-l rugase pe Allan să le cumpere erau pastă de dinți și ață dentară. Desfăcu cutiile și le așeză pe masă. Mama insista mereu că dinții trebuie periați timp de două minute. Își pusese la mână ceasul primit în dar de Crăciun, ca să numere secundele pe el.
   Două minute. El nu știa ce se întâmplă dacă îi periai prea mult și nici nu voia să știe. Cu ața dentară era mai greu. Nu își amintea dacă trebuie s-o folosească înainte sau după periatul dinților. Ce spusese mama?
   Înainte părea mai plauzibil.
   Sau după?
   O, nu. Încâlcise ața dentară. Deși fusese atât de atent. Dar două minute însemnau o sută douăzeci de secunde. 12 plus 0 făceau 12. Trebuia să folosească doisprezece centimetri de ață dentară înainte de a merge la culcare. Atunci o să fie bine din nou.
   Rutina mamei era importantă.
   Suntem ceea ce obișnuim să facem, așa zicea ea.
   El trebuia să-și amintească ce obișnuia ea să facă.

   Veni alergând, cu mâna încleștată pe mobil.
   - Tată, mă bușesc în cursă când sună! urlă el.
   Vincent dădu drumul polonicului, cu care amesteca ușor printre pipele rigate care fierbeau, și își desprinse mobilul din mâna fiului, înainte ca Aston să apuce să-l azvârle prin cameră.
   - Închide-l, continuă Aston să țipe. Joc Asphalt pe telefon!
   - Nu mai joci, zise Vincent și flutură din mână către fiul său să meargă mai bine să-și atace mama.
   Displayul arăta că e Mina. În sfârșit. Nu reușise să dea de ea tot weekendul.
   Nu-i răspunsese la niciun mesaj. El trebui să-și amintească încă o dată că efectul psihologic de spotlight, care-i face pe toți oamenii să creadă că ei sunt cauza mult mai multor întâmplări decât sunt de fapt, era valabil și pentru el. Dar tot nu putea trece peste gândul că ea îl evitase intenționat.
   - Alo, Mina, zise el în același timp în care îl auzi pe Aston aruncându-se asupra Mariei cu un urlet.
   Fiul și mama deveniră imediat parte a unui meci de gâdilat pe podea. Aston părea să aibă un avantaj clar.
   El se întoarse spre aragaz și începu să amestece iar în paste, întorcând concomitent și parizerul în tigaie. Feliile aproape se lipiseră. Era deplină tăcere în telefon.
   - Mina, ești acolo?
   O auzea respirând. Dar respirația venea cu intermitență. Suna aproape ca și cum ea... plângea? El coborî vocea atât de mult, încât aproape fu acoperită de hotă.
   - S-a întâmplat ceva? întrebă el precaut.
   Acum era clar că Mina plângea. Dar suspinele tăiate scoteau la iveală că ea lupta să-și controleze vocea. El așteptă, o lăsă să-și revină. Pipele rigate de pe aragaz erau deja fierte prea mult, fără ca el să reacționeze.
   - Sunt aici, zise el. Nu e nicio grabă.
   Era incredibil de incomod s-o audă pe Mina plângând. Mereu îi fusese greu să facă față emoțiilor exteriorizate vădit, niciodată nu știa cum trebuie să se comporte. Dar acum era mai rău ca de obicei. Mina era mereu atât de stăpânită, atât de exactă. Concentrată. Să o audă pierzându-și controlul era ca și cum ar fi privit pe furiș ceva mult prea intim. Ceva ce el n-ar fi trebuit să vadă niciodată. Că ea totuși sunase, asta spunea probabil ceva despre cât de serioasă era treaba.
   Apa de la paste începu să se scurgă peste plita cu inducție. Dispozitivul de siguranță reacționă și închise plitele ude. Ceea ce era un noroc, fiindcă parizerul din tigaie începuse să miroasă a ars.
   - Nu sunt bine, spuse ea într-un final, cu vorbe care veniră la fel de poticnite precum plânsul. N-am putut nici să mănânc, nici să beau tot weekendul.
   - Adică la propriu sau la figurat?
   - La propriu. Sunt trează de 72 de ore. Mai mult. Sunt atât de tristă. Nu știu ce să mă mai fac.
   Apa picură de pe plită și-i ajunse la picioare. Abia când îi arse degetul mare de la picior Vincent realiză că transformase cina într-un fel de catastrofă.
   Nici măcar n-avea curaj să se uite la parizer. Dar acela era cel mai puțin important lucru tocmai acum.
   - Vin imediat, zise el. Ești acasă? Sunt acolo într-o jumătate de oră. Să nu faci nimic până una-alta, rămâi acolo unde ești, nu te mișca din loc.
   Nu explică de ce, nu-i spuse că îi e frică de moarte de ce-ar putea face ea până ajunge el.
   - OK, zise Mina cu o voce nu prea convingătoare.
   Nici măcar nu avusese putere să se împotrivească. Dar îi dădu codul de la interfon.
   Vincent se uită la podeaua umedă. Chiar ar trebui să se ocupe de asta. Dar mai târziu.
   Rebecka scoase capul pe ușă din camera ei.
   - Tată, ce naiba faci? întrebă ea. Pute a ars până în camera mea.
   - Rebecka, bine, zise el și șterse rapid aragazul cu un prosop de bucătărie. Continuă tu cu cina, eu trebuie să rezolv o chestie.
   - Dar eu.. ce? Ooooh!
   Rebecka gesticulă cu mâinile într-un gest disperat, dar veni în bucătărie.
   - Mă duc să cumpăr pizza, zise ea după ce văzu catastrofa. Să-mi trimiți bani prin swish. Știi că e ud pe jos, nu?
   Vincent luă mobilul și-i viră bani Rebeckăi. Pe urmă își luă laptopul.
   - Ce faci? zise Maria, ridicându-se de pe jos cu Aston atârnat de piciorul ei. Cine te-a sunat?
   El ezită. Respiră adânc. Asta nu va pica bine.
   - Era Mina. S-a întâmplat ceva. Trebuie să mă duc acolo s-o liniștesc.
   Deschise Google și făcu o căutare rapidă.
   - Sigur glumești. Îți bați joc de mine? zise Maria cu voce pițigăiată. S-o liniștești? Nu poate să sune pe altcineva? Ce dracu’, Vincent, e duminică seară!
   El era concentrat în computer.
   Maria n-o auzise pe Mina la telefon.
   - Acum, m-a sunat pe mine, zise el. Deci e responsabilitatea mea.
   O privi pe soția sa care ostentativ își încrucișă brațele.
   - Maria, chiar m-am speriat. La modul cel mai serios. Dacă ai fi auzit-o...
   - Aha, și-atunci de ce nu pleci odată? Dacă trebuie acum să fii salvatorul ei pe un cal alb?
   - Alb? Toyota noastră nu e roșie?
   - Zău, uneori..., mormăi Maria dând din cap.
   - Asta n-are nimic de-a face cu cavalerismul, spuse el. O persoană din cercul meu de apropiați se află într-o situație potențial periculoasă, fizic sau psihic. Eu par a fi singurul care știe asta și de aceea sunt singurul care pot sări în ajutor. Așa că, din punct de vedere pur rațional, trebuie să o fac. Trebuie doar să verific, ca să nu fac ceva greșit, spuse el și întoarse laptopul ca ea să vadă.
   Dăduse click pe o pagină Wikipedia cu numele How to comfort a friend.
   - Glumești? zise Maria cu dezgust. Cât de autist ești de fapt? Trebuie să cauți pe Google ca să știi cum să consolezi pe cineva? Așa ceva știi pur și simplu. Spui „Sunt aici dacă ai nevoie de ceva“. Asta e cel mai important. Tu chiar n-ai pic de empatie autentică?
   Ea înțelesese greșit, ca de obicei. El nu căutase pe net pentru a simula grija, ci tocmai din cauza grijii. El nu era câtuși de puțin convins că ceea ce „știi pur și simplu“ e mereu corect. Existau atât de multe astfel de prostii. Toți „știu“ că copiii n-au voie să facă baie în decurs de o oră după ce-au mâncat, fiindcă vor face crampe. Ceea ce e pur și simplu o minciună născocită de părinți ghiftuiți, care vor să se destindă o oră. Și toți „știu“ pur și simplu că mâncarea pierde nutrienți în cuptorul cu microunde. Tot niște prostii. Sigur că nici el nu era imun la asemenea iluzii. Mina însemna mult prea mult pentru ca el să aibă curaj să riște. Dar cum i-ar putea explica asta Mariei?
   - Nu sunt obișnuit să consolez adulți, zise el. Și nu vreau să înrăutățesc situația și mai mult. Așa că am vrut să văd dacă există greșeli pe care e bine să le evit. Ca aceasta.
   Vincent citi cu voce tare de pe pagina de internet:
   - O greșeală obișnuită e fraza Sunt aici pentru tine, dacă ai nevoie de ceva. Problema e că e prea generală. Îi soliciți celui pe care-l consolezi să găsească singur cu ce îl poți ajuta. Mai bine, fii specific. Explică în ce fel poți ajuta și propune-i să faci curățenie sau să-i pregătești ceva de mâncare sau să rămâi peste noapte acolo.
   - Să rămâi peste noapte, spuse Maria țuguindu-și buzele. Asta ar mai lipsi.
   El oftă adânc. Ca de obicei, ea înțelesese total greșit.
   - Știi, zise Maria cu amărăciune. Nu te mai obosi să vii acasă după aia.
   Vincent se încruntă. Ea nu voia ca el să rămână la Mina peste noapte.
   Dar nu avea voie nici să vină acasă. Doamne, Dumnezeule. Cum o să reușească el vreodată să înțeleagă logica femeilor?

   Ușa de la intrare a apartamentului Minei nu era încuiată. Covorașul din fața ușii, pe interior, era suficient de mare cât să te poți descălța pe el fără să fie nevoie să intri încălțat în casă. Asta dacă erai relativ elastic și aveai un echilibru bun.
   Ca să fie mai sigur, Vincent își scoase pantofii în fața ușii, intră și-i puse apoi cu grijă pe covoraș. Nu se sinchisi s-o strige, ci intră în apartament.
   Mina ședea pe canapeaua din sufragerie, ținând în continuare telefonul în mână. După cum arăta, probabil că spusese adevărul când spusese că nici nu dormise, nici nu mâncase. Era palidă ca un cadavru, mai puțin cearcănele negre. Poziția corpului amintea de un balon dezumflat. Puțina energie rămasă părea să fie consumată de plânsul care-i făcea corpul să tremure.
   Așeză punga de hârtie pe care o cumpărase pe drum pe măsuța din fața canapelei. Pe urmă, se duse în bucătărie să caute un pahar. Când se întoarse, luă din pungă o sticlă cu suc și turnă câțiva mililitri. Bănuia că n-are nevoie de pai de băut pentru propriile pahare.
   - Suc, iaurt, sendviș, zise el și despachetă restul. Sendviș bun, chiar. Cu avocado.
   Căzură câteva firimituri pe masă, dar nu credea că Minei îi pasă pe moment.
   Ea doar dădea din cap.
   - Știu, zise el. Nu poți mânca. Nici n-am de gând să te rog. Dar când o să-ți dai seama că poți, e aici. Chiar acum, eu vreau doar să bei ceva. Dar nici cu asta nu e grabă.
   Puse paharul cât mai aproape de ea și apoi se dădu mai încolo, pentru a marca cât de neimportantă era mâncarea pentru el. Spera ca ea să nu-și dea seama din vocea lui cât de vitală o considera de fapt. Mina părea că se poate prăbuși în orice moment.
   În schimb, el se așeză pe canapea lângă ea și, după o ezitare de o secundă, o cuprinse de după umeri. Ea îl lăsă să facă asta și se chirci la pieptul lui.
   Chiar îi mirosea cămașa în continuare a parizer ars și pipe rigate fierte în exces.
   Plânse în tăcere, timp în care el o mângâia pe cap. Una din ilustrațiile la How to comfort a friend îi arătase exact cum să facă. Dar oricum i-ar fi venit ideea asta de la sine. Era un sentiment de bine. De natural.
   În timp ce aștepta să treacă ce e mai rău, studie casa Minei. Și-o imaginase complet albă. Mobilă albă, pereți albi și tablouri albe. Ca mizeria să nu se poată ascunde. În schimb, pereții din apartamentul Minei erau gri-deschis și mobila era din lemn deschis la culoare, cel puțin în sufragerie și bucătărie, camerele în care intrase. Îl uimi bunul gust. Stilul minimalist făcea, firește, să nu pară ciudat că fiecare lucru era așezat simetric la locul său și că totul era perfect șters de praf. Dacă n-ar fi cunoscut-o pe Mina, ar fi crezut că a intrat în scenografia unui articol de amenajări interioare și nu într-o viață atent sterilizată. De asemenea, nu existau semne ale oricărui fel de interacțiune cu alți oameni. Nicio fotografie cu rude, nicio poză cu prieteni, niciun calendar pe perete cu notițe despre o cină sau o cafea cu cineva.
   După câteva minute, respirația i se calmă o idee. Atunci, el se întinse după pahar și i-l dădu. Ea îl luă cu ambele mâini și bău câteva înghițituri. Pe urmă făcu o pauză, părea că se gândește dacă să i-l dea înapoi, dar îl păstră și bău restul. El respiră ușurat. Acum măcar avea câteva picături de vitamine și zahăr în ea. Spera că era suficient ca și apetitul să se reîntoarcă încet.
   - Pot să întreb? zise el.
   - Dacă trebuie, răspunse ea încet.
   - Nu trebuie. O să rămân aici cât o să cred că ai nevoie. O să-ți dau posibilitatea să mănânci și să dormi. Dar doar când vrei tu. Și nu e nevoie să vorbim.
   Ultima propoziție nu era pe pagina de internet. Îi venise lui. Aparent fu corectă, căci Mina dădu din cap afirmativ, fără să spună nimic. Își ținea iar capul la pieptul lui. Lacrimile curgeau în continuare, dar nu la fel de violent ca înainte.
   - Apropo, ce-a zis Maria că ai venit aici? zise ea. A fost geloasă?
   - Are Papa o mitră ciudată? Înainte de toate, ea crede că sunt prost la cap și că ar trebui să primesc un diagnostic.
   Mina râse.
   - Privitor la ultima chestie suntem, probabil surprinzător, de acord, spuse. Știi că miroși a parizer?
   Veni rândul lui să râdă. Apoi amuțiră amândoi. Mina era vizibil epuizată.
   Ar fi bine dacă ar putea-o face să doarmă. Își potrivi respirația cu a ei până când respirară și inspirară pe același ritm, sincronizat unul cu celălalt. Ea se mai relaxă puțin. El continuă astfel câteva momente, își permise să savureze sentimentul pur fizic de a fi sincron cu cineva. Nu simțea des așa.
   Și trecuse foarte mult de când o făcuse ultima oară. Curând, încetini ritmul respirației sale și se asigură ca ea să facă același lucru inconștient. El continuă să respire lent cu ea, micșoră ritmul și mai mult, dar cu pași mici, astfel încât corpul ei să apuce să se adapteze. După 5 minute de respirație lentă, ea dormea adânc.
   Răsuflă ușurat. Nu îndrăznise niciodată să le consoleze nici pe Maria, nici pe Ulrika, ele în mod garantat ar fi râs de el dacă ar fi încercat. Dar cu Mina mersese bine, chiar foarte bine. Aproape că se simțise natural.
   O întinse cu grijă pe canapea, fără să știe care e următorul pas. Se uită în jurul lui în sufragerie. Un cămin dezvăluia întotdeauna amănunte despre cel care locuia acolo, chiar dacă era mai greu acum, când nu te mai puteai uita prin colecțiile de discuri și cărți ale oamenilor. Să verifici ce-a salvat cineva în Spotify și Storytel nu era chiar același lucru. El totuși învățase că cea mai interesantă informație exista acolo unde oamenii nu se gândeau că au lăsat urme. O bucățică de post it care amintea de o nouă vizită sau programare. Cuvinte magnetice care formau propoziții pe ușa frigiderului.
   Obiecte uitate pe polița de jos a măsuței din fața canapelei.
   Sufrageria și bucătăria Minei nu aveau asemenea urme. Tablourile de pe pereți nu dezvăluiau nici ele nimic, din câte putea vedea, erau cumpărate de la IKEA. N-avea de gând să intre în dormitorul ei, mai ales când ea dormea.
   Ar fi o intruziune prea mare în viața ei privată. Pe biroul din sufragerie era un cub Rubik. Probabil tot cel pe care-l văzuse în buzunarul ei prima oară când se întâlniseră.
   Luă cubul și-l ținu în palmă între degetul mare și degetul mijlociu, ca să poată roti rândurile cu arătătorul și inelarul. Rândurile pe care le muta se mișcau aproape fără a opune rezistență. Avusese dreptate atunci. Era un speedcube, suficient de lipsit de fricțiuni pentru a putea fi rezolvat cu o mână. Îl uimea că Mina îl lăsase nefăcut. El unul era old school. Începea mereu cu crucea. Știa că există căi mai rapide, dar asta era întipărită în memoria musculară. Învârtea cu o mână, cu gândul în altă parte, în timp ce se uită mai departe prin apartament.
   Pe birou erau și documente pe care le recunoscu, toate legate de anchetă. O mică fotografie înrămată care stătea în capătul biroului îi trezi atenția. De ramă atârna un colier. Vincent îl recunoscu, era o bijuterie din aceea magnetică. Fu uimit, Mina nu părea să creadă în abureli new age. Dar asta nu era treaba lui.
   Mina începu să se miște neliniștită pe canapea. Mormăi ceva, dar el nu reuși să audă ce spune. Fotografia din ramă era un portret al unei fete tinere. Poza avea doar 10 centimetri înălțime și-i amintea de genul acela de fotografii făcute la școală, unde părinții plăteau pentru coli cu mult prea multe poze, în speranța că bunica din partea mamei, bunica din partea tatălui și restul familiei se vor bucura la fel de tare să primească un portret cu copiii și anul acesta. O bucurie pe care el bănuia că părinții o calculau cu totul greșit.
   - Natti, mormăi Mina.
   De data aceasta auzi deslușit. Probabil că zicea nighty night și el auzea „natti“.
   - Natti, natti, zise el moale. Trebuie să dormi.
   - Natti, iubirea mea, sunt aici, zise ea din nou, încrețindu-și fruntea. Nu mă vezi?
   Natti, iubirea mea? El simți cum roșește. Atât de bine nu se cunoșteau.
   Mina părea că doarme în continuare, dar mai agitat ca înainte. El se uită iar la fata din fotografie. Pe urmă întoarse rama cu grijă. Nathalie, 10 ani, scria pe verso. El roși și mai tare. Mina nu la el se referise. Natti era o persoană. El puse la loc rama, avu grijă să stea exact ca înainte și îndreptă colierul. Găsi un pix și întoarse prima filă din raportul despre Agnes.

   N-o să întreb. Dar când o să vrei să vorbești, o să ascult, scrise el pe spatele colii.

   Abia atunci văzu că îi rezolvase cubul Rubik pe care-l ținea în continuare în mână. O făcuse fără să se gândească la asta.

   PS. Scuze pentru cub, adăugă el în mesaj și-l așeză pe măsuța din fața canapelei, împreună cu cubul, alături de sendviș.

   Într-un capăt al canapelei, era o pătură împăturită perfect. El o despături și puse pătura moale peste Mina. Pe urmă își luă pantofii în mână și ieși încet din apartament.

 .........................................