Cutia, Camilla Lackberg & Henrik Fexeus

 ........................................

 6-9

 

                   Mina se uită la câine cu privirea încordată.

   Bosse părea că nu mai fusese spălat de multă vreme. Și în mod garantat nu i se făcuse duș cu vreo soluție antibacteriană. În schimb, părea bucuros. Foarte bucuros. Coada bătea un solo ritmic în asfalt și crea vârtejuri de particule de mizerie care mai apoi se cuibăreau în blană.
   Vincent convocase tot grupul la o întâlnire după prânz. Voia ca ei să vorbească din nou cu Daniel, care ar putea deține o informație importantă.
   Mina găsise azi-dimineață un apel nepreluat și un sms de la Vincent, dar nu apucase să-l contacteze. Așa că acum trebuia să se întoarcă urgent la serviciu.
   Se uită la câine din nou.
   Pur și simplu nu mergea.
   Trebuia să rezolve asta în alt mod. Dar cum? Deja cerșise, implorase și chiar încercase să facă pe vreunul dintre cei aflați în sala de adunări de la AA să-l ia. Dar nimeni nu voise să facă fapta bună a zilei. Nu putea să-l abandoneze pur și simplu. Oricât de murdar și infectat cu bacterii ar fi fost, Bosse era totuși o ființă vie.
   Măcar avea noroc că era o distanță ușor de parcurs pe jos între AA și Palatul Poliției. Își imagina cu groază ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi trebuit să ia mașina. L-ar fi legat fedeleș pe mașină? L-ar fi acoperit cu folie?
   Dacă el ar fi țopăit în mașina ei, i-ar fi distrus-o pe veci.
   Trebuie să-l sune pe Vincent să-i spună că întârzie puțin. Scoase telefonul, dar înainte să apuce să sune, apăru un mesaj pe ecran. De la Milda, medicul legist. Curioasă, Mina deschise mesajul, în timp ce Bosse își continua soloul de tobe cu coada. Venise rezultatul de la probele toxicologice. Era un record de celeritate, dar ea bănuia că Milda implicase toate contactele pe care le avea la CNEC pentru a compensa eroarea de la autopsia lui Agnes.
   Mina citi și băgă telefonul în buzunar. Trebuia să plece.
   Îl fixă pe Bosse cu privirea. Avea o sticlă nouă de dezinfectant în buzunar.
   Dacă nu-și vedea de treaba lui, o să i-o toarne pe toată în cap.

   Vincent tocmai dădea să intre pe ușa Palatului Poliției, când văzu un golden retriever mare venind spre el în viteză. Ceea ce-l făcu să se oprească fu însă ce văzu după. Trăgând de lesă, în urma câinelui venea Mina.
   - Fii cuminte, țipă ea.
   Vincent se așeză pe vine și așteptă câinele. Când ajunse în dreptul lui, întinse mâna câinelui, să i-o miroasă. Dacă îl va linge pe față, probabil că Mina va insista asupra plexiglasului între ei de acum încolo. Câinele chelălăi de fericire când avu în sfârșit voie să adulmece. După o examinare minuțioasă a mâinii, îi linse degetele, unul câte unul, și păru că se mulțumește cu asta.
   - Tu vorbești și cu câinii? zise Mina gâfâind după pasul alergător.
   El se ridică și luă dezinfectantul pe care Mina îl scosese din buzunar și i-l întinsese.
   - Doar cu accent puternic. Dar nu mi-a dat impresia că m-a înțeles greu.
   El se spălă pe mâini atent, mai mult de ochii ei. Câinele se uita fericit în sus la el.
   - Un câine?! E ceva ce nu mi-ai povestit?
   - Îl cheamă Bosse și am grijă de el și acum nu mai vorbim despre asta. Care-i treaba cu Daniel?
   Mina îi aruncă o privire care explica limpede că avea de gând să-l ucidă dacă va menționa măcar în treacăt existența lui Bosse, câinele de lângă ea.
   El îi luă lesa din mână, fără să se uite la Bosse, care scoase un lătrat vesel.
   Femeia începu să respire mult mai ușor.
   - Daniel a zis o chestie la interogatoriu. Un client de la cafeneaua unde a lucrat obișnuia să stea acolo și să studieze schițe. Atunci n-am înțeles, dar cred că Daniel l-a văzut pe criminal. Poate nu doar o dată, ci de mai multe ori. Următoarea crimă va avea loc mâine. Sau în miezul verii. Sau al toamnei. Sau peste un sfert de oră. Nu știu data exactă, pentru că încă n-am descifrat codul. Dacă se mai petrece o crimă, atunci va fi vina mea și nu știu dacă pot trăi cu asta. Dar dacă-l găsim pe Daniel, îl găsim, cu puțin noroc, și pe criminal. Înainte de a apuca să lovească din nou.
   Bosse scoase un lătrat, de parcă ar fi aprobat.
   - Nu, Bosse! Nu coșul de gunoi! Nu, Bosse, nu ai voie chiflă! Lasă! Șezi! Adică mergi! O luăm încolo! Ce dracu’! Al naibii câine, greu de cap! Încolo, am zis!
   Mina încerca să-l conducă pe Bosse spre sala de ședințe, cu rezultate mixte.
   Vincent se lăsase păgubaș și-i predase lesa deja de când intraseră în clădire.
   Ea bănuia că lui i se pare pur și simplu mai amuzant să privească.
   Ușa sălii de ședințe se deschise și Christer băgă capul cu o față buimăcită.
   I se măriră pupilele când îl zări pe Bosse.
   Câinele îl zări și el pe polițist, în același timp, și începu să dea sălbatic din coadă. Christer se așeză pe vine în fața câinelui, exact cum făcuse și Vincent. Ce era cu bărbații și câinii, de fapt? Ea, una, era în mod definitiv o iubitoare de pisici. Nu că un animal, vreodată, avea să-i treacă pragul casei, dar dacă ar fi fost obligată să aleagă... Măcar pisicile aveau puțină demnitate, spre deosebire de câini. Ca exemplu edificator, furtuna aurie tăbărî pe Christer de parcă tocmai își întâlnise cel mai bun prieten pe care-l avusese vreodată.
   - Ei, bună, băiatule! îl alintă el. Ce frumos ești! Da, ce bine e să fii scărpinat după ureche. Da, așa, da...
   Câinele îi lingea cu entuziasm fața lui Christer, iar el nu părea să aibă ceva împotrivă. Mina privea îngrozită, în timp ce Vincent era tot un zâmbet. Într-un final, Christer se ridică chinuit, cu genunchii trosnindu-i sonor.
   - Tu nu urai animalele? întrebă ea perplexă.
   - Ce? Nu! Cine-a zis asta? zâmbi Christer. E un coleg nou? Noul Vincent? Oricum, se asortează amândoi la culoarea părului!
   Mina îl fixă furioasă cu privirea, după care se uită în jur cu lesa în mână.
   Era o masă pe coridor. Poate că era suficient de grea ca să-l țină în loc pe Bosse. Ea ridică unul din picioarele mesei și băgă cu migală bucla lesei sub el, astfel încât câinele să nu ajungă nicăieri.
   - Nu întreba. Trebuie să am grijă de el puțin.
   Vincent îi ținu ușa sălii de ședințe și ea intră.
   - Christer! Vii?
   - Da, da, da, ce mă mai bați la cap, zise Christer, care se așezase să se joace iar cu câinele.
   Mângâie cu putere blana aurie o ultimă dată, după care intră după ei.
   - Nu înțeleg cine ar fi putut să spună că mie nu-mi plac câinii, mormăi el. Doar oricine vede cât de frumos e!
   Privirea câinelui era și uimită, și tristă când Mina închise ușa de sticlă și-l lăsă singur afară. Își clătina capul, înainte și înapoi, fără să înțeleagă, iar chelălăitul lui trist se auzea prin ușă. Ea îl ignoră.
   În sala de ședințe, așteptau Peder și Ruben. Julia se pare că nu ajunsese încă. Peder și Ruben auziseră în mod garantat gălăgia de afară, iar ea se holba furioasă la ei, mai ales la Peder, care acum era tot un zâmbet și-i făcea câinelui semn cu mâna.
   - E un câine, zise ea cu un oftat. Îl cheamă Bosse. Să sperăm că scap de el în curând. Începem?
   - O așteptăm pe Julia, spuse Ruben.
   Ea se așeză ostentativ cu spatele la Bosse, scoase un pachet cu șervețele umede antiseptice și se șterse atent pe mâini. Se cutremura la gândul că Bosse, cu cea mai mare probabilitate, stătea cu botul lipit de sticla din spatele ei și lăsa urme.
   Așteptară în tăcere un minut, timp în care și Christer, și Peder îi tot făceau cu mâna lui Bosse prin peretele de sticlă.
   - Apropo, Anette e mai bine acum, nu? Asta ținând cont că ai venit, întrebă Ruben, clipind spre Peder.
   - Daa!? zise Peder nedumerit.
   - Cred că Ruben te suspecta că tu de fapt trăiești tot felul de aventuri prin oraș și că Anette ar fi fost doar o scuză, zise Christer.
   - Ba n-am zis asta! izbucni Ruben.
   - Nu, dar noi, care te cunoaștem, îți auzim gândurile foarte clar, oftă Christer.
   Peder băgă mâna în geanta de lângă scaunul lui și scoase o băutură energizantă. Doza scoase un șuierat vioi când o deschise.
   - Ăsta e cel mai aventuros lucru pe care-l trăiesc acum, zise el ridicând doza spre Ruben în semn de noroc.
   Julia intră pe ușă.
   - E un câine aici, afară, începu ea, dar amuți când văzu privirea Minei. OK. Începem? Eu și Christer am fost azi-dimineață la căminul la care stătea Robert, dar n-am obținut nimic. Cum Vincent e cel care a convocat această ședință, îi dau cuvântul.
   Vincent își drese glasul.
   - Așa cum știți, după conferința de presă ne-a intrat un apel prin care ne-a fost indicată data crimei ca fiind trei mai. Cred că acea informație e autentică. Mai devreme, eram convins că avem de-a face cu cineva a cărui personalitate are două fețe, un fel de doctor Jekyll și mister Hyde, dacă ar fi să exagerăm puțin. În acest caz, Hyde a fost cel care-a sunat. Era corect și cu adevărat indignat, timbrul acela legănat în voce ar fi fost greu de falsificat, dacă nu ai fi fost actor profesionist. În plus, hybrisul pe care-l implică acțiunea aceasta, de a suna la poliție, coincide perfect cu aroganța pe care făptașul a arătat-o până acum. De aceea sunt convins că cel care a sunat era criminalul în persoană.
   Bosse începuse să împungă cu capul în fereastra de sticlă și chelălăia tare.
   Mina îl ignoră și-i făcu semn din cap lui Vincent să continue.
   - Era Rask? întrebă Peder.
   - Înregistrările pe care le avem cu Jonas Rask sunt prea vechi pentru a fi siguri, zise Julia. O voce se schimbă în timp.
   - Vocabularul nu indică asta, spuse Vincent. Am ascultat interviuri vechi cu Rask și nu așa vorbește el. În același timp, cuvintele celui care a sunat erau atent alese. E posibil să fi avut un scenariu. Oricine poate citi așa ceva cu voce tare, chiar și Rask. Dar intonația părea diferită.
   Bosse împungea capul atât de tare, încât ușa de sticlă zornăia și chelălăitul se transformase acum într-un sunet care mai mult amintea de un lup care urlă la luna plină.
   - Ce dracu’ are! țipă Mina enervată și se întoarse spre ușa de sticlă.
   - Doamne, Dumnezeule, vrea doar să intre și să stea cu noi, zise Christer calm și se ridică.
   - Nu-i da drumul înăuntru.
   Christer se făcu că n-aude și deschise ușa de sticlă. Bosse se smuci din lesa de sub piciorul mesei și intră glonț în sală. Alergă imediat în jurul mesei și-i salută pe toți, adulmecă și linse. Într-un final se așeză între Peder și Christer. Mina se ștergea frenetic pe mâini cu încă un șervețel umed. Ea era singura care nu fusese atinsă de câine.
   - Circ nenorocit! mormăi ea.
   - Așadar, convorbirea telefonică, să revenim la ea, continuă Julia. Cel care-a sunat a dat vreun indiciu?
   Vincent se gândi bine.
   - Nu. Ba da, unul. E clar că vrea să fie, dacă nu prins, atunci măcar înțeles. Voi știți că eu tot timpul am văzut zilele și lunile ca părți ale unui mesaj. Acum nu mai există niciun dubiu. E foarte important pentru el ca noi să avem toate piesele, să înțelegem mesajul. Dar n-am nicio idee de ce e atât de important.
   Mina încerca să proceseze ceea ce el tocmai spusese. Știa deja în mare despre ce e vorba, dar era altceva să le audă așa, adunate, și împreună cu ceilalți din grup. Când ea și Vincent vorbeau singuri, ea le vedea drept posibile teorii, dar în sala de ședințe deveneau realitate. Văzu pe chipurile celorlalți că ei nu se mai îndoiau câtuși de puțin în privința lui Vincent Walder.
   - Pare că putem închide linia telefonică pentru informații, zise Julia. Am primit ce aveam nevoie. Celelalte apeluri care au intrat n-au fost de interes. Ruben? Peder? Ceva de adăugat? Am putut localiza apelul? L-am putut analiza? Listele au dat ceva? Tehnicienii au găsit vreun sunet de fundal care poate fi de folos?
   - Lucrăm intens la asta, dar încă nu avem ceva mai concret. Așteptăm informații de la operatorii de telefonie mobilă, plus o analiză tehnică de voce pentru comparația cu Rask. Și analiza sunetelor de fundal e în plină desfășurare.
   Vocea lui Ruben suna, ca întotdeauna, de parcă întrebarea care i se pusese era o acuzație.
   - Atunci e rândul meu, zise Mina și dădu din cap rezervat către Ruben. Milda m-a sunat exact când veneam încoace. A primit rapoartele toxicologice. Nu numai pentru Agnes, ci și pentru Tuva și Robert.
   Făcu o pauză retorică. Voia să tragă de timp, savura efectul pe care-l creau vorbele ei.
   - Chetamină, zise ea.
   - Chetamină? întrebă Ruben uimit.
   - Chetamina e un anestezic folosit la operații, explică Mina. Există sub formă de pulbere, tablete și fiole. Ușor de administrat, chiar și celor reticenți.
   Christer îl scărpina pe Bosse pe burtă, cu gândul în altă parte. Câinele se întinsese pe spate, cu labele în sus, urechile crăcănate ca niște evantaie și un rânjet caraghios.
   - Chetamina e și un așa-numit drog disociativ, exact ca gazul ilariant și PCP-ul, completă Vincent. Printre consumatori este numit Ket, KitKat sau Special-K. Ca cerealele pentru micul dejun. Dar ăsta e, exact cum spune Mina, un anestezic, chiar dacă e atât de puternic încât poate provoca halucinații, delir, creșterea pulsului și vedere dublă. Chestiunea e că această chetamină este folosită medicinal atât pe oameni, cât și pe animale.
   Vincent tăcu. Toți îl priveau.
   - Ar trebui să-mi fac griji că te pricepi atât de bine la astea? îi șopti Mina.
   - Versiunea scurtă este așadar că asta s-a folosit pentru a le anestezia pe victime, zise Ruben.
   - Consumatorii numesc asta „a cădea în gaura-K“, zise Vincent.
   - Avem, așa cum spuneam, trei victime cu chetamină în corp, zise Mina și-și drese glasul. Probabil pentru a le face mai ușor de manevrat. Sau pentru a amplifica experiența de coșmar în care se aflau. Poate un amestec din ambele.
   - Cât de des întâlnit e drogul ăsta? întrebă Julia.
   - Am sunat un coleg de la grupul de investigație pentru narcotice când... mă plimbam... încoace, zise Mina ignorând fața amuzată a lui Vincent.
   Nu prea fusese o plimbare. Mai degrabă Bosse o trăsese energic. Doar o sanie îi lipsea. Vincent încerca probabil să-și imagineze acea discuție la telefon și câte înjurături îndreptate către Bosse putuseră să-i ajungă colegului la urechi.
   - Există pe stradă, zise ea. Chetamina. Poate că nu e cel mai obișnuit drog, dar există. În sistemul de sănătate obișnuit, e prescris de unii medici ca medicament antidepresiv, dar nici asta nu e prea uzual. Pe urmă este folosit de veterinari la intervenții chirurgicale pe diferite animale. Pisici, câini, cai, rozătoare, maimuțe, jderi, păsări de pradă și papagali.
   - Știa cel de la investigații toate astea, despre animale? întrebă Ruben. Ce dracu’, nu prea au legătură.
   Mina oftă.
   - Nu, asta am găsit pe Google.
   - În timpul plimbării? întrebă Vincent cu o față inocentă.
   - Da. În timpul plimbării. Doamne, Dumnezeule. Parcă explic unei grupe de grădiniță.
   - Copiii! Eu stau cu copiii! E rândul meu! țipă Peder și sări în sus din starea de moțăială.
   Lovi doza cu băutură energizantă, pe jumătate plină, și aceasta se răsturnă.
   Se formă o băltoacă pe masă, în fața lui.
   - Eu cred că la Peder în corp se produce chetamină în mod natural, zise Ruben. Cine dracu’ adoarme în timp ce bea băutură energizantă?
   - Mă dau bătută, zise Mina și se așeză cu un oftat în capătul mesei.
   Bosse se ridică și avu o tentativă să se ducă la ea, dar Christer apucă lesa și-l ținu. Ce noroc pentru el. Era etajul trei. Mina era clar pregătită să-i dea acelui câine prima și ultima lui lecție de evadare.
   - Un ultim lucru, zise Vincent. Daniel a spus ceva la interogatoriu. Un client de-ai cafenelei unde lucra obișnuia să studieze schițe. Atunci n-am înțeles. Dar cred că e posibil să-l fi văzut pe criminal. Poate nu numai o dată, ci de mai multe ori. Daniel poate fi cheia noastră la identificarea criminalului. Dacă Rask e cel pe care l-a văzut, atunci n-ar trebui să aibă nicio problemă în a-l recunoaște. De aceea i-am propus Juliei să-l aduceți iar aici pe Daniel, imediat. Putem rezolva asta foarte repede.
   - L-am dat în urmărire de azi-dimineață, zise Julia. Dar o să văd dacă putem face mai mult.
   Cineva ciocăni la ușă și un bărbat băgă capul înăuntru. Mina nu era sigură cum îl cheamă pe bărbat, știa doar că are legătură cu serviciul de salvare.
   - Scuze, voi l-ați dat în... vai, ce câine frumos!
   - Voiai ceva? întrebă Mina rece.
   - Da, exact, da, voi l-ați dat în urmărire pe un Daniel Bargabriel, nu?
   - Da, de fapt tocmai vorbeam despre el, spuse Julia uimită. Trebuie să-l aducem aici pentru niște întrebări, cât de repede posibil.
   - E mai dificil, spuse bărbatul. Sau, mă rog, e deja aici. Dar l-am pus la rece.
   - La rece? întrebă Vincent nedumerit.
   - E mort, zise Mina încet și își coborî privirea în podea.
   Până și Bosse observă că ceva e în neregulă și chelălăi.
   - Mă gândeam doar că vreți să știți, zise bărbatul și închise ușa.

   Vincent se oferise să meargă să cumpere niște cafea adevărată, în locul celei din sala de ședințe, pe care Ruben o numea zoaie de cafea.
   Adevărul era de fapt că avea nevoie de un motiv să părăsească clădirea. Ieși prin față, înconjură colțul și se sprijini apoi de zid. Respiră adânc. Daniel nu putea fi mort. Doar ce-l întâlnise pe Daniel, vorbise cu Daniel. Îl audiase.
   Faptul că totul era pe bune îl afecta din plin. Ceea ce se întâmplase cu Tuva și Agnes era îngrozitor, dar ele mereu fuseseră niște nume pe hârtie, imagini într-un computer. Robert fusese cineva despre care citise în ziare.
   Niciunul dintre ei nu existase ca persoană în carne și oase în preajma lui. Se putuse raporta la ei foarte rațional și obiectiv. Se putuse distanța. Dar acum era altceva. Acum era vorba despre cineva care-i oferise cafea. La dracii dracilor! Continua să-și controleze respirația, până când adrenalina și cortizolul vor fi început ușor să-i iasă din corp. Pe urmă, se îndreptă cu pași grei spre cafeneaua pe care i-o recomandase Julia. Unde aveau reducere cei de la Poliție.
   Cumpără cafea pentru toată lumea și, cu Peder în minte, toate produsele de patiserie care mai rămăseseră în cafenea.
   Când se întoarse, atmosfera din sala de ședințe era la fel de apăsătoare precum o lăsase. Bosse stătea întins cu botul pe labe. Îi aruncă lui Vincent o privire nefericită, fără să ridice capul. Câinii aveau voie să mănânce chifle cu zahăr? Poate știa Christer.
   - Ce-am pierdut? zise el, punând pungile de hârtie pe masă și scoțând ce era în ele.
   Ei primiră cafeaua cu recunoștință. Când chiflele frumos mirositoare fură scoase din pungă, se auzi un lătrat pofticios dinspre podea.
   - Poți să primești și tu puțin, zise Christer și rupse o bucată dintr-o chiflă pentru Bosse și i se adresă în continuare ca unui bebeluș. Dar aluatul nu e bun pentru tine. Așa că primești doar o bucățică mică, mică. Altfel o să te doară stomăcelul, înțelegi tu, micuțule.
   - Suspectați vreo legătură între moartea lui Daniel și celelalte crime? întrebă Vincent.
   - Există declarația unui martor, zise Julia dând din cap. Tocmai am primit o copie. Niște persoane cu emblema Sveriges Framtid pe haine ar fi fost văzuți fugind de la fața locului.
   - Atacurile asupra oamenilor nevinovați se petrec mai des decât am crede, zise Ruben. Lumea e un loc nedrept. Dacă nu sunt rasiștii în acțiune, atunci sunt femeile.
   - Sigur că vom urmări cu atenție ce urmează, continuă Julia pe un ton sever și cu o privire enervată spre Ruben, dar nu cred că trebuie să sperăm prea mult. Orice sau pe oricine ar fi văzut Daniel, n-o să aflăm probabil niciodată. Ce putem face cât așteptăm să-l găsim pe Rask e să încercăm să ne dăm seama care va fi următoarea armă a crimei, adică următorul truc de magie. Nu că ne poate ajuta să împiedicăm ceva, la cum stă treaba. Dar poate ar fi bine să știm la ce să ne așteptăm dacă nu rezolvăm asta.
   - Ce vrei să spui? întrebă Peder și dădu pe gât băutura energizantă care nu apucase să se verse. Terminase deja cafeaua din paharul to go. Puse doza goală pe masă și scoase una nouă din geantă.
   - Tu chiar o să bei și cafea, și două..., începu Mina, dar amuți când Peder își întoarse privirea obosită spre ea.
   - Vreau să spun, răspunse Julia, în ce alte lăzi bagă magicienii oameni, astfel încât să pară că au murit? Mai există și altele în afară de ce-am văzut noi?
   Ochii tuturor se îndreptară spre Vincent. El își trecu mâna peste bărbie, în timp ce se gândea. Uimit, simți un început de barbă zgâriindu-i degetele.
   Trebuie să fi trecut mai multe zile de când nu se mai bărbierise. Atipic pentru el. Un semn de stres. Să nu uite să se bărbierească după ce ajunge acasă. Sau nu. Dacă se bărbierea seara, nu mai trebuia s-o facă în dimineața următoare, adică exact acea parte a zilei în care se bărbierea de obicei. Și-atunci când ar trebui s-o facă data viitoare? Toată rutina se va duce naibii.
   Daniel era mort.
   Îl apuca durerea de stomac doar când se gândea la asta. Trebuia să nu uite să se bărbierească mâine-dimineață și gata.
   Dar Julia pusese o întrebare bună. Toți se așteptau ca el să spună ceva.
   Chiar și Bosse se uita la el cu ceva în privire care semăna a așteptare. Sau era doar speranța de a primi ceva bun.
   - Mi-e teamă că există mai multe, zise el. Numerele de iluzionism în care pare că mor sau sunt schilodiți oameni nu sunt neobișnuite, din contră. Acum îmi dau seama că majoritatea sunt așa. Marele clasic e, firește, Sawing a lady in half. Femeia tăiată în două cu fierăstrăul. Horace Goldin și P.T. Selbit s-au certat care din ei a făcut primul asta, pe la începutul anilor 1920. Dar probabil acest număr de iluzionism e de la începutul secolului al XlX-lea. Inițial, asistenta era tăiată în două într-o ladă. Apoi Goldin a îndepărtat lada și-a folosit un fierăstrău circular mare. O grămadă de sânge artificial. De-a dreptul lipsit de gust, dacă mă întrebați pe mine. Există și variante cu două asistente care sunt împărțite și apoi schimbă partea de jos a corpului între ele, sau Janet box, unde nu două bucăți, ci nouă sunt tăiate. Asemeni acelui cal feliat al lui Damien Hirst aproximativ, dacă l-ați văzut. Dar, da, o variantă a femeii tăiate în două cu fierăstrăul ne-am putea aștepta să vedem.
   - Și altceva? întrebă Julia.
   Arăta cam palidă după comparația lui cu calul feliat.
   - Păi, Origami box poate? Asistenta intră într-o ladă care este pliată rapid până e mult prea mică pentru a avea loc un om în ea.
   - Nu pare în mod neapărat că ar muri cineva de la asta, zise Christer scărpinându-l pe Bosse după urechi.
   Câinele începuse să lingă băutura energizantă care se prelingea de pe masă.
   - Lada devine mică, aproximativ cât capul tău, zise Vincent. Și pe urmă evident că e băgată și o sabie prin ea.
   - În iluziile scenice pare deseori că e vorba despre un bărbat care străpunge o femeie, zise Julia. Chiar toți magicienii au penisuri așa mici?
   Peder tuși în doza cu energizant din care tocmai băuse, iar Ruben se înroși foarte tare la față. Deschise gura, părând că intenționează să apere tot neamul bărbătesc, dar o închise la loc când văzu cum se uită Julia la el.
   - Sau e vorba despre a demonstra puterea asupra vieții și morții, zise Vincent. Deși poate e același lucru. Și era să uit: Crusher. Lada cu asistenta care pare că e strânsă într-o menghină până devine plată.
   - Plăcut, zise Christer. Cred că începem să ne facem o imagine clară. O să fie multe lăzi de căutat.
   - Mda, nu e chiar așa simplu, zise Vincent. Nu toate numerele de iluzionism au lăzi. Cum ar fi Impaler, unde asistenta se balansează, la orizontală, pe un vârf de sabie. Arată de parcă plutește pe sabie. Până cade peste ea și sabia îi penetrează corpul.
   - Mor! zise Julia. Eu până acum glumeam, dar mai multă simbolistică a falusului nu poate exista!
   - Atunci poate te-ar distra să știi că tocmai acel număr de iluzionism magicianul îl execută cu plăcere singur, zise Vincent cu un zâmbet pieziș. Nu știu ce-o să găsești aici.
   Băutura energizantă părea să-și facă efectul, pentru că Bosse se scutură brusc și alergă apoi fericit două ture în jurul mesei, spre groaza evidentă a Minei și încântarea lui Peder. Când trecu pe lângă Christer pentru o a treia tură, acesta îl apucă de blană.
   - Șezi aici, acum, Bosse, zise el ferm.
   Câinele îl ascultă imediat, se așeză lângă Christer și se uită fericit în sus la el.
   Vincent nu se putu abține să se întrebe dacă vreunul dintre ei ascultase un cuvânt din ce spusese el până atunci. El unul încerca în continuare să digere vestea despre Daniel. Dar probabil că munca de polițist te călea.
   - Impaler, zise Peder. Crusher. Zigzag lady. Origami box. Sword box. Trucurile de magie sună mult mai cool în engleză. „Lada cu săbii“ nu are chiar același impact.
   - Ai terminat cu iluziile, Vincent? întrebă Julia.
   - Nu chiar, zise el dregându-și glasul. Pentru că există, firește, și numere de iluzionism unde moartea este doar o amenințare dacă magicianul eșuează. Ca în Table of death.
   El îi aruncă o privire lui Peder, care păru aproape că se amuză copilărește de numele iluziei.
   - Magicianul e legat de o masă și trebuie să apuce să se elibereze înainte ca un disc mare cu săbii să cadă pe el și să-l străpungă. Sau trebuie să se elibereze dintr-o cămașă de forță, atârnat cu capul în jos peste ceva periculos, și de preferință legat cu o funie care arde. Și pe urmă, evident, favorita lui Houdini, The Water Torture Cell. Marele iluzionist, încătușat și atârnând cu capul în jos, trebuia să scape de la înec dintr-un rezervor cu apă, care în plus e închis cu lacătul pe exterior.
   - Dar asta îmi place mai mult, zise Peder și stivui cu grijă noua lui doză goală peste cea de dinainte. Omul care-și depășește limitele.
   Peder vorbea mult mai repede acum. Doza triplă de cafeină începea chipurile să-și facă efectul.
   - Exact așa, zise Vincent. Unul dintre motivele pentru care Houdini a ajuns atât de mare a fost că el a activat într-o perioadă în care situația economică era grea și cei mai mulți oameni erau neliniștiți pentru cum se vor descurca. Atunci, apare un bărbat scund, evreu, care nu numai că, încătușat și literalmente claustrofob, în cazul lui chiar așa era, încearcă să depășească un mediu mai mult decât ostil și-i reușește mereu. Eu cred că mesajul pozitiv pe care l-au transmis trucurile lui Houdini e posibil să fi salvat sănătatea mentală a mai multor oameni în timpul depresiunii din anii 1920.
   - Vincent, a fost mai multă informație decât m-aș fi așteptat, zise Julia. Sau de care aș fi avut vreodată nevoie. Sau de care să avem timp. Dar mulțumesc. Poți să fii amabil să scrii toate astea într-un e-mail, de preferință ceva mai concis? Și verifică împreună cu contactele tale dacă e necesar ceva specific pentru a construi majoritatea iluziilor. Un anumit material, balamale speciale, ce știu eu. Încearcă să găsești un numitor comun pentru cât mai multe dintre ele. Transmite apoi acea informație lui Peder, care va suna pe la depozite de cherestea, recuziteri sau ce-or mai fi, ca să verifice dacă cineva a cumpărat lucruri care să indice faptul că ar construi o iluzie. Mina, tu ai putea să verifici partidul Sveriges Framtid, să vezi dacă-și asumă responsabilitatea pentru Daniel sau dacă se vor dezvinovăți. Și sper din suflet că mass-media va înceta să folosească denumirea penibilă „Criminalul-Houdini“ în legătură cu făptașul. Dar cerem presei prea mult, bănuiesc, să fie puțin rezonabilă și să înceteze vânătoarea ieftină de ediții speciale și clickuri.
   Se făcu din nou tăcere în cameră. Vincent bănuia că toți se gândesc la același lucru. Planul Juliei părea sortit eșecului. Un gând începu să se joace de-a v-ați ascunselea în capul lui, dar imediat ce crezu că l-a prins, se ascunse din nou. Era ceva în ce spusese ea, ceva cu a construi...
   - Știu ce gândiți, zise Julia. E un plan prea amplu. Și probabil că nu va duce nicăieri. Dar fără Daniel și în așteptarea lui Jonas Rask nu știu, sincer vorbind, ce am mai putea face în momentul ăsta. Peder, tu te pricepi să despici firul în patru.
   A construi...
   Sains Bergander zisese și el ceva despre a construi. Despre faptul că a fost nevoit să refacă schița construcțiilor. Vincent realiză brusc ce însemna asta.
   Îl căutase pe Sains din nou, imediat ce fotografiase lada în care-l găsiseră pe Robert. Dar Sains nu răspunsese. Și, în plus, explicase deja o dată că nu știe cine a construit lada cu săbii a Tuvei.
   Dar Vincent pusese întrebările greșite. Sains știa mai multe. Vincent luă telefonul și sună direct. Ajunse la un robot. Telefonul lui Sains era închis.
   La naiba. Trebuia să dea de Sains cât mai repede posibil.

   Panica se intensifica tot mai mult, pe măsură ce se apropia de apartament.
   Doar să se afle într-un taxi și, în plus, cu un câine provoca suficientă anxietate încât respirația Minei să devină rapidă și superficială. Vincent era lângă ea și o ajuta să controleze respirația. Bosse era plasat tocmai în spatele taxiului, model combo.
   - Inspiră și numără până la 4, zise Vincent și respiră cu ea. Ține-ți respirația până la 4. Și acum expirăm până la patru. Calm.
   Respirară de câteva ori împreună. Apoi, ea simți cum sângele începe să se oxigeneze din nou și că era mai ușor să gândească de când adrenalina nu mai gonea nestingherită în creier.
   Trecură prin rondul din Gullmarsplan și ea aproape că putea simți cum se apropie de apartamentul ei, oaza ei curată și lipsită de bacterii. Locul ei de refugiu, locul unde, cel puțin pentru scurte momente, se putea simți curată.
   Acum se terminase cu asta. Casa ei avea să fie invadată de toate particulele, de toți bacilii, microorganismele și tot felul de chestii dezagreabile pe care Bosse le purta pe corpul său acoperit cu blană, iar ea nu avea ce face.
   - Al cui e câinele, de fapt? întrebă Vincent. Căci presupun că nu e al tău.
   Ea dădu din cap vehement.
   - Al unei... prietene... care a ajuns la spital. Am fost nevoită să am grijă de el. S-a întâmplat puțin cam repede.
   Ea făcu o pauză. O deranja să ceară ajutor. Era un semn de slăbiciune să nu te descurci singur. Să nu fii un fort inexpugnabil de autonomie pe toate planurile vieții. Să ceri ajutor însemna să dai drumul cuiva înăuntru. De aceea nu întrebase pe niciunul dintre colegi. Să le ceară lor ajutor ar fi sugerat o amiciție care nu exista. Ea nu lua cina acasă la ei. Ea nu-i întreba despre viața lor privată. Uneori, ei povesteau oricum, parcă nici măcar nu observau că ea nu răspunde niciodată, nu comentează niciodată și, înainte de toate, nu dă niciodată înapoi ceva despre ea însăși. Ea știa la ce se poate ajunge dacă s-ar deschide. Dar acum nu avea de ales.
   - Poți... poți să-l iei tu pe Bosse? zise ea. Aș putea să fac un tort pentru copiii tăi, în semn de recunoștință. Sau nu, n-aș putea. Dar pot să le ofer unul... cumpărat?
    Acum veni rândul lui Vincent să dea din cap.
   - Aș fi făcut asta cu plăcere, spuse el. Lui Bosse i-ar plăcea mult, cred, pădurea din fața casei mele. Dar Maria e alergică la păr de animale. N-ar fi prea bine, ținând cont de cât păr lasă câinele ăsta.
   Era ultimul lucru pe care Mina ar fi vrut să-l audă. Nu trebuia să se întoarcă pentru a vedea vârtejul de nori de păr căzut din blana câinelui. Iar în blană existau cu siguranță și o grămadă de alte ființe vii. Închise ochii strâns și se cutremură.
   - Nu mai ai pe cine să întrebi?
   Ea întoarse capul.
   - Nu e ca și cum am planificat să fie așa, zise ea încet. Nu m-am decis de pe o zi pe alta să fiu singură. Slujba... Slujba e familia mea.
   Mina amuți. Nu pricepea ce e cu Vincent care o făcea mereu să spună cu mult mai mult decât ar fi intenționat să spună. Decât obișnuia să spună.
   Odată, pe vremuri, ea avusese prieteni. Avusese chiar și familie. Dar întâmplările vieții se aliniaseră asemenea unui colier de perle care, exact ca drumul de aur al lui Dorothy spre Oz, o condusese neînduplecat într-o singură direcție posibilă. Unul după altul, ea îi îndepărtase pe toți.
   Conștient sau inconștient, nu știa. Dar slujba îi era suficientă, nu mai avea nevoie de nimic.
   Dădu din umeri, cu ochii ațintiți la podeaua taxiului.
   - Viața doar s-a întâmplat. Probabil că n-am avut niciodată sentimentul că pot controla ceva din ceea ce se întâmplă...
   Vincent stătea tăcut lângă ea. Ea era recunoscătoare că nu zice nimic.
   Taxiul se apropie de casa Minei, iar pulsul începu să i se accelereze tot mai mult.
   Bosse lătra de la locul lui din spațiul deschis pentru bagaje, iar șoferul se uita la el enervat prin oglinda retrovizoare. Mina se apucă de piept. Se simțea captivă. Înțepenită. Nici măcar nu avea un nume de familie, cu atât mai puțin un număr de telefon al stăpânilor lui Bosse. La AA se folosea doar prenumele și uneori nici măcar acesta. Kenneth. Și soția lui. Atât știa.
   În adâncul ei, sperase că ei deja o căutau pentru a-l lua înapoi. Că soția lui Kenneth se refăcuse rapid și că acum ei erau în drum spre casă și voiau să-și ia imediat câinele. Dar niciun semn de viață. Oricum, lor le-ar fi mai ușor s-o găsească pe ea, după calculele ei. Știau că e polițistă și că o cheamă Mina. Era un nume neobișnuit, iar ea era singura polițistă din Stockholm cu acest prenume. Poate că ei erau la ușa ei și așteptau? Dar nu, când taxiul viră după colț și se opri la adresa ei, nu era nimeni în fața ușii de la intrare.
   Poate Fata-cu-Delfinul știa cum ar putea Mina să dea de ei, dar cum s-o găsească? Singurul lucru pe care-l știa despre ea era că o cheamă Anna.
   Panica se intensifică. Bosse lătra și se arunca înainte și înapoi în portbagaj.
   Ea ieși din mașină cât de repede putu.
   - Eu mă duc cu taxiul în continuare spre casă, spuse Vincent.
   - Cât îți datorez? întrebă ea în timp ce trăgea cât mai adânc în plămâni aerul proaspăt și călduț.
   - Chitanța o să intre în contul ShowLife Productions. Nu că Umberto ar ști asta, dar oricum.
   Șoferul de taxi se dădu jos pentru a deschide ușa de la portbagaj și a-i da drumul afară lui Bosse. Câinele sări sălbatic și bucuros în jurul Minei, care încerca disperată să-i pareze săriturile, ca să n-o atingă. Lesa îi atârna în jurul corpului, iar șoferul de taxi luă ostentativ, cu o față acră, mânerul lesei și i-l întinse. După câteva secunde de ezitare, ea o luă.

   Ce prostie.
   Ce prostie ireparabilă.
   Dar nu avea decât să strângă din dinți acum. Stai, șezi aici. Ea tastă codul de la interfon, deschise ușa, intră în scara blocului și urcă în apartament, în timp ce taxiul pleca cu Vincent. Scoase cheile lent din buzunar și bâjbâi cu ele în broască, după care auzi pocnetul care marca faptul că ușa putea fi deschisă. Încă mai avea timp să se răzgândească. Să-și păstreze bula intactă. Dar ea pusese mândria înaintea sfințeniei căminului său și acum nu mai exista nicio cale de întoarcere.
   Mina apăsă clanța. Bosse ajunse repede în fața ușii, își băgă botul prin deschizătură și, înainte ca ea să clipească, el deja se înghesuia să intre.
   Era ca o explozie drept în mijlocul unui domeniu alb, luminos și închis. În doar câteva secunde, el adulmecase deja în camera de zi, în dormitor, bucătărie, baie, se frecase de suprafețe, lăsase în urma lui păr care se ridica în vârtejuri prin aer, pentru ca mai apoi, încet, încet, să cadă pe podea. Mina se holbă la un smoc de păr care deja se lipise de partea laterală a canapelei.
   Alaltăieri doar ce trecuse peste canapea cu bandă adezivă înfășurată în jurul mâinii, pentru a îndepărta câte particule de praf era posibil. Acum particulele erau cel mai mic necaz al ei.
   Închise ușa după ea. Simți lacrimile țâșnindu-i din ochi. De la panică, pieptul i se ridica și cobora spasmodic. Bosse păru să simtă că ceva nu e în regulă. Se întoarse alergând și se așeză cu urechile ciulite în fața Minei, acolo unde rămăsese ea, pe covorul din hol. Mina nu suporta gândul că ieșeau chestii din el, că mișunau pe canapeaua ei, pe podeaua ei, pe cuvertura de pe patul ei, pe covorul ei din sufragerie, pe masa ei din bucătărie, pe podeaua ei din baie, pe dușul ei, pe frigiderul ei, pe cafetiera ei, pe hainele ei, pe...
   Deschise ușa și se aruncă afară din apartament. Bosse ieși după ea prin ușa deschisă. Ea închise repede, se așeză cu spatele lipit de ușă și apucă bine lesa. Cu mâini tremurânde, scoase apoi telefonul. Mândria va fi sacrificată total de data aceasta.

   Vincent rămase în picioare în mijlocul bucătăriei, cu mobilul în mână.
   Discuția pe care tocmai o avusese fusese neașteptată. Se duse în camera de zi în timp ce încerca să-și pună ordine în gânduri.
   - Ce-i cu fața aia? zise Maria de pe canapea. Mina nu mai vrea să facă sex cu tine la telefon?
   Ea molfăia la niște jeleuri gumate dintr-o pungă. Bomboanele erau foarte OK atâta vreme cât erau vegane, după Maria. Nu că ea ar fi fost vegană. Dar aparent erau mai sănătoase. Pe el nu-l lăsase inima să-i spună că și zahărul provenea tot de la o plantă.
   - Nu, tocmai am vorbit cu Ulrika, zise el. Sora ta.
   - Nu știu cine e.
   Maria băgă un jeleu roșu și unul verde în gură. I se părea că au gust mai bun așa, combinate.
   - Vrea să ne vedem, zise el. Și să vorbim despre Rebecka. Cred... părea că de fapt m-a ascultat. Și-a fost cu Rebecka la CPCA.
   Maria mototoli punga cu un foșnăit agresiv, dar nu spuse nimic.
   - Nu părea deloc enervată și fermă, cum e de obicei, continuă el. Din contră. Cred că de fapt a cântărit mai bine.
   - Nu-mi place că te vezi cu sora mea, zise Maria. Tu știi că ea n-a renunțat la tine. Nici măcar nu și-a schimbat la loc numele de familie.
   El dădu din mâini a frustrare. Ar fi trebuit să-și dea seama că asta va urma.
   - Numele și l-a păstrat pentru Rebecka și Benjamin, zise el. Doar știi asta. Și trebuie să mă văd cu ea din când în când. Totuși, e mama a doi dintre copiii mei. Trebuie să ne sfătuim în diferite chestiuni. Nu vreau ca Rebecka și Benjamin să fie tratați superficial. Tocmai acest lucru necesită, în plus, consimțământul scris și de la ea, și de la mine, pentru a se putea întâmpla.
   Maria deschise punga din nou și băgă în gură trei jeleuri deodată. El nu văzu ce culori erau.
   - Tot nu-mi place, zise ea. În calitate de mamă a unuia dintre cei trei copii ai tăi. Și când vă vedeți?
   - Peste o lună. Avocat ocupat, știi tu. Și ne vom vedea în oraș. Teren neutru. Ea iese la cină cu o gașcă de prieteni, așa că ne vedem să vorbim înainte.
   - Aha. Distracție plăcută, atunci. N-o să te aștept trează.
   - O să ne vedem la ora 7.
   Maria dădu din umeri și începu să caute telecomanda televizorului, care dispăruse printre pernele de pe canapea. În mod evident, discuția se terminase.
   Vincent oftă. Încă o dată, o discuție cu soția lui se terminase cu el simțind că a făcut ceva greșit, fără a ști exact ce.
   - Ești fericită? întrebă el brusc.
   Nu era planificat, nu știuse că acele cuvinte îi vor ieși pe gură până nu le auzise singur. Și atunci era prea târziu ca să le retragă.
   - Ce-ai zis? întrebă Maria ușor absentă.
   Ea își întoarse capul pe jumătate spre el, dar fără să-și ia ochii de la televizor, unde se cânta genericul emisiunii Căsătorit la prima vedere. Știa că se uită pe SVT Play. Putea să pună pe pauză oricând, dacă într-adevăr ar fi vrut să vorbească cu el. Dar ea preferă să nu o facă.
   - Nimic, zise el.
   Adevărul era că nu știa cum să continue.

   Peder era în drum spre casă când îl sunase Mina. Dar întorsese mașina imediat.
   Mina să ceară ajutor, asta nu era ceva obișnuit. Și să o facă într-o chestiune privată, asta nu se întâmplase niciodată, oricât ar fi încercat să-și amintească. Era ca și cum cometa Halley s-ar fi întors deja după numai 35 de ani. Dar el o plăcea pe Mina. Și auzise disperarea din glasul ei. Așa că, oricât de mult s-ar fi grăbit de fapt, întorsese mașina. El nu fusese niciodată acasă la ea, dar fu ușor să găsească adresa cu GPS-ul.
   - Bună.
   Mina îi făcu un mic semn vlăguit cu mâna când el ieși din mașină. Ea se ridică de pe trotuar, ridică punga de plastic pe care stătuse și se îndreptă spre el cu pași fermi, ținând temeinic de lesa lui Bosse. Câinele începu să țopăie bucuros cu limba scoasă când îl văzu pe Peder, care-i răspunse cu un zâmbet larg conturându-i-se pe chip.
   Era ceva la câinii golden retriever care făcea să-i trepideze stomacul de fericire. Erau atât de deschiși din fire, mai mult decât orice în viața asta. Dacă ar fi putut să se reîncarneze într-un animal și să aleagă care, fără ezitare s-ar întoarce ca golden retriever.
   - Mulțumesc, zise Mina întinzându-i lesa.
   Peder doar încuviință. N-avea de ce să facă mare caz de faptul că ea îl căutase.
   - Sună-mă dacă stăpânii dau de veste, zise el deschizând o ușă din spate, ca Bosse să sară înăuntru.
   Văzu că ochii Minei erau ațintiți asupra câinelui aflat pe locul din spate și că-i tremurau ușor mâinile. Bănuia ce gândește ea. Dar pe el, părul de câine nu-l afecta câtuși de puțin. De mult nu mai considera mașina Volvo a lui și a Anettei drept un vehicul igienic. Niciunul dintre ei nu era chiar genul care păstrează curățenia, iar de când veniseră tripleții, renunțaseră de-a dreptul.
   Cu coada ochiului văzu cum Bosse lingea scaunul, exact în locul unde vomitase Molly alaltăieri. Realiză totuși că cel mai înțelept era să nu transmită mai departe acea informație Minei.
   - Dau un semn imediat ce sună, zise Mina.
   - Apropo, spuse el și se opri înainte de a intra în mașină, era să uit. Am trecut pe la Fab Fika în Hornstull. M-am gândit că dacă Daniel a văzut pe cineva suspect, atunci poate l-a mai văzut și altcineva. Dar nimeni n-a văzut acolo vreun client cu schițe.
   - Bineînțeles.
   - Înțeleg de ce. Cei care lucrează acolo chiar și pe mine m-au văzut abia după 5 minute. Erau foarte prinși într-o conversație. Clienții nu erau în mod evident o prioritate.
   El dădu din cap.
   - Tinerii din ziua de azi și chestii de genul ăsta, zise el.
   - Cele 3 fetițe ale tale sigur nu vor fi niciodată așa, spuse Mina și zâmbi.
   - Mda, o să fie școală de bune maniere la mine-acasă. Bebelușul care nu învață să-i dea un cappuccino tatei în 3 minute o să aibă de-a face cu câinele. Iar în spumă trebuie să fie desenat portretul meu.
   Se urcă în mașină și Mina ridică o mână în semn de rămas-bun.
   După ce porni, o văzu prin geamul mașinii îndreptându-se spre ușa blocului cu spatele mult mai drept decât îl avea când sosise el acolo.
   O oră jumătate mai târziu, era acasă. Fiindcă întorsese, nimerise în traficul cel mai infernal și drumul durase de două ori mai mult ca de obicei. Bosse dormise buștean pe bancheta din spate, dar imediat ce Peder intră pe alee și opri mașina, se ridică și se uită curios în jur.
   Zbură din mașină când se deschise ușa, Peder abia a reușit să apuce lesa înainte ca el s-o ia la goană. Și pe-acolo pe undeva, pe aleea din fața casei, Peder își dădu seama că asta nu fusese poate una dintre cele mai bune idei ale sale. Acel sentiment se confirmă când deschise ușa de la intrare și fu întâmpinat de vocea Anettei și o cascadă de reproșuri venite din baie.
   - Eu nu mai pot, îmi dau demisia, n-au dormit un minut toată ziua, ba nu, exact, un minut au dormit, dar n-au dormit minutul ăla în același timp, iar eu n-am dormit nici azi-noapte, știu că trebuia să te trezesc, dar tu, să mă ia dracu’ dacă tu n-ai fi în stare să dormi și în toiul unui război mondial și eu oricum eram trează și n-am putut să adorm la loc, așa că acum sunt în a douăzecea mea oră trează, iar Molly tocmai a vomitat pe Meja și exact după ce le-am schimbat pe amândouă, Majken a făcut caca și i s-a scurs prin scutec, deci acum trebuie s-o schimb din nou și să mă ia dracu’, eu nu la asta am dat sign up, eu trebuia să stau cu un copil, un copil nemernic, în brațe, și să arăt ca una dintre vedetele alea de pe coperțile revistei Mama și să fiu fabuloasă și maternă, în timp ce sorb dintr-un latte și mănânc o biluță nenorocită cu semințe de chia, nimeni nu mi-a zis nimic despre iadul ăsta cu căcat și vomă, dacă o singură chestie mai iese pe dos azi, o să sar de pe pod, de pe Västerbron, ai auzit, Peder, încă o singură chestie și sar.
   Bosse chelălăia și trăgea de lesă, dar Peder îl scoase repede pe ușă și o închise cu grijă în urma lui. Scoase telefonul și-i trimise un sms lui Anette, scriind că au primit o alarmă și că trebuie să plece iar. Pe urmă verifică o adresă. Pentru o clipă, se gândi să sune. Dar pe urmă băgă telefonul în buzunar.
   Cel mai bine fără avertisment.

   Muzică în surdină, dar ciudată, se auzea prin ușa lui Benjamin.
   Vincent stătea cu mâna ridicată pentru a ciocăni, dar se opri. Încerca să înțeleagă ce aude, să găsească referințe muzicale pe care să le poată folosi în discuția cu fiul său, pentru menținerea în bune condiții a relației lor. N-avea nicio ambiție să fie un așa-zis tată cool. Era o categorie de oameni pe care cu greu o suporta, mai ales pe cei care simțeau nevoia să scoată în evidență cât de „soft“ și de „mișto“ sunt ei. Mai ales în relația cu copiii lor. Însă întotdeauna era mai simplu să vorbească despre lucruri serioase abia atunci când aveau un subiect comun pe care-l puteau discuta.
   În plus, interesele și gustul muzical ale copiilor erau o provocare. Ei probabil nu se gândeau la asta, dar datorită lor, el avusese experiențe pe care altminteri nu le-ar fi avut. Și modul de departe cel mai bun pentru a ține creierul antrenat era să-i dea regulat impulsuri neașteptate. Era o enigmă cum de nu înțelegeau toți asta. Majoritatea părea să facă același lucru în același fel toată viața și să fie mulțumită de asta. Vincent chiar n-ar putea niciodată să priceapă lucrul acesta.
   Lipi urechea de ușă. Nu era foarte sigur ce părere are despre alegerea muzicală a lui Benjamin pe ziua respectivă. Nu că ar fi sunat rău, dar îi lipsea un context pentru a o plasa. Cel mai apropiat la care putu ajunge fu muzica de circ. Asta dacă tot ansamblul de acrobați ar fi format din criminali cu topoare. Un circ de criminali. Înainte de a apuca să-și reprime acest gând, capul i se umplu cu imagini despre cum ar putea arăta un asemenea circ, cum mirosea probabil la manej, ce scria pe afiș. Cum suna circul, asta știa deja. Bătu de 6 ori la ușă, 2 bătăi în 3 ture, și senzația de lemn în articulații îl aduse înapoi la realitate.
   Vincent nu primi nicio reacție dinăuntru, așa că deschise ușa și păși înăuntru aruncând o privire rapidă la computerul lui Benjamin, unde pe Spotify cânta o trupă cu numele The Tiger Lillies. Trei bărbați palizi machiați ca niște demoni, cu gambete, făceau niște grimase ciudate. Deci nu ghicise deloc greșit.
   Benjamin era întins pe pat cu un laptop pe burtă. Avea căști pe urechi și era adâncit într-o prelegere pe Youtube. Probabil nici nu auzea muzica. Abia când Vincent se așeză pe marginea patului reacționă. Benjamin puse filmul pe pauză și își ridică privirea, dar păstră căștile pe urechi.
   - La ce te uiți? întrebă Vincent.
   - Super interesant. Imaginează-ți că faci parte dintr-un grup de soldați care-a fost învins de dușman și în loc să fiți luați prizonieri, vă gândiți, ar fi mai bine să vă sinucideți colectiv. Dar din motive religioase nu aveți voie să vă luați singuri viața.
   - Benjamin, ar trebui să-mi fac griji pentru tine? spuse Vincent și se încruntă. Asta sună a fanatism.
   - Nu sunt terorist, oftă Benjamin. E o problemă de matematică. Aparent s-a întâmplat pe bune, cu soldați evrei capturați de romani. Imaginează-ți că ești unul dintre soldați și că vă așezați într-un cerc. Tu îl omori pe cel din stânga ta. Și așa mai departe. După câteva ture, toți vor fi morți. În afară de unul, evident, care e obligat să supraviețuiască. Dar hai să spunem că vrei să fii cel care supraviețuiește. Dacă știi cine începe să ucidă și știi numărul de locuri, la câte locuri de la cel care începe să ucidă trebuie să te așezi pentru a fi cel care supraviețuiește?
   - N-ai și ceva mai greu de-atât? întrebă Vincent. Dar matematica din spate e interesantă. Atunci când în cerc sunt persoane al căror număr e puterea lui doi, mereu supraviețuiește cel care începe, deci cel care stă pe locul numărul unu. Deci singurul lucru care trebuie făcut pentru a supraviețui, indiferent de câți stau în cerc, e ca mai întâi să calculezi numărul de persoane și să ridici la puterea a doua. De exemplu, să spunem că sunt 19 persoane. Atunci dăm la o parte 16. Pe urmă luăm doar ce-a rămas, 3 în cazul nostru, deși dublăm, fiindcă turele sar peste fiecare a doua persoană, deci peste cei care mor. Și pe urmă se adaugă asta la poziția de start, care e 1. Unu plus 3 plus 3. Fac 7. Deci din 19 persoane, cel de pe locul 7 supraviețuiește.
   Benjamin dădu din umeri. Vincent se aștepta la puțin mai mult entuziasm față de răspunsul lui elegant, dar cum Benjamin era adolescent, putea să ia ca pe un compliment faptul că măcar era în continuare treaz.
   - Apropo de oameni care se ucid între ei, zise Benjamin, cum merge cu Criminalul-Houdini? Ați ajuns undeva?
   - Te rog, nu-i spune așa, zise Vincent și își ridică picioarele pe pat și își sprijini spatele de perete. Crimele acelea chiar nu au nimic magic. Iar ancheta e și mai puțin magică. Și când venisem și eu în sfârșit cu ceva concret, s-a terminat abrupt.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Tipul a murit.
   Vincent văzu cum fiul lui se făcu livid. Benjamin închise laptopul și se așeză lângă Vincent.
   - Am încercat să dau iar de Sains, referitor la lăzi, zise Vincent. Dar nu mai răspunde nici la telefon, nici la e-mail. Știu că el are tendința să se izoleze cu totul când e implicat într-un proiect mare. N-am altceva de făcut decât să-l aștept. Dacă-l bat prea mult la cap, poate nu mă mai ajută deloc. Iar lăzile sunt tot ce am în acest moment. Deși cred în continuare că există un mesaj în datele și orele crimelor. Dacă n-ar fi importante, de ce să fi lăsat ceasurile sparte? De ce să sune la poliție și să riște să fie localizat, doar ca să aibă grijă ca noi să avem data corectă pentru Robert? Clar, e ceva care ne scapă.
   Benjamin se duse la computer și puse Spotify pe pauză.
   - Apropo, când are loc următoarea crimă? Cât timp aveți la dispoziție ca să rezolvați asta?
   - Nu știu mai multe decât tine și încetează să mai fii așa exaltat. În cazul în care criminalul apucă să lovească din nou doar fiindcă eu sunt prea încet de cap, chiar n-ai de ce să fii euforic.
   Benjamin dădu click pe documentul la care începuseră să lucreze cu câteva luni în urmă și-l deschise. Era frustrant de gol, în afară de cele câteva puține date fundamentale pe care le aveau. Benjamin gândi cu voce tare.
   - Înainte de toate nu știm câte cifre intră în fiecare bit de informație din cod. Adică avem zilele, lunile și orele. Dar avem și cadavrele numerotate. E inclus numărul în cod? Crima asupra lui Agnes s-a petrecut pe 13 ianuarie la ora 14. Deci avem 13-1-14. Sau poate 14-13-1. Dar Agnes era și marcată cu cifra 4. S-o includem și pe asta? E codul 4-14-13- 1? Sau patru trebuie să fie la final? Vezi cât de derutant e?
   Vincent se uită la ecranul de pe biroul lui Benjamin. Se așezase pe ceva tare și dădu pătura la o parte ca să îndepărteze obiectul. Gândul că fiul lui poate a ascuns intenționat ceva sub pătură îi apăru în minte, dar mișcarea mâinii era deja pornită și nu mai putea fi oprită. Sub pătură era o carte cu titlul Applied Cryptography. El nu se putu abține să zâmbească. Era foarte clar pornografie, chiar dacă una de un soi mai aparte.
   - Criminalul vrea ca noi să rezolvăm cazul, zise el. N-ar face toate astea prea dificile pentru noi. Datele și orele aparțin aceluiași tip de informație. Sunt date de calendar. Însă numerotarea, nu. Sunt în continuare convins că e o numărătoare inversă și nimic altceva. Iar în ceea ce privește ordinea, dacă tu ar fi să indici o oră și o anumită dată, cum ai spune? Zi-mi când ești născut.
   - Sunt născut pe 11 noiembrie, la ora 23:03... Ah. Pricep.
   - Exact. Tu zici ziua, luna și pe urmă ora. Asta e ordinea ta.
   - Înțeleg ce zici, Maestre Mentalist.
   Benjamin ridică exagerat o sprânceană când spuse ultimele două cuvinte.
   - Nu știu, zise Vincent. Încep să suspectez că și copiii mei sunt la fel de deștepți ca mine.
   - Mai deștepți, zise Benjamin, făcându-se că tușește.
   Benjamin închise documentul și ecranul se făcu negru. Pozele cu Agnes, Tuva și Robert se conturau pe muzică din Star Wars. Darth Vader’s theme.
   Se învârtea pe scaun, părând insuportabil de mulțumit. Vincent nu știa dacă să-l laude pe fiul său pentru prezentarea PowerPoint sau să fie îngrijorat. Sub poze apăreau acum datele crimelor cu sclipici, împreună cu titlul „Vânătoarea Criminalului-Houdini“.
   - Chiar ți s-a părut potrivit sclipiciul? zise el.
   - Păi ce, e sclipici roșu! Dar acum taci, tată. Mai bine fii atent aici. Avem următoarele: crima asupra lui Agnes, 13-1-14. Tuva, 20-2-15. Robert, 3-5-14. Am încercat să gestionez datele și orele matematic. Să le adun, să caut secvențele numerice și așa mai departe. N-am obținut nimic. Că ar fi un cifru, ăsta a fost primul lucru pe care l-am încercat împreună, așa că am tăiat și asta. Într-un final am încercat să traduc cifrele în alte formate, precum frecvența luminii, frecvența radiațiilor sau frecvență radio, măsură de lungime, coordonate, dar n-am obținut nimic. Bănuiesc că asta e din cauză că mesajul nu e complet. Vă lipsește în continuare a patra piesă de puzzle, și anume chiar acea crimă pe care încercați s-o împiedicați.
   - Mmm, zise Vincent îngândurat.
   El arătă cu degetul la computer.
   - Introdu secvențele numerice cu datele și orele în Google.
   Benjamin făcu cum spuse el.
   - Ce ciudat. Toate secvențele sunt și coduri poștale. Ale unor orașe din străinătate.
   Vincent se aplecă foarte interesat.
   - Coduri poștale? Pentru ce orașe?
   - Blainville, Washington și Mexico din New York. E cu siguranță doar o coincidență.
   - Scrie toate 3 toponimele în Google, ca o căutare comună, zise Vincent.
   Ceva se mișca în stomac, oricum s-ar fi numit, instinct, presimțire, dar îi spunea că se aflau pe pista corectă. Benjamin scrise „Mexico Blainville Washington“ și apăsă pe căutare.
   - Să vedem, zise el. Mai întâi avem niște planificatoare de călătorii pentru deplasarea între aceste orașe, dar sunt autogenerate, deci putem sări peste ele. Pe urmă vin trei cărți. Gulf of Mexico Origin, un Mollusca-ceva, plus Mammals of Mexico. Ciudat. Ultima carte are chiar și o referință specifică de pagină, deja din rezultatele căutării.
   - Asta, zise Vincent arătând cu degetul la ultima. Asta bate la ochi. Prea specifică. Verific-o.
   Era ceva foarte cunoscut cu cartea aceea. Mult prea cunoscut. Benjamin dădu click pe linkurile cu cele 3 cărți și le compară.
   - Ai dreptate, zise el după câteva secunde. Uite aici. Celelalte cărți par a avea cuvintele căutate răspândite peste tot prin text. Dar ultima le are doar la una. Pagina 873.
   Benjamin dădu click pe linkul cu Mammals of Mexico și Google arătă un pdf cu pagina de carte în cauză, cu cele trei cuvinte căutate marcate cu galben. Dar Vincent nu se sinchisi de ele. El rămăsese cu gândul la mamiferele din Mexico. Atât de incredibil de familiar. După care privirea i se fixă asupra numărului de pagină.
   - Pagina 873, zise Vincent și arătă cu degetul la număr. E o dată. Opt a șaptea. Opt iulie. Și cum celelalte crime s-au petrecut la orele 14 și 15, e rezonabil să credem că ultimul trei înseamnă trei după-amiaza. Ora cincisprezece. Nu poate fi o întâmplare. Cred la fel ca tine că ucigașul a vrut să ne ușureze munca. Greșeala noastră a fost că am gândit prea complicat. O căutare simplă pe Google era tot ce trebuia ca să obținem ultima dată.
   Vincent se sprijini mulțumit de perete. Ar trebui s-o sune pe Mina imediat.
   Dar ceva îl rodea. Mai era ceva.
   Opt iulie.
   Nu, era altceva.

   Lui de obicei îi era ușor să caute în banca lui cu amintiri și să găsească ce avea nevoie. Dar asta necesita să fi memorat amintirea de la început. Opt iulie era o amintire prea veche. De acum foarte multă vreme. Când era mic.
   Animale în Mexico...
   Un leopard îi arătă dinții lui Vincent de pe ecran. El văzuse acea carte înainte.
   Iarna trecută.
   La biroul lui Umberto.
   Pentru că...
   Pentru că cineva îi trimisese cartea.
   Ieși valvârtej din camera fiului său și intră alergând în camera de lucru.
   - Și când o să fiu plătit pentru asta? strigă Benjamin după el. Te-am ajutat de fapt să găsești soluția!
   Într-un dulap, Vincent păstra cărți pe care le primise cadou și pe care n-avea de gând să le citească niciodată, dar pe care nu putea să le arunce. Pur și simplu, cărțile nu se aruncă. Nu-i luă mult timp să găsească ce căuta. O cărămidă de carte, cu un leopard pe copertă, așa era. Mammals of Mexico de Gerardo Ceballos. Aceeași carte pe care tocmai o văzuse în computerul lui Benjamin.
   Avea mâinile atât de transpirate, încât cartea grea îi alunecă, dar o prinse și răsfoi febril până la pagina 873. Ajunse la pagină și aerul i se opri în gât. Pe toată pagina erau linii trasate cu pix roșu. Arăta de parcă cineva încercase să facă să pară că sângerează cartea. Răsfoi înainte și înapoi, dar nicio altă pagină nu era mâzgălită. Printre linii erau pictate puncte roșii mai groase, dar nu ele îi tăiară respirația. Ci literele de alături. Literele roșii. Umplute de mai multe ori, cu un scris de mână hotărât. Citi mesajul de mai multe ori.

   Bună, Vincent,
   Aș fi grav dezamăgit în cazul în care ai crezut că 8 iulie e data unei noi crime. Chiar nu-ți amintești? Trebuie să privești mai bine de atât, dacă vrei să mă găsești.

   Aerul tot nu ajungea să parcurgă tot drumul până la plămâni. Totul era prea mare pentru ca mintea lui să poată cuprinde. Trebuia să spargă totul în bucăți manevrabile ca să nu înnebunească. Cineva îi trimisese o carte cu un mesaj. Și o trimisese cu o lună înainte ca prima crimă să aibă loc. Două luni înainte ca el să o întâlnească pe Mina la teatrul din Gavle. Cu mult înainte ca el să fie cooptat în anchetă.
   Într-un fel, în toate astea era vorba despre el.
   Întotdeauna fusese vorba despre el.
   Fără ca el să înțeleagă în ce fel.
   Și asta îl îngrozea.

   Christer își contempla îngândurat biblioteca. Se gândea cu ce carte de pe „noul raft“ să înceapă. Cea nouă a lui Anders de la Motte? Sau cea a lui GW? Se lăsase convins de vânzătoarea de la Akademibokhandeln să cumpere și un thriller polițist, romanul de debut al actorului ăluia, Alexander Karim. Dar după ce-o răsfoise puțin, stătea în dubiu. Călătorii în timp și rahaturi. Nu, lui îi plăceau romanele polițiste care respectau tradițiile. Peter Robinson. El chiar știa cu ce se mănâncă. Și Hakan Nesser.
   Nu mai apăruse vreo carte nouă despre Van Veeteren de mult timp, dar puteau fi recitite, ceea ce Christer făcea la intervale regulate.
   Prefera romane polițiste cu eroi bărbați. Pe muierile din romanele polițiste le găsea exasperant de enervante. Da, iar autoarele de romane polițiste i se păreau oribil de enervante chiar și ca oameni. O grămadă de opinii încolo și încoace despre una și alta despre care nu au niciun habar. Acum, serios vorbind, și Leif G.W. Persson avea câte ceva de spus despre aproape orice.
   Dar ce căcat? Leif G.W. Persson era Leif G.W. Persson. Și vinul lansat de el era bun.
   Totuși, majoritatea eroilor bărbați din serialele polițiste nu beau vin. Ei beau whisky. Christer încercase să învețe să bea whisky tocmai din acest motiv. Timp de vreo două luni se chinuise în fiecare seară să termine un pahar cu whisky. Treptat, cu tot mai multă gheață în el, ca să reușească să ajungă la fund. Ultimul fusese un pahar de gheață cu o înghițitură mică de whisky în ea. Pe urmă renunțase.
   De fapt, nu băutul de whisky și posibilul alcoolism îl atrăgeau la comisarii criminaliști din grămada de romane polițiste pe care le citea permanent în timpul liber. Ci melancolia. Singurătatea. Problemele în construirea unei relații sănătoase. Simțea că este unul de-ai lor. Ca și cum ar fi putut fi și el acolo, în paginile cărților, ca erou de roman polițist. În permanență gânditor. În permanență împotriva curentului. Dar, sincer vorbind, tipii din cărți munceau o idee mai mult decât era el dispus s-o facă. Poate cu excepția lui Evert Bäckström. Dar Kurt Wallander, Van Veeteren, Martin Beck, Alan Banks și Mikael Blomkvist... Vai de mine, ce mai trăgeau! Asta și whisky-ul erau două lucruri care simțea că nu prea i se potrivesc.
   Cel mai mare idol al lui era totuși Harry Bosch. Aveau multe în comun, din ce constatase de-a lungul anilor în care citise despre eroul lui Michael Connell. Deja în prima carte despre Bosch simțise că își găsise geamănul în lumea romanelor polițiste, alter ego-ul său. Aproape că-i dăduseră lacrimile. Fusese de parcă și-ar fi găsit un frate pierdut de mult. Sigur că existau o grămadă de deosebiri. Mama lui Harry Bosch era prostituată.
   Mama lui Christer era ca o fată bătrână, pudică, cu doar câteva relații platonice. Mama lui Harry a fost ucisă brutal. Mama lui Christer a murit în somn de la un stroke. Harry Bosch era soldat în războiul din Vietnam.
   Christer a făcut armata ca soldat necombatant în divizia K3 din Arboga.
   Totuși.
   Destul de multe asemănări încât să-l facă pe Christer să se simtă comod cu acea comparație. Casa lui. Casa părintească pe care o moștenise de la mama lui. Amplasată pe o coastă abruptă cu vedere la strâmtoarea Skurusund. Iar pe Harry îl chema de fapt Hieronymus, după un pictor olandez. Al doilea prenume al lui Christer era Engelbert. După marele idol al mamei sale, cântărețul Engelbert Humperdinck. Harry Bosch era stângaci, și Christer era la fel, și aveau chiar și aceeași înălțime. Și, la fel ca Harry Bosch, și el iubea jazzul. Sincer vorbind, el începuse să asculte și învățase să iubească jazzul tocmai datorită preferinței lui Bosch pentru acest gen muzical. Mersese cu mult mai simplu decât cu whisky-ul. Acum se auzea Time after Time, cu Chet Baker, încet, pe fundal. El și Harry. Atât de asemănători. Atât de incredibil de asemănători, constată Christer mulțumit, uitându-se în zare, la panoramă.
   Sună la ușă. Cine putea fi? Christer se ridică din fotoliul cu recliner.
   La ușă era Peder, cu Bosse în lesă.
   - Tu ești? zise Christer derutat. Credeam că Mina o să vină cu câinele.
   - De ce să crezi că Mina o să vină cu câinele? întrebă Christer uimit. De unde știai...?
   Christer nu răspunse. Cum putea Peder ca măcar să întrebe ceva atât de cretin. Cineva chiar crezuse pe bune că Mina va reuși să țină câinele la ea? Doamne, Dumnezeule! Ultimul idiot aparent încă nu se născuse.
   Christer făcu un pas în lateral și-i făcu semn cu mâna să intre în hol. Un sac mare cu hrană pentru câini era deja sprijinit de perete.
   - Am cumpărat cea mai rafinată mâncare pentru câini, două castroane și o pernă pe care să doarmă.
   Se aplecă și desfăcu lesa de la gâtul lui Bosse. Cățelul dădu imediat năvală în sufragerie și începu să cerceteze tot.
   - Dar cum ai știut că tocmai tu..., zise Peder consternat, cu gura căscată.
   Christer dădu din umeri.
   - Eu eram singura alegere logică. Dar, ca de obicei, nimeni nu se gândește la mine ca la o primă alegere.
   În spatele lui, se schimbase melodia, se auzea acum Who can I turn to, cu George Cables.

   Kvibille 1982

   Se uita la cele 3 prietene care erau pe bicicletă chiar în fața lui.
   Drumul cu pietriș îi ducea la micul lac în care obișnuiau să se scalde. Când ajungeau, Malla, Sickan și Lotta se aruncau urlând în apă și pe urmă îl tachinau fără milă, pentru că el nu se băga în apă. Dar nu făcea nimic. Știa că ele nu vorbesc serios când îl tachinau și îl stropeau cu apă, acolo unde obișnuia el să rămână, la marginea pădurii. În schimb, întunericul din lac era înfricoșător la modul cel mai serios. Jos, în adâncuri, putea exista orice. Și dacă nu puteai vedea, cum să știi când era gata să te tragă în jos?
   Pietrișul huruia sub roțile bicicletelor. Era puțin cam cum se simțise el în ultima vreme. Ca și cum ceva acolo, departe de tot, în adâncuri, amenința să-l tragă în jos. O umbră întunecată dinăuntrul capului lui. Avea nevoie de Malla, Sickan și Lotta. Prietenele lui care făceau lucruri obișnuite, normale.
   Care-l tratau ca și cum era normal.
   - Hei, Mini-Yoda, strigă Lotta din spatele lui. Apasă tare pe pedală!
   El era îmbrăcat cu un tricou pe care Jane nu-l mai purta, cu o figură verde, care părea foarte bătrână. El nu văzuse Războiul stelelor de care vorbea toată clasa, dar cunoștea personajele din auzite și știa că ar fi fost mai cool să-l aibă pe tricou pe Luke Skywalker sau pe Chewbacca. Chiar și cel rău, Darth Vader, ar fi fost mai bun. Dar Jane îi spusese că Yoda era cel mai tare, fiind cel mai inteligent dintre toți.
   - Oricum, sunt mai înalt decât tine, strigă el, dar fetele deja dispăruseră după o cotitură.
   Acceleră ca să le prindă din urmă. Mantia pe care se dusese s-o ia din casă când trecuseră fetele pe la el era mototolită pe locul pentru bagaj. Yoda era pentru tonți. Azi, el era Chewbacca.
   După ce se scăldară, se întinseră fiecare pe prosopul ei ca să se usuce. El se dezbrăcase în chiloți ca să intre în apă, dar se răzgândise în ultimul moment, așa cum ele știau că va face, de altfel. Era însorit și cald și începuse să i se facă foame. Își dorea să fi luat la el câteva dintre sendvișurile triunghi ale mamei.
   - Crezi că mama ta a observat c-ai șters-o? întrebă Lotta. Noi am încercat să fim discrete, dar poate că tot a observat ceva.
   Oh, nu. I se răci tot corpul. N-ar fi trebuit să se gândească la chestia aia cu sendvișurile. Atunci cu siguranță ea n-ar mai fi întrebat de mama.
   - Dar era acasă? întrebă Malla. N-am văzut-o.
   - Se odihnește, zise el. Știți voi. Așa că foarte bine că n-am făcut gălăgie.
   Măcar era aproape adevărat. Prietenele dădură din cap în semn de aprobare.
   Ele știau că mama lui avea zile din acestea uneori. Zile în care avea nevoie de odihnă, zile când era mai bine ca ea să nu stea cu ei. Zile când ea părea o umbră întunecată.
   - Vrei să mănânci la noi azi? întrebă Sickan. Mama face mereu prea multă mâncare.
   El văzu cum lumina soarelui strălucea în picăturile de apă de pe abdomenul ei. Ușurat, descoperi că picăturile sunt prea multe ca să le poată număra.
   - Nu cred că...
   - Mama ta nici măcar n-o să observe că ești plecat, zise Malla. Tu știi asta. Eu zic să mâncăm cu toții acasă la Sickan!
   Lotta scoase un urlet de bucurie, iar Sickan izbucni în râs.
   - O să moară mama! râse ea. Ne ducem la mine imediat ce ne uscăm.
   El știa că lipsa lui de acasă n-o să rămână nepedepsită. Mama îl aștepta. Îi zisese că se duce doar să ia o chestie. În schimb, plecase cu prietenele lui.
   Dar chiar acolo și atunci, în lumina soarelui, pe iarba de pe malul micului lac, pentru prima oară în viața lui nu-i mai păsa foarte tare de asta. Pentru o clipă, întunericul din lac nu mai era chiar la fel de negru.

   Își mai turnă un deget de Balvenie Portwood. Al treilea pahar la rând.
   Whisky-ul de 21 de ani, favoritul lui din ultimul timp, era de fapt ca și aruncat pe apa sâmbetei, pentru că în seara asta ar fi putut la fel de bine să bea alcool sanitar. Sau orice pentru a-și calma nervii. O voce plăpândă din interior îi spunea că efectul calmant al alcoolului era de-a dreptul neglijabil în raport cu paranoia pe care tot alcoolul o putea trezi, dar nu-l țineau puterile să fie rațional. Și era prea bătrân ca să fumeze iarbă.
   Mammals of Mexico era în fața lui, pe biroul din camera de lucru. Vincent închisese cartea, n-avea niciun chef să vadă mesajul din nou. Când Maria se dusese la culcare, el spusese că mai are puțin de lucru. Rebecka și Benjamin nu sosiseră încă acasă. Copiii lui mai mari își luau în mod clar libertăți legate de ora până la care aveau voie să stea afară. El stinsese lampa din tavan și păstră doar veioza slabă de pe birou.
   Se învârtea cu scaunul înainte și înapoi, dintr-o parte în alta. Adevărul era că nu știa ce trebuie să facă. S-o contacteze pe Mina, bănuia. Să sune la poliție. Dar ce să spună? Că primise de la criminal un mesaj, care ar fi putut fi găsit doar dacă aveai un creier ciudat ca al lui? Învârti paharul de whisky și văzu cum lichidul de culoarea chihlimbarului se mișca încet. El bea Balvenie, fără gheață, spre deosebire de Lagavulin, în care punea câteva cuburi. Dar rămăsese reflexul de a învârti paharul pentru a auzi gheața zornăind.
   Cum ar reacționa Ruben dacă i-ar povesti că mesajul însemna că ucigașul, sau, în fine, cineva care cunoștea datele crimelor înainte ca acestea să se petreacă, știa că Vincent va fi cooptat în anchetă, înainte ca el însuși să aibă măcar habar de asta? Ruben ar crede probabil că în sfârșit creierul mentalistului se prăjise. Ruben, da. Era un bărbat cu demoni. Se întreba cât de conștient era acest Casanova al Palatului Poliției de comportamentul său. Experiența lui Vincent cu masculii alfa de felul ăsta era că sub carapacea de macho se ascundea ceva foarte fragil. Nu pentru că era rolul lui Vincent să atragă atenția asupra acestui lucru, probabil s-ar alege cu o vânătaie sub ochi, dacă ar încerca. Dar poate că era timpul ca cineva nu numai să-i vorbească, ci să-l și asculte pe Ruben.
   Bău o gură de whisky și simți cum îi calmă și-i înfierbântă în egală măsură gâtul. Închise ochii. Încercă să se concentreze exclusiv asupra senzațiilor gustative și olfactive câteva secunde. Dar nu funcționă. Vedea în fața ochilor doar textul roșu din cartea aia blestemată cu leopard. Deschise ochii din nou.
   Mesajul trezea, firește, o întrebare interesantă. Și anume cine ar fi putut ști, sau cel puțin bănui, că el va colabora cu poliția. Nu-i veniră în minte decât două persoane. Mai întâi Julia, care aprobase ca Mina să ia legătura cu el.
   Și pe urmă, chiar Mina.
   Mina știuse. Mina era cea care avusese grijă ca el să devină suficient de curios pentru a accepta. Dacă altcineva și nu Mina l-ar fi contactat în acea seară în Gavle n-ar fi fost, probabil, mai mult decât o întâlnire politicoasă și un nu hotărât. Dar Mina nu se lăsase.
   El dădu pe gât restul de whisky și turnă un alt pahar.
   Nu putea să fie Mina.
   Nu avea voie să fie Mina.
   Gândul era absurd. El o cunoștea. Sau, de fapt, nu. Dar își închipuia că știe cum funcționează ea. Doamne, Dumnezeule, îi putea simți prezența chiar și când nu era acolo. Ea se mutase în el.
   Nu Mina trimisese cartea.
   Dar dacă.
   Dacă Mina trimisese cartea?
   Simți o răceală în tot corpul și respinse gândul nepoftit. Era prea neplăcut ca să rămână un timp mai îndelungat. Pentru că dacă era adevărat, atunci totul se prăbușea.
   Se va ocupa de acea pistă a gândurilor mai târziu. Dacă el presupunea că nu e Mina, cine putea fi atunci?
   Îi era foarte greu să creadă că venea de la Julia. Mai rămânea... nimeni.
   Se ridică și începu să meargă înainte și înapoi prin camera mică. Trebuia să mărească fluxul de sânge spre creier pentru a putea gândi mai bine. Dar era prea neliniștit pentru a se întinde pe podea.
   Se întoarse în amintiri înapoi, la prima întâlnire.
   Seara în Gavle.
   Mina stând în fața lui.
   La bar, cei din Helsingborg veniți la conferință.
   Paiul ei de băut.
   Hamburgerul lui.
   Șefa mea a aprobat să luăm un consultant extern.
   Mi s-a dat un pont să te contactez.
   Un pont. Dar nu neapărat de la Julia. Dacă nu de la Julia, de la cine? Aici era ceva despre care trebuia s-o întrebe. În secunda în care ar povesti despre mesaj și carte ar fi implicat personal în anchetă, într-un fel pe care nu și-l dorea. Prefera să amâne cât mai mult posibil. Dar nici nu voia să pună piedici anchetei. Din contră. Avea o crimă de oprit.
   Puse dopul la sticlă și o duse în dulapul din bucătărie. Pasul unu era să afle cu cine vorbise Mina, să găsească pe cel sau pe cea care-i propusese implicarea lui.
   Pe urmă putea povesti despre carte.
   Cartea pe care Mina nu avea voie să o fi trimis.

IULIE

   Milda știa din experiență că cel mai bine era să rezerve mai mult timp pentru o vizită la bunicul său. Bunicul Mykolas și mama erau din Grecia, în timp ce tata era din Lituania.
   Milda era numele unei zeițe lituaniene a iubirii, din perioada păgână. Cu alte cuvinte, ea era o intersecție spectaculoasă. Lituaniancă-grecoaică, crescută în Suedia. Combinație imbatabil de ciudată.
   În plus, ea considera că originea numelui era ironică. Iubirea nu era ceva de care să fi avut parte prea mult în viață, în orice caz dacă iubirea se referea la cea a bărbaților. Căsătoria ei fusese una mai mult de maniera cotidian-practic, iar ieșirile la întâlniri de după căsătorie, inexistente. Evident că se înregistrase pe Tinder și-și făcuse profil acolo acum mai bine de un an, într-o seară în care băuse prea multe pahare de vin acasă, pe canapea. Dar nici măcar nu mai intrase acolo să verifice. Ce auzise de Tinder nu era chiar înălțător. Exista și riscul să-l găsească acolo pe tatăl copiilor.
   - Bunicule? strigă ea când intră în casă, fără să primească răspuns.
   Găsise ușa de la intrare, ca de obicei, descuiată, dar ea știa din experiența de ani întregi că n-ar avea rost să-l tragă de urechi. Încrederea lui în bunătatea inerentă a umanității era înduioșătoare. Dar periculoasă de moarte. Nu mai departe de săptămâna trecută primise un bătrân pe masa de autopsie, omorât în casa lui, în urma unui jaf. Doi tineri îl torturaseră și-l omorâseră în bătaie pe bărbat, pentru impunătoarea sumă de 570 de coroane.
   Trecu prin bucătărie și camera de zi, spre ușa din spate, care dădea în grădină. În sera lui iubită.
   Nu strigă când ajunse pe mica terasă din lemn. În schimb, se opri câteva minute și-l privi atent, înainte ca el s-o vadă. Câte ore petrecuse aici când era mică! În grădina căsuței roșii din Enskede, vecină cu Pădurea Enskede.
   Sera o primise de la ea, cadou de ziua lui de naștere, când împlinise 60 de ani. Era micul lui paradis.
   Milda îl văzu mișcându-se înainte și înapoi de cealaltă parte a pereților de sticlă. Uda puțin ici și colo, pipăia pământul ca un profesionist, rupea delicat câteva frunze moarte, vorbea cu plantele sale care creșteau frumos sub supravegherea lui. Ea știa ce se află acolo. Roșii, chili, ardei gras și zucchini. Chiar și pepene roșu reușise să planteze. Nimic nu era imposibil pentru bunicul Mykolas.
   Într-un final, el o observă. Se lumină la față și-i făcu semn cu mâna să vină.
   Ea simți un surâs luminându-i tot chipul și o luă grăbită pe un mic povârniș care ducea la seră.
   - Bună ziua, bunicule!
   Îl îmbrățișă și simți mireasma de roșii coapte, pământ și iubire. Știa că iubirea de fapt nu are miros. Dar dacă ar fi avut, ar fi mirosit ca bunicul Mykolas.
   - Uite! zise el cu mândrie în glas. Uite ce frumoase sunt florile de zucchini! O să culeg câteva să le prăjesc, știu că-ți plac mult, iar restul or să devină niște zucchini frumoși-frumoși.
   Făcea gesturi ample cu mâna peste micul său regat și ea ascultă cum povestește despre fiecare plantă în parte și despre stadiul procesului de creștere în care se afla. Îi plăcea mult asta. Știa că fratele ei mai mare număra zilele până când bunicul Mykolas avea să moară și să le lase moștenire casa din Enskede. Pentru a fi de îndată scoasă la vânzare. Ea una avea un nod în gât doar la gândul că bunicul nu va exista întotdeauna aici, meșterind în sera lui. Erau foarte diferiți, ea și fratele ei.
   - Ce mai face Adi? întrebă bunicul de parcă i-ar fi citit gândurile.
   Adi însemna lup în lituaniană. Era un nume potrivit pentru fratele ei.
   - E bine, minți ea.
   Niciodată nu era bine când venea vorba de Adi. Mereu avea câte o combinație în derulare despre care credea că o să-l îmbogățească. Rareori era cât de cât legal. Puteai crede că un an de închisoare pentru fraudă la asigurări ar fi trebuit să-l învețe ceva. Dar nu. Adi era incorigibil.
   Și ca fiu mai mare și lumina ochilor mamei și tatei, el era, de asemenea, perfect convins de excelența sa.
   - Dar Vera și Conrad?
   Văzu în privirea bunicului său că n-are rost să mintă despre copii. Așa că nu răspunse.
   - Tu știi, Conrad poate veni oricând să stea la mine, spuse el grav. Poate fi bine pentru el să schimbe mediul, mai ales acum, în vacanța de vară. În plus, în casa asta nu există nici măcar o picătură de alcool. Poate sta cât vrea, oricum am nevoie de ajutor cu recolta, când o să se precipite totul.
   - Mulțumesc, dar e la tratament. Trebuie să stea acolo toată vara. După aceea, poate.
   Expresia rănită din ochii bunicului o făcu să-și muște limba. Ea alesese un cămin anonim pentru fiul său, în loc să se adreseze familiei. Nu așa făceai în lumea bunicului Mykolas.
   - Cred că i-ar plăcea să stea aici, spuse ea și puse mâna pe mâna lui. Trebuie doar să poată.
   Chipul bunicului se lumină din nou cu un surâs.
   - Da. Vino, zise el, pun de cafea.
   Ieși înaintea ei din seră și coborî puțin chinuit mica treaptă de lemn dinspre panta care ducea spre casă. O durea să-l vadă mișcându-se poticnit, el mereu fusese un bărbat puternic, în continuă mișcare, în permanență activ.
   La cap nu era nimic în neregulă, creierul îi mergea brici și după o viață lungă ca profesor de biologie, era exact cel cu care avea nevoie să vorbească.
   - Așa deci. Tu știi deja că mi-e drag să treci pe la mine și nu trebuie să vii cu vreun motiv anume. Dar văd pe tine că e ceva. Ce ai pe inimă, fetița mea?
   Cu musca pe căciulă, ea acceptă o cană cu cafea proaspătă. Apoi se întinse după o pungă pe care o adusese. Ar trebui să vină aici mai des. La asta se gândea de fiecare dată când se vedea cu el. Dar viața intervenea mereu, într-un fel, între ei.
   - Am avut un băiat pe masa de autopsie acum ceva vreme, zise ea. Ucis brutal. Și-am găsit asta în stomacul lui.
   Îi întinse punga cu fermoar lui Mykolas, care o luă serios. Se așeză în fața ei la mica masă din bucătărie, de sub fereastra care dădea la drum, și examină conținutul cu atenție.
   - Pot?
   Ea dădu din cap afirmativ.
   El deschise punga, mai întâi mirosi în ea și apoi scoase conținutul. Un smoc de păr. Era o parte din părul care fusese găsit în stomacul lui Robert. Marea parte ea o marcase, conform protocolului, și o trimisese la CNEC pentru analiză. Dar știa că backlog-ul lor era lung și chinuitor de lent, cel mai probabil avea să dureze cam o lună până să primească răspuns. Era ceva, atât cu acest caz, cât și cu acest băiat, care făcea ca ea, contrar obișnuinței, să vrea să primească un răspuns mai rapid decât putea da administrația medico-legală suedeză.
   Bunicul făcuse o pasiune pentru sera sa la bătrânețe, dar ea nu mai întâlnise niciodată în cariera ei un biolog mai competent. Nici zoolog, la o adică.
   - Cred că știu ce e. Dar trebuie să mă uit la el la microscop, ca să fiu sigur. Așteaptă aici. Bea-ți cafeaua. Mă întorc imediat.
   Bunicul Mykolas se ridică și ea observă că el se strâmbase de durere când făcuse mișcarea. Milda începu să bea cu înghițituri mici din cafeaua ei, privind în acest timp pe fereastră. Iubea Enskede. Ea copilărise în Bagarmossen, nu era nimic în neregulă cu locul acela, dar Enskede avea un șarm și o grație primitoare, ca-n vremurile de demult, aici se simțea ca acasă. Poate că n-avea nimic de-a face cu zona, ci mai degrabă cu faptul că acolo locuia bunicul. Și totuși. Vechile tufișuri de trandafiri. Liliecii care-și risipeau mireasma pe toată strada în zilele de primăvară-vară. Copiii care se jucau pe stradă, așa cum se jucau copiii odinioară.
   Un bărbat mic de statură trecu prin fața ferestrei și i se păru că-l recunoaște, că e cineva cu care se jucase când era mică, dar nu era sigură.
   Când ridică mâna în semn de salut, el deja apucase să treacă.
   - Da, da, așa e!
   Bunicul se întoarse cu o față mulțumită și se așeză pe scaunul de vizavi.
   Cu aceeași expresie schimonosită pe față. Milda își aminti că trebuie să-l oblige cât mai repede pe bătrânul căpos să meargă la un control medical.
   - E așa cum credeam. Părul aparține unui animal din familia Neovison vison. Vison este și cuvântul francez pentru animalul ăsta.
   Făcu o pauză. Ea știa că n-are rost să-l grăbească. Acesta era momentul bunicului pe scenă și savura fiecare cuvânt. Ei nici măcar nu-i trecea prin minte să-l priveze de această plăcere. Așa că mai luă o înghițitură de cafea și-l contemplă, optimistă, în tăcere.
   - Acest animal este originar din America de Nord, aparține familiei cordatelor, încrengătura vertebrate. Clasa mamifere. Evident. Ajung până la 30-45 de centimetri, exclusiv coada, care poate avea circa 13, până la 23 de centimetri. Masculul cântărește între 1 și 1,5 kilograme, în timp ce femela cântărește doar vreo 750 de grame. Soiul de crescătorie poate totuși cântări mai mult decât cel sălbatic.
   Milda aprobă dând din cap. Începea să bănuiască despre ce animal este vorba. Dar îl lăsă pe bunicul său să continue. Era în elementul lui și ochii îi scânteiau de fericire.
   - Înainte, animalul era plasat în aceeași grupă cu dihorul, în familia mustelidelor, dar studiile genetice au indicat diferențe atât de mari, încât în prezent deseori sunt plasați fiecare în familia lui. Acesta, dragă Milda, e, așadar, păr de la un vizon!
   El ridică triumfător smocul de păr spre ea. Ea aprobă dând din cap.
   Deja ghicise asta acum câteva momente.
   - Se poate în vreun fel să limităm de unde anume poate proveni părul acestui vizon? Vreun soi special care crește într-un loc anume din Suedia?
   - Nu, din păcate. Există două soiuri distincte despre care se vorbește de obicei. Vizonul sălbatic și cel de crescătorie, care trăiește în ferme de vizoni. Da, știi sigur toate controversele din jurul obiceiurilor de la fermele de vizoni. Dar nu e nicio diferență între blana celor sălbatici și a celor de crescătorie.
   - Eu nici măcar nu mai credeam că există ferme de vizoni, dacă e să fiu sinceră.
   Milda se ridică și aduse cana de cafea ca să umple ceștile amândurora.
   - Ei, cum, există în continuare. N-am idee câte și pe unde sunt, dar asta sigur se poate găsi pe internit.
   Milda zâmbi ușor. Bunicul Mykolas nu era vreun fan al tehnicii moderne și se încăpățâna să nu învețe cuvintele cum trebuie.
   - Unde se găsesc cei sălbatici? În ce mediu? întrebă ea în timp ce se așeză la loc.
   Pe stradă, câțiva copii începuseră să joace bandy, iar strigătele lor vesele se auzeau cristaline prin fereastra întredeschisă.
   - Vizonul stă de preferință în preajma apelor. Lacuri, cascade, estuare. Se hrănește cu pește, raci, broaște și alte animale mici.
   Milda aprobă dând din cap, în timp ce se gândea intens. Păr de vizon. În stomacul lui Robert. Ce putea însemna asta? Avea vreo însemnătate? Ei bine. Nu era treaba ei să afle asta. Putea să predea pur și simplu ceea ce a găsit și să facă ceilalți restul. Îi zâmbi bunicului.
   - Mulțumesc. A fost de mare ajutor. Spune-mi acum. Ce experimente ciudate ai în derulare sus, în seră, anul acesta?
   Bunicului Mykolas i se lumină toată fața. El puse atent smocul de păr înapoi în pungă, îi închise fermoarul și își sprijini coatele de marginea mesei, cu vârfurile degetelor împreunate.
   - Vezi tu, m-am gândit ca anul ăsta să mă joc puțin cu hibrizi și să văd dacă pot fi combinate două soiuri de morcov, London Torg cu Early Nantes, cred că ar ieși un rezultat drăguț. Mă gândeam chiar să încerc să încrucișez două din soiurile mele de trandafiri. Cred că poate ieși ceva foarte frumos dacă încrucișez Rugelda și Dream Sequence, da, e cel care se numește și Astrid Lindgren. Rugelda e, așa cum sigur știi, un hibrid de Rosa Rugosa, iar Dream Sequence e un floribunda. Deci cred că...
   Milda îl privea cu atenție cum vorbea fericit despre hibrizii lui. Încă o dată își spuse să nu uite să-l viziteze mai des. Și să-l ducă la cabinetul medical din Dalen, cu forța, dacă va fi necesar.

   Vincent balansă cele două farfurioare cu tort Prințesa până la masa unde aștepta Sains Bergander. Una dintre bucățile de tort se răsturnă când le puse pe masă. Se gândi s-o așeze la loc, dar renunță. În schimb, se duse la cafetiera care se afla pe o masă în mijlocul localului.
   - Cum o vrei? întrebă el peste umăr.
   - Neagră ca sufletul, răspunde Sains.
   - Da, păi, când construiești răstigniri ca hobby înțeleg că așa simți, zise Vincent. Se întoarse la masă cu două căni de cafea. Mulțumesc că ți-ai luat din timp să te vezi iar cu mine. Și-mi cer scuze că te-am bătut la cap.
   Încă n-o sunase pe Mina. Nu avea curaj. Așa că atunci când Sains se dovedi a fi în oraș, profită de ocazie ca să-l întâlnească și să se concentreze pe altceva în afară de carte. În plus, chiar avea nevoie să discute cu constructorul.
   - Îmi face multă plăcere, zise Sains. Îmi pare rău că am fost greu de găsit, am avut de terminat o comandă mare. Dar măcar ai fost scutit de un drum până la Sundsvall. Sunt în oraș ca să-mi ajut fratele cu o iluzie, înaintea unei reprezentații la tv. Nu prea ne iese mărimea flăcărilor.
   Vincent dădu din cap. Magicienii.
   El și Sains erau la Vete-Katten, marea cofetărie din centrul orașului Stockholm. Ca de obicei, era plin de turiști acolo, ceea ce însemna că era mai ușor să vorbească nestingheriți. Toți magicienii știau că cel mai bun loc să ascunzi un secret era acolo unde oricine îl putea vedea.
   Se holbă la straturile vizibile din bucata de tort răsturnată. Blat de tort. Cremă de vanilie. Dulceață de zmeură. Frișcă. Marțipan. Cinci straturi. La naiba. Dar era zahăr farin deasupra.
   Respiră ușurat. Cu zahăr cu tot, erau 6 straturi.
   Tocmai văzuse o prelegere a matematicianului Eugenia Cheng, în care folosea coptul pentru a explica teoria categoriilor. Ea sigur ar putea să transforme bucata de tort într-o teoremă matematică. În mod obișnuit, asta l-ar fi distrat. Dar acum se întreba cum arătase Robert în secțiune transversală, după ce fusese tăiat în trei în lada Zigzag lady. Straturi de țesuturi de grăsime și sânge. Amintea de tortul Prințesa? Cu pielea ca marțipanul? El împinse prăjitura mai încolo.
   - Dar aș fi putut la fel de bine să vin acasă la tine, zise Sains. Chiar dacă aici e, evident, plăcut.
   - Nu, nu e chiar un subiect de discutat acasă la mine, zise Vincent. E mai bine așa. Și știu că te grăbești, așa că trec direct la subiect. Îți aduci aminte iluzia pe care ți-am arătat-o atunci, lada cu săbii?
   - Cea construită ciudat, zise Sains și dădu din cap afirmativ.
   Sains luă o furculiță, o băgă în bucata lui de tort și duse o bucată considerabilă la gură. Straturi de grăsime și sânge. Vincent închise ochii strâns. Aparent, Sains nu auzise de conferința de presă, deși era legată de domeniul lui profesional. Prețul de a fi un inventator genial era că legătura lui Sains cu lumea din jurul lui nu era mereu cea mai puternică.
   - Ceea ce nu știi, continuă Vincent, e că lada a fost folosită pentru o crimă. Și e mai rău de atât. S-au mai găsit încă două victime care-au fost ucise cu ceea ce par a fi iluzii scenice.
   Lui Sains îi rămase bucata de tort în gât și începu să tușească violent.
   Vincent se grăbi să-i aducă un pahar cu apă. El bău recunoscător, puse pe masă paharul gol și se șterse cu grijă la gură cu un șervețel, de parcă încerca să obțină mai mult timp de gândire.
   - Ce spui acolo, zise el apoi. Crime? Pe bune? Cum adică „s-au mai găsit“? Cine le-a găsit?
   Vincent se uită în jurul lui să se asigure că nimeni nu se uita la ei după atacul de tuse al lui Sains și scoase apoi fotografiile din mapă.
   - Ajut poliția la o anchetă, zise el. Detaliile sunt secrete, evident, chiar dacă am ieșit în mass-media cu acest caz. Se pare că avem de-a face cu cineva nebun de-a binelea. Adică uită-te la pozele astea.
   El mută cănile de cafea și paharul pentru a face loc și împrăștie pozele pe masă. N-ar fi trebuit să le mărească în format A4. Erau puțin cam vizibile pentru restul clienților. Dar detaliile trebuiau să fie clare. Sains puse prăjiturile pe masa goală de alături. Și lui îi pierise în mod evident apetitul.
   - Aici e lada cu săbiile, zise Vincent și arătă cu degetul. Aici sunt săbiile, nu știu dacă ți le-am mai arătat. Și aici, patru poze care reprezintă lamele și lada pentru un...
   - Zigzag lady, spuse Sains. Nu e greu de ghicit ce s-a petrecut în ea. Hidos.
   - Pe mine mă apucă claustrofobia doar să văd oameni băgându-se în lăzi din alea în mod obișnuit, zise Vincent. Nici măcar nu-mi pot imagina ce trebuie să fi simțit băiatul pe care l-au găsit în ea.
   Sains se uita la el cu o mimică ciudată.
   - Eu cred că înghesuiala a fost ultimul lucru la care s-a gândit când a fost închis în ladă. Dar ziceai că au fost 3 iluzii, care a fost a treia?
   - Bullet catch.
   - Oh, la dracu’. Mulțumesc că n-ai adus o poză și cu aia.
   Sains se uita la fotografii și le întorcea pe o parte și pe alta. Pozele ar fi putut reprezenta recuzită nevinovată de scenă, dacă lăzile și tăișurile n-ar fi emanat răutate doar prin existența lor. Nicio persoană zdravănă la cap n-ar confecționa așa ceva.
   - Ce vrei să spun? zise Sains. N-am mai mult decât ți-am zis data trecută.
   - Poate că nu. Dar atunci am pus accent mai mult pe întrebarea dacă cineva a comandat o ladă sau schițe de la tine sau altcineva. Nu mi-am dat seama că soluția poate există în construcția în sine a iluziilor. Atunci aveam doar o ladă ca punct de pornire, singurul lucru pe care l-ai putut spune atunci a fost că e făcută neglijent. Dar acum avem două. Tu mi-ai explicat că deoarece sunt necesare atât o mare măiestrie artizanală, cât și o cunoaștere solidă a magiei, atunci sunt puțini cei care de fapt pot construi iluzii.
   - Da, nu suntem mulți cei care stăpânim ambele domenii, zise Sains și aprobă dând din cap, gânditor.
   - Poate că mă înșel, zise Vincent, dar îmi imaginez că toți cei care creează ceva au un stil personal, că-și pun amprenta pe ceea ce fac. Sau, în acest caz, pe ceea ce construiesc. Chiar dacă urmează o schiță, oricum vor face „chestia lor“. Așa e?
   - Semnătura lor, încuviință Sains. Spunem că cel care construiește își pune semnătura.
   - OK. Deja am constatat că aceste lăzi nu sunt construite de un profesionist. Așa că ele poate nu au o amprentă profesională, ca o siglă. Dar poate că totuși există una. Cele două iluzii din fotografii sunt construite de aceeași persoană. Observi ceva comun la ele? Poate un detaliu pe care doar tu îl poți vedea, dar care poate da un indiciu asupra celui pe care-l căutăm. Semnătura cui o poartă lăzile acestea?
   Un grup de cinci persoane trecu pe lângă masa lor. Turiști olandezi, după limba pe care o vorbeau. Toți în tricouri cu imprimeuri, identice. Sigur făcute artizanal, cu un slogan care spunea că ieșiseră să călătorească prin Europa. Vincent puse rapid mâna peste poze, dar nu suficient de rapid. O tânără le zărise și se opri.
   - Oh my god, zise ea într-o engleză perfectă. Are you guys building magic tricks? Awesome!
   - Thank you, zise Sains zâmbind. Not many would have recognized it.
   Ce-l apucase? Vincent voia ca femeia să plece, nu să fie cooptată într-o discuție. Nu l-ar mira dacă Sains i-ar oferi și tort Prințesa. Curând vor avea în jurul mesei restul de olandezi, în tricourile lor identice.
   - Well, magic is for nerds, zise femeia. Got to go.
   Ea alergă după grupul ei, în timp ce-i strigă lui Sains peste umăr:
   - Us nerds need to stick together!
   Vincent își încrucișă brațele și așteptă să iasă olandezii.
   - Ai terminat? zise el pe urmă.
   - Îmi cer scuze. Dar rar primești laude de la cineva sub 55 de ani. Apropo, îți mai mănânci prăjitura?
   Vincent negă din cap, în timp ce Sains aduse înapoi și prăjitura lui, și pe a lui Vincent, și mâncă ce rămăsese.
   - În orice caz, zise el printre înghițituri. Ai dreptate că dacă cele două lăzi au fost construite de cineva pe care-l știu, ar trebui să văd asta. Dar nu văd așa ceva.
   Sains mestecă îngândurat.
   - Vincent, tu ignori un lucru, zise el și înghiți. Chiar dacă e neobișnuit ca o singură persoană să aibă competențe bune și în iluzii, și în meșteșug, e destul de neobișnuit ca noi să știm ce face fiecare...
   Vincent înțelegea unde voia să bată Sains. Ar fi vrut să se apuce cu mâna de frunte. Cum a putut fi atât de bătut în cap.
   - ... deci nu e câtuși de puțin neobișnuit ca două persoane să știe fiecare chestia lui, zise el, continuând fraza lui Sains. Un magician e bun la iluzii. Și un meșteșugar e bun la construit.
   Vincent își acoperi fața cu mâinile, voia să închidă pentru un moment lumea din jurul lui.
   - Sunt doi, spuse el din palme. Am gândit prea convențional. Nu există un singur criminal. Sunt două persoane care lucrează împreună. Ceea ce explică faptul că mie mi s-a părut că văd două personalități diferite exprimate în crime. Una, care planifică rațional, și una emoțional de violentă. M-am chinuit să le compilez într-o imagine unitară asupra ucigașului, fără să reușesc. Nu e ciudat deloc. N-a fost niciodată doar unul.
   Își lăsă mâinile să cadă pe genunchi și-l privi pe Sains, care se uita în continuare foarte atent la poze.
   - Vincent, zise Sains încet. O singură persoană poate acționa nebunește. Poate comite fapte de violență iraționale, de neînțeles pentru toți ceilalți, dar care într-un creier bolnav par complet rezonabile. Dar două? Două persoane trebuie să se coordoneze. Să-și distribuie sarcinile între ele...
   Sains împinse fotografiile cu vârfurile degetelor, de parcă l-ar fi putut contamina dacă ținea mâna pe ele prea mult, și le puse cu grijă înapoi în mapă.
   - Nu vânați un singur nebun, zise el. Vânați doi monștri.
   - Folie a deux, zise Vincent încet. O psihoză, o nebunie împărtășită de două persoane. Pe care eu nu le găsesc.
   Se uită pe fereastră, afară, la lumea obișnuită, unde oamenii mâncau înghețată în soarele verii și nu trebuiau să se gândească la crime bestiale și coduri indescifrabile.
   - Pentru că n-am fost suficient de inteligent. Următoarea viață pe care o vor lua va fi greșeala mea. Prostia unei persoane și nebunia a două. Folie a trois.

   Trase din sprayul nazal cât de adânc putu. Pe urmă se mobiliză sufletește pentru pasul următor. Era îngrozită de fiecare dată când ea, din voință proprie, începea să-și bage acul în propria piele.
   Julia primise sfatul să vizualizeze scopul. Și încerca de fiecare dată. Închise ochii. Văzu un bebeluș viu în fața ei. Băiat sau fată, nu conta. Perișori de bebeluș. Copănele grase. Râs gângurit care începea de jos de tot din gât. Se ancora la dorul ei cât de tare putea.
   Dar fără folos. În continuare, îi era la fel de frică de injecții. Acasă o putea ajuta Torkel, dar el nu prea putea să plece de la serviciu în cursul zilei, ca să vină să-i facă ei injecții. Injecțiile lor, așa cum zicea asistenta mereu, foarte prompt. Julia se întreba cum dracu’ puteau fi injecțiile lor, când pielea ei era cea în care trebuia să intre acul. Dar acesta era doar una dintre miile de absurdități legate de procedurile prin care treceau de vreo 2 ani.
   Își luă avânt din nou. Își ciupi tare pielea din talie, căută un loc bun și încercă să țină acul cât mai nemișcat, deși mâna ei nu-și dorea nimic altceva decât să tremure cât mai tare.
   Un ciocănit la ușă o făcu să tresară și se înțepă aproape din greșeală. Cu grijă, puse atât injecția cu hormoni, cât și sprayul nazal pe masă, în spatele unei rame cu fotografia de la nunta ei și a lui Torkel, își trase la loc cămașa ridicată, o băgă în pantaloni și se duse să deschidă.
   - Bună. Deranjez?
   Era Milda Hjort. Julia cântări alternativele. Trebuia să facă injecția extrem de repede. Dar Milda nu era niciodată plictisitoare. Și n-avea niciun motiv bun s-o trimită la plimbare. Plus că putea fi ceva important.
   - Nu deranjezi deloc, zise Julia și-i făcu loc să intre.
   Aruncă rapid un ochi la biroul ei ordonat. Spre ușurarea ei, injecția din spatele ramei nu se vedea.
   - Ia loc.
   Julia indică cu mâna singurul ei scaun pentru vizitatori, de parcă ar fi existat alternative.
   Auzi cât de profesional sunase vocea. Detașat. Lipsită de dorul de a avea copii, vise spulberate și amintiri cu fetuși morți care ajunseseră din pântecele ei direct într-un castron metalic. „Incapabili de viață“, aceasta fusese expresia folosită.
   Julia realiză că Milda o studia și înțelese pentru un moment că își pierduse controlul asupra expresiei faciale. Când se așeză pe scaunul ei, momentul fusese depășit, iar privirea era din nou tăioasă, expresia concentrată.
   - Ce ai pentru noi? întrebă privind-o curioasă pe Milda.
   Rolul și sarcina Mildei erau fascinante. Țelul Juliei era ca înainte de toate să se asigure că semenii ei rămân în viață. Chiar și în cazurile de crimă vedea asta ca pe sarcina ei principală. Scopul găsirii făptașului era, până la urmă, să se asigure ca nu cumva și mai multe persoane să cadă pradă aceluiași infractor. Milda, în schimb, intra în acțiune într-o fază în care decedatul era cea mai importantă sarcină de lucru. Ea își petrecea, de altfel, mai mult timp cu morții decât cu viii. Julia se îndoia că ea una s-ar descurca să lucreze cu ceea ce devenise un scop în viață pentru Milda. În schimb, avea un respect enorm pentru munca ei. Era necesară. Morții puteau vorbi.
   Văzuse asta de fiecare dată în cazurile la care lucrase de-a lungul anilor.
   Medicul legist era o piesă de puzzle importantă în fiecare anchetă.
   - E vorba despre crima asupra lui Robert Berger. Extrapolând, și despre crimele asupra Tuvei Bengtsson și a lui Agnes Ceci. Dar Robert e cheia către o piesă de puzzle importantă. Cred. Sper.
   Milda se fâțâia deranjată pe scaun.
   - Ai întreaga mea atenție, spuse Julia interesată și se aplecă peste birou.
   Dărâmă din greșeală rama cu fotografia de la nuntă, dar reuși rapid s-o așeze la loc.
   Milda își drese glasul.
   - Așa cum știi, Robert avea o înclinație să bage lucruri în gură, zise ea. Mânca în permanență ce nu era tocmai destinat consumului. Nu e așa neobișnuit cum s-ar putea crede. Și când l-am deschis, Robert avea o cantitate mare de păr în stomac.
   - Neplăcut, zise Julia strâmbându-se.
   Își imagină gustul de păr în gură și simți cum i se întoarce stomacul pe dos.
   - Da, dar poate spre norocul nostru. Nu e treaba mea să trag concluzii, eu raportez doar ce găsesc. Dar e posibil ca ucigașul să aibă un fel de legătură cu o... fermă de vizoni.
   Julia făcu ochii mari la ea.
   - Fermă de vizoni? Mai există așa ceva?
   - Da, nici eu nu credeam. Dar, da, de fapt au rămas câteva ferme de vizoni în Suedia, chiar dacă organizațiile pentru drepturile animalelor luptă să le închidă.
   Julia amuți.
   - Mă bazez pe două lucruri, zise Milda și se așeză mai drept în scaun înainte de a continua cu înflăcărare. În primul rând, noi am găsit, așa cum știi, urme de chetamină în toate victimele. În al doilea rând, părul din stomacul lui Robert era de vizon. Poate proveni de la animale sălbatice, evident, dar nu cred asta. Chetamina este folosită mai exact, printre altele, tocmai pentru a anestezia vizonii. Aproape că aș pune pariu că Robert a fost ucis la o fermă de vizoni. Și în cazul acesta, probabil că și celelalte victime.
   Julia se lăsă pe spate pentru a digera cele tocmai spuse de Milda.
   Informațiile primite i se învârteau în cap, căuta conexiuni, căi, adevăruri.
   Dar până una-alta totul era un haos mult prea mare. O fermă de vizoni nu era încă o idee de care să se agațe.
   - O să discut asta cu grupul, zise ea și se ridică.
   Era o chestiune care nu suferea amânare. Milda se ridică și ea. După care păru că ezită.
   - Îți faci injecțiile singură? întrebă ea precaut.
   - Scuze? spuse Julia și se opri în mijlocul unei mișcări.
   - Am auzit, se zvonește că sunteți în mijlocul unor... proceduri. Te descurci singură cu injecțiile sau vrei ajutor? Îți pot face eu injecția.
   Julia simți un nod în gât. Ura să afle că oamenii știau și vorbeau. Dar în Palatul Poliției nu existau secrete, ar fi trebuit să știe asta după atâta vreme.
   Se întinse încet după seringa din spatele ramei foto. I-o dădu Mildei și își scoase cămașa din pantaloni. Simți cum o cuprinde ușurarea.
   Nu o duru deloc când Milda îi făcu injecția.

   Vincent stătea în fața televizorului cu telecomanda în mână. Știa că e un dinozaur deja, la doar 47 de ani. Nimeni nu se mai uita în prezent la televiziunea normală. Dar lui îi plăcea că programele erau la o anumită oră.
   Dacă nu le vedeai când erau difuzate, pierdute erau.
   Sigur, marea parte putea fi găsită pe internet, deci în principiu era chiar imposibil să pierzi ceva. Dar tocmai asta era problema. Era complet conștient că el e doar o victimă a principiului psihologic al disponibilității: ceea ce este indisponibil este de aceea mai interesant și mai atractiv. Dar lumea modernă îi arătase limpede că principiul funcționa și în cealaltă direcție. Când totul era disponibil, nimic nu mai era interesant. Iar Vincent nu avea timp pentru ce nu era interesant.
   Observă că era o liniște neobișnuită în casă. Vocea lui Benjamin se auzea neclar prin ușă, ceea ce însemna că e online. Că Benjamin de fapt avea prieteni, chiar dacă unii invizibili, era în continuare uimitor. Aston dormea, parcă pentru prima dată mulțumit, Rebecka era pe undeva pe afară, iar Maria... De fapt nu știa ce face Maria. Bănuia că e întinsă în pat și că citește o carte plină de revelații despre cum să trăiești o viață plină de sens.
   Maria iubea asemenea cărți. Le devora de-a dreptul. Unii citeau cărți de bucate fără să prepare măcar o rețetă. Alții rădeau literatura despre antrenamente fără să se miște câtuși de puțin. Așa era și Maria cu volumele de dezvoltare personală. În loc ca de fapt să aplice ceva din toate acele sfaturi despre care citea, era mai simplu să deschidă o carte nouă. Și pe urmă să dea vina pe acea carte când viața continua să fie la fel.
   OK, asta poate a fost puțin răutăcios. Dar îl enerva biblioteca de pe noptiera soției sale, unde fiecare titlu promitea să dezvăluie Secretul nu-știu-pentru-ce sau Codul pentru altceva. Pufni. Cei care scriau asemenea cărți nu știau nimic nici despre coduri, nici despre viața reală.
   Un zgomot îi întrerupse gândurile. Ceva la fereastra din camera de zi. Își ridică privirea și apucă să vadă o siluetă chiar înainte de a dispărea. Sau?
   Era seară, încă era lumină afară, dar pădurea din preajma casei umbrea gazonul din fața ferestrei. Lămpile solare pe care le montase de-a lungul aleii pietruite care ducea la ușa de la intrare nu erau suficiente pentru a lumina toată partea din față a terenului. Închise televizorul, se duse la fereastră și se uită afară.
   Nimic.
   Unul dintre tufișurile de la marginea gazonului se mișca, de parcă ceva sau cineva ar fi trecut prin el în drum spre pădure. Probabil o căprioară. Când se mutase la țară, învățase repede cât de puțin speriată era natura de om. Se întreba cât o fi stat acolo să-l studieze prin fereastră. Căprioara probabil că se întrebase ce face el acolo, în mijlocul pădurii ei.
   Observă două pete de grăsime la nivelul ochilor, pe fereastră, și încercă să le frece cu mâneca tricoului. Dar petele erau pe dinafară. Aveau forma a două semiluni. Își puse mâinile ca un binoclu și le puse pe pete. Mâinile se potriveau perfect în amprente. Ca și cum s-ar fi uitat prin ele. Sau în ele, din câte își dădu seama. Cineva stătuse în același fel de partea cealaltă. Și, în mod clar, nu era o căprioară.
   Cineva ciocăni la ușă, iar sunetul neașteptat, strident, aproape îl făcu să țipe. Încă un ciocănit. Se duse și deschise cu băgare de seamă, nesigur de ce îl aștepta acolo. În fața ușii era Mina.
   - Vai, bună, spuse el, fără să-și poată ascunde uimirea din glas. Tu mă spionezi?
   - Spionez? zise ea. Nu, doar că n-am vrut să sun, gândindu-mă că poate doarme Aston.
   - Aha... A fost cineva aici...
   Începu să arate cu degetul spre pădure, dar se opri când văzu ce față face Mina.
   - S-a întâmplat ceva? întrebă el.
   Ieși pe scara din fața casei și închise ușa după el.
   - Nu, mă gândeam doar... zise Mina cu voce mică, de parcă nu avea deplină încredere în ceea ce urma să spună. Mă gândeam doar că poate facem ceva.
   El nu știa ce să spună. Se uita la femeia din fața lui. Mina era specială. Dar nu un spectacol de teatru, cum considera majoritatea celorlalți. Și el aprecia asta. Trebuie că a fost necesară o doză zdravănă de curaj ca să vină acasă la el. Să riște un „nu“. Mai ales ținând cont de ce-i mărturisise în taxi. Cum a putut el crede vreodată că ea, cu tot ce era ea și cu ce se lupta ea, ar fi putut trimite cartea? Ar fi vrut să se ia singur la șuturi. Cât de insensibil putea fi?
   Un sunet îl făcu să arunce o privire rapidă înăuntru prin deschizătura ușii din spatele lui. Dacă Maria ar vedea-o pe Mina, s-ar declanșa iadul.
   - Mă gândeam că aș putea să fac cunoștință cu familia ta, zise Mina. Acum, când lucrăm împreună atât de mult.
   - Nu e o idee bună, zise el, nu în seara asta.
   Mina făcu un pas în spate, să se îndepărteze de el. El nu-i mai putea vedea chipul clar, dar umerii lăsați spuneau tot ce avea nevoie să știe. O rănise foarte tare. Ea tocmai primise acel „nu“ de care îi era atât de teamă.
   - E o idee bună să facem ceva, se grăbi el să spună, o idee foarte bună. Eu mă referisem la familia mea. Maria e puțin instabilă azi și chiar și în situații normale e extrem de geloasă din fire. Dacă te-ar vedea așa când nu se simte confortabil cu ea însăși...
   - Ce vrei să spui cu „așa“? zise Mina. E ceva în neregulă?
   Vincent o privi. Nu, chiar nu era nimic în neregulă. Părul negru prins în coada austeră îi accentua, împreună cu puloverul polo alb, atât trăsăturile, cât și personalitatea. Suma era mai mult decât părțile, într-un fel care-i tăia respirația. Spera ca asta să nu se vadă prea mult și făcea totul pentru a nu se uita la gura ei roșie când vorbea. În plus, el era aparent într-o nevoie mai mare de companie decât își dădea seama, ținând cont că adineauri era sigur că cineva îl pândește. Clar că fusese o căprioară.
   - Adică, vrei să zici, are Maria vreun motiv să fie geloasă? continuă Mina.
   O mișcare în colțul gurii ei, parcă un surâs. Dar nu era sigur. Putea fi o umbră.
   - Geloasă pe tine? zise Vincent și realiză că roșise. Deci ea...
   - Clar că nu pe mine, îl întrerupse ea. Doar nu ne-am dat întâlnire vreodată... Întrebam dacă are motiv să fie geloasă, așa, în general. Obișnuiești să ai aventuri cu alte femei?
   Ei bine, iat-o, ea era! Acea Mina care-i trezise curiozitatea încă din acea primă seară din Gavle. Mina aceea aproape stângaci de sinceră, fără finețea socială pe care o cereau conveniențele, dar care putea fi atât de definitiv epuizantă. Mai ales dacă nici celălalt, la fel ca el, nu are înclinație spre socializare. Mina îl făcea, poate pentru prima dată, să se simtă el însuși.
   Fără să fie nevoie să joace un rol doar pentru că asta doreau ceilalți de la el.
   Se uită la mâinile ei. Nu păreau uscate. Trebuie că s-a dat cu cremă. O mireasmă vagă de vanilie îi ajunse la nas.
   - Nicio aventură, zise el. Ba da, odată am avut o aventură când eram căsătorit. Dar a fost cu ea. Cu Maria. Și pe urmă am divorțat și m-am căsătorit cu ea.
   Mina aproba din cap lent, de parcă înțelegea.
   - Plecăm, zise el și închise ușa. Maria e probabil cea mai bună mamă din lume, dacă te uiți la ea și la Aston. În rest, comunicarea în casa asta poate fi hai să-i spunem epuizantă. Îi trimit mesaj să-i spun că m-ai chemat tu. E adevărat, nu?
   - Deși trebuie să promiți că nu vom discuta despre serviciu, la altceva nu m-am mai gândit de mai multe luni, zise ea și-l luă de braț. Oamenii normali au concediu acum. În seara asta, luăm și noi o pauză.
   Brațul era rigid și mersul la braț era chiar incomod. Foarte clar, un gest neobișnuit pentru ea. Dar el aprecia strădania.
   - Deal. Ne ținem de discuții banale, nevinovate, despre așa-zisele mele aventuri și infidelități și despre soția mea geloasă.
   O luară pe aleea pietruită ce străbătea micul petic de iarbă din fața casei și ieșiră pe drumul care șerpuia în față. Era o seară luminoasă, iar căldura verii încă se mai simțea în aer.
   El se opri la căsuța poștală. Ceva lipsea. Înaintea unuia dintre spectacolele lui mai vechi, Umberto comandase niște mici plăcuțe metalice autoadezive cu textul „Citirea gândurilor interzisă!“, ca o campanie publicitară. Vincent lipise una dintre ele pe cutia poștală, când se mutaseră aici. Acum, plăcuța dispăruse. Probabil era prin iarbă pe undeva. Îi era greu să creadă că o luase cineva, probabil numai lui i se părea plăcuța aia, în continuare, amuzantă.
   Dar căsuța poștală era puțin mai plictisitoare fără ea.
   - E foarte liniște aici în Tyreso, zise Mina. Parcă am fi la țară. A trebuit să pun GPS-ul ca să nu mă rătăcesc. Am simțit că civilizația s-a terminat acum 5 kilometri.
   Vincent râse.
   - N-are rost s-o ascundem sub preș. E la țară. Dar mie-mi priește. Nouă ne priește, voiam să zic. Când sunt plecat în turneu, întâlnesc atât de enorm de mulți oameni... De aia e frumos să mă întorc aici, unde sunt două sute de metri până la primul vecin. Da, l-ai cunoscut. Ove, cel cu excavatorul. Aston are și el o grămadă de spațiu verde pe care să-l exploreze, iar autobuzul spre școala copiilor pleacă chiar de pe stradă, puțin mai încolo. Dar destul cu astea. Cum e cu tine, tu te simți bine în apartamentul tău din Arsta?
   El își dădea seama cât de puține știa încă despre Mina, deși lucrau împreună de cinci luni. Și cât de multe voia de fapt să știe. Dar cum suna principiul psihologic al accesibilității? „Ceea ce e inaccesibil devine, de aceea, mai interesant și mai atractiv.“ Termină! Nu era el genul ăla. Sigur că Mina era o persoană mereu fascinantă și, în plus, foarte atrăgătoare. Se bucura că intrase în viața lui. Dar aveau o relație de serviciu matură, profesională. Care poate era pe cale să devină o relație de prietenie. Și era chiar suficient așa.
   Maria, bineînțeles, era oricum geloasă. Era inevitabil. Dar pe de altă parte, ea era geloasă și când Vincent vorbea cu Liv, la casă, la ICA. Liv, care are cincizeci și cinci de ani și e căsătorită cu Corinne care se ocupă de frigiderele cu lactate. Dar nimic din toate astea nu conta.
   Și-ar fi dorit ca Maria să aibă o imagine de sine mai bună. Ca măcar una dintre acele cărți s-o ajute. De vreme ce el eșuase atât de lamentabil.
   - Da, e bine, zise Mina și dură o secundă până când el își aminti ce întrebase.
   - Am de fapt o întrebare legată de serviciu, zise el ezitând. Dar promit că e singura. Știi, când ne-am văzut în Gavle, tu ai zis că cineva îți vânduse pontul să iei legătura cu mine. Cine a fost?
   Mina se opri în mijlocul unui pas și se întoarse spre el.
   - De ce vrei să știi? zise ea.
   - Promit să-ți spun de ce întreb. Doar că nu chiar acum. Dar poate fi important.
   Ea continuă să-l privească câteva momente bune. Aparent, se gândea ce să spună.
   - Am... am fost cu o prietenă la Alcoolicii Anonimi, zise ea. Ca susținător.
   La asta nu se așteptase. Dar toate informațiile pe care le putea primi erau importante. Răspunse doar dând din cap afirmativ.
   - Am întâlnit-o acolo. O cheamă Anna. Ea mi-a dat pontul despre tine. Singurul lucru pe care-l știu despre ea, în afară de faptul că te cunoaște, e că are un tatuaj cu un delfin pe gambă. Și un lup pe braț, și câteva alte tatuaje. Dacă vrei s-o găsești, trebuie să stai ca un stalker în fața localului de întâlniri din Kungsholmen. Pot să-ți dau adresa.
   Ea menținu contactul vizual câteva secunde, ca și cum aștepta să vadă ce are el de spus.
   - Anna, zise el și zâmbi. Delfin. Kungsholmen. Mulțumesc. Gata cu serviciul acum, pe cuvânt de onoare.
   Ea ridică un deget arătător, iar pe celălalt îl băgă în buzunar. Își scoase telefonul. El nici măcar nu auzise că începuse să vibreze.
   - E Julia, zise ea arătându-i displayul. N-am ce face, răspund, altfel serviciul ne va urmări. Bună, Julia!
   Mina amuți rapid și păru că ascultă cu atenție.
   - Ferme de vizoni, pe bune? zise Mina după câteva momente. OK, mulțumesc pentru informație.
   Închise și băgă telefonul la loc în buzunar, dar el apucă să vadă cum ea mai întâi opri vibrațiile și-l puse pe silențios.
   - Deci, tot trebuie să muncim? zise după ce Mina închise telefonul. Părea important.
   Mina dădu din cap.
   - Sunt la fel de frustrată și neliniștită ca tine în legătură cu următoarea crimă care va avea loc, spuse ea. Dar în seara asta nu cred că vom prinde niciun criminal. Milda a găsit o legătură între crime și ferme de vizoni. Și-am văzut e-mailul tău când veneam încoace, că probabil nu e un singur ucigaș, ci doi, care colaborează.
   - Da, deși asta nu schimbă semnificativ profilul psihologic, zise Vincent. Mai degrabă devine mai inteligibil. Dar dacă sunt doi, atunci au o capacitate neplăcut de bine dezvoltată de a planifica rațional acțiuni agresive pe o perioadă lungă. Poate chiar foarte lungă.
   Mina încuviință.
   - Dar asta nu ne apropie de găsirea lor, zise ea. Oricum, nu în seara asta.
   El aprobă dând din cap și ea se uită la ceasul de la mână. El aprecia că ea are ceas. În zilele noastre, era mult prea obișnuit să folosești doar mobilul pe post de ceas. Pe de o parte, un ceas la mână era mai elegant și, pe de altă parte, el nu suporta lipsa de autocontrol care ieșea la iveală când oamenii rămâneau automat înțepeniți în social media de fiecare dată când se uitau să vadă cât e ceasul.
   - E prea târziu să trimitem pe cineva în seara asta să verifice fermele de vizoni, zise ea, oricum n-ar găsi pe nimeni acolo. Facem asta mâine-dimineață. Îl trimitem pe Ruben. În seara asta, tu și cu mine putem încerca să ne gândim la altceva, măcar o dată.
   - Julia s-a culcat cu Ruben, nu? întrebă el.
   - Taci, nimeni nu știe nimic despre asta, zise ea. În afară de toți cei din Palatul Poliției care-au fost atunci în croaziera aceea de Crăciun, bineînțeles. Dar asta a fost cam acum 5 ani. Mai mult chiar. De ce întrebi?
   - Ruben mă interesează. Suprafața aceea pe care o afișează, de a fi un dar de la Dumnezeu pentru femei, mai ceva ca Björn Ranelid. Există multe sub acel înveliș.
   Mina se strâmbă.
   - Asta-i treaba ta, zise ea. Apropo, unde mergem?
   - Nu știu, dar e chiar frumos afară, zise el și evită o băltoacă. Tu la ce te-ai gândit?
   - Nici eu nu știu, spuse ea. Nici măcar nu știam dacă vrei să te vezi cu mine. Dar aș prefera cât mai departe de pădure. Am văzut-o suficient.
   El suspecta că Mina făcea tot ce-i stătea în putință să nu-și imagineze toate acele mici vietăți care mișunau printre copaci și frunze. Probabil cel mai bine era să nu spună nimic despre mușuroiul mare de furnici pe lângă care tocmai trecuseră.
   - Păi, atunci dacă nu lucrăm, poate... poate mergem la un film? zise el îmbrăcând în cuvinte prima idee care-i trecu prin minte.
   Ea râse scurt și se uită în sus spre el cu un zâmbet pieziș. Definitiv un zâmbet, de data aceasta.
   - La film? Cum se face la o întâlnire?
   El roși. La naiba. Așa de departe nu gândise.
   - Nu, clar. Iartă-mă. Ție ce-ți place să faci?
   - Îmi place să mă antrenez, spuse ea. Și să joc biliard. Sunt foarte bună la biliard. Dar merg cu plăcere la film cu tine. De mult n-am mai văzut un film.
   Ea îl îmbrânci cu cotul în lateral.
   - Acum, dacă Maria oricum se va oripila, măcar să-i dăm motiv. 

 .........................................