Cutia, Camilla Lackberg & Henrik Fexeus

 ........................................

 8-9

 

               Vincent nu putea să doarmă.

   Exercițiul de autohipnoză de care obișnuia să se folosească nu funcționa. Nu i se mai întâmplase până atunci. Gândurile erau în continuare haotice. Noua scrisoare îl luase pe nepregătite. Era obișnuit să primească scrisori de la admiratori sau e-mailuri de la persoane care îi cereau ajutorul, ori pentru a-și pune ordine în viață, ori pentru vreun interviu de angajare. Și nu se mai gândise la scrisorile de amenințare pe care le primise în primăvară. Dar acum îi scrisese din nou aceeași persoană.
   Se ridică în fund, cu picioarele peste marginea patului și aprinse lanterna de la mobil. Ar fi fost o prostie s-o deranjeze pe Maria. Deschise scrisoarea pentru a cincea oară.

   O să fim tu și cu mine, scria. Dar înțeleg că nu-i poți spune asta soției tale.
   O să mă ocup eu.

   Era ca și cum un cub de gheață invizibil i se prelingea pe șira spinării de fiecare dată când o citea. Ora târzie nu-l ajuta să gândească limpede. Avea nevoie să recapete controlul asupra centrului emoțional al creierului său, care aparent intrase în vrie. Dacă ar da la foc mai mic carburantul care alimenta sentimentul de neliniște, acesta ar fi forțat să piardă din intensitate. Cel mai simplu mod era să rezolve o problemă abstractă. Sau să citească o carte complicată. Dar toate cărțile lui erau jos, în camera de lucru. N-avea putere să se ducă până acolo. Totuși, era miezul nopții.
   Se uită la năluca întunecată de lângă el, pe cealaltă parte a patului. Soția lui avea un talent să-și strângă bine pilota în jurul corpului când dormea. Era înfășurată ca o sarma. Maria avea cărți, știa asta. Sigur, cu curcubeie pe copertă, dar poate că măcar o dată ar putea să nu mai fie atât de plin de prejudecăți. Când era mic, chiar și el își dorise ca magia să existe. Chiar făcuse tot ce-i stătuse în putință ca s-o găsească. În plus, acum era noapte, acel moment când lumea nu e chiar ca de obicei. Dacă exista vreo ocazie când ar putea găsi ceva interesant în una din cărțile Mariei, atunci acum era.
   Înconjură patul și aprinse veioza mică de pe noptiera Mariei. Veioza era o sferă strălucitoare care întruchipa luna. Bineînțeles. Soția lui scoase un mormăit scurt și se întoarse pe partea cealaltă, departe de lumină.
   Chiar erau patru cărți pe noptieră. Să spună cine ce-o vrea, dar Maria lua în serios autoperfecționarea. Teoretic, în orice caz. Cartea din vârful teancului se numea Grit. Puterea pasiunii și a perseverenței. Ar trebui să fie bună.
   De fapt o citise, iar autoarea, Angela Duckworth, era o tipă concisă, tobă de argumente. El avea nevoie de ceva mai nebunesc, idei cu care să boxeze.
   Următoarea carte se numea Cum să-i iubești pe toți necondiționat - Magia vieții. Pe copertă era un desen cu o broască verde care creștea dintr-un soare, iar broasca avea forma unei inimi cu încă un soare în mijloc. Niciun autor, doar o trimitere la o pagină de internet. Acum începea să semene a ceva. Aici va avea de lucru. Dar ar putea fi și mai bine.
   A treia carte avea titlul Învață să iubești ce ai, iar ultima se numea E un idiot, dar e idiotul tău. El rămase în picioare, ținând ultimele trei cărți.
   Învață să iubești.
   E un idiot.
   Iubește necondiționat.
   O simți ca pe o lovitură când realiză ce înseamnă toate astea, cu părți egale de anxietate și vertij. El crezuse că intensul consum de carte al Mariei era legat de „a te cunoaște pe tine însuți“ sau „a-ți găsi eul spiritual“, sau altceva meditativ. O tachinase legat de asta de mai multe ori decât voia să-și aducă aminte. Dar situația părea să fie cu totul alta. În cărțile Mariei era vorba despre cum să facă să-l înțeleagă pe el. Să încerce să găsească drumul într-o familie în care doi copii nu erau ai ei. El înțelesese totul greșit. Soția lui avea dreptate. Era un idiot. Ea avea un bărbat de pe altă planetă. Și el de fapt nici nu știa dacă merita să fie iubit.
   - Vincent, zise Maria somnoroasă. Ce faci?
   El puse cărțile la loc și îndreptă teancul. Pe urmă se șterse la ochi, sperând ca ea să nu observe lacrimile. Maria se ridică într-un cot și se uită la el cu ochii mijiți.
   - S-a întâmplat ceva? zise ea.
   El închise veioza-lună, ca ea să nu fie nevoită să-l vadă cât de rușine îi e.
   - Îți amintești când ne-am îndrăgostit? zise el cu o voce nu prea convingătoare.
   - Mmmm... Ce?
   - Eu ți-am zis că e dificil de trăit cu mine. Doar că nu aveam idee cât de greu. Câtă muncă a fost pentru tine!
   - E clar o experiență care te pune la încercare, căscă ea. Mai ales la miezul nopții. De ce nu vii să te culci?
   - Dar merită?
   Maria deschise ochii de tot.
   - Adică să trăiesc cu tine?
   El dădu din cap afirmativ, în tăcere, fără să fie sigur că ea îl vede în întuneric.
   - Cred că depinde de tine, zise ea. Tu vrei să merite?
   El aprobă iar dând din cap. Mai mult pentru el.
   - Iartă-mă, spuse el. Am fost un idiot.
   - Știu, spuse ea și zâmbi. Și uneori îmi vine să te sufoc cu frunze de ceai. Dar ești idiotul meu. Hai, bagă-te în pat. Te pot ține în brațe, dacă vrei.
   - Dar tu nu știi ce...
   - Ce știu e că e ora 02:30 noaptea, zise ea uitându-se la ceasul digital de sub veioza-lună, și dacă nu vrei să te părăsesc, te întorci în pat. Peste 4 ore sună alarma.
   Maria puse capul la loc pe pernă, se întoarse și se foi puțin în pat până găsi cea mai confortabilă poziție. După câteva momente, respirația ei deveni mai grea și mai lentă.
   El rămase în picioare, privind silueta soției sale. Mama fiului său celui mic.
   Nu numai că renunțase, când venea vorba de relația lor, dar el făcuse totul pentru a o distruge. Ea însă nu renunțase niciodată. Încercase mult mai mult decât o făcuse el vreodată. Vor fi schimbări în această privință, începând de acum. Nu pentru că el merita asta în vreun fel. Dar dacă din căsnicia lor mai rămăsese un mic ciob care încă putea fi salvat, avea de gând s-o facă. Dacă ea îi permitea.

   Un ciocănit ușor o făcu pe Mina să tresară. Ea nu observase că Julia intrase în încăpere, până când nu ciocănise discret în colțul biroului.
   - Te-am strigat de mai multe ori, erai foarte departe, zise Julia. A găsit-o Peder pe acea Anna?
   Mina învârti scaunul de la birou o jumătate de rotație. Avea unul făcut pe de-a întregul din oțel și crom, fără pernă îmbrăcată, așa cum aveau celelalte scaune. Țesăturile erau niște focare incredibile de bacterii. Mai ales țesăturile pe care țineai fundul o mare parte a zilei. Oțelul putea fi șters.
   Sau clătit, la nevoie.
   - Nu, dar a făcut rost de-o adresă, spuse ea și se ridică. Tocmai m-a anunțat.
   Peder trebuia, încă o dată, să stea acasă cu tripleții bolnavi. Dar îi trimisese un mesaj scurt cu informațiile pe care le obținuse, înainte de a dispărea în lumea lui plină de vomă de bebeluși.
   - Tocmai mă gândeam să-l iau cu mine pe Vincent și să ne ducem acolo. Merită să mă însoțească.
   Ceva îi spunea că trebuie să-l ia cu ea, deși risca să i se descopere secretul.
   O uimea să simtă că e atât de OK ca el să afle, eventual.
   - Chiar e o idee bună să-l iei pe Vincent? întrebă Julia. El acum e implicat personal în toate astea, de când cu cartea. Nu e mai bine să-l iei pe Christer?
   Mina dădu vehement din cap.
   - Nu, vreau să-l iau pe Vincent. E cel mai mic lucru pe care-l putem face. De fapt, datorită lui am ajuns așa departe. Sunt mai mult decât capabilă să mă ocup de Anna, în caz că ar încerca ceva.
   Julia zâmbi distrată.
   - Sigur, dar colegii tăi au făcut și ei o parte din muncă. Nu uita asta înainte de a-ți străluci ochii prea tare de bucurie.
   - Să-mi strălucească ochii prea tare de bucurie...
   Mina pufni, dar simți, spre marea sa enervare, cum roșește.
   - Doar mi se pare că ar fi cel mai potrivit să-i am cu mine pe Vincent și competența lui, n-are nimic de-a face cu felul în care...
   - Da, da, să nu exagerăm, ia-l cu tine pe Vincent, atunci. Dar fiți cu băgare de seamă.
   Julia zâmbi ironic când se întoarse, și ieși din birou. O parte din Mina voia s-o strige înapoi și să-i explice în continuare, dar știa că asta doar ar săpa groapa și mai adânc.
   Își scoase șervețelele umede antibacteriene și șterse cu atenție bucățica de birou în care ciocănise Julia.

   - Deci Peder nu s-a întâlnit cu ea niciodată? întrebă Vincent curios, în timp ce Mina parca. Dar de ce nu era la întâlnirea AA?
   - Peder a zis că nimeni nu știa, nu a apărut, pur și simplu.
   - Ei n-au voie să dea adresele, nu? Doar asta e toată poanta cu AA? Anonimitatea.
   Mina încuviință, trase frâna de mână și opri motorul.
   - AA nu dă nicio adresă nimănui, dar unul dintre membri știa unde locuiește. Aparent, sunt aproape vecini și uneori vin împreună acolo.
   Ieșiră din mașină și se uitară în jurul lor. Era o zi cenușie și ploaia atârna în aer. GPS-ul îi dusese într-o regiune tristă, cu blocuri anonime. Beton și oțel într-o combinație lipsită de șarm, care la un moment dat își îndeplinise funcția de a oferi rapid locuințe unui Stockholm care crescuse cu viteză record.
   - Ce etaj? zise Vincent uitându-se în sus la bloc, cu ochii întredeschiși.
   - Trei, spuse Mina apăsând la interfon pe numele Annei.
   După câteva semnale, ușa făcu clic și ei intrară. Mina strâmbă din nas.
   Domnea un miros neplăcut pe toată scara, un amestec de pipi vechi și ceva ascuțit despre care bănuia că vine de la vreun fel de material dăunător sănătății, cu care fusese construit blocul.
   - Știu, știu, nu luăm liftul, zise Vincent și se îndreptă spre scară.
   Pereții erau vopsiți într-o nuanță sumbră de verde-deschis, care se scorojise.
   Ea nici nu mai știa câte scări de bloc vizitase în interes de serviciu, cu exact același tip de vopsea. Și exact același miros.
   - Aici, spuse Vincent când ajunseră sus, și arăta la o plăcuță cu un dovleac pictat, cu numele Annei pe ușă.
   La ușă era un covoraș cu textul The queen of fucking everything.
   - Așa deci, să înceapă distracția, zise Mina sec și dădu din cap.
   Îl lăsă pe Vincent să sune. O sonerie infectată de bacterii mai puțin de care să-și facă griji. Cu toate acestea, simțea durere în stomac. Curând, Vincent probabil îi va afla secretul. Dar fie ce-o fi!
   Ușa se deschise. Fata-cu-Delfinul se holba la ei. Timp de câteva secunde, expresia de pe chip fusese neutră, pe urmă era de parcă o lume întreagă de impresii îi traversa fața. Culmină într-un urlet care o făcu pe Mina aproape să sară din pantofi.
   - VINCENT!
   Anna se aruncă la gâtul lui Vincent care se clătină. Mina rămase cu gura căscată. Vincent era acolo cu o Anna țipând înfășurată de gâtul lui. Mina nu înțelegea nimic. Sigur că știa că Anna auzise de Vincent, acesta era chiar motivul pentru care ei erau acolo, dar la această întâmpinare nu se așteptase. Și nici Vincent. El părea confuz. De parcă ar fi căutat ceva în memorie.
   - Bună..., zise el uimit și se desprinse de o Anna care nu prea voia să-i dea drumul.
   - Putem să intrăm? zise Mina. Trebuie să vorbim ceva cu tine.
   Auzi și ea cât de aspru sunase, dar încă încerca să se reculeagă după atacul de îmbrățișări la care fusese supus Vincent. Era pe puțin spus un comportament ciudat din partea cuiva care ar fi putut fi implicat în crime.
   - Sigur, sigur, intrați! Scuze, uff, cum arăt și nici n-am făcut curat, dacă aș fi știut că vei veni tocmai astăzi, Vincent, m-aș fi aranjat și-aș fi făcut frumos prin casă.
   Anna sporovăia emoționată în timp ce se retrăgea în hol ca să-i lase să intre.
   Vincent era în continuare pe gânduri și părea că ezită să intre, cu toate astea, o urmă.
   - Și acum stăteam și-i prăjeam niște carne tocată lui Ingo, așa că scuze, trebuie doar să verific să nu se ardă, nu-i place arsă, o vrea doar rumenită. Mda, el ar prefera-o crudă, dar nu știm ce chestii pot fi prin ea, așa că eu totuși i-o prăjesc...
   Anna se opri și se uită la ea, de parcă abia acum observase că Vincent nu e singur.
   - Pe tine te cheamă Mina, nu? zise Anna. Ne vedem de obicei la...
   - În Kungsholmen, încheie Mina propoziția și-și înfipse ochii în Fata-cu-Delfinul. Am venit ca susținătoare de câteva ori.
   Ori mesajul fusese recepționat, ori Anna nu se putea gândi la nimic altceva în afară de Vincent, fiindcă ea doar încuviință scurt și dispăru prin apartament. Mina îl urmă pe Vincent pe hol, fără a fi foarte sigură ce era chestia în care tocmai intrau.
   Holul era ordonat, deloc murdar, așa cum lăsase Anna să se înțeleagă, dar foarte decorat. Șervete brodate cu vorbe de duh, tablouri cu citate, o plăcuță de email cu textul Carpe diem și una cu The queen of fucking everything, și chiar și acolo oglinzi, flori artificiale și obiecte de decor din belșug.
   Anna continua să sporovăiască din bucătărie și ei se îndreptară încet într-acolo.
   - Doar să-i dau mâncarea lui Ingo, pe urmă pun de niște cafea pentru voi, și cred că am și ceva biscuiți. Deci nu-mi vine să cred că ai venit în sfârșit, Vincent, stai să vezi când o s-o sun pe Lindsy să-i spun, ea mi-a trimis atââât de multă energie negativă spunându-mi că nu se va întâmpla niciodată, că e doar închipuirea mea și că n-ar fi trebuit să-ți scriu scrisorile alea tâmpite, că totul e doar în capul meu! Ha! Ai auzit tâmpenie mai mare, Vincent, mai ales că, da, acum ești aici de fapt!
   Anna radia ca un soare și se duse la aragaz, de unde ieșea fum dintr-o tigaie. Abia acum Mina observă că o pisică ragdoll mare și lățoasă stătea și aștepta răbdătoare lângă aragaz. Pe Mina începură s-o mănânce ochii și îi era greu să respire doar uitându-se la pisică. Nu pentru că ar fi fost alergică, nici vorbă, dar părul de pisică era ultimul lucru pe care voia să-l care după ea acasă.
   Pisica aruncă o privire în direcția ei și a lui Vincent, dar pe urmă îi ignoră, de vreme ce conținutul tigăii era clar mult mai interesant.
   - Așa, scumpule, acum o să mănânci, mama o să te ajute, o să fie așa bun, așa bun, nu-i așa, iubitu’?
   Anna gângurea la pisică și se întinse după o lingură, în timp ce luă tigaia de pe foc și o puse pe un suport de oale de pe masă. Se așeză pe un scaun, iar pisica se întoarse spre ea, dând din coadă pe podeaua ponosită din bucătărie.
   Mina nu avea curaj să se uite la Vincent să vadă dacă are aceeași expresie șocată pe față, pe care ea, una, o avea mai mult ca sigur. Fata-cu-Delfinul ședea și-și hrănea pisica cu lingura. În fiecare joi o întâlnise pe Anna la AA, schimbase, cu reținere, câteva cuvinte cu ea din când în când, îi ascultase mărturiile. Totuși, Anna îi făcuse impresia că e destul de normală. Poate un pic sălbatică. Dar asta...
   Ea dădu din cap fără să se poată abține și căută apoi un loc unde să se așeze. Chestia asta bănuia că o să dureze ceva. Ușurată, constată că locuința era foarte curată. Ar trece cu brio testul de a se așeza pe un scaun din bucătărie. Sigur că ar fi preferat să scoată șervețelele umede și să șteargă mai întâi și scaunul, și masa, dar își stăpâni impulsurile.
   Vincent se așeză pe scaunul de lângă ea și acum Mina îndrăzni să se uite la el. El privea fascinat hrănirea pisicii cu lingura, părând că se gândește intens la ceva. Întoarse capul și-i întâlni privirea. Mina dădu din cap aprobând.
   - Anna, zise el. Am vrea să lămurim un lucru cu tine. Tu ai vorbit cu Mina despre mine, mai ții minte?
   - Da, sigur, dar Doamne, Dumnezeule, Vincent, eu cu toată lumea vorbesc despre tine! Doar știi asta!
   - Știu asta?
   Vincent își drese glasul.
   Căzuseră de acord să nu pomenească despre carte, cel puțin nu la început, în cazul în care Anna ar încerca să fugă. Dar cu fiecare secundă care trecea, Mina era din ce în ce mai convinsă că Anna nu avea nimic de-a face nici cu cartea, nici cu mesajul din ea. Nu trebuia să fii mentalist ca să vezi asta.
   - Dar de ce? Și de ce cu Mina? Cum ți-a venit ideea să mă recomanzi?
   Anna continua să bage linguri cu carne tocată rumenită în fălcile pisicii, în timp ce vorbea.
   - Nu e așa ciudat. Câțiva dintre noi am auzit-o pe Mina vorbind la telefon și eu am înțeles că ar avea nevoie de ajutor. Și atunci, a fost de la sine înțeles să te propun pe tine.
  Fata-cu-Delfinul vorbea despre Mina de parcă n-ar fi fost acolo. Apariția lui Vincent fusese, nu-i așa, atât de fantastică, încât nu mai putea fi loc și pentru altcineva în cameră. Ochii Annei străluceau când se uita la Vincent, dar într-un fel care nu părea a fi foarte sănătos. Anna răzui ultimele bucățele din carnea tocată.
   - De ce a fost de la sine înțeles să te gândești la Vincent? întrebă Mina.
   Anna zâmbi larg.
   - Eu mă gândesc tot timpul la Vincent.
   Mina îl privi consternată pe mentalist. Toată conversația era ciudată. Acolo se petrecea ceva și ea nu înțelegea ce. Dar dacă era să privească totul pozitiv, Anna măcar părea neinteresată să vorbească despre cum se cunoscuseră ea și Mina.
   - Vino, trebuie să-ți arăt ceva, Vincent!
   Anna sări în sus și lăsă pe aragaz tigaia cu lingura în ea. Se duse sprintenă la o ușă închisă de cealaltă parte a holului și-i făcu semn cu mâna lui Vincent să vină. Cei doi se ridicară și o urmară vigilenți.
   - Uite! Nu-i așa că e frumos?!

   Anna deschise ușa larg. Arătă camera cu un gest amplu cu brațul și sărea ușor pe loc de atâta entuziasm. Curioasă, Mina se apropie, cu Vincent chiar în spatele ei. După care se opri brusc.
   Toată camera era tapetată cu poze cu Vincent. Dar în cele mai multe cazuri nu era singur în poze. Întotdeauna Vincent era împreună cu Anna.
   Unele poze era selfie-uri făcute la ședințe de autografe pe cărți sau la conferințe, cu Anna zâmbind fericită în planul din față și Vincent doar zărindu-se pe fundal. Altele erau colaje făcute de ea, în care tăiase și lipise singură poze cu Vincent. Mai multe dintre ele erau decorate cu titluri decupate din ziare. „Iubirea dintre vedete înflorește“, „Nunta verii“ și inimioare desenate de mână. Fiecare centimetru de perete era acoperit cu poze.
   Pe Mina o trecură fiorii când se uită în jur. Până acum, Anna i se păruse amuzantă, chiar puțin gâsculiță. Dar ce era pe pereți era o nebunie. Pentru așa ceva primeai medicație.
   În fundul camerei era o masă mică cu o fotografie înrămată cu Vincent, de la cel mai recent show al lui. În fața pozei era o mică plăcuță metalică cu textul „Citirea gândurilor interzisă“. Unul din colțurile plăcuței era îndoit, ca și cum fusese smuls de undeva.
   Era un altar.
   Mina îl privi pe Vincent. Lui îi căzuse fața și avea gura căscată.
   - Tu ești, zise el lent. Tu te urci pe scenă după spectacolele mele...
   - Clar că eu! Doar știi asta!
   Anna râse încântată și-l trase pe Vincent mai înăuntru în cameră. El încercă să opună rezistență, dar Anna îl ținea strâns de braț.
   - Deci nu glumeai când ai spus că te gândești la Vincent tot timpul, zise Mina diplomată.
   Atât de mult Vincent. Atât de incredibil de mult Vincent. Poză după poză după poză...
   - Anna, trebuie să știu, spuse Vincent. Mi-ai trimis o carte? Cu un leopard pe copertă? Sau ai rugat pe cineva să facă asta?
   Acum veni rândul Annei să arate uimită. Expresia ei uluită nu era prefăcută, chiar și Mina o putea citi. Intuise bine.
   - Carte? întrebă Anna. Leopard? Nu, mie îmi plac pisicile, e adevărat, dar eu ți-am scris doar scrisori, sper că le-ai primit, nu?
   - Da, mulțumesc. Scrisori în care ne ameninți pe mine și familia mea.
   Anna nu știa nimic despre carte, asta era clar. Dar Vincent devenise foarte palid. Mina trebuia să-l scoată de acolo. Preferabil înainte ca pisicii aceleia să-i vină ideea să devină prea sociabilă. Bosse îi rezolvase cota de animale pentru viitorul apropiat.
   - A fost o greșeală, îi zise el Minei.
   - Ne-am bucurat să trecem pe la tine, Anna, zise Mina amabil, dar ferm. Dacă Vincent nu mai are altceva de întrebat, noi o să pornim mai departe acum.
   Anna se uita la ea consternată. După care se întoarse spre Vincent.
   - Ce? Nu rămâi? Dar ești în sfârșit aici, ai venit în sfârșit! Pentru că mi-ai citit scrisorile. O să stai aici acum, cu mine! Și nu cu ea.
   Anna arătă cu degetul la Mina.
   - Ai o casă foarte frumoasă în Tyreso, zise Anna, dar tu și cu mine nu avem nevoie de casa aia mare și goală.
   - De unde știi unde..., zise Vincent.
   Pe urmă făcu ochii mari.
   - Plăcuța aceea... e de la căsuța mea poștală, nu-i așa?
   Anna tăcu brusc și începu să pipăie plăcuța de metal. Pe urmă dădu din cap afirmativ.
   - Îmi place să mă uit la tine. Deși când a apărut ea, zise ea aruncând o privire în direcția Minei, am fost nevoită să mă ascund. Dar v-am văzut. Sunteți tot timpul împreună.
   - Vincent? zise Mina simțind cum o trec iar fiori reci pe șira spinării. Despre ce vorbește?
   Vincent nu răspunse. În schimb, începu să studieze pozele de pe pereți. Se uita cu atenție sporită la toate selfie-urile cu ei doi. Toate ocaziile când Anna fusese aproape de el fără ca el să vadă. Toate ocaziile când Anna ar fi putut să-i facă orice.
   Mina studia și ea fotografiile și privirea îi rămase asupra uneia în care Anna era întinsă pe burtă pe un pat de scânduri, fără bluză pe ea. Cineva îi făcea ceva pe spate. O, nu. Fotografia era neclară, dar Mina o cunoștea pe Fata-cu-Delfinul mult prea bine ca să nu știe ce însemna asta.
   Anna văzu la ce se uită ea, făcu o piruetă scoțând un piuit de fericire și își ridică bluza, ca ei să-i vadă spatele. Pe curbura spatelui își tatuase o inimă roz mare. În inimă exista un portret cu ea și unul cu Vincent. Păreau foarte fericiți împreună.
   - În sfârșit e rândul nostru acum, Vincent! ciripi Anna.
   Mina se holba la tatuaj. Vincent făcu încet câțiva pași în spate, pentru a se îndepărta de spatele gol. Pe urmă se întoarse și o luă la fugă din apartament și în jos, pe scări.

   Pădurea nu era chiar cum se așteptase el. De fapt, nici măcar nu fusese vreodată în vreo pădure, de unde să știe așadar că e umezeală, da, chiar ud.
   Nu puteai să te întinzi aici pur și simplu și să te fuți.
   - Mai mergem puțin, zise el întorcându-se spre ea.
   O creangă îl plesni peste față și el duse mâna la obraz.
   Ea se uita la el foarte plictisită și dădea din cap cu reticență.
   - Da, dar nu prea mult, am Reebok noi și n-am niciun chef să-i distrug.
   Ea arătă cu degetul la solul lipicios și noroios. Nu era în mod absolut o suprafață pe care să se simtă confortabil pantofii ei cei albi și noi.
   - Am plătit, spuse el ca să-i reamintească, dar și în speranța că va fi suficient ca s-o motiveze.
   De-aia nu mai putea el, de încălțările ei. Nu voia decât să-și bage pula în ea. S-o facă. Se uită în jurul lui. Trebuia să găsească un loc uscat, rapid.
   Înainte ca ea să se răzgândească. Prietenii erau cu motoarele în fața chioșcului din Tallkrogen și-l așteptau. Nu putea să se întoarcă nefutut, era pur și simplu imposibil. Era singurul rămas virgin, i se semnala asta des și batjocoritor.
   - Acolo pare a fi un luminiș, cred că e puțin mai uscat.
   Arătă cu degetul și începu să meargă.
   Ea îl urmă cu reticență. Ofta tare și ostentativ.
   - Doar ca să știi, ai plătit doar pentru un jeg de misionar normal, nimic extra, fără supt sau din astea. Asta ca să fim clari.
   Vocea era blazată. De parcă vorbea despre vreme.
   El se întreba oare cu câți se futuse ea. Gândul îl scârbea și-l excita deopotrivă, într-o combinație ciudată.
   Penisul întărit i se freca incomod în jeanși și el îl îndreptă rapid câțiva milimetri.
   Ea mergea poticnindu-se în spatele lui și începuse să dârdâie. Își trase geaca de blugi mai strâns pe corp.
   O găsise pe net. I-o aleseseră tovarășii lui. Stătuseră acasă la Asse o după-amiază întreagă și căutaseră pe cineva cu care s-ar putea fute. Fără să fie prea scump. El avea doar cinci sute de coroane, banii primiți cadou de Crăciun de la bunica. Și ajunseseră exact pentru un futai obișnuit cu Lizette. Da, de fapt scria o mie pe pagina de internet, dar Mehmet, care se pricepea la afaceri, reușise să scadă prețul la 500 pentru el.
   - Acolo, uite! O rulotă! zise el într-un falset, pițigăiat, de ușurare și arătă cu degetul la o rulotă acoperită cu crengi, parcată puțin mai încolo, în luminiș.
   Copacii erau tot mai rari pe măsură ce se apropiau și solul tot mai uscat, exact cum sperase.
   Penisul era acum chinuitor de tare, iar respirația devenise mai superficială și rapidă. Se întreba cum o să fie. Deși văzuse mii de filme porno și știa în detaliu ce se va întâmpla, cum va suna, totuși nu avea încă nicio idee care va fi sentimentul de pulă băgată în pizdă. Dar curând, curând va afla asta.
   - Da, dar dacă locuiește cineva acolo? zise ea și înjură când se împiedică de o creangă.
   - Pare liniște, verificăm, spuse el strângând pumnii atât de tare, încât se albiră.
   Curând, curând se vor putea fute.
   Când ajunseră la rulotă, el adulmecă aerul. Mirosea dubios. Sigur era mucegai sau vreo scurgere stricată. Dar chiar în acest moment nu-i păsa care din ele era. Avea penisul tare ca piatra în jeanși și nu se sinchisea că miroase puțin rău. Peste doar câteva secunde o va avea sub el.
   El deschise ușa și intră. Pe urmă ieși în fugă și vomă. Văzu cu coada ochiului cum Lizette aleargă prin pădure și țipă ceva despre poliție. Pantofii ei Reebok noi și albi străluceau în întunericul dintre copaci. La dracu’. N-o să fie niciun futai.

   - Ptiu, drace.
   Christer scuipă pe jos și se alese cu o privire aspră de la unul dintre tehnicienii criminaliști de la fața locului. El ridică mâinile în semn că se scuză.
   - Aha. Nu părea chiar proaspăt..., zise Ruben abătut.
   - Așa e, îmi e greu să cred că domnul Rask a alergat de colo-colo în ultimele luni ca să-l omoare pe Robert, ori pe oricine altcineva, zise Christer și înghiți o regurgitație.
   Ușa rulotei era deschisă și mirosul greu de putrefacție persista în micul luminiș.
   - Deloc ciudat că nu l-am găsit, zise Ruben dând din cap. Dar...
   O licărire de speranță i se aprinse în ochi.
   - Dar poate a fost ucis de celălalt criminal!
   - Nu tu ne băteai la cap despre soluțiile simple? zise Christer și se dădu câțiva pași mai încolo, ca să nu stea în calea tehnicienilor îmbrăcați în salopete foșnitoare.
   Călcă drept într-o băltoacă cu noroi și își privi trist pantofii. Îi primise de la mama și-l slujiseră bine, acei pantofi intraseră în al doilea lor deceniu, fără să arate prea uzați. Mama cumpăra mereu calitate bună, care ținea mult. Dar pădurea asta blestemată era pe cale să devină cântecul lor de lebădă.
   - O să vedem de la ce a murit, zise Ruben, în continuare optimist.
   Unul dintre tehnicienii criminaliști, o femeie tânără și frumoasă, cu părul orbitor de albastru, se opri pe loc.
   - Nu vom ști cu siguranță decât după ce-i va face Milda autopsia, zise ea. Dar pare că Jonas Rask a murit de o supradoză, cândva în iarnă.
   - Cu alte cuvinte, înainte ca Robert să fie ucis, în orice caz, mormăi Ruben și-și drese glasul. Cât de sigură ești de cauza decesului?
   - Canula era rămasă în braț, explică fata cu părul albastru.
   - Jonas a deprins obiceiuri din astea la mititica, zise Christer.
   El jelea în continuare pantofii. Acum, umezeala începuse să intre prin ei, până sub ciorapi. Asta era cea mai apropiată activitate de ceea ce se numea viață în aer liber pe care el o avusese de ani în șir. Și nu-i făcea poftă de mai multă.
   - Zi-mi unul care să nu deprindă asemenea obiceiuri la mititica. Iar el a stat totuși 20 de ani, zise Ruben tremurând.
   De fapt, era o zi călduroasă, dar umezeala și întunericul din pădure scădeau temperatura. Rulota stătuse totuși în soarele arzător toată vara, ceea ce garantat fusese un puternic factor decisiv pentru priveliștea care-i întâmpinase înăuntru.
   Cadavrul era acum dus într-un sac negru cu fermoar. Niște lichid se prelingea printre zimți și duhoarea îi izbi cu forță. Christer își ținea mâna la nas, dar tot trebuia să lupte cu greața. Spre satisfacția lui, chiar și fața lui Ruben căpătase o nuanță alb-verzuie.
   Fusese imposibil să intre cu un vehicul cu roți în partea aceea de pădure, așa că sacul cu cadavrul era purtat pe o targă. Pe Milda nu o aștepta o sarcină prea plăcută. Și chiar și tehnicienii aveau serios de muncă în rulotă.
   - Aha. Asta a fost, zise Ruben și începu să o ia cu pași mari în direcția drumului pe care parcaseră mașina poliției.
   Bosse îi aștepta în mașină. Cu un geam tras în jos la un nivel potrivit și un castron uriaș cu apă pe jos. Oricum, se va bucura când se vor întoarce.
   Christer oftă cu gândul la situația dată. Pantofi distruși, ciorapi uzi și încă o pistă care se sfârșise într-o fundătură.

   Doamne, Dumnezeule, cât ura concediul. Puține cuvinte din limba suedeză îi displăceau la fel de tare și tot atât de puține chestii băgate oamenilor cu de-a sila pe gât le disprețuia cu aceeași frenezie. Concediu.
   „Aveți nevoie de concediu la fel ca toți ceilalți“, spusese conducerea. „E august. Odihniți-vă. Există alți anchetatori în clădire care vă pot ține locurile o săptămână sau două.“
   Nu așa privea Mina chestiunea. Exista un motiv pentru care fusese creat grupul lor. Și acela nu fusese ca ei să-și ia liber. Dar ea avea o bănuială solidă că acest elan din partea conducerii, în legătură cu zilele libere, era de fapt primul pas spre a-i scoate, progresiv, din circuit și a desființa grupul.
   Așa ceva ea nu avea de gând să permită.
   În ciuda muncii lor, nici măcar nu reușiseră să-l localizeze pe Jonas Rask.
   Ar fi trebuit să fie un lucru simplu. Cineva ieșit după mulți ani de la răcoare era de obicei ușor de găsit. Să te ții ascuns de poliție necesita resurse și rafinament. Și că oamenii erau animale cu tabieturi era mereu în avantajul poliției. Dar niciuna dintre vechile fisuri ale lui Rask nu dusese nicăieri, și nici nu reușiseră să-i găsească rulota. Fusese nevoie de un băiat de 15 ani cu chef de sex pentru asta.
   Catastrofă.
   Trebuia să fie mai bună de atât. Avea nevoie de ceva concret. Mina făcu un pas în spate și își contemplă creația. Singurul lucru pozitiv la faptul că o obligaseră să-și ia liber era că putuse să treacă în liniște prin tot ce era legat de caz, fără să fie nevoie să-i aibă pe colegi alături, ca factori disturbatori.
   Chiar dacă era neplăcut că nu-l mai întâlnea pe Vincent. În ultimele două săptămâni, el ținuse conferințe una după alta, majoritatea în afara Suediei.
   De când se văzuseră acasă la Anna, Fata-cu-Delfinul, el nu prea mai stătuse în țară. Și poate că era foarte bine. Pe de o parte, pentru că ei îi era greu să creadă că Anna îl va urmări în străinătate; banii ei păreau că merg în cea mai mare parte pe tatuaje noi. Și pe de altă parte, pentru că Mina nu știa dacă e pregătită să vorbească cu el despre ce se întâmplase atunci când el venise acasă la ea. Curând poate, dar încă nu.

   Unul dintre pereții lungi din sufragerie era acoperit cu hârtii și fotografii prinse cu ace. De asemenea, își luase libertatea să scrie și să deseneze cu carioci direct pe perete. Era ușor de acoperit pe urmă cu vopsea. Chiar dacă auzise că tocmai cariocile necesitau trei straturi de vopsea. Dar ea oricum rezugrăvea tot apartamentul în fiecare toamnă cu vopsea nouă, gri-deschis crocant, fiindcă după un an, aceasta începea să prindă o nuanță puțin mai închisă, o mărturie mult prea agresivă despre toată mizeria care se agățase pe pereți, oricât încerca ea să-i frece.
   Ei nu-i păsa că doar ea era cea care observă pereții înnegrindu-se. Ea poate că nici nu vedea asta, dacă era să fie sinceră. Dar știa asta. În plus, găsea zugrăvitul în sine terapeutic. Pentru că, bineînțeles, ea zugrăvea singură.
   Nici nu intra în discuție să permită accesul în apartament vreunui meșter în salopetă de lucru jegoasă.
   Tuva. Agnes. Robert.
   Ei se holbau în gol, în cameră. Pozele erau aceleași pe care le aveau la poliție, ea pur și simplu dăduse jos tot ce aveau acolo, copiase și pusese la loc. Adăugase alte câteva acasă. Bilețele. Fotografii. Trasase linii, încercuise și subliniase lucruri pe care le considera deosebit de importante.
   Aproape de un colț făcuse o listă cu lucruri care-i veneau în minte, ca legături posibile și imposibile între victime. Era o înșiruire de cuvinte și contexte amestecate, scrise direct pe perete. Stomatolog. Școală. Magazin alimentar. Rudenie. Și încă vreo zece cuvinte. Dacă oamenii măcar ar ști cât de simplu e să le cartografiezi obiceiurile zilnice. Facebook. Instagram.
   În anumite cazuri, doar câteva supoziții urmate de telefoane de confirmare.
   Dacă ar găsi ce-i unea, ar începe să se apropie de adevăr, știa asta.
   Dar până una-alta, nimic nu avusese rezultat. Aparent, nu exista nicio legătură între victime. Zero.
   Mina se trase frustrată de coadă. Regretă imediat și se întinse după gelul dezinfectant. Luă un clic zdravăn cu care-și frecă mâinile tare și ferm și apoi se dădu mai în spate. Prinse tot colajul în aceeași privire. Apoi și-o mută spre dreapta. La coloana lui Vincent.
   Sigur că verificase tot ce putuse și despre el. Mai ales de când devenise implicat personal în caz. Dar deja din martie ea alesese să aibă încredere în judecata lui într-o anchetă criminalistică sensibilă, fără să știe prea multe despre el, în afară de ce scria pe Wikipedia. Un pic cam iresponsabil, ar putea crede acum, ulterior, chiar dacă era un noroc că făcuse asta. Lacuna de cunoștințe despre Vincent Walder o compensase în ultimele săptămâni.
   În continuare nu avea cine știe ce informații despre el în comparație cu ceilalți care erau afișați pe peretele ei, dar el totuși nu era nici victimă a crimei și nici suspect.
   Încă.
   Se uită la portretul lui Vincent, o poză dintr-o reclamă la un spectacol de-ale lui. Îl cunoștea de nici o jumătate de an, dar simțea că trecuse mult mai multă vreme. Rar experimenta o asemenea legătură cu un alt om. Nu se mai întâmplase de când...
   Alungă rapid gândurile și își forță creierul să se concentreze asupra lui Vincent. Poza lui se uita fix la ea. Uneori simțea că ochii lui o urmăreau prin cameră.
   Îl trecuse pe Vincent prin aceleași furci caudine ca și pe ceilalți. Cu trudă rumegase cuvintele pe care le scrisese pe perete, la fel de meticulos în dreptul lui, ca și în dreptul celorlalți. Ceea ce făcuse ca ea să și învețe mai multe despre el. La ce stomatolog mergea. De unde cumpăra mâncare. Unde copilărise. Ea chiar reușise să facă rost de o fotografie de grup cu Vincent și colegii de clasă din școala primară, mulțumită unei companii specializate în digitalizarea și oferirea de fotografii școlare vechi online. Fotografia era pe birou. El fusese teribil de frumușel, cu o strungăreață drăguță la vedere, fiindcă râdea cu gura până la urechi în poză.
   Ea ura fotografiile școlare. Și își urâse colegii de clasă. Pe toți, în afară de unul: cea mai bună prietenă a ei, Pia. Așa că ea, fără discuție, în toți anii de gimnaziu, care fuseseră cei mai răi, făcuse cruciulițe peste chipurile celorlalți.
   Toate numele erau scrise sub poză, în ordinea numerelor, în funcție de rândul pe care stăteau elevii. Și mereu era trecut acolo cineva care lipsise.
   Fotografiile veneau din părți total diferite ale Suediei și le despărțeau mai mult de 10 ani. Cu toate astea, pozele lor cu clasa erau atât de asemănătoare, a ei și a lui Vincent. Pentru o clipă, se întrebă ce-o face Pia azi. Prietenia lor durase foarte mult, până la vârsta adultă. Dar Pia nu putuse înțelege alegerile făcute de Mina. Așa că drumurile lor se despărțiseră. Și ea nu-și mai făcuse alți prieteni de atunci. Prietenii se țineau scai de tine. Voiau prea mult. Întrebau prea mult. Îți cereau să-și pese, să arăți interes.
   Ea nu reușise să-și canalizeze energia pe un alt om, până să-l întâlnească pe Vincent. Iar întrebarea era dacă ea chiar îl voia în viața ei. Ea crease o existență care funcționa. În care ținea la locul lor diferitele bucăți din ea.
   Vincent dislocase acele bucăți, se ținuse scai de ea și avea pe masă un cub Rubik rezolvat care dovedea asta.
   Mina oftă, se întoarse și tocmai voia să iasă din sufragerie ca să ia niște cafea, când îi sună mobilul. Era Christer.
   - Bună, bună! Bosse și cu mine ne-am gândit doar să verificăm cum merge în... concediu, zise el accentuând ultimul cuvânt cu o ușoară iritare. Bosse e cam apatic azi, așa că rămânem acasă.
   Aparent nici el nu era foarte mulțumit de zilele libere băgate pe gât. Ei îi era în continuare greu să se obișnuiască cu acest nou Christer vesel. Care, mai mult, iubea animalele. Îl cunoștea de când venise în Palatul Poliției și nu-l văzuse zâmbind nici măcar unui peștișor auriu.
   - Tu faci totul împreună cu acel câine? întrebă ea.
   - Să știi că așa a zis și Ruben. Bosse nu se simte bine când n-are companie, are nevoie de siguranța și stabilitatea date de prezența mea. Dar bănuiesc că e greu de înțeles pentru cineva care n-a trebuit să aibă grijă niciodată de ceva mai avansat intelectual decât un arbore Yucca.
   - Ce?
   - Ruben, zise el repede. Arborele. Nu tu.
   Ea se uită la peretele cu toate pozele și notițele. Concediul ei. Să-l mintă pe Christer și să-i spună că e într-o vie din Toscana, într-o expediție de shopping la New York sau pe o plajă din Las Palmas?
   - Când spun concediu mă refer, evident, la anchetă, continuă Christer.
   Mina se simțea de parcă ar fi fost prinsă cu degetele în borcanul cu bomboane.
   - Așa de transparentă sunt? întrebă ea.
   - Doar pentru cel care se uită. Și nu e ca și cum eu aș putea spune despre mine că am ieșit să navighez prin arhipelag.
   - Sincer vorbind, nu ajung nicăieri, oftă ea. Am început chiar să-i verific pe părinții victimelor. Dar nici acolo nu găsesc nimic. Trăiesc în locuri diferite. Au meserii diferite. Nu sunt rude. Am trecut cu aspiratorul și prin mărunțișuri, și prin chestii mari, dar nu găsesc niciun element care să-i lege. Chiar în acest moment, cel mai mult sper ca ucigașul să fi renunțat.
   Ea se așeză la birou și fu nevoită să mute fotografia lui Vincent cu clasa, ca să n-o șifoneze.
   - Dar legătura Halland, nici acolo nimic? întrebă Christer, cu Bosse lătrând pe fundal. Scuze puțin, trebuie să-i dau mâncare.
   Zăngănitul sonor de hrană uscată ajunsă într-un castron metalic o făcu să ia telefonul de la ureche. Apoi se auzi mestecatul intens al unui golden retriever fericit. Bosse era exagerat de vesel și în mod obișnuit, ea n-avea curaj să se gândească cum e când primește de mâncare.
   - Ce legătură Halland? zise ea după ce Bosse se mai calmă cu mâncatul.
   - Mda, legătură și nu prea, poate e un cuvânt cam puternic, dar cred că ești de acord că e o coincidență ciudată.
   - Chiar n-am nicio idee despre ce vorbești.
   Oftatul lui Christer se auzi cu claritate prin telefon.
   - Dar, Doamne, Dumnezeule. Da, și mie mi-a luat ceva, dar după ce-am văzut asta... Sunt convins că am spus ceva despre asta, dar poate că nu...
   - Christer, zise Mina nerăbdătoare. Zi pe șleau. Despre ce vorbești?
   - Păi, tatăl lui Agnes e din Halland, se aude direct din dialect, zise el. Iar părinții lui Robert au menționat că tatăl are un background în industria brânzei și atunci te gândești automat la cașcavalul de Kvibille. Kvibille, care se află în Halland. Iar privitor la Tuva... Bunicul ei din partea mamei e ornitolog și avea o planșă mare acasă, pe perete, cu un șoim călător, aceasta fiind pasărea regiunii Halland. Toate astea sunt scrise în rapoartele mele. Am crezut că legătura e atât de evidentă, că n-a putut scăpa nimănui.
   Ea vedea cu ochii minții cât de mulțumit e Christer. Păcat că era nevoită să-l dea jos de pe piedestal.
   - Bunicul Tuvei avea și planșe cu alte păsări?
   - Poate, zise Christer reticent.
   - Și câte alte fabrici de brânză există în Suedia? Kvibille nu e nici pe departe singura.
   - OK, atunci. Împușcă-mă. Legătura poate că nu e limpede ca apa de izvor. Dar am un presentiment. Eu cred că ei sunt din Halland. Dacă asta o însemna ceva. Da, da, trebuie să închid, Bosse vrea să se uite la televizor.
   Ea nici măcar nu se gândea să întrebe de unde știe Christer asta, sau ce-ar putea un câine să vadă la televizor. Ambulanța animalelor? În mijlocul naturii poate? Sau filmul ăla, Hachiko, cu Richard Gere? Îi era foarte greu să-l vadă pe Christer ca Richard Gere.
   Oare ce voia să facă înainte de a suna Christer... A, da, exact, cafea. Sări de la birou, puse deoparte mobilul închis și făcu un pas spre bucătărie. Pe urmă se întoarse din mers. La pozele noi pe care le afișase pe pereți, la cele pe care nu le mai văzuse nimeni altcineva. Ridică poza de pe birou. Se uită la lista cu nume de sub fotografia cu clasa. O întoarse. Citi.
   Îi venea să-l sărute pe Christer. Avusese dreptate cu Halland. Dar făcuse greșeala clasic masculină de a se concentra doar asupra bărbaților. Soluția era, firește, una cu totul diferită.
   Ea știa unde e conexiunea.
   În sfârșit, știa care era conexiunea.

   Covorul de pe holul Minei, cel din dreptul ușii, nu se făcuse mai mare de la ultima vizită a lui Vincent acolo.
   El își scoase un pantof și își ținu echilibrul într-un picior, în timp ce încerca să-l scoată și pe celălalt. Nu avea curaj să fie primul care lasă o amprentă de pantof pe pardoseala de clincher. Se clătină și puse mâna pe ușă ca să se sprijine.
   Mina se uită la mâna lui, dar întoarse privirea când observă că el a sesizat asta. El știa că ea deja avea fantezii cu petele de grăsime lăsate pe ușă de vârfurile degetelor și se gândea cel mai probabil la cât de mult se putea stăpâni să le șteargă cu spirt. Veni în întâmpinarea ei și scoțând din buzunar un pachet de șervețele umede începu să șteargă ușa. Pe urmă se uită pe pachet și păru îngrijorat.
   - Stai puțin, zise el. Astea sunt șervețelele folosite. Cu care am șters barele de la metrou.
   O fracțiune de secundă, chipul Minei exprimă groază pură.
   - Ha, ha, zise ea și-l lovi pe umăr, suficient de tare ca el să înțeleagă cât de puțin de ha, ha i se păruse. Bine ai revenit în Suedia! Te-ai refăcut, apropo, după contactul direct cu stalker-ița ta, Anna? Am observat că n-ai hipnotizat-o cât să uite de existența ta sau ceva de genul ăsta. O fi fost totuși un pic flatant pentru ego?
   Vincent făcuse ochii mari. Aparent, ei i se părea povestea aceea mult mai amuzantă decât i se părea lui. Făcuse tot ce-i stătuse în putință să uite tatuajul în formă de inimă, dar tot îl putea vedea cu ochii minții când voia asta cel mai puțin.
   Își trecu mâna peste față și o urmă pe Mina în sufragerie. În locuință se făcuse curățenie cu aceeași minuțiozitate ca data trecută când fusese acolo.
   Singurul lucru care deranja ordinea era haosul de pe peretele din sufragerie.
   Asta era ceva nou. Câteva tablouri erau întinse pe podea. Bănuia că fuseseră date jos pentru a face loc pentru ceea ce acoperea acum peretele. Păreau a fi toate imaginile și documentele la care Mina avusese acces în anchetă. Pe câteva nu le mai văzuse până atunci. Totul era laminat, în folie de plastic.
   - Chestia aia s-a mai întâmplat zise el. Stalker-ii. Doar că nu atât de extrem. Cel mai adesea sunt casnice plictisite sau bărbați tineri derutați, cu probleme de identitate, care dintr-un motiv sau altul cred că totul s-ar rezolva dacă ar fi împreună cu mine.
   - Ce Casanova avem aici.
   - Deloc. Dacă nu m-ar fi găsit pe mine, și-ar fi proiectat sentimentele pe altcineva sau altceva. Dar Anna e puțin altfel. Spre deosebire de majoritatea celorlalți, ea nu se mulțumește cu stadiul de fantezie. Singurul lucru care pare să ajute e păstrarea unei distanțe cât mai mari posibile între mine și ea. Cu ajutorul poliției, dacă va fi nevoie.
   - Îmi ceri să te protejez? întrebă Mina zâmbind.
   - O faci deja.
   - Lui Ruben i-ar plăcea la nebunie dacă ar afla despre Anna, râse ea.
   - Știu. Deci ce-ai spune s-o ținem doar pentru noi, OK?
   Vincent se uită din nou la peretele ei. El nu înțelesese niciodată de ce ei puneau totul pe un perete în toate serialele polițiste. În afară de faptul că dădeau bine în film. Dar când văzu peretele Minei înțelese brusc. Era un mod inversat de a face un mindmap. În loc de a porni de la un gând central, pentru a crea mai apoi ramuri, ea avea deja ramurile, iar acum căuta ce anume le aducea împreună. Și în mijlocul mindmap-ului era o fotografie. El se apropie și dădu din cap spre imagine.
   - Asta e...?
   - De aceea te-am sunat, zise ea.
   Glasul Minei nu era foarte ferm. De parcă îi era teamă cum va reacționa el.
   El n-avea nevoie să se uite atent la imagine ca să știe..., mai văzuse fotografia de câteva ori până atunci. Chiar dacă asta fusese de mult. Atât de demult. Întinse mâna pentru a da poza laminată jos de pe perete, dar se opri când o auzi pe Mina răsuflând greu. Ar fi trebuit să știe mai bine. Pe biroul din spatele lor era o cutie cu mănuși de bumbac de unică folosință. El scoase de acolo o pereche, și le puse și se întinse din nou după fotografie.
   Nicio reacție de data aceasta.
   Era o fotografie cu clasa. O întoarse.
   Școala din Kvibille, Clasa I B, scria pe verso. O întoarse din nou pe partea cu imaginea. După haine, era pe undeva pe la începutul anilor 1980.
   - Tu ești cel de pe rândul din spate, nu? întrebă Mina arătând cu degetul la un băiețel zâmbăreț cu strungăreață, pe jumătate ascuns de o doamnă învățătoare corpolentă.
   Vincent dădu din cap afirmativ și înghiți puternic în sec. Era singura fotografie de la Școala din Kvibille pe care apucase să o facă, înainte de a se muta și de a schimba școala. Dar nu vedea nicio asemănare între băiatul din poză și cel care era el azi. Cum a putut acel băiat să devină el? Și era bine sau rău că nu se recunoștea pe el însuși? Nu voia să se recunoască pe el însuși?
   - Nu știam că te cheamă Boman, zise Mina și citi din lista cu nume de sub imagine.
   Vincent Adrian Boman.
   Boman. Era un nume pe care nu-l mai auzise de mult timp.
   - Walder a fost familia mea adoptivă, zise el dând din cap pentru sine. Le-am luat numele. Mă chema Boman înainte de asta. Dar cum mi-ai găsit fotografia asta cu clasa?
   - Puțină muncă cinstită de polițist. Familia Walder a fost ușor de găsit în evidența populației. Există doar câteva, însă numai una dintre ele luase un copil orfan pe nume Vincent. În hârtiile serviciului social era indicat numele inițial de familie ca fiind Boman, plus că ai locuit în Kvibille. Restul a fost ușor. Dar nu de aceea îți arăt fotografia.
   Mina arătă cu degetul la una dintre colegele lui de clasă.
   - Pe fata aceea o cheamă Jessica Widergard. E mama lui Robert. Seamănă foarte tare. Am recunoscut-o imediat din reportajul despre Bobu, de la știri.
   Vincent păli. Se uită îndelung la fotografie. Pe urmă, arătă cu degetul la încă două fete care stăteau lângă Jessica.
   - Erau 3. Jessica, Malin și Charlotte. Sickan, Malla și Lotta.
   - Erau prietene bune? întrebă ea, făcând ochii mari.
   - Da, se poate spune. Erau mereu împreună. De parcă ar fi fost surori. Dar de ce întrebi?
   - Pentru că Malin Bengtsson și Charlotte Hamberg sunt mama Tuvei, respectiv a lui Agnes.
   Tăcerea care urmă fu asurzitoare.
   - Le-ai cunoscut? întrebă Mina într-un final.
   - Pe Sickan, Malla și Lotta? zise el pe un ton înăbușit. Absolut. Noi 4 ne întâlneam tot timpul în acea vară, după ce a fost făcută poza asta. Înainte ca eu să schimb școala.
   Amintirile pe care le reprimase mare parte a vieții sale veneau brusc cu viteza unui tren expres. Atelierul lui de magie din hambar. Lada pe care o construise, cu steluțe pe ea.
   Urmau să-i facă o surpriză lui Jane.
   Mama era atât de bucuroasă în acea zi.
   Șapte copii pe fiecare rând în fotografia cu clasa, distribuiți pe trei rânduri.
   7+3 era 10. Poza, făcută în primăvara lui 1982. 8+2 făceau, de asemenea, 10. 10+10+10. Trei părți ale unui triunghi echilateral. Ca feliile de pâine prăjită tăiate ale mamei. Important să fie exacte. Oricât încerca să scape, gândurile îl duceau înapoi la mama.

   O jumătate de minut, cel mult.
   Luaseră bicicletele și merseseră la scăldat.
   - Nu pricep. Ar fi trebuit să reacționez direct la numele lor, dacă le-aș fi văzut în vreun raport, dar nu le-am văzut nicăieri, din câte știu. Nu înțeleg!
   - Asta pentru că ele n-au fost parte din anchetă. Charlotte s-a prăpădit imediat ce a născut-o pe Agnes. Malin e mama Tuvei, dar a plecat în Franța, cu soțul ei, când Tuva a împlinit 16 ani. De atunci nu s-a mai întors în țară. Jessica, mama lui Bobu, despre ea ai citit în procesul verbal. Dar nu e ciudat că nu te-ai gândit la asta, n-o mai cheamă Widergard, pentru că și ea, la fel ca celelalte, și-a schimbat numele de familie la căsătorie. Așa cum ai făcut și tu, de altfel. Adică ți-ai schimbat numele de familie.
   El se uita fix la fotografie. Vechile lui prietene. Vara când s-au scăldat. Ele, nu el. El stătuse și privise lacul. Și simțea umbra neagră și adâncă din acea vară cum crește și se întinde până în prezent și cum îl înghite.
   - Oricum, continuă Mina, această fotografie cu clasa arată că mamele victimelor se cunoșteau. Și acum spui că ele te cunoșteau și pe tine. Că vă jucați împreună. Nu poate fi o coincidență.
   Mina se așeză în fața lui și, destul de incredibil, îi cuprinse mâinile. Era extrem de serioasă acum.
   - În ce manieră ești implicat în toate astea, Vincent?
   - Eu? Dar... Trebuie să fiu? Există în mod garantat și alți oameni care le cunoșteau. Dă-mi zece minute și-o să-ți dovedesc că Malin, Jessica și Charlotte cumpărau toate trei bomboane de la același magazin. Sau că se giugiuleau cu același băiat în adolescență. Sau că au lucrat în același loc când s-au făcut mari. O să faci interogatorii încrucișate cu toți oamenii posibili cu care s-au întâlnit toate trei?
   Mina își retrase mâinile. Atacul o făcu să dea câțiva pași înapoi. Nu voise s-o rănească. Doar că era atât de nepregătit pentru cele spuse de ea. Și cele nespuse. Încă.
   - Iartă-mă, spuse el întinzând mâna spre ea.
   Ea nu o cuprinse.
   - Ai dreptate, zise el. E improbabil ca toate astea să fie o coincidență, ținând cont că eu ajut la anchetă. Niciunul dintre eventualii lor prieteni comuni nu face asta. Vreau doar ca tu să nu crezi că am în vreun fel de-a face cu toate astea, că știu ceva și n-am spus. Mai ales după mesajul din carte. De fapt, nu înțeleg ce înseamnă toate astea.
   El arătă cu degetul la fotografia cu clasa.
   - Dacă nu... Crezi că eu sunt a patra victimă? Sau, mai degrabă, fiul meu, Benjamin? O să-l găsiți turtit într-un Origami box cu cifra unu scrijelită pe frunte?
   Simțea că se află în afară și că se privește pe el însuși. De parcă totul era un film. Dar Mina dădu din cap.
   - Eu cred că rolul tău în asta e cu totul altul, spuse ea și se duse la birou.
   De acolo luă o coală laminată pe care i-o dădu. O copie dintr-un număr vechi din Hallandsposten. Era un articol care se întindea pe două pagini de ziar, cu un titlu de scandal încheiat cu semnul exclamării. Marea parte a spațiului era ocupată totuși de o imagine. El o mai văzuse o dată până atunci, înainte ca părinții lui adoptivi să arunce ziarul. Dar n-o uitase niciodată. În imagine era un băiețel stând în picioare într-o curte. Nu se putea vedea ce casă e, dar Vincent știa. Un ziar mai mare sigur ar fi ales o altă fotografie - sau niciuna. Dar redactorul de la Hallandsposten nu avusese nimic împotrivă să publice poze cu copii. În anii ’80, erau alte vremuri.
   În spatele băiețelului, banda adezivă în carouri a poliției marca o zonă închisă. Și în spatele benzii adezive, în fața unui hambar, se zărea o ladă pictată cu steluțe.
   Băiețelul se uita fix la cameră. Privirea lui conținea toată tristețea și durerea lumii. Vincent recunoscu privirea fără probleme. Era în continuare la fel, în fiecare dimineață când se privea în oglinda din baie.
   - Câți dintre colegii tăi știu? șopti el.
   - Niciunul, încă, spuse Mina.
   Ea făcu o pauză lungă.
   - De ce n-ai spus nimic? întrebă ea apoi. Și să te ia dracu’.
   Dădu capul pe spate și începu să clipească din ochi, dar el îi auzise plânsul din glas.
   - Și eu ce să mai cred acum, Vincent? Am avut încredere în tine.
   - Eram un copil, Mina.
   Acum lacrimile îi curgeau deschis pe obraji și ea se șterse pe față cu mâneca bluzei.
   - Regula mea e să nu am încredere niciodată în nimeni, spuse ea. Dar am făcut o excepție pentru tine. Și i-am convins și pe ceilalți să aibă încredere în tine. Să te ia dracu’ pentru că mi-ai dovedit că aveam dreptate. Sper că înțelegi că o să devii principalul nostru suspect imediat ce-o să le povestesc celorlalți?
   Vincent își coborî privirea.
   - Și tu însăți, tu ce suspectezi? întrebă el. Tu crezi că eu i-am ucis?
   Mina își trase nasul și se adună. Se uită la el cu o privire care era doar profesională.
   - E o întrebare bună, zise ea înfundat. Ai făcut-o?

   Seara de vară era mai întunecată decât ar fi trebuit. Norii, care nu existaseră când se aflase în drum spre Mina, acopereau acum tot cerul. Părea că o să înceapă să plouă în orice moment.
   Lui Vincent îi era greu să se concentreze asupra șofatului spre casă, însă din fericire nu erau prea multe mașini în trafic. Oamenii încă nu se întorseseră din concedii. Norocul lor, ținând cont de cum conducea el.
   În același timp, nici nu voia să ajungă acasă prea repede. Acolo n-ar avea spațiul mental necesar pentru a procesa tot ce spusese Mina. Maria atenționase deja via sms că Aston vrea să construiască „o navă spațială gigantonormă din lego“ și că ea, cu mâna pe inimă, îi ceda misiunea lui Vincent. Sau cum scrisese ea: „vouă, băieților“. Maria obișnuia să spună că e important pentru ea să simtă că are aceleași drepturi cu bărbații. Dar acolo nu intra se pare construirea de lego cu fiul ei. Nu că asta îl deranja pe Vincent. Ea nu știa ce pierde.
   De data aceasta, el făcea un ocol în drum spre casă pentru a-și curăța gândurile mai întâi. Ar putea să treacă pe lângă parcarea de la Halele de Comerț cu Ridicata din Arsta, acolo unde fusese găsit Robert. Să vadă dacă asta îi punea gândurile în mișcare. Pe de altă parte, poate că n-ar da bine să viziteze un loc al crimei, acum când era cât pe ce să fie printre suspecți.
   Mina probabil că o sunase deja pe Julia și-i povestise tot. Se întreba oare pe cine ar trimite să-l aresteze, în cazul ăsta. Pe Christer? Nu. Nu Christer. Pe Ruben. Clar că l-ar trimite pe Ruben. O ploaie ușoară începu să cadă pe capotă și porni ștergătoarele.
   Informațiile Minei erau ca o cutie care trebuia despachetată în ordine corectă. Trebuia să o ia cu începutul. Colegi de clasă. Malin, Jessica și Charlotte. Sau Malla, Sickan și Lotta. Prietenele lui când era mic. Care mai apoi deveniseră mame pentru Tuva, Robert și Agnes. Totuși nu era obligatoriu să fie vorba despre el, nu? Sau?
   Ploaia crescu în intensitate, iar el mări viteza ștergătoarelor. Răpăiala din acoperișul mașinii avea un efect ușor hipnotic, gândurile voiau să plece în zbor, iar el trebuia să se chinuiască să le așeze în ordinea logică.
   Ce însemna dacă în descoperirea Minei nu era vorba despre el în mod specific? Cineva voia să omoare copiii tuturor celor din clasa lui: în cazul acesta, de ce tocmai pe copiii lor, de ce nu pe cei ai colegilor din clasa paralelă?
   Nu, nu copiii tuturor. Numărătoarea inversă vorbea răspicat. Aveau să fie patru crime. Și ceva special avea să se întâmple când numărătoarea inversă ajungea la zero, era convins de asta. Ceva legat chiar de Malin, Jessica și Charlotte. Avuseseră ele un dușman comun? Dar din nou. Dacă ar fi avut un dușman comun, atunci ele însele ar fi fost ucise, nu copiii lor, care nici măcar nu se cunoșteau între ei.
   Și cine era a patra persoană, crima cu numărul unu, dacă nu el? Fiindcă în ciuda cărții cu mesajul ucigașului, el încă nu era pregătit să accepte că el e numitorul comun. Ei patru fuseseră o gașcă pentru scurt timp. O vară. Dar când el se mutase de acolo, ele trebuie că-și găsiseră pe altcineva. Al patrulea putea fi el, dar nu era sigur. Putea fi un alt prieten. Totuși, ele petrecuseră o perioadă lungă fără el, și cu el doar o perioadă scurtă. Atât de importanți nu fuseseră împreună. Nu-i dădea de cap.
   În plus, nimeni din prezent nu cunoștea trecutul lui. După articolul din ziar, familia lui adoptivă făcuse totul ca să îngroape ceea ce se întâmplase. Și făcuseră o treabă bună. Sincer vorbind, era uimit că Mina reușise să dezgroape asta. Vincent Walder nu existase atunci. În Kvibille, el fusese doar Vincent Boman.
   Boman.
   Bo-man.
   Stai
   stai
   stai.
   El apăsă pedala de accelerație la maximum și intră într-un rond. Cineva îl claxonă cu furie. Atunci, cerul se deschise și ploaia începu să toarne în plină forță. Nu era important. Nimic nu era important. În afară de zile și luni. El știa ce înseamnă acestea. Trebuia să mai verifice cu Benjamin, dar spărsese codul. Vedea cifrele în aer în fața lui, atârnau la câteva zeci de centimetri deasupra capotei și străluceau în ploaie, în timp ce se transformau în litere. Și ceea ce dezvăluiau ele îl umpleau de groază.

   Ea stătea pe podeaua rece și se holba la peretele ei. Fotografia cu Vincent se holba înapoi la ea. 
   Pusese articolul de ziar deasupra fotografiei cu clasa, în mijlocul pânzei de păianjen pe care o construise. Mina avea în mână cubul Rubik, cel pe care i-l rezolvase Vincent. Îl arunca dintr-o mână într-alta. Era tentată să-l răsucească, dar n-avea curaj. Nu era sigură că-l va putea aduce înapoi, la starea inițială. De parcă ar fi pornit o reacție în lanț de neoprit printr-o răsucire ușoară, unde fiecare încercare următoare de a-l face întreg la loc ar crea doar mai multă și mai multă dezordine. Exact ca viața ei.
   Vincent Boman, în vârstă de 7 ani, se uita la ea de pe perete cu ochi triști.
   Ea i se încredințase. Doamne, Dumnezeule, el fusese aici când ea dormea.
   Cubul zbura dintr-o mână în alta.
   Avusese încredere să-l lase să cunoască o parte din interiorul ei. Și în tot acest timp o mințise.
   Cubul făcu un semicerc în aer și se întoarse în mână.
   Dacă ar fi spus măcar ceva despre asta. Despre ce pățise mama lui. Susținea că reprimase totul. Că nu-și amintea. Și ea voia să-l creadă. Dar nu știa dacă o va mai putea face vreodată.
   De ce nu putuse ea să se mulțumească pur și simplu cu a fi singură?
   Se uită la cub. Pe urmă îl aruncă în perete cât de tare putu. Cubul îl nimeri pe tânărul Vincent în frunte și se sparse în mai multe bucăți. Ea își cuprinse picioarele cu brațele și începu să se legene înainte și înapoi, stând în continuare pe podea și plângând încet.

   Vincent dădu buzna în camera lui Benjamin, fără să ciocănească. Fiul era ca de obicei întins pe pat, cu căștile pe urechi și laptopul pe piept. Tresări când Vincent intră furtunos.
   - Ce faci! zise Benjamin și închise capacul laptopului. Și ai grijă la cărțile mele de pe podea, faci băltoacă!
   Benjamin avea dreptate. Se scurgea apă pe jos în dreptul lui Vincent. El nu se sinchisise să-și scoată geaca, ci alergase direct la Benjamin. Dar ploaia îl făcuse ciuciulete pe drumul scurt dintre garaj și ușa de la intrare și simțea cum îi picura regulat de pe vârful nasului. Se întinse după un prosop care era aruncat peste scaunul de la birou, dar Benjamin îl opri.
   - Pe ăla sigur nu vrei să-l folosești.
   Vincent își retrase mâna. N-avea de gând să întrebe.
   - Crimele, zise el scoțându-și geaca. Scoate datele.
   - Iar începem, oftă Benjamin, se ridică încet din pat și se duse la computerul de pe birou. Știi că a început școala săptămâna asta, nu? Am destul de multe cursuri la care să mă concentrez.
   - Trebuie să văd toate datele, spuse Vincent fără să-i pese de obiecțiile fiului.
   - Dar poți să te ștergi? zise Benjamin enervat și mută câteva figurine Warhammer pictate, la distanță sigură. Uzi tot.
   Vincent luă repede un prosop din baie, în timp ce Benjamin deschise documentul Excel.
   - Îți amintești primul lucru pe care am încercat să-l facem pentru a sparge codul? întrebă Vincent când se întoarse.
   - Te referi la atunci când am tradus datele în litere? 1 e A, 2 e B, și așa mai departe. Cel mai simplu cifru posibil care există. Și n-am ajuns nicăieri cu asta.
   - Hai să facem din nou, zise Vincent frecându-și părul cu prosopul. În ordinea numerelor.
   - OK, dacă asta te face să te calmezi, atunci... Dar nu înțeleg de ce.Benjamin deschise imaginile cu Agnes, Tuva și Robert, în care erau indicate datele și orele.
   - Prima crimă, Agnes, așa-numita sinucidere, s-a petrecut pe 13 ianuarie la ora 14, zise Benjamin. 13-1-14. Iese M-A-N.
   În timp ce vorbea, schimbă cifrele de sub imagine cu litere.
   - Tuva a fost ucisă în lada cu săbii pe 20 februarie la ora 15. 20-2-15. Iese T-B-O. Iar Robert, conform discuției anonime, a fost ciopârțit pe 3 mai la ora 14. Adică 3-5-14. Ceea ce dă C-E-N.
   Schimbă ultimele cifre și împinse scaunul de lângă birou, ca Vincent să poată vedea cum trebuie.
   - M-A-N-T-B-O-C-E-N. În continuare nu înseamnă nimic. Doar știam asta.
   - Nu înseamnă nimic pentru că aceea e ordinea în care s-au petrecut crimele, zise Vincent și se așeză pe prosop, într-o încercare de a micșora băltoaca de pe parchet. Ordinea cronologică. Dar ordinea numerelor e inversă. Agnes avea crestată cifra 4 pe ea. Tuva un 3. Robert un 2. Mai bine plasează-le în ordinea numerelor, deci 2-3-4. Robert-Tuva-Agnes.
   Benjamin schimbă locurile lui Robert și Agnes pe ecran și se uită la noua combinație de litere.
   - C-E-N-T-B-O-M-A-N. Tot nu înțeleg, zise el încruntându-se. În continuare e doar nonsens.
   - Nici pe departe, zise Vincent. Ne spune când se va petrece următoarea crimă, crima numărul unu. Pe 22 septembrie, la ora 14. Peste o lună.
   Benjamin se uita la el perplex.
   - Cum ai ajuns la concluzia asta?
   - Pentru că 22 septembrie ora 14 e același lucru cu 22-9-14. Literele V-I-N. Iar crima numărul unu va fi adăugată prima în ordine, înaintea celorlalte. Dar nu vezi?
   Vincent se aplecă frustrat la tastatură, peste Benjamin, și scrise literele V-I-N înaintea celorlalte. Tastatura se udă, dar asta era.
   - Unu, doi, trei și patru. Patru crime, zise el.
   V-I-N-C-E-N-T-B-O-M-A-N lumina dinspre ecran.
   - Vincent Boman e numele meu adevărat. Crimele au fost tot timpul un mesaj pentru mine.

   Ale naibii momâi, zici că țineau volanul în mână doar duminica! Nu puteau să stea acasă? Ruben era pe Essingevägen și schimbă în viteza a doua.
   Sigur, era doar joi, dar orișicât. Ce căutau ăștia în trafic? Schimbă în a treia din nou și se gândea că ar ajunge la a patra dacă ar apăsa puțin mai tare.
   Dar situația nu părea prea roz. O Toyota Auris albă tocmai schimbă banda și se puse drept în fața lui.
   - Așa, Ellinor, zise el mașinii. Calmează-te un pic.
   El își imagina că motorul mârâia de frustrare. Spre deosebire de Ellinor cea reală, mașina nu l-ar trăda niciodată, nu i-ar spune niciodată într-o bună zi că s-a săturat de el. Trecu degetele pe marginea de deasupra tabloului de bord și observă praful. Ar trebui s-o curețe.
   Pe urmă se răzgândi. Ar trebui să fie la Autobahn, asta ar trebui. Dar în loc de asta, el era în drum spre Palatul Poliției. Ancheta criminalistică stagnase prea mult. Toate indiciile se arătaseră a fi niște fundături. Și acum, aparent se uitau și alții la puținul la care ajunseseră ei. El nici măcar nu știa dacă așa-zisul grup special al lor mai exista din punct de vedere formal. Probabil colegii râdeau de incompetența lui. Era de-a dreptul jenant că el, într-un viitor previzibil, va fi asociat cu niște crime în serie celebre, dar nerezolvate. Dar picătura era totuși ceea ce se întâmpla acum: poponarul ăla de magician, Vincent Walder, îi chemase din nou la ședință. Vincent era civil. Și un mare impostor. N-avea niciun drept să convoace grupul de polițiști în acest fel. Și în toiul concediului.
   Ruben puse indignat mâna pe plicul maroniu de pe locul de lângă el, ca să se asigure că e tot acolo. Îl primise în căsuța poștală. Niciun expeditor.
   Conținutul îl făcuse mai întâi să se sufoce, apoi să înceapă să râdă, pentru ca, într-un final să se enerveze la culme. Oricine ar fi trimis asta, era evident cineva care știa despre implicarea lui Vincent în anchetă.
   Conținutul plicului arăta o nouă imagine a mentalistului. Ruben știa acum că Vincent îi păcălise pe toți. Dar cititorul de gânduri nu considera că fusese suficient, acum voia să le frece și fețele cu minciunile lui. Despre asta se va discuta la ședință, Ruben era foarte sigur. Blestematul de Vincent Walder.
   Ruben începuse chiar să-l considere OK. Crezuse că Vincent o să-l ajute.
   Nu-l va ierta niciodată pentru asta.
   Bătu din nou ușor cu mâna peste plicul de lângă el.
   - Vincent Walder, you are going down, zise el încrâncenat și apăsă accelerația.
   Toyota din față să facă bine și să se dea din calea lui.

   Ruben sosi primul în sala de ședințe. Alese un scaun vizavi de whiteboard, unde bănuia că Vincent o să-și țină prezentarea. Ruben chiar voia să-l aibă în vizor tot timpul.
   Peder intră agale chiar după el, împodobit de ceva care nu putea fi descris decât ca o barbă stufoasă. Aparent, nu se atinsese de aparatul de ras de când începuse concediul. În mod destul de uimitor, Peder arăta și bronzat, și odihnit. Mirarea lui Ruben trebuie că i se citise pe chip, fiindcă Peder îi făcu ștrengărește cu ochiul.
   - Am stat la părinții mei două săptămâni, zise el zâmbind fericit. Deci tocmai în acest moment totul merge strună. E o minune ce pot face doi oameni sprinteni de șaizeci de ani pentru sănătatea psihică. A mea și a Anettei, în orice caz. Se pare că va mai dura câțiva ani până vom fi bineveniți înapoi. Tata părea puțin epuizat și slăbit când a schimbat ultimul scutec. Dar eu m-am apucat chiar să citesc o carte. Sau aproape, m-am gândit ce carte să citesc, de fapt.
   Peder se așeză lângă el cu un oftat plăcut, timp în care Christer și Mina intrară pe ușă. Erau în toiul unei discuții. Mina era roșie la ochi, de parcă plânsese. Sau poate începuse să utilizeze și pe față acel dezinfectant care usucă, nu l-ar mira.
   - Promit, spunea Christer. Nu e nicio problemă. Cum ți-am mai spus, îl țin cu cea mai mare plăcere pe Bosse. I-am cumpărat chiar o lesă mai drăguță, una cu pietricele. Sigur că nu sunt diamante veritabile, dar lucesc drăguț când ieșim la plimbare.
   - Îți rămân datoare salariul pe un an după toate astea, oftă Mina și se așeză lângă Peder.
   Christer râse și se așeză de cealaltă parte a lui Ruben.
   - Drăguț colier, Mina, zise Peder brusc. Cred că am văzut reclama la televizor, e un pandantiv din acelea metalice?
   - Doamne, ce vigilent mai ești, zise Christer și râse din nou. Ai reușit să dormi?
   - Da, a fost nevoie doar de o comă totală de câteva ore ca să-mi recapăt puterea de concentrare.
   - E un cadou, zise Mina scurt.
   Ruben înțelese că dintr-un motiv sau altul nu era ceva despre care Mina voia să vorbească. Dar Peder era aparent atât de fericit de proaspăt regăsita lui claritate mentală, că nu prinse semnalele.
   - Credeam că Vincent o să vină cu tine, zise Ruben pentru a schimba subiectul de discuție, înainte ca Peder să pună și alte întrebări despre colier.
   - Păi de ce? zise Mina, la fel de scurt ca mai înainte. Doar nu locuim împreună.
   - Uneori ne întrebăm.
   Mina se încruntă și se holbă furioasă la el. În mod clar, Vincent nu mai era la mare căutare acolo. Mereu era ceva. Tocmai se gândea să spună câteva vorbe bine alese despre acel mentalist, când intrară Julia și Vincent.
   - Ce bine, toată lumea e deja aici, zise Julia. Atunci începem direct.
   Era îmbrăcată într-o rochie de vară care se termina chiar deasupra genunchilor. Nu cea mai potrivită pentru conducătorul unei anchete polițienești poate, dar Julia fusese nevoită să-și ia liber, chiar și ea. Și Ruben n-avea de gând să se plângă. Putea cu ușurință să-și imagineze restul acelor picioare bine antrenate, până în sus la fund. Doar știa exact cum arată acolo, sub rochie. Și să mă ia dracu’ dacă Julia nu părea să aibă tanga azi. Ar fi fost de ajuns pentru o fantezie foarte plăcută restul ședinței, dar Vincent distruse tot. Uite-l cum stă acolo și se preface emoționat. Jegul autosuficient. Dar Ruben nu se grăbea. Avea de gând să aștepte ocazia potrivită. Conversația anterioară dintre ei sigur fusese doar o capcană, un fel de a încerca să se dea pe lângă el, ca să afle cât de mult știa poliția de fapt.
   - N-ar trebui să-i chemăm și pe papagalii ăia care se ocupă de anchetă în acest moment? zise el. Fiindcă noi, oficial, nu ne-am întors din „concediu“, nu?
   - Vreau să vă povestesc asta vouă mai întâi, zise Vincent așezându-se mai bine în scaun. Cu cât mai puțină lume știe, cu atât mai bine.
   - Are legătură cu tipa de la AA, cea cu pontul? întrebă Ruben.
   - De-acolo n-am obținut nimic, zise Julia. S-a dovedit a fi o admiratoare de-ale lui Vincent. Nu știa nimic despre carte.
   - Doamne, Dumnezeule.
   - Nu există niciun mod bun de a cosmetiza toate astea, zise Vincent și-și drese glasul. Așa cum știți, am susținut tot timpul că există un cod sau un mesaj în informațiile referitoare la crime. Acum l-am găsit. Ne-a privit fix în ochi tot timpul.
   El scrise Agnes-Tuva-Robert pe whiteboard.
   - Aceasta este ordinea în care s-au petrecut crimele, zise el arătând cu degetul la nume. Dar dacă, în loc de asta, luăm în considerare cifrele crestate pe cadavre, ordinea devine aceasta.
   El șterse numele și scrise Robert-Tuva-Agnes.
   Pe urmă adăugă un semnul întrebării înainte de Robert.
   - Semnul întrebării simbolizează crima numărul 1. Ultima din numărătoarea inversă. Dar prima din ordinea numerotării. Dacă traducem ziua, luna și ora celor 3 crime în litere, unde 1 înseamnă A, 2 înseamnă B și așa mai departe, obținem asta.
   Vincent trasă o linie sub nume și scrise CEN-TBO-MAN pe un rând nou sub ele.
   - Astfel am obținut două bucăți de informație nouă, continuă el. Pe de o parte, data următoarei crime. Ceea ce e bine. Dar dacă așa e, atunci asta mă implică în același timp și pe mine, într-o manieră pe care din păcate n-o pot explica.
   Vincent își drese glasul, vizibil încurcat. Era un actor bun, măcar meritul ăsta să i-l recunoască Ruben. Intenționa să-l mai lase puțin să-și facă micul show.
   - Încă un lucru, zise Vincent. Pe mine mă chema Boman înainte.
   El scrise VIN sub cifra unu, înaintea celorlalte litere de pe tablă.
   VIN-CEN-TBO-MAN. Ruben râse ușor. Fu nevoit să recunoască în sinea lui că era impresionat. Nu crezuse că Vincent va cuteza să meargă atât de departe. Trebuia să ai testicule de oțel pentru așa ceva. Sau grandomanie.
   Ruben știa despre care dintre ele era vorba.
   - Dar acolo scrie Vincent Boman! izbucni Christer, o secundă după ce toată încăperea realizase același lucru. Ce rahat?
   - Presupunând că am dreptate, zise Vincent fără să se sinchisească de Christer, atunci ultima crimă va avea loc pe 22 septembrie, la ora 14. Pentru că 22-9-14 sunt literele V-I-N.
   - Ziua de naștere a Anettei! strigă Peder și păru suspect de treaz.
   Vioiciunea pe care i-o dăduseră cele două săptămâni de odihnă dispăruse în mod evident.
   Ceilalți se holbau la el.
   - Da, deci 22 septembrie. E ziua soției mele atunci, zise el roșind.
   - Și eu am o programare importantă la doctor atunci, zise Julia ironică.
   - Dar nu înțeleg, continuă Peder, de ce crimele îți ortografiază numele?
   - Ruben, cred că în mod oficial am reintrat în pâine, zise Julia. Și chiar mai mult de atât. O să anunț conducerea.
   - Numele nu e singura legătură cu Vincent, zise Mina pe un ton chinuit de neutru. Mamele victimelor noastre sunt vechi prietene de joacă de-ale lui Vincent.
   Ruben zâmbi când văzu că Vincent se înroșește la față ca un rac. Probabil că cel mai mult își dorea să-l înghită pământul. Acea dezvăluire nu putea fi o parte din planul lui, oricât de bun actor ar fi fost. Era pur și simplu prea compromițător. Prietene cu Vincent, ce dracu’! Bine lucrat din partea Minei. Vincent era în rahat. Iar Ruben nici măcar nu trebuise să deschidă gura încă.
   - Credeți-mă, zise Vincent fără să-i privească în ochi. Habar nu am ce înseamnă toate astea. Într-un fel, în aceste crime este vorba despre mine. Cartea a fost doar începutul. Am încercat să-mi dau seama cine ar vrea să mi-o facă în felul acesta, dar nu-mi vine nimeni în minte. Cel mult am câțiva colegi de conferințe invidioși, dar niciun dușman. Așa ceva, oamenii au în cărți sau în filme. Dar nu în realitate.
   - Pare că cineva vrea să-ți facă rău fără motiv, zise Ruben scoțându-și buza de jos în față. Bietul Vincent.
   Pe urmă scoase plicul din geantă și-l puse pe masă.
   - Deși eu am altă explicație, zise el. Și anume că Vincent însuși a comis crimele. Și că egoul lui e atât de mare, încât și-a ascuns numele în datele crimelor, așa, ca un joc. Dar când a văzut că nu găsim mesajul, a devenit neliniștit că nu suntem la fel de inteligenți ca el și a fost nevoit să ne-o evidențieze.
   - Ruben! zise Christer uitându-se îngrozit la el. Ce tot spui acolo?
   - Am citit și eu câte ceva despre magie, zise Ruben. Și-am aflat că cel mai bun truc de magie e să ascunzi ceva acolo unde toată lumea îl poate vedea. Vincent, povestește-le despre Al Koran și inelul lui.
   Ruben văzu pe Vincent că înțelege. Îl avea.
   - Al Koran a fost un magician renumit, începu Vincent încet. Era cunoscut pentru un truc în care lega împreună verighete împrumutate. Una dintre verighete era totuși a lui. Conform legendei, el începea trucul prin a prezenta un inel cu care urma să trișeze și care avea o deschizătură secretă, și spunea că așa se face trucul de obicei, dar că el nu va folosi niciodată o asemenea înșelătorie. Pe urmă, folosea chiar metoda aceea. Și nimeni nu înțelegea cum naiba era totuși posibil, tocmai pentru că el arătase trucul chiar înainte de a începe numărul. Dar nu înțeleg ce legătură are asta cu ancheta.
   - Ba sigur că înțelegi, zise Ruben, după care se adresă colegilor săi. Eu cred că Vincent tocmai a făcut un Al Koran pe noi. El a dezvăluit despre ce e vorba în scamatorie și are încredere în faptul că noi tocmai de aceea nu vom crede că el e cel care a făcut-o. Deși toate dovezile indică contrariul.
   - Ruben, vii cu acuzații foarte grave, zise Julia. Despre ce dovezi vorbești? Chiar sper că ai mai mult decât un truc cu inele.
   - Dar voi aveți memorie de peștișori aurii?
   El ridică vocea de frustrare și arătă cu un deget întins la Vincent și cu unul la literele de pe whiteboard.
   - Bunului Vincent îi place la nebunie să-și folosească numele când manipulează lumea! „Un artist își semnează mereu operele“, sună vreun clopoțel? Bărbatul care-a scris VINCENT WALDER de o sută de ori pe ziduri, fără să-și amintească asta, doar pentru a-i flata egoul lui Vincent?
   Vincent se făcu alb ca varul la față.
   - Acel experiment avea ca subiect explicarea fanatismului, începu el fără vlagă, dar amuți când văzu cum se uitau ceilalți la el.
   Lui Ruben îi plăcea asta grozav.
   Și nu terminase.
   Păstrase ce era mai bun pentru final.
   Deschise plicul și plasă conținutul în mijlocul mesei, ca să vadă toți.
   - Am primit asta prin poștă, zise el. De la o persoană anonimă care se pare că nu vrea să cădem în capcana lui Vincent. Înainte să întrebați, am verificat și da, articolul e real.
   MAGIE TERMINATĂ CU TRAGEDIE! era titlul articolului vechi din ziarul Hallandsposten. Christer, Peder și Julia se aplecară curioși. Mina îi aruncă o privire fugitivă lui Vincent, pe care Ruben apucă să o intercepteze.
   În mod evident, articolul nu era o noutate pentru ea. Se pricepea foarte bine Mina!
   - La o fermă din apropierea localității Kvibille, un număr de iluzionism făcut în joacă s-a transformat brusc în realitate mortală, citi Ruben cu voce tare din preambulul articolului.
   După care își aținti din nou privirea asupra lui Vincent.
   - Nu e foarte ciudat că Vincent știe atât de multe despre cum se ia viața oamenilor prin spectacole de iluzionism. Scumpul nostru Vincent Boman a experimentat pe tot parcursul vieții cum se omoară oameni în lăzi.

   Kvibille 1982

   EL coborâse la bucătărie foarte devreme. Micul dejun al mamei era greu de făcut și când îl făcea el, dura mai mult. Știa că trebuie să fie exact. Ritual, așa îl numea mama. Băgă două felii în prăjitorul de pâine, verifică să fie ajustat la 3,5 și așteptă. Soarele lumina deja prin fereastra de la bucătărie.
   Dar răsărise cu 12 minute mai târziu față de acum câteva săptămâni. Vacanța de vară aproape se terminase. Și astăzi, Jane se va întoarce acasă. Astăzi totul trebuia să fie exact.
   Când pâinea sări în sus, o ridică din prăjitor cu grijă, cu o tijă pentru cartofi, ca să nu se ardă. Pe urmă tăie minuțios și îndepărtă una din marginile feliilor de pâine, apăsând precaut cu cuțitul, exact cum îi arătase mama. Pe urmă cealaltă margine. Când tăie a treia margine, pâinea pârâi. El se opri cu cuțitul în aer. Felia de pâine crăpase. Iar crăpătura era de un centimetru. Nu mai era bună. Aruncă pâinea la coșul de gunoi și o luă de la capăt. Două felii de pâine în prăjitor, reglaj la 3,5. După ce se gândi câteva secunde, micșoră la 3. Prăjitorul era deja încălzit. Nu voia să ardă feliile noi.
   A fost nevoie de trei încercări înainte de a tăia o felie prăjită în triunghiuri perfecte. În sfârșit. Primul pas, dus la bun sfârșit. Aruncă una din cele patru jumătăți din fața lui.
   Trei sendvișuri.
   Trei părți per triunghi.
   A treia margine crăpase.
   Trei plus trei plus trei fac 9.
   Dar trei ori trei ori trei fac 27. Și 2 plus 7 dă tot 9.
   Oricum calcula, 9 era deci același lucru cu un triunghi.
   Își puse capul în mâini și apăsă tâmplele cu degetele. Nouă plus vârsta lui dădea 16, adică vârsta lui Jane. Diferența dintre el și Jane era deci nouă, un triunghi. El, Jane, mama. Era triunghiul lor.
   Un triunghi cu a treia margine crăpată.
   Termină. Termină. Termină.
   Înțelese de ce ritualurile mamei erau atât de importante. Câtă vreme făceai totul în exact același fel, gândurile nu puteau să preia controlul. Și în plus, el uitase ceva. Oare ce...
   Cafeaua. Uitase să dea drumul la cafetiera mamei. Umplu cu apă cana de sticlă și-o puse pe plita cafetierei, în timp ce se întreba oare ce-i venise mamei mai întâi. Ritualurile sau gândurile pe care ritualurile trebuiau să le oprească? Sau poate erau același lucru?
   Jane ajunse acasă pe seară, cu mult mai târziu decât crezuse. Dar nici nu se sinchisise cineva s-o ajute. Asta spunea suficient despre cât de mult îi păsa de fapt mamei ei de altcineva în afară de ea însăși. Mama simțise doar nevoia să arunce din ea toate amenințările înainte ca Jane să plece. După aceea, nici măcar nu se sinchisise să mai dea vreun semn.
   Jane urcă scara din fața casei și apăsă pe clanță. Încuiat. De când încuiau ei ușa de la intrare? Sună furioasă la sonerie. Niște limite trebuiau să existe.
   Dacă nu sunt acasă, o să înnebunească. În cazul ăsta, ar putea să plece chiar în seara asta.
   Ușa fu descuiată de cealaltă parte și îi deschise frățiorul său, îmbrăcat în pijama.
   - De ce nu răspundeți la telefon? zise ea și-și puse rucsacul cu un zgomot surd pe hol.
   Frățiorul părea mirat.
   - Telefon? întrebă el.
   Ea își puse mâinile pe șale și își îndreptă spatele. Ultima bucată de drum trebuise s-o parcurgă pe jos și era de-a dreptul terminată. Rucsacul nu fusese împachetat cu gândul de a fi cărat prea mult.
   - Am sunat de la gară înainte de a mă sui în tren, zise ea. Și din nou, când m-am dat jos în Halmstad. Și pe urmă încă o dată din autogara din Kvibille. Am crezut că poate vreți să veniți să mă așteptați. Puțin ajutor la cărat ar fi fost de fapt foarte apreciat.
   Frățiorul trăgea cu coada ochiului spre bucătărie și ea îl urmărea.
   Receptorul telefonului era scos și pus lângă telefon, pe blatul din bucătărie.
   - Dar ce dracu’? zise ea.
   - Probabil că am uitat să-l pun în furcă, zise el ezitând.
   - Doamne, Dumnezeule. Aici totul e ca de obicei, evident.
   Dădu din cap și intră în bucătărie.
   - Măcar știu că am ajuns acasă, zise ea. Chiar dacă doar pentru câteva zile. Bănuiesc că mama ți-a povestit, nu?
   Ea deschise frigiderul și scoase tot ce găsi. Tatăl Ylvei îi făcuse două sendvișuri să aibă pe tren. De atunci nu mai mâncase. De o veșnicie.
   - Să-mi povestească ce?
   Ea oftă și arătă cu degetul la un scaun din fața mesei din bucătărie.
   Frățiorul ei se așeză. Ea alese scaunul de alături, puse pe masă ce găsise în frigider și-l luă de mână. Era rece și puțin umedă.
   - O să mă mut, zise ea. Mă duc la liceu în Mora. Nu e Stockholm, cum voiam de fapt, dar măcar nu e... asta. Ții minte cei 3 T ai mei?
   - Teatru, tivoli, trafic, zise frățiorul încruntându-se.
   - Mora are cel puțin 2 din 3, spuse ea. Cine nu e din Mora poate sta la căminul școlii. Tatăl Ylvei m-a ajutat cu toate detaliile, mama trebuie să semneze o hârtie, ca să-și dea acordul să locuiesc acolo.
   Ochii frățiorului se umplură de lacrimi. A naibii mama, că o obliga să facă așa ceva. Ea chiar sperase că mama fusese suficient de curajoasă să-i povestească, înainte de-a ajunge ea acasă. Frățiorul ei nu reacționa bine la schimbări, trebuia pregătit cu mult înainte.
   - Peste câți ani te muți? șopti el.
   - Nu azi. Acum. Sunt acasă doar 4 zile. Pe urmă plec iar.
   - Dar Jane, nu se poate!
   Se aruncă la gâtul ei.
   - Un triunghi nu poate avea doar o latură, zise el în obrazul ei. Atunci e doar o linie. Atunci se prăbușește. Nu vreau să mă prăbușesc, Jane. Te rog, te rog. Nu vreau să mă prăbușesc.
   Jane îl împinse de lângă ea și-l privi în ochi.
   - Despre ce vorbești?
   - Triunghiul, zise el printre suspine. Tu. Eu. Mama. Nu pot fi doar eu. Tu ești mai mare, tu știi cum să te descurci, dar eu... eu... eu promit să urmez ritualurile exact. Exact. Am exersat atât de mult. Nu pleca, te rog.
   Nodul din stomac pe care-l avusese când sunase acasă acum aproape două săptămâni era iar acolo. Își făcuse griji că ceva nu e în ordine acasă. Pe urmă se convinsese pe ea însăși că nu e nicio problemă. Dar ceva chiar nu era în regulă. Mai mult decât atât, ceva nu era în regulă la modul foarte grav. Frățiorul ei o speria.
   - Unde e mama? întrebă ea și se desprinse cu grijă din strânsoarea lui.
   El arătă cu degetul spre blatul din bucătărie, fără să se uite la ea. Tot blatul era plin de triunghiuri de pâine prăjite tăiate minuțios. Sute. Perfect prăjite.
   - Acolo e pâinea mamei pentru sendvișuri, zise ea, dar unde e mama?
   Începea să-i fie frică cu adevărat. Starea de leșin din stomac se transformase într-o gaură neagră.
   - Pe blat, zise el. Nu ții minte? „Suntem ceea ce obișnuim să facem“, așa spunea ea mereu. Și am făcut asta de atâtea ori. Și exact, de fiecare dată. Așa că ea e acolo.
   Simțea de parcă niște insecte îi mișunau în părul de la ceafă. Se ridică în picioare și făcu câțiva pași în spate de lângă frățiorul ei, care se uita în continuare în podea.
   - Mamă? strigă ea pe hol, fără a primi vreun răspuns.
   Alergă panicată în sus pe scară și deschise ușile la toate dormitoarele.
   Mama nu era nicăieri.
   Coborî în fugă scările și alergă spre ușa de la intrare. Frățiorul rămăsese în bucătărie și plângea. Ar fi trebuit să se oprească acolo, să-l ia în brațe, să-i spună că totul e bine, dar n-avea timp. Și nu era totul bine.
   Trebuia să știe.
   Începea să se întunece afară. Ei aveau doar lumină electrică pe scara din fața casei și în fața hambarului. Întunericul era risipit ușor de stelele care începuseră să apară, numai bine ca ea să poată vedea gazonul mare conturându-se ca un câmp de umbre. Dar arăta pustiu. Nicio mamă.
   Pădurea de la marginea îndepărtată a gazonului era interzis de neagră, nu putea să intre acolo decât după ce se lumina.
   - Mamă!

   Strigă din nou. Mama putea, evident, să fie la Allan. Ei îi plăcea la el. Poate că uitase că azi i se întoarce fiica acasă. Dar frățiorul de ce n-a zis nimic, în cazul ăsta? Și telefonul de ce era deconectat?
   Ce tot făceau aici?
   În cel mai rău caz, mama ei făcuse un atac de panică și zăcea pe undeva pe afară, prin întuneric, și nu se putea ridica singură. Mama poate avea nevoie de ajutor. Clar că frățiorului îi era frică, dacă așa era, că mama făcuse un atac. Bineînțeles că era în stare de șoc. Asta îi explica purtarea. Totuși, nu avea prea mulți ani.
   Alergă la hambar. Se opri în lumina felinarului de la intrare și respiră adânc. Ceva mirosea. Un miros dulce și... grețos. Vara trecută, frățiorul ei își mâncase pachețelul în hambar și lăsase resturi care se prăjiseră încet în căldura verii. Suportaseră o duhoare incredibil de scârboasă până găsiseră resturile de mâncare. Acest miros îi amintea de acela. Deși acesta era mai rău.
   Mult mai rău.
   Deschise ușa hambarului și-și duse imediat mâna la nas și la gură.
   Duhoarea făcu să-i dea lacrimile. Mirosea a pipi și transpirație și putred și mort. Lumina felinarului ajungea doar într-un colț al hambarului, restul era în întuneric.
   Clipea să-și țină lacrimile și realiză că întunericul se mișcă.
   Și că scoate sunete.
   Ceea ce ea crezuse că sunt umbre erau de fapt muște în roiuri mari, concentrate. Mii de muște albastre grase care bâzâiau exaltat, în timp ce zburau și mișunau una peste alta. Roiul era mai mare decât ea. Un lichid acru din stomac îi umplu gura. Trebui să iasă ca să nu vomite. Se aruncă afară pe ușa hambarului, timp în care o bucată din norul de muște se risipi suficient de mult cât ea să apuce să vadă în jurul a ce roiau.
   Era o ladă.
   O ladă albastră cu un lacăt mare și steluțe pictate.

   Grindina bătea în prelata de deasupra capului. Ea propusese să se întâlnească la TAK, restaurantul în aer liber de pe acoperișul mallului Gallerian. Era ceva bine în a urca atât de sus. Aerul se simțea mai ușor de respirat. Ca și cum mizeria rămânea jos.
   Dar abia apucaseră să primească tăițeii, serviți în cutii de carton, că veni grindina. Intraseră în grabă sub prelata care acoperea partea cu bucătăria și barul restaurantului, împreună cu ceilalți clienți. Grăunțele albe se rostogoleau cu furia cuiva care trebuise să aștepte prea mult. Ea tremura și se uita la brațele ei goale. Erau aspre de la frig. Aproape că-și dorea ca Vincent să-i ofere sacoul lui, dar știa că el n-o va face. Mai ales acum, când atmosfera dintre ei era atât de încordată.
   Ea nu se arătase de partea lui la ședința din Palatul Poliției. Fusese prea șocată de cele dezvăluite de el.
   - Vincent, trebuie să știu, zise ea.
   El încetă să se mai uite fascinat la furtuna cu grindină și se întoarse spre ea.
   - O să întreb asta doar o dată, continuă ea, dar trebuie să fii sincer. Tu ai în vreun fel vreo legătură cu toate astea? Nu trebuie să-mi spui cum, doar... ai?
   Văzu cât de mult îl răneau cuvintele ei. Poziția corpului, altminteri atât de dreaptă, se dezumflă, iar sclipirea din ochii lui dispăru. Dar ea trebuia să știe. O dată pentru totdeauna. El se întoarse și rămase tăcut momente bune.
   Pe urmă făcu un pas în față, sub boabele de grindină. Departe de ea.
   - Dacă aș avea, zise el, tu crezi că aș mai fi acceptat astă-iarnă să iau parte la anchetă? Sau crezi că mai degrabă aș fi apucat-o în pas alergător, în direcția opusă, cât de rapid aș fi putut, când te-am întâlnit în seara aceea, în Gavle? E clar, nu-i așa, că nu am nicio legătură cu asta.
   Grindina i se prindea în părul blond și pe umeri, unde se topea și i se scurgea pe spate.
   - Iartă-mă, zise ea. A trebuit să întreb.
   El se întoarse și o privi în ochi.
   - A trebuit? spuse el. Chiar a trebuit? Credeam că ne cunoaștem mai bine de atât. Credeam că noi... că noi...
   Ea dădu din cap spre el să continue, dar mentalistul amuți. Ieși în grindină și se așeză lângă el. De la puțină apă înghețată nu murise nimeni. Priveau împreună acoperișurile ude ale caselor. Fără să-și dea seama ce face decât după ce fu prea târziu, își împleti mâna în a lui. La naiba. Nu trebuia. Își ținu respirația așteptând o reacție din partea lui. Dar el nu se retrase. În schimb, îi cuprinse mâna mai tare.
   - Că noi ne cunoaștem, zise ea terminându-i fraza.
   El dădu din cap afirmativ, fără să spună nimic.
   Pe urmă se uită prin furtuna de grindină cu ochii întredeschiși și tresări brusc.
   - Doamne, zise el. Pentru o fracțiune de secundă mi s-a părut că o văd pe Anna acolo.
   Ea se uită încolo, dar era greu să-i vadă pe ceilalți clienți clar, printre boabele de grindină.
   - Nu era ea, zise el și dădu din cap. Acum am evident halucinații cu stalker-ii mei. Minunat.
   Grindina se opri la fel de brusc cum începuse. Clienții începură să iasă precauți de sub prelată, iar ei își dădură drumul mâinilor.
   - Și acum, întrebă ea uitându-se la cutia cu tăiței distrusă de apă, din cealaltă mână. Vrei s-o iei în pas alergător în direcția opusă acum?
   El găsi un coș de gunoi ca să arunce ceea ce odată fusese prânzul lor. Pe urmă pescui din buzunar o sticlă de dezinfectant și i-o întinse. Privirea era în continuare rănită.
   - O iau în pas alergător unde îmi ceri tu, zise el. Credeam că știi asta.
   - Conform teoriei lui Vincent avem o dată la care e posibil să fie comisă următoarea crimă. Și cum celelalte crime au avut loc în Stockholm, avem motiv să bănuim că și aceasta se va întâmpla tot aici.
   Ruben se uită sceptic la Julia după ce aceasta își termină ideea.
   - Vincent, da, zise el. De câte ori mai e nevoie să spun că trebuie să-l ridicăm? Băgați-l în arest ca suspect pe temeiuri rezonabile, mai sunt doar câteva săptămâni până pe douăzeci și doi. Poate are ajutoare de care noi nu știm, l-ați întrebat asta? L-ați întrebat dacă-l cunoștea pe Rask? În continuare nu știm nimic. Parcă am căuta acul în carul cu fân. Și singurul care știe ceva, pe acela voi nu vreți să-l interogați. Doar eu văd ce se petrece? Câte dovezi vă mai trebuie?
   Mina se holba acră la el. Sentimentul ei de deznădejde în fața situației se accentua și mai tare în fața atitudinii lui Ruben.
   Se simțea copleșită. Undeva acolo, afară, era un om, în viață, preocupat de activitățile cotidiene, prieteni, probleme, convins că viața sa se întinde fără sfârșit, în viitor. Fericit în neștiința lui că totul se va sfârși peste câteva săptămâni, dacă ei nu reușeau să oprească asta. Și cel mai rău lucru: era posibil ca Ruben să aibă dreptate.
   Dar ea îl cunoștea pe Vincent. Era briliant, dar îi lua zece minute să-și înnoade corect șireturile de la pantofi. Și avea cuvântul lui că e nevinovat. Vincent măcar înțelesese gravitatea legată de suspiciunile care se îndreptau împotriva lui. Își anulase toate contractele pentru restul lunii și promisese să nu părăsească orașul. Dar el nu mai făcea parte din echipa anchetei.
   Julia continuă cu calm.
   Era unul dintre lucrurile pe care Mina chiar le aprecia la șefa ei. Își păstra calmul în orice situație. Chiar și când Ruben se comporta ca un nemernic.
   - Am vorbit direct cu șeful poliției și am primit promisiunea pentru resurse în plus pe data de 22 septembrie, zise Julia. Nu știm locația, aveți dreptate, dar până acum victimele au fost găsite în locuri reprezentative pentru Stockholm. Au fost locuri publice cunoscute, nu vreo stradă lăturalnică aleasă la întâmplare.
   Peder ridică mâna și Julia dădu din cap afirmativ.
   - Dar au fost și locuri diferite de fiecare dată, zise el. Așa că poate ne asumăm riscul și tăiem acele locuri care au fost deja folosite? Deci să nu investim în resurse care să supravegheze Grona Lund, parcul din fața Teatrului China sau Halele de Comerț cu Ridicata din Arsta?
   - Bine gândit, și cred că ai dreptate. E clar un risc, ne putem înșela, dar cred că merită să ne asumăm acest risc. Nu vom supraveghea acele locuri. Dar atunci ce locuri ni se par foarte reprezentative pentru Stockholm? Locuri cunoscute?
   Ea ridică markerul pentru a începe să noteze propunerile lor pe whiteboard.
   - Turnul Kaknas, Ciuperca de la Stureplan, parcul Humlegarden, zise Mina.
   Julia nota cu un scris greu de înțeles.
   - Platoul din Piața Sergel, Palatul, zise Ruben neimplicat.
   - Junibacken, Djurgarden, Muzeul Vasa, completă Peder în timp ce Julia continua să noteze.
   - Hornstull, zise Peder.
   Ruben pufni.
   - Hornstull? În Sodermalm?
   Zisese „Sodermalm“ de parcă era un cuvânt urât.
   - Horns...tull, silabisi Julia în timp ce scria pe tablă.
   - Și cum, ne băgăm picioarele de tot în Sodermalm? zise Peder.
   - Da! Cui dracu’ îi pasă de Sodermalm? Și cum adică Hornstull, ce e acolo? zise Ruben.
   - Auziți, liniște în clasă, spuse Julia pe un ton sever.
   Mina își dădu ochii peste cap. Snob mai era Ruben! Ceea ce era extrem de ironic, fiindcă ea știa întâmplător că el se născuse și crescuse în Rimbo. Nu în Vasastan, așa cum susținea el.
   - Teatrul Regal Dramatic, zise Christer încuviințând din cap pentru sine. Eu cred cu adevărat în teatrul ăsta. Dacă aș fi fost criminal, aș fi așezat în mod absolut un cadavru pe treptele de acolo. Foarte de efect.
   - Acum nu știm dacă efectul e cel pe care-l caută criminalul sau dacă există vreo legătură personală cu aceste locuri.
   - Sau dacă până și locurile sunt o parte din nu știu ce cod, adăugă Mina.
   Ruben oftă.
   - Hai, gata, ce dracu’, zise el. Vincent ne-a arătat un mesaj ascuns. Pe care chiar el l-a pus acolo. Dar nu totul e cifru și morse și mesaje ascunse. Puțină muncă cinstită de polițist se impune acum. Nu o grămadă de hocus-pocus care doar creează haos.
   - Teatrul Regal Dramatic, adăugă Julia pe tablă și făcu un pas în spate.
   - Să nu uităm un lucru, zise Mina. Locurile în care am găsit victimele erau locuri secundare ale crimei. Crimele s-au petrecut în altă parte. Sunt de acord că această supraveghere crește posibilitatea de a-i găsi pe ucigași. Dar asta doar după ce crima s-a petrecut. Avem în continuare de împiedicat o crimă.
   - Și vom face asta cu toate mijloacele pe care le cunoaștem, zise Julia. Dar acesta măcar e un început. Mă așez să organizez distribuirea resurselor, fac orar și din astea, iar dacă vă vin în minte și alte locuri către care ar trebui să distribuim resurse, treceți-le pe lista de aici de pe tablă. O s-o rog și pe Sara Temeric de la Departamentul de analiză să facă o supraveghere mai activă a rețelei mobile începând din acest moment. Bineînțeles că vom avea în general o prezență polițienească mai mare pe străzi. Și toate ideile despre cum putem acționa înainte ca lista să intre în vigoare sunt acceptate cu recunoștință.
   - Un ac în carul cu fân, cum spuneam, mormăi Ruben, un ac pe nume Vincent Walder.
   Julia se întoarse și se uită furioasă la el.
   - Atitudinea ta nu ajută câtuși de puțin! Și ce propuneri ai tu, mai mult decât ideea ta briliantă de a-l reține pe Vincent? Doar să ne băgăm picioarele în rest? Să stăm să ne frecăm degetele în timp ce așteptăm să sune telefonul? Așa ai rezolva tu?
   - Am putea să-i audiem pe foștii lui profesori și pe colegii de clasă, mormăi Ruben. Și pe Jessica aia, mama lui Robert, doar era tovarășa lui de joacă. De ce nu vorbim iar cu ea?
   - Pentru că Vincent nu e suspect pe temeiuri rezonabile! țipă Julia. Nu există nimic concret care să-l lege de crime. Ce anume nu înțelegi?
   Ruben se făcu roșu în obraji și-i evită privirea.
   Mina și-ar fi dorit niște popcorn. Să vadă cum e Ruben certat era în mod clar una dintre preocupările ei favorite.
   - L-ai putea pune pe Ruben responsabil de supravegherea zonei Sodermalm? zise Christer, iar Peder chicotea pe înfundate.
   - Ai dracu’ glumeți, mormăi Ruben.
   În timp ce ceilalți se ridicau, el părăsi camera rapid.
   Mina mai zăbovi o clipă și se uită la tablă și la lista care urma să devină și mai lungă. Ruben avea dreptate într-o chestiune. Era ca și cum încercau să găsească un ac în carul cu fân.

SEPTEMBRIE

   Pentru prima oară de multă vreme, nimeni din familie nu era acasă. Aston era la școală, Benjamin avea, în mod neobișnuit, un curs fizic pe undeva prin Kista, Rebecka avea întâlnire cu o prietenă, iar Maria era la yoga.
   Foarte bine. În cazul ăsta erau scutiți să vadă mașina poliției parcată de partea cealaltă a străzii, ținând sub observație casa și aleea dinspre garaj. El nu era suspect, nu oficial, dar după ce Ruben insistase, el acceptase să fie totuși supravegheat. Pentru că aceasta era ziua în care el susținuse că se va comite următoarea crimă. 22 septembrie. Dacă altceva nu putea să-i dovedească nevinovăția, asta putea, când se va constata că la finele zilei nu omorâse de fapt pe nimeni, foarte probabil spre marea dezamăgire a lui Ruben.
   Ruben ar fi putut lua o mașină civilă. Vincent bănuia că așa se obișnuia când stăteau la pândă. Dar nu, Ruben voise să fie vizibil. Ce naiba, mașina albă a poliției, cu însemnele ei galbene și albastre, părea chiar proaspăt spălată. Ruben trebuie să fi fost atât de dezamăgit când a descoperit că Vincent nu are vecini. Vincent îi făcu cu mâna prin geamul de la bucătărie.
   Când Ruben se întoarse cu fața în altă parte, Vincent îi arătă degetul.
   Că nimeni altcineva nu era acasă însemna că are toată casa pentru el. Ar putea să caute pe site-uri porno de pe computerul lui Benjamin, să termine de construit modelele de lego ale lui Aston, să coacă fursecuri pentru Rebecka sau să danseze gol în sufragerie, fără să-i pese cuiva. De fapt, asta n-ar face deloc. Ultima chestie adică. Să danseze gol era mai degrabă fantezia Mariei. Nu în realitate, evident, dar ea ar fi vrut probabil să fie așa.
   Luă albumul Telekon cu Gary Numan și-l puse în pick-upul din sufragerie.
   Prima oară când auzise și altă muzică decât cea pentru copii, fuseseră tocmai melodii de-ale lui Gary Numan, Kim Wilde și alți artiști ai scenei britanice de new wave. Tocmai începuseră să fie difuzați la radioul suedez atunci.
   Când auzise la 5 ani melodia I Die: You Die pentru prima oară, avusese coșmaruri toată noaptea. Erau sunete care nu veneau de la niciun instrument pe care-l cunoștea. Tonuri și armonii care erau orice, numai liniștite și sigure nu. Mai întâi îl speriaseră. Apoi îl fascinaseră. Viziunea sa foarte clară asupra a ceea ce era muzica, bazată pe experiența de viață a unui copil de cinci ani, se dovedise a fi complet greșită. Și dacă așa era cu muzica, ce altceva mai putea fi în același fel? Lumea era complet diferită față de cum crezuse el că ar fi. Totul era posibil. Și nu existau plase de protecție.
   Ajungea și acum în aceeași stare mentală când asculta muzica aceea. Iar de data asta, era exact ce avea nevoie. Avea nevoie să fie creativ. Să gândească outside the box. Căci, chiar dacă avea să-l dezamăgească pe Ruben pentru a nu fi comis nicio crimă în această zi, cineva avea s-o facă. Unii, se corectă el. El nu credea nicio secundă că Rask fusese unul dintre criminali. Iar Anna probabil nu era nici ea implicată.
   Se aplecă în fața acvariului, dar umbridele se țineau ascunse. De parcă simțiseră că se întâmplă ceva.
   Ridică volumul muzicii și intră în camera de lucru. Cu toată casa la dispoziție, tot camera de lucru era locul lui preferat. Nu avea parte de surprize, știa exact unde se află orice lucru și ce era orice lucru. Înainte de toate, era a lui. Nimeni nu se enerva că volumele din bibliotecă erau sortate după culoare, în loc de ordine alfabetică. Sau că în bibliotecă, chiar printre premiile mai importante pe care le primise, era un portret pictat cu el ca zombie, un cadou de la un cunoscut autor de benzi desenate.
   Vincent se întinse pe covorul verde gros de pe jos pentru a se gândi. Gary Numan cânta în sufragerie că are de gând să te avertizeze când vei cădea.
   Vincent încercase să treacă prin toate bucățile și să vadă unde, în complicatul puzzle, se potrivea el, dar oricum făcea nu putea să-i dea de capăt. Era o mare dezordine în mintea lui și nu mai putea să-și țină gândurile în frâu. Avea niște vârtejuri atât de violente în creier, încât avea senzația că o să cadă din picioare, deși era deja lungit pe jos. Întinse brațele într-o încercare de a atenua amețeala și simți firele covorului sub mâini.
   Concentră respirația. Vertijul scăzu încet. Toate bucățile de puzzle erau identificate. Dar în continuare nu înțelegea nimic.
   Era un noroc chior că ceilalți polițiști nu erau la fel de convinși de vina lui, precum era Ruben. Nu că-i reproșa lui Ruben, și el probabil ar fi gândit la fel. Dar asta doar îi cumpărase un răgaz. Mai devreme sau mai târziu implicarea lui va ieși în presă. Atunci Mina și ceilalți nu vor mai putea să-l protejeze, oricât de nevinovat ar fi fost.
   Se concentră pe lumina galbenă, slabă, a plafonierei. O dăduse mai mică, chiar înainte de a se întinde pe jos. Acum arăta ca un glob galben-auriu acolo sus, în tavan.
   Presa o să-l mănânce de viu. Criminalul-Houdini, mentalistul Vincent Walder. Va fi declarat vinovat la final. Vinovat de 3 crime. Sau 4, până la sfârșitul zilei. Nu vor avea de ales. Era, cum spuneam, doar o chestiune de timp. Și probabil nu-i mai rămăsese mult. Deci ce avea el, de fapt? O luă de la început pentru a mia oară, ca să vadă dacă omisese ceva.
   Vincent închise ochii și scoase trei lăzi din rețeaua sa de gânduri. În fiecare ladă existau mai multe straturi de raționamente, posibile concluzii și eventuale tipare. Dar pentru moment se mulțumea să se uite la etichetele lor.
   Lada 1: Mamele victimelor: Vechile lui prietene de joacă. Deci, cu alte cuvinte, ucigașii știau unde a copilărit el și cu cine.
   Lada 2: Victimele au murit în numere de iluzionism greșite: La fel ca mama. Ucigașii știau așadar ce se întâmplase cu mama lui.
   Lada 3: Datele crimelor reprezentau literele din numele lui din copilărie.
   Vezi lada 1.
   Deschise ochii din nou și-i aținti asupra globului auriu.
   Totul trimitea la copilăria lui.

   Era ușor să tragă concluzia că ucigașii trebuie să-l cunoască, poate chiar să fi copilărit cu el. Dar era o capcană psihologică de gândire. E foarte ușor să credem că totul pornește de la noi. Să credem că noi înșine stăm la originea a tot ce se întâmplă. Toți gândesc asta într-un fel, e imposibil să n-o faci, pentru că toți oamenii sunt centrul propriului univers. Dar asta nu însemna că era chiar așa.
   Toate informațiile despre el copil puteau fi găsite pe net. Nici măcar nu erau greu de găsit, dacă știai doar cum să cauți. Ucigașii nu trebuiau să aibă absolut nicio legătură personală cu el, doar o conexiune funcțională la internet.
   Dar dacă ucigașii nu-l cunoșteau, nici nu putea vedea vreun motiv. De ce-ar face un străin toate astea? Ca să-l măgulească? Să-l provoace? Egoul lui poate era mare, dar nu suficient de mare pentru a crede serios o asemenea explicație. Nebunia unui stalker nu se întindea de obicei mai departe de fantezii, ca ale Annei. Sigur, Moriarty crease povești cu crime pentru Sherlock Holmes, doar pentru a vedea dacă acesta le poate rezolva. Dar asta era în cărțile de beletristică. Exista extrem de puțin romantism, de mister învăluit în ceață, în ceea ce se întâmplase cu Agnes, Tuva și Robert.
   Globul auriu începu să bâzâie și lumina lui spori brusc în intensitate. Se pare că dimmer-ul trebuia schimbat. Se ridică în fund pe covor, cu picioarele drepte, întinse în față. Schimbă pista și cochetă cu gândul că ucigașii de fapt îl cunoșteau. Nu că ar fi existat cineva din mediul lui care ar putea înfăptui așa ceva, totuși... Dacă exista. Gary Numan părea într-un mod pervers să fie de acord de dincolo, din sufragerie, unde se împotmolise în refrenul de la I Die: You Die.
   Dar și dacă i-ar cunoaște pe ucigași. Tot nu găsea niciun motiv. Și a patra crimă urma să aibă loc azi.
   O a patra ladă imaginară îi apăru brusc în minte. Nu-și putea aminti să o fi creat. Dar era acolo, distinct, la rând, lângă celelalte trei. Închise ochii și se uită în noua ladă. Era complet goală. Subconștientul lui încerca aparent să-i spună ceva. Patru lăzi, patru piese de puzzle cu informații, din care una era goală.

   Aha. Bineînțeles.
   Puzzle-ul nu era complet, totuși. Existau informații importante pe care le omisese. O a patra și ultimă piesă de puzzle care urma să dezvăluie tot.
   Discul se terminase acolo, în sufragerie. Auzea acul hârșâind la marginea etichetei. Îl lăsă așa.
   A patra și ultima piesă de puzzle nu era ultima crimă, așa cum crezuseră ei.
   El știa exact ce e. Și era acasă la el.

   Mina tocmai se schimbase cu haine curate și-și pusese colierul Nathaliei, când sună la ușă. Ea tresări. Nu suna niciodată la ușă. Nimeni n-o vizita niciodată. Sau? Putea fi Vincent? Intraseră pe nesimțite într-o fază a relației lor în care el simțea că poate să treacă spontan pe la ea? Nu. Mai ales nu astăzi, nu cu Ruben în coasta lui. Nu părea a fi Vincent. Trebuie că era vreun agent de vânzări. Vreun tânăr care voia să-i vândă ciorapi de fotbal sau lalele.
   Sau martorii lui Iehova. Bărbați tineri bine pieptănați, în cămașă albă și cravată neagră și cu lumina Domnului strălucindu-le în ochii absenți. Ca niște mici roboți oribili, spălați pe creier.
   Deschise. La ușă era Kenneth.
   - Bună! zise ea uimită. Tu aici?
   - Bună și ție! Da, mă gândeam să-l iau pe Bosse. Îmi cer scuze că s-a prelungit atât. Din fericire ți-am găsit adresa pe Eniro. Un vecin amabil mi-a dat drumul în clădire.
   Ușurare amestecată cu vină. Ușurarea de a avea, în sfârșit, contact cu stăpânul lui Bosse. Dar vină, deoarece Kenneth credea că patrupedul locuia la ea.
   - Începusem să cred că te-a înghițit pământul, zise ea, ca să mai tragă puțin de timp. Cred că nu te-am mai văzut la AA din vară.
   - Probabil că am fost acolo în zile diferite, zise el. Totul a mers bine cu Bosse?
   Kenneth o privea plin de interes și se uita în jur după câine. Mina simți cum pe fața ei se contură o grimasă forțată când răspunse.
   - Mda, deci Bosse o duce bine. Dar nu e aici...
   - Păi și unde e?
   Kenneth avea o față mirată. Mina dădu din umeri scuzându-se.
   - Nu se potrivea cu programul meu să-l țin eu. Chiar am vrut. Dar, din păcate, nu a mers, pur și simplu. Am un coleg fantastic care s-a oferit să ajute. Așa că e acasă la Christer.
   - Aha, la Christer, zise Kenneth cu fața în continuare derutată.
   - Cum se simte soția ta? se grăbi ea să întrebe.
   - Ce drăguț din partea ta. Da, a fost cam oribil o vreme, dar s-a dovedit a fi doar un atac cerebral blând, au stabilizat-o rapid, așa că a stat acasă și s-a odihnit toată vara și începutul toamnei. Acum e suficient de bine cât să pot să am iar grijă de Bosse.
   - Ce mă bucur să aud, zise Mina.
   Și chiar vorbea serios.
   Iubirea evidentă dintre Kenneth și soția sa o mișcase, se întrebase de multe ori în decursul ultimelor luni ce or mai fi făcând.
   - Unde îl găsesc pe... Christer? zise Kenneth și ridică o sprânceană mirată.
   Mina luă telefonul și începu să caute prin lista sa de contacte.
   - Locuiește în Skurusund, dacă o iei înainte pe Varmdovagen, o să vezi strâmtoarea cam după 10 kilometri și un pic, faci direct la dreapta după rond și mai mergi cam 500 de metri, e o casă maronie pe partea dreaptă, arată ca o cabană.
   Ea știa toate astea doar fiindcă de curând, într-un acces de mustrări de conștiință, se dusese până la Christer cu un sac mare de hrană pentru câini și i-l lăsase la ușă.
   - Uite aici și numărul lui, să-l suni să-i ceri adresa și...
   - Cam multă informație. Nu poți să vii cu mine să-mi arăți tu?
   Vocea era imploratoare și ochii lui Kenneth erau la fel de mari ca ai lui Bosse.
   Mina aruncă o privire pe fereastră și se uită jos, pe stradă. O dubă era parcată în fața ușii blocului. Părea să aibă mulți kilometri la bord. Își putea imagina care era factorul de igienă pe interior.
   - Chiar aș aprecia, noi ție ți l-am dat pe Bosse și tu ai zis că o să ai grijă de el pentru noi...
   Mina se zvârcolea de aversiune. Era ziua complet nepotrivită. Dar Christer o s-o ducă după aceea cu mașina lui la Palatul Poliției. Kenneth apăsase direct pe acel buton din conștiința ei încărcată și nu vedea cum i-ar putea refuza acest serviciu. Oricât de mult îi protestau trupul și sufletul să intre în acea dubă murdară. Se întinse după geaca de blugi.
   - OK, vin cu tine să-ți arăt.
   Încuie ușa, se strecură pe lângă el ca s-o ia pe scări, ieși pe ușa blocului și apoi în pas rapid spre dubă, ca să nu apuce să se răzgândească. Kenneth o urmă în grabă, ocoli ca să ajungă la locul șoferului și descuie. Mina deschise ușa de pe partea pasagerului și respiră adânc. Era așa cum se temuse. Respiră adânc, încă o dată. Și urcă.

   Vincent se ridică de pe covor și luă cartea. Cartea mare pe care cineva i-o trimisese lui Umberto la ShowLife Productions înaintea Crăciunului, ca să i-o dea lui. Cea cu leopardul pe copertă. O primise înapoi de la poliție după o săptămână.
   Cu siguranță, ei ar fi vrut s-o păstreze mai mult, dar el nu credea că soluția se afla în a face teste chimice pe paginile cărții. Probabil că n-ar găsi altceva în afară de amprentele lui și ale lui Umberto. Dacă exista o soluție, atunci aceea se afla în mesajul în sine.
   Mesajul venea garantat de la ucigași, dar data trecută nu se sinchisise prea tare în legătură cu asta, fiindcă nu se potrivea cu celelalte piese de puzzle.
   Interpretase asta ca pe o zeflemea din partea ucigașilor. Dar poate că nu se uitase cum trebuie. Dădu la pagina 873, cea la care ajunsese Benjamin. În continuare nu găsise ce reprezenta 8 iulie ora 3. Dacă reprezenta ceva.
   Exact ca mai înainte, suna un clopoțel, dar era atât de slab, încât putea foarte bine să-l fi inventat singur. Uneori nu exista de fapt niciun tipar, chiar dacă suntem convinși că l-am văzut.
   Mesajul de pe acea pagină se holba la el la fel de criptic ca data trecută.

   Bună, Vincent.
   Aș fi grav dezamăgit în cazul în care ai crezut că 8 iulie e data unei noi crime. Chiar nu-ți amintești? Să te uiți mai bine de atât, dacă vrei să mă găsești.

   „Să te uiți mai bine.“ O formulare ciudată. De ce nu „să lucrezi mai bine“ sau „să cauți mai bine“? Ignoră mesajul și studie în schimb restul paginii.
   Liniile agresive și cocoloașele colorate cu roșu. Cele din urmă erau de fapt puțin mai structurate decât niște cocoloașe. Tocmai realiză asta. Aveau margini clare, dar formele erau ciudate. Încet, vârtejul din capul lui începu să prindă contur. O amintire dintr-o vară la care nu se mai gândise de mulți ani. Fusese întunecată și reprimată de ceea ce se întâmplase mai târziu, în aceeași vară. Amintirea unei pături pe iarbă.

   Ziua de naștere a mamei.
   Când îl chema Vincent Boman.
   Rochia favorită a mamei.
   O felicitare.

   Se uită la liniile de pe pagină din nou. Unele dintre ele nu erau trasate întregi, ci doar întrerupte. Dar era imposibil... Nu putea fi așa. Nu avea voie să fie așa. Cu mâinile tremurând rupse cu grijă pagina din carte, aproape s-o distrugă, fiindcă tremura atât de tare.
   Trebuie împăturită ca un avion de hârtie.
   Nu voia să vadă silueta care prindea contur în mintea lui, dădu din cap ca să scape de ea, dar nu exista nicio cale de scăpare. Trebuia să știe.

   Rochia favorită a mamei avea model-leopard.
   Un leopard pe prima copertă a cărții.
   El avea un joc de cărți în mână.

   Liniile întrerupte le plie înăuntru, pe cele întregi în afară. Cu fiecare pliu formele roșii începeau să se îmbine.
   Țineți minte această zi, ora 3 după-amiaza, 8 iulie, fiindcă o să povestiți despre ea nepoților voștri.
   Așa spusese el. Ora 3 după-amiaza, 8 iulie. 873. Ziua de naștere a mamei. Nu mai serbase acea zi de aproape 40 de ani.
   După ce termină de împăturit, se holbă la rezultat. Aceeași literă groasă, roșie, repetată de trei ori.

   T T T

   Scoase un țipăt și mototoli pagina. Pe urmă luă cartea și o aruncă pe raftul bibliotecii, iar premiile lui căzură pe podea cu un zdrăngănit. Portretul-zombie căzu pe jos și sticla ieși din ramă. T T T. Auzise acele litere repetându-se mult prea des în copilăria lui ca să nu știe ce reprezintă.
   Care coincideau și cu locurile în care fuseseră găsiți Agnes, Tuva și Robert.
   Agnes, în Parcul Berzelius din fața Teatrului China. Tuva, în fața parcului de distracții Grona Lund. Robert, într-o parcare.
   Teatru, Tivoli, Trafic.
   Jane.
   Ucigașul era sora lui mai mare. Era complet irațional, dar în același timp singura explicație. Trebuia să dea de Mina. Rapid.

   - Iartă-mă, eu... Ar fi trebuit să-ți spun. Bosse...
   Minei îi era greu să-și găsească vorbele. Să-și ceară scuze era una din părțile ei cele mai slabe și ceva ce evita pe cât posibil. De aceea simțea formulările groase și neobișnuite în gură. Dar Kenneth îi veni în întâmpinare.
   - Nicio problemă, zise. Cineva a avut grijă de el, asta e principalul.
   - Mulțumesc, zise Mina și sună mai concis decât intenționase.
   Pentru a mușamaliza totul, iniție tot ceva ce evita de obicei pe cât posibil.
   Discuție de complezență. Disprețuia puține lucruri atât de tare precum acela de a fi nevoită să converseze fără scop. Dar tocmai în acest moment, asta servea totuși unui fel de scop. Mizeria din dubă mișuna pe ea, la figurat, evident, dar oricum. Simțea că niște particule invizibile i se mișcau pe piele. Să umple tăcerea ar fi putut măcar să-i mute puțin concentrarea de la panica pe care o simțea crescând ușor.
   - Cum v-ați întâlnit tu și... soția ta? Scuze, mi-am dat seama că nu știu cum o cheamă.
   - Jane. O cheamă Jane.
   - Jane. Ce frumos. Da, dar cum v-ați întâlnit tu și Jane?
   Mina auzea cât de răgușită și nedeprinsă îi suna vocea, în ceea ce ar fi trebuit să reprezinte o conversație lejeră. Majoritatea oamenilor stăpâneau această formă de artă. Credea că și ea are această abilitate. Doar că nu avusese niciodată voința să exerseze.
   - Ne-am întâlnit pe fund.
   - Pe fund?
   Mina se uita la el. Nu era răspunsul la care se așteptase. Ceea ce făcu ca interesul ei de a ține conversația în mișcare să crească imediat. Kenneth își menținea privirea concentrată la drum când răspundea.
   - Am găsit-o pe stradă. Aproape moartă în bătaie. Avea... probleme. N-a avut o viață ușoară. Nici eu. Și eu am avut probleme. Dar e ca atunci când 2 de minus devin un plus. Ceva s-a întâmplat când am văzut-o zăcând acolo. Maxilarul era dislocat. Un ochi era atât de umflat, că nici măcar nu se vedea. Avea trei coaste și un picior rupte. Fractură la brațul drept. Și cineva o lovise cu picioarele în spate atât de tare, că i-a distrus coloana.
   Mina încuviință.
   - Deci nu scolioză? zise ea.
   Kenneth dădu din cap.
   - Acum o să virăm imediat, zise Mina și el aprinse semnalizatorul drept.
   - Oamenii în general nu vor să audă adevărul. Așa că mințim. E mai simplu așa, spuse el.
   - Înțeleg ce vrei să zici, spuse Mina uitându-se pe geam.
   Și ea făcea la fel. Mințea. Pe toți. Mereu fusese cel mai simplu așa.
   - Am sunat la ambulanță. M-am dus cu ea la spital. De atunci suntem împreună.
   - Și-ați venit la AA. Vă ajută? Cu... problemele?
   - Da, ne ajută. Asta, plus lucrurile pe care le facem singuri. Uneori trebuie să fii proactiv. Nu poți doar să stai și să aștepți să se întâmple chestii. Să se schimbe lucruri. Uneori trebuie să iei lucrurile în propriile mâini.
   - Înțeleg ce vrei să spui, zise Mina din nou și chiar așa era. Sunteți de aici? Din Stockholm?
   - Da. Și nu.
   El nu mai continuă. Și ea nu întrebă mai mult.
   - Cât mai ai? zise ea în schimb.
   Kenneth nici măcar nu tresări. Ea regretă întrebarea imediat ce o puse. Dar parcă îi lipsea acel filtru, pe care-l aveau alți oameni, între creier și gură.
   Acesta era și unul din motivele pentru care evita conversația. Se termina cel mai adesea ca interlocutorii să i-o ia în nume de rău.
   - Cum ți-ai dat seama? întrebă el, în continuare cu privirea ațintită la drumul din fața sa.
   - Nu știam sigur până s-o confirmi tu acum. Dar am bănuit bine. Ai ochii galbeni și o nuanță gălbuie la piele. Exact ca bunicul meu care a murit de cancer hepatic. Și e un flacon gol de Nexavar pe jos. Și bunicul meu lua din ăsta.
   Mina pipăi precaut cu degetele de la picioare un flacon gol de medicamente care era aruncat pe jos, la picioarele ei.
   - Câteva luni, dacă am noroc, spuse el. Prea multe metastaze. Nici măcar nu mai iau Nexavar.
   - Îmi pare rău, zise ea.
   Rămaseră tăcuți câteva momente.
   - Trebuie să fac totul pentru Jane, zise el apoi. E singurul lucru pe care i-l pot da. E singurul lucru pe care-l pot face. Să-i dau ce are nevoie.
   - Frumos, spuse Mina.
   Ea se suci pe scaun și se sprijini mai bine. Începea să fie prea personal, prea uman. Simți că i s-a lipit ceva de mână. Un ambalaj de bomboană. Scârbită, încercă să-l îndepărteze, dar se lipise de degete. Simți cum se intensifică starea de rău. Într-un final îndepărtă hârtia. Își ridică privirea.
   - Trebuia să virezi acolo, zise ea arătând cu degetul spre drumul adiacent pe lângă care tocmai trecuseră.
   Dar în loc să încetinească, mașina mări viteza.
   - Ai ratat drumul, zise Mina și se întoarse spre el ridicând din sprâncene.
   Kenneth nu răspunse. Doar apăsa și mai tare pedala de accelerație, vitezometrul arăta acum 150 de kilometri la oră.
   - Ce faci? strigă Mina uitându-se fix la el.
   Într-un final, el întoarse încet capul spre ea și spuse calm:
   - O să vii cu mine acasă.
   Pe urmă întoarse privirea înapoi la drum. Mina rămase nemișcată câteva secunde, pe urmă își scoase telefonul din buzunar. Înainte ca ea să apuce să reacționeze, Kenneth i-l smulse din mână și-l aruncă prin deschizătura ferestrei. Și în acel moment Mina înțelese că făcuse o greșeală.
   O mare greșeală.

   Kvibille 1982

   Frățiorul stătea pe canapeaua din sufragerie cu picioarele ridicate la piept.
   Le cuprinsese cu brațele și plângea. Lacrimile îi curgeau pe bluză și pe perna de sub el. Ea abia îl auzea ce zice.
   - Ea s-a băgat în ladă, spuse el plângând în hohote. Eu am încuiat cu lacătul. Pe urmă trebuia doar să-mi aduc mantia. Cea pe care mi-ai făcut-o tu. Am alergat în casă. Atunci mi s-a făcut foame. Am mâncat 3 felii de pâine cu o felie de cașcaval și o jumătate de felie de șuncă pe fiecare. Și am băut...
   - Ce-ai mâncat și-ai băut nu e important! țipă ea fără să se poată stăpâni.
   - Ba da, e! țipă și el. Radioul era deschis în bucătărie. Era o emisiune despre manoderpresi... mano... așa cum e mama uneori. Așa că am ascultat-o. Pe urmă au venit Malla, Sickan și Lotta. Erau pregătite de picnic. Ne-am dus cu bicicletele la lac și ne-am scăldat acolo. Pe urmă am mâncat cina acasă la Sickan.
   Simțea iar că-i vine să vomite.
   Mantia aia blestemată. Dacă nu i-ar fi dat-o, ar fi rămas în hambar. Atunci nu s-ar fi întâmplat nimic. Totul era din vina ei. Deși, nu. Acel gând era vechea Jane. Nu de data aceasta. Nu în continuare.
   - Prietenele tale nu s-au întrebat unde e mama ta?
   - Ba da, au întrebat de ea, iar eu mi-am adus aminte că e în hambar, dar ele au zis să plecăm pe furiș să nu ne vadă. Ca o ghidușie.
   Ca o ghidușie. Lui Jane îi venea să le omoare pe fetele alea.
   - Când ți-ai adus aminte că ai lăsat-o în ladă? întrebă ea și încercă să pară calmă.
   Se așeză pe canapea lângă frățiorul ei și el își puse fruntea pe genunchi.
   - Seara, zise el încet. Când să mă duc la culcare.
   - Seara? Dar cum ai putut să uiți așa ceva? Tu, dintre toți oamenii?
   - Dar n-am uitat! Era întuneric afară. Mi-e frică atunci.
   El se uită brusc în sus la ea cu ochi sfidători.
   - În plus, ea putea să iasă de acolo! Exista o... de fapt n-am voie s-o zic, un magician nu-și dezvăluie niciodată secretele, dar...
   - O să te bat.
   - Exista o ușiță secretă. Tot trucul consta în faptul că ea se putea furișa afară prin partea din spate. Am crezut că a făcut-o, că a ieșit imediat ce-a văzut că nu mă mai întorc și că poate după aia s-a dus la vreo prietenă sau ceva. Sau că a curățat păpădia. Nu știu.
   Ea înghițea greu. El avea doar 7 ani. Și nici nu era ca majoritatea celorlalți copii de 7 ani. Dar niște limite trebuiau să existe.
   - De ce nu te-ai dus pur și simplu acolo ca să verifici? întrebă ea. Când ai văzut că nu vine acasă?
   - Mi-a fost frică. Poate era enervată. Sau poate o durea ceva după ce a așteptat în ladă atâta timp. N-am vrut să mă certe. Dar Jane, nu înțeleg, de ce a rămas acolo?
   - Pentru că blestemata ta de ușiță secretă nu funcționa!
   Frățiorul ei tresări puternic. Pe urmă își încreți fruntea.
   - Nu funcționa? zise el. Nu cred că am calculat greșit... Dar atunci n-ar fi trebuit să bată tare?
   Uneori era atât de bătut în cap. Era o minune că nu-și înțepenise mantia în ușa hambarului și nu se strangulase singur cu ea.
   - De unde știi că n-a bătut? zise ea. Tu oricum erai plecat. Și pe urmă nu te-ai dus acolo! Ai evitat hambarul aproape două săptămâni. Pentru că nu voiai să fii certat. Ce e în capul tău? Poate că a bătut în ladă mai multe ore. Sau mai multe zile!
   O mică parte din ea nu era foarte mulțumită. Poate că nu era atât de simplu cum voia ea să facă să pară. Chiar era de la sine înțeles că era pur și simplu vina frățiorului? Imaginea mamei pe gazon era în continuare foarte clară în amintire. Auzea cuvintele la fel de limpede, ca și cum ar fi fost spuse acum o secundă.
   Dacă pleci, îmi iau zilele.
   Dar nimeni nu-și lua zilele înfometându-se, ca să nu spunem fierbând în suc propriu, într-o ladă de lemn în care era cald ca într-o saună. Nu. Cel puțin nu ca un plan conștient. Mama sigur nu sabotase ușița intenționat. Dar când realizase că e închisă acolo. Oare cedase vreo parte din ea atunci? O voce din ea îi spusese că nu contează? Că ei se vor descurca mai bine fără ea, și ea doar... așteptase?
   Jane dădea din cap atât de vehement, că o durea. Gândul era complet inuman. Nu era posibil să faci așa. Nu era posibil. Nu? Se uită la băiețelul care stătea lângă ea pe canapea și se hotărî. Aceasta era pur și simplu vina lui. A frățiorului ei deranjat la cap, care nici măcar nu se dusese acolo să verifice. Dacă el n-ar fi fost atât de prost la cap, totul ar fi fost altfel. Era cum era și nu în alt fel.
   Sună la ușă.
   - Cine crezi că e? întrebă frățiorul ei suspinând.
   Ea se uită în tavan și clipi ca să-și oprească lacrimile. El îi distrusese viața.
   N-o să mai fie niciun liceu în Mora, în ceea ce-o privește. În schimb, fără părinți va nimeri în plasament și știa cât de bine o să meargă asta. Dacă o învățaseră ceva anii din Kvibille era faptul că ea nu era ca ceilalți.
   Profesorii își dădeau ochii peste cap când termina temele prea rapid și punea întrebări pe care ei nu le înțelegeau. Niciun băiat din clasă nu se dădea la ea, aparent nimeni nu voia să fie cu cineva care putea gândi în mai multe direcții deodată. Chiar și fetele din clasă amuțeau când apărea ea, de parcă n-ar fi știut ce limbă să folosească. Nu era vina ei că ele erau atât de nașpa de bătute în cap.
   Dar în Mora urma să fie altfel. Acolo existau și alții ca ea. Alți oameni inteligenți. Ylva îi povestise asta. Acolo ea ar fi fost normală. Nu ar fi trebuit să se abțină, din contră, ar fi înflorit.
   O viață nouă.
   Se ridică de pe canapea și merse și deschise ușa poliției. Îi sunase cu o oră în urmă. Noua viață se terminase înainte ca măcar să fi început. Îl ura atât de tare pe frățiorul ei! Atât de incredibil, de incredibil de mult! Și pe prietenele lui blestemate.

 ........................................