Micul domn Sattertwaite se uita gânditor la gazda sa.
Prietenia dintre cei doi bărbați era destul de ciudată. Colonelul era un domn simplu de la țară a cărui pasiune în viață o constituia vânătoarea. Cele câteva săptămâni, cât stătuse obligat în Londra, le petrecuse fără voia sa. Domnul Sattertwaite era, pe de altă parte, un orășean prin definiție. O autoritate în bucătăria franceză, în îmbrăcămintea de damă și întotdeauna la curent cu ultimele scandaluri. Pasiunea sa consta în a observa natura umană. Și era un expert în a contempla viața.
De aceea, s-ar fi putut părea că el și colonelul Melrose aveau puține lucruri în comun, întrucât pe colonel nu-l interesau treburile vecinilor săi și avea oroare pentru orice fel de emoție. Cei doi oameni erau prieteni mai ales pentru că tații lor fuseseră și ei amici. Totodată, cunoșteau aceiași oameni și împărțeau păreri conservatoare despre les nouveaux riches.
Era aproape trecut de 7 și jumătate.
Cei doi stăteau în biroul confortabil al colonelului și Melrose descria desfășurarea iernii precedente cu entuziasmul unui vânător abil. Domnul Sattertwaite, ale cărui cunoștințe despre cai constau, mai ales, din vizita obișnuită de duminica dimineața la grajduri, ce se mai păstrează încă prin tradiție la casele demodate din provincie, asculta cu politețea-i cunoscută.
Sunetul strident al telefonului îl întrerupse pe Melrose. Se duse la masă și apucă receptorul.
- Helo, da, colonelul Melrose la telefon. Poftim?
Întreaga sa purtare se schimbă, deveni rigidă și oficială. Acum vorbea magistratul, nu vânătorul.
Ascultă câteva clipe, apoi spuse laconic:
- Bine, Curtis. Vin de-ndată.
Puse receptorul la loc și se întoarse spre musafirul său:
- Sir James Dwighton a fost găsit în bibliotecă - ucis.
- Ce?
Domnul Sattertwaite tresări tulburat.
- Trebuie să plec imediat spre Alderway. Vrei să mergi cu mine?
Domnul Sattertwaite își aminti că, în district, colonelul era șeful poliției.
- Dacă nu deranjez...
- Câtuși de puțin. La telefon era inspectorul Curtis. Un tip bun, cinstit, dar nu prea inteligent. M-aș bucura dacă ai veni cu mine, Sattertwaite. Am presimțirea că e vorba de o afacere murdară.
- L-au prins pe ucigaș?
- Nu, răspunse scurt Melrose.
Urechea antrenată a domnului Sattertwaite detectă o nuanță de rezervă în spatele scurtei negații. Începu să-și recapituleze în minte tot ceea ce știa despre familia Dwighton.
Un bătrân îngâmfat, fostul sir James era violent în comportament. Un om care-și putea face dușmani cu ușurință. Mergând pe 60 de ani, cu părul grizonat și fața roșie. Avea reputația de a fi exagerat de zgârcit.
Gândurile i se îndreptară spre lady Dwighton. Imaginea ei îi apăru în față: tânără, roșcată, subțire. Își reaminti diferite zvonuri, aluzii, ciudate fragmente de bârfă. Deci, asta era treaba, de aceea Melrose arăta atât de întunecat. Apoi se reculese, imaginația luând-o razna odată cu el.
Cinci minute mai târziu, domnul Sattertwaite se așeză alături de gazda sa, în mașinuța cu 2 locuri a acestuia și porniră în noapte.
Colonelul era un tip taciturn. Trecuse o milă și jumătate înainte de a vorbi. Atunci întrebă brusc.
- Cred că-i cunoști?
- Familia Dwighton? Știu totul despre ei, bineînțeles.
Oare despre cine nu știa totul domnul Sattertwaite?
- Cred că pe el l-am întâlnit o dată și pe ea destul de des.
- Drăguță femeie, spuse Melrose.
- Frumoasă! declară domnul Sattertwaite.
- Chiar crezi?
- Tipul pur renascentist, sublinie domnul Sattertwaite, înflăcărându-se pe tema asta. Ea a jucat în piesele alea, știi, matinee de caritate, primăvara trecută. Am fost extrem de impresionat. Nu era nimic modern la ea, o pură supraviețuitoare. Ți-o poți imagina în Palatul Dogilor sau ca Lucrezia Borgia.
Colonelul lăsă mașina să devieze ușor și domnul Sattertwaite se opri brusc. Se întrebă ce fatalitate îi adusese numele Lucreziei Borgia pe limbă. În împrejurările acelea...
- Dwighton n-a fost otrăvit, nu-i așa? întrebă el deodată.
Melrose se uită la el chiorâș, oarecum curios.
- Mă mir ce te face să întrebi asta?
- O, nu, nu știu.
Domnul Sattertwaite era încurcat.
- Mi-a trecut așa prin minte.
- Ei bine, n-a fost, spuse Melrose supărat. Dacă vrei să știi, i-a fost strivit capul.
- Cu un instrument greoi, murmură domnul Sattertwaite dând din cap ca un înțelept.
- Nu vorbi ca dintr-o poveste detectivă, Sattertwaite. A fost lovit în cap cu o statuetă din bronz.
- O, exclamă Sattertwaite și se cufundă în tăcere.
- Știi ceva despre un tip numit Paul Delangua? întrebă Melrose după 1 minut, două.
- Da. Un tânăr chipeș.
- Aș zice că femeile obișnuiesc să-i spună așa, mârâi colonelul.
- Nu-ți place de el?
- Nu, nu-mi place.
- Aș fi crezut că-ți place. Călărește foarte bine.
- Ca un străin la un concurs hipic. O mulțime de maimuțăreli.
Domnul Sattertwaite își ascunse un zâmbet. Bietul bătrân Melrose era așa de britanic în convingerile sale. El însuși conștient că agrea punctele de vedere cosmopolite, domnul Sattertwaite deplângea atitudinea insulară față de viață.
- A fost prin partea asta a locurilor? întrebă el.
- Stătea la Alderway, cu familia Dwighton. Potrivit unui zvon, sir James l-a dat cu piciorul afară săptămâna trecută.
- De ce?
- L-a găsit făcând dragoste cu nevastă-sa, cred. Ce dracu...
Urmă o zvâcnitură violentă și o ciocnitură puternică.
- Cele mai periculoase intersecții sunt în Anglia, spuse Melrose. Totuși, individul ăla ar fi trebuit să claxoneze. Noi suntem pe drumul principal. Îmi închipui că noi l-am lovit mai rău decât el pe noi.
Sări afară din mașină. O siluetă se arătă din cealaltă mașină și i se alătură. Fragmente din discuție ajunseră la Sattertwaite.
- Mă tem că este în întregime vina mea, spunea străinul. Dar eu nu cunosc foarte bine partea asta din țară și nu există niciun fel de semn care să indice cine are prioritate.
Colonelul, îmblânzit, se comportă corespunzător. Cei doi bărbați se aplecară asupra mașinii străinului, pe care un șofer o examina deja. Conversația deveni foarte tehnică.
- O chestie de jumătate de oră, cred, spuse străinul. Dar n-aș vrea să vă rețin. Mă bucur că mașina dumneavoastră a scăpat numai cu atât.
- De fapt... începuse colonelul, dar fu întrerupt.
Domnul Sattertwaite, fremătând de emoție, sări din mașină ca o pasăre în zbor și-l apucă pe străin călduros de mână.
- Ia te uită! Mă gândeam că recunoșteam vocea, declară el vesel. Ce lucru extraordinar. Un lucru cu totul extraordinar.
- Ce? întrebă colonelul Melrose.
- Domnul Harley Quin. Melrose, sunt sigur că m-ai auzit vorbind despre domnul Quin!
Colonelul Melrose nu părea să-și amintească faptul, dar asistă politicos la scena în timpul căreia domnul Sattertwaite ciripea vesel: „Nu te-am mai văzut... ia să-mi aduc aminte...”
- Din seara de la „The Bells and Motley”, spuse celălalt liniștit.
- „The Bells and Motley”, da? întrebă colonelul.
- Un han, explică domnul Sattertwaite.
- Ce nume ciudat pentru un han.
- E doar vechi, spuse domnul Quin. A fost o vreme, amintiți-vă, când clopoțeii și hainele pestrițe erau mai obișnuite în Anglia decât în zilele noastre.
- Așa cred, da, fără îndoială că aveți dreptate, spuse Melrose vag.
Clipi din ochi. Printr-un curios efect de lumini - luminile din față de la o mașină și stopurile roții de la cealaltă - domnul Quin păru pentru o secundă să fie îmbrăcat el însuși într-o haină pestriță. Dar era numai lumina.
- Nu putem să te lăsăm abandonat pe drum, continuă domnul Sattertwaite. Trebuie să vii cu noi. E destul loc pentru 3, nu-i așa, Melrose?
- Oarecum.
Vocea colonelului degaja puțină îndoială.
- Singura problemă este cu treaba pe care o avem, remarcă el. Ce zici, Sattertwaite?
Domnul Sattertwaite stătea țeapăn. Idei îi veneau și-l străfulgerau. Era cu adevărat cuprins de frenezie.
- Nu, strigă el. Nu, trebuia să-mi fi dat seama! Nu-i o întâmplare care să nu te intereseze, domnule Quin. N-a fost un accident că ne-am întâlnit cu toții în noaptea asta la intersecție.
Colonelul Melrose se uită la prietenul său uimit. Domnul Sattertwaite îl luă de braț.
- Îți amintești că ți-am povestit despre prietenul nostru Derek Capel? Motivul sinuciderii sale pe care nimeni nu l-a putut ghici? Domnul Quin a rezolvat problema și de atunci a mai avut altele. El îți arată lucruri care sunt prezente tot timpul, dar pe care nu le vezi. El este minunat.
- Dragul meu Sattertwaite, mă faci să roșesc, spuse domnul Quin zâmbind. După câte îmi amintesc, toate aceste descoperiri au fost făcute de tine, nu de mine.
- Ele au fost făcute pentru că erai acolo, spuse domnul Sattertwaite cu toată convingerea.
- Bine, remarcă Melrose, tușind stingherit. Nu mai avem timp de pierdut. Hai să mergem.
Se urcă în locul șoferului. Nu era prea încântat că-i fusese impus străinul prin entuziasmul domnului Sattertwaite, dar nu avea nicio obiecție serioasă la îndemână și era nerăbdător să ajungă la Alderway cât mai repede posibil.
Domnul Sattertwaite îl pofti pe domnul Quin la mijloc și el se așeză la margine. Mașina era încăpătoare și cei 3 stăteau fără să se înghesuie.
- Deci, vă interesează criminalistica, domnule Quin? întrebă colonelul, dându-și osteneala să fie amabil.
- Nu, nu în mod special crimele.
- Atunci, ce?
Domnul Quin zâmbi.
- Să-i întrebăm pe Sattertwaite. El este un observator foarte fin.
- Cred, observă Sattertwaite încet, pot să greșesc, dar cred că pe domnul Quin îl interesează îndrăgostiții.
El se înroși când pronunță ultimul cuvânt, pe care niciun englez nu-l poate folosi fără să fie adânc pătruns de sensurile lui.
- Pe legea mea! exclamă colonelul, surprins și redus la tăcere.
Se gândi în sinea sa că acesta părea să fie un prieten foarte special al lui Sattertwaite. Îl privi cu coada ochiului. Tipul arăta în ordine ca un tânăr normal. Destul de brunet, dar fără să semene deloc că ar fi străin.
- Și-acum, spuse Sattertwaite plin de importanță, trebuie să-ți relatez totul despre caz.
Vorbi vreo 10 minute în șir.
Stând acolo în întuneric, grăbindu-se prin noapte, avea un atrăgător simț al puterii. Ce conta dacă era numai un om care contempla viața? Stăpânea cuvintele, le punea în mișcare, putea să le comande să intre într-un tipar - un ciudat tipar renascentist, compus din frumusețea Laurei Dwighton, cu brațele sale albe și părul roșu - și silueta fantomatică a brunetului Paul Delangua, pe care femeile îl găseau chipeș.
Totul profilat în cadrul pe care-l oferea Alderway - Alderway se afla acolo încă din vreme lui Henry al VII-lea și, unii susțineau, chiar de mai înainte. Alderway care era tipic englez, cu pomi ca tisa cu coroana tunsă, cu vechea sa șură cu acoperișul ascuțit și cu iazul de pește, unde călugării își creșteau crapii pentru zilele de vineri.
În câteva tușe el îl descrise pe sir James, un Dwighton, care era un demn descendent al vechilor De Witton, care cu mult timp înainte smulseseră banii din pământ și-i închiseseră bine în cufere, așa încât dacă zile negre ar fi dat peste vreunul dintre ei, stăpânii de la Alderway n-ar fi sărăcit niciodată.
În cele din urmă, domnul Sattertwaite încetă. Era sigur, fusese sigur tot timpul, de interesul ascultătorilor săi. Aștepta acum cuvintele de laudă care i se cuveneau. Și ele veniră.
- Eși un artist, domnule Sattertwaite.
- Eu... eu îmi dau osteneala.
Micuțul domn devenise dintr-o dată modest.
Intraseră pe la casa portarului cu câteva minute în urmă. Acum mașina trase în fața porții principale și un polițist coborî în grabă ca să-i întâmpine.
- Bună seara, sir. Inspectorul Curtis e în bibliotecă.
- În regulă.
Melrose urcă în fugă treptele, urmat de ceilalți doi. Când cei 3 traversară holul mare, un majordom în vârstă îi privea nemulțumit din cadrul unei uși. Melrose îl salută:
- `seara, Miles. E un eveniment trist.
- Este, într-adevăr, se cutremură celălalt. Nici nu-mi vine să cred, sir; nici nu-mi vine. Când mă gândesc că cineva a putut să-l doboare pe stăpân.
- Da, da, spuse Melrose, întrerupându-l. O să discut cu tine imediat.
- Păși în bibliotecă. Acolo un inspector uriaș, bățos, îl întâmpină cu respect.
- Murdară treabă, sir. Nu am atins lucrurile. Nicio amprentă pe armă. Cine a făcut-o era profesionist.
Domnul Sattertwaite se uită la silueta încovoiată care stătea la masa mare de scris și privi în jur. Omul fusese atacat din spate, o lovitură puternică îi sfărâmase craniul. Priveliștea nu era prea agreabilă.
Arma crimei zăcea pe jos - o statuetă din bronz de vreo 65 cm înălțime cu baza năclăită de sânge. Domnul Sattertwaite se aplecă asupra ei curios.
- O Venus, spuse el încet. Așadar, el a fost lovit de Venus.
Găsi hrană pentru meditație poetică prin propriile sale gânduri.
- Ferestrele, interveni inspectorul, erau toate închise pe dinăuntru.
Se opri intenționat.
- Ca s-o transforme într-o afacere interioară, spuse Melrose, nu prea convins. Bine, bine, vom vedea.
Mortul era îmbrăcat în haine de golf și un sac cu crose fusese aruncat la întâmplare pe o sofa de piele.
- Tocmai venise de pe teren, explică inspectorul, urmărind privirea șefului său. Era 5 și un sfert. A luat ceaiul adus aici de majordom. Mai târziu, a sunat după valet ca să-i aducă jos o pereche de papuci moi. După câte știm, valetul a fost ultima persoană care l-a văzut în viață.
Melrose dădu din cap și-și îndreptă atenția încă o dată spre masa de scris.
O mulțime de bibelouri fuseseră răsturnate și sparte. Dintre acestea se remarca un mare ceas negru smălțuit, care căzuse pe o parte, chiar în mijlocul mesei.
Inspectorul tuși.
- Asta am putea-o numi o dovadă norocoasă, sir, spuse el. După cum vedeți, s-a oprit. La 6 și jumătate. Asta ne indică ora crimei. Foarte folositor.
Colonelul se uită la ceas.
- Precum spui, remarcă el: „Foarte folositor”.
Se opri 1 minut și apoi adăugă:
- Al dracului de folositor! Nu-mi place asta, inspectore.
Se uită la ceilalți doi. Privirea sa o căuta pe cea a domnului Quin ca să-i sară în ajutor.
- La dracu cu totul, spuse el. E prea simplu. Știți la ce mă refer. Lucrurile nu se întâmplă așa.
- Vreți să spuneți, murmură domnul Quin, că ceasurile nu cad așa?
Melrose îl țintui o clipă cu privirea și apoi se uită din nou la ceasul care avea acea aparență patetică și inocentă, proprie obiectelor cărora li s-a răpit brusc demnitatea lor. Cu foarte multă grijă îl repuse pe picioarele sale. Lovi cu putere în masă. Ceasul se clătină, dar nu căzu. Melrose repetă gestul și foarte încet, cu un fel de îndărătnicie, ceasul căzu pe spate.
- La ce oră a fost descoperită crima? întrebă Melrose sever.
- Pe la 7, sir.
- Cine-a descoperit-o?
- Majordomul.
- Adu-l aici, spuse șeful poliției. Am să-l văd acum. Apropo, unde este lady Dwighton?
- Zace, sir. Camerista ei spune că-i într-o stare de prostrație și nu poate să vadă pe nimeni.
Melrose dădu din cap afirmativ și inspectorul Curtis plecă în căutarea majordomului.
Domnul Quin se uită gânditor la șemineu. Domnul Sattertwaite îi urmă exemplul. Clipi câtva timp uitându-se la buștenii care se topeau și apoi ceva care lucea pe grătar îi sări în ochi. Se repezi și ridică o bucățică de sticlă curbată.
- M-ați chemat, sir?
Era vocea majordomului, încă tremurândă și nesigură. Domnul Sattertwaite strecură ciobul de sticlă în buzunarul de la haină și se întoarse.
Bătrânul stătea în ușă.
- Ia loc, spuse șeful poliției cu blândețe. Tremuri tot. Cred c-a fost un șoc pentru dumneata.
- A fost, sir.
- Bine, n-am să te țin mult. Stăpânul dumitale mi se pare că a venit după ora 5?
- Da, sir. A ordonat să i se aducă ceaiul aici. După aceea, când am venit să debarasez, a cerut să-i fie trimis Jennings, ăsta-i valetul lui, sir.
- Cât era ora?
- Cam 6 și 10, sir.
- Da, și?
- I-am trimis vorbă lui Jenning, sir. Și abia când am intrat să închid ferestrele și să trag draperiile am văzut, la ora 7, am văzut...
Melrose îl întrerupse.
- Bine, bine, nu trebuie să intri în toate astea. Nu ai atins corpul, n-ai mișcat nimic, nu-i așa?
- O! Sigur că nu, sir! M-am dus cât am putut de repede la telefon să sun la poliție.
- Și-apoi?
- I-am spus Janei, camerista doamnei, să-i aducă la cunoștință.
- Nu ți-ai văzut stăpâna deloc în seara aceasta?
Colonelul Melrose puse întrebarea așa într-o doară, dar urechile sensibile ale domnului Sattertwaite au prins încărcătura de neliniște din spatele cuvintelor.
- Ce să mai vorbesc, sir. Doamna a rămas în camerele sale după tragedie.
- Ai văzut-o înainte?
Întrebarea veni brusc și toți cei din cameră observară ezitarea majordomului înainte de a răspunde.
- Eu... eu doar am zărit-o, sir, coborând scara.
- A intrat aici?
Domnul Sattertwaite își ținu respirația.
- Eu... eu așa cred, sir.
- Cât era ceasul?
Ar fi putut auzi un ac căzând. Știa oare bătrânul, se întreba domnul Sattertwaite, cât de mult atârna răspunsul său?
- Era chiar 6 și jumătate, sir.
Colonelul Melrose respiră adânc.
- Mulțumesc, e suficient. Vrei să-l trimiți pe Jennings, valetul?
Jennings răspunse la chemare cu promptitudine. Un bărbat cu fața lunguiață, cu o aliură de pisică. Avea și un aer viclean și secretos.
Un om, se gândi Sattertwaite, care și-ar ucide cu ușurință stăpânul dacă ar fi sigur că nu va fi descoperit.
Ascultă cu interes răspunsurile omului la întrebările colonelului Melrose. Dar povestea sa păru destul de liniară. El îi dusese jos stăpânului niște papuci moi și-i scosese pantofii de golf.
- Ce-ai făcut după aceea, Jennings?
- M-am întors în camera servitorilor.
- La ce oră ai plecat de la stăpânul tău?
- Trebuie să fi fost 6 și un sfert, sir.
- Unde te aflai la 6 și jumătate, Jennings?
- În camera servitorilor.
Colonelul Melrose îi făcu omului semn din cap să plece. Se uită întrebător la Curtis.
- Corect, sir, am controlat asta. A fost în camera servitorilor de la 6 și 20 până la ora 7.
- Atunci asta îl exclude, spuse șeful poliției cu un ușor regret. Și-apoi nu există niciun motiv.
Se uitau unul la altul.
Cineva bătu în ușă.
- Intră, spuse colonelul.
O cameristă apăru cu privirea speriată.
- Vă rog, doamna a auzit că este aici colonelul Melrose și ar dori să-l vadă.
- Desigur, spuse Melrose. Vin imediat. Vrei să mă conduci?
Dar o mână împinse fata într-o parte. O cu totul altă siluetă stătea acum în cadrul ușii. Laura Dwighton arăta ca o vizitatoare dintr-o altă lume.
Era îmbrăcată într-o rochie de model medieval pentru ceai făcută din brocart albastru închis. Părul ei roșu cu cărare la mijloc îi cădea peste urechi. Conștientă de faptul că avea propriul ei stil, lady Dwighton nu-și tăiase niciodată părul. Era strâns la ceafă într-un coc simplu. Brațele îi erau goale.
Unul era întins ca să se sprijine de cadrul ușii, celălalt îi atârna în jos, ținând în mână o carte. Aratăm se gândi domnul Sattertwaite, ca o Madonna de pe o pânză italiană timpurie.
Stătea acolo, clătinându-se ușor dintr-o parte în alta. Colonelul Melrose se repezi spre ea.
- Am venit să vă spun... să vă spun...
Vocea îi era plină și melodioasă. Domnul Sattertwaite era atât de fascinat de valoarea dramatică a scenei încât uitase realitatea înconjurătoare.
- Vă rog, lady Dwighton...
Melrose îi puse un braț după umăr ca s-o sprijine. O conduse prin hol într-un mic antreu, având pereții acoperiți cu mătase în nuanțe pal. Quin și Sattertwaite îi urmară.
Se lungi pe o canapea joasă, cu capul pe o pernă de culoarea ruginei și cu pleoapele închise. Cei 3 bărbați o priveau. Deodată, deschise ochii și se ridică în capul oaselor. Spuse foarte liniștită.
- Eu l-am omorât. Asta am venit să vă spun. Eu l-am omorât!
Urmă o tăcere mormântală de o clipă. Domnul Sattertwaite nu-și mai auzi bătaia inimii.
- Lady Dwighton, spuse Melrose. Ați avut un mare șoc, sunteți răvășită. Nu cred că vă dați prea bine seama ce spuneți.
Va retracta ea acum, cât mai avea încă timp?
- Știu perfect ce spun. Eu am fost cea care l-a împușcat.
Doi oameni din cameră rămaseră cu gura căscată, celălalt înțepeni. Laura Dwighton se aplecă și mai în față.
- Nu înțelegeți? Am coborât și l-am împușcat. Recunosc.
Cartea, pe care o ținuse în mână, căzu pe dușumea. Se afla un coup-papier în ea, de forma unui stilet cu un mâner cu bijuterii.
Sattertwaite îl ridică în mod mecanic și îl puse pe masă. În timp ce făcea asta gândea: „E o jucărie periculoasă. Ai putea omorî un om cu ea”.
- Ei bine, vocea Laurei Dwighton era nerăbdătoare. Ce aveți de gând să faceți? Mă arestați?
Colonelul Melrose își găsi vocea cu greutate.
- Ceea ce mi-ați spus este foarte serios, lady Dwighton. Trebuie să vă cer să vă duceți în camera dumneavoastră până când fac... aranjamentele.
Ea dădu din cap și se ridică în picioare. Acum aproape își revenise, era serioasă și rece.
În timp ce se îndrepta spre ușă, domnul Quin o întrebă:
- Ce-ați făcut cu revolverul, lady Dwighton?
Un licăr de nesiguranță îi trecu pe față.
- L-am lăsat acolo, pe dușumea. Nu, cred că l-am aruncat pe fereastră... O! Nu pot să-mi amintesc acum. Ce contează? Abia știam ce făceam. Nu contează, nu-i așa?
- Nu, spuse domnul Quin. Cred că nu prea contează.
Îl privi perplexă cu o urmă de neliniște. Apoi își aruncă capul pe spate și ieși maiestuoasă din cameră.
Domnul Sattertwaite se grăbi după ea. Putea, simțea el, să se prăbușească în orice clipă.
Dar ea urcase deja jumătate din trepte, fără să manifeste vreun semn al slăbiciunii ei anterioare. Camerista cea speriată stătea la capătul de jos al scării și domnul Sattertwaite îi spuse cu autoritate:
- Ai grijă de stăpâna ta!
- Da, sir.
Fata se pregătea să urce după silueta îmbrăcată în albastru:
- O, vă rog, sir, el nu e suspectat, nu-i așa?
- Pe cine să suspecteze?
- Pe Jennings, sir. O! Pe cuvânt, sir, el n-ar face rău nici unei muște.
- Jennins? Nu, sigur că nu. Du-te și ai grijă de stăpâna ta.
- Da, sir.
Fara urcă repede scara. Sattertwaite se întoarse în camera de unde plecase.
Colonelul Melrose părea împovărat:
- Ei bine, mă simt amețit. E mai mult în chestia asta decât îți poți da seama. Este... sunt ca lucrurile acelea ale dracului de prostești pe care eroinele le fac în multe romane.
- Este ireal, fu se acord domnul Sattertwaite. E ca pe scenă.
Domnul Quin aprobă.
- Da, tu admiri drama, nu-i așa? Ești un om care apreciezi jocul bun al actorilor când îl vezi.
Domnul Sattertwaite îi aruncă o privire grea.
În tăcerea care urmă un sunet îndepărtat îi ajunse la urechi.
- Sună ca o împușcătură, spuse colonelul Melrose. Unul dintre îngrijitori, cred. Probabil asta a auzit și ea. Poate a coborât să vadă. Ea nu s-a apropiat și nu a examinat cadavrul. A tras imediat concluzia...
- Domnul Delangua, sir.
Vorbise bătrânul majordom, stând în ușă, ca și cum își cerea iertare.
- Poftim? spuse Melrose. Ce-i asta?
- Domnul Delangua este aici, sir, și-ar dori să vă vorbească, dacă-i permiteți.
Colonelul Melrose se rezemă de scaun.
- Poftește-l înăuntru, spuse el posac.
După o clipă Paul Delangua apăru în ușă. Așa cum menționase colonelul Melrose, era ceva neenglezesc la el - delicatețea mișcărilor sale, fața frumoasă cu tenul închis, ochii puțin apropiați. Purta cu el aerul Renașterii. El și Laura Dwighton sugerau aceeași atmosferă.
- Bună seara, domnilor, spuse Delangua.
Făcu o mică plecăciune teatrală.
- Nu știu ce cauți aici, domnule Delangua, zise colonelul Melrose repezit, dar dacă n-ai nimic de-a face cu treaba asta...
Delangua îl întrerupse izbucnind în râs.
- Dimpotrivă, totul are de-a face cu ea.
- Ce vrei să spui?
- Vreau să zic, spuse Delangua liniștit că am venit să mă predau ca ucigașul lui sir James Dwighton.
- Știi ce spui? îl întrebă Melrose pe un ton grav.
- Absolut.
Ochii tânărului se uitară la masă.
- Nu-nțeleg...
- De ce mă predau? Numiți-o remușcare, numiți-o cum vă place. L-am lovit cu pumnalul, uite-așa, puți fi sigur de asta.
Făcu un semn din cap spre masă.
- Vedeți, aveți arma acolo. O unealtă mică, foarte la îndemână. Lady Dwighton l-a lăsat, din nefericire, într-o carte și eu am pus mâna pe el.
- O clipă, interveni, colonelul Melrose. Să înțeleg că recunoști că l-ai lovit pe sir James cu ăsta?
El ridică stiletul.
- Exact. M-am strecurat pe fereastră, știți. Era cu spatele la mine. A fost foarte ușor. Am plecat tot pe acolo.
- Pe fereastră?
- Pe fereastră, bineînțeles.
- Și la ce oră a fost asta?
Delangua ezită.
- Să văd... vorbeam cu grăjdarul... asta a fost la 6 și un sfert. Am auzit clopotul din turnul bisericii. Trebuie să fi fost, ei bine, cam și jumătate.
Un zâmbet întunecat flutură pe buzele colonelului.
- Exact, tinere, spuse el. Șase și jumătate a fost ora. Poate-ai auzit deja ceva? Dar asta-i o crimă cu totul neobișnuită!
- De ce?
- Atâția oameni mărturisesc c-au făcut-o, spuse colonelul Melrose.
Toți auziră respirația puternică a tânărului.
- Cine-a mai mărturisit? întrebă el pe un ton pe care se străduia în van, să-l facă să pară sigur.
- Lady Dwighton.
Delangua își lăsă capul pe spate și râse într-o manieră cam forțată.
- Lady Dwighton e cam isterică, zise el în glumă. N-aș acorda atenție spuselor ei, dacă aș fi în locul dumneavoastră.
- Nu cred că aș da atenție, spuse Melrose. Dar mai e încă un aspect ciudat în legătură cu această crimă.
- Care anume?
- Ei bine, continuă Melrose, lady Dwighton a mărturisit că l-a împușcat pe sir James, iar dumneata că l-ai înjunghiat. Dar, din fericire pentru amândoi, el n-a fost nici împușcat, nici înjunghiat, știți. Craniul i-a fost zdrobit.
- Doamne sfinte! strigă Delangua. Dar o femeie n-ar putea face așa ceva...
El se opri, mușcându-și buza. Melrose încuviință cu o umbră de zâmbet.
- Deseori citești despre așa ceva. Niciodată nu vezi să se-ntâmple.
- Ce?
- Un cuplu de tineri idioți care se acuză pentru că fiecare crede că celălalt a făcut-o, spuse Melrose. Acum trebuie să începem cu începutul.
- Valetul, strigă domnul Sattertwaite. Fata aia tocmai acum, nu i-am acordat nicio atenție.
Se opri, încercând să fie coerent.
- Se temea că îl suspectăm pe el. Trebuie să existe vreun motiv pe care îl avea și de care noi nu știm, spre deosebire de ea.
Colonelul Melrose se încruntă, apoi sună clopoțelul. Când i se răspunse, zise:
- Vă rog, cereți-i doamnei Dwighton să fie atât de bună și să coboare din nou.
Așteptară în tăcere până când sosi. Când îl zări pe Delangua tresări și întinse o mână ca să se sprijine de ceva. Colonelul Melrose se duse repede în ajutorul ei.
- Totu-i în regulă, lady Dwighton. Vă rog nu intrați în panică.
- Nu înțeleg. Ce caută domnul Delangua aici?
Delangua se duse spre ea.
- Laura, Laura, de ce-ai făcut asta?
- Să fac ce?
- Știu. A fost pentru mine, pentru că ai crezut că... De fapt, cred c-a fost normal. Dar, o, tu, un înger!
Colonelul Melrose tuși. El era un om căruia nu-i plăceau emoțiile și avea oroare de orice se apropia de „o scenă”.
- Dacă mi-ați permite să mă exprim astfel, lady Dwighton, atât dumneavoastră cât și domnul Delangua aveți norocul de a scăpa. El tocmai a venit, la rândul lui, „să mărturisească” crima; e-n regulă, el n-a făcut-o! Dar ceea ce vrem noi să știm, este adevărul. Nicio fanfaronadă în plus. Majordomul spune că ați intrat în bibliotecă la 6 și jumătate, așa e?
Laura se uită la Delangua. El dădu aprobator din cap.
- Adevărul, Laura, spuse el. Asta dorim noi acum.
Ea oftă adânc.
- Am să vă povestesc.
Se așeză într-un scaun pe care domnul Sattertwaite îl împinse repede în față.
- Am coborât. Am deschis ușa de la bibliotecă și am văzut...
Se opri și înghiți în sec. Domnul Sattertwaite se aplecă în față și-i mângâie mâna încurajator.
- Da, spuse el. Da. Ce-ați văzut?
- Soțul meu zăcea peste masa de scris. I-am văzut capul... sângele... O!
Își duse mâinile la față. Șeful poliției se aplecă înainte.
- Scuzați-mă, lady Dwighton. Ați crezut că domnul Delangua îl împușcase?
Ea dădu din cap.
- Iartă-mă Paul, spuse ea rugător. Dar tu ziceai... ziceai...
- C-am să-l împușc ca pe un câine, completă Delangua încruntat. Îmi amintesc. Asta a fost în ziua în care am descoperit că se purta urât cu tine.
Șeful poliției continua să conducă ancheta cu mână sigură.
- Deci, trebuie să înțeleg, lady Dwighton, că ați urcat din nou și că... n-ați spus nimic. Nu e nevoie să vă cercetăm motivul. N-ați atins cadavrul și nici nu v-ați apropiat de masa de scris?
Ea se cutremură.
- Nu, nu. Am fugit imediat din cameră.
- Înțeleg, înțeleg. Și la ce oră s-a întâmplat asta exact? Știți?
- Era 6 și jumătate când m-am întors în dormitorul meu.
- Atunci la... să zicem... 6 și 25 de minute sir James era deja mort.
Șeful poliției se uită la ceilalți.
- Ceasul acela era pus intenționat, nu? Am bănuit asta tot timpul. Nimic mai ușor decât să miști acele la orice oră dorești, dar au făcut o greșeală când l-au așezat pe o parte. Ei bine, asta pare să readucă cazul la majordom sau la valet și eu nu cred că e majordomul. Spuneți-mi, lady Dwighton, avea omul ăsta, Jennings, vreo râcă împotriva soțului dumneavoastră?
Laura își ridică fața din mâini.
- Nu propriu-zis râcă, dar James îmi spusese chiar în dimineața asta că-l concediase. Îl prinsese furând.
- Ah! Acum ajungem. Jennings ar fi fost concediat fără referințe bune. O treabă serioasă pentru el.
- Ați spus ceva despre un ceas, zise Laura Dwighton. Există o șansă dacă vreți să fixați momentul. James trebuie să fi avut, cu siguranță, micul său ceas de golf la el. Nu s-ar fi spart și el, când a căzut în față?
- E o idee, spuse colonelul încet. Dar mă tem... Curtis!
Inspectorul dădu din cap că înțelesese și ieși din cameră. Se întoarse 1 minut mai târziu. În palmă avea un ceas de argint sub forma unei mingi de golf, de felul acelora care se vând jucătorilor de golf ca să le poarte în buzunar, ca mingiile.
- Poftiți, sir, spuse el, dar mă îndoiesc că e de vreun folos. Sunt rezistente ceasurile astea.
Colonelul îl luă și-l duse la ureche.
- Pare să se fi oprit, totuși, observă el.
Îl apăsă cu degetul mare și capacul ceasului se deschise. Înăuntru, sticla era crăpată.
- Ah! spuse el încântat.
Acele arătau exact 6 și un sfert.
- Un pahar foarte bun de Porto, colonele Melrose, spuse domnul Quin.
Era 9 și jumătate și cei 3 bărbați tocmai terminaseră cina acasă la colonelul Melrose. Domnul Sattertwaite jubila în mod deosebit.
- Am avut dreptate, chicoti el. Nu poți să negi, domnule Quin. În seara asta ai reușit să salvezi doi tineri caraghioși care erau dispuși să-și pună capetele pe butuc.
- Zău? făcu domnul Quin. Nici vorbă. N-am făcut absolut nimic.
- Așa cum a reieșit, n-a fost necesar, consimți Sattertwaite. Dar ar fi putut fi. A fost un du-te-vino, știi. N-am să uit niciodată momentul în care lady Dwighton a spus „eu l-am omorât”. N-am văzut niciodată pe scenă nici măcar pe jumătate ceva atât de dramatic.
- Sunt de acord cu tine, cedă domnul Quin.
- N-aș fi crezut ca un asemenea lucru să se poată întâmpla în afara paginilor unui roman, declară colonelul poate pentru a douăzecea oară în seara aia.
- Chiar? întrebă domnul Quin.
Colonelul se uită la el.
- Al naibii, s-a întâmplat în seara asta.
- Ține minte, se amestecă Sattertwaite, lăsându-se pe spate și savurându-și Porto-ul, lady Dwighton a fost magnifică, dar a făcut o greșeală. Ea n-ar fi trebuit să tragă concluzia că soțul ei fusese împușcat. De asemenea, Delangua a fost un prost să creadă că sir James fusese înjunghiat numai pentru că stiletul se afla pe masa din fața noastră. A fost o simplă coincidență că lady Dwighton l-a adus jos cu ea.
- Chiar? întrebă domnul Quin.
- Dacă s-ar fi rezumat să declare că-l omorâseră pe sir James, fără să precizeze cum, continuă domnul Sattertwaite, care ar fi fost rezultatul?
- Ei ar fi putut fi crezut, zise domnul Quin cu un zâmbet ciudat.
- Întreaga afacere a fost exact ca un roman, repetă colonelul.
- De-acolo au luat ideea, aș zice, opină domnul Quin.
- E posibil, fu de acord domnul Sattertwaite. Lucrurile pe care cineva le citește îi revin în memorie în modul cel mai straniu.
Se uită spre domnul Quin.
- Desigur, adăugă el, ceasul părea cu adevărat ciudat de la început. Nu trebuie uitat niciodată cât de ușor e să pui limbile de la un ceas sau acele de la un ceasornic înainte sau înapoi.
Domnul Quin dădu din cap afirmativ și repetă cuvintele: „înainte”, făcu o pauză „sau înapoi”.
Era ceva încurajator în vocea lui. Ochii săi negri, strălucitori, erau fixați asupra domnului Sattertwaite.
- Acele ceasului au fost puse înainte, spuse Sattertwaite. Știm asta.
- Așa au fost? întrebă domnul Quin.
Domnul Sattertwaite se holbă la el.
- Vrei să spui, rosti el încet, că ceasul a fost pus înapoi? Dar atunci nu mai are sens. Este imposibil.
- Nu imposibil, murmură domnul Quin.
- Bine, atunci absurd. În avantajul cui putea să fie asta?
- Numai pentru cineva care avea un alibi pentru acea oră.
- Pe legea mea! strigă colonelul. E ora la care Delangua vorbea grăjdarului.
- El ne-a spus accentuând în mod deosebit, zise domnul Sattertwaite.
Se uitară unul la altul. Aveau sentimentul că pământul le fugea de sub picioare. Faptele se desfășurau înfățișând noi și neașteptate fațete. Și în centrul caleidoscopului era fața negricioasă, zâmbitoare, a domnului Quin.
- Dar în acest caz, începu Melrose, în acest caz...
Domnul Sattertwaite, iluminat, îi termină propoziția.
- Totul este invers. Același plan, dar un plan împotriva valetului. O, dar nu se poate! E imposibil De ce fiecare și-a luat asupra lui crima?
- Da, spuse domnul Quin. Până atunci i-ați suspectat pe ei, nu-i așa?
Vocea lui era liniștită și visătoare.
- Exact ca ceva dintr-o carte, spuneai colonele. Acolo au găsit ei ideea. Asta fac eroul inocent și eroina. Sigur că asta v-a făcut să-i considerați inocenți; există forța tradiției în spatele ei. Domnul Sattertwaite a spus tot timpul că era ceva ca pe scenă. Amândoi aveați dreptate. Nu era real. Ați spus-o tot timpul fără să știți ce susțineați. Ei v-ar fi povestit o variantă mult mai bună decât asta, dacă ar fi vrut să fie crezuți.
Cei doi bărbați se uitau la el neajutorați.
- Ar fi inteligent, spuse Sattertwaite încet. Ar fi diabolic de inteligent. Și eu m-am gândit la altceva. Majordomul a spus c-a intrat la 7 să închidă ferestrele, deci el trebuie să se fi așteptat să le găsească deschise.
- Pe acolo a intrat Delangua, spuse domnul Quin. El l-a omorât pe sir James cu o lovitură, apoi împreună cu ea au făcut ceea ce trebuia să facă...
Se uită la domnul Sattertwaite, încurajându-l să reconstituie scena. Acesta o făcu, ezitând.
- Ei au spart ceasul și l-au așezat pe o parte. Da. Apoi au schimbat acele ceasului de golf și l-au spart. El a ieșit pe fereastră și ea a închis-o. Dar, e un lucru pe care nu-l înțeleg. De ce să-și bată capul cu ceasul de golf? De ce să nu dea pur și simplu înapoi acele de la ceasul de masă.
- Ceasul de masă era puțin neconcludent, spuse domnul Quin.
- Oricine ar fi văzut în el un element cam transparent.
- Dar, sigur, ceasul de golf era un element prea îndepărtat. A fost o pură întâmplare că ne-am gândit la el.
- O, nu, spuse domnul Quin. Amintiți-vă c-a fost sugestia doamnei.
Domnul Sattertwaite se uită la el fascinat.
- Și totuși, știți, spuse domnul Quin, singura persoană care, probabil, nu ar fi trecut cu vederea ceasul de buzunar era valetul. Valeții știu mai bine decât oricine altcineva de au stăpânii lor în buzunare. Dacă valetul a modificat ceasul de pe masă, tot el l-ar fi schimbat și pe cel de buzunar. Cei doi nu înțeleg natura umană. Ei nu sunt ca domnul Sattertwaite.
Acesta din urmă dădu din cap.
- M-am înșelat tot timpul, murmură el dezamăgit. Am crezut că veniseși să-i salvezi.
- Așa am făcut, spuse domnul Quin. O! Nu pe cei doi, pe ceilalți. Poate n-ați observat-o pe camerista doamnei? Ea nu purta brocart albastru, nici nu juca vreun rol dramatic. Dar ea este cu adevărat o fată drăguță și cred că-l iubește foarte mult pe omul acela, Jennings. Cred că voi doi veți putea să-l salvați bărbatul de la spânzurătoare.
- N-avem niciun fel de dovezi, spuse colonelul Melrose hotărât.
Domnul Quin zâmbi.
- Domnul Sattertwaite are.
- Eu?
Sattertwaite era uluit.
Domnul Quin zâmbi.
- Ai o dovadă că ceasul ăla de golf n-a fost spart în buzunarul lui sir James. Nu se poate sparge un ceas ca ăla fără să-i deschizi capacul. Numai încearcă și-o să vezi. Cineva a scos ceasul, l-a deschis, a dat înapoi acele, a spart geamul, apoi l-a închis și l-a pus la loc. Ei n-au observat că un ciob de geam lipsea.
- O! strigă domnul Sattertwaite.
Mâna lui se repezi în buzunarul de la haină. Scoase un ciob de sticlă bombat.
A fost momentul său de exaltare.
- Cu ăsta, spuse domnul Sattertwaite, dându-și importanță, am să salvez un om de la moarte.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu