Umbre și mătase, Kay Gregory

 ...................................................

2-6

         După ce vreo 20 de minute nu vorbiră despre nimic în mod special, el îşi luă ceaşca şi se duse să-şi mai toarne ceai. Apoi se răzgândi.

   - Cred că e mai bine să plec, spuse el. Mulţumesc pentru ceai. Chy an Cleth nu mai e cum era, fără tine, Pendy.
   - Gândeşte-te la avantaje. Puteai pierde mult mai mult decât o bătrână îngrijitoare.
   Iain îşi înclină capul într-o parte.
   - Şi ce vrei să spui cu observaţia asta criptică?
   - Nimic, zâmbi Esther.
   - Pe naiba, mârâi Iain.
   Traversă camera şi o sărută pe frunte.
   Un minut mai târziu, ea îl auzi coborând în fugă scara.
   Esther oftă. Iain se străduia să-şi ascundă resentimentele, dar, cunoscându-l atât de bine, îi era uşor să ghicească faptul că suferea. Va supravieţui, fără îndoială. Era născut să supravieţuiască unui asemenea lucru. Dar spera că Phaedra avea să-i spună în curând adevărul.
   După ce îşi turnă o ceaşcă de ceai călduţ, se duse înapoi pe balcon, îşi salvă ţigara de sub perna galbenă şi o aprinse cu un oftat de uşurare.
   Ah! Acum era mai bine. Inspiră adânc, trăgând fumul în plămâni, apoi expiră cu încântare. Dar când trase a doua oară, o mişcare în curte îi atrase atenţia.
   Uitându-se printre flori, văzu că Iain se oprise lângă arcada de cărămidă care ducea în stradă. Era cu spatele spre ea şi avea umerii lăsaţi, de parcă purtau greutatea lumii întregi. După un timp, duse degetele la frunte şi le ţinu acolo.
   Cât de bine îşi amintea ea de gestul acesta. Însemna că încerca să potolească o enervare pe care nu o mai putea controla, pentru că cineva sau ceva refuza să se supună voinţei lui. Învăţase gestul deja tatăl lui.
   Esther mai trase un fum din ţigară şi închise ochii.
   Când îi redeschise, curtea era pustie.

Capitolul 3

   Iain se uită urât în stradă la o pereche de turişti care se îndreptau spre Câinele pătat şi lovi cu pumnul în cărămizile roz ale arcadei ornamentale.
   Contactul îi juli încheieturile degetelor, mutându-i gândurile de ta problemele mai arzătoare. Din fericire, uşurarea nu fu de durată.
   Despre ce oare vorbise Pendy? „Gândeşte-te la avantaje”, spusese ea. Ce avantaje? Datorită planurilor tatălui lui şi ale afurisitei ei fiice, el pierduse unica siguranţă a vieţii lui, Chy en Cleth. Trase nervos de cravată, lărgind nodul şi descheindu-şi nasturele de la gât al cămăşii. La naiba! Oricât de devotat îi era lui Pendy, ea avea capacitatea enervantă de a-şi ţine gura atunci când îi convenea.
   În ce o privea pe fiica ei... îşi băgă pumnii în buzunare, simţind cum muşchii maxilarului se întind şi se încordează în timp ce mergea pe strada cu pietre de râu. În ce o privea pe Phaedra, i-ar plăcea să... Ce i-ar plăcea să-i facă micii vrăjitoare, dacă ar avea ocazia? e putea gândi la o serie de opţiuni, unele mai plăcute decât altele. Se uită urât la o margaretă care creştea între pietrele pavajului.
   Phaedra îi furase dreptul lui prin naştere, fără îndoială. Dar, în anii de când nu o văzuse, ea se transformase în creatura cea mai seducătoare, mai ameţitoare, pe care avusese nefericirea să-şi pună ochii.
   Chiar în rochia aia cenuşie, ca un sac...
   Rosie, care avea obiceiul să-şi sublinieze silueta purtând haine de piele, de dantelă sau din tot felul de materiale strălucitoare, lucioase, cunoscute de femei, nu ajungea nici la călcâiele Phaedrei Pendenning îmbrăcată în pânză cenuşie.
   El presupunea că recunoscuse lucrul ăsta, în subconştient, încă din ziua în care o dusese la Exeter să prindă trenul spre colegiu. Dar în anii următori se căsătorise, rămăsese văduv şi acum se gândea doar ocazional la tânăra fată pe care o sărutase impulsiv pe un peron friguros, demult, într-o după-amiază de septembrie.
   Phaedra nu mai era o fată, dar asta nu oprea amintirea nedorită să revină şi să-l lovească în stomac.
   El îşi continuă urcuşul pe stradă, cu capul în jos, fără să ţină seama de privirile curioase ale turiştilor care treceau pe lângă el.
   La naiba, trebuia să uite că sărutul acela avusese lor vreodată. Să uite gustul buzelor ei, să nu mai simtă în braţele lui trupul ei de adolescentă. Cât avea acum, 27 de ani? Trupul ei era de femeie, plin, curbat în toate locurile necesare. Cum subliniase bătrânul lui tată.
   Slavă Domnului că Charles, nu putea să se folosească de acele curbe, Iain încetini brusc pasul. Ce-i păsa lui ce făcea bătrânul cu Phaedra? Important era că în curând nu va mai putea face nimic.
   Încruntarea lui Iain se adânci când ocoli o grămadă maronie, suspectă, de pe pavaj şi ajunse în vârful dealului.
   Jos era Chy an Cleth, casa lui din nord, santinelă deasupra oceanului, aşa cum stătea de peste 200 de ani. Astăzi, oceanul acela era albastru şi liniştit, dar ştia prea bine cât de repede se putea schimba. Îşi înălţă capul, inhalând mirosul pe care îl simţea în momente critice, în oraşe din întreaga lume, atunci când se gândea la Cornwall şi la casa pe care o numise întotdeauna căminul lui.
   Curând, Chy an Cleth nu va mai fi a lui, din cauza unui tată care a dat moştenirea ce i se cuvenea lui unei femei fără conştiinţă, care a luat-o.
   Iar rana, cea mai adâncă rană care îl împingea la visuri de răzbunare de nerostit o provoca faptul că aceeaşi femeie fusese cândva fetiţa care a spus că-l iubeşte.
   Ce mai dragoste! Ce mai promisiuni! Trebuia să fi învăţat până acum că dragostea era un mit inventat de optimişti fără leac şi de visători nebuni şi că promisiunile valorau doar atât cât micile vrăjitoare, drăguţe şi şirete, care le făceau.
   - Mulţumesc, Rosie, mormăi el spre un pescăruş care zbura foarte jos. Ai făcut tot ce-ai putut ca să mă vindeci, nu-i aşa? Dar se pare că lecţia nu a mers suficient de departe.
   Pescărușul ţipă, drept răspuns, Iain îi arătă pumnul şi se întoarse în direcţia casei care, până ieri, fusese singura ancoră neclintită din viaţa lui.

   Cincisprezece minute mai târziu, când intra în salon, avea fixată pe faţă masca unui preşedinte al consiliului de conducere.
   De acum încolo, va avea nevoie de faţa asta mai mult ca oricând. Pentru că Societatea de publicitate Trebanian era tot ce avea.
   Charles stătea în fotoliul lui cu un aer de expectativă.
   Noua lui mamă vitregă era cu spatele la el şi era ocupată să toarne băuturile dinaintea cinei. Se întoarse când îl auzi intrând şi, imediat, vărsă pe covor nişte sherry foarte scump, Iain clătină din cap şi rămase în cadrul uşii.
   Phaedra îşi muşcă buza şi îi studie faţa, ca să vadă ce se petrecuse între el şi mama ei. El îi răspunse plat, cu un foarte uşor zâmbet abia schiţat.
   - Cum se simte mama? întrebă ea, dându-i un sherry soţului ei, care însă îl refuză, mormăind că risipise deja destul şi că prefera un whisky.
   - Ea părea să fie foarte bine, răspunse Iain. Considerabil mai bine decât ce mă aşteptam să văd după cele ce mi-ai spus.
   Era un tăiş în vocea lui care nu-i plăcea. Voia oare să sugereze că niciodată nu fusese ceva rău cu mama ei?
   - N-am minţit, spuse ea. Mama are într-adevăr artrită.
   - Am sugerat eu că nu are?
   Se duse la bufetul cu băuturi şi îşi turnă un whisky.
   Phaedra se lăsă în fotoliul auriu.
   - Nu, m-am gândit doar...
   - Nu te mai gândi. Asta face doar ca lucrurile să fie mai confuze.
   El ridică paharul şi clătină lichidul la lumină.
   Phaedra îşi aminti că acesta era Iain şi că această Chy an Cleth era căminul lui drag. Dar asta nu o ajută. În cele din urmă, pentru că nu era stilul ei să arunce perne, vaze sau pilulele soţului ei, se ridică, se îndreptă ţinând în mână paharul cu sherry respins de Charles şi trecu pe lângă Iain în tăcere, demnă.
   Când te gândești că îi găsise scuze bărbatului acestuia. Era o greşeală pe care nu o va mai repeta.
   Cu buzele strânse, se mişcă prin bucătărie, făcând ultimele pregătiri pentru masa de seară. Când peste nu mult timp ea anunţă cina, nu se mai făcu nicio referire la vizita lui Iain la mama ei.
   Singurul care părea gata să se bucure de masă era Charles care, între înghiţituri, îi arunca lui Iain înţepături în legătură cu activitatea de publicitate. Din când în când, punea jos furculiţa şi cuţitul, ca să urmărească o reacţie.
   Spre dezamăgirea lui vizibilă, nu se produse nicio reacţie, Iain se concentra asupra mâncării, apreciativ, şi răspundea glumelor tatălui său cu câte o jumătate de zâmbet sau o ridicare din umeri nonşalantă.
   Phaedra, văzând frustrarea crescândă a soţului ei, începu să se îngrijoreze că o să se enerveze până când va face un atac. Dar, exact când era gata să intervină, telefonul sună ascuţit în hol, făcând-o să tresară. Se grăbi să se ducă să răspundă, bucuroasă de şansa de a scăpa, fi şi pentru un moment.
   Telefonul era de la biroul lui Iain.
   El lăsă jos şervetul şi se duse fără grabă să vorbească.
   Când se întoarse, ignoră cele două perechi de ochi ce-l fixau cu o curiozitate nemascată şi îşi continuă masa metodic.
   Abia după ce consumă ultima boabă de mazăre şi ultima înghiţitură de cartofi, îşi puse jos cuţitul şi furculiţa, bău puţină apă şi zise:
    - Sunt sigur că amândoi veţi fi nefericiţi aflând că trebuie să plec la Londra într-o oră.
   Phaedra îşi fixă privirea pe o pată de lumină portocalie lăsată de soare pe pereţi.
   Charles întrebă:
   - Care-i problema? Agenţia a dat faliment?
   Chicoti ca o vrăjitoare pe scenă.
   - Nici vorbă de aşa ceva. Doar o mică urgenţă în legătură cu un cont al nostru. Trebuie să zbor ia Paris mâine dimineaţă.
   Phaedra rămase uimită că simte o înţepătură de dezamăgire.
   - Paris? spuse ea. Dar nu poţi...
   - Bineînţeles că pot.
    Tonul lui era condescendent.
   - Dar să nu-ţi imaginezi că n-o să mă întorc să văd ce ai de gând. Nu te-aş sfătui să începi să ai idei...
   - Idei?
   Luă paharul, văzu că e gol şi îl umplu până sus dintr-o carafă de cristal.
   - Dacă prin asta vrei să spui... continuă ea.
   - Vreau să spun că mă aştept să ai grijă de tatăl meu şi de casa lui, o întrerupse brusc Iain. Şi nu mă aştept să constat mai târziu că ai făcut drumuri inutile la bancă. Nu vreau ca tatăl meu să ajungă falit în timp ce încă este în situaţia de a-şi folosi banii.
   - Phaedra e soţia mea. Ai grijă cum vorbeşti cu ea, sări Charles.
   - A, să am grijă s-o urmăresc, replică Iain. Să nu te îndoieşti de asta. Acum, să mă scuzaţi...
   Împinse scaunul în spate şi se ridică, înclinându-se ironic spre Phaedra.
   - Îmi pare rău că nu mai pot onora masa ta excelentă. Dar ştiu că tu, mai mult decât oricine, înţelegi că afacerile sunt înaintea plăcerii.
   Phaedra se ridică şi ea.
   - Şi ce vrei să spui cu asta?
   Îşi puse mâinile în şolduri, obosită de insinuările lui prea puţin voalate şi hotărâtă să-l facă să vorbească pe şleau.
   - Nu eşti proastă, Phaedra, replică Iain. Doar că faci achiziţii, după cum văd.
   Îşi duse degetele la buze şi îi aruncă un sărut.
   - La revedere, mamă vitregă.
   Apoi, întorcându-se spre Charles, zise:
   - La revedere, tată. Mă întorc de îndată ce rezolv problema la Paris. Ai grijă de tine.
   Phaedra nu era sigură, dar se părea că el rostise ultima propoziţie cu alt ton, de parcă vorbea cu adevărat serios. Din cauza asta, ea uită să-i mai spună să nu fie un nemernic.
   În mod previzibil, Charles îi spuse că nu era nevoie să vină înapoi.
   O jumătate de oră mai târziu, Phaedra stătea la o fereastră de la etaj, uitându-se după Iain care ieşea cu maşina pe poartă şi se îndrepta spre şosea. Foarte repede, ajunse la concluzia că afacerea cu publicitatea, pe care Charles o dispreţuia atât de mult, probabil că merge remarcabil de bine. Vechea maşină Austin-Healey a lui Iain aparţinea trecutului. Acum el conducea o maşină Porsche ultimul model.

   A doua zi dimineaţă, când veni infirmiera Clemens să-l vadă pe Charles Phaedra profită de ocazie să se ducă s-o viziteze pe mama ei.
   În momentul în care sună la uşă, auzi o lovitură, apoi ceva ce putea fi un sertar trântit. Când Esther o lăsă în cele din urmă să între, nasul ei simţi miros de fum.
   Phaedra oftă.
   - Mamă, iar ai fumat, o acuză ea.
   - Ultima, răspunse imediat Esther. Nu puteam s-o arunc, nu-i aşa?
   Phaedra nu înţelegea de ce nu putea, dar ştia că nu avea rost să spună lucrul ăsta. O îngrijora fumatul mamei ei. Adesea îşi pierdea răsuflarea, promitea mereu că se lasă, dar cumva nu ajungea niciodată să facă asta. În mintea lui Esther, mâine sau săptămâna viitoare erau destul de curând.
   Phaedra o urmă afară pe balcon, unde fumul era risipit de briza proaspătă de iunie care venea dinspre sud.
   - Ce-a spus Iain? întrebă ea de îndată ce se aşezară amândouă cu câte o ceaşcă de cafea.
   Esther îşi trase fusta în jos.
   - Nu prea multe, zise ea vag. Părea cam trist.
   - E puţin cam trist. Chiar ceva mai mult. Atunci, n-a zis nimic despre căsătorie?
   - Nu. Când l-am întrebat ce părere are despre asta, a zis că speră că veţi fi amândoi fericiţi. Să-ţi spun adevărul, draga mea, am avut sentimentul că el nu era prea fericit.
   - Nu i-ai spus?
   - Să-i spun de ce te-ai căsătorit cu Charles? Nu, nu i-am spus. Mi-ai cerut-o tu. În plus... îşi îndreptă perna de la spate. O să-i fie destul de greu să facă faţă la ceea ce ai făcut tu pentru el. E mai bine să nu audă asta de la mama ta.
   - Presupun că aşa e. Dacă o să audă de la cineva, murmură Phaedra.
   Esther tuşi.
   - Ce vrei să spui?
   - Ah, mamă. A fost un porc tot timpul cât a fost acasă. Încep să mă gândesc că ar fi trebuit să-l las pe domnul Trebanian să vândă casa.
   Îşi lăsă bărbia în piept şi se uită urât la pata în formă de stea lăsată de un pescăruş venit în vizită.
   - Dacă Charles Trebanian ar fi vrut să-şi vândă casa, ar fi făcut-o, spuse Esther cu fermitate. Dacă mă întrebi pe mine, el are altceva de gând.
   Îi aruncă fiicei ei o privire greu de interpretat.
   - Ce anume, să se însoare cu mine? De ce să-i pese de aşa ceva? Nimic nu s-a schimbat, în afară de numele meu. Sunt tot îngrijitoarea lui.
    - Din câte mi-ai spus, el s-a căsătorit cu tine ca Joan şi Iain să nu aibă o bază ca să se opună voinţei lui, asta după ce a căzut de acord să-ţi lase ţie casa în loc ş-o vândă acelui Peter Sharkey care voia s-o transforme într-un hotel elegant, cu preţuri mari.
   - El a făcut toate astea. Totuşi, nu cred că ei s-ar fi opus. Lui Joan nu-i pasă de Chy an Cleth, iar Iain...
   - Iain ar fi fost prea mândru. Ştiu. Nu crezi că Charles ştie şi el de treaba asta?
   Esther luă ceaşca, sorbi gânditoare din cafea şi-o puse înapoi pe farfurioară, cu un mic zgomot.
   - Problema este că Charles a vrut întotdeauna ca lucrurile să fie absolut clare. În mintea lui, dacă se căsătorea cu tine, asta era probabil un fel de asigurare. Doar dacă...
   - Doar dacă?
   Phaedra se întinse inhalând mirosul portului, deosebit de puternic în dimineaţa aceea: peşte, alge moarte şi marea.
   - Nu ştiu, ridică din umeri Esther. Dacă tot ce voia era să-şi pedepsească aspru copiii pentru că s-au opus voinţei lui, putea să vândă Chy an Cleth şi gata. Dar n-a făcut asta.
   - Nu. N-a făcut asta, fu de acord Phaedra.
   Se uită într-o doară la ceas şi sări în picioare.
   - Vai, nu mi-am dat seama că e atât de târziu. Infirmiera o să fie gata de plecare peste câteva minute.
   O îmbrăţişă repede pe mama ei şi se întoarse să plece.

   Era gânditoare când urcă dealul repede.
    Era adevărat că Charles putea realiza totul fără să se însoare cu ea.
   Dar atunci nu ar fi avut satisfacţia de a vedea consternarea copiilor săi pentru ceea ce făcuse. Nu că ar fi obţinut prea mare satisfacţie de la Iain, iar Joan nici măcar nu ştia încă.
   Phaedra renunţă. Niciodată nu avusese rost să încerce să-i înţeleagă pe cei din familia Trebanian, iar ea nu avea să-şi piardă vremea acum. Avea destulă treabă cu îngrijirea lui Charles.
   Dacă nu i-ar plăcea atât de mult să provoace necazuri!
   Oftă şi grăbi pasul când o văzu pe infirmiera Clemens urcându-se în maşina ei.

   Trecu o săptămână şi nicio veste de la Iain, iar Phaedra începu să respire mai uşor. Apoi, Charles se simţi mai rău şi ea nu se mai îngrijoră de Iain, concentrându-şi toată energia asupra tatălui.
    Dar abia într-o dimineaţă rece, ploioasă, de la începutul lui iulie, preocuparea ei se transformă aproape în panică.
   Infirmiera sosi ca de obicei să-şi facă vizita, dar Phaedra deschise uşa înainte ca ea să sune.
   - Ah, sunt atât de bucuroasă că ai venit, strigă ea. A avut o noapte. Îngrozitoare şi e foarte slăbit în dimineaţa asta. Nici măcar nu s-a putut scula din pat.
   - Atunci e mai bine să n-o facă, spuse infirmiera Clemens, care mirosea a medicamente şi antiseptice.
   Phaedra era în urma ei când aceasta intră în dormitorul mare, întunecat, cu tapetul roz deschis, care se decolorase de-a lungul anilor. Charles refuza să schimbe tapetul pentru că demult Helen a lui fusese cea care îl alesese. Azi, aerul din cameră era greu de medicamente şi boală.
   În mijlocul patului uriaş cu patru stâlpi, trupul mic, slab, al lui Charles părea pierdut şi neînsemnat. Dar când Phaedra se apropie, văzu că ochii lui erau luminaţi de resentimente şi sclipeau de maliţiozitate pe faţa palidă, suptă.
   - Ar trebui să meargă la spital, zise infirmiera Clemens, după o scurtă examinare. Îl chem pe doctorul Polson.
   - Pe naiba! N-ai să-l suni! zise Charles aruncând flăcări din privire.
   Infirmiera se întoarse spre Phaedra pentru sprijin.
   - Doamnă Trebanian, trebuie să-l faceţi să înţeleagă...
   - Înţeleg, sări Charles, cu o voce surprinzător de puternică. Vreţi să mă duceţi în afurisitul ăla de spital ca să mă omorâţi mai repede.
   - Domnule Trebanian, vrem să vă ajutăm, nu să vă...
   - Poţi să mă ajuţi ieşind naibii din casa mea.
   - Dar, domnule Trebanian...
   Charles se luptă să se ridice într-un cot.
   - Şi să nu mă iei pe mine cu „dar”, Nancy Clemens. Nu mă poţi interna în spital împotriva voinţei mele. Phaedra, condu-o afară!
   Extenuat de scena lui de autoritate, se uită încă o dată feroce la ele şi se lăsă înapoi pe perne. Un moment sau două mai târziu, clipi, apoi închise ochii.
   - Nu te îngrijora, îi şopti Phaedra infirmierei. O să am eu grijă de el. Acum o să doarmă un timp.
   Ambele ieşiră din cameră, iar infirmiera Clemens coborî repede scara ca să-i dea un telefon doctorului Polson.
   - Doctorul o să rezolve curând problema, spuse ea plină de încredere.
   - Da, fu de acord Phaedra. Sunt sigură că o s-o rezolve.
   De îndată ce plecă infirmiera, ea ridică telefonul să sune pe cineva. Dar nu răspunse nimeni la numărul chemat. Oftă. Asta îi lăsa o singură alternativă.
   - Domnul Trebanian? repetă o voce de femeie ca un ciripit când i se făcu legătura, în sfârşit, cu secretara lui Iain.
   - Da, s-a întors, dar mi-e teamă că nu puteţi vorbi cu el. E... într-o şedinţă.
   Asta era promisiunea lui Iain că o să se intereseze de tatăl lui când se va întoarce în Anglia. Phaedra se uită cum plouă tare acum, lovind geamurile, stropii răspândindu-se ca nişte stele mari, transparente.
   - Mi-e teamă că trebuie să vorbesc cu el, zise ea. E urgent.
   - Îmi pare rău. Nu e liber. Dacă vreţi să vă lăsaţi numele.
   Phaedra reuşi să nu scrâşnească din dinţi. Femeia pe care Joan o numea „femeia-dragon, superplătită, a lui Iain” era o paznică foarte eficientă a timpului lui.
   - Sunt doamna Trebanian, mama lui vitregă.
   - Mamă vitregă! exclamă femeia. Habar n-am avut...
   Se opri brusc când cineva din cameră spuse un cuvânt pe care Phaedra nu-l mai auzise, dar al cărui înţeles era destul de clar.
   Un moment mai târziu, Iain apăru pe fir.
   - Phaedra? Ce naiba s-a întâmplat că mă suni la birou? Am o şedinţă importantă peste 5 minute, după care...
   - Cred că e mai bine s-o amâni. Tatăl tău e foarte bolnav. Ar trebui internat în spital, dar nu vrea.
   La capătul celălalt era tăcere. Când Iain vorbi din nou, tonul lui era mai liniştit, dar nu mai puţin autoritar.
   - Bineînţeles că nu o să se ducă. Cei din familia Trebanian nu mor în spitale. Aranjează imediat să aibă infirmiere permanente. Şi nici nu te gândeşti să faci economie. Mă înţelegi?
   Phaedra strânse receptorul şi rezistă dorinţei de a-l arunca de perete.
   - Sigur că înţeleg. Dar nu crezi că i-ar fi mai bine în spital?
   - Nu, dacă faci aşa cum îţi spun eu. Îngrijire bună, de asta are nevoie şi asta mă şi aştept să capete. Şi nu-mi pasă dacă acest lucru va necesita fiecare bănuţ pe care plănuiai să-l cheltuieşti pentru tine.
   - Ce?
    Phaedra luă telefonul de la ureche şi se uită la el cu lacrimi de furie în ochi.
    - Iain, îndrăzneşti să sugerezi că m-aş putea gândi să-l lipsesc pe tatăl tău de o îngrijire cumsecade, doar ca să... ca să...?
   - Ca să cheltuieşti banii lui pe lux pentru tine? Da, gândul ăsta mi-a trecut prin minte. Acum, să nu mai pierdem timpul. Tu porneşte acţiunea la Porthkelly şi eu am să vin acolo de îndată ce voi putea. Ai sunat-o pe Joan?
   Phaedra se mai lupta încă să-şi tragă respiraţia.
   Dintre toţi porcii ignoranţi, aroganţi, nesuferiţi, Iain Trebanian trebuia să ia premiul. Dar asta avea să i-o spună mai târziu. Acum nu avea timp.
   - Nu, răspunse ea cu răceală. Am încercat, dar n-am reuşit s-o găsesc. Las în seama ta să dai de ea, mai ales că ai nevoie de ceva la care să te gândeşti în afara poveştilor pe care le inventezi despre vrăjitoare rele care uneltesc împotriva tatălui tău. Pe care, întâmplător, îl iubesc. La revedere, Iain.
   Ea închise înainte ca el să poată răspunde şi se grăbi să urce să vadă ce face Charles. La naiba cu Iain. Avea pe cineva mai important la care să se gândească.
   Charles mai dormea încă. În repaos, trăsăturile lui erau mai blânde, mai puţin maliţioase, amintindu-i de binefăcătorul care o trimisese la colegiu fără să se aştepte la vreo recompensă personală. Ce păcat, ce mare păcat că nu şi-a prea arătat latura asta propriilor săi copii.
   Se aplecă deasupra patului să-i netezească părul cenuşiu căzut pe frunte.
   Doctorul Polson sosi câteva minute mai târziu. După o privire, fu de acord că, în aceste condiţii, îngrijirea specializată permanentă ar fi mai bună pentru inima pacientului decât dacă l-ar interna în spital, împotriva voinţei lui.
   După o oră, o infirmieră mică, blondă, fu instalată în camera lui Charles, iar Phaedra se duse s-o sune pe mama ei.
   - Vin imediat acolo, zise Esther.
   Se ţinu de cuvânt. Peste 10 minute, gâfâind puţin, ea era în micul vestiar de lângă hol, închizându-şi umbrela veche.
   - Vai, mamă. Nu trebuia să te grăbeşti. Mai doarme încă, protestă Phaedra.
   - Bine. În felul ăsta nu face rele, nu-i aşa? Hai să ne uităm la el.
   Esther vorbea greu, iar când Phaedra încercă să o ajute să urce scara, ea o dădu deoparte.
   - Nu sunt invalidă, protestă ea. Doar puţin înţepenită la încheieturi. Mă descurc.
   Charles deschise ochii când auzi pantofii ei greoi pe covor.
   - Esther! zâmbi slab. Am ştiut că ai să vii.
   - Bineînţeles că ai ştiut. Am fost mulţi ani alături, tu şi cu mine.
   Vocea lui Esther era neobişnuit de răguşită.
   - Aşa-i. Vino mai aproape să te pot vedea.
   Charles îi întinse mâna. Esther îşi trase nasul şi îi luă mâna cu o mişcare curioasă, tresărită.
   - Nu prea mai ai ce vedea, murmură ea lăsându-se pe scaunul de lângă pat.
   - Prostii. Tot mai eşti o femeie care arată bine. Aproape la fel de drăguţă ca infirmiera mea aici de faţă.
   Charles făcu un gest slab cu mâna liberă spre micuţa infirmieră care stătea într-un fotoliu cu un tricotaj roz în poală. Ea chicoti jenată.
   Esther clătină din cap.
   - Charles, n-ar trebui să spui lucruri pe care nu le crezi.
   - Spun adevărul, zise el. Întotdeauna am gândit aşa. Îmi pare rău, Esther. Îmi pare rău. Aş dori să-mi fi dat seama, dar era prea târziu, nu-i aşa? Tu şi cu mine, noi...
   Inspiră adânc, hârâit, şi îi lăsă mâna jos.
   Clinchetul andrelelor infirmierei rupeau tăcerea, iar Phaedra, urmărind faţa mamei ei, o văzu pe Esther că închide ochii, de parcă nu suporta să-l vadă pe vechiul ei stăpân într-o asemenea stare.
   - A adormit, mamă, şopti ea.
   Esther tresări.
   - Da. Da, ştiu.
   Deschise din nou ochii şi se uită la silueta slabă din pat.
   - Era atât de solid, de frumos, când l-am văzut prima dată...
   Nu părea că aşteaptă vreun răspuns, dar, cum nu veni niciunul, ea se aplecă şi depuse un sărut pe buzele lipsite de sânge ale bătrânului.
   El gemu încet şi zise:
   - Helen.
   Umerii lui Esther căzură, murmură ceva în şoaptă şi se ridică.
   - Nu trebuie să pleci, spuse Phaedra cu blândeţe.
   Era important să spună asta. Aici se întâmpla ceva ce ea nu înţelegea.
   - Nu, e... e-n regulă. Copiii lui au să fie curând cu el. Ai grijă de el, Phaedra. Eu...
   Esther aruncă o ultimă privire spre Charles şi ieşi din camera bolnavului.
   Phaedra aşteptă câteva momente înainte de a o urma.
   Mama ei era la jumătatea scării, ţinându-se de balustradă.
   - Mamă! Mamă, te simţi bine? întrebă Phaedra.
   Esther se întoarse spre ea. Deşi nu scotea niciun sunet, lacrimile îi curgeau în tăcere pe obraji.
   - Mamă! repetă Phaedra.
   Nu-şi amintea s-o fi văzut vreodată pe mama ei plângând.
   Esther ridică o mână, clătină din cap fără o vorbă şi continuă să coboare scara. Păşea cu grijă pe fiecare treaptă, de parcă era o femeie foarte bătrână.
   - Acum, du-te înapoi la Charles, îi spuse ea Phaedrei când ajunse în hol. Spune-i... Nu. Ai doar grijă de el. Te rog.
   Vocea ei era mai puţin sigură decât altădată, iar ceva din ea o opri pe Phaedra s-o roage să mai aştepte. O urmări, încruntată, pe mama ei mergând ţeapănă prin hol, luându-şi haina de ploaie şi umbrela din vestiar.
   Abia după ce Esther deschise uşa şi ieşi afară în ploaie, ea fu capabilă să se scuture de paralizia aceasta şi să se mişte.
   - Mamă, n-ar trebui să ieşi pe ploaia asta, ţipă ea. Cu artrita ta...
   Ajunse la uşa din faţă fără să-şi dea seama cum. Dar exact când o deschise, Fiat-ul vechi al lui Angus Cooper se opri brusc lângă poartă.
   Angus? Phaedra rămase cu gura căscată când o văzu pe mama ei închizând umbrela scuturând-o şi urcându-se în maşină, alături de vechiul ei prieten.
   Frecându-şi ochii, Phaedra se întoarse în casă.

   Vreo 3 ore mai târziu, maşina Porsche a lui Iain se opri pe aleea de prundiş.
   Când se duse să-l întâmpine, Phaedra îşi dădu seama că linia gurii ei devenise rigidă. Nu-i păsa. Iain era ultima persoană pe care voia s-o vadă sau căreia să-i vorbească.
  Din nefericire, în situaţia de faţă, nu avea de ales.
   - Cum se simte? întrebă Iain, ignorând ploaia şi sărind din Porsche cu o agilitate care ar fi fost impresionantă, dacă Phaedra ar fi fost într-o stare de spirit impresionabilă. Purta acelaşi costum de director.
   Oare şi-l scotea vreodată, se întrebă ea, sau se presupunea că era un fel de simbol al puterii? Dacă era aşa, avea efect. El arăta într-adevăr formidabil, intimida şi, da, trebuia să recunoască, era tulburător de sexy, pentru un fiu vitreg.
   - Tatăl tău nu are dureri, dar e foarte slăbit, răspunse ea rece. Doctorul Polsen zice că nu trebuie să se supere.
   Iain se uită la ea tăios şi veni spre casă, fără să-i pese de ploaia care îi curgea pe faţă.
   - Sugerezi că eu aş putea să-l enervez? întrebă el.
   - Bănuiesc că enervezi multă lume, zise Phaedra lăsându-l să treacă. Fii doar cuviincios.
   El se opri atât de aproape de ea, încât trupurile lor aproape că se atingeau. Ea simţea umezeala caldă ce emana din hainele lui.
   - Sunt întotdeauna cuviincios. Dar ai dreptate într-o privinţă, Phaedra. Mi-ar face mare plăcere să te supăr pe tine, când o să am timp.
   Cu aceasta, el se depărtă şi urcă în fugă scara.
   Phaedra, ale cărei membre deveniseră supărător de amorţite, îşi înghiţi vorbele pe care voia să i le arunce în spate. Pe moment, se gândi să-l lase singur cu tatăl lui şi cu infirmiera. Dar nu avea încredere totală în el că n-o să-l agite pe Charles, în starea de slăbiciune a soţului ei, acest lucru ar fi putut deveni dezastruos.
   În cele din urmă, îl urmă încet pe Iain, sus, în dormitor.
   Când ea intră, el era aplecat deasupra patului.
   Infirmiera îşi găsea de lucru, plină de tact, la o masă încărcată de pilule.
   Faţa lui Iain era în umbră, dar, când vorbi în cele din urmă, vocea lui era joasă şi mai puţin aspră decât de obicei.
   - Bună, tată, îl auzi Phaedra spunând. Nu trebuia să mergi atât de departe ca să-mi atragi atenţia.
   - Hm. Afurisită obrăznicie.
   Răsuflarea lui Charles era grea, dar asta nu-l opri să adauge irascibil:
   - N-ar fi trebuit să te însori niciodată cu fata aia, Rosie.
   - Probabil că n-aş fi făcut-o dacă tu nu mi-ai fi spus că nu se poate, recunoscu Iain.
   El îşi întoarse capul când Phaedra tuşi în pumn, iar când privirile lor se întâlniră, ea crezu că vede începutul unui zâmbet.
   Charles aşteptă să-şi recapete suflul, apoi mormăi:
   - Aşa a fost? Şi presupun că te-ai fi dus să lucrezi la, bancă dacă aş fi avut bunul simţ să te opresc.
   - Nu. Asta era altceva. M-a interesat întotdeauna publicitatea.
   - Zău aşa? Ei bine, o să vedem acum care dintre noi râde la urmă. Nu-i aşa? I-am lăsat totul Phaedrei, ştii asta.
   - Da, ştiu.
   Iain se uită prin cameră spre locul unde era ea, lângă uşă. Deşi privirea din ochii lui nu putea fi descifrată, o făcu să se dea cu un pas înapoi.
   - E tot ce meriţi, băiete. Ştii asta, nu-i aşa? rosti Charles răguşit.
   - Presupun că aşa este, fu de acord Iain. Ar fi trebuit să fiu cu ochii pe Phaedra.
   Se îndreptă cât era de lung.
   Phaedra mai făcu un pas înapoi şi se lovi de cadrul uşii. Ea observă zâmbetul mic, dur, de pe faţa lui Iain şi ridicarea subtil agresivă a bărbiei lui. Să-l ia naiba! Ştia că va provoca o scenă în camera de bolnav a lui Charles.
   - Hm!
   Charles părea că ştie şi el lucrul ăsta, iar ea bănuia că regretă că nu va avea ocazia să fie martor la necazul ce va rezulta inevitabil din aceste maşinaţiuni. Dar, când vorbi din nou, el păru doar obosit.
   - Da, să faci asta, băiete. Fă asta... urmăreşte-o pe tânăra Phaedra...
   Când ea se uită din nou, el adormise.
   Iain îşi băgă mâinile în buzunare, se uită la ea laconic şi zise:
   - Ei? Pe care parte din tine să-mi pun ochii mai întâi?
   Phaedra îi întoarse spatele şi coborî să se îngrijească de cină.
   Iain nu făcuse niciun zgomot şi nici nu-şi arătase în vreun fel prezenţa, dar Phaedra ştia că venise în bucătăria ei. Lăsă cartoful pe care-l curăţa şi se întoarse, văzându-l stând lângă uşă.
   Privirile lor se întâlniră într-o apreciere reciprocă, chiar înainte ca ea să se întoarcă în mod deliberat şi să revină la curăţatul cartofilor.
   - Phaedra...
   El veni în spatele ei, îi puse mâinile pe umeri şi o întoarse cu faţa spre el, fără efort.
   - Phaedra, de când e tata aşa?
   Ea îi ajungea cu capul exact sub bărbie, iar respiraţia lui aromată îi atingea părul. Phaedra înghiţi în sec şi strânse mai tare cuţitul de curăţat cartofi.
   Iain se uită la acesta, îşi înălţă o sprânceană şi îi dădu drumul.
   - Ei? întrebă el.
   Ea duse mâna la spate cu ochii în ochii lui. Cuţitul căzu cu zgomot în chiuvetă.
   - Charles e bolnav de câtva timp, răspunse ea. Ieri a început să-i fie mai rău, după cum ai fi ştiut dacă te-ai fi întors să-l vezi, aşa cum ai promis.
   Iain ridică bărbia.
   - Dacă te interesează, de la Paris m-am dus direct la New York, m-am întors aseară târziu şi intenţionam să vin aici mâine. Ai făcut cum ţi-am zis?
   - Ce mi-ai spus mie?
   Nu putu să-şi ascundă sarcasmul.
   - Da, o ignoră el. Am spus să angajezi infirmiere în permanenţă. Ai făcut asta?
   - Da. Am făcut asta. Sunt soţia lui, Iain. Îmi pasă de el. Spre deosebire de tine, eu îl îngrijesc de mai mult de 1 an. Când mi-am dat seama că n-o să accepte să se interneze în spital, bineînţeles că am aranjat să vină acasă infirmiere. Ce puteam face altceva?
   - Nu prea mult. Sper că nu ţi-a fost prea greu.
   Ura dispreţul din ochii lui. Ura insinuările lui înţepătoare, ura totul la el. Dar Charles, care fusese mentorul ei şi acum era soţul ei, zăcea bolnav şi era poate pe moarte, acolo sus. Nu era momentul, nici locul să înceapă un război verbal cu fiul lui.
   - Am fost bucuroasă s-o pot face, răspunse ea şi se întoarse cu spatele la el.
   Luă un cartof mic şi începu să-l cureţe, ştiind că el era în spatele ei. În jurul lui Iain era un fel de magnetism care nu putea fi ignorat, chiar atunci când nu se mişca sau nu vorbea. Simţi uşor mâna lui pe ceafă. Apoi, el zise ceva şi era bucuroasă că n-a putut auzi şi părăsi bucătăria fără să mai rostească o vorbă.
   Phaedra se sprijini de chiuvetă şi încercă să facă să nu mai bâzâie albinele din stomacul ei. Dar nu reuşi.
   Puse o mână pe ceafă unde o atinsese Iain şi inspiră adânc, relaxant, de vreo şase ori. Cu asta, reuşi.
   Mai târziu, când fu timpul mesei, puse o cină rece pe masa din sufragerie, încarcă o farfurie pentru ea şi se duse sus.
   - Voi doi duceţi-vă şi mâncaţi, zise ea intrând hotărâtă în camera lui Charles. Totul e pus pe masă. Am să stau eu cu soţul meu.
   Infirmiera puse jos tricotajul şi se uită plină de speranţă la Iain, care stătea lângă patul în care dormea tatăl lui.
   - Micuţa nevastă veşnic la datorie, murmură el ridicându-se şi întinzându-se. Haide, infirmieră.
   Aceasta nu avu nevoie de alt îndemn. Se ridică atât de repede, încât lucrul de mână îi căzu pe jos.
   Iain se dădu politicos la o parte să o lase să treacă înainte. Phaedra se uită după ei şi dori ca micuţa blondă să-l dispună.
   O jumătate de oră mai târziu, când se întoarseră, gura drăguţă a infirmierei era cu colţurile în jos. Iain arăta absolut plictisit.
   Phaedra aşteptă până ce el se aşeză, apoi traversă palierul spre camera care fusese întotdeauna a lui.
   Repede, până să revină, ea făcu patul. Era încă acoperit de cuvertura în negru şi roşu pe care o alesese el în adolescenţă.
   O clipă, strângând în mână materialul moale de bumbac, îşi permise să-şi amintească de el cum era atunci, nepăsător, vesel, uneori bun cu fetiţa liniştită care îl adora.
   În mod straniu viaţa şi timpul pot schimba un bărbat în rău.
   De îndată ce termină cu vasele, Phaedra se duse sus din nou, având de gând să petreacă seara cu Charles.
   Dar îl găsi pe Iain stând în continuare pe scaunul tare de lângă pat, citindu-i tatălui lui ştirile din ziar.
   Charles se uita la fiul lui cu o expresie pe care ea nu o mai văzuse înainte şi în care nu prea avea încredere. Nu era afecţiune, dar nici ostilitate absolută.
   Phaedra se încruntă. Chiar şi acum, în boala lui, avea sentimentul că Charles plănuia ceva.
   Ea ezită, întrebându-se dacă trebuia să-şi facă simţită prezenţa. Dar văzând că niciunul dintre bărbaţi nu acordă nicio atenţie paşilor ei discreţi, închise încet uşa şi plecă.
   O oră mai târziu, ea stătea în camera înghesuită, care cândva fusese biblioteca de familie Trebanian şi care acum era dedicată televizorului. Charles nu aproba ceea ce el numea „distracţie pentru cei fără minte”, dar fusese de acord că ştirile au suficientă valoare ca să permită instalarea unui televizor mic, greu de văzut, pus în cea mai puţin confortabilă cameră din casă.
   Emisiunea zilei era un reportaj despre păsări. Phaedra îl urmărea fără să-l vadă, de fapt, când Iain veni să-i spună că tatăl lui adormise. Spuse că infirmiera de noapte sugerase ca ei să folosească ocazia pentru a se odihni.
   - Da. În regulă, zise ea închizând aparatul. Ţi-am făcut patul.
   - Mulţumesc. Putea fi neplăcut dacă nu-l făceai.
   Phaedra clipi.
   - Ce vrea să însemne asta?
   - În general, că nu mă aşteptam să-l împart pe al tău.
   Ea stinse lumina, ca el să nu-i poată vedea faţa. El ar fi fost probabil încântat să vadă cât de mult dorea să-l lovească.
   - S-ar putea să te surprindă că nici eu nu aşteptam aşa ceva, spuse ea într-o doară. Nu trebuie să iei numele meu prea în serios. Poate că mama era în vremea când m-am născut mare iubitoare de mitologie greacă, ar sunt sigură că nu i-a trecut niciodată prin gând că, într-o bună zi, s-ar putea să mă mărit cu stăpânul ei. Cu siguranţă că n-ar fi pus semnul egalităţii între tatăl tău şi Teseu sau să se gândească la tine ca la Hipolit.
   - Sunt uşurat să aud asta. El a avut un sfârşit nefericit, nu-i aşa?
   - Mmm, murmură Phaedra începând să se amuze. Când a respins avansurile soţiei tatălui lui, ea s-a sinucis, ceva ce n-am de gând să fac, şi a lăsat o scrisoare în care scria că el a violat-o.
   - Şi aşa a fost?
   Vocea lui Iain era prea joasă şi prea aproape de urechea ei. Ea se grăbi să iasă în hol.
   - Nu, dar Teseu a crezut minciuna şi i-a cerut tatălui lui, Poseidon, să trimită un monstru marin care să sperie caii lui Hipolit când acesta îşi conducea carul pe malul mării. Acesta s-a sfărâmat în bucăţi. Apoi Teseu a descoperit adevărul şi tatăl şi fiul s-au împăcat. Dar era prea târziu. Hipolit a murit, totuşi.
   - Spui asta cu plăcere, observă Iain.
    Îi atinse obrazul cu mâna.
    - Numele mamei vitrege era Phaedra, după câte îmi amintesc.
   Oare simţise ceva amuzant sub rezonanţa discursului lui? Sau lipsa de somn îi dădea idei?
   - Da, zise ea. Dar totul era din vina Afroditei. Ea a făcut-o pe Phaedra să-şi dea inima lui Hipolit. Aşa că, vezi, nu e nevoie să te îngrijorezi. Ar fi nevoie de mai mult decât vraja Afroditei ca s-o facă pe mama ta vitregă să se îndrăgostească de tine.
   Ea nu-şi imaginase amuzamentul lui Iain. Chiar şi în lumina slabă a aplicelor de alamă de pe pereţi, era imposibil să-ţi scape zâmbetul lui.
   - Ah, nu e nevoie să mă conving, spuse el încet când se despărţiră sus, în capul scării. Sunt sigur că eşti prea deşteaptă ca să-ţi arunci vrăjile spre un bărbat sănătos care nu are de gând să-ţi lase averea.
   Phaedra inspiră şi numără până la 10. Apoi răspunse:
   - Noapte bună, Iain!
   Şi urcă în camera ei.
   Oricât de greu îi fusese să nu împodobească faţa aceea frumoasă cu nişte zgârieturi bine plasate, ea ştia că ar regreta dacă i-ar permite să o provoace să-şi piardă cumpătul. Probabil că exact asta voia el. Era un lux pe care nu şi-l putea permite niciunul dintre ei. Mai ales când Charles era disperat de bolnav în camera de pe palier. Iar ea nu-şi putea permite satisfacţia de a-i spune adevărul lui Iain. În actuala lui stare de spirit, asta ar provoca probabil o ceartă şi mai tulburătoare.
   O jumătate de oră mai târziu, Phaedra adormi, gândindu-se la toate lucrurile neplăcute pe care ar fi dorit să i le facă lui Iain.
   Dar visele ei nu erau deloc neplăcute.

   Era un noroc că le uitase dimineaţa, pentru că sănătatea lui Charles se deteriorase mai mult şi nu avea timp să viseze.
   Pe la jumătatea după-amiezei, când termină de curăţat după prânz, Phaedra auzi roţi scârţâind pe pietrişul aleii. Ştergându-şi mâinile de fusta albastră de bumbac, se grăbi în hol, la timp ca să vadă o femeie tânără îmbrăcată în negru, cu o haină de ploaie neagră în mână, intrând pe uşă şi oprindu-se dramatic în mijlocul camerei. Când îşi flutură mâinile, se simţi un miros de gardenii în aer.
   - Joan! exclamă Phaedra. Ai venit! Ah, sunt atât de bucuroasă că te văd.
   - Asta să fie noua doamnă Trebanian? răspunse cu un zâmbet sora lui Iain. Şi eu mă bucur că te văd. Nu mi-a venit să cred când Iain mi-a spus că te-ai măritat cu tata.
   - Nu te deranjează?
   - Bineînţeles că nu. De ce m-aş supăra? Tu eşti cea care trebuie să trăieşti cu el.
   Nu pentru mult timp, după spusele doctorului Polson.
   Phaedra încercă să zâmbească, dar nu reuşi.
   - Mulţumesc, zise ea. Eram sigură că o să simţi aşa. Oricum, e plăcut că mi-ai confirmat-o.
   Iain, care fusese cu Charles, apăru în capul scării, arătând deosebit de bine, într-un pulover negru, moale, şi pantaloni gri. Deci uneori îşi abandona costumul!
   Phaedra îl privi cu un amestec de aprobare şi iritare când coborî repede să o întâmpine pe Joan.
   Când ajunse la ultima treaptă, se opri încruntându-se.
   - Joan? În ce naiba te-ai scăldat? În Apă de Târfă?
   - Ăsta-i un mod de a-ţi saluta sora? E un parfum foarte scump şi lui Anton îi place.
   Joan clătină din cap şi o buclă rebelă scăpă din cocul ei negru. Întinse braţele.
   - Vino şi spune-mi bun-sosit, cum se cuvine. Apoi poţi să-mi spui totul! despre tata. O să se facă bine, nu-i aşa? întotdeauna se face bine.
   Iain, cu un aer resemnat, o îmbrăţişă pe sora lui, făcându-şi datoria, şi o sărută uşor pe obraz. Dar când făcu un pas înapoi, Phaedra văzu pe faţa lui pentru prima dată de ani de zile ceva asemănător cu consternarea. Imediat, ea înţelese de ce.
   - Ai spus Anton? întrebă el. Nu... nu l-ai adus cu tine?
   - N-am putut. Mai e în turneu. Şi nu e nevoie să te uiţi la mine de parcă aş avea un pistol în geantă. Anton e soţul meu şi eu ţin la el.
   - Tata nu ţine la el, zise succint Iain.
   - Ştiu că nu. A fost întotdeauna iraţional în legătură cu faptul că Anton dansează, Iain, ce face el? Nu mi-ai spus.
   - Nu mi-ai dat ocazia. Nu e bine. Du-te sus să-l vezi personal. Dar sugerez ca mai întâi să speli mirosul ăsta de pe tine. Dacă nu, o să te ameninţe că te duce într-un bordel.
   - Porcule, spuse Joan strâmbându-se la el. O să-i facă bine să miroasă ceva ce nu e medicament.
   O porni în sus pe scară, lăsându-i pe Iain şi Phaedra în hol uitându-se după ea.
   - Mă bucur că a venit, zise Phaedra. Doctorul Polson spune... spune că nu crede că mai durează mult.
   - Mult? înainte ca toate astea să fie ale tale, asta vrei să spui?
   Iain părea atât de acid şi de sfidător, încât Phaedra tresări.
   - Nu, spuse ea şi se hotărî. Nu asta voiam să spun.
   Acum sau niciodată! Cu puţin noroc, Charles va fi ocupat cu Joan câtva timp.
   - Am ceva să-ţi spun, începu ea. S-ar putea să nu vrei să asculţi...
   - Dacă îl priveşte pe tatăl meu, cu siguranţă că vreau să aud.
   - Bineînţeles că îl priveşte. Problema e...
   Făcu o pauză, căutându-şi cuvintele prin care să-i spună acestui bărbat pe care nu-l mai cunoştea că se căsătorise cu tatăl lui, nu de dragul ei, ci al lui.
   Se obligă să se uite în ochii lui.
   - M-am căsătorit cu tatăl tău...
   Fraza nu mai fu terminată. Înainte ca Phaedra să rostească vorbele, un ţipăt strangulat veni din capul scării. Câteva secunde mai târziu, Joan, cu faţa albă ca varul, se aruncă în braţele lui Iain.
   - Tata, gâfâi ea. Mai e conştient, cred. Chiar a mormăit la mine. Ştii cum face. Dar... ah, Iain... infirmiera spune...
   Iain şi Phaedra nu aşteptară să audă ce spune infirmiera. Erau deja în sus pe scară.

Capitolul 4

   Charles era treaz aşa cum spusese Joan, dar ceva se schimbase la el.
    La început, Phaedra nu era sigură despre ce era vorba. Apoi îşi dădu seama că era ceva în ochii lui. Erau mai blânzi, ceţoşi, de parcă plecase deja într-un loc unde se respira natural, încheieturile se mişcau uşor şi durerea nu mai era decât o amintire. În cameră era un miros straniu, dulceag.
   Joan, neobişnuită să-l vadă aşa pe tatăl ei, se duse la picioarele patului şi rămase acolo ţinându-se de un stâlp, uitându-se în jos la el, fără să-i vină să creadă, Iain şi Phaedra traseră nişte scaune drepte, de lemn, aşezându-se de o parte şi de alta a patului celui mare. În momentul în care se aşezară, Charles se întinse şi luă mâna dreaptă a lui Iain. Apoi, se întoarse spre Phaedra, iar când ea îi luă cealaltă mână, pielea lui era atât de subţire, că ea se temea că se va rupe.
   - Tată...
    Vocea lui Iain era aspră când se aplecă deasupra bătrânului.
    - Trebuie să te...
   Charles îşi mişcă puţin capul pe pernă.
   - Prostii. Doar un singur lucru trebuie să fac... acum.
   Ei aşteptară miraţi, iar el le trase mâinile peste pat, până ce vârfurile degetelor lor se atinseră.
   - Ia-o, şopti el.
   Niciunul dintre ei nu se mişcă.
   - Ia-o, spuse din nou Charles răguşit.
   Iain întâlni privirea ei, ridică din umeri şi îşi strânse degetele ferme în jurul palmei ei.
   Asta păru să-l satisfacă pe Charles. Oftă şi îşi lăsă braţele din nou pe pat.
   Fără voie, având resentimente faţă de senzaţia atingerii lui Iain, Phaedra studie trăsăturile triste ale bărbatului din partea cealaltă a patului. Pielea i se întunecase, dar faţa lui nu lăsa să se vadă adevăratele lui sentimente. Poate nici nu avea. Uneori, în ultima vreme, ea se întrebase dacă mai avea capacitatea de a simţi.
   Iain o strânse mai tare, dar se uită la tatăl lui şi părea că nu ştie că presiunea o durea. Dar când ea scoase un mic oftat, el se încruntă şi îi lăsă mâna pe pat, cu blândeţe.
   Jenată, nesigură de ce se întâmpla, Phaedra se întoarse spre Charles pentru un răspuns. Ce anume voia de la ea şi Iain? Arătase atât de bolnav când au intrat şi acum... Uimită, ea se aplecă în faţă să-l studieze mai bine.
   Ah, nu. Nu se putea. Cu siguranţă că nu. Clipi repede şi se uită din nou. Doamne, Dumnezeule! Nu visase...
   Charles, soţul ei presupus neajutorat, rânjea. Chiar rânjea. Niciun alt cuvânt nu putea descrie acest zâmbet triumfător de pe faţa lui suptă.
   Fusese ea oare chiar atât de proastă, încât să creadă că el va pleca cu graţie, că va aluneca paşnic într-o lume mai bună, mai blândă?
   Ea trebuia să ştie că Charles nu se va astâmpăra niciodată.
   - V-am zis, şopti el uitându-se direct la Joan, care se străduia să-i audă fiecare răsuflare. Chy an Cleth. Nu-i... a voastră. Nici... a bărbatului tău aiurit.
   Joan clătină din cap.
   - Tată, n-are importanţă. Anton nu e aici. Trebuie să te faci bine...
   - Nu.
   Charles se întoarse să se uite la Phaedra, apoi la fiul lui şi spuse slab, dar încă muşcător de clar:
   - Nu. Să fiu al naibii dacă trebuie. E de ajuns. Mă duc s-o găsesc... pe Helen. O să vedeţi. O să vedeţi toţi. Ah, da, o să...
   Inspiră adânc, tremurat, horcăi slab şi închise ochii.
   Trecură câteva minute. Nimeni nu se mişca. Privirea Phaedrei rămase fixată la mâinile soţului ei zăcând pe cuvertură cu palmele în sus. Fildeş pe alb. Erau atât de subţiri şi pline de vene...
   Se auziră paşi uşori pe covor, iar infirmiera, care stătuse neobservată în umbră, se mişcă lângă pat. Căută pulsul, apoi spuse liniştit:
   - S-a dus, îmi pare rău.
   Totuşi, nimeni nu spuse niciun cuvânt, apoi ea adăugă cu o încruntare uimită:
   - S-a dus foarte liniştit. Pare... pare chiar că zâmbeşte.
   Phaedra înţelese uimirea ei. Charles zâmbea, într-adevăr. Dar nu era zâmbetul calm, liniştit, al omului care a acceptat inevitabilul. Era zâmbetul batjocoritor, de triumf, al ”unui bărbat care a obţinut victoria finală şi care s-a bucurat de fiecare moment al luptei.
   Charles Trebanian şi-a părăsit bucuros trupul muritor, fiind convins că a câştigat.
   Dar ce anume a câştigat, Phaedra nu era încă pregătită să analizeze.

   A plouat în tot timpul slujbei din biserica veche de pe stâncă, unde generaţii din familia Trebanian au fost botezaţi, căsătoriţi şi în cele din urmă trimişi într-o lume mai fericită şi fără îndoială mai searbădă.
   După aceea, când se termină scurta ceremonie, micul grup îndoliat trecu pe la Chy an Cleth să bea un ultim pahar pentru bărbatul pe care îl cunoscuseră, dar pe care puţini îl plăcuseră.
   Angus Cooper, avocatul cu ochelari şi prieten al lui Charles, era sincer copleşit. La fel erau Esther Pendenning şi fiica ei. Ambele plângeau cu lacrimi amare.
   Era mai greu de spus cum primiseră copiii lui Charles moartea lui. Joan se uita mereu la ceas. Avea de prins un avion în seara aceea, ca să se întoarcă la soţul pe care tatăl ei îl dispreţuise atât. Iain se mişca printre oaspeţi, cu politeţe, cu faţa de piatră a unui bărbat obişnuit să trateze clienţi şi nu vedea niciun motiv ca emoţia să intervină în desfăşurarea eficientă a ceea ce el considera că pare doar o altă obligaţie socială.
   Uitându-se la el, Phaedra nu se putea hotărî dacă simţea simpatie sau iritare. Într-un fel, voia să-i aducă mângâiere, dar se părea că nu are nevoie de aşa ceva.
   Pe de altă parte, dorea foarte mult să-i zdruncine controlul de oţel şi să-l scoată din rolul dominant pe care şi-l asumase în mod automat, din momentul în care spiritul tatălui lui îi părăsise trupul.
   Iain făcuse toate aranjamentele, tratând-o pe Phaedra de parcă era doar fiica îngrijitoarei. Ea fusese prea confuză şi prea necăjită ca să-i pese prea mult. De ce să se fi supărat? Iain era un Trebanian şi se ocupa de treburile familiei Trebanian. Ea îl iubise pe tatăl lui, dar niciodată aşa cum o soţie îşi iubeşte soţul. Era drept ca Iain să se ocupe de toate. În plus, el făcea totul natural.
   Controla întotdeauna totul.
   Phaedra se duse la bucătărie pentru a mai prepara ceai, când Angus Cooper o opri în hol.
   - Mama ta se simte bine? întrebă el cu îngrijorare.
   - Dacă se simte bine?
    Phaedra se uită la bărbatul micuţ cu zâmbet dulce.
    - Da, cred că da. În condiţiile de faţă. De ce? A spus ea ceva?
   Angus clătină din cap.
   - Nu, nu. Dar când m-am oferit s-o duc acasă cu maşina, a zis că preferă să meargă pe jos. Voia să fie singură.
   Phaedra se uită prin cameră, surprinsă.
   - Mama a plecat deja? Nu mi-a zis că pleacă.
   - Părea copleşită. Nu cred că avea chef să-şi ia rămas-bun. Dar n-ar trebui să meargă pe jos, pe vremea asta.
   - Da. Fu de acord Phaedra. Adică, nu, n-ar trebui. Nu te îngrijora, domnule Cooper. Am să o sun să văd dacă a ajuns acasă cu bine.
   Angus aprobă din cap, fără să fie total satisfăcut, după cum se putea spune din felul în care i se încruntă fruntea.
   Phaedra clătină din cap. În ultima vreme se întâmplaseră atât de multe lucruri, încât ea nu observase cât de mult se învârtea Angus în jurul mamei ei. Oare era ceva între ei? Curios, dacă aşa ceva era adevărat. Ea nu şi-a imaginat niciodată...
   În acest moment, gândurile ei se opriră. Peter Sharkey, a cărui ofertă de a cumpăra Chy an Cleth a precipitat căsătoria ei cu Charles, venea spre ea cu un zâmbet larg. Credea oare că moartea lui Charles era un motiv de sărbătoare? Ea se repezi pe scară în sus, înainte ca el să apuce să-i prindă privirea.
   Cinci minute mai târziu, când îşi dădu seama că nu putea petrece toată după-amiaza îmbufnată în baia cam rece, se întoarse precaută la bucătărie. Spre uşurarea ei, Peter nu se vedea. Slavă Domnului. Nu se credea în stare să se ocupe de el azi.
   Angus vorbea cu Letty Brown, care deţinea Câinele pătat, când Phaedra intră în salon cu ceaiul. El arăta îngrijorat ca un câine care şi-a pierdut stăpâna.
   Zâmbindu-i în grabă, ea se duse imediat la telefon s-o sune pe mama ei.
   - Mamă? Te simţi bine? întrebă ea când Esther răspunse la primul apel. Angus zice...
   - Da, da, sunt bine. Nu te îngrijora, draga mea. Oricât ţin la el, Angus este uneori un pisălog bătrân. Am nevoie să fiu singură. Charles şi cu mine... ştii că ne cunoşteam de multă vreme. Mai mult de o jumătate de viaţă.
   Phaedra, auzind cum se sparge vocea mamei sale, spuse blând:
   - Desigur, înţeleg. O să te sun mâine, mamă.
   - Da, te rog.
   Esther închise, lăsând-o pe Phaedra clipind la un telefon brusc amuţit.
   - Se simte bine?
   Cu ochelarii fără ramă căzându-i pe nas, Angus veni repede să i se alăture.
   - Da, e bine, spuse Phaedra. O să fie bine. Vino şi bea un sherry, domnule Cooper.
   - Ah, nu cred, nu.
   Angus îşi strânse buzele de parcă i-ar fi oferit o cană cu rom de contrabandă.
   - Ah, dar trebuie. E exact ce ai nevoie ca să te încălzeşti.
   Phaedra îl luă de braţ şi îl conduse înapoi în salon. Nu mai adăugă: „Şi n-o să te mai agiţi”. Dar gândi asta.
   - Ei, poate, doar unul singur...
   - Bineînţeles.
   Phaedra îl duse la masa unde Iain turna băuturi.
   - Cum rezişti? o întrebă Iain după ce Angus acceptă paharul cu sherry şi se dusese să stea de vorbă cu Letty.
   Phaedra era emoţionată. Era o întrebare obişnuită, pusă liniştit, fără presiune, dar, pe moment, cel puţin, el părea că uitase că ea era Phaedra, vrăjitoarea, şi o trata ca pe o prietenă.
   - Sunt bine, îi zâmbi şi lăcrimă discret.
   Mirosul de alcool, dulceag, se simţea foarte tare în colţul acela.
   Ea era gata să se depărteze, când un bărbat înalt, cu o barbă roșie, veni şi, fără o vorbă, o strânse în braţe.
   - Bună, Lloyd! Drăguţ din partea ta că ai venit.
   Phaedra zâmbi şi se retrase cât putu de agil din îmbrăţişarea ca de urs.
   După privirea pe care i-o aruncă Iain, ea înţelese că nu era nimic drăguţ în asta.
   - Am fost bucuros să vin, spuse Lloyd. Ai fost bună cu noi. Ne-ai adus încălzitoare, ne-ai împrumutat pături. N-am fi supravieţuit în iarnă fără ele.
   Iain, cu o ridicare a sprâncenelor negre, părea să spună că nu ar fi considerat moartea de frig a lui Lloyd ca pe o mare pierdere.
   - Sunt foarte bucuroasă că am putut să vă ajut, zise Phaedra, Iain, l-ai cunoscut pe Lloyd?
   - Oficial, nu.
   Iain se concentra să toarne o băutură şi nu făcu niciun efort ca să-l salute pe celălalt bărbat.
   - Ah, bine. Atunci, Iain, află că el este Lloyd Davis. E sculptor. El şi Jade - ea e actriţă - locuiesc în cabana Portis, lângă port. Lloyd, el e Iain, fiul lui Charles.
   - Bucuros să vă cunosc, spuse Lloyd.
   - Bună.
   Iain dădu scurt din cap, dar nu se obosi să întindă mâna.
   Phaedra îl depărtă pe Lloyd. Ce era oare cu Iain? De ce se comporta ca o gorilă nesociabilă? Funeraliile au uneori un asemenea efect asupra oamenilor, ştia asta.
   Dar nu se aştepta la aşa ceva de la Iain.
   - Jade te-a căutat, spuse Lloyd, ignorând cu amabilitate duritatea gazdei. E acolo, vorbeşte cu fata aia care arată dramatic cu atâta fard.
   - E sora lui Iain, Joan.
   Phaedra îl luă pe Lloyd de cot şi îşi făcură drum spre cele două tinere femei care stăteau lângă biroul antic al lui Charles.
   Când ea privi înapoi la Iain, văzu cu uşurare că acesta făcea eforturi să fie amabil cu Angus. Slavă Domnului pentru această mică îndurare, pentru că el nu văzuse niciun motiv să se facă agreabil lui Lloyd.
   - Ah, Phay, îmi pare sincer rău! exclamă Jade când ei se apropiară.
   Phaedra fu gata să spună „Mulţumesc” când se trezi prinsă în altă îmbrăţişare ca de urs, dar de data asta era vorba de metri de material de culoarea biscuitului mirosind plăcut a lemn de santal.
   - Sincer îmi pare rău, repetă Jade. Îmi plăcea bătrânul tău. Ah, iartă-mă. Nu intenţionam să te sufoc.
   Se dădu un pas înapoi şi îşi dădu părul din ochi, lung, blond.
   Phaedra râse. Era prima oară în ziua aceea când simţea nevoia să râdă.
   Câteva minute mai târziu, când îl văzu pe Angus depărtându-se de Iain şi pornind în direcţia ei, murmură ceva în sensul că mai trebuia să aducă prăjituri de la bucătărie şi îşi făcu drum în hol.
   Angus îi era drag, dar agitaţia lui era mai mult decât putea suporta ea în ziua aceea. Se întrebă dacă mama ei simţise acelaşi lucru.
   - Phaedra!
   Vocea entuziastă a unui bărbat o asaltă tocmai când ieşea pe uşă.
   Era din nou Peter Sharkey. „Nici nu vorbeşti de lup şi lupul e deja la uşă.”
   - Mulţumesc că ai venit, îi strigă ea şi se repezi din nou pe scară.
   Peter o să creadă că are probleme cu vezica urinară, deşi asta era cea mai mică îngrijorare a ei în acea zi.
   Angus era poate un agitat, dar Peter era un rechin, după cum îi era şi numele.

   Când coborî din nou, primii oaspeţi începeau să plece.
   Ceilalţi îi urmară curând, iar într-o oră fuseseră murmurate cele mai jenate condoleanţe; Iain, Joan şi Phaedra rămaseră singuri.
   - Deci, s-a terminat, zise Joan închizând uşa după ultimul plecat.
   Nimeni nu-i răspunse. Ea se uită la ceas şi exclamă:
   - Ah, Doamne! Uite cât e ceasul. O să pierd avionul...
   - Rămâi aşa şi o să poţi zbura cu energia ta proprie, strigă Iain după ea, urcând în grabă scara.
   Zece minute mai târziu, după ce o îmbrăţişă pe Phaedra şi îl sărută pe Iain, cu ochi înceţoşaţi, ea plecă să prindă avionul, iar roţile maşinii scârţâiră pe alee.
   Phaedra aşteptă până ce maşina nu se mai văzu, apoi se duse la baie să-şi spele urmele de lacrimi din timpul zilei. Când ieşi, simţindu-se împrospătată, dar nu mai puţin nefericită şi confuză, fu surprinsă să descopere că era singură în casă.
   Bun. Iain se dusese probabil la Porthkelly ca să fie cu prietenii. Presupunând că mai avea aşa ceva. Sau poate chiar la Câinele pătat, să-şi înece durerea, deşi asta nu i se prea potrivea. Nu conta. Îi făcea bine să stea puţin timp singură şi oricum nu ştia ce să-i spună. Nu mai fuseseră singuri de la moartea lui Charles, iar problema moştenirii era o problemă neîncheiată între ei.
   Joan îi sugerase Phaedrei să-l lase pe Angus Cooper să-i spună lui Iain vestea că Chuy an Cleth era casa lui.
   - El n-o să devină arogant şi n-o să-şi umfle nările faţă de Angus, sugerase Joan. Dacă aude asta de la vechiul prieten al tatei, va trebui să-şi strunească mândria şi să fie civilizat. De fapt, cel mai bun lucru ar fi dacă Angus ar aştepta până când Iain se va întoarce în oraş. Apoi îi poate spune vestea la telefon. Probabil că o să-şi verse supărarea pe Caroline, secretara aia a lui prea bine plătită.
   Văzând înţelepciunea sfatului ei frăţesc, Phaedra zâmbise şi fusese de acord.
   Cât de liniştită era casa acum, când toată lumea plecase, de parcă şi ea îşi jelea stăpânul. Phaedra stătea la capătul scării trecându-şi mâna de-a lungul balustradei. „Doamne, ce zi a mai fost şi asta!”
   Oamenii fuseseră amabili, în aparenţă, dar ei nu-i scăpaseră privirile curioase şi şoaptele care au izbucnit din când în când în spatele măştii bunelor maniere.
   Totuşi, la fel ca şi Iain, ea ştia că majoritatea oaspeţilor considerau că se căsătorise cu Charles Trebanian doar pentru banii lui. Dar acum, în sfârşit, analiza publicului se terminase. I se ridicase o greutate de pe umeri.
   Phaedra îşi înălţă capul. Nu observase că începuse să bată vântul; acum, deodată, urla pe coş, zguduia geamurile şi sufla pe sub uşă. Ridică braţele de parcă îl putea simţi suflând printre degetele ei; brusc, ştiu ce avea de făcut.
   Poate că acolo, afară, singură cu elementele naturii, va începe să se simtă din nou umană, cum nu se simţise din ziua în care se căsătorise cu Charles.
   O haină veche de vânt atârna în vestibul. O trase peste rochia neagră cu alb şi, câteva momente mai târziu, se luptă să urce pe cărarea de deasupra stâncilor.
   Ploaia se oprise, dar vântul nu. Se învârtea în jurul capului ei, până ce fiecare ac fu desprins din părul ei lung, pe care cu atâta trudă îl ridicase în sus abia azi-dimineaţă. Fusta largă de in o lovea atât de tare peste picioare, încât înaintarea ei era lentă. N-avea importanţă, îi plăcea provocarea, avea nevoie de ea ca să-şi limpezească mintea care, în ultima vreme, fusese întristată.
   Când înconjură golful Porthkelly, înţelese exact ce înseamnă să fii „îngheţat până în măduva oaselor”. Tremurând, se mută la adăpostul unui bolovan mare, lângă marginea stâncii, şi rămase acolo ascultând tunetul valurilor care se spărgeau. Marea era teribil de înfuriată. Ținându-se de bolovanul cel mare, Phaedra se aplecă peste marginea stâncii, ca să vadă mai bine tumultul de jos.
   Aşa cum se aşteptase, natura făcea o demonstraţie spectaculoasă a puterii ei. Priveliştea mării furioase, care urla în jurul stâncii, o văzuse de multe ori înainte.
   Dar întotdeauna îi tăia respiraţia prin măreţia ei înspăimântătoare.
   Se forţă să respire, dar exact când fu gata să se retragă, privirea ei prinse ceva ce nu se potrivea cu peisajul. Phaedra înlătură părul care îi zbura pe faţă.
   Oare avea vedenii? Nu, poate că nu. Se uită din nou, iar de data asta ştiu cu siguranţă că nu era o vedenie sau o iluzie optică din cauza înserării.
   Un bărbat stătea acolo jos, printre stânci.
   Iain nu se dusese la Porthkelly. Îmbrăcat într-un pulover gros de pescar şi pantaloni vechi de catifea reiată, el stătea singur deasupra valurilor care se spărgeau, uitându-se spre mare, tot aşa cum se uitaseră probabil înaintaşii săi. Phaedrei i se păru că, într-un fel, el aparţinea acelui loc, ca o parte a naturii, a sălbăticiei furtunii.
   Directorul executiv în costum elegant părea să nu fi existat niciodată.
   Ea începu să se dea înapoi, simţindu-se o intrusă într-o lume căreia nu-i aparţinea. Dar, în acel moment, el se uită în sus şi o văzu.
   Era încă prea departe ca să-i poată citi expresia. Ea observă încordarea bruscă a umerilor lui.
   El nu se mişcă.
   Timpul trecu, valurile continuau să lovească stâncile, iar după un timp, Iain îşi relaxă poziţia rigidă şi începu să-şi facă drum spre cărarea care urca sus pe stâncă.
   Phaedra îl urmărea cu respiraţia tăiată.
   Vântul se învârtea în jurul capului lui, ridicându-i părul şi opunându-i-se la fiecare pas pe care îl făcea.
   Totuşi, el se mişca uşor, ca unul obişnuit să înfrunte elementele naturii şi să câştige. Părea un fel de zeu al furtunii, ieşit din mare, ca să o ia, pentru că era a lui.
   Doar că ea nu era a lui, trebui să-şi amintească Phaedra. Până nu demult, fusese soţia tatălui lui.
   Cărarea se termina doar la câţiva metri de locul unde stătea ea, iar când el ajunse în vârful stâncii şi veni spre ea, putu, în cele din urmă, să-i vadă ochii. Fără niciun motiv real, ea fu tentată brusc să se întoarcă şi să fugă.
   Totuşi, rămase pe loc.
   - Bună, mamă vitregă, strigă Iain pe deasupra vântului. M-ai urmărit? Mă surprinde că ai vrut să-ţi asumi riscul.
   - Nu, răspunse Phaedra, dorind ca el să nu stea atât de aproape de ea, încât să-i vadă sarea uscată de pe faţă. Nu te-am urmărit. Ce să risc?
   Vântul alese acel moment ca să-şi slăbească asaltul şi următoarele lui cuvinte fură clare şi o îngheţară.
   - Că n-aş putea rezista ocaziei de a te arunca peste margine. Tânăra văduvă, nefericită, copleşită de durere, decide să-şi pună capăt zilelor. Aş scăpa basma curată, nu crezi? Sau presupui că un juriu ar putea ţine seama că soţul putea să-ţi fie tată şi că tocmai moşteneşti o avere confortabilă?
   În fond, el nu era un zeu al furtunii. Doar un bărbat atrăgător, sexy, dar absolut obraznic.
   - Eşti cu adevărat un bastard, nu-i aşa? spuse Phaedra.
   - Eu nu ştiu de asta. Cred că mama mea era căsătorită cu tata. Mi s-a spus totuşi că sunt un peşte alunecos, un nenorocit, un rechin, un şmecher; mi-a plăcut să mi se spună că sunt golan. M-am şi bătut la şcoală din cauza asta.
   Oare râdea de ea? Doar în urmă cu câteva secunde o ameninţase că o aruncă de pe marginea stâncii. Nu, nu se putea să râdă de ea. Ori era aşa de obicei ori se răzbuna pe ea pentru faptul că moartea tatălui lui îi afectase mult mai mult decât voia să recunoască. Dacă asta era situaţia, trebuia să-şi găsească un alt mod de a se jeli. El nu era singurul căruia îi lipsea Charles. Dacă îi lipsea.
   - Nu sunt surprinsă că ţi s-a spus în multe feluri, comenta ea.
   - Nu eşti?
   Ceva în această întrebare liniştită o enervă. Înghiţi în sec şi se dădu un pas înapoi, uitând, în confuzia ei, că în spatele ei nu mai era decât marginea stâncii.
   - Phaedra!
   Strigătul lui Iain se lua la întrecere cu o nouă pală de vânt, iar braţul lui se repezi apucând-o de talie.
   - Ţi-ai pierdut minţile?
   Îşi lăsă capul în jos, până ce nasul îi ajunse lângă obrazul ei.
   - Dacă faci tot aşa, n-o să trăieşti să te bucuri de fructele muncii tatălui meu. Ce naiba e cu mintea ta?
   Phaedra decise că suportase destul. La un moment dat, în cursul acestei zile, voise chiar să-l aline pe bărbatul ăsta aspru; aproape că se decisese să-i explice imediat despre moştenire, în loc să urmeze sfatul surorii lui. Dar, acum, tot ce voia era să-i înţepe aroganţa, iar apoi să se ducă undeva în linişte, singură, unde să se poată împăca cu pierderea bărbatului la fel de imposibil care fusese soţul ei.
   - Nu mă interesează fructele muncii tatălui tău, sări ea. Dar dacă eşti atât de dornic să pui tu însuţi mâna pe ele, de ce nu m-ai lăsat pur şi simplu să cad? în urmă cu un minut, mă ameninţai că mă arunci peste stâncă.
   Iain ridică din umeri.
   - Am un curios impuls cavaleresc. Prost îndrumat, ştiu. Dar, în general, nu-mi place să fac afaceri însângerate.
   - Afaceri?
   - Mm. Mi-e teamă că nu pot să te las să păstrezi Chy an Cleth. Dar asta n-ar trebui să fie o problemă. Ai dovedit deja că poţi să fii cumpărată.
   - Ah! Cum...
   Cu întârziere, Phaedra îşi dădu seama că braţul lui Iain era în continuare în jurul taliei ei. Oare voia să spună că îşi închipuie că ea...? Nu. Nu. Nici măcar Iain nu putea gândi aşa ceva. Mai ales în ziua funeraliilor tatălui lui.
   - Te rog, ia mâinile de pe mine, spuse ea calmă, cu răceală. Mi-e teamă că greşeşti în legătură cu preţul.
   - Zău? râse el dur şi îşi trecu mâna pe cotul ei. Mă îndoiesc. Dar, de fapt, vorbeam despre casă, nu despre alte bunuri, ca să le numim aşa.
   Phaedra scrâşni din dinţi şi îşi trase cotul din strânsoarea lui.
   - Nici casa şi nici celelalte bunuri ale mele nu sunt de vânzare, îi spuse ea. Acum, dacă nu te deranjează, plec.
   Fără să aştepte răspunsul lui, începu să se grăbească înapoi pe drumul pe unde venise. Vântul, acum din spate, o izbea şi practic o împingea pe cărare.
   Iain o prinse din urmă tocmai când aluneca pe o porţiune cu iarbă udă.
   - Mai încet, îi ordonă el. O alunecare şi te duci peste margine.
   - Ceea ce ar rezolva toate problemele tale, sări Phaedra grăbind în mod deliberat pasul.
   - Ţi-am zis că-mi place să-mi rezolv problemele în felul meu, îl auzi, exact înainte ca picioarele ei să părăsească solul şi să se trezească aruncată pe umărul lui.
   - Lasă-mă jos, gâfâi ea.
    Apoi, luptându-se pentru demnitate într-o situaţie imposibilă şi nedemnă, continuă:
    - Dacă nu, te dau în judecată pentru atac.
   - Zău? În cazul ăsta poate ar trebui să fac să merite.
   Continuă să meargă pe cărare, fără să schimbe ritmul, de parcă ea nu era altceva decât o haină veche pe care a luat-o cu ei în caz că ar ploua.
   - Lasă-mă jos, te rog, repetă Phaedra cu fermitate.
   Iain se opri ca să schimbe centrul de greutate.
   - Mai spune o dată.
   - Am spus, lasă-mă jos.
   El nu se mişcă.
   - Te rog, rosti ea printre dinţi.
   - Acum e mai bine, zise el şi o lăsă repede jos. Acum ai să mergi cu un ritm normal, atentă? Sau trebuie să repetăm micul spectacol?
   Îşi dădea seama că el vorbea serios. Tot aşa cum vorbise serios în ziua aceea, în urmă cu 17 ani, când ea stătuse în vârful unei stânci foarte abrupte, visând că era Amphitrite, în timp ce marea se ridicase şi o înconjurase, Iain fusese furios şi atunci, dar o ajutase să coboare... şi ea nu se mai urcase niciodată pe stânca aia.
   Ăsta era necazul cu Iain. Avea un obicei enervant de a avea dreptate.
   - Am să merg mai încet. Nu trebuie să te îngrijorezi.
   - Nu eram îngrijorat, o asigură el.
   Merseră restul drumului până acasă în tăcere.
   Când ajunseră la Chy an Cleth, Phaedra spuse că se duce sus să se schimbe.
   - Presupun că aştepţi să-ţi pregătesc cina, adăugă ea nepoliticos.
   Iain se sprijini de un stâlp solid de stejar şi îşi încrucișă braţele.
   - Doar dacă vrei. Am avut amândoi o zi grea. Voiam să-ţi sugerez să încercăm mâncarea de la Câinele pătat. Nu e cel mai sofisticat restaurant, dar e cel mai bun pe care poate să-l ofere Porthkelly.
   Phaedra se uită la el cu îndoială.
   - Sofisticat? Nu, cu siguranţă că nu e aşa ceva. Ce părere ai de cartofi prăjiţi şi ouă, adică de masa fermierului?
   - Îndrăznesc să spun că aş supravieţui. Dar tu? Am putea merge cu maşina, la Bude, dacă preferi.
   De ce devenise amabil, aşa, deodată?
   - Vrei să iau cina cu tine?
   Ea se încruntă bănuitoare în timp ce-şi scotea haina veche.
   - Dacă vrei: Şi dacă nu te mai uiţi aşa urât la mine, de parcă aş fi o specie de gânganie deosebit de virulentă.
   Pe neaşteptate, Phaedra se surprinse că voia să râdă.
   - Gânganie? repetă ea. Da, cam aşa ceva. Dar hai să nu ne ducem la Câinele pătat. N-aş prea vrea să ies. Dacă promiţi să nu te mai porţi necuviincios, aş putea prepara nişte paste făinoase, cu sos tomat proaspăt. Şi o salată.
   - S-a făcut. În seara asta declarăm armistiţiu.
   El zâmbi, un zâmbet frumos, având în vedere de unde venea, decise Phaedra precaută. Ea observă, de asemeni, cearcănele de oboseală de sub ochii lui şi adâncirea liniilor dintre nas şi gură.
   Armistiţiul propus nu era oare mai curând o chestiune de oboseală decât o dorinţă de a se schimba?
   Fusese o săptămână lungă, dificilă. Deşi Charles murise, reuşea să-şi facă încă simţită prezenţa.
   - Mă duc să mă schimb, zise ea. Rochia mea e cam nepotrivită pentru o masă cu paste făinoase preparate în casă.
   - Ah, nu ştiu. Îmi amintesc că aveai talie şi şolduri, îmi place să văd că aveam dreptate.
   Phaedra se uită urât la el.
   - Gânganie, spuse ea şi porni în sus pe scară, fără să răspundă la chicotitul pe care-l auzi în urma ei.
   Oricum, să-l ia dracu’ pe Iain. Tocmai când începea să creadă că ar putea să-i tolereze compania, trebuia să strice totul cu înţepătura despre corpul ei. Îi plăcea, de obicei, îmbrăcămintea largă. Era mai confortabilă şi nu-i plăcea să facă reclamă curbelor ei. Nu se simţise niciodată bine cu rochii strimte pentru că i se părea că dădeau bărbaţilor idei greşite.
   În colegiu, asta i-a adus pipăieli nesolicitate. Mai târziu, încercase să-şi strunească elevii obsedaţi de hormoni. Deşi în momentele de introspecţie, se întreba dacă nu cumva folosea îmbrăcămintea ca un semn subtil de „trecerea interzisă”.
   Adevărul problemei era că, deşi ieşea uneori cu bărbaţi şi îi plăcea compania lor, nu avusese niciodată dorinţa şi fierbinţeala care le făceau pe multe dintre prietenele ei să cadă la pat cu prima pereche de pantaloni bărbăteşti atrăgători care le apărea în cale.
   Blugi, decise Phaedra, uitându-se în garderoba ei veche, Iain nu putea zice că nu sunt pe corp. Şi un pulover mare, negru, ar fi suficient.
   Iain nu spuse nimic despre aspectul ei când ea îi găsi în bibliotecă şi îi spuse că se duce să pregătească masa.
   Dar el o urmă în bucătărie, unde îşi trase un scaun şi se aşeză călare pe el, cu braţele sprijinite de spătar.
   În timp ce Phaedra se ocupa de paste şi de sosul pentru salată, el îi urmărea mişcările cu o aprobare leneşă. Cel puţin părea să aprobe. Iar ea simţea o vagă alarmă.
   După un timp, şi fără să i se ceară, el se ridică să deschidă sticla de vin pe care ea o pusese pe masa de gătit.
    - Pentru bucătăreasă, spuse ei oferindu-i un pahar.
   Phaedra aprobă din cap şi primi paharul cu recunoştinţă.
   - Vrei să mănânci în sufragerie? întrebă ea.
   - Nu în mod special. Pentru o mică cină intimă, în doi, de ce nu ne-am simţi bine în bucătărie?
   Intimă? Intimă era ultimul lucru pe care îl voia. Se uită repede la el, dar el părea absorbit în aprecierea unui şir de vase de cupru. Probabil voise să spună doar că nu avea chef de formalităţi, după această zi foarte lungă.
   Ea aruncă sare şi o frunză de dafin în apa care fierbea şi puse înăuntru pastele. Apoi turnă sosul peste salată într-un bol de lemn şi i-l dădu lui Iain cu instrucţiuni să amestece, în timp ce ea punea masa.
   El îşi înălţă uşor o sprinceană, dar făcu ceea ce îi cerea ea cu o eficienţă care o surprinse.
   - Ştii să găteşti? îl întrebă ea.
   - Doar dacă nu găsesc pe cineva care să vrea s-o facă în locul meu.
   - Îmi imaginez că, de obicei, găseşti, comentă ea sec.
   Iain era arogant, dar nu se putea nega că era atrăgător şi era bogat. Probabil că femeile stăteau la coadă la uşa lui, voind să gătească pentru el. Ea scoase din sertar un cuţit lung, zimţat, şi începu un asalt vicios asupra unei pâini franţuzeşti.
   - De obicei, da, fu el de acord. Nu totdeauna. Tu ataci întotdeauna pâinea cu atâta ferocitate?
   - Ce vrei să spui? zise ea oprindu-se din tăiat şi privind alb la el.
   - Te repezi la amărâta asta de pâine de parcă ar fi un duşman mortal. Sau iubitul tău necredincios.
   Phaedra se întoarse la pâine.
   - N-am observat, răspunse ea. Şi, dacă ai uitat, am fost căsătorită cu tatăl tău.
   - N-am uitat. Dar ce vrei să subliniezi?
   - Vreau să subliniez că nu am un iubit.
   - Mă bucur să aud lucrul ăsta. Asta nu exclude să fi avut iubiţi în trecut.
   Phaedra fu gata să-şi taie degetul când se întoarse spre el..
   - Presupun că nu. Dar, pentru informarea ta, n-a fost niciunul. Asta voiai să ştii, nu-i aşa?
   Iain zâmbi slab şi-şi întinse picioarele.
   - Nu prea-i treaba mea.
   - Aşa gândeam şi eu. Hai să mâncăm.
   Phaedra luă bolul din mâna lui Iain şi îl trânti pe masă.
   Iain îşi înălţă o sprinceană şi se ridică. Nu comentă proasta ei dispoziţie bruscă şi de îndată ce se serviră pastele, amândoi se aşezară la masă.
   Nu vorbiră mult după aceea. Phaedra nu ştia ce gândea el. Gândurile ei păreau să nu se axeze prea mult pe evenimentele din ziua aceea, ci mai curând pe referirea la existenţa unor iubiţi. Lipsa ei de experienţă nu o deranjase niciodată, dar acum, fără niciun motiv, o deranja.
   Fuseseră desigur ocazii, bărbaţi care fuseseră foarte dornici să o introducă în plăcerile dormitorului. Dar niciunul dintre ei nu-i plăcuse suficient, iar atunci când se ajungea la momentul în care sărutările caste, pe care le permitea, nu mai erau de ajuns, prietenia se termina brusc.
   Phaedra începea abia acum să aibă bănuiala că, în fundul minţii ei, fusese întotdeauna un băiat cu zâmbet alb, strălucitor, care fusese bun cu o fetiţă timidă. Oare să fie adevărat lucrul ăsta? Se uită în lichidul roşu din paharul ei. Nu, nu putea fi adevărat, pentru că băiatul curajos, care îi prinsese imaginaţia în copilărie, devenise bărbatul cinic, autocrat, care timp de o săptămână o făcuse să scrâşnească din dinţi şi să se gândească la crimă.
   - Crede-mă, cunosc acest sentiment, îl auzi pe Iain spunând încet. Dar nu te-aş sfătui să-l încerci.
   Phaedra tresări, apoi îşi dădu seama că ţinea cuţitul ca pe un pumnal.
   Ea râse puţin încordat şi îl puse jos.
   - Îmi pare rău. Visam doar.
   - Visuri periculoase, zise Iain sec. Sper că nu mă implică pe mine.
   - Nu prea. Dar tu? întrebă ea dornică să schimbe subiectul şi atacând prima temă care îi veni în gând.
   - Există cineva, special, în viaţa ta?
   Dacă el putea să pună întrebări personale, atunci o putea face şi ea.
   - Special?
    Tonul lui Iain era acid.
    - Nu. M-am asigurat de asta după Rosie. De ce? O avere a familiei Trebanian nu e suficientă pentru tine?
   Phaedra se opri cu furculiţa la jumătatea drumului.
   - Ce-ai spus?
   Iain aruncă pe masă şervetul şi se lăsă pe spătarul scaunului.
   - Îmi pare rău. Am încălcat armistiţiul nostru, nu-i aşa?
   - Cu siguranţă că l-ai încălcat.
   Ea puse cu grijă furculiţa pe farfurie. Lui nu-i părea rău deloc. Altfel n-ar fi stat lăfăindu-se acolo, zâmbind plin de siguranţă, ca un bărbat care crede că poate spune tot ce doreşte.
   - Pentru informarea ta, un singur membru al familiei Trebanian a fost. Nai mult decât suficient. Şi, fie că mă crezi, fie că nu, îi simt lipsa. El măcar era un domn.
   - Iar eu nu sunt. Ai probabil dreptate. Ar ajuta dacă ţi-aş face complimente pentru felul cum găteşti?
   - Ştiu că sunt o bucătăreasă bună.
   Phaedra zâmbi cu răceală şi se prefăcu a se concentra asupra pastelor făinoase.. Când îşi ridică din nou privirea, Iain o urmărea, cu ochii micşoraţi, de parcă nu ştia ce să creadă despre ea.
   Nici ea nu ştia ce să creadă despre el. Să fie oare asprimea lui un scut pentru ceva mai profund, un haos interior pe care voia să-l ţină în sinea lui? Îl jelea oare cu adevărat pe tatăl lui tot atât cât şi ea?
   - E straniu fără el, nu-i aşa? spuse ea, oferindu-i o deschidere. Mă tot aştept să aud cum bate cu bastonul în podea.
   - Da, trebuie timp ca să te obişnuieşti, răspunse Iain fără nuanţe, lăsând-o pe Phaedra în întuneric la fel ca şi înainte.
   - Îi simţi lipsa?
   Poate că el va răspunde la o întrebare directă.
   Iain îşi mângâie maxilarul fără să-şi dea seama că atrăgea atenţia asupra bărbii crescute.
   - Dacă îmi lipseşte? Eu nu prea m-aş exprima astfel.
   - Dar cum te-ai exprima?
   - Era tatăl meu. M-am luptat atâţia ani ca să am controlul asupra vieţii mele, încât presupun că devenise un fel de obicei. Făcu o pauză apoi continuă fără emoţie vizibilă: E greu să cred că toate astea s-au terminat.
   „Doar atât va admite, că tatăl lui conta pentru el”, îşi dădu seama Phaedra cu un val de compasiune.
   - El te-a iubit, spuse ea. În felul lui propriu.
   Un colţ al gurii lui Iain se lăsă în jos.
   - Presupun că da. Din nefericire, felul lui nu era şi al meu. El credea că dragostea îi dădea dreptul să conducă vieţi. Se pare că mamei mele nu-i păsa. Mie da. Joan ocolea lucrurile, prefăcându-se că face aşa cum spune el, apoi făcea exact aşa cum îi plăcea ei. Eu nu puteam face aşa.
   - Nu voiai, vrei să spui, comentă Phaedra. Eşti la fel de încăpăţânat cum era el.
   Iain îşi înclină capul.
   - Aşa-i cum spui. Nu voiam. Înţeleg că a avut mai mult noroc cu tine.
   - Ce? se încruntă ea. Nu înţeleg.
   Iain ridică mâna dreaptă şi o învârti într-un semicerc, prin cameră.
   - Toate astea. Casa. Răsplata pentru obedienţa ta, îmi imaginez.
   - Atunci, îţi imaginezi greşit. La naiba, Iain...
   Se opri. Nu. N-o să apuce momeala lui. Şi nici n-o să-i spună adevărul. Nu acum, când stătea acolo, batjocoritor, sfidător şi cinic. În plus, orice ar fi spus, n-ar fi dus decât la alte disensiuni pentru o singură seară. Mai bine să lase pe seama lui Angus Cooper. El era bun să se ocupe de clienţi irascibili.
   - Da?
    Iain îşi înălţă o sprânceană.
    - Ce spuneai?
   - Nimic. Am să spăl vasele, acum. Poţi să mă ajuţi, dacă vrei.
   El nu se obosi să răspundă, dar, când ea se ridică să ducă vasele la chiuvetă, el o ajută să cureţe masa. Când ea puse farfuriile curate să se scurgă, el luă un şervet şi începu să le şteargă.
   Deşi precis avea acasă o maşină de spălat vase, pe care Charles o considerase o invenţie diabolică, Iain putea fi de ajutor când asta îi convenea.
   Făcea treaba cu o mască supărăcioasă, într-o tăcere necomunicativă. Poate că ăsta era felul lui obişnuit de a lucra.
   „Cum ar fi să lucrezi pentru el?” se întrebă ea, apoi se gândi că nu era dornică să afle.
   Abia după ce ultima farfurie fu pusă la loc, el îi spuse un „noapte bună” cu răceală şi se îndreptă spre hol; îşi dădu seama cât de tăcută devenise casa din nou. Când podeaua scârţâi în urma ei, ea tresări, iar în momentul următor deveni conştientă de un lucru.
   Era singură în casă cu Iain. Nici Charles, nici infirmiera, nici Joan. Nu că Iain ar profita, desigur. Dar era ceva atât de uluitor de intim în legătură cu acest aranjament, încât ar fi dat orice să-l evite.
   Ea se întoarse, simţind prezenţa lui în urma ei.
   El zâmbea, un zâmbet lent, tachinator, care îi spunea că el îşi dădea seama de situaţie la fel ca şi ea; deosebirea era că lui nu-i păsa.
   - Nu, spuse el clătinând uşor din cap. Nu trebuie să te îngrijorezi. Nici n-aş visa aşa ceva, mamă vitregă.
   Phaedra îşi ridică bărbia.
   - Nici eu. Dar s-au întâmplat atât de multe, încât nici măcar nu m-am gândit la asta.
   Nu pentru prima dată era recunoscătoare că nu avea obiceiul să roşească.
   - La ce nu te-ai gândit? întrebă el lungind vorbele.
   - Joan a plecat. Trebuia să-i spun mamei să rămână, răspunse ea. Dar e prea târziu acum. Probabil că s-a culcat.
   - Aşa cum o să facem şi noi în curând.
   Phaedra înghiţi în sec şi el adăugă;
   - Mamă vitregă, ştiu că ai o părere proastă despre mine, apropo, e reciprocă, dar nu am intenţia s-o seduc pe văduva tatălui meu în noaptea funeraliilor lui: „Asta înseamnă la el armistiţiu.”
   - Nu despre asta era vorba, începu ea cu indignare.
   - Ah. Cu siguranţă că n-o să-mi spui că te preocupă convenienţele. Draga mea Phaedra, noi nu suntem o pereche de adolescenţi şi nu suntem în secolul al XIX-lea. Îţi imaginezi că o să-i pese cuiva?
   - Mama mea...
   - N-o să creadă nimic despre treaba asta. Ea are încredere în mine. Şi presupun că are încredere şi în tine, deşi trebuie să recunosc că nu ştiu de ce.
   Phaedra apucă strâns balustrada. Ca de obicei, senzaţia stejarului neted sub degete o calma. Va cânta el oare, pe alt ton, când va afla de intenţiile ei în privinţa moştenirii? Iar dacă adevărul îl va face să se simtă vinovat, ei bine, aşa şi trebuie. Deşi regretele şi vinovăţia nu erau sentimente pe care să le asocieze cu Iain...
   - Noapte bună, zise ea din nou. Sper să nu te ţină treaz conştiinţa.
   El râse.
   - De ce ar trebui s-o facă? Noapte bună, Phaedra. Sper să te bucuri de tot somnul pe care îl meriţi.
   Nedorind să răspundă şi având prea puţine opţiuni în această situaţie absurdă, Phaedra se îndreptă spre sanctuarul camerei ei. Se săturase de Iain. Poate că mâine dimineaţă va găsi un mod de a-l pune la punct.
   Dar a doua zi dimineaţă, când se duse cu ochii ceţoşi în bucătărie să pregătească micul dejun, găsi un bilet în mijlocul mesei. Era de la Iain şi o informa, sec, că se trezise devreme şi se întorsese la Londra.

Capitolul 5

   Iain citea o analiză statistică în legătură cu o viitoare prezentare publicitară a unui nou client, când Angus Cooper sună şi aruncă o a doua bombă.
   El ascultă cu grijă, apoi luă un coupe-papiers aurit, în formă de sabie şi îl înfipse în sugativă, de parcă ar fi vrut să ucidă pe cineva.
   - Mulţumesc, zise. Comunică-i Phaedrei că voi fi mâine acolo.
   Angus închise telefonul cu un murmur de uşurare, Iain scoase cuţitul din sugativă şi strânse degetele în jurul minerului.
   - Toate manevrele şi şmecheriile astea! Ce naiba are de gând de data asta?
   - M-aţi chemat?
   Capul roşcat al secretarei se ivi în uşă.
   - Nu.
   Iain îi făcu semn să plece. De îndată ce fu din nou singur, lăsă cuţitul din mână şi împinse scaunul înapoi, apucând braţele moi, de piele, ale acestuia şi se uită îmbufnat la un nod din panelajul peretelui. Analiza statistică putea aştepta. Acum trebuia să decidă următoarea lui mişcare în acest incredibil joc al minţii în care se găsea angajat cu Phaedra.
   Ce avea de gând? Ultima ei mişcare nu avea niciun sens. Oamenii, în special oamenii care nu au mulţi bani, nu aruncă o moştenire pe nimic. Deci, era de presupus că doamna voia ceva în schimb.
   Iain împinse scaunul mai înapoi, îşi propti un picior pe marginea biroului şi îşi sprijini bărbia în palmă. De ce? De ce făcea Phaedra aceste jocuri stupide? Să fie oare o femeie echilibrată, inteligentă sau o manipulatoare şireată? Închise ochii împotriva luminii strălucitoare a lămpii de deasupra biroului.
   Phaedra! Un nume blând din mitologie, numele unei visătoare, al unei amante. Dar Phaedra asta modernă, care fusese cândva una dintre puţinele persoane în care avusese încredere, trecuse clar dincolo de vise. Ce-ar putea oare să vrea...?
   Doamne, Dumnezeule! Iain lăsă piciorul din nou jos, pe covor, şi se ridică. Oare asta să fie? Oare asta voia de la el? Asta trebuia să fie. Ce altceva nu avea încă? Luă cuţitul pentru hârtie şi îl îndreptă spre ficusul pe care secretara lui îl îngrijea cu devotament în fiecare dimineaţă. Abia după ce îşi dădu seama că era gata să înjunghie planta în inimă, lăsă arma jos pe birou.
   Nu era de mirare că mica vrăjitoare era dornică să-i întoarcă viaţa pe dos. Ea ştia ce voia şi avea intenţia să obţină ce voia.
   Iain clătină din cap, iar buzele i se curbară într-o admirație fără voie. Era o adversară valoroasă. Una dintre cele mai bune din câte întâlnise în ultimii câţiva ani. Din păcate pentru ea, el învăţase în mod dur să descopere viclenia şi manevrele atunci când le vedea.
   Phaedra şi Rosie se asemănau.
   Cineva în biroul secretarei chicoti, Iain se încruntă.
   Phaedra chicotise aşa cândva. Era un sunet care îl făcea să zâmbească.
   Se întoarse să studieze datele statistice.

   La 11 şi jumătate dimineaţa, când sună soneria, Phaedra ştiu cine putea fi.
   Angus Cooper îi telefonase deja ca să-i transmită mesajul lui Iain. El menţionase, de asemenea, că nu avusese loc nicio explozie.
   - A primit vestea calm, a spus Angus surprins şi uşurat.
   Phaedra rămăsese indiferentă. Ea ştia cât de maestru era Iain în a.şi ascunde adevăratele sentimente.
   Soneria sună din nou. Stoarse puţin rufa din chiuvetă şi se duse să răspundă, cu inima bătându-i tare în piept.
   - Bună, Phaedra, spuse bărbatul de la intrare şi îi zâmbi. Ce mai faci? Ţi-ai revenit după recenta pierdere, sunt convins.
   La naiba! Nu era Iain, ci Peter Sharkey, care voia să transforme Chy an Cleth într-un hotel. Era destul de rău că Iain avea să apară în orice moment la uşa ei, dar să-i mai găsească şi pe Peter amestecat în treaba asta!
   Inima ei îşi reluă ritmul normal.
   - Bună, Peter, răspunse ea fără entuziasm.
   La ce bun să-i explice unui bărbat ca Peter Sharkey că nu-ţi revii după pierderea unui soţ în mai puţin de o lună? Nici măcar atunci când soţul acela fusese mai mult un tată decât un partener.
   - Pot să intru? Aş vrea să stau de vorbă cu tine.
   Zâmbetul lui deveni absolut rugător.
   Phaedra oftă. Nu-i plăcea Peter. Nu arăta rău, într-un fel, dar nu se obişnuise niciodată cu obiceiul lui de a vorbi de parcă tocmai îşi unsese vocea cu ulei. Nu suporta felul lui de a se uita la cineva, studiindu-l, de parcă l-ar fi evaluat. În acest moment, o evalua pe ea.
   Ea se dădu fără voie la o parte şi îl lăsă să între.
   - Despre ce vrei să-mi vorbeşti?
   - Despre casa asta.
   El intră pe lângă ea în hol. Phaedra aşteptă, fără să închidă uşa.
   - Ce-i cu casa?
   - Nu e prea mare doar pentru tine?
   - Poate.
   Nu era treaba lui Peter că asta nu mai era casa ei.
   - Aşa gândeam şi eu, zise el zâmbind larg. Ştii, desigur, că am avut unele succese în a investi în proprietăţi locale, transformându-le în concerne profitabile.
   - Transformându-le în monstruozităţi moderne, îngrozitoare, vrei să spui. Biblioteca era o construcţie veche, frumoasă, până când ai cumpărat-o tu şi ai transformat-o într-un magazin nenorocit. Iar vechea poştă...
   - Ei, ei! Phaedra, zise el ridicând mâna, nu poţi opri progresul.
   - Depinde ce numeşti progres.
   Peter îşi drese glasul.
   - Da, păi... uite, chestiunea este că îmi închipui cum Chy an Cleth, cu câteva renovări, ar putea deveni un mic hotel plin de succes. Exclusiv. Genul care atrage turişti bogaţi, cărora le place un loc care are personalitate, dar şi toate condiţiile moderne. De exemplu, aş fi înclinat să las scara interioară aşa cum este...
   - O să laşi totul aşa cum este, nu vând.
   - Ei, Phaedra, fii rezonabilă...
   - Sunt rezonabilă. Şi dacă asta-i tot ce ai să-mi spui, îţi pierzi timpul.
   Peter clătină din cap cu un aer exagerat de reproş.
   - De parcă asta ar fi tot ce pot să spun unei femei drăguţe ca tine! Nu vrei să oferi unui vechi prieten o ceaşcă de cafea?
   Peter nu era un prieten vechi. La un moment dat, merseseră la aceeaşi şcoală locală, dar el o tachinase că vine „din casa cea mare” la fel cum făcuseră şi ceilalţi copii. Phaedra se uită la el posomorită. Pe de altă parte, mama ei o crescuse în spiritul ospitalităţii...
   - De ce? Nu avem prea multe de discutat, Peter.
   Peter îşi mângâie părul pieptănat cu grijă.
   - De fapt, e ceva ce-aş vrea să discut. N-o să dureze mult. O ceaşcă de cafea rapidă şi am plecat.
   Phaedra oftă.
   - În regulă. Dar să nu discuţi despre Chy an Cleth.
   - Bineînţeles că nu. Asta te implică pe tine, nu casa.
   Ah, Doamne! Phaedra împinse uşa cu piciorul. Nici asta nu suna mai bine. Dar acum intrase în horă.
   - O s-o bem la bucătărie, zise ea luând-o înainte, fără să o intereseze dacă el venea după ea. Dar el venea.
   - N-aş vrea să-ţi fac greutăţi, spuse el urmând-o atât de aproape, încât mirosul loţiunii lui o făcu să strănute.
   „Mincinosul! se gândi Phaedra. Puţin îi pasă.”
   Peter se aşeză la masă, mişcându-şi fundul bine căptuşit de parcă se instala pentru o discuţie lungă, intimă. O clipă, Phaedra îşi aminti de seara în care ea şi Iain luaseră cina în această bucătărie. Dar Peter nu putea fi comparat cu Iain.
   Zece minute mai târziu, ea puse cafetiera pe masă, două ceşti de ceramică, lapte şi zahăr şi îşi trase, fără chef, un scaun.
   - Bună fată!
   Privirea lui Peter se aşeză fără jenă pe umflătura sânilor ei plini, pe care nicio bluză de bumbac, oricât de largă, nu-i putea ascunde.
   - Nu sunt o „fată”, sări Phaedra aruncându-şi părul peste umăr.
   - Ah, spuneam...
   Peter se opri când uşa din faţă se trânti şi paşi grei răsunară în hol. Câteva secunde mai târziu, se auzi o voce bărbătească înjurând.

...................................................

Umbre și mătase, Kay Gregory

 1-6
Prolog

         Phaedra își ridică brațele deasupra capului, întinzându-şi degetele să prindă vântul, râzând când şuviţe de păr castaniu o loviră peste faţă.

    Haina ei gri, cumpărată de la mâna a doua, se ridica descoperindu-i genunchii goi şi ciorapii groşi, gri, trei sferturi, dar ea nu simţea frigul, ci inhala aerul proaspăt, de iarnă, al mării şi asculta valurile măturând nisipul şi lovindu-se de stânca neagră pe care, cu câteva momente înainte, o declarase a fi castelul ei. Îi trebuise mult timp ca să se caţere acolo în vârf, mai întâi cu prudenţă, de teamă să nu alunece, apoi cu încredere, când îşi dădu seama că îşi va atinge ţelul.
   Era vacanţă. Mâine avea să fie Crăciunul. Două săptămâni întregi nimeni nu o va mai tachina că vine din casa aceea mare, care se numea Chy an Cleth şi pentru că se credea o persoană deosebită.
   Phaedra nu credea că era deosebită. Ştia că era fiica îngrijitoarei. Asta n-ar fi avut importanţă dacă ar fi avut la şcoală măcar o singură prietenă bună care să fie de partea ei. Dar ea era liniştită, neîndemânatică la jocuri şi nu ştia să-i facă pe ceilalţi din clasă să înţeleagă că nu era proastă, doar pentru că nu vorbea mult. Totuşi profesorii erau cumsecade. Îi plăceau profesorii ei. Ei înţelegeau că ar fi vorbit dacă ar fi ştiut ce să spună.
   Într-o bună zi, s-ar putea ca ea însăşi să fie profesoară, dacă nu se hotăra să fie actriţă sau astronaut.
   Jos sub ea, pe nisip, valurile se izbeau de faţada castelului ei. Valurile acelea erau supuşii ei, pentru că ea nu mai era pur şi simplu Phaedra Pendenning de la Chy an Cleth, ci Amphitrite, zeiţa mării. Ea întinse braţele râzând încântată când un val, mai înalt decât celelalte, se izbi de tronul ei şi îi udă picioarele. Ah, îi plăceau vacanţele şi Crăciunul. Şi marea şi...
   - Phaedra!
   Tresări, îndepărtându-şi părul de pe faţă, când o voce familiară, dragă, o strigă de pe nisip.
   - Iain! exclamă ea, clătinându-se la marginea stâncii. Iain, te-ai întors.
   - Tocmai la timp, după cât se pare, strigă tânărul bărbat de pe plajă. Phaedra, ai înnebunit? Coboară imediat.
   - De ce? De ce nu vii tu sus? E nostim. Eu sunt Amphitrite. Tu poţi să fii Poseidon.
   - Cine naiba e Amphitrite? Ei, n-are importanţă. Nu mai fi rea şi coboară. Imediat. Nu vezi că vine fluxul?
   Phaedra se uită în jur. Fusese atât de preocupată să fie zeiţa mării că nu observase, Iain avea dreptate.
   Castelul ei era aproape înconjurat de marea învolburată.
   - În regulă, răspunse ea. Cobor.
   Vai, o să se ude. Mama o să se supere şi o să spună că o să se îmbolnăvească şi că nu ştie că nu-şi pot permite să-i dea haina la curăţat de câte ori o murdăreşte cu nisip şi noroi?
   Bineînţeles că-şi puteau permite. Domnul Trebanian i-ar cumpăra o haină nouă, dacă i-ar cere. Dar mama n-o va lăsa să-i ceară. Mama era cam curioasă când era vorba să-i ceară ceva domnului Trebanian. Phaedra nu ştia de ce. Uneori, el era puţin cam morocănos şi foarte sever cu Iain, fiul lui, şi cu Joan, fiica lui, care îşi vedea de ale ei fără să ţină seama de stricteţea tatălui. Dar el era drăguţ cu mama ei şi cu ea. Phaedra oftă. Asta n-avea importanţă. Tot va avea necazuri dacă se va duce acasă cu haina plină de nisip şi ierburi de mare.
   - Phaedra, strigă Iain. Am spus să vii jos imediat.
   Ah, nu! Uitase din nou.
   - Vin, îi răspunse ea şi se aşeză lăsându-şi picioarele peste marginea stâncii.
   Lăsându-şi picioarele în jos pe peretele stâncii, căută cu pantofii un punct de sprijin. Coborâşul era mai greu decât urcuşul. Găsi un loc unde să-şi pună piciorul, dar acum nu avea un loc pentru mâini. Se apucă de margine, agăţându-se. Stânca era îngrozitor de rece şi zgâria.
   Şi-ar fi dorit să nu-şi fi lăsat mănuşile acasă.
   Un nou val mare îi stropi gleznele. Jos, apa trebuie să fi devenit destul de adâncă.
   - Phaedra! Ce te reţine acolo sus?
   Îşi mişcă mâinile într-o încercare zadarnică de a găsi ceva de care să se apuce.
   - Am rămas agăţată, urlă ea, când un nou val îi udă picioarele, Iain, am rămas agăţată, nu pot să cobor.
   Peste zgomotul valurilor, Phaedra auzi un şuvoi de vorbe ale mamei care o certa că spusese asta. Cândva, îl certa şi pe Iain, dar el avea acum 19 ani, pe când ea avea doar 10 ani.
   - Ţine-te bine, strigă el. Vin.
   Phaedra se agăţă. Nu avea altceva de făcut. Nu se mai simţea Amphitrite. Era doar speriată. Apoi Iain ajunse în spatele ei, cu mâinile pe stâncă, îndrumând-o în jos.
   - Nu pot... se smiorcăi ea.
   - Ba da, poţi. E uşor. Eu ştiu cum se fac căţărările pe stânci. Îţi promit că o să fiu în spatele tău dacă o să aluneci. Vino, pune mâinile aici. Aşa. Acum, mută piciorul stâng cu câţiva centimetri mai jos.. Bine, acum dreptul. Asta-i.
   Încet, centimetru cu centimetru, simţind în ceafă răsuflarea rece a lui Iain amestecată cu vântul, coborâră până când amândoi ajunseră să se ţină de faţa stâncii, la câţiva centimetri deasupra apei.
   - Este prea adâncă, spuse Phaedra, teama pătrunzându-i în stomac, Iain, haina mea...
   - Pentru mine nu e adâncă.
   Vocea lui Iain nu mai era calmă şi blândă şi ei nu-i plăcea cum suna.
   - În regulă, continuă el. Sunt cu picioarele pe pământ. Stai liniştită.
   Phaedra stătu liniştită şi, după un moment, mâinile lui fură în jurul taliei ei şi ea simţi că e culeasă de pe stâncă şi aruncată cu faţa în jos pe umărul lui. În timp ce el o ducea spre ţărmul uscat, auzea zgomotul apei în jurul cizmelor lui.
   Când ajunseră la capătul cărării care ducea spre stâncă, el o aruncă de pe umăr, o răsuci şi ridică mâna cu o mişcare a cărei intenţie ea o recunoscu imediat.
   - Nu! exclamă Phaedra. Iain, nu mă bate!
   Ştia că nu va simţi prea mult prin stofa groasă a hainei ude, dar sentimentele ei, care erau deja în balanţă, între teamă şi uşurare, făcuseră o cotitură în direcţia jenei. Începu să plângă.
   - Ah, pentru Dumnezeu, mormăi Iain, lăsând mâna în jos. Nu ţi-aş face niciun rău. Şi, dacă te-aş bate, ai merita-o al naibii. Ai idee ce ţi se putea întâmpla dacă nu apăream eu? Ţine asta!
   El îi dădu o batistă şi, când se întoarse să o ia, suspinând în continuare, văzu că blugii lui erau uzi până la coapse.
   Ea nu era o bună înotătoare. Deocamdată. Dacă el n-ar fi fost acolo s-o salveze, s-ar fi înecat.
   - Ah, Iain, strigă ea cuprinzându-i talia cu braţele şi ascunzându-şi faţa în puloverul lui gros de lână. Ah, Iain, n-am vrut să rămân agăţată acolo, îmi pare rău. Dar am vrut să fiu Amphitrite şi...
   - Cine-i Amphitrite? o întrerupse el.
   - Este soţia lui Poseidon. El este zeul mării, iar ea este... este zeiţa lui, cred. Aşa-i?
   - Presupun că da. Mamei tale îi plac toate chestiile astea greceşti. Oricum, n-aveai motiv să te caţeri pe stânca aia. Puteai să te îneci, mică visătoare idioată.
   El se aplecă, îi ridică faţa şi îi şterse ochii cu batista.
   - Haide, nu mai plânge. Nu sunt cu adevărat furios. M-ai speriat al naibii, asta-i tot.
   - Pentru că n-ai vrut să mă înec?
   Trebuia să fie sigură.
   - Bineînţeles că n-am vrut. Ce-ar fi Chy an Cleth fără Phaedra?
   - Ar fi a domnului Trebanian, răspunse ea. Şi apoi a ta.
   Iain râse.
   - Mă bucur să văd că ai şi o latură prozaică în fond. Viaţa nu este uşoară pentru visători. Oamenii vor, în general, să urmezi mai curând visurile lor decât pe ale tale proprii.
   Phaedra nu ştia ce voia el să spună şi habar n-avea ce însemna cuvântul „prozaic”. Dar se bucura că el era bucuros.
   - Te iubesc, Iain, îl asigură ea.
   - Şi eu te iubesc pe tine, zise Iain într-o doară.
   El o luă de mână şi merseră împreună în sus pe cărare, spre Chy an Cleth, să facă faţă furiei inevitabile a mamei Phaedrei.

Capitolul 1

   - Ce? urlă Iain lovind cu pumnul în birou şi aplecându-se spre telefon ca să se concentreze mai bine asupra următoarelor vorbe ale interlocutorului său. Ce-a făcut?
   - S-a căsătorit. Tatăl tău. Azi după-amiază.
   Bomba era transmisă în tonuri liniştite, modulate cu grijă, ale unui bărbat obişnuit să mângâie eurile tulburate, Iain inspiră adânc, greu, luptându-se să se controleze.
   - Da. Asta mi s-a părut că ai spus. Mireasa... e cineva cunoscut?
   - Într-adevăr e cunoscută. S-a însurat cu Phaedra.
   - Phaedra! Ai spus Phaedra? Phaedra Pendenning?
   Iain renunţă la efortul de a-şi păstra vocea liniştită, iar secretara lui îşi băgă capul pe uşă să vadă dacă strigă după ea. El îi făcu semn să plece.
   - Angus! Mai eşti pe fir?
   Îşi puse palmele pe birou şi se aplecă peste difuzorul telefonului, de parcă voia să-l sfărâme.
   - Sigur că mai sunt. M-am gândit că tu şi Joan ar trebui să ştiţi.
   Vocea era în continuare înnebunitor de liniştită.
   - Da, desigur. Mulţumesc.
   Aproape că ţipa la vechiul prieten al tatălui său. Iar Angus încerca să-i facă un serviciu, Iain se lăsă mai jos în scaunul lui şi îşi strânse degetele pe braţele de piele ale acestuia.
   - Joan este în Statele Unite. Anton e din nou în turneu şi ea îl însoţeşte.
   - Ah, îndrăznesc să spun că asta are o legătură cu decizia tatălui tău de a se recăsători. Ştii că se supără întotdeauna când citeşte în ziare despre ginerele lui.
   Iain închise ochii.
   - Vrei să spui că acest bătrân imposibil, care îşi spune tatăl meu, s-a căsătorit cu Phaedra Pendenning, doar pentru că sora mea s-a căsătorit cu un balerin?
   - Nu, nu. Stai puţin, Iain. Stai puţin. Cred că e vorba de mai mult decât atât.
   Iain ridică o mână şi îşi apăsă vârfurile degetelor la tâmplă.
   - Aşa presupun şi eu. Cea pe care aş vrea de fapt să pun mâna e tânăra Phaedra, spuse el inspirând adânc. Angus, tu eşti avocatul familiei. Îl cunoşti pe tata la fel de bine ca oricare dintre noi. De ce n-ai pus capăt acestei prostii, înainte să aibă loc?
   - Iain, ştii prea bine că nu e nimic de făcut odată ce îi intră ceva în cap lui Charles Trebanian.
   - Într-adevăr. În regulă, am să vin acolo de îndată ce voi putea. E clar că, de data asta, a venit timpul să văd eu însumi ce se întâmplă acolo.
   Răsfoi paginile agendei. Tăie cu o linie roșie întâlnirile fixate pentru a doua zi.
   - Sper că n-o să-mi spui că fericita pereche a plecat deja din Cornwall?
   - Să plece?
   - În luna de miere! explică el batjocoritor.
   - A, înţeleg. Mi-e teamă că nu va fi nicio lună de miere. Starea sănătăţii tatălui tău, inima, ştii, s-a deteriorat mult de când ai fost aici ultima dată. Au trecut aproape 2 ani, nu-i aşa?
   Iain simţi o notă politicoasă de reproş în vocea bătrânului avocat. Strânse din buze.
   - N-avea nici un rost să vin să-l văd, Angus. În ultimele trei dăţi când m-am dus acolo, a încercat să mă dea afară la o oră după sosirea mea.
   - Dar n-a reuşit, nu-i aşa? Şi tu ai insistat să discuţi în contradictoriu cu el. Ştii că nu suportă să fie contrazis.
   - Nici eu nu suport, spuse tăios Iain. Mulţumesc că m-ai sunat. Am să fiu mâine la Porthkelly.
   - Cred că ar fi bine, fu de acord Angus. Abia aştept să te văd.
   Iain închise telefonul, înainte de a fi tentat să-şi exprime părerea în cuvinte prea dure pentru urechile bătrânului avocat. Vechiul prieten al tatălui său era un om decent, conştiincios, dar erau momente când calmul lui era suficient ca să împingă la crimă un om sănătos.
   Luând tocul lui favorit, de argint, bătu cu el în marginea biroului. Ce diavol intrase oare, de data asta, în bătrânul lui tată, arţăgos şi mizantrop?
   Trecuseră 3 ani de când Joan se căsătorise cu Anton Vanillos, steaua Companiei de balet Ida Byrd. Cu siguranţă că bătrânul nu mai era bosumflat din cauza asta. Şi chiar dacă era, de ce să se însoare cu Phaedra?
   Doar dacă...
   Ah! Iain lăsă tocul şi se lăsă în fotoliul lui de director.
   Oare începea să vadă o lumină?
   Da. Desigur. Trebuia să fi făcut legătura încă de la început. Tatăl lui considera fireşte că e foarte amuzant să le plătească copiilor lui pentru că nu l-au lăsat să le dirijeze viaţa, luându-şi o soţie tânără şi vioaie care să devină noua lui moştenitoare... O soţie tânără care ar trebui închisă şi hrănită doar cu pâine şi apă timp de 1 an. Ba nu. Dacă se gândea mai bine, nu cu pâine şi apă s-o hrănească, ci cu napi. I se părea că-şi aminteşte că ura cel mai mult napii.
   Înjurând în surdină, Iain se ridică şi se duse să se uite la fereastră, la contabilii şi secretarele care alergau grăbite pe Cannon Street, departe, sub el. Cinci minute mai târziu, se întoarse înapoi în apartamentul lui elegant din birourile londoneze ale Corporaţiei de publicitate Trebanian. Avea zâmbetul mic, aspru, care în mod invariabil îi făcea pe funcţionarii lui să se împrăştie la treburi imaginare în oraş.
   Phaedra Pendenning! Micuţa Phaedra! Nu s-ar fi gândit la ea. Fusese o fetiţă atât de caraghioasă, de visătoare...
   O fetiţă care crescuse probabil şi era o tânără femeie egoistă, apucătoare, Iain îşi băgă în buzunare degetele mari şi se uită urât la telefonul de pe biroul lui. Nu-i plăceau femeile care se căsătoreau cu bărbaţi doar pentru banii lor. Fusese agăţat el însuşi o dată, iar dacă Phaedra Pendenning credea că va scăpa basma curată, fără să sufere. Consecinţe neplăcute, atunci micuţa căutătoare de aur va avea o surpriză.

   Phaedra tăia căpşuni când auzi bătăi puternice la uşa din faţă. Tresări şi îşi înfipse vârful cuţitului în deget.
   Cine putea fi la ora asta? Şi de ce nu suna la sonerie, ca toată lumea? Nimeni nu venea la Chy an Cleth înainte de prânz. Domnului Trebanian, lui Charles - o să se înveţe oare vreodată să-i spună soţului ei pe numele de botez?
   - Nu-i plăceau vizitatorii matinali. Şi ce nu-i plăcea lui Charles Trebanian nu accepta.
   Bătăile cu pumnul deveniră nerăbdătoare.
   Sugându-şi degetul ca să oprească sângele care curgea, Phaedra se grăbi spre hol. Ceara cu miros de lămâie masca doar parţial mirosul pătrunzător de bătrâneţe când se opri la capătul scării georgiene, abrupte, ca să-şi obişnuiască ochii cu semiîntunericul din jur. Stâlpi înnegriţi sprijineau tavanul, un telefon trona pe un bufet sculptat, elizabethan, alături de un fotoliu chinezesc din mahon. Singura lumină venea de la două ferestre înguste aşezate de o parte şi de alta a unei uşi grele de stejar care suportase până acum mai mult de două secole de vicisitudini ale vremii.
   Va supravieţui probabil şi asaltului actual, decise Phaedra, traversând podeaua neregulată, scârţâitoare, mai ales într-o zi ca aceasta în care vântul se odihnea şi singurii nori aveau culoarea perlelor.
   Bătăile încetară brusc.
   Cu precauţie,nesigură de ce va găsi în partea cealaltă, Phaedra deschise uşa şi auzi zgomotul propriei ei inspiraţii bruşte.
   Ar fi putut să ştie. Trebuia să ştie.
   Razele calde ale soarelui de iunie cădeau aspre pe faţa bărbatului care stătea în capul treptelor de granit, cu mâinile în buzunarele unui costum conservator făcut de comandă, care accentua cumva musculatura şi forţa fizică ascunse sub croiala stofei gri.
   Tocmai se uita cu deosebită concentrare la noua sonerie electrică pe care o ignorase şi, căreia, la început, nu-i acordase nicio atenţie, fapt care îi permise Phaedrei să-l studieze un moment, fără să fie observată.
   La 36 de ani, trăsăturile lui Iain căpătaseră o virilitate aspră, o duritate care nu atinsese faţa frumoasă, tinerească a tânărului bărbat, îndrăzneţ, nerăbdător, pe care îl admirase atât de mult când era o copilă. Maxilarul încăpăţânat, gura plină, senzuală, şi nasul puţin descentrat erau totuşi la fel cum şi le amintea.
   Ochii nu. Când se întoarse, în cele din urmă, spre ea, văzu că erau întunecaţi de un dispreţ sălbatic şi nu aveau nici urmă din privirea aceea blândă, obişnuită, tolerantă, cu care o privea pe fetiţa pe care o cunoscuse ca fiind fiica îngrijitoarei. Privirea pe care i-o arunca, acum era departe de a fi blândă. Iar în ce priveşte toleranţa, ea putea jura că el nu auzise niciodată acest cuvânt.
   - Bună, Iain, spuse Phaedra. Nu intri?
   Ea ştia de ce era furios, dar nu avea de gând să stea acolo şi el să o privească urât.
   - Ce-ai spus?
   Un moment, ea crezu că el avea s-o împingă din calea lui. Apoi păru că se reculege şi continuă cu un ton mai liniştit, dar nu mai puţin periculos:
   - Da, cred c-am să intru. De ce ai schimbat încuietorile, Phaedra? Te temeai că mă voi strecura înăuntru să-ţi fac răul pe care îl meriţi cu prisosinţă?
   - Nu, zise Phaedra, sprijinindu-se de cadrul uşii şi refuzând să se lase intimidată. Mama zice că domnul Trebanian a insistat să le schimbe după ultima ta vizită. A zis că nu vrea să-ţi intre în cap ideea că poţi să vii şi să pleci după plac.
   Iain râse mârâit.
   - Deoarece mi-a spus să nu-i mai întunec vreodată uşa, nu prea era posibil lucrul ăsta.
   - Nu ştiu. Văd că acum ai venit să-i întuneci uşa.
   - Credeai că n-am să vin?
   Făcu un pas şi se apropie de ea, acoperind lumina soarelui.
   Phaedra îşi păstră cumpătul uitându-se în strălucirea dură a ochilor lui care cândva o încântaseră. Apropierea lui Iain şi mirosul cald, uşor, al trupului lui, îi treziră amintiri pe care le crezuse uitate, amintiri care aveau asupra ei un efect cu totul diferit de bănuitele lui intenţii. Dar nu se temea de el. Nu se temuse niciodată şi nu se va teme niciodată de el.
   - Nici nu m-am gândit la tine, zise ea ocolind adevărul. Tatăl tău mi-a spus că nu te-ai apropiat de el de 2 ani.
   Iain nu răspunse. Puse mâinile pe umerii ei şi o dădu la o parte, împingând uşa cu piciorul când intră în hol.
   Phaedra aşteptă ca el să-şi ia mâinile lui mari care trimiteau fiori neaşteptaţi pe braţele ei. Dar el nu le luă, iar când intensitatea dură a privirii lui o făcu să-şi lase ochii în jos, el îşi puse încheieturile degetelor sub bărbia ei şi îi ridică faţa.
   - Ai crescut şi te-ai făcut o frumuseţe, nu-i aşa, micuţă Phaedra? murmură el întorcându-i capul ca să prindă lumina ce pătrundea pe cele două ferestre mici.
   Un moment, el tăcu şi Phaedra vru să se mişte, dar constată că nu putea.
   - Nu, poate nu o frumuseţe. Ai ceva prea mult de ţigancă în tine şi gura e puţin cam mare. Dar, dacă ţi-ai aranja părul ăsta zburlit şi ai purta ceva mai elegant decât sacul ăsta gri cu alb, s-ar putea să înţeleg cum ai reuşit treaba asta.
   Phaedra găsi voinţa de a-şi smulge faţa din strânsoarea lui, aranjându-şi totodată cordonul alb şi netezindu-şi neîndemânatic cu mâinile rochia simplă, imprimată. Nu că ar fi interesat-o părerea lui Iain despre aspectul ei. De ce ar fi interesat-o?
   - Ce anume am reuşit? întrebă ea, prefăcându-se indiferentă.
   Dacă ar putea măcar să fie indiferentă faţă de Iain!
   - Să-l prinzi în cursă pe tata, bineînţeles.
   Phaedra îşi umezi buzele. Le simţea uscate. Era straniu că, pe dinafară, trupul ei devenise rece, pentru că în interior ea ardea de o senzaţie total nouă - provocată, era sigură, de o dorinţă aproape incontrolabilă de a pălmui faţa plină de dispreţ a lui Iain.
   Nu! îşi prinse mâinile. Nu va permite ca atitudinea atroce a lui Iain să i-o afecteze pe a ei. El avea o oarecare scuză că se purta ca o baracudă care îşi caută prânzul. Ea nu avea. În plus, după strălucirea ochilor lui, avea sentimentul neplăcut că el ar putea aprecia asta drept scuză ca să atace.
   De îndată ce îi veni acest gând, ea îl respinse, Iain nu se va coborî la violenţă. Nu era caracteristic pentru el.
   - Nu l-am prins în cursă pe tatăl tău, spuse ea liniştită. Propunerea lui a venit din senin.
   - Sunt sigur. Fiind încurajat fără îndoială de clipiri nenumărate cu aceste gene negre, atrăgătoare. Să mai adăugăm la asta mersul tău sexy şi aş zice că dragul, bătrânul meu tată nu a avut altă şansă.
   Phaedra îşi muşcă buza. Nu trebuia să lase ca înţepăturile lui Iain s-o provoace.
   - Ce ştii tu despre mersul meu? întrebă ea. Nu m-ai văzut de când am plecat la colegiu, iar asta a fost acum 9 ani.
   - Hm!
   O secundă avu impresia că a văzut o undă de îndoială în ochii lui. Apoi el zise:
   - Întâmplător, îmi amintesc.
   Îşi luă mâinile de pe umerii ei.
   Ah, chiar, îşi amintea? Asta o surprindea cumva. Dar era gata să pună pariu că amintirile ei erau diferite de ale lui.
   Ea avea atunci exact 18 ani. În acea dimineaţă de septembrie, valizele ei, trei relicve maronii, rigide, din vremea lunii de miere a mamei ei, fuseseră scoase din pod, umplute şi aşezate ordonat lângă uşă.
   Când a coborât scara, simţindu-se elegantă şi sofisticată în noul ei costum negru, cu pantaloni, a auzit voci ridicate venind din bibliotecă.
   - Ţi-am zis de ce nu m-am dus la Bolan. E banca familiei. Nu vreau să fiu proprietatea ta, tată. Ăsta-i visul meu. Afacerea mea. Am lucrat în publicitate din ziua în care am terminat colegiul. Ştiu ce fac şi nu vreau ca tu să-mi respiri în ceafă.
   Era vocea lui Iain, bineînţeles. Ca de obicei, era în contradicţie cu tatăl lui, de data asta în legătură cu finanţarea noii lui companii de publicitate. El spusese întotdeauna că se va aşeza pe picioarele lui de îndată ce va pune bazele afacerii. Acum, când el voia să facă acest lucru, Charles Trebanian, hotărât să aibă un oarecare control, insista ca Iain să finanţeze noua întreprindere prin banca lui Bolan din Londra. Trei generaţii din familia Trebanian au fost directori la banca Bolan. În mod previzibil, Iain căuta finanţare în altă parte.
   Phaedra, rămasă nesigură în hol, înţelegea punctul lui de vedere. Totuşi, ea dorea ca ei să nu se mai certe.
   Trecuseră luni de zile de când nu-l mai văzuse pe Iain şi abia aşteptase vizita lui. Dar atmosfera în casă fusese înveninată din momentul în care el păşise acolo.
   Charles, confruntat cu faptul că nu-l putea manevra pe fiul lui după cum voia, începuse să pună pe tapet nefericita căsnicie a lui Iain cu Rosie Sharpe.
   Sărmana Rosie era moartă de 3 ani, dar Charles nu pierdea nicio ocazie ca să-i bage sub nas fiului său dezastrul acestei încăpăţânări tinereşti şi al dorinţei lui Iain de a-i da cu tifla tatălui său.
   - Habar n-ai despre ce vorbeşti, băiete.
    Acum, era vocea lui Charles aspră de furie şi agresivitate.
    - Ce ştii tu despre afaceri? Dacă ai fi făcut ce ţi-am zis şi te-ai fi dus să lucrezi la Bolan în loc să te bagi în prostia asta cu publicitatea...
   - Am mai discutat despre asta, tată. De multe ori.
   - Ştiu. Tânăr încăpăţânat! Dar dacă trebuie să te faci de râs, cel puţin fă-o cu un sprijin solid, al lui Bolan...
   - Ei, stai puţin...
   O uşă se trânti. Phaedra, încercând prea târziu să se depărteze de linia tirului, începu să urce din nou scara.
   - Phaedra! Ai stat să asculţi?
   Ea se întoarse cu mâna pe balustradă, bucuroasă de sprijinul acesteia.
   Iain, într-o cămaşă kaki şi arătând tulburător de combativ, stătea în mijlocul holului cu mâinile în şolduri.
   - Eu şi toată lumea pe o rază de 7 kilometri, răspunse ea. De ce te cerţi mereu cu el, Iain? Ştiu că vrea să se impună, dar dacă ai încerca să fii puţin mai diplomat...
   - Diplomat! Dacă prin asta vrei să spui slugarnic...
   - Nu, nu slugarnic. Dar...
   - Phaedra, nu te amesteca în lucruri despre care n-ai habar. Este treaba mea cum mă port cu tatăl meu.
   - Dar nu te porţi, ci pur şi simplu i te opui.
   - Asta e valabil pentru ambele părţi.
   Iain se încruntă şi făcu un pas spre ea.
   - Ce-i cu costumul ăsta sexy? Te duci undeva?
   Sexy? Iain considera că ea era sexy? Phaedra îşi lăsă ochii în jos şi îşi trecu mâna pe balustrada netedă.
   Mirosea a lămâie, mirosul cerii favorite a mamei ei.
   - Da. Credeam că ştii. Plec peste o oră la colegiu. La Manchester. Am coborât doar ca să-mi iau rămas bun de la tatăl tău.
   - Atunci, du-te şi ia-ţi rămas-bun. N-am vrut să te gonesc.
   - Nu m-ai gonit, spuse ea repede. Plecam pentru că am crezut că nu mai am timp.
   Liniile dure din jurul gurii lui se îmblânziră vizibil.
   - Cum te duci la Manchester?
   Fără să ştie de ce, ea mai făcu doi paşi în sus pe scară.
   - Iau trenul de la Exeter.
   - Şi cum ajungi la Exeter?
   Phaedra se uită în jos şi văzu că ţinea o mână uşor bronzată în jurul unui stâlp.
   - Domnul Trebanian a zis că o să comande un taxi pentru mine.
   - Nu-i nevoie să se preocupe. Te duc eu. Cu maşina.
   Ea mai făcu un pas în sus, cu spatele.
   - Dar tu pleci abia mâine, nu-i aşa?
   - Aşa ar trebui, zise el privind urât spre uşa închisă a bibliotecii. Dar i-am promis mamei tale că mai rămân.
   - Da. Mi-a spus. Mă bucur că i-ai promis.
   Iain îşi înălţă sprâncenele.
   - Zău? De ce?
   - Pentru că mă gândesc că o să-i fie greu la început.
   - Ce-o să-i fie greu?
   Phaedra clătină din cap la acest exemplu clasic de masculinitate obtuză.
   - Pentru că n-am mai plecat de acasă până acum. O să fie îngrijorată pentru mine.
   - Ah! Totuşi, sunt sigur că se poate lipsi de mine, cât te duc până la gară. O să fie bucuroasă că te-am urcat în tren, în siguranţă.
   Phaedra nu se îndoia. Atunci, de ce ezita oare?
   - Bine, murmură ea negăsind niciun motiv valabil ca să refuze. Dacă eşti sigur că nu te deranjează...
   - Bineînţeles că sunt sigur. O să mă depărteze de corpul de tancuri al lui Bolan format dintr-un singur om, cel de aici. Printre altele.
   Aha. Asta era deci. Iain căuta o scuză ca să scape de tatăl lui. Văzând că ea tot mai ezita, el zise:
   - Du-te! Ia-ţi rămas-bun. N-am să te mănânc în drum spre gară.
   Se dădu politicos la o parte să o lase să treacă.
   Ea chicoti.
   - Nici nu m-am gândit că ai s-o faci. E greu să fiu digerată.
   - Doar digerată?
   Era oare asta o frază subtilă cu mai multe înţelesuri?
   Când Phaedra trecu pe lângă el, prinse o boare caldă de parfum masculin al trupului lui şi avu o senzaţie deosebită legată de firele de păr de pe ceafă, de parcă privirea lui Iain îi sfredelea direct şira spinării. Se împiedică, se îndreptă şi merse restul drumului spre bibliotecă cu umerii drepţi şi cu braţele pendulând ca un soldat la paradă.
   În urma ei, Iain fluieră încet, ironic, dar ea reuşi să nu se mai împiedice.
   În bibliotecă, Charles îşi turna un whisky.
   - Tânăr prost şi încăpăţânat, mormăi el când ea băgă capul pe uşă.
   - Am venit să-mi iau rămas-bun, domnule Trebanian. Iain a fost amabil şi a zis că mă duce la Exeter cu maşina.
   - Hm. Aşa a zis? E prima idee bună pe care a avut-o de când a plecat de-acasă.
   Charles puse paharul pe un exemplar din revista Country Life pe care o ţinea pe măsuţă în loc de şerveţel. Întinse mâna.
   - La revedere, tânără Phaedra. Profită de şansele tale. Să nu fii o proastă, ca fiul meu. Sau ca fiica mea.
   - Ah, aşa am să fac, îl asigură Phaedra, ignorând în mod deliberat remarcile asupra familiei. Mulţumesc, domnule Trebanian. Mulţumesc pentru tot. Dacă am să pot face vreodată ceva ca să vă recompensez...
   - Poate că ai putea, mormăi Charles. Poate că ai putea. Dacă băiatul ăsta al meu o să revină la sentimente mai bune. Eşti o fată bună, Phaedra. Mama ta a făcut o treabă bună cu tine. Mai bună decât am făcut eu cu cei doi ai mei.
   - Ah, nu trebuie să spuneţi aşa ceva. Iain şi Joan sunt...
   Ea era jenată.
   - Nişte idioţi, termină Charles fraza în locul ei.
   Phaedra renunţă şi se duse să o caute pe mama ei.

   Exact o oră mai târziu, maşina lui Iain, o Austin Healey, veche, dar încă impunătoare, ieşi pe şoseaua principală spre Exeter, de pe un drum secundar mărginit de boscheţi auriţi de începutul toamnei.
   Nu vorbiră mult. Se cunoşteau de prea multă vreme ca o conversaţie să fie obligatorie; aşa că fiecare dintre ei era absorbit de propriile-i gânduri.
   Iain părea concentrat asupra drumului, dar, după liniile mici care-i îngustau spaţiul dintre sprâncene, Phaedra bănui că el era îmbufnat din cauză că s-a certat cu tatăl lui. Iar ea se gândea cât de straniu era să plece de la Chy an Cleth şi se întreba dacă Iain vorbise serios când spusese că ea era sexy.
   Când ajunseră la gară, ea îi spuse că nu era nevoie s-o conducă până la tren. Dar el clătină doar din cap spre ea, apoi luă una dintre valizele ei sub braţ. Le ridică pe celelalte două în mâini şi porni spre casa de bilete fără să piardă timpul cu un răspuns.
   Phaedra merse după el.
   - Hei, pot să-mi cumpăr singură biletul, obiectă ea când îl văzu că scoate portofelul. Nu trebuie să...
   - Ştiu. Dar vreau.
   El se aşeză în faţa ei, blocându-i drumul, iar ea nu putu să facă altceva decât să ia biletul pe care i-l dădea el şi să se arate recunoscătoare. Generozitatea lui o făcea să se simtă ca o rudă săracă. Sau ca fiica menajerei.
   Aşteptară în tăcere pe peron, în timp ce alţi călători îi împingeau. Vântul aducea în jurul gleznelor lor cutii goale de ţigări, bilete folosite şi aruncate, ambalaje de ciocolată. Când trenul intră ţăcănind şi scârţâind din frâne, Iain aruncă valizele Phaedrei în plasa unui vagon de clasa întâi şi coborî ca s-o ajute să urce.
   Ea se întoarse în uşă spre el. Dar, în loc să-i strângă mâna sau să-i facă un semn de rămas-bun, el o uimi aducând-o pe sus din nou pe peron. Tocmai deschidea gura să-l întrebe ce făcea, când el îi ridică faţa şi îi sărută uşor buzele. Gura lui rămase acolo atât cât ea să simtă gustul mentei de ia pasta de dinţi amestecat cu parfumul bogat al cafelei. Când motorul hurui şi cineva în uniformă strigă un avertisment, Iain o ridică din nou în vagon şi închise uşa.
   - La revedere, Phaedra, strigă el când trenul porni şi ea se aplecă pe fereastră să-i facă semne cu mâna. Să fii bună. Să nu ne uiţi.
   Phaedra duse o mână la gură, să reţină senzaţia buzelor lui, şi aşteptă până ce el nu mai fu nici măcar un punct în depărtare, apoi se aşeză.
   Să-i uite? Să uite Chy an Cleth? Şi pe Iain? De parcă ar putea vreodată.

   El stătea prea aproape, o prindea în cursă. Zidul alb, rece, era tare în spatele ei. Se Uitau fix unul la celălalt, cu ochii înfruntându-se într-o luptă care se termină când Phaedra îşi mişcă mâna ca să dea la o parte o şuviţă de păr enervantă.
   - Sângerezi, spuse Iain, ridicându-i încheietura mâinii ca să se uite acuzator la coaja de sânge uscat care se forma pe degetul ei.
   - M-ai speriat când o făceai pe lupul cel mare şi rău, la uşă. Tocam căpşuni şi m-am înţepat. Acum e-n regulă.
   - Dacă am să mă decid vreodată să joc rolul lupului celui mare şi rău, tu o să fii prima care o să afle.
   El vorbea încet, plat, baritonal, iar vocea lui stârnea fiori pe şira spinării Phaedrei.
   - Mulţumesc pentru simpatie, răspunse ea.
   - Tu nu ai nevoie de simpatie, replică Iain. Ci de...
   Se întrerupse brusc când o voce tremurată, dar nu mai puţin imperativă, strigă de sus.
   - Phaedra! Ce se petrece acolo? Şi unde dracu’ sunt pastilele mele?
   - Hei, hei! Asta-i vocea dulce a mirelui tău devotat, murmură Iain. Sari repede, mamă vitregă.
   Phaedra, grăbindu-se deja spre salon, se opri din drum să se uite înapoi la bărbatul care o urma de aproape. Mamă vitregă! Doamne, chiar era mama lui vitregă. Acest tip strălucitor, plin de bărbăţie, era, oficial, fiul ei vitreg.
   Când ajunse la uşa parţial deschisă, cu Iain în spatele ei, gura ei mare schiţă un zâmbet şi încercă disperată să nu izbucnească în râs.
   Cumva, nu credea că noul ei fiu vitreg era dispus să aprecieze gluma.
   - Ah, aici erai. Unde sunt...
   Un bărbat slab, cu părul argintiu, cu un nas proeminent şi un cap care părea prea mare pentru trupul lui firav, se opri brusc din vorbă şi se lăsă într-un fotoliu ponosit, din piele neagră. Tăcerea care urmă era ruptă doar de tic-tac-ul blând al pendulei din colţ. Nişte ochi cenuşii, mândri, se uitau cu răutate la Iain.
   Phaedra îşi ţinu răsuflarea. Ochii ei se plimbară prin camera familiară, cu draperiile aurii, grele, şi cu mobilă neagră, solidă, care nu făcea nimic ca să lumineze o atmosferă grea, victoriană. Chiar şi fotoliile de brocart auriu reuşiseră să absoarbă atmosfera apăsătoare a camerei favorite a lui Charles Trebanian. În cele din urmă, privirea ei se opri jenată pe un birou sobru aşezat ca să prindă puţină lumină care venea de la ferestrele înguste. Era mai bine decât să urmărească privirile urâte dintre cei doi bărbaţi.
   Trecură câteva secunde şi nici Iain, nici Charles Trebanian nu scoaseră niciun cuvânt. Apoi, când atmosfera din cameră deveni atât de încărcată, încât Phaedra aştepta să explodeze în orice moment, Charles termină inspectarea fiului său şi îşi lăsă capul pe spătarul fotoliului. Doar o umbră de zâmbet îi curba linia prea subţire a buzelor.
   - Aşadar, zise el, ceremonie de ieri te-a scos din bârlog. Aşa îmi şi închipuiam. Ei? Ce-ai de zis? Nu poţi face nimic în legătură cu treaba asta, ştii.
   - În afară de a te declara nebun, presupun că nu pot face nimic, fu de acord Iain.
   - Nu ţine, replică bătrânul cu un mârâit. Angus Cooper ştie că sunt în toate facultăţile mintale.
   - Sunt sigur că eşti. La vârsta ta, ar trebui să fii nebun să refuzi şansa de a o duce la... ah, de a te căsători cu Phaedra.
   - Tânăr aiurit! mormăi Charles.
   Dar, din felul cum îşi îndreptă umerii slabi, Phaedra putea spune că el era încântat că fiul lui credea că ea împărţea patul cu el.
   - Nu vrei să stai? îi zise ea lui Iain, evitându-i privirea şi vorbindu-i cu tonul ei cel mai rece. Prânzul va fi gata curând. Te rog, serveşte-te cu o băutură. Uite pilulele tale, Charles.
   Ea se aplecă să ridice cutia de plastic care zăcea lângă fotoliul soţului ei pe un covor turcesc vechi, dar bun, - Charles luă pilulele cu un mormăit, Iain nu zise nimic când trecu spre bufetul Chippendale cu băuturi, dar Phaedra văzu că îşi înălţase sprâncenele. Când părăsi camera, ea putu simţi în spate privirea lui.
   „În regulă, se gândi ea. În regulă, domnule Mare şi Tare Iain. Vrei un mers sexy, legănat; am sa ţi arat aşa ceva.”
   Fără să-şi lase timp să se mai gândească, ea ridică mâinile la nivelul umerilor şi începu să traverseze podeaua, mişcându-şi şoldurile într-o parodie de seducţie. Simţi cum rochia, pe care el o numise un sac alb şi gri, se învârtea în jurul genunchilor ei ca o mătase, deşi nu era.
   Niciunul dintre bărbaţii din spatele ei nu spuse niciun cuvânt, dar, când ajunse la uşă, auzi un chicotit ce nu putea fi confundat.
   Nu venea de la Iain, ci de la invincibilul pe care - doar ieri oare? - îl luase de bărbat la bine şi la rău.
   - Oho! Pun pariu, băiete, că asta a fost pentru tine, zise Charles fornăit când ea închise uşa.
   Phaedra gemu şi nu aşteptă să audă răspunsul lui Iain.
   Bucătăria mare, veche, cu podeaua cu dale roşii şi tigăi strălucitoare de alamă, o salută cu mirosul bogat, aromat, de brânză topită, amestecat cu cel al pâinii proaspăt coapte, mirosuri familiare, care îi calmară nervii încordaţi. Recunoscătoare pentru pauza de tensiune, ea se sprijini de masa veche de stejar şi lăsă capul în jos.
   Fusese cu mult mai rău decât îşi închipuise. În sinea ei, sperase că Iain nu va afla despre căsătorie până la întoarcerea din turneu a lui Joan şi Anton. Dar ar fi trebuit să ştie că Angus Cooper va răspândi vestea.
   Dacă măcar ar fi putut să-i explice totul mai întâi lui Joan, să-i ceară sfatul când ar fi venit în următoarea ei vizită rapidă. Sora lui Iain ar fi luat căsătoria tatălui în felul ei, dar ar fi înţeles dificultatea de a i-o explica lui Iain. Ea îl vedea de fiecare dată când se afla în Anglia şi îl înţelegea, pe când Phaedra nu-l mai înţelegea. Joan ar fi ştiut cum să-i anunţe vestea. Ei nu i-a păsat prea mult de Chy an Cleth, dar ştia cât de mult însemna pentru fratele ei.
   Ca spirit liber şi cu puţin interes faţă de o casă veche de două sute de ani de pe coasta nordică, sălbatică, din Cornwall, Joan visase dintotdeauna să scape de Porthkelly. Căsătoria cu frumosul Anton, cel fără rădăcini, care dansa ca un înger şi stătea rareori mult timp în Anglia, fusese răspunsul perfect la visul ei.
   Charles nu văzuse niciodată lucrurile în felul ăsta şi continua să privească profesiunea aleasă a ginerelui său cu o adâncă suspiciune.
   - Ciorapi lungi! mormăise el. Niciun bărbat care se respectă nu poartă ciorapi lungi la serviciu.
   - Sunt dresuri, tată, râsese Joan de el. Nu sunt ciorapi de damă. Oricum, ce-ţi pasă ţie?
   - Pentru că eşti fiica mea, i-a răspuns Charles şi cu asta se termină totul.
   El a refuzat să ia parte la nuntă, aşa că Iain a fost cel care a dus-o pe Joan la altar.
   Iain! Phaedra luă un alt cuţit şi termină de tăiat căpşunile. Iain era altceva, Iain iubea Chy an Cleth. Chiar şi după prima serioasă confruntare cu tatăl lui, când se căsătorise cu Rosie Sharpe şi plecase să-şi caute norocul la Londra, se întorsese la Porthkelly de câte ori putuse.
   Confruntările luaseră amploare, cum era şi de aşteptat având în vedere temperamentul acestor doi bărbaţi cu voinţă puternică, dar el tot mai revenise. Până ultima oară.
   Phaedra puse smântână într-un vas albastru de ceramică şi scoase din cuptor o budincă de brânză şi pâine proaspăt coaptă. Mama ei auzise cea mai mare parte din acea ultimă bătălie, ca de obicei, cearta începuse când Charles i-a spus lui Iain un lucru clar, că fusese nebun să se însoare cu Rosie. Apoi a continuat cu felul în care fiul lui îşi câştigă existenţa şi s-a terminat când Iain i-a spus tatălui său că e treaba lui cum vrea să-şi trăiască viaţa.
   Charles dorise mult ca fiul lui să fie bancher ca şi el, să urmeze tatălui, bunicului şi străbunicului la conducerea băncii Bolan. Dar Iain a insistat să intre în publicitate, o profesiune despre care el spunea că mai are viaţă în ea.
   După cum afirma Esther Pendenning, această ceartă dezastruoasă de acum doi ani se terminase când Iain bătuse cu pumnul în perete şi uriaşe că a fost preşedintele propriei sale agenţii timp de 7 ani plini de succes şi îl întrebase pe tatăl lui de ce nu-i putea intra în cap că nu avea intenţia să se ocupe de bancă.
   Adăugase, ca să ştie, că va da copiilor lui libertatea să facă propriile lor alegeri şi propriile lor greşeli.
   Charles, care în acea vreme era mult mai puternic, a urlat şi el că Iain n-are copii şi nici soţie, dar ar fi avut dacă s-ar fi căsătorit cu Allison Cooper, fiica vechiului lui prieten, Angus, în locul acelei mici nebunatice, Rosie Sharpe, care se căsătorise cu el doar pentru bani.
   Esther spunea că, după asta, Iain a plecat.
   - Poate pentru că tatăl lui avea dreptate în legătură cu Rosie, remarcase ea clătinând din cap. Ea s-a căsătorit cu Iain doar pentru banii care se aştepta să-i aibă. Dar el era prea tânăr şi prea infatuat ca să vadă asta. Nu mai revenise pe acolo din ziua aceea.
   Ei, acum s-a întors, se gândi cu tristeţe Phaedra. Şi, dacă nu greşea, toţi trei vor avea o zi îngrozitor de grea.
   Ea luă budinca şi salata, împreună cu căpşunile şi smântâna, şi o porni prin hol spre sufragerie. Îi plăcea sufrageria. Nu era atât de întunecată ca restul casei.
   Vreun Trebanian, demult decedat, căruia desigur că-i plăcea marea tot atât de mult ca şi ei, instalase ferestre lungi de-a lungul zidului care dădea spre stânci.
   Într-o zi ca aceasta, suprafaţa strălucitoare, ca de sticlă, a oceanului se întindea pe kilometri. Nu că ea ar fi avut timp să stea să-l admire. Doctorul spunea că era important pentru domnul Trebanian, pentru Charles, să ia mesele la timp.
   Cinci minute mai târziu, când termină de pus masa cu argintăria grea a familiei Trebanian, Phaedra scoase capul pe uşa salonului să anunţe prânzul.
   Ea remarcă imediat că bărbaţii vorbeau, deşi Iain se încrunta şi bătea cu degetele pe braţul de lemn al fotoliului. Charles zâmbea, prevestitor de rele.
   - Masa e gata, spuse Phaedra.
   Iain îşi întoarse capul încet, iar privirea lui pe sub gene se plimba pe ea cu o apreciere insolentă care ar fi făcut-o să roşească, dacă ar fi fost genul ei. Abia după ce termină această cântărire, el se ridică şi se aplecă să-l ajute pe tatăl lui să se ridice din fotoliu.
   Charles îl îndepărtă cu un gest.
   - Încă nu mi-am pierdut puterea picioarelor, băiete. Mai sunt unele lucruri pe care le pot face singur. Mersul este unul dintre ele.
   - Dar bănuiesc că nu e singurul.
   Iain aruncă o privire plină de subînţeles către Phaedra, care stătea încordată în uşă.
   Ea strânse buzele. Adevărul acestei situaţii ireale va trebui să fie clarificat cu Iain, fără întârziere. Nu era de fapt treaba lui, dar nu voia ca el să se gândească la faptul că ea împarte patul cu tatăl lui. Nu era sigură de ce avea importanţă, dar avea.
   Bărbia ei era ridicată la un unghi neobişnuit de înalt când conduse lent procesiunea prin hol şi de-a lungul coridorului spre sufragerie. În momentul în care se aşezară la masa lungă de mahon, pe care Phaedra o frecase ca să strălucească, Iain se întoarse spre ea şi îi spuse direct:
   - Acum, poate o să-mi spui versiunea ta asupra acestei legături idioate. Am auzit-o pe cea a tatălui meu.
   - Atunci este clar că ştii tot ce-i de ştiut, răspunse Phaedra tăind o fene de budincă. Vrei salată?
   - Mulţumesc. Atunci, înţeleg că eşti de acord cu tatăl meu. El mi-a spus că aţi cedat unei, să spunem, atracţii bruşte reciproce.
   Phaedra se uită repede la soţul ei. El zâmbea. Cu răutate.
   Bătrân diavol manipulator! Ea oftă şi îi dădu lui Iain o farfurie. Deci Charles nu avea de gând să-i spună fiului său adevărul. Asta înseamnă că va trebui s-o facă ea. În curând. Dar nu acum. Nu în faţa unui soţ care, din motive proprii, era hotărât să creeze disensiuni.
   Charles se distra şi nu suporta uşor să fie contrazis.
   Dacă ar face-o acum, el s-ar enerva şi i-ar creşte tensiunea. Exact ce-i spusese doctorul Polson că trebuie să evite.
   Nu, va trebui să aştepte până mai târziu, ca să-i explice problema acestei căsătorii.
   - Pentru tine, Charles, doar salată şi puţină pâine, spuse ea cedând unei dorinţe ruşinoase de a i-o plăti. E ordinul doctorului.
   - La naiba cu doctorul! E mai nebun decât fiul meu aici de faţă. Ai făcut budinca doar ca să mă chinuieşti?
   - Nu, recunoscu ea. Am făcut-o pentru că am încetat să mai încerc să te fac să ţii regim.
   - Vrei să spui că ai încetat de a mai face un iad din ce a mai rămas din viaţa mea? Slavă Domnului pentru asta.
   - Nu fi ridicol, replică Phaedra.
   Totuşi, era adevărat. Nu avea niciun rost să-l lipsească pe Charles de ceea ce îi plăcea mai mult, când inima lui bolnavă avea să pună curând capăt oricăror bucurii. Ea îşi lăsă capul în jos, ea el să nu-i vadă ochii umezi.
   Când ea îşi ridică privirea, Iain o urmărea de parcă o suspecta că îi pune arsenic în mâncare. Dar spuse:
   - Azi nu avem napi? Ce dezamăgire!
   Vocea lui era plată, dar nu o putea păcăli.
   - Îţi aduci aminte, comentă ea. Mă flatează.
   - Cine ar putea uita? Ai aruncat o dată cu o farfurie întreagă cu napi.
   - Nu-i adevărat!
   - Nu, dar ai încercat. Ţi-am spus să nu te mai smiorcăi şi să mănânci.
   - Phaedra nu se smiorcăia, interveni Charles.
   - Sunt de acord că nu o făcea prea des. Dar se putea conta pe napi ca să producă aşa ceva.
   Iain se uită la mâncarea minunată, din farfuria lui şi adăugă cu condescendenţă:
   - Dar văd că ai devenit o bucătăreasă excelentă, Phaedra. Tata a făcut o alegere bună.
   Charles luă farfuria pe care i-o întindea ea şi chicoti:
   - Eu recunosc calitatea când o văd, băiete. Nu ca tine.
   - A, şi eu pot recunoaşte calitatea. La o bucătăreasă.
   - Este mare păcat atunci că n-ai învăţat deosebirea între o căzătură şi o doamnă, nu-i aşa? replică Charles. Phaedra face mult mai multe decât doar să gătească.
   - Sunt sigur de asta, lungi vorbele Iain. Dar o doamnă? Nu e cuvântul pe care l-aş fi folosit. Apropo, soţia mea nu era o căzătură!
   - Bineînţeles că era, asta o ştia toată lumea din Porthkelly. Spune-mi, cu câţi bărbaţi a avut ea legături înainte de a-ţi face favoarea să moară?
   - Am mai vorbit despre asta, tată. De multe ori. Rosie nu mi-a făcut nicio favoare înecându-se. Avea lipsurile ei, dar eu mă străduiam să i le îndrept.
   - Desigur, n-ai fost niciodată în stare să recunoşti că ai făcut o greşeală. Aia s-a căsătorit cu tine doar pentru banii pe care credea că am să ţi-i dau, iar tu ştii asta.
   - Ea era soţia mea, spuse el belicos. La fel cum Phaedra este soţia ta.
   Spre surprinderea Phaedrei, Charles pufni şi lăsă baltă subiectul.
   Ea muşcă dintr-o bucăţică de castravete crocant. Cât de rece vorbise Iain despre căsnicia lui! „Rosie avea lipsurile ei, dar eu mă străduiam să i le îndrept” spusese. El se străduia! Ce aroganţă incredibilă. Totuşi, ca băiat, nu fusese arogant sau rece. Era tot numai foc şi pasiune şi acţiune, iar ea îl urmărea de departe şi visa, Charles, care nu tăcea mult timp, se întoarse acum spre Iain şi spuse direct:
   - Au trecut 12 ani de la moartea lui Rosie, nu-i aşa? Allison Cooper trăieşte şi e căsătorită.
   - Îmi închipui că este. A fost întotdeauna înnebunită după Gavin.
   Iain unse cu unt o felie de pâine.
   Phaedra nu mai asculta schimbul aproape necivilizat de cuvinte dintre cei doi bărbaţi, ci îşi continua în linişte prânzul. Ce voia oare să spună Iain afirmând că ea nu e o doamnă? Era, fusese fiica îngrijitoarei şi apoi îngrijitoarea, dar asta nu o aşeza pe scara socială mai jos decât Rosie Sharpe, pe care Iain tocmai o apărase, deşi toată lumea ştia că fusese cu un alt bărbat în ziua în care murise. Barca acestuia fusese prinsă în furtună, se scufundase şi s-au înecat amândoi. Totuşi, loialitatea e o calitate la un bărbat... admirabilă chiar... deşi...
   - Phaedra! Ai de gând să-mi răspunzi?
   Phaedra îşi ridică privirea. Ce o întrebase oare Iain, cu vocea aceea muşcătoare, dură, pe care o adoptase din momentul în care intrase pe uşă? Ea nu-l auzise.
   - Îmi pare rău, nu te-am auzit, zise ea.
   - Zău? Şi eu care am crezut că ai uitat să mai visezi. Am întrebat unde e mama ta? Cu siguranţă că n-ai dat-o afară, acum, când eşti doamna casei!
   Phaedra se uită de la Iain la Charles, apoi din nou la el. Ce rost mai avea să viseze, când visul ei favorit se transformase într-un coşmar în costum elegant? Soţul ei nu-i explicase nimic lui Iain? Ce naiba au discutat înainte de prânz?
   - Mama a început să aibă probleme cu artrita ei, în urmă cu un an, răspunse ea. Ai fi ştiut dacă ai mai fi ţinut legătura. Doctorul a zis că starea ei o să se înrăutăţească dacă nu încetează lucrul.
   - Înţeleg. Şi bineînţeles că a încetat să mai lucreze.
   - Nu. A refuzat. A zis că nu-l poate lăsa pe Charles în grija unei străine, - că a stat prea mulţi ani alături de el ca să-l părăsească tocmai când avea mai multă nevoie de ea.
   - E o femeie bună mama ta, zise Charles cu o voce care, pentru el, era neobişnuit de blândă.
   Phaedra crezu că vorbeşte sincer. Îi zâmbi.
   - Da, este.
   Întorcându-se spre Iain, ea continuă:
   - Doctorul Polson m-a sunat pe mine, predam în Kent în timpul acela, şi mi-a spus că trebuie s-o fac pe mama să înţeleagă situaţia. Singurul mod în care puteam face asta era să mă ofer să am eu grijă de domnul Trebanian, vreau să spun de Charles. Aşa că m-am mutat aici şi mama s-a mutat într-un apartament în oraş.
   Iain puse jos cuţitul şi furculiţa.
   - De ce?
   - De ce s-a mutat?
   - Da. Aţi locuit aici împreună, prieteneşte, până în ziua în care ai plecat la colegiu. De ce n-a putut să rămână aici?
   - Nu am dat-o eu afară, dacă asta vrei să spui.
   - Nu, interveni Charles, lovind cu plictiseală cuţitul de farfurie. Eu am făcut-o. Esther nu voia să se oprească din muncă. Presupun că nu ştia cum să facă asta. Lustruia puţin aici, mai scutura un covor colo. A trebuit s-o dau afară pentru binele ei. Ţin la Esther. Am ţinut întotdeauna la ea.
   - Înţeleg.
   Iain pierdu alt motiv de critică. Luă cuţitul în mână, apoi îl lăsă din nou jos.
   - Phaedra, ai spus că ai părăsit slujba de profesoară. Ce predai?
   - Istoria.
   - Istoria? Şi ai făcut-o doar ca să-l îngrijeşti pe tatăl meu?
   - Da. Dar am ajutoare. Infirmiera vine în fiecare zi. Eu am grijă de casă.
   - Înţeleg. Ţi-a picat o pară mălăiaţă ca răsplată pentru sacrificiul tău, nu-i aşa?
   Se şterse cu un şerveţel şi se sprijini de spătarul scaunului.
   Phaedra urmări cu fascinaţie nedorită costumul lui bine croit.
   - Într-adevăr, aşa e, zise ea dulce. Deşi nu ştiu dacă tatăl tău se consideră o pară mălăiaţă.
   Charles tuşi în paharul lui cu apă.
   - Poate că nu. Dar eu mi-am făcut rost de o roșie, nu-i aşa?
   Privirea pe care i-o aruncă lui Iain era de pură provocare, iar dacă Phaedra n-ar fi fost atât de iritată din cauza tânărului Trebanian, ar fi simţit că e justificat să-i spună soţului ei să nu se mai comporte ca un ţap bătrân şi prost. În plus, nu era vorba doar de Iain.
   Doctorul Polson zicea că Charles nu mai avea mult de trăit. N-ar fi fost frumos să-i strice bucuria unei glume, în esenţă, nevinovată...
   Iain clătina din cap, dar, spre mirarea ei, buzele i se rădicară părând că se amuză. Deci, nu uitase cum să zâmbească. Într-un fel, dorea ca el să fi uitat, pentru că era destul de devastator şi când era îmbufnat. O doză întreagă din zâmbetul lui ar fi mortală, aproape sigur.
   - Da. Mireasa ta e, fără îndoială, o roșie, fu el de acord.
   Privirea pe care i-o aruncă Phaedrei era enigmatică.
   Totuşi, îi trimise fiori pe şira spinării. Fiori cam plăcuţi, având în vedere sursa lor.
   Ea se ridică în grabă şi se duse să prepare cafele.

   Abia pe la mijlocul după-amiezei, după ce soţul ei se duse să se odihnească, Phaedra fu din nou singură cu Iain.
   Charles şi prima sa soţie, Helen, amenajaseră o grădină deasupra stâncii. Era un loc la fel de bun ca oricare altul pentru a se bucura de soare şi de briza care sufla dinspre mare. Dacă avea noroc, aceasta putea spulbera încordarea care se adunase în ea, din momentul în care Iain bătuse la uşă. Tocmai se apleca să înlăture o buruiană dintre nişte nu-mă-uita, când în spatele ei se auzi vocea adâncă a lui Iain.
   - Ce tentant! O răsplată potrivită, în aceste condiții. Ce păcat că nu am libertatea să profit.
   Phaedra lăsă buruiana şi se ridică atât de repede, încât fu gata să se dezechilibreze.
   - Ţine-ţi mâinile departe de mine, se răsti ea întorcându-se spre el. Oricum, despre ce-i vorba? N-am făcut nimic de care să-mi fie ruşine.
   - N-ai făcut?
   Iain stătea pe peluză la jumătatea drumului între grădină şi sera pe care bunicul lui o adăugase în spatele casei. În timp ce se îndrepta spre ea, el începu să-şi descheie haina.
   - Nu, n-am făcut, răspunse ea. De ce te-ai întors aici, Iain? Pentru că, dacă ai venit doar ca să faci necazuri...
   - Exact pentru asta am venit, Să-ţi fac ţie necazuri.
   Phaedra urmări părul lui negru mişcându-se în briză, remarcă linia încordată a gurii lui şi felul cum stătea cu mâinile în buzunare şi cu picioarele depărtate, agresiv.
   Ea ştia că nu-i va fi greu să-i facă necazuri.
   - De ce? întrebă ea. Pot să înţeleg că eşti furios, pentru că m-am căsătorit cu tatăl tău. Crezi că am făcut-o pentru banii lui şi pentru casă.
   - Şi nu-i aşa?
   El nu avea s-o creadă, orice ar spune. Dar trebuia să încerce.
   - Nu. Nu direct. Şi chiar dacă ar fi aşa, tot nu poţi face nimic. Aşa că, ce rost avea să vii ca o furtună aici şi să ne necăjeşti pe toţi?
   - Până acum n-am necăjit pe nimeni în afară de tine. Ceea ce era intenţia mea precisă. Orice ar zice, tatăl meu e încântat că mă are din nou la dispoziţie ca ţintă, să se mai antreneze.
   Asta era adevărat. Ea nu-l mai văzuse de luni de zile pe Charles atât de animat.
   - Ştiu asta, răspunse ea. Nu-i strica cheful.
   - N-am stricat nimic. După cum aţi subliniat amândoi, nu pot face nimic în legătură cu această căsătorie a voastră. Pot, totuşi, să fiu cu ochii pe tine. Să mă asigur că nu-l laşi lefter...
   - Nu vreau banii lui.
   Phaedra îşi strânse braţele în jurul taliei, surprinsă de cât de răguşit suna vocea ei.
   - Orice ai crede, îl iubesc pe tatăl tău, Iain.
   Iain îşi îngustă ochii. Stând cu spatele spre soare, în timp ce nori subţiri reduceau lumina din spatele lui, el arăta mai întunecat şi mai puţin civilizat decât fusese în interior, în casă. O făcea pe Phaedra să se gândească la toate legendele vechi despre oamenii mândri ai mării.
   Dar Iain nu era un om al mării.
   - Dragoste? spuse el cu tonul bărbatului modern şi cinic care era de fapt. Te aştepţi ca eu să cred că te-ai căsătorit cu tatăl meu pentru că-l iubeşti?
   - Nu, pentru că nu de asta m-am căsătorit cu el.
   - Presupun că ar trebui să fiu recunoscător pentru fărâma de onestitate pe care mi-o arăţi. Dar nu sunt.
   Îşi scoase haina şi şi-o aruncă pe umăr.
   Phaedra se uită în altă parte. Nu suporta ca el să-i vorbească în felul ăsta şi nu suporta aerul acela distant, rece, de pe faţa lui aspră. Să-i spună oare adevărul? Acum? Va trebui să ştie cândva. Se întoarse din nou spre grădină, prefăcându-se că se uită după alte buruieni. În actuala lui stare de spirit, ar fi fost oare în stare s-o creadă? în acel moment, el era convins că ea era o mică intrigantă pornită să-i fure moştenirea sau, mai corect, casa lui. Pentru el casa era importantă, iar dacă nu s-ar fi întors... Dacă nu s-ar fi întors, tatăl lui putea să fi murit fără să-l mai vadă. Şi ceea ce spusese Iain era adevărat. Indiferent cât de urâte erau motivele lui, Charles era încântat să-şi vadă fiul.
   Ea trebuia să ţină minte lucrul ăsta.
   Dar dacă ar spune adevărul şi Iain ar crede-o? Ce-ar fi atunci? El era atât de mândru, fusese totdeauna atât de dur şi de independent. Cum ar primi acest bărbat puternic, cu mare voinţă, ştirea că fata pe care o considera micuţa Phaedra i-a făcut o favoare pe care n-ar putea niciodată să i-o întoarcă? S-ar confrunta oare cu Charles şi l-ar emoţiona prea tare? Poate că ar fi mai bine să nu-i spună, măcar până...
   - Ei? îi întrerupse el gândurile tot mai încurcate. Ai de gând să mă lămureşti? Sau ai de gând să vii cu o minciună potrivită?
   - Ce vrei să spui cu asta? Ce minciună?
   Mai era o buruiană acolo. Trifoi. De fapt, ei îi plăcea trifoiul.
   - M-ai asigurat că nu te-ai căsătorit cu tatăl meu din dragoste sau pentru banii lui. Atunci pentru ce te-ai măritat cu el? Nu ţi-ai lăsat prea multe opţiuni, ştii asta. Doar dacă ai de gând să-mi spui că te-ai măritat cu el pentru sex.
   Atunci ea trebui să se uite la el. Zâmbea, dar în ochii lui nu era nicio strălucire de umor.
   - Nu fi absurd! N-ai dreptul să-ţi baţi joc de tatăl tău, îi zise ea.
   - Nu-mi bat joc de el. El are peste 70 de ani, dar asta nu înseamnă că...
   - Nu, nu înseamnă fu de acord repede Phaedra. Dar e bolnav. Ai văzut cât e de fragil, Iain, doctorul spune...
   Se opri. Cum îi putea spune lui Iain că tatăl lui nu va mai trăi nici până la sfârşitul anului?
   Doi pescăruşi trecură ţipând pe deasupra lor, iar zgomotul mării în jurul stâncilor de jos adăuga un ritm ireal acestui moment. Phaedra văzu cum apare în ochii lui Iain înţelegerea morţii tatălui lui.
   - Vrei să-mi spui că o să moară curând, nu-i aşa? zise el cu o asprime care o făcu să se înfioare.
   „Totuşi, îi pasă, se gândi ea. Orice ar spune, îi pasă. Se simte în vocea lui, în linia gurii, chiar în felul cum îşi ţine capul. El îl iubeşte pe acest bătrân dornic să-l controleze, în ciuda faptului că s-a certat cu el din momentul în care a început să vorbească. Ah, Iain...”
   Ea vru să întindă mâna spre el, să-l consoleze, apoi îşi retrase repede mâna. El nu va accepta compasiunea ei, nu va recunoaşte că avea nevoie de aşa ceva.
   - Da, răspunse ea. Nu mai are mult timp.
   Iain îşi întoarse capul şi se uită spre mare. Profilul lui nu dezvăluia ce simţea, dar Phaedra îl cunoştea destul de bine ca să ştie că simţea mai mult decât voia să arate.
   Totuşi, ea nu putea face nimic ca să-l ajute, nu putea spune nimic ca să-i uşureze durerea.
   După un timp, el întrebă:
   - De ce nu mi-ai spus?
   - Tatăl tău n-a vrut să mă lase. Poate că ţi-aş fi zis până la urmă, dar... Ne-am căsătorit abia ieri. Era prea devreme ca să mă opun voinţei lui. Şi nu ştiam... vreau să spun, n-ai mai venit acasă de doi ani.
   - Încerci să-mi spui că ai crezut că n-o să mă intereseze?
   Momentul vulnerabilităţii trecuse. Era din nou stăpân pe sine şi furios pe ea.
   - Habar nu aveam ce ai putea simţi, răspunse ea cu onestitate. Bărbatului pe care l-am cunoscut i-ar fi păsat. Dar eu nu l-am mai văzut timp de nouă ani. Tot ce ştiam era că n-ai mai venit să-ţi vezi tatăl de când sunt eu la Chy an Cleth ca să am grijă de el.
   - Phaedra...
   Iain înjură şi făcu un pas înainte. Nefiind sigură ce are el de gând să facă, ea se dădu un pas înapoi. Când tocul ei se lovi de o piatră, se împiedică, iar piciorul drept i se cufundă în pământul proaspăt udat. Câteva secunde mai târziu, deşi dădea nebuneşte din braţe ca să-şi păstreze echilibrul, se trezi plantată neelegant, cu fundul între florile strivite.
   După aceea, nu fu sigură deloc dacă Iain făcuse vreo încercare s-o prindă înainte să cadă. Era sigură însă că găsise necazul ei foarte amuzant.
   - Încântător, mormăi el întinzând o mână ca s-o ajute să se ridice. Phaedra printre nu-mă-uita. Încep să văd de ce tata te-a găsit atât de irezistibilă.
   Pentru ca nu avea de ales, dacă nu voia să piardă mai mult din demnitatea ei, Phaedra luă mâna întinsă şi îl lăsă s-o ridice în picioare.
   În aceeaşi clipă, zgomotul făcut de cineva care îşi drege glasul îi făcu pe amândoi să se întoarcă spre casă.
   Charles stătea sprijinit în baston pe prima treaptă şi avea ochii luminoşi de anticipaţie. Phaedra gemu încet.
   Cunoştea privirea asta. Slavă Domnului că a căzut într-o grădină, pe flori, şi nu pe un pat. Nu că pe Charles l-ar fi deranjat. Avea sentimentul că el aştepta ca ei să facă următoarea mişcare într-o foarte proastă farsă de alcov.
   Ca de obicei, soţul ei era înclinat să scoată cât mai multe neplăceri, drame şi jenă, dintr-o situaţie şi aşa imposibilă.

Capitolul 2

   Phaedra lăsă mâna lui Iain de parcă i-ar fi ars pielea.
   Ceea ce nu avea niciun sens, pentru că strânsoarea lui fusese fermă şi liniştitoare, în niciun fel ameninţătoare.
   Charles, urmărindu-i de pe treptele serei, se răsti:
   - Iain! De ce o scoţi pe soţia mea dintre flori? Dă-i drumul imediat.
   Iain, cu un aer nepăsător, zise:
   - Nu-i nevoie să scoţi sabia, tată. I-am dat deja drumul şi e numai a ta.
   - Am căzut, spuse Phaedra inutil.
   - Ha. La vârsta ta ar trebui să fii în stare să stai pe picioarele tale. Vrei să-ţi împrumut bastonul meu?
   „Ah, să fiţi amândoi ai naibii”, se gândi Phaedra.
    Dar, într-un fel, era tentată să râdă. Iain făcea o treabă de maestru ca să-şi ascundă enervarea, dar era la fel de clar că i-ar fi plăcut să-l trimită în spaţiu pe exasperantul lui tată. Pe de altă parte, Charles, luând o atitudine despre care era sigur că-l înfuria pe fiul lui, arăta mai sănătos şi mai vioi decât fusese de săptămâni în şir.
   - Domnule... Charles, de ce te-ai sculat atât de devreme? întrebă ea. Ştii că trebuia să te mai odihneşti încă o oră.
   - Atunci când e prin preajmă acest aducător de necazuri, nu mă odihnesc. Nu se ştie niciodată ce-o să mai facă. Doar un lucru pot să spun în favoarea lui: întotdeauna i-a plăcut o fată drăguţă. Hei, de data asta ţi-am luat-o înainte, nu-i aşa? zise el către Iain.
   Era cu adevărat imposibil. Din nou, Phaedrei îi veni să râdă.
   - Eu încă nu mi-am pus ochii sau altceva pe soţia altcuiva, zise el, strângându-şi degetele pe haina de pe umăr. Şi n-o să încep cu o mamă vitregă, care abia a scăpat de aparatul de îndreptat dantura.
   „Porcul! Am 27 de ani, vru să strige Phaedra la el. Şi n-am purtat niciodată aparat pe dinţi.”
   Dar tăcu. Nu avea nimic de câştigat permiţându-i să o provoace.
   Charles se uită urât la fiul lui.
   - Fii atent, băiete. Ţine minte că eu mai sunt încă tatăl tău.
   - Nici nu pot să uit, mormăi Iain.
   - Hm. Ai grijă să nu uiţi.
   Charles le făcu semn cu bastonul, apoi se trase deoparte.
   Phaedra dădu din cap. Charles vorbea de parcă Iain ar fi fost un adolescent îndărătnic. Oare asta era părerea lui reală despre fiul care trecuse demult de vârsta copilăriei şi devenise un bărbat dinamic, impunător şi cu deosebit succes?
   Charles intră din nou în casă.
   - Are de gând să facă precis ceva, spuse Phaedra. Mă întreb ce anume.
   - Şi eu. Spune-mi... cât de bolnav e tatăl meu?
   Phaedra ezită, iar Iain adăugă sec:
   - Îmi dau seama că un medic oarecare, cu mintea întreagă, poate că nu e atât de grijuliu să-i salveze viaţa, dar...
   Făcu o pauză şi, când vorbi din nou, fu mai aspru şi mai puţin superficial.
   - De ce naiba nu se face ceva? O operaţie...
   - E prea bătrân. Şi, în afară de asta, nu vrea să audă de aşa ceva. Zice că orice chirurg care vrea să-şi exerseze îndemânarea la tăiat poate s-o facă pe carnea de duminică, dar nu pe el.
   Un zâmbet apăru pe faţa lui Iain, dar dispăru.
   - Asta sună caracteristic pentru tata. Şi bineînţeles că tu nu ai încercat să-l convingi să-şi schimbe părerea.
   - Ce? se încordă Phaedra. Vrei să insinuezi aşa ceva?
   - Sugerez că, cu cât el dispare mai curând din imagine, cu atât pui tu mai repede mâna pe bunurile lui.
E o ecuaţie destul de simplă, nu crezi?
   Îşi înălţă o sprânceană, cinic.
   - Ah. Cum poţi spune asta?
   Furia i se ridică brusc. Şi-o înghiţi, amintindu-şi că Iain avea toate motivele să fie bănuitor cu privire la motivele ei.
   - Te rog să mă crezi că nu am asemenea sentimente faţă de domnul Trebanian, zise ea liniştit. Ştii că e acru şi pretenţios. Aşa a fost totdeauna. Dar cu mine a fost bun. Generozitatea lui ne-a ferit, pe mama şi pe mine, să nu ajungem la închisoare. Mama nu voia să accepte ajutorul lui, dar, când era vorba de mine, îl accepta în cele din urmă.
   - Asta am observat.
   Phaedra oftă. Ce rost avea? Iain nu va înţelege niciodată. Dar, oricum, ea trebuia să încerce.
   - Ştii că tatăl meu ne-a părăsit înainte să mă nasc eu, zise ea învârtindu-şi o şuviţă de păr în jurul unui deget. Dacă domnul Trebanian... Charles, nu mi-ar fi plătit cursurile la universitate, n-aş fi putut să le urmez. Aşa că, vezi, dacă ar fi fost ceva, orice, ce ar fi putut ajuta la însănătoşirea lui, aş fi făcut-o. Ţi-am spus că-l iubesc şi am vorbit serios.
   - Da, spuse Iain distant. Dar ai mai spus că nu de asta te-ai măritat cu el. Un mic discurs frumos, bombonico, dar mi-e teamă că nu e adevărat.
   În lumina puternică a soarelui, faţa lui părea o mască întunecată, batjocoritoare.
   Phaedra se uită la el fără să-i vină să creadă, până când vorbele reci, tăioase, o atinseră suficient ca s-o îndemne la acţiune. Îi venea să-l pălmuiască. Dar acest lucru ar fi fost nedrept şi copilăros.
   În cele din urmă, nu se putu gândi la altceva decât că trebuia să plece de lângă el, înainte de a se face de râs.
   Întorcându-se pe călcâie şi înghiţindu-şi un suspin, fugi orbeşte spre uşa pe care Charlie o lăsase în mod deliberat deschisă.
   - Phaedra...
   Îl auzi pe Iain strigând-o când alergă prin hol şi în sus, pe scară. Dar nu se opri din fugă. Abia când ajunse în sanctuarul camerei ei mici, de la mansardă, panelată în alb, dorinţa ei de a fugi se potoli. Se sprijini de uşă, gâfâind. Când ochii îi căzură pe patul îngust cu cuvertura cu margarete, închise ochii.
   Doamne, de câte ori stătuse culcată acolo în întuneric, ascultând glasul oceanului, visând la acest bărbat demn de ură, care tocmai o acuzase de cele mai urâte motive, pentru căsătoria ei. Doar că, în vremea aceea, bărbatul era un băiat, un băiat care îşi propusese să o trateze cu blândeţe.
   Phaedra se trânti într-un fotoliu de mătase galbenă, lângă fereastră.
   Cum putea face oare aşa ceva? Cum putea să creadă că ea voia să grăbească moartea lui Charles? îşi dăduse ea seama că el nu va înţelege la început, dar, la naiba, o cunoştea de o viaţă, chiar dacă nu ţinea seama de ultimii nouă ani. Şi îi explicase deja...
   Brusc, Phaedra nu-şi mai înfipse unghiile în braţul fotoliului. La naiba! Se uită distrată la o pictură a unei străzi victoriene, pe care o cumpărase într-o vizită de o zi la Londra.
   La naiba, la naiba, la naiba! Problema era că ea nu-i explicase. Tot ce a făcut a fost să recunoască starea precară a sănătăţii lui Charles, la care Iain a reacţionat şocat şi cu o preocupare voalată. Era surprinzător, deci, că a izbucnit, gândind automat cele mai rele lucruri despre ea? Ea ştiuse că el va vedea această căsătorie ca fiind în interesul ei propriu, dar pierduse din vedere realitatea dură. Ce era de presupus să gândească Iain despre faptul că ea s-a căsătorit cu tatăl lui dacă nu-i spunea adevărul?
   Phaedra îşi sprijini capul de spătarul fotoliului şi ascultă marea lovindu-se de stânci. Îi plăcea zgomotul acesta, deşi uneori prevestea dezastrul. I se povestise că, în noaptea în care se născuse sora lui Iain, valurile urlaseră până la jumătatea stâncilor.
   Esther Pendenning spunea întotdeauna că, dacă Helen Trebanian n-ar fi murit născând-o pe Joan, când Iain avea doar 4 ani, lucrurile ar fi decurs altfel, Iain ar fi crescut mai blând, mai puţin critic, mai înclinat să tolereze greşelile. Dar aşa, el a devenit dur, independent şi nemilos în urmărirea ţelurilor lui proprii. Cel puţin la suprafaţă. Esther jura că el are o latură vulnerabilă; dar, dacă aşa stăteau lucrurile, Phaedra nu văzuse azi aşa ceva. Mângâie materialul lucios al fotoliului, amintindu-şi cum s-a simţit când el îi ţinea mâna.
   Liniştită. În siguranţă. Aşa cum probabil, copil fiind, Iain nu s-a simţit niciodată. Pentru că, din cât îşi putea aduce aminte, el era în permanenţă în luptă cu tatăl lui, care fie că îl ignora, fie voia să-l supună voinţei lui.
   Esther spunea că Charles, distrus de pierderea soţiei sale, îşi petrecuse majoritatea timpului la Londra, după moartea ei. În loc să-l ajute pe fiul lui micuţ, dezorientat, să-şi înţeleagă confuzia şi durerea, el venea acasă doar uneori, la sfârşit de săptămână, doar ca să aplice legea, aşa cum trebuie să i se fi părut băieţelului. Charles nu înţelegea şi nu iubea în mod special copiii, dar a făcut ce credea că e de datoria lui. În ce-l privea, Joan şi Iain au avut un acoperiş deasupra capului, o îngrijitoare care să se ocupe de ei şi să le impună, deşi sporadic, disciplina.
   Iain, încăpăţânat şi independent din fire, a învăţat repede să urască vizitele paterne, care însemnau o reducere drastică a libertăţii lui de a face tot ce voia.
   Esther a făcut tot ce a putut, dar era tânără pe vremea aceea şi recunoştea că băiatul fără mamă, cu zâmbet cuceritor, putea cu uşurinţă să o farmece ca să-l lase în voia lui mai mult decât ar fi trebuit.
   Apoi, Iain a fost expediat la şcoală, iar Esther s-a măritat cu Francis Pendenning. Căsătoria n-a durat.
   Chiar înainte ca Iain să se întoarcă în prima vacanţă mare, Francis plecase la o păşune mai verde, sub forma planturoasei barmaniţe de la Câinele pătat. Phaedra s-a născut 6 luni mai târziu, iar Esther n-a mai plecat de la Chy an Cleth până ce doctorul a insistat să nu mai lucreze.
   Un pescăruş se aşeză pe marginea ferestrei, lovind cu ciocul în geam şi trezind-o pe Phaedra din visare. Se uită la ceas. Vai, Charles îşi mai aştepta ceaiul, iar Iain aştepta probabil s-o scalpeze. De ce nu rămăsese ea pe poziţii şi nu-l făcuse să vadă adevărul?
   - Eşti o proastă, Phaedra, îşi zise ea cu glas tare când se ridică din fotoliu. Nu-i de mirare că Iain crede că umbli după Chy an Cleth.
   Pescăruşul lăsă capul într-o parte şi renunţă să mai aştepte să i se dea ceva. Phaedra se opri un moment uitându-se cum zboară plutind graţios peste punctele luminoase care dansau pe marea liniştită de vară. Afară era atâta linişte! Dar liniştea lipsea din inima ei. Curând, marea o va calma. Totdeauna se întâmpla aşa.
   Douăzeci de minute mai târziu, ea împingea în salon măsuţa cu rotile cu ceaiul.
   - Unde-i Iain? întrebă ea, simţindu-i absenţa chiar înainte de a se uita prin cameră.
   - Afară, spuse Charles. Şi dacă mă întrebi, într-o rară stare de spirit, ca pe vremuri.
   Lovi cu palma pe braţul fotoliului.
   Phaedra nu era surprinsă.
   - Unde s-a dus? întrebă ea.
   - Să-l vadă pe Angus Cooper. Şi pe mama ta, aşa a zis. Dar de ce? Pentru ce are nevoie de el?
   Avea ceva de gând. Era sigură de asta.
   - Pentru nimic, zise ea repede. Charles, de ce nu-i spui de ce m-am căsătorit cu tine?
   - Nu sunt sigur de ce ai făcut-o. Eu te-am cerut, iar tu ai zis „da”. Ce puteam să-i spun?
   - Destule. Şi ştii asta. Puteai să-i spui despre hotel, ca un început.
   - Hm. Asta nu i-ar fi plăcut.
   Ea clătină cin cap.
   - Nu. Şi nici nu intenţionai să-i placă.
   - Bineînţeles că nu. Totuşi, ar fi meritat-o. I-ar fi arătat cine hotărăşte aici.
   Charles dădu din cap încântat de sine.
   Phaedra se încruntă.
   - Chiar ai fi vândut Chy an Cleth doar ca să le faci în ciudă lui şi lui Joan?
   Îl întrebase lucrul ăsta înainte de căsătorie, dar poate acum răspunsul va fi altul.
   - Să le fac în ciudă? Vreau să-i dau o lecţie fiului meu. Şi lui Joan. Dacă soţul ăla al ei crede că o să pună mâna pe Chy an Cleth...
   - Dar Anton nici măcar nu vrea casa, obiectă Phaedra. Iain o vrea.
   - Ei bine, n-o s-o capete. E a ta.
   Ea se gândi poate a suta oară dacă e bine să-i spună lui Charles ceea ce ghicise deja, că în momentul când Chy an Cleth va fi a ei, i-o va da înapoi lui Iain. Cel puţin, asta fusese intenţia ei înainte ca el să vină acasă..
   Ea turnă ceaiul şi îi dădu o ceaşcă lui Charles. Oare soţul ei îşi dăduse seama că ea ar putea să nu mai fie atât de dornică să se despartă de vechiul ei cămin de îndată ce va vedea ce fel de bărbat devenise idolul ei din copilărie? Sau a presupus că, de îndată ce proprietatea va fi a ei, va dori s-o păstreze? Multe femei ar reacţiona exact aşa.
   Dar ea nu era una dintre acelea.
   - Casa încă nu este a mea, spuse Phaedra. Poţi să te mai răzgândeşti...
   - N-am timp să mă răzgândesc, zise Charles. Prostul ăla bătrân, Polson, a spus că trebuie să pun ordine în afacerile mele, înainte să mă trezesc stând pe un hor şi cântând la harpă. Harpa! Eu! Ţi-ai găsit. Mai bine pun lemne pe afurisitul ăla de foc.
   Arăta atât de supărat, încât Phaedra nu se putu abţine să nu râdă.
   - Nu te îngrijora, comentă ea. Cântă doar câteva note şi au să te trimită imediat înapoi, aici jos, să ne bântui. Te-am auzit cântând în baie.
   - Eşti cam obraznică, nu-i aşa? mormăi Charles. E timpul să ştii unde ţi-e locul, fetiţo.
   Ea ştia că el nu vorbea serios. Nu reuşise niciodată să le intimideze, nici pe ea, nici pe mama ei. Probabil că de asta ţinea la ele, în felul lui, şi de aceea amândouă îi răsplăteau afecţiunea, în ciuda proastei lui dispoziţii cronice. Esther susţinea că încă simţea lipsa lui Helen a lui. Uneori, când mama ei vorbea despre Helen, Phaedra avea impresia că simţea o notă de regret în vocea ei, de parcă ar fi dorit ca un bărbat să fi ţinut şi la ea în felul ăsta.
   Francis Pendenning nu ţinuse niciodată la ea. Îşi luase barmaniţa şi dispăruse complet din viaţa lor.
   Esther fusese prea mândră să-l urmărească pentru pensie alimentară, iar pe Phaedra n-o interesase bărbatul care o părăsise pe mama ei. Nu încercase niciodată să-l găsească şi nu va face lucrul ăsta.
   - Mai vrei ceai? întrebă ea. Sau puţin zahăr?
   - Crezi că am nevoie să mă îndulcesc, nu-i aşa? Ha! O să afli când am să dispar. Aşteaptă numai.
   Phaedra clătină din cap şi îi zâmbi cu reproş. Nu era uşor să fii căsătorită cu un bărbat care privea propria sa moarte ca pe o gogoriţă cu ajutorul căreia să facă familia lui rătăcitoare să revină la sentimente mai bune.
   Dar, chiar aşa dictatorial cum era, ea ştia că, atunci când va veni vremea, îi va simţi lipsa.
   - Mai am nevoie de apă pentru ceai, spuse ea şi sări grăbindu-se spre bucătărie.
   Umplu ceainicul, refuzând să se gândească la Chy an Cleth fără Charles. Dar nu se putea abţine să nu se gândească la Iain.
   Ce-i va spune el mamei ei când o va vedea?
   Totdeauna a existat o legătură între el şi Esther. Dar dacă face greşeala să lase să se înţeleagă că Phaedra umbla după avantajele pe care le-ar putea avea, era posibil ca mama ei să sară în apărarea unicului ei copil, spunându-i cum se ajunsese la această căsătorie. Dacă se va întâmpla asta, vor avea o adevărată scenă la întoarcerea lui Iain.
   Dar nu în faţa lui Charles, care probabil s-ar bucura de aşa ceva. Orice scenă pe care ar face-o Iain ar trebui să fie în particular.
   Era o zi caldă, dar, brusc, Phaedrei i se făcu frig.

   Esther Pendenning locuia într-un apartament, la etajul doi al unei clădiri în stil spaniol, cocoţată pe strada înclinată, pietruită, care ducea spre portul Porthkelly. Phaedra îi spusese cândva că balcoanele roz şi arcadele decorative din cărămidă erau total deplasate printre casele vechi de secole care dădeau orăşelului un caracter aparte. Lui Esther nu-i păsa. Îi plăcea căldura modernă a apartamentului ei, precum şi apropierea de magazine.
   Azi curăţase în bufete - Phaedra s-ar supăra dacă ar şti - şi trebuia să recunoască faptul că se simţea puţin obosită. Se uită la ceasul din bucătărie cu numere mari, negre, uşor vizibile. Era ora patru. Da, îşi câştigase dreptul la odihnă. Cu un oftat de uşurare, îşi ridică fusta albastră de vară şi îşi lăsă trupul plinuţ într-unul dintre cele două fotolii de grădină pe care le ţinea pe balcon.
   Esther închise ochii şi, mulţumită, îşi făcu vânt cu o pălărie de soare, de pai. Peste un minut, avea să aprindă o ţigară.
   Momentul ei de linişte nu ţinu mult. Tocmai când întindea mâna spre bricheta lăsată la îndemână pe măsuţa de plexiglas de lângă fotoliu, auzi paşi în curte.
   Un vizitator? Cu siguranţă, nu la ea, la ora asta.
   Se aplecă să despartă un paravan de flori care creşteau în cutii de lemn, aşezate de-a lungul balustradei de lemn a balconului.
   - Iain! exclamă ea când văzu bărbatul în costum gri zâmbind spre ea. Ce surpriză plăcută! Nu ştiam că ai venit acasă.
   - Nu pentru mult timp, îi strigă el. Dar nu puteam pleca din oraş fără să te văd.
   - Ei, sper şi eu asta. Vino sus.
   Esther se ridică din fotoliu, ceea ce nu era uşor în ultima vreme, lăsă ţigara în spatele unei perne şi se opri în faţa unei oglinzi care atârna în holul micuţ. Îşi netezi rapid părul blond-pal. Măcar acesta nu arăta încă semnele vârstei. Ceea ce nu se putea spune despre rest, deşi Angus Cooper caracterizase faţa ei rotundă ca fiind „plăcut de plinuţă”. Dar Angus spunea mereu lucruri din astea.
   Esther îşi încheie nasturele de sus al bluzei albe şi se duse să-i deschidă uşa bărbatului tânăr pe care îl crescuse până la maturitate, fără ca el să-şi rupă gâtul în cadru! unor escapade şi fără să-l determine pe tatăl lui să i-l rupă.
   Ah! făcu o socoteală rapidă în minte. Nu mai e chiar atât de tânăr. Pe faţa lui erau riduri care nu fuseseră acolo în urmă cu doi ani, şi arăta obosit, de parcă poverile vieţii îl doborau.
   - Ceai, spuse imediat Esther. Asta-i. Vrei o ceaşcă, nu-i aşa, dragul meu?
   - Mi-ar plăcea. Dar îl prepar eu. Tu trebuie s-o iei mai uşor acum, la pensie, Pendy.
   Pendy, aşa i-au spus Iain şi sora lui de când erau mici, dar, auzind asta acum, de la acest bărbat cu faţa aspră, i se puse un nod în gât. Nu-şi dăduse seama cât de mult îi lipsise vitalitatea şi tachinările lui Iain în aceşti ultimi doi ani.
   - Ha! exclamă ea brusc. Asta ar fi ceva. Ce ştii tu cum se face ceaiul? Aş vrea să aflu.
   Iain zâmbi şmecher.
   - Nu sunt neajutorat. Trăiesc singur de Dumnezeu ştie. Câţi ani şi pot să mă descurc cu ceaiul, te asigur.
   - Asta trebuie să văd.
   Esther se lăsă pe un scaun lângă masa fixată între frigider şi fereastră şi îşi sprijini bărbia în mâini.
   - Eşti prea în vârstă ca să locuieşti singur, spuse ea spre spatele lui Iain, care se mişca plin de îndemânare în bucătăria mică, scoţând ceşti şi farfurioare şi punând ceainicul să fiarbă.
   El îi zâmbi peste umăr.
   - Dimpotrivă. Când am încercat prima dată să trăiesc cu cineva, eram prea tânăr.
   - Rosie? Da, erai prea tânăr. Dar nu vârsta era problema, în cazul acela. Rosie era problema. Şi ştii că te-ai căsătorit cu ea doar ca să-i faci în ciudă tatălui tău. Adesea m-am gândit că voi doi vă meritaţi unul pe celălalt.
   - Poate că da, fu de acord Iain, fără supărare.
   Turnă apa într-un vas pentru ceai, aşteptă câteva momente, turnă ceaiul, adăugă lapte şi îi dădu ei o ceaşcă.
   Îşi luă ceaşca lui şi se duse la fereastră.
   - Te frământă ceva, dragul meu? întrebă Esther.
   Ştia exact ce anume îl frământă, dar se îndoia că-i va spune fără să-l îndemne.
   - Nu prea.
   Răspunsul lui Iain era necomunicativ, atât cât putea să-l facă. Ea cunoştea această tactică veche.
   - Prostii. Te cunosc de prea mult timp ca să nu ştiu când eşti bosumflat. Eşti supărat din cauza căsătoriei tatălui tău, nu-i aşa?
   Ştia că aşa va fi. Nici nu putea să-l învinovăţească. Dar dorea ca el să poată admite lucrul ăsta.
   - Deloc. Sper ca ei să fie fericiţi.
   Iain înghiţi o gură de ceai. Văzând că Esther nu zise nimic, el puse ceaşca pe marginea ferestrei şi întrebă țâfnos, de parcă ar fi preferat să vorbească despre vreme.
   - Tu ce simţi în legătură cu treaba asta, Pendy? Phaedra e fiica ta.
   - Da, desigur că este. Şi nu trebuie să sune atât de acuzator. Cât priveşte ce simt eu, ei... Phaedra a făcut întotdeauna ce credea că e drept. Ea e o visătoare, dar e foarte practică, de îndată ce a luat o hotărâre. N-am putut s-o opresc, Iain.
   - Dar ai fi vrut s-o opreşti?
   El îşi lăsă capul în jos, ca un taur gata să atace.
   - Aş fi dorit să nu fie necesar ca ea să se mărite cu Charles. Asta da.
   Iain se încruntă şi ea ştiu că răspunsul ei aruncase o sămânţă de îndoială în mintea lui. Ea nu-i putea spune adevărul, pentru că Phaedra îi ceruse asta, dar nici nu voia ca el să gândească rău despre fiica ei.
   Cât privea acea căsătorie nebunească, nu, ei nu-i plăcea. Dacă ar fi fost o căsătorie reală, nu ar fi putut-o suporta, din foarte multe motive. Unul dintre acestea fiind faptul că, dacă tânărul bărbat care se uita urât la ea, de la fereastră, ar fi considerat potrivit să viziteze mai des Porthkelly, fiica ei ar fi fost şi acum singură şi liberă.
   Dacă încheieturile ei ar mai fi rezistat încă puţin! Dacă n-ar fi fost de acord ca Phaedra să preia grija casei pentru Charles! Fusese egoist din partea ei, ştia lucrul ăsta. Phaedra spusese că, oricum, va fi doar ceva temporar şi îi va face bine o pauză de la micii nebunatici de la şcoală. Dar Esther ştia că se lăsase prea uşor convinsă, pentru că îi plăcuse ideea de a o avea pe aproape pe fiica ei. La început, i se păruse un aranjament atât de bun...
   - Ai spus că a fost necesar?
   - Da, am spus, aprobă Esther.
   Ea ştia ce gândea el, dar nu putea spune nimic care să-l lămurească. El trebuia să aştepte până când Phaedra avea să fie pregătită să-i explice.
   Când văzu că el era gata să pună şi alte întrebări jenante, Esther zise repede:
   - Te-ai văzut cu Angus? A trecut 1 an de la moartea lui Meg a lui, dar el tot nu s-a obişnuit să fie singur.
   - Da. M-am văzut cu el, răspunse Iain. Acum, despre căsătoria asta...
   Esther nu voia să vorbească despre căsătorie.
   - Am văzut aseară un program foarte bun despre Grecia antică, zise ea prefăcându-se că nu l-a auzit.
   Iain a ştiut întotdeauna când să nu insiste asupra unui lucru.
   - Deci, tot te mai interesează Grecia? întrebă el cu resemnare.
   - Ei, acum nu chiar atât cât odinioară. Îmi plăcea în tinereţe să citesc despre zei şi zeiţe.
   - Îmi amintesc.
   Iain încerca să pară interesat.

................................

         „Toate mâinile din lume care-ți vor aplauda succesul nu vor valora cât mâna care-ți va șterge lacrimile când totul va fi greu!”
                Gabriel Petru Băețan