„Micile schimbări produc rezultate remarcabile.”
                       James Clear

Serviciul de ceai „Arlechin”, Agatha Christie

           Domnul Satterthwaite pufni de două ori vexat.

   Da. Avea sau nu dreptate în părerea sa, era din ce în ce mai mult convins că, în zilele noastre, mașinile se strică mult mai frecvent decât se întâmpla în trecut. Singurele automobile în care avea încredere erau tipuri vechi ce supraviețuiseră timpului. Aveau micile lor metehne, dar le cunoșteai, le aranjai, le reparai înainte ca hiba să devină acută.

   Pe când mașinile noi! Pline de accesorii atâtea, cu diferite feluri de geamuri, cu un bord nou și diferit aranjat, frumos în rama lui de lemn lustruit, dar nefamiliar; mâna care bâjbâie ca să dea din greu peste luminile de ceață, ștergătoarele de parbriz, înfundarea unei conducte etc. Toate aceste lucruri cu câte un buton unde nu te așteptai să-l găsești. Și când noua ta achiziție strălucitoare rămânea în pană, cei de la garajul local murmurau cuvintele extrem de iritante: „Fleacuri. Splendidă mașină, domnule, aceste super - super automobile de cursă. Au cele mai noi accesorii. Dar, știți, trebuie să aibă și micile lor dureri de dinți. Ha, ha!”

   Ca și cum o mașină e un bebeluș.

   Dar domnul Satterthwaite, fiind acum la o vârstă înaintată, era pe deplin convins că o astfel de mașină nouă ar fi trebuit să ajungă la maturitate. Testată, revizuită și cu problemele de dinți deja rezolvate, înainte de a intra în posesia cumpărătorului.

   Domnul Satterthwaite se afla pe drum ca să petreacă un weekend la prietenii lui din provincie.

   Noua sa mașină manifestase deja, pe drumul din Londra, anumite simptome de deranjament și era trasă acum într-un garaj așteptând diagnosticul și cât timp îi va lua până când va putea să-și reia drumul spre destinația sa. Șoferul său se consulta cu un mecanic.

   Domnul Satterthwaite stătea încercând să fie răbdător. Promisese gazdelor, la telefon, în seara precedentă, că va sosi la timp pentru ceai. Va ajunge la Doverton Kingsbourne, îi asigurase el, înainte de ora 4.

   Pufni din nou a iritare și încercă să-și mute gândurile către ceva plăcut. Nu era bine să șadă într-o stare acută de iritare, consultându-și frecvent ceasul de mână, cloncănind din când în când și lăsând impresia, după cum își dădea seama, că imită prea bine o găină încântată de performanța ei de a face un ou.

   Da. Ceva plăcut. Da, nu fusese oare ceva, ceva ce observase în timp ce mergeau? Nu cu mult timp în urmă. Ceva ce zărise prin geam, care îi plăcuse și-l încântase. Dar înainte să aibă timp să se gândească la asta, deranjamentul mașinii deveni și mai pronunțat și o vizită rapidă la cea mai apropiată stație service devenise inevitabilă.

   Oare ce zărise? Pe partea stângă, nu, pe dreapta. Da, pe dreapta, în timp ce mergeau încet pe șoseaua satului. Lângă poștă. Da, era aproape sigur de asta. Lângă poștă, pentru că vederea oficiului poștal îi dăduse ideea să telefoneze familiei Addison ca să le spună c-ar putea întârzia puțin. Poșta. Un oficiu poștal sătesc. Și lângă el, da, precis lângă el sau dacă nu alături, intrarea următoare. Ceva ce îi trezise amintiri vechi și ceea ce dorise; dar, chiar ce dorise? O dragă, o să-și aducă aminte imediat.

   Se amesteca cu o culoare. Cu mai multe culori. O culoare sau culori. Sau un cuvânt. Un anumit cuvânt care-i trezise amintiri, gânduri, plăceri trecute, bucurie, readucându-i în memorie ceea ce fusese vioi și viu. Ceva ce nu numai că-l văzuse, ci îl și contemplase. Nu, făcuse mai mult, participase. Participase la ce, și de ce, și unde?

   „În tot felul de locuri.”

   Răspunsul veni repede odată cu ultimul gând. Tot felul de locuri.

   Pe o insulă? În Corsica? La Monte Carlo, când îl privea pe crupier cum învârtea roata ruletei? O casă la țară? Tot felul de locuri. Și el fusese acolo și încă cineva. Da, încă cineva. Toate legate de lucrul ăsta. Avea să ajungă la el până la urmă. Doar dacă putea...

   În momentul acela fu întrerupt de șoferul care veni la fereastră cu mecanicul de la garaj după el.

   - Nu mai durează mult, domnule, îl asigură șoferul vesel pe domnul Satterthwaite. O treabă de vreo 10 minute sau cam așa ceva. Nu mai mult.

   - Nu e nimic foarte grav, spuse mecanicul cu o voce joasă, răgușită, de la țară. Dureri de dinți, le-am putea zice.

   Domnul Satterthwaite nu mai pufni de data aceasta. El scrâșni din dinți. O expresie pe care o citise adesea în cărți și care, cu vârsta, părea să-i fi intrat în obiceiul de-a o folosi el însuși datorită, probabil, ușoarei mișcări a plăcii dentare de deasupra. Chiar, dureri de dinți! Durere de dinți. Scrâșnit de dinți, dinți falși. O viață întreagă concentrată în jurul dinților, se gândi el.

   - Doverton Kingsbourne e numai la câteva mile distanță, spuse șoferul, și au un taxi aici. V-ați putea duce cu el, domnule, și eu vin cu mașina mai târziu, de îndată ce se repară.

   - Nu! spuse domnul Satterthwaite.

   Pronunță cuvântul cu atâta violență încât atât șoferul, cât și mecanicul îl priviră uimiți. Ochii domnului Satterthwaite străluceau. Vocea îi era clară și hotărâtă.

   - Vreau să mă întorc pe drumul pe care tocmai am venit. Când mașina e gata, vii să mă iei de acolo. „Cafeneaua Arlechin”, așa cred că-i spune.

   - Nu e un loc prea de soi, domnule, îl sfătui mecanicul.

   - Acolo o să fiu, răspunse domnul Satterthwaite, vorbind cu un aer de autocrație regală.

   Se depărtă brusc. Cei 2 oameni se uitară după el.

   - Nu știu ce l-a apucat, spuse șoferul. Niciodată nu l-am mai văzut așa.

   Satul Kingsbourne Ducis nu trăia la înălțimea vechii grandori a numelui său. Era un sat mic cu o singură stradă. Câteva case. Magazine plasate care încotro, trădând câteodată faptul că fuseseră case transformate în prăvălii sau că erau magazine folosite drept locuințe, fără intenții comerciale.

   Nu era nici lume veche, nici frumoasă. Era doar simplu și neplictisitor. Poate tocmai de aceea, se gândi domnul Satterthwaite, o tentă de culoare strălucitoare îi sărise în ochi.

   Ah, ajunsese la oficiul poștal. Poșta era un simplu birou de serviciu, cu o cutie pentru scrisori afară, un stand cu câteva ziare și cărți poștale și, bineînțeles, alături, era o firmă deasupra. „Cafeneaua Arlechin.” O strângere de inimă îl apucă dintr-odată pe domnul Satterthwaite. Sigur îmbătrânea. Avea vedenii. De ce acel cuvânt îi mersese la inimă? „Cafeneaua Arlechin.”

   Mecanicul de la stația service avusese dreptate. Nu arăta ca un loc care te-ar fi tentat să iei masa acolo. O gustare, poate. Cafeaua de dimineață. Atunci de ce? Deodată își dădu seama de ce.

   Deoarece cafeneaua, sau mai bine zis casa care adăpostea cafeneaua era împărțită în două. O parte avea mese mici, cu scaune împrejur, aranjate pentru patronii care veneau aici să mănânce. Cealaltă parte era un magazin, unde se vindeau porțelanuri. Nu antichități. Nu avea rafturi mici cu vase sau căni de sticlă. Se vindeau mărfuri moderne și vitrina, care dădea spre stradă, adăpostea în prezent toate nuanțele curcubeului. Un set de ceai cu cupe largi și farfurioare, fiecare într-o altă culoare. Albastru, roșu, galben, verde, roz, purpuriu. Domnul Satterthwaite se gândi că era cu adevărat o minunată etalare de culori. Nu-i de mirare că-i sărise în ochi când mașina trecuse încet pe lângă trotuar, căutând firma vreunui garaj sau a unei stații service. Avea o etichetă mare pe care scria: „Un serviciu de ceai Arlechin”.

   Cuvântul „arlechin” rămăsese, în mod sigur, fixat în memoria domnului Satterthwaite, unde foarte departe în mintea lui, căci îi fusese atât de greu să și-l reamintească. Culorile vesele. Culorile arlechinului, pestrițe. Și el se gândise, se întrebase, avusese ideea absurdă, dar palpitantă că într-un oarecare mod ceva îl chema aici. Îl chema pe el în mod special. Aici, poate, ca să ia masa, sau să cumpere cești și farfuriuțe. Ar putea fi vechiul lui prieten, Harley Quin.

   Câți ani trecuseră de când îl întâlnise ultima dată pe domnul Quin? O groază de ani. Din ziua în care îl văzuse pe Quin plecând de la el pe o potecă de țară, „aleea îndrăgostiților” se numea? Crezuse că o să-l revadă pe domnul Quin, cel puțin o dată pe an. Poate de două ori pe an. Dar nu. Nu se întâmplase așa.

   Și uite astăzi avusese minunata și surprinzătoarea idee că aici, în satul Kingsbourne Ducis, ar putea să-l găsească din nou pe Harley Quin.

   E absurd din partea mea, își spuse Satterthwaite, pur și simplu absurd. Ce să-i faci, idei care-ți vin când îmbătrânești!

   Domnul Quin îi lipsise. Îi lipsise ceva ce reprezentase unul dintre cele mai palpitante lucruri în anii din urmă. Cineva care putea să apară oriunde și care, dacă apărea, era întotdeauna un semn că ceva avea să se întâmple. Avea să i se întâmple lui. Nu, asta nu era chiar exact. Nu lui, ci prin el. Asta era partea palpitantă. Doar prin cuvintele pe care domnul Quin le-ar fi rostit. Cuvinte. Lucruri pe care i le-ar fi putut arăta, idei care-i veneau domnului Satterthwaite. Atunci el vedea lucruri, își imagina lucruri, le descoperea. Dezlega ceva ce trebuia descâlcit. Și în fața lui se afla domnul Quin, zâmbindu-i, probabil în semn de încurajare.

   Ceva ce rostea domnul Quin dădea naștere unui flux de idei și persoana activă devenea el însuși - el, domnul Satterthwaite. Omul cu atât de multe prietenii vechi. Un om printre ai cărui prieteni fuseseră ducese, la un moment dat un episcop, oameni cu greutate.

   Trebuia să recunoască, mai ales, că era vorba de oameni care avuseseră greutate în viața socială, căci, de fapt, domnul Satterthwaite fusese întotdeauna un snob. Îi plăcuseră ducesele, dorise să cunoască vechile familii, cele care reprezentaseră nobilimea de țară a Angliei timp de mai multe generații. Și-l mai interesaseră tinerii, nu neapărat importanți din punct de vedere social. Tineri care erau la ananghie, care erau îndrăgostiți, care erau nefericiți, care aveau nevoie de ajutor. Datorită domnului Quin, domnul Satterthwaite era capabil să acorde ajutor.

   Și acum, ca un idiot, se uita într-o cafenea sătească nepretențioasă și într-un magazin de porțelanuri moderne, servicii de ceai și, fără îndoială, vase de Jena.

   Totuși, își spuse domnul Satterthwaite, trebuie să intru. Dacă am fost atât de prost să bat tot drumul până aici, trebuie să intru, doar așa. O să întârzie, cred, lucrând la mașină mai mult decât zic ei. Vor trece mai mult de 10 minute. Poate e ceva interesant înăuntru.

   Privi din nou la vitrina plină de porțelanuri. Își dădu deodată seama că erau de calitate bună. Un produs modern bine făcut. Se gândi la trecut, amintindu-și. La ducesa de Leith. Ce bătrână minunată! Ce blândă fusese față de camerista ei cu ocazia unui voiaj spre Corsica, pe o mare foarte furtunoasă. Se purtase cu ea cu bunătatea unui înger păzitor și abia în ziua următoare își reluă manierele aristocratice, jignitoare, pe care servitorii din vremurile acelea păreau să le suporte cu destul ușurință, fără vreun semn de revoltă.

   Maria. Da, așa o chemase pe ducesă. Draga bătrână Maria Leith! Ei bine, murise cu câțiva ani în urmă. Își aminti că ea avusese un serviciu pentru micul dejun - Arlechin, sau pestriț colorat. Da. Cești mari, rotunde în culori diferite. Negru, galben, roșu și o nuanță deosebit de urâtă, roșie-maronie, cea a puricelui. Aceasta din urmă, se gândi el, trebuie să fi fost culoarea ei favorită. Ea avusese un set de ceai Rockingham, în care predominantă era această culoare decorată cu auriu.

   Ah, oftă domnul Satterthwaite, ce zile erau alea. Mai bine să intru. Poate servesc o ceașcă de cafea sau altceva. Va fi plină de lapte, cred, și probabil deja îndulcită. Dar totuși, trebuie să-ți umpli timpul cu ceva.

   Intră. Cafeneaua era practic goală. Era devreme, credea domnul Satterthwaite, ca oamenii să simtă nevoia unei cești de ceai. Și oricum foarte puțini oameni mai doreau ceai în zilele noastre. Adică, cu excepția unor oameni în vârstă la ei acasă.

   Era un cuplu tânăr lângă fereastra cea mai îndepărtată și două femei pălăvrăgind la o masă de lângă perete.

   - I-am spus ei, povestea una dintre ele, i-am spus: tu nu poți să faci un asemenea lucru. Nu, nu pot să admit așa ceva; i-am spus și lui Henry și el a fost de acord cu mine.

   Domnului Satterthwaite îi trecu prin cap că Henry trebuie să ducă o viață grea și că, fără îndoială, descoperise, că e întotdeauna înțelept să fie de acord, oricare ar fi fost propunerea ce-i era adusă la cunoștință. O femeie respingătoare cu o prietenă la fel de neagreabilă.

   Își îndreptă atenția spre cealaltă parte a clădirii, murmurând:

   - Ce-ar fi să arunc o privire?

   De serviciu era o femeie destul de plăcută la înfățișare, care spuse:

   - O, da, domnule. Avem un stoc bun în prezent.

   Domnul Satterthwaite se uită la ceștile colorate, apucă una sau două, examină cana pentru lapte, luă o zebră de porțelan și o studie, privi câteva scrumiere cu un model într-adevăr plăcut. Auzi scaune împinse în spate și, întorcând capul, văzu că cele două femei, între două vârste, discutând încă despre necazurile lor de mai înainte, achitaseră și erau pe punctul de a pleca.

   După ce au ieșit pe ușă, un bărbat înalt, într-un costum negru, intră. El se așeză la masa pe care femeile tocmai o părăsiseră. Era cu spatele la Satterthwaite, care se gândi că avea acea parte a corpului bine făcută. Subțire, puternică, mușchiuloasă, dar cam întunecată și cu o aliură sinistră pentru că era foarte puțină lumină în clădire. Satterthwaite se uită din nou la scrumiere.

   „Aș putea cumpăra o scrumieră, să nu-l dezamăgesc pe proprietarul magazinului”, se gândi el.

   Tocmai când era ocupat cu asta, soarele ieși brusc din nori.

   Nu-și dăduse seama că magazinul arăta întunecos din cauza lipsei de soare. Acesta trebuie să fi fost ascuns după un nor câtva timp. Se înnorase, își aminti el, cam atunci când ajunseseră la stația de service. Dar acum era din nou o explozie de lumină.

   Aceasta înmănunchease nuanțele de pe porțelan care se răsfrângeau într-o oglindă colorată de o formă oarecum ecleziastică ce ar fi trebuit, se gândi domnul Satterthwaite, să fi fost lăsată în casa ei de origine victoriană.

   Soarele se strecură prin geam și lumina cafeneaua întunecoasă. Într-un mod oarecum ciudat el lumină spinarea omului care tocmai se așezase acolo. În locul unei siluete îmbrăcată în negru, acum, acolo se afla un veston colorat. Roșu, albastru și galben. Și, deodată domnul Satterthwaite își dădu seama că se uita la ceea ce spera să găsească. Intuiția lui nu-i jucase nicio festă.

   El știa cine era cel care tocmai intrase și se așezase acolo. Știa atât de bine că nu era nevoie să aștepte până putea să-l privească în față. Renunță la porțelanuri, se întoarse în cafenea, ocoli masa rotundă și se așeză în fața omului care intrase.

   - Domnule Quin, spuse Satterthwaite. Știam cumva că trebuie să fii dumneata.

   Domnul Quin zâmbi.

   - Întotdeauna știi atât de multe lucruri, spuse acesta.

   - A trecut mult timp de când nu te-am văzut, remarcă Satterthwaite.

   - Oare contează timpul? spuse domnul Quin.

   - Poate nu. Ai dreptate. Poate nu.

   - Pot să-ți ofer ceva răcoritor?

   - Au ceva răcoritor pe-aici? întrebă Satterthwaite nesigur. Cred că trebuie să fi intrat în acest scop.

   - Niciodată nu ești prea sigur de scopul cuiva, nu-i așa? observă domnul Quin.

   - Mă bucur atât de mult să te reîntâlnesc, exclamă domnul Satterthwaite. Știi, aproape uitasem. Vreau să zic, uitasem felul în care vorbești, lucrurile pe care le spui. Lucrurile la care mă faci să mă gândesc, lucrurile pe care mă determini să le fac.

   - Eu... te determin să le faci? Greșești. Ai știut întotdeauna singur ce doreai să faci și de ce doreai să le faci și de ce știai atât de bine că ele trebuie făcute.

   - Eu simt asta numai când ești de față.

   - O nu, spuse domnul Quin zâmbitor. N-am nimic de-a face cu asta. Eu doar - așa cum ți-am spus adesea - eu doar sunt în trecere.

   - Astăzi ești în trecere prin Kingsbourne Ducis.

   - Și tu ești în trecere pe aici. Te duci într-un anume loc. Așa e?

   - Mă duc în vizită la un foarte bun prieten. Un prieten pe care nu l-am văzut de foarte mulți ani. E bătrân acum. Oarecum invalid. A avut congestie cerebrală. S-a refăcut destul de bine, dar nu se știe niciodată.

   - Locuiește singur?

   - Mă bucur să-ți spun că nu. Familia lui s-a întors din străinătate, adică ceea ce a rămas din familia lui. Locuiesc cu el de câteva luni bune. Sunt fericit că mă pot duce să-i văd pe toți reuniți. Adică pe cei pe care i-am văzut mai înainte și pe cei pe care încă nu i-am văzut.

   - Te referi la copii?

   - Copii și nepoți, oftă domnul Satterthwaite.

   Doar pentru o clipă fu trist că n-avusese el însuși copii, nici nepoți și nici strănepoți. De obicei, nu regreta asta deloc.

   - Au o cafea turcească specială aici, spuse domnul Quin. De o calitate cu adevărat bună. Restul este, după cum ai ghicit, cam neîngurgitabil. Dar o ceașcă de cafea turcească se poate servi, nu-i așa? Hai să comandăm, pentru că îmi închipui că foarte curând îți vei continua peregrinarea sau ce-i asta.

   În ușă apăru un mic câine negru. Intră și se așeză lângă masă și se uită în sus la domnul Quin.

   - Îți aparține? întrebă Satterthwaite.

   - Da. Să-ți fac cunoștință cu Hermes.

   Îl mângâie pe câine pe cap.

   - Cafea, rosti el. Spune-i lui Ali.

   Câinele cel negru plecă de la masă, trecu printr-o ușă din capătul prăvăliei. Îl auziră lătrând scurt, incisiv. Reapăru imediat și împreună cu el un tânăr cu un ten foarte negru, purtând un pulover verde ca smaraldul.

   - Cafea, Ali, comandă domnul Quin. Două cafele.

   - Cafea turcească. Nu-i așa, domnule?

   El zâmbi și dispăru. Câinele se așeză jos din nou.

   - Povestește-mi, spuse domnul Satterthwaite, unde-ai fost și ce-ai făcut și de ce nu te-am văzut atât de mult timp.

   - Doar ți-am spus că timpul nu înseamnă mare lucru. E clară în mintea mea și cred că este clară și în a ta ocazia cu care ne-am întâlnit ultima dată.

   - O foarte tragică ocazie, murmură domnul Satterthwaite. Nu-mi prea place să mă gândesc la ea.

   - Din cauza morții? Dar moartea este întotdeauna o tragedie. Ți-am mai repetat asta mai înainte.

   - Nu, zise domnul Satterthwaite, poate moartea aceea - cea la care ne gândim amândoi - n-a fost o tragedie. Dar cu toate acestea...

   - Dar cu toate acestea, viața contează cu adevărat. Ai perfectă dreptate, bineînțeles, recunoscu domnul Quin. Perfectă dreptate. Viața contează. Nu vrem ca cineva tânăr, cineva care este fericit, sau ar putea fi fericit, să moară. Niciunul dintre noi nu dorește asta, nu-i așa? Acesta este motivul pentru care trebuie să salvăm întotdeauna o viață când sosește comanda.

   - Ai o comandă pentru mine?

   - Eu... o comandă pentru tine?

   Fața prelungă, tristă a lui Harley Quin se lumină de zâmbetul său deosebit de încântător.

   - Eu nu am comenzi pentru dumneata, domnule Satterthwaite. N-am avut niciodată comenzi. Singur cunoști lucruri, vezi lucruri, știi ce să faci, ce să faci cu ele. N-are nicio legătură cu mine.

  - Ba da, are, spuse domnul Satterthwaite. N-o să-mi schimbi părerea în privința asta. Dar povestește-mi. Unde ai fost în ceea ce este prea scurt să numim timp?

   - Ei bine, am fost încolo și încoace. În diferite țări, clime deosebite, aventuri diverse. Dar în principal, ca de obicei, doar în trecere. Cred că tu ai mai multe să-mi povestești, nu numai despre ceea ce ai făcut, dar și despre ceea ce ai de gând să faci acum. Mai mult despre locul unde te duci. Cu cine o să te întâlnești. Cum sunt prietenii tăi.

   - Sigur c-am să-ți spun. M-aș bucura să-ți povestesc pentru că mă întrebam, gândindu-mă că-i cunoști pe prietenii la care mă duc. Când n-ai văzut o familie de mult timp, când n-ai fost în relații strânse cu ei de foarte mulți ani, urmează întotdeauna un moment tensionat când reiei vechi prietenii și vechi legături.

   - Ai atâta dreptate, spuse domnul Quin.

   Cafeaua turcească a fost adusă în ceșcuțe de tip oriental. Ali le așeză cu un zâmbet și de depărtă. Domnul Satterthwaite sorbi încântat.

   - Dulce ca dragostea, neagră ca noaptea și fierbinte ca iadul. Asta-i vechea zicală arabă, nu-i așa?

   Harley zâmbi și dădu aprobator din cap.

   - Da, spuse Satterthwaite, trebuie să-ți povestesc unde mă duc, deși ceea ce am să fac nu prea contează. Mă duc să reînnoiesc vechi prietenii, să fac cunoștință cu tânăra generație. Tom Addison, cum ți-am mai spus, este un foarte vechi prieten de-al meu. Apoi, cum se întâmplă adesea, viața ne-a despărțit. El a fost în serviciul diplomatic, a plecat în străinătate la mai multe posturi, pe rând. Câteodată m-am dus și am locuit la el, alteori l-am văzut când se întorcea în Anglia. Unul din primele sale posturi a fost în Spania. S-a căsătorit cu o spaniolă, o fată brunetă foarte frumoasă, numită Pilar. A iubit-o foarte mult.

   - Au avut copii?

   - Două fete. Una blondă ca tatăl, pe nume Lily și a doua, Maria, care semăna cu mama ei spaniolă. Eu am fost nașul lui Lily. Firesc, nu-i vedeam prea des pe niciunul dintre copii. De 2-3 ori pe an, ori dădeam o petrecere pentru Lily, ori mergeam s-o văd la școală. Era o fată blândă și frumoasă. Foarte devotată tatălui ei și el ținea foarte mult la ea. Dar între aceste întâlniri, aceste reînnoiri de prietenie, am trecut prin timpuri grele. Trebuie să știi despre ele la fel de bine ca și mine. Eu și contemporanii mei am avut dificultăți în a ne întâlni în timpul anilor de război. Lily s-a căsătorit cu un pilot din Air Force. Un pilot pe un bombardier. Până ieri îi uitasem și numele. Simon Gilliatt. Șef de escadrilă.

   - A fost omorât în război?

   - Nu, nu. A scăpat teafăr. După război și-a dat demisia din Air Force și împreună cu Lily au plecat în Kenya, cum au făcut mulți. S-au stabilit acolo și au trăit foarte fericiți. Au avut un fiu, un băiețel numit Roland. Mai târziu, când a fost la școală în Anglia, l-am văzut o dată sau de două ori. Cred că ultima dată avea 12 ani. Un băiat drăguț. Avea părul roșu ca tatăl său. Nu l-am mai văzut de atunci, așa că aștept cu nerăbdare să-l reîntâlnesc astăzi. Are acum 23-24 de ani. Timpul trece atât de repede.

   - E căsătorit?

   - Nu. Nu încă.

   - Ah. Perspective de căsătorie?

   - Ei bine, m-a mirat ceva ce Tom Addison spunea în scrisoarea lui. Există o verișoară. Fata mai mică, Maria, s-a căsătorit cu un doctor din partea locului. N-am cunoscut-o niciodată prea bine. A fost foarte trist. A murit la naștere. Fetița ei a fost botezată Inez, un nume ales de bunica ei spaniolă. S-a întâmplat s-o văd pe Inez numai o dată de când s-a făcut mare. Un tip de brunetă spaniolă care seamănă foarte mult cu bunica ei. Dar te plictisesc cu toate astea.

   - Nu. Vreau să te-ascult. E foarte interesant pentru mine.

   - Mă întreb de ce, se minună domnul Satterthwaite.

   Se uită la domnul Quin cu acel ușor aer bănuitor care-l cuprindea câteodată.

   - Vrei să cunoști totul despre această familie. De ce?

   - Poate, ca să-mi fac o imagine a ei, în minte.

   - Ei bine, casa la care mă duc se numește Doverton Kingsbourne. Este o casă veche, destul de frumoasă. Nu atât de deosebită ca să inviți turiști, ca s-o ții deschisă pentru vizitatori în zile speciale. Doar o casă de țară liniștită în care să locuiască un englez, ce și-a servit țara, și se reîntoarce ca să se bucure de o viață tihnită, când se apropie vârsta pensionării. Tom a îndrăgit întotdeauna viața la țară. I-a plăcut pescuitul. Era un bun trăgător și-am petrecut zile foarte fericite împreună în casa părinților săi. Multe dintre vacanțele mele am stat la Doverton Kingsbourne. Și toată viața am păstrat imaginea aia în minte. Niciun loc nu semăna cu Doverton Kingsbourne. Nicio altă casă nu era la fel. De câte ori treceam pe lângă ea mă întorceam numai ca să revăd, printre copaci, imaginea aleii celei lungi, care duce până-n fața casei, să surprind râul unde obișnuiam să pescuim și să mă uit la casă. Îmi aminteam toate lucrurile pe care le făcusem cu Tom. El era un om de acțiune. Un bărbat care a făcut multe în viața lui. Și eu... eu sunt doar un holtei bătrân.

   - Ești mai mult decât atât, spuse domnul Quin. Ești un om care ți-ai făcut prieteni, care a avut mulți prieteni și și-a ajutat mult prietenii.

   - Ei, dacă o luăm așa. Poate că ești prea generos.

   - Câtuși de puțin. Ești o plăcută companie. Povestirile pe care le spui, lucrurile pe care le-ai văzut, locurile vizitate. Evenimentele curioase care ți s-au întâmplat în viață. Ai putea scrie o întreagă carte despre ele, zise domnul Quin.

   - Tu ai fi principalul personaj, dacă aș face-o.

   - Nu, nu așa, spuse domnul Quin. Eu sunt cel în trecere. Asta-i tot. Dar continuă. Mai povestește-mi.

   - E o adevărată cronică de familie ce-ți povestesc. Cum spuneam, au fost lungi perioade, ani de zile, când n-am văzut pe niciunul dintre ei. Dar ei au fost întotdeauna vechii mei prieteni. M-am întâlnit cu Tom și Pilar până când ea a murit, din nefericire, foarte tânără, cu Lily, fina mea, cu Inez, liniștita fiică a doctorului care locuiește în sat cu tatăl ei...

   - Câți ani are fata?

   - Inez are 19 sau 20 de ani, cred. M-aș bucura să mă împrietenesc cu ea.

   - Deci, în general, este o cronică fericită?

   - Nu în întregime. Lily, fina mea, cea care a plecat în Kenya cu soțul ei, a fost ucisă acolo într-un accident de automobil. A murit pe loc, lăsând în urma ei un copilaș de abia 1 an de zile, pe micul Roland. Simon, soțul ei, a suferit foarte mult. Era un cuplu neobișnuit de fericit. Totuși, cred că i s-a întâmplat cel mai bun lucru care s-ar fi putut. S-a recăsătorit cu o tânără văduvă a unui șef de escadrilă, un prieten de-al său și care avea și ea un copil de aceeași vârstă. Între micuțul Timothy și micul Roland era o diferență de numai 2-3 luni. Cred că mariajul lui Simon a fost destul de fericit, deși eu nu i-am văzut, întrucât ei au rămas să trăiască în Kenya. Băieții au fost crescuți ca frații. Au frecventat aceeași școală în Anglia și și-au petrecut vacanțele în Kenya. Desigur, nu i-am văzut de mulți ani. Cred că știi ce s-a întâmplat în Kenya. Unii oameni au reușit să rămână. Alții, prieteni de-ai mei, au plecat în vestul Australiei și s-au stabilit acolo fericiți cu familiile lor. Câțiva s-au întors acasă, în țară.

   Simon Gilliatt, soția și cei 2 copii au părăsit Kenya. Nu mai puteau duce viața dinainte, așa că s-au întors acasă și-au acceptat invitația care le fusese reînnoită anual de bătrânul Tom Addison. Au venit: ginerele, a doua soție a ginerelui său și cei 2 copii, acum băieți mari sau chiar flăcăi. Au venit să trăiască precum o familie și sunt fericiți. Cealaltă nepoată a lui Tom, Inez Horton, cum ți-am spus, locuiește în sat cu tatăl ei, doctorul, și-și petrece foarte mult timp, cred, la Doverton Kingsbourne cu Tom Addison, care ține foarte mult la nepoata lui. Se pare că sunt cu toții foarte fericiți.

   El m-a îndemnat de câteva ori că vin să-i văd. Să-i întâlnesc pe toți din nou. Așa că am acceptat invitația. Doar pentru un weekend. În anumite privințe va fi trist să-l revăd pe dragul meu Tom, oarecum invalid, poate nu cu o prea lungă șansă de viață, dar încă vesel și vioi, după câte pot să-mi dau seama. Și să văd din nou vechea casă, Doverton Kingsbourne. De ea se leagă toate amintirile mele din copilărie. Când nu ai trăit o viață plină de evenimente, când nu ți s-a întâmplat nimic personal, ceea ce e adevărat în cazul meu, tot ceea ce-ți rămâne sunt prietenii, casele și ceea ce ai făcut când erai copil, băiat și tânăr. Un singur lucru mă îngrijorează.

   - N-ar trebui să fii îngrijorat. Dar la ce te referi?

   - Aș putea fi dezamăgit. Casa pe care ți-o reamintești, pe care ai visat-o, s-ar putea, ca atunci când vii s-o revezi, să nu mai fie așa cu o țineai minte sau ți se arăta în somn. O nouă aripă i s-o fi adăugat, grădina s-o fi schimbat, tot felul de lucruri s-ar fi putut întâmpla. E foarte mult timp de când n-am mai fost acolo.

   - Cred că amintirile tale te vor însoți, spuse domnul Quin. Mă bucur că te duci acolo.

   - Mi-a venit o idee, spuse domnul Satterthwaite. Vino cu mine. Vino cu mine în vizita asta. Nu trebuie să te temi că nu vei fi bine primit. Dragul Tom Addison este tipul cel mai ospitalier din lume. Orice prieten de-al meu devine imediat prietenul lui. Vino cu mine. Trebuie. Insist.

   Făcând un gest impulsiv, domnul Satterthwaite era aproape să răstoarne ceașca de cafea de pe masă. O prinse la vreme.

   În acea clipă, ușa magazinului se deschise, clopoțelul demodat sunând.

   O femeie între două vârste intră. Abia își trăgea sufletul și părea puțin agitată. Arăta încă bine cu părul ei roșcat, cu ușoare tușe cenușii ici și colo. Avea pielea aceea fină și albă care se întâlnește adesea la cei cu părul roșu și ochii albaștri și își păstrase bine silueta. Nou venita aruncă o privire rapidă prin cafenea și se îndreptă imediat spre magazinul cu porțelanuri.

   - O! exclamă ea, mai aveți cești dintre acelea Arlechin.

   - Da, doamnă Gilliatt, am primit un nou stoc chiar ieri.

   - O, îmi pare atât de bine. Am fost foarte îngrijorată. M-am repezit încoace. Am luat o bicicletă de-a băieților. Au plecat pe undeva și n-am putut să găsesc pe niciunul, dar trebuia neapărat să fac ceva. A fost un accident nefericit azi dimineață cu câteva cești și așteptăm musafiri să sosească la ceai și alții după-amiază. Așa că dacă mi-ați putea da una albastră, una verde și, poate, ar fi bine să mai iau una roșie, de rezervă. Ăsta-i lucrul cel mai neplăcut la ceștile diferit colorate. Nu-i așa?

   - Da, știu că se spune că-i un dezavantaj că nu poți să înlocuiești întotdeauna culoarea anumită de care ai nevoie.

   Domnul Satterthwaite întorsese capul peste umăr și privea cu un anume interes la ceea ce se petrecea. Doamna Gilliatt, spusese vânzătoarea. Dar, desigur. Acum își dădu seama. Aceasta trebuie să fie, se ridică de la masă, oarecum ezitând și apoi făcu câțiva pași prin magazin.

   - Scuzați-mă, spuse el, sunteți cumva doamna Gilliatt de la Doverton Kingsbourne?

   - O, da. Sunt Beryl Gilliatt. Dumneavoastră înțeleg...

   Îl privi, își încruntă sprâncenele puțin. O femeie atrăgătoare, se gândi domnul Satterthwaite. Cu o față, poate, cam aspră, dar voluntară. Deci aceasta era a doua soție a lui Simon Gilliatt. Nu era frumoasă ca Lily, dar părea o femeie atractivă, plăcută și harnică.
   Deodată un zâmbet înflori pe fața doamnei Gilliatt.

   - Cred... da, bineînțeles. Socrul meu, Tom are o fotografie de-a dumneavoastră și trebuie să fiți musafirul pe care-l așteptăm în această după-amiază. Trebuie să fiți domnul Satterthwaite.

   - Exact, răspunse domnul Satterthwaite. Eu în persoană. Dar trebuie să-mi cer scuze că am întârziat atât de mult. Din nefericire, mașina mea a avut pană. Acum e în garaj, la reparat.

   - O, ce rău îmi pare pentru dumneavoastră. Dar ce rușine. Încă nu e ora ceaiului. Nu vă faceți griji. Oricum noi l-am amânat. După cum probabil ați auzit, m-am repezit aici să cumpăr câteva cești căci, din nefericire, unele au căzut de pe masă azi-dimineață. Ori de câte ori ai pe cineva la prânz, ceai sau cină se întâmplă câte ceva de genul ăsta.

   - Poftiți, doamnă Gilliatt, spuse vânzătoarea. Le împachetez aici. Să le pun într-o cutie?

   - Nu, învelește-le doar în hârtie, așează-le în coșul meu și totul va fi în ordine.

   - Dacă vă întoarceți la Doverton Kingsbourne, spuse domnul Satterthwaite, aș putea să vă duc cu mașina. Trebuie să sosească de la garaj dintr-o clipă într-alta.

   - Sunteți foarte bun. Aș vrea să pot accepta invitația, dar pur și simplu trebuie să duc înapoi bicicleta! Băieții vor fi supărați fără ea. Se duc undeva în seara asta.

   - Să vi-l prezint, spuse domnul Satterthwaite întorcându-se spre domnul Quin, care se ridicase și se apropiase. Acesta este un vechi prieten de-al meu, domnul Harley Quin, pe care l-am întâlnit din întâmplare. Încerc să-l conving să vină la Doverton Kingsbourne. Credeți că e posibil ca Tom să mai găzduiască un musafir peste noapte?

   - O, sunt sigură că se poate aranja, spuse Beryl Gilliatt. Sunt sigură că va fi încântat să vadă un alt prieten al dumneavoastră. Poate-i și prietenul lui.

   - Nu, nu, spuse domnul Quin, nu l-am întâlnit niciodată pe domnul Addison, deși l-am auzit adeseori pe prietenul meu, domnul Satterthwaite, vorbind despre el.

   - Bine atunci, veniți cu domnul Satterthwaite. Ne va face plăcere.

   - Îmi pare foarte rău, spuse domnul Quin. Din nefericire, am o altă întâlnire. Chiar - se uită la ceasul lui - trebuie să plec imediat spre ea. Am întârziat deja, așa cum se întâmplă când te întâlnești cu prieteni vechi.

   - Poftiți, doamnă Gilliatt, interveni vânzătoarea. Va sta foarte bine în coșul dumneavoastră.

   Beryl Gilliatt puse pachetul cu grijă în coșul pe care-l ducea și-apoi se adresă domnului Satterthwaite:

   - Bine, atunci pe curând. Ceaiul îl servim abia la 5 și un sfert, așa că nu vă faceți griji. Îmi pare atât de bine că v-am întâlnit în cele din urmă, după ce am auzit atât de multe despre dumneavoastră.

   Își luă grăbită la revedere de la domnul Quin și ieși din magazin.

   - Se cam grăbește, nu-i așa? întrebă vânzătoarea, dar ăsta-i felul ei. Aș zice că face o grămadă de treabă toată ziua.

   Se auzi bicicleta care pornise afară.

   - Are personalitate, nu-i așa? remarcă domnul Satterthwaite.

   - Așa s-ar părea, spuse domnul Quin.

   - Și chiar nu te pot convinge să vii?

   - Eu sunt doar în trecere, repetă domnul Quin.

   - Și când o să te mai văd? te întreb acum.

   - O, nu peste foarte mult timp, zise convingător domnul Quin. Cred c-o să mă recunoști când o să mă vezi.

   - Nu mai ai altceva... altceva în plus să-mi spui? Nimic să-mi explici?

   - Ce să-ți explic?

   - Să-mi explici de ce te-am întâlnit aici.

   - Ești un om cu imense cunoștințe, spuse domnul Quin. Un cuvânt ar putea însemna ceva pentru tine. Cred că s-ar dovedi folositor.

   - Care cuvânt?

   - Daltonism, pronunță domnul Quin.

   Zâmbea.

   - Nu știu... se încruntă o clipă domnul Satterthwaite. Da. Da știu, doar numai un moment nu mi-am reamintit...

   - Deocamdată, la revedere, zise domnul Quin. Uită-ți mașina.

   Tocmai atunci mașina trecea prin fața ușii de la poștă. Domnul Satterthwaite ieși după ea. Era nerăbdător să nu-și mai piardă timpul și să-și facă gazdele să aștepte mai mult decât trebuia. Dar, în același timp era trist că-și lua rămas bun de la prietenul său.

   - Nu pot să fac nimic pentru tine? spuse el și tonul său era aproape melancolic.

   - Nu poți să faci nimic pentru mine.

   - Dar pentru altcineva?

   - Cred că da. E foarte probabil.

   - Sper că știi ce vrei să spui.

   - Am cea mai mare încredere în tine, spuse domnul Quin. Știi întotdeauna lucrurile. Ești un observator perspicace și cunoști înțelesul faptelor. Te asigur că nu te-ai schimbat.

   Mâna lui rămase o clipă pe umărul domnului Satterthwaite, apoi ieși și porni iute pe strada satului, în direcția opusă față de Doverton Kingsbourne.

   Domnul Satterthwaite urcă în mașină.

   - Sper că n-o să mai avem necazuri, oftă el.

   Șoferul îl asigură că nu.

   - Nu-i departe de aici, domnule. Cinci, șase kilometri și merge minunat acum.

   Porni la drum, întoarse mașina unde drumul se lărgea ca s-o ia în direcția de unde venise.

   Domnul Satterthwaite zise în sinea lui: „daltonism”. Încă nu-i spunea nimic, dar totuși simțea că ar fi trebuit. Era un cuvânt pe care-l mai auzise.

   „Doverton Kingsbourne” pronunță domnul Satterthwaite. Foarte încet, ca numai pentru el. Cele două cuvinte reprezentau ceea ce reprezentaseră întotdeauna. Un loc pentru o reuniune voioasă, un loc unde putea ajunge foarte repede. Un loc unde avea să se distreze; atât de mulți dintre acei pe care îi cunoscuse nu se mai aflau acolo. Dar Tom era. Vechiul lui prieten, Tom, și se gândi din nou la iarbă, lac, râu și la tot ce făcuseră împreună când erau băieți.

 

   Ceaiul se servea pe peluză.

   Treptele coborau de la ferestrele franțuzești ale sufrageriei spre locul unde, între un fac și un cedru libanez era așezat cadrul pentru ceaiul de după-amiază. Acolo se aflau două mese sculptate, vopsite în alb și diferite scaune de grădină. Unele cu spătar înalt și perne colorate, altele întinse pe care te puteai așeza cu picioarele lungite ca să dormi, dacă aveai chef să faci asta. Unele aveau parasolare ca să te ferească de căldură.

   Era începutul unei seri frumoase și iarba avea o culoare verde închis, plăcută. Lumina se strecura prin ramurile fagului și cedrul își profila silueta sa frumoasă pe cerul galben-roșiatic.

   Tom Addison își aștepta musafirul într-un scaun lung de nuiele, cu picioarele ridicate; domnul Satterthwaite observă cu un anume amuzament ceea ce-și amintea din multe alte ocazii în care-și întâlnise gazda, că acesta purta papuci confortabili de dormitor, necesari picioarelor sale puțin umflate de gută, dar că încălțămintea asta era ciudată. Un papuc era roșu, celălalt verde.

   Dragul de Tom, se gândi domnul Satterthwaite, nu s-a schimbat. Era același. Și-atunci îi trecu prin cap: „Ce idiot sunt. Sigur că știu ce înseamnă cuvântul. Cum de n-am înțeles imediat?”

   - Credeam că n-o să te mai arăți niciodată, împielițat bătrân, îl salută Tom Addison.

   Era încă un bărbat frumos, cu o față deschisă și ochi mari, cenușii, strălucitori, cu umeri lați care îi dădeau un aer de forță. Fiecare cută de pe fața sa trăda o bună dispoziție și bucuria de a-l revedea.

   - Nu pot să mă ridic să te întâmpin, îi explică Tom Addison. E nevoie de 2 oameni puternici și de un baston ca să mă pună pe picioare. Acum, cunoști familiuța noastră sau nu? Pe Simon îl cunoști, bineînțeles.

   - Cum nu. Au trecut foarte mulți ani de când te-am văzut, dar nu te-ai schimbat prea mult.

   Șeful de escadrilă Simon Gilliatt era un bărbat subțire, frumos, cu o claie de păr roșu.

   - Păcat că n-ați venit niciodată la noi în Kenya, spuse el. V-ar fi plăcut. V-am fi putut arăta o mulțime de lucruri. Dar nu poți să știi ce-ți rezervă viitorul. Credeam c-o să-mi las oasele în țara aia.

   - Avem un cimitir foarte drăguț aici, interveni Tom Addison. Nimeni nu a ruinat biserica noastră încă, restaurând-o și nu s-au construit prea multe noi clădiri în jur, așa încât este o mulțime de loc în cimitir. Și n-am mai adăugat pe nimeni pe lista aceea teribilă ca să ne micșoreze spațiul pentru morminte.

   - Ce conversație lugubră purtați, zise Beryl Gilliatt, zâmbind. Uite și băieții noștri, spuse ea, dar îi cunoașteți deja, nu-i așa, domnule Satterthwaite?

   - Nu cred că-i mai recunosc acum, răspunse acesta.

   Într-adevăr, ultima dată când îi văzuse pe cei 2 băieți fusese în ziua în care îi luase de la gimnaziu. Deși nu exista nicio relație de rudenie între ei, totuși băieții ar fi putut fi, așa cum se întâmpla adesea, luați drept frați. Aveam cam aceeași înălțime și amândoi părul roșu: Roland, probabil, moștenindu-l pe tatăl său și Timothy de la mama lui roșcată. Părea să existe și un fel de camaraderie între ei.

   Și cu toate astea, se gândi Satterthwaite, se deosebeau foarte mult. Diferența era mai clară când aveau, îți închipuia el, între 22 și 25 de ani. Nu vedea nicio asemănare între Roland și bunicul său. În afară de părul său roșu, nu semăna nici cu tatăl lui.

   Domnul Satterthwaite se întrebase câteodată dacă băiatul semăna cu Lily, mama lui moartă. Dar și în cazul ăsta nu putea vedea decât o foarte mică asemănare.

   În schimb, Timothy semăna mai mult cu fiul pe care l-ar fi putut avea Lily. Pielea albă, fruntea înaltă și delicatețea structurii osoase.

   Lângă el, o voce blândă spuse în șoaptă:

   - Eu sunt Inez. Nu cred că vă mai amintiți de mine. A trecut mult timp de când nu v-am mai văzut.

   O fată frumoasă, remarcă domnul Satterthwaite imediat. Un tip brunet. Își petrecu gândurile cu mult timp în urmă, în zilele când venise să fie cavaler de onoare la nunta lui Tom Addison cu Pilar. Se gândi că la Inez se vedea sângele ei spaniol, felul cum își ținea capul și frumusețea sa brunetă aristocratică.

   Tatăl său, doctorul Horton, se afla chiar în spatele ei. Un om de treabă și bun la suflet. Un generalist priceput, fără ambiții, valoros și devotat, se gândi Satterthwaite, un tată care-și iubea fiica. Evident, era imens de mândru de ea.

   Domnul Satterthwaite simți o fericire uriașă cuprinzându-l.

   Toți acești oameni, deși unii îi erau străini, i se păreau prieteni pe care îi cunoștea deja. Frumoasa fată brunetă, cei 2 băieți roșcați, Beryl Gilliatt, ocupată cu tava de ceai, aranjând ceștile și farfurioarele, făcându-i semn unei servitoare să aducă prăjiturile și platourile cu sendvișuri. Un ceai splendid. Existau scaune care se trăgeau la mese ca să te poți așeza confortabil și să mănânci tot ce doreai.

   Băieții se așezară și-l invitară pe domnul Satterthwaite între ei.

   Asta-i plăcut nespus. Își pusese în gând să discute întâi cu băieții, să vadă când de mult îi reaminteau de Tom Addison din vremea tinereții lui și se gândi: „Lily. Cât aș vrea ca Lily să fi putut fi aici, acum.”

   Aici era, se gândi domnul Satterthwaite. Aici, unde venise și fusese întâmpinat de tatăl și mama lui Tom, de o mătușă, sau cam așa ceva, acolo mai fusese un frate al bunicii și veri. Și-acum, nu erau atât de mulți în familie, dar era o familie. Tom cu papucii lui de dormitor, unul roșu, altul verde, bătrân dar încă vesel și fericit. Fericit fiindcă era înconjurat de-ai lui. Și era și Doverton, sau aproape așa cum fusese. Nu chiar atât de bine întreținut, poate, dar peluza se afla în condiție bună. Și acolo jos putea zări strălucirea râului printre copaci. Iar copacii erau mai mulți decât fuseseră. Casa trebuia, poate, văruită din nou, dar nu neapărat acum.

   În fond, Tom Addison era un om bogat. Cu un venit mare, poseda foarte mult pământ. Un om cu gusturi simple care cheltuia destul ca să întrețină casa asta, dar care nu era un cheltuitor în alte direcții. Acum călătorea sau mergea în străinătate rareori, dar primea. Nu dădea petreceri mari, doar prieteni. Prieteni care veneau să stea, prieteni care, de obicei, aveau o anumită legătură cu trecutul său. O casă primitoare.

   Se întoarse puțin în scaun, îndepărtându-l de la masă într-o parte, ca să poată vedea mai bine, în jos spre râu. Acolo se afla moara, desigur, și pe malul celălalt erau câmpurile. Și pe unul din câmpuri, se amuză când văzu un fel de sperietoare, o siluetă întunecată pe care păsările se așezau. Doar pentru o clipă se gândi că arăta precum domnul Harley Quin. Poate, se gândi domnul Satterthwaite, este prietenul mei Harley Quin.

   Era o idee absurdă și totuși dacă cineva ridicase sperietoarea și încerca s-o facă să arate ca domnul Quin, reușise căci aceasta avea acel tip de eleganță delicată străină majorității sperietorilor pe care le văzuse.

   - Vă uitați la sperietoarea noastră? întrebă Timothy. I-am dat un nume, știți. Îi spunem domnul Harley Barley.

   - Chiar? se minună domnul Satterthwaite. Doamne, asta mi se pare foarte interesant.

   - De ce vi se pare interesant? se amestecă Roly, cu o anumită curiozitate.

   - Ei bine, pentru că seamănă cu cineva pe care-l cunosc, al cărui nume se potrivește a fi Harley. Prenumele lui, adică.

   Băieții începură să cânte:

   „Harley Barley tot păzește,

   Harley Barley se-ostenește.

   Păzește grâu și neghină,

   Alungă trecătorii din grădină.”

   - Un sendviș cu castravete, domnule Satterthwaite sau preferați un pateu făcut de casă, îl întrebă Beryl Gilliatt.

   Domnul Satterthwaite acceptă pateul. Ea-i puse lângă el o ceașcă de culoare roșiatică - maronie, aceeași culoare pe care o admirase în magazin.

   Ce vesel arăta serviciul de ceai de masă. Galben, roșu, albastru, verde și tot restul. Se întrebă dacă fiecare își avea culoarea favorită. Observă că Timothy ținea o ceașcă roșie, Roland una galbenă. Lângă ceașca lui Timothy se găsea un obiect pe care domnul Satterthwaite nu-l putu identifica la început. Apoi își dădu seama că era o pipă din spumă de mare.

   Observând la ce se uita, Roland spuse:

   - Tim a adus-o cu el din Germania. O să moară de cancer tot fumând pipa aia mereu.

   - Tu nu fumezi, Roland?

   - Nu, sunt împotriva fumatului. Nu fumez nici țigări și nici nu iau droguri.

   Inez veni la masă și se așeză vizavi de el. Ambii tineri se întreceau s-o servească. Începură să discute și să râdă.

   Domnul Satterthwaite se simțea foarte fericit printre acești tineri. Nu pentru că îi acordau mai multă atenție decât le impunea politețea lor naturală. Dar îi plăcea să-i asculte. Îi plăcea, totodată, să-i studieze. Era aproape sigur că ambii tineri sunt îndrăgostiți de Inez. Dar asta nu era surprinzător. Apropierea determină asemenea lucruri. Veniseră să locuiască aici cu bunicul lor. O fată frumoasă, verișoara de gradul întâi a lui Roland trăia aproape, la doi pași.

   Domnul Satterthwaite își întoarse capul. Putea chiar să vadă casa printre pomi, unde se ridica la drum, dincolo de poarta principală. Era aceeași casă în care doctorul Horton locuise și data trecută, când venise aici, cu 7-8 ani în urmă.

   Se uită la Inez. Se întrebă care dintre cei 2 tineri era preferatul ei sau dacă sentimentele îi erau deja acaparate de altcineva. Nu era niciun motiv pentru care ea ar fi trebuit să se îndrăgostească de unul din aceste două specimene de tineri atrăgători ai sexului masculin.

   După ce mâncă atât cât dori, ceea ce nu însemna prea mult, domnul Satterthwaite își trase scaunul înapoi, schimbându-și puțin unghiul de percepție, în așa fel încât să poată privi totul din jurul său.

   Doamna Gilliatt era foarte ocupată. Foarte mult cu servitul, se gândi el, făcând mai mult zgomot pentru nimic decât era nevoie la masă. Oferea tot timpul oamenilor prăjituri, le lua ceștile și le umplea, întindea platourile în jur. Cumva, se gândi el, ar fi fost mai plăcut și mai natural dacă îi lăsa să se servească singuri. Dorea să nu facă atât de mult pe gazda.

   Se uită în direcția în care stătea întins în scaunul său Tom Addison.

   Și el o privea pe Beryl Gilliatt. Satterthwaite se gândi: „Nu-i place de ea. Nu. Lui Tom nu-i place. Poate că asta era de aștepta”. În fond luase locul propriei sale fiice, al primei soții al lui Simon Gilliatt, Lily.

   „Frumoasa Lily”, se gândi din nou domnul Satterthwaite și se întrebă de ce, pentru un anume motiv, simțea că, deși nu putea vedea pe nimeni asemenea ei, totuși Lily, într-un fel straniu, era prezentă acolo. Ea era aici, la acest ceai.

   „Cred că atunci când îmbătrânești începi să-ți imaginezi astfel de lucruri” spuse domnul Satterthwaite. „În fond, de ce n-ar fi Lily aici să-și vadă fiul!”

   Se uită cu afecțiune la Timothy și apoi, deodată, își dădu seama că nu-l privea pe fiul lui Lily. Timothy era fiul lui Beryl.

   „Cred că Lily știe că sunt aici. Cred c-ar vrea să vorbească cu mine” gândi domnul Satterthwaite. „O dragă, o dragă, nu trebuie să încep să-mi imaginez lucruri prostești.”

   Pentru un anume motiv se uită din nou la sperietoare. Acum nu arăta ca o sperietoare. Semăna cu domnul Harley Quin. Anumite efecte de lumină, ale apusului îi dădeau culoare și mai era un câine negru ca Hermes alergând după păsări.

   „Culoare”, gândi domnul Satterthwaite și se uită din nou la masă la setul de ceai și la oamenii care serveau ceaiul. „De ce mă aflu aici?” se întrebă în sinea lui. „De ce sunt aici și ce-ar trebui să fac? Există un motiv...”

   Acum știa, simțea, exista ceva, o criză, ceva care-i afecta, care-i afecta pe toți acești oameni sau numai pe unii dintre ei?

   Beryl Gilliatt, doamna Gilliatt era nervoiasă pentru un anume motiv. Pe margine de cuțit. Tom? Nu era nimic rău cu Tom. El nu era afectat. Un bărbat norocos care poseda această frumusețe, care poseda Dovertonul și avea un nepot, așa încât atunci când el murea, totul îi rămânea lui Roland. Toate acestea urmau să fie ale lui Roland. Spera Tom, ca Roland să se căsătorească cu Inez? Sau se temea de căsătoriile între veri de gradul întâi? Deși, se gândi domnul Satterthwaite, de-a lungul istoriei, frații s-au căsătorit cu surorile fără rezultate rele.

   „Nu trebuie să se întâmple nimic” își spuse Satterthwaite, „nu trebuie să se întâmple nimic. Trebuie să preîntâmpin totul.”

   Zău, gândurile sale erau ale unui nebun. O scenă pașnică. Un serviciu de ceai. Diferitele culori ale ceștilor Arlechin. Se uită la pipa din spumă de mare, care se afla lângă ceașca roșie. Beryl Gilliatt îi spuse ceva lui Timothy. Acesta dădu din cap, se ridică și se îndreptă spre casă. Beryl adună câteva farfurii goale de pe masă, aranjă un scaun, două, îi șopti ceva lui Roland care se duse să-i ofere o prăjitură doctorului Horton.

   Domnul Satterthwaite o urmărea cu privirea. Trebuia s-o urmărească. Trecu cu mâneca ei peste masă. El văzu o ceașcă roșie căzând. Se sparse de piciorul de fier al unui scaun. Înregistră scurta ei exclamație în timp ce aduna cioburile. Ea se duse spre ceașca de ceai, se întoarse și puse pe masă o ceașcă de un albastru deschis și o farfurioară. Așeză aproape de ea pipa din spumă de mare. Ea aduse ceaiul și turnă după care se îndepărtă.

   La masă nu se mai afla nimeni acum. Și Inez se ridicase și plecase. Se dusese să vorbească cu bunicul.

   „Nu înțeleg”, își spuse domnul Satterthwaite. „Ceva are să se întâmple. Ce se va întâmpla?”

   O masă cu cești diferit colorate și da, Timothy cu părul său roșu strălucind în soare. Părul roșu de aceeași nuanță, cu aceleași onduleuri atrăgătoare din părți ca părul dintotdeauna al lui Simon Gilliatt. Timothy se întoarse, rămase o clipă în picioare, uitându-se la masă cu o privire ușor uimită și apoi se duse unde se afla pipa din spumă de mare, lângă ceașca de un albastru deschis.

   Atunci se întoarse și Inez. Ea râse și spuse:

   - Timothy bei ceaiul dintr-o altă ceașcă. Ceașca albastră e a mea. A ta e cea roșie.

   Și Timothy spuse:

   - Nu fi proastă, Inez, știu care-i ceașca mea. Are zahăr înăuntru și ție nu-ți place. Prostii. Asta-i ceașca mea. Pipa-i lângă ea.

   Atunci își dădu seama domnul Satterthwaite. Ca un trăznet. Era nebun? Își imagina lucruri? Era ceva adevărat?

   Se ridică. Se repezi spre masă și cum Timothy dusese ceașca albastră la buze, strigă:

   - Nu bea din aia! spuse el. Nu bea, îți zic.

   Timothy se întoarse surprins. Satterthwaite își întoarse capul. Doctorul Horton, destul de speriat, se ridică și se apropie.

   - Ce se întâmplă, Satterthwaite?

   - Ceașca asta, e ceva în neregulă cu ea, rosti domnul Satterthwaite. Nu-l lăsa pe băiat să bea din ea!

   Horton privea uimit la ceașcă.

   - Dragul meu...

   - Știu ce spun. Ceașca roșie a fost a lui. Și ceașca roșie s-a spart. A fost înlocuită cu una albastră. El nu deosebește roșul de albastru, nu-i așa?

   Doctorul Horton arăta uluit.

   - Vrei să spui... vrei să spui... ca Tom?

   - Tom Addison. El nu deosebește culorile. Știi asta, nu-i așa?

   - Sigur că da. Știm cu toții. De aceea azi și-a pus papuci ciudați. Niciodată nu deosebește roșu de verde.

   - Același lucru e cu băiatul.

   - Dar nu se poate. Dar niciodată nu s-a manifestat așa ceva la Roland.

   - S-ar putea, totuși, nu-i așa? spuse domnul Satterthwaite. Am dreptate când mă gândesc la daltonism. Așa i se spune, nu-i așa?

   - Ăsta-i numele folosit, da.

   - Nu se moștenește la o fată, dar trece prin maă. Lily nu era daltonistă, dar fiul ei ar putea cu ușurință să nu deosebească culorile.

   - Dar, dragul meu Satterthwaite, Timothy nu este băiatul lui Lily. Roly este fiul lui Lily. Știu că ei cam seamănă. Au aceeași vârstă, aceeași culoare de păr și altele, dar poate nu-ți amintești.

   - Nu, făcu domnul Satterthwaite, nu mi-aș fi reamintit. Dar acum știu. Pot să văd asemănarea, Roland e fiul lui Beryl. Amândoi erau bebeluși, nu-i așa, când Simon s-a recăsătorit. Este foarte ușor pentru o femeie, care îngrijește 2 bebeluși, mai ales când amândoi urmează să aibă părul roșu. Timothy este fiul lui Lily și Roland este băiatul lui Beryl. Al lui Beryl și al lui Christopher Eden. Nu există niciun motiv pentru care el să fie daltonist. Știu asta, îți spun. O știu!

   Văzu ochii doctorului Horton trecând de la unul la altul. Timothy, fără să audă ceea ce vorbeau, stătea în picioare, ținând ceașca albastră și privind uluit.

   - Am văzut-o când le-a cumpărat, spuse domnul Satterthwaite. Ascultă-mă, omule. Trebuie să mă asculți. Mă cunoști de mulți ani. Știi că nu greșesc când spun un lucru categoric.

   - E foarte adevărat. Nu știu să fi făcut vreo greșeală.

   - Ia-i ceașca aia, spuse domnul Satterthwaite. Du-o în laboratorul tău, sau la un farmacist și analizați ce e în ea. Am văzut-o pe femeia aia cumpărând ceașca. A cumpărat-o de la magazinul din sat. Știa, deci, că ea va sparge o ceașcă roșie, o va înlocui cu una albastră și că Timothy nu va ști niciodată cât de diferite sunt culorile.

   - Cred că ești nebun, Satterthwaite. Dar, totuși, am să fac ceea ce spui.

   Se duse la masă și întinse mâna după ceașca albastră.

   - Te super dacă mă uit la ea? întrebă doctorul Horton.

   - Nu, poftim, spuse Timothy.

   Arăta ușor surprins.

   - Cred că e spărtură în porțelan, aici. Destul de interesant.

   Beryl venea pe peluză. Venea repede și arțăgoasă.

   - Ce faceți? Ce e? Ce se întâmplă?

   - Nu-i nimic, spuse doctorul Horton vesel. Vreau numai să le arăt băieților o mică experiență pe care am s-o fac cu o ceașcă de ceai.

   Se uită la ea îndeaproape și-i văzu expresia de teamă, de teroare. Domnul Satterthwaite observă întreaga schimbare de pe fața ei.

   - Ai vrea să vii cu mine, Satterthwaite? Știi, doar o mică experiență. O chestie de a testa porțelanul și diferitele lui calități în ziua de azi. Recent a fost făcută o descoperire foarte interesantă.

   Tot vorbind, mergea pe iarbă cu domnul Satterthwaite după el și cei 2 tineri discutând între ei în urma lor.

   - Ce vrea să facă doctorul acum, Roly? întrebă Timothy.

   - Nu știu, răspunse Roland. Se pare că i-au venit niște idei extraordinare. Bine, o să aflăm despre asta mai târziu, cred. Haide să ne luăm bicicletele.

   Beryl Gilliatt se întoarse brusc. O luă rapid, înapoi spre casă. Tom Addison strigă:

   - S-a întâmplat ceva, Beryl?

   - Am uitat ceva, spuse Beryl Gilliatt, asta-i tot.

   Tom Addison se uită întrebător spre Simon Gilliatt.

   - S-a întâmplat ceva cu soția ta? întrebă el.

   - Beryl? O nu, nu știu nimic. Cred că e vreun fleac de care a uitat. Pot să te ajut cu ceva, Beryl? strigă el.

   - Nu. Nu, mă întorc mai târziu.

   Ea își răsuci capul, uitându-se la bătrânul care stătea lungit în scaun. Spuse deodată cu reproș:

   - Bătrând prost ți-ai încurcat din nou papucii. Nu se potrivesc. Știi că ți-ai pus un papuc roșu și unul verde?

   - Ah! Am făcut-o din nou, ia uite? spuse Tom Addison. Mie mi se pare că au exact aceeași culoare. Doar știți, e ciudat, dar asta e!

   Ea trecu pe lângă el, grăbind pasul.

   Atunci domnul Satterthwaite și doctorul Horton au ajuns la poarta care dădea în șosea. Auziră o bicicletă cu motor pornind în viteză.

   - Ea a plecat, spuse doctorul Horton. A fugit. Cred c-ar fi trebuit s-o oprim. Se va mai întoarce?

   - Nu, zise domnul Satterthwaite, cred că n-o să se mai întoarcă. Poate, cel mai bine, e să lăsăm lucrurile așa.

   - Ce vrei să spui?

   - E o casă veche, sublinie domnul Satterthwaite. Și o familie veche. O familie bună. Nimeni nu dorește necaz, scandal, ceva care să planeze asupra ei. Cred că cel mai bine e s-o lăsăm să plece.

   - Tom Addison n-a plăcut-o niciodată, spuse doctorul Horton. Niciodată. A fost întotdeauna politicos și bun, dar nu i-a plăcut de ea.

   - Și trebuie să ne gândim și la băiat, spuse domnul Satterthwaite.

   - Băiatul? Ce vrei să spui?

   - Celălalt băiat, Roland. El nu trebuie să știe ce a încercat să facă mama lui.

   - De ce-a făcut-o? De ce naiba a făcut-o?

   - Nu mă îndoiesc acum că ea a făcut-o, spuse domnul Satterthwaite.

   - Nu. Nici eu nu mă mai îndoiesc. I-am văzut fața, Satterthwaite, când s-a uitat la mine. Atunci am știut că ceea ce spuseseși era adevărat. Dar, de ce?

   - Lăcomia, cred, opină domnul Satterthwaite. Cred că ea nu avea niciun ban al ei. Soțul ei, Christopher Eden, era, foarte probabil, un băiat drăguț, dar nu dispunea de mijloace materiale. Pe când nepotul lui Tom Addison avea să moștenească o groază de bani. O mulțime. Proprietatea de aici din jur are o valoare enormă. N-am nicio îndoială că Tom Addison va lăsa marea majoritate a ceea ce posedă nepotului său. Ea o dorea pentru propriul ei fiu și, prin propriul ei fiu, bineînțeles, pentru ea însăși. E o femeie lacomă.

   Domnul Satterthwaite își întoarse deodată capul.

   - A luat foc ceva acolo, spuse el.

   - Doamne sfinte, așa e. O, e sperietoarea de pe câmp. Vreun tânăr sau altcineva i-o fi dat foc. Dar, n-avem de ce să ne îngrijorăm. Nu-i nimic în apropiere. Se va stinge de la sine când va arde toată.

   - Da, rosti domnul Satterthwaite. Bine, poți continua, doctore. N-ai nevoie de mine să te ajut în testele dumitale.

   - Nici nu mă îndoiesc de ceea ce o să găsesc. Nu știu substanța exactă, dar am ajuns la concluzia ta că această ceașcă albastră conține moarte.

 

   Domnul Satterthwaite intrase pe poartă. Se îndrepta acum în direcția în care sperietoarea ardea. În spatele ei soarele apunea. Un remarcabil apus de soare în seara aceea. Culorile sale se difuzau prin aerul dimprejur, luminând sperietoarea care ardea.

   - Deci, în felul ăsta ai hotărât să pleci, spuse domnul Satterthwaite.

   Privi ușor surprins căci în apropierea flăcărilor zări silueta înaltă, subțire a unei femei. O femeie îmbrăcată în argintiu. Ea se îndrepta spre domnul Satterthwaite.

   El se opri încremenit, privind-o.

   - Lily, spuse el, Lily.

   O vedea foarte clar acum. Era Lily care venea spre el. Prea departe ca să-i zărească fața, dar știa foarte bine cine era.

   Doar pentru o clipă sau două se întrebă dacă altcineva o vedea sau dacă imaginea ei era numai pentru el. Spuse, nu prea tare, doar în șoaptă:

   - E-n regulă, Lily, fiul tău e în siguranță.

   Atunci ea se opri. Lily ridică o mână la buze. El nu-i vedea zâmbetul, dar știa că zâmbea. Ea îi trimise un sărut prin vârful degetelor și-apoi se întoarse. Se îndreptă spre locul unde sperietoarea se transforma într-o masă de cenușă.

   - Ea pleacă din nou, spuse Satterthwaite. Pleacă cu el. Pleacă împreună. Ei aparțin aceleași lumi, desigur. Ei bine numai - oamenii de felul acesta vin numai când este un caz de dragoste sau moarte, sau amândouă.

   Credea că nu o s-o mai revadă pe Lily, dar se întrebă peste cât timp îl va reîntâlni pe domnul Quin.

   Se întoarse, traversă peluza spre masa din grădină cu serviciul de ceai „Arlechin”, spre vechiul său prieten Tom Addison. Beryl n-o să se mai întoarcă. Era sigur de asta. Doverton Kingsbourne se afla din nou în siguranță.

   Peste peluză veni în salturi micul câine negru. Se apropie de domnul Satterthwaite, gudurându-se puțin și dând din coadă. În zgardă era o bucată de hârtie îndoită.

   Domnul Satterthwaite se repezi și o scoase, netezind-o; pe ea, cu litere colorate, era scris un mesaj:

   „FELICITĂRI! PE CURÂND” H.Q.

   - Mulțumesc, Hermes, spuse domnul Satterthwaite și-l privi pe câinele negru ce traversa pajiștea pentru a se alătura celor două siluete care - el știa sigur - se aflau acolo, dar nu le mai putea vedea. 

 

SFÂRȘIT

Un Crăciun fericit, Cathy Lamb

 .....................................................

3.

 

           Mi-am dat ochii peste cap, în timp ce Sarah deschise ușa.

   - Bună. Nu am făcut cunoștință încă, cel puțin nu oficial. Eu sunt adolescenta rebelă. Am probleme stresante și îi creez tot soiul de griji mătușii Meredith. Știu toți polițiștii pe nume. Și ei mă cunosc. Mătușa mea crede că mă îmbrac ca o...

   I-am pus repede mâna la gură.

   - Bună, Logan. Intră.

   El închise ușa în urma lui și holul de la intrare păru brusc că se micșorează proporțional cu înălțimea lui Logan; până și bradul nostru decorat cu popcorn și afine părea mai mic.

   - Mă bucur să te revăd, Sarah, zise el pe un ton blând.

   La început, Sarah păru surprinsă și mi s-a părut că roșește, dar apoi se întoarse spre mine și începu să se holbeze la mine. Nu știu de ce se uita așa fix la mine - singura explicație pe care mi-am dat-o a fost că Sarah era o adolescentă furioasă, iar ăștia au tendința de a se uita fix fără niciun motiv anume.

   - Jacob, zise el, întinzând mâna spre băiat. Te-am ascultat de multe ori cântând la pian. Ești un muzician talentat.

   Jacob își lăsă capul în jos, înroșindu-se.

   - Bărbia sus, i-am șoptit eu.

   Ascultător, Jacob își ridică bărbia. Mă chinuiam să-l fac să privească oamenii în ochi și să stea drept. Era o bătălie care nu se mai termina. Metaforic vorbind, fusese efectiv lovit de prea multe ori în viață.

   - El fie cântă la pian, fie scrie cântece noi, zise Sarah. Este mai talentat decât oricine altcineva. Frate, pentru mine ar fi superplictisitor. Eu prefer să mă furișez afară noaptea.

   Mi-am dat ochii peste cap. Sarah își dădu și ea ochii peste cap, își încrucișă brațele la piept și-și ridică un șold. Logan nu scoase niciun cuvânt până când Sarah nu se uită spre el.

   - Sarah, zise el. Nu te mai furișa noaptea afară. E periculos. Ești o tânără singură și, până la urmă, vei da peste cineva periculos și atunci vei regreta amarnic că ai plecat din casa asta. De fapt, te vei ruga să ajungi înapoi, în camera ta...

   Logan mai punctă câteva aspecte, după care îi spuse:

   - Nu o mai necăji pe mătușa ta. Îi pasă te tine, te iubește și nu merită așa ceva. Nici tu nu meriți așa ceva. Se vede de la o poștă că ești inteligentă și stăpână pe tine însăți. Nu-ți distruge viața cu tot soiul de alegeri proaste.

   Pe moment, am crezut că Sarah se va întoarce și va pleca supărată, dar cred că Logan, cu umerii lui lați și aerul său autoritar, a speriat-o prea tare ca să facă așa ceva. Mda, mi-am ascuns un zâmbet. Logan o intimidase. Ha! Poate că eram în posesia unei arme secrete.

   După ce el termină ce avea de spus, Sarah șopti:

   - Bine... bine... am înțeles... n-o să mai fac... Bine...

   Apoi Logan se întoarse spre Jacob.

   - Când ai început să cânți la pian?

   - Cu mult timp în urmă, răspunse el, cu voce moale. Doamnele de la biserică îmi dădeau voie să exersez acolo. Una dintre ele mi-a dat lecții. Așa, aveam un loc unde să merg atunci când...

   Își mușcă buzele.

   - ...când mama umbla noaptea prun oraș, completă Sarah, cu vocea plină de sarcasm. Sau cân dumbla de colo-colo în timpul zilei. Uneori lipsea cu zilele de-acasă. Eu am avut grijă de el.

   Mie îmi venea să-mi acopăr fața cu palmele și apoi să sar cu picioarele pe pălăria mea de cowboy. Cum a putut să-i lase așa, singuri?

   - Chiar a avut grijă de mine, zise Jacob, arătând spre Sarah. Îmi amintesc că Sarah mi-a făcut clătite când am împlinit 3 ani și mi-a făcut un tort semipreparat, pe care l-am decorat apoi împreună. Mă ducea la școală și îmi pregătea mereu pachețelul cu mâncare - avea grijă să-mi pună tartine, și unt de arahide, și jeleu, și venea la ședințele cu părinții.

   Nu-i așa că vorbele pline de inocență ale unui copil îți pot străpunge inima?

   - De Crăciun, Sarah îmi pregătea de fiecare dată cadouri, continuă Jacob. Pe cele mai multe le face singură. Poate face orice. Artă. Pictură. Chestii brodate. Cusute.

   Jacob continuă să înșire calitățile surorii lui, fiind ca întotdeauna în astfel de momente mai animat ca oricând. Urmărindu-l, mi-am dat seama încă o dată ce dragoste puternică îi leagă pe cei doi frați.

   - Sarah, dar ești o soră minunată. Bună și darnică.

   Logan se întoarse din nou spre Jacob.

   - O să cânți la concertul de Crăciun, nu-i așa?

   Îl informasem deja pe Logan că Jacob refuzase să cânte la concert.

   - Nu, zise Jacob, privind în jos spre mâini, pe care și le ținea strâns. Dacă aș cânta la concert, m-ar vedea toți copiii.

   - Și ce-ar fi rău în asta?

   - Păi, ei deja cred că sunt un tocilar. Strigă după mine tot soiul de porecle, zic că sunt fraier, și tocilar, și tăntălău.

   - Păi și tu ce le răspunzi? întrebă Logan.

   Jacob ridică din umeri.

   - Nimic. La început, am încercat, dar au râs de mine. Apoi, lucrurile s-au înrăutățit.

   Se lăsă o tăcere încărcată de tensiune. Îl vedeam pe Logan cum cântărea situația. Poate va reuși să ne ajute puțin și aici. Singurul lucru la care mă putusem eu gândi fusese să-l învăț pe Jacob să se bată, dar puștiul meu era un pacifist, nu un războinic, așa că tactica asta nu funcționase.

   - Jacob, vino să iei cina cu noi, zise Logan. Sarah, tu poți să-mi povestești mai multe despre lucrurile pe care le faci, despre școală și despre ce îți place ție, în afară de fugitul noaptea de acasă - chestie despre care oricum am stabilit că n-o vei mai face.

   Ea pufni spre el.

   - V-ar plăcea să luați cina cu noi? i-am întrebat eu.

   Am văzut o licărire de speranță apărând în ochii lui Jacob. Se uită pe furiș în sus spre Logan, să vadă dacă acesta chiar voia să vină și el cu noi sau doar se prefăcea.

   - Mi-ar plăcea să vii și tu, Jacob, zise Logan.

   Jacob nu avu nevoie de mai multă încurajare. Fugi să-și ia haina.

   - Sarah, continuă Logan, vreau să vii și tu, dar mai întâi mergi de-ți spală de pe față machiajul ăla și pune un pulover pe tine.

   - Ahaa, da. Asta da, idee bună, am zis eu tărăgănat, amintindu-mi de hainele nepotrivite ale lui Sarah și de machiajul ei, la fel de nepotrivit.

   Fata deschise gura gata să riposteze, apoi luă o mutră încruntată, la care Logan zise:

   - Încruntăturile nu au niciun efect asupra mea. În plus, o să capeți riduri din cauza lor. Plecăm în 5 minute. Vrei să vii sau nu?

   Voia.

   Și, incredibil, uimitor, după o plimbare în stil vintage cu trăsura, am petrecut toți 4 de minune într-un restaurant decorat în roșu, verde și auriu, gata de Crăciun.

   Pe la mijlocul cinei, Sarah chiar mi-a zâmbit - fără nicio urmă de fard pe față și purtând un pulover roșu, drăguț.

   Mi-am șters lacrimile cu un șervețel. Eram emoționată. Logan aflase despre problema asta din viața mea și sărise în ajutorul meu. Ce bărbat!

   Logan mă bătu ușor cu palma pe genunchi, pe sub masă.

   Ce bărbat!

 

   Mașina mea de spălat vase explodă, împrăștiind o rafală de apă.

   Am chemat instalatorul. A scos mașina din funcțiune.

   - Văleu, am oftat eu.

   - Mda, Meredith. Ăsta-i cu siguranță genul de proiect „văleu”. Mă întorc mâine. Până atunci, mașina de spălat vase vine cu mine.

   M-am uitat la locul lăsat gol în perete, acolo unde mai înainte fusese mașina. Ce era aia? O tăietură în lemn?

   Am bătut ușor cu pumnul și s-a mișcat. Mi-am plimbat degetul de-a lungul marginilor. Avea cam 25 de centimetri pe 25. Am mișcat-o dintr-o parte, apoi din cealaltă. Părea să fie înțepenită mai mult din cauza reziduurilor adunate de-a lungul deceniilor și a stricăciunilor făcute de apă, decât de vreun mecanism de siguranță creat de cineva.

   Am tras de o margine și s-a deschis, exact ca o ușă.

   O ușă secretă.

   Am scotocit prin bucătărie și am găsit o lanternă, apoi m-am târât înapoi. În spațiul deschis, am zărit-o.

   Lucioasă și înaltă.

   Era o menora. Am ridicat-o în sus, minunându-mă.

   O menora ascunsă.

   Ah, ce n-aș da să-mi poată vorbi casa asta!

 

   - Sunt cât un camion, declară Mary. Mă simt de parcă aș avea un câine Saint Bernard legat de talia mea. Stai puțin. Eu, de fapt, nu mai am talie. Abia dacă-mi mai zăresc picioarele. Oare mai am picioare? N-aveam nici cea mai vagă idee că pielea se poate întinse în halul ăsta. Am sânii atât de mari, încât nici nu știu ce să fac cu ei.

   - Lasă-i acolo unde sunt, o sfătui Martha în timp ce zumzăia prin bucătărie de colo-colo, cum face ea de obicei.

   Bătea frișca, rula un cornuleț cu scorțișoară și amesteca niște ouă - toate în același timp.

   - În câteva săptămâni o să ai nevoie de suzetele alea două.

   - Sunt o femeie gravidă dusă cu pluta, nu-i așa? întrebă Mary. O să fiu o mamă nebună, o mamă groaznică, iar copilul meu o să scrie compuneri în clasa întâi despre cât de nebună sunt eu!

   Izbucni în plâns.

   Hormonii. Hormonii ăștia.

 

   - Pot să te conduc până acasă, Meredith? mă întrebă Logan.

   Eram amândoi lângă Centrul Comunitar, la sfârșitul unei repetiții prelungite. În cap îmi sunau numai colinde de Crăciun.

   - Dacă zic nu, tu tot o să mă conduci, nu-i așa?

   - Probabil.

   Îmi zâmbi.

   - E întuneric, e târziu, și nu vreau să mergi pe jos până acasă, de una singură.

   Ne-am luat la revedere de la câțiva oameni care tocmai treceau pe lângă noi. Toți îi mulțumeau lui Logan, impresionați de instalația pe care o realizase pe scenă. Am pornit amândoi spre casa mea; în întunericul nopții, în depărtare, catedrala se vedea frumos luminată.

   - Meredith, în ultima vreme m-am tot gândit.

   - Logan, mi se pare că tu faci chestia asta cam mult.

   Mi-am tras în jos pălăria de cowboy, neagră cu margini argintii.

   - Mă gândesc că noi doi ar trebui să devenim oficial un cuplu. Suntem amândoi pescari, călărim, ne place grozav tot ce gătim și suntem înnebuniți după cizmele noastre de cowboy. Suntem o pereche reușită.

   Am simțit cum mă apucă plânsul. Îmi venea să urlu de furie.

   - Uite ce e, Logan, am început eu, în timp ce treceam pe lângă bradul de Crăciun luminat, din mijlocul pieței învăluite în liniște și pace, sub fulgii de zăpadă care cădeau ușor. Nu vreau să...

   M-am uitat în ochii lui verzi, care se opriseră asupra mea, serioși, în timp ce mă asculta cu atenție.

   - Nu vreau să fiu cu tine.

   - Nu vrei?

   Se opri și-și puse mâinile în șolduri.

   „Oh, ba da! Cu disperare!”

   - Nu.

   - De ce nu?

   - Nu am loc în viața mea pentru tine sau pentru oricine altcineva.

   „Dar aș putea să-ți fac loc!”

   - Afacerea mea nu merge prea grozav. Am 2 copii care trăiesc cu mine și care au probleme și sunt dificili, nici măcar nu știu cum să fiu mamă, am un concert de plănuit și nu vreau să intru într-o relație.

   El studie o clipă cerul, de parcă ar fi căutat acolo răspunsuri.

   - Ce-ai zice de un prieten?

   Suna delicios!

   - Nu, nici un prieten...

   - Atunci, un pretendent?

   Suna romantic!

   - Nu, nici pretendent...

   - Atunci, o să fiu escorta ta...

   O escortă! Suna excentric. Am vizualizat imediat un pat în formă de inimă, plin cu ciocolată în formă de inimioare.

   - N-am nevoie de o escortă. Pot să am grijă de mine de una singură.

   Am început să mergem unul lângă altul.

   - Meredith, zise el pe o voce joasă. Dă-mi o șansă. Dă-ne o șansă nouă, să fim împreună.

   Bine! Sigur! S-a făcut!

   - Nu. Eu nu-mi pierd vremea cu șanse; eu mă raportez numai la realitate. Dar, mulțumesc, oricum.

   Așa-mi venea să plâng în hohote și să suspin!

   - Meredith, uneori trebuie să sari.

   - Ce vrei să spui?

   - Vreau să spun că uneori trebuie să sari pur și simplu în gol. Să îndrăznești să crezi.

   - Să cred?

   - Să crezi în tine. Să crezi în mine.

   - Nu te cunosc îndeajuns ca să am încredere în tine.

   - Eu am încredere în tine.

   - Da? l-am întrebat eu.

   - Da, chiar am.

   - Dar abia dacă am ieșit împreună de câteva ori.

   - Meredith, am fost împreună destul timp. Nu suntem adolescenți. Amândoi am văzut din ce e făcută lumea, am trecut prin bune și rele. Avem experiența vieții, ne cunoaștem pe noi înșine și știm foarte bine ce ne dorim.

   „Eu te vreau pe tine, Logan.”

   Pentru a-mi ascunde lacrimile, am admirat luminile de Crăciun cu care oamenii își împodobiseră casele. Lumini înconjurau trunchiurile copacilor, lumini acopereau tufișurile, lumini conturau în întuneric siluetele caselor. În grădini, luminau Moși Crăciun, și săniuțe, și cadouri, ba chiar și un ren Rudolph rămas doar cu 3 picioare.

   - Știu că ți-ai sacrificat viața din New York pentru 2 copii. A fost un gest onorabil și altruist. Știu că ești inteligentă și capabilă, pentru că ai propria afacere pe care o conduci. Știu că ești gata să îți oferi serviciile tot timpul pentru a ajuta un oraș întreg. Știu că ești amuzantă, că-ți place să râzi, așa cum știu și că ai avut parte de tristețe în viața asta, tristețe cu care încă ai de-a face. Știu că ești o persoană profundă, sinceră și onestă. Cred că aș putea petrece o viață întreagă încercând să-mi dau seama cine ești, și tot ar rămâne un mister nedezvăluit în tine, dar asta nu mă deranjează.

   Am clătinat din cap. Omul ăsta cu trăsături dure, care se apleca asupra mea ca să-mi vorbească, nu înceta să mă uimească. Nu mai cunoscusem în viața mea alt bărbat care să vrea în cel mai sincer mod să știe mai mult decât cele strict necesare despre o femeie, începând cu numărul pe care-l poartă la sutien. Cam până acolo ajungeau toți.

   Mi-am dus palmele la ochi ca să nu izbucnesc în lacrimi.

   - Tu întotdeauna analizezi oamenii atât de detaliat, Logan.

   - Numai pe doamnele care poartă pălării de cowboy elegante, chestie care, acum, că veni vorba, îmi place la nebunie la tine. Îmi plac culorile, îmi place stilul. În fiecare zi, ne surprinzi cu o pălărie nouă, Meredith. Am un târg pentru tine. Poți să-i zici târg de Crăciun.

   - Nu vreau să fac niciun târg de Crăciun cu tine.

   - Meredith, ți-am spus că o să te sărut atunci când îmi vei cere asta. Vreau să-mi ceri un sărut.

   „Te rog, sărută-mă, te rog!”

   - N-am să-ți cer să mă săruți.

   Făcu un pas spre mine.

   - Te rog.

   „Asta a sunat delicios! Minunat! Putem să ne întindem pe jos?”

   - Nu am să fac asta.

   - Am vrut să te sărut încă din seara în care te-am văzut pocnindu-l pe ticălosul ăla, în barul lui Barry Lynn. E ceva ce mă atrage la o femeie care și-a perfecționat croșeul de dreapta, dar va trebui să-mi ceri să te sărut, așa cum am promis.

   „Tu m-ai cucerit din clipa în care te-am văzut. Mi te-ai lipit de inimă și m-ai lăsat cu răsuflarea tăiată. Între noi e o atracție sexuală nemaipomenită, și o prietenie grozavă, și discuțiile se încheagă de minune, ca să nu mai vorbim de pescuit. Abia dacă mai pot gândi când sunt cu tine.”

   - Logan, tu m-ai ascultat vreun pic până acum? Nu vreau să intru într-o relație. Nu vreau să te sărut sau să te îmbrățișez, sau să te sărut pe gât, sau să te îmbrățișez în vreun fel, sau să mă lipesc de pieptul tău, de picioarele tale..

   Oh, la partea asta am strâns buzele și am tăcut.

   El chicoti.

   - Un sărut, Meredith. Te provoc.

   „Acceptă provocarea.”

   Oare aș putea? Aș putea să-l sărut și să-mi amintesc apoi momentul ăsta pentru tot restul vieții. Aș putea să mă bucur de clipa asta, măcar o dată. Am inspirat adânc. El făcu încă un pas spre mine. Mirosea a brad de Crăciun, a zi caldă, de pescuit, a apus auriu și roz și a munți.

   - Cere-mi, Meredith.

   Îmi luă de pe cap pălăria neagră de cowboy.

   - Vreau să te sărut, draga mea.

   Eram „draga” lui?

   Mă cuprinse cu o mână de mijloc și-și puse o palmă caldă pe obrazul meu. M-am sprijinit de corpul lui puternic, la câțiva centimetri de gura lui, de ochii lui verzi și calzi și ademenitori, ce-mi promiteau un sărut care avea să mă dea pe spate.

   - Bine, cowboy-ule, i-am zis cu vocea tremurândă. Accept târgul tău de Crăciun. Sărută-mă.

   Mă trase imediat spre el, își lipi buzele de ale mele, moi și calde și pline de dorință, și mă sărută cu atâta patimă, pasional și minunat, încât nici n-am mai putut gândi. Nu mă mai săturam de buzele lui delicioase, iar el nu se mai sătura de ale mele. Am simțit cum iau foc de dorință și, în același timp, m-am simțit... în siguranță... de parcă avea să rămână lângă mine pentru totdeauna.

   Pentru o clipă, Logan se trase puțin înapoi și, cu toată jena, trebuie să recunosc că am scâncit - atât de tare îmi doream ca sărutul acela să nu se mai termine niciodată.

   M-am aplecat din nou spre el, iar el a preluat imediat controlul, așa cum procedează un bărbat adevărat. Mi-am încolăcit brațele pe după gâtul lui ca să-l aduc mai aproape de mine, iar rezultatul acestei mișcări a fost exact ca în filmele alea siropoase - am simțit că mi se înmoaie genunchii și că nu mă mai țin pe picioare.

   Oh, Doamne! Eram lipiți unul de celălalt, de la piept până jos, la genunchi și am avut senzația că fac dragoste cu el doar sărutându-l așa cum îl sărutam.

   El a fost cel care s-a retras primul. Eu mă pierdusem în acea dorință dulce, clocotitoare, din care voiam mai mult, și mai mult, și mai mult. M-am sprijinit de pieptul lui care se ridica și cobora, în timp ce propria-mi respirație era jenant de gâfâită, de parcă trăgeam să mor.

   Logan îmi zise cu răsuflarea tăiată:

   - Mulțumesc că mi-ai cerut să te sărut, Meredith. A fost o plăcere pentru mine. Crede-mă.

   - Crede-mă, am bâlbâit eu. Mă tem că nu mă pot ține pe picioare încă, așa că nu-mi da drumul.

   Mă îmbrățișă mai strâns și-mi murmură încet la ureche:

   - Iubito, n-am plănuit nicio clipă să-ți dau drumul.

   Am respirat adânc.

   „N-ai plănuit încă să-mi dai drumul. Nu încă. Dar așteaptă să afli. Așteaptă să afli. Atunci am să te văd ce repede o să-mi dai drumul.”

   M-am ghemuit și mai tare sub plapuma mea galbenă și-am plâns de mi s-au umflat ochii. De ce bărbații ne fac pe noi, femeile, să plângem atât de mult?

 

   A doua zi de dimineață, în timp ce tăiam felii de kiwi, căpșuni, mure și ananas, ca să fac o ghirlandă de Crăciun pentru o clientă care sărbătorea chiar în ziua aceea împlinirea a 5 ani de când se vindecase de cancer, m-am gândit la oameni.

   Cum se face că poți fi prieten cu cineva, poți să fii într-o relație cu un altul, poți lua masa cu un membru al familiei tale, pe care-l știi de ani de zile, și uneori, se întâmplă să întâlnești pe cineva și să simți imediat că este jumătatea ta? Întâlnești omul pe care ți-a fost scris dintotdeauna să-l întâlnești și brusc toate celelalte relații ale tale par goale și lipsite de sens. Îți întâlnești inima și viitorul. Sau poate cel mai bun prieten. Cum se face că lucrurile se așază așa?

   Oare cât femei dintre cele care au locuit în casa asta, purtând corsete, straturi întregi de jupoane lungi, sutiene strâmte, rochițe scurte în stilul anilor `20, pălării elegante, fuste înzorzonate, cămăși hippy, pulovere sobre sau neglijeuri mulate, au avut aceleași gânduri ca și mine? O fi fost vreuna dintre ele care să gândească așa? Niciuna?

   Am auzit clar sunetul produs de două pahare care se ciocnesc.

   - V-am auzit! am strigat eu.

   Mai mult ca sigur, am să mă întorc să bântui casa asta pe post de bucătăreasă.

 

Capitolul 9

 

   M-am întâlnit cu Cele Trei Înțelepte la barul lui Barry Lynn, dar n-am stat decât jumătate de oră, pentru că trebuia să mergem toate la repetiții.

   - Scoateți la vedere jurnalul gratitudinii, doamnelor, ne spuse Vicki. Eu am scris că sunt recunoscătoare că mi-am găsit tăurașii, pe Micul Todd și pe Fratele Micului Todd, care au scăpat și au pornit spre oraș. Ultima dată când au ajuns în apropierea orașului, Fratele Micului Todd s-a luat după îngâmfata de Ava. Era cât pe ce să-i facă o vițică. Hannah, tu ce-ai scris în jurnalul tău?

   - Eu sunt recunoscătoare pentru ecuațiile diferențiale, pentru calculele variaționale și pentru algebra liniară.

   - Tre` să beau ceva, oftă Vicki. Tu ce-ai scris, Meredith?

   - Eu am scris că sunt recunoscătoare pentru Jacob și Sarah și pentru cada mea antică, din baie. De fiecare dată când plâng în ea, știu că și alte femei au plâns acolo, de-a lungul anilor, și asta mă face să mă simt mai puțin singură.

   - Plânsul de unul singur nu-i bun la nimic, zise Hannah. E mai bine să plângi alături de alții. Când sunt supărată, eu mă concentrez pe algebra de bază. Este liniștitoare.

   - Uneori nu te înțeleg, Hannah, zise Katie, perplexă.

   - Katie, tu ce-ai scris? am întrebat nevrând să tărăgănez lucrurile.

   Katie își scoase jurnalul dintr-o mișcare și-și dădu la o parte de pe față pletele castanii.

   - Aseară a venit ambulanța la noi din cauză că Mel a rămas cu mijlocul înțepenit când am încercat să facem poziția Korindike, iar eu sunt recunoscătoare că medicii de pe ambulanță nu au râs când le-am zis că i-am rupt spinarea lui Mel făcând dragoste cu el.

   Măi să fie. Ce figură!

   - Unul dintre ei a zis: „Care este poziția Korindike?” așa că le-am arătat poza și ei s-au holbat îndelung la ea, după care s-au uitat la mine cu niște expresii șocate și unul dintre ei m-a întrebat: „Da` ce, doamnă, chiar puteți să stați în poziția asta?”, iar celălalt a zis: „Da` noi n-aveți deja 4 copii?”, la care Mel, întins încă pe masă, cocârjat de durere, a replicat: „Și ce? N-am voie să mă dezlănțui cu nevastă-mea?” În fine, sunt recunoscătoare că Mel nu a rămas cu sechele. Cu toate astea, doctorul a zis că trebuie să stea întins în pat și să aibă grijă. Să sperăm că iau și eu o pauză cu ocazia asta.

   Își închise jurnalul.

   - Uneori, devine obositor să stai agățată ca o maimuță de sfoara aia de la noi din dormitor, îmbrăcată în costum de Jane.

   Se lăsă un moment de tăcere.

   - Nici nu știu ce să-ți zic, Katie, am spus eu.

   - Eu știu ce să zic, pufăi Katie. M-am săturat să cad de oboseală în fiecare duminică dimineața, la slujba de la biserică, după ce petrec toată noaptea de sâmbătă făcând uuh-ha-ha cu el, așa că acum o să pot și eu să ascult mesajul preotului fără să adorm, slavă Domnului!

   Da, chiar, slavă Domnului!

 

   - Meredith, de ce refuzi în continuare să fim împreună?

   Mi-am ridicat mâinile înmănușate, apoi mi-am tras în jos borul pălăriei de cowboy; o purtam pe cea albă cu medalion argintiu.

   - Logan, tu ai vreodată subiecte ușoare de discutat? Știi, conversații lejere? O glumă? Ai idee cum să pălăvrăgești, pentru că din când în când mi-ar plăcea să discut astfel cu tine. Să vorbim nimicuri. Să aberăm. Tu mereu trebuie să diseci lucrurile și să ochești drept la țintă. O discuție cu tine e ca o săgeată.

   Se oprise lângă peluza din fața catedralei. În spatele lui erau renul luminos și crucea care se înălța deasupra noastră.

   - Mie îmi plac săgețile. Și arcurile. Data viitoare când mai vii pe la mine pe la fermă - mâine, să zicem - vom exersa trageri cu arcul și săgeata. O să-ți placă la nebunie. Ești o persoană complexă. Îmi place complexitatea, dar nu m-ar deranja dacă ai avea puțin mai multă încredere în mine. Ești și foarte dificilă, Meredith. Foarte dificilă.

   - Ba nu sunt!

   - Ba da, ești. Dansează cu mine.

   - Ce? N-am să dansez cu tine.

   - Ba sigur c-ai s-o faci. Chiar aici, în fața catedralei. Putem exersa acum, pentru mai târziu.

   - Mai târziu? Ce vrei să spui?

   - Mai târziu.

   Mă trase cu o mână spre el și cu cealaltă îmi luă mâna, ridicându-mi-o în poziție de dans. Începu să cânte melodii de Crăciun: „Sună clopoțeii”, „Am văzut-o pe mama sărutându-l pe Moș”, „Bunica a fost călcată de-un ren”...

   Eu leșinam de râs și cântam împreună cu el. Luna era luminoasă, stelele străluceau, Steaua Nordului licărea, iar eu mă distram cum n-o mai făcusem în viața mea.

   La naiba cu omul ăsta, la naiba cu Logan, pe care nu-l cunoșteam de prea mult timp și de care știam că trebuia să mă feresc. Simțeam cum mă îndrăgostesc de el, căzând amețitor, rostogolindu-mă fără oprire în direcția asta, ca un elf care sare de pe o trambulină direct într-un morman de ciocolată cu caramel.

   Da, mă îndrăgosteam de Logan.

   M-a sărutat până când mintea mi s-a golit complet de gânduri.

 

   Toate poveștile frumoase de Crăciun au un sfârșit. A mea s-a sfârșit joi, în jurul orei 1, în timp ce zăpada se cernea ușor, în liniște, pură, iar copiii erau la școală.

   Oaspeții mei plecaseră, iar bucătăria era curată.

   Eu beam un ceai de mentă și mâncam o acadea. Aveam vreo 20 de minute pauză, înainte de a pleca să lucrez la detaliile concertului. Mă delectam visând că sunt călare pe un cal, alături de Logan, pe care-l înlănțuisem cu brațele, în timp ce porumbei din ciocolată albă ne urmau îndeaproape, ținând în cioc rămurele de cimbru.

   Atunci a sunat telefonul. N-ar fi trebuit să răspund: ar fi trebuit măcar să văd cine mă suna. Dar nu m-am uitat la ecranul telefonului.

   - Alo?

   - Bună, surioară, zise Leia, pe un ton destul de vesel.

   Am simțit că îmi îngheață sângele în vene. M-am încordat toată, în timp ce frica mă strangula, lăsându-mă fără aer. Unde era, nu cumva venea să-mi ia copiii?

   - De ce ai sunat, Leia?

   - Ce-ai zice de un „Bună, ce mai faci?”

   - De ce m-ai sunat?

   „Te rog, te rog, nu spune că vii după copii. Nu distruge ceea ce abia am început să vindec.”

   Nu sunase de luni în șir, și așa era cel mai bine.

   - Am sunat să-ți urez Crăciun fericit!

   - Crăciun fericit! Adio!

   - Așteaptă!

   - Ce mai vrei, Leia?

   - Ce mai faci?

   - Sunt bine.

   - Bravo. Acum întreabă-mă ce mai fac eu.

   - Nu-mi pasă ce faci tu.

   - Sunt cu Anthony în Texas.

   Un fior de ușurare, dulce și rapid, îmi străbătu venele.

   - Ne distrăm de minune.

   Mă onoră cu tot soiul de detalii despre cât de minunat se distrau ei acolo. Am decis să nu-i închid telefonul pentru că voiam să mă asigur că nu avea de gând să vină înapoi, în Telena.

   - Eu și Anthony suntem încă îndrăgostiți nebunește unul de celălalt, suntem încă împreună. E minunat. E perfect.

   Apoi oftă.

   - Îmi pare rău că nu vei cunoaște niciodată sentimentul ăsta, Meredith. Dragostea dintre un bărbat și o femeie.

   Poate doar dacă ar fi zic ceva îngrozitor despre copii m-ar fi durut mai tare decât cuvintele pe care tocmai mi le spusese ea acum.

   - Meredith, mă simt atât de vinovată pentru asta, zise ea, vocea ei căpătând aplomb.

   Știam că s-a simțit vinovată ceva mai puțin de 1 minut; cam până acolo mergea capacitatea ei de a regreta ceva.

   - Cu toate astea, a fost un accident. Nu am vrut să se întâmple așa ceva, dar știu că ți-am distrus șansa de a avea un bărbat în viața ta. Ar fi imposibil pentru un bărbat să treacă peste așa ceva: toți aleargă după frumusețe, nu-i așa?

   Am strâns din dinți și am închis ochii, de parcă m-aș fi pregătit să primesc o lovitură în față.

   În mintea mea se derulară unele peste altele toate comentariile pe care bărbații le făcuseră de-a lungul anilor: „Diformă... scârbos... nu pot să am de-a face cu așa ceva... infirmă... în niciun caz nu vreau așa ceva... nu mă interesează... am nevoie de o tipă care e sexy din cap până-n picioare, nu doar chipul și părul... asta ar fi ciudat și straniu în pat. Pfui!”

   Era ca și când le-aș fi auzit cu o zi în urmă. Mă urmăreau de mai bine de 10 ani, ca o mantie neagră a răului. Mă durea stomacul, de parcă aș fi avut o lamă înăuntrul meu, ce rădea tot, dintr-o parte într-alta.

   - În schimb, ești o mamă bună, adăugă Leia, veselă din nou. Știu că Jacob și Sarah sunt mult mai bine alături de tine decât de mine. Tu poți să le gătești. Ție îți place să faci chestii în casă, ești genul ăla de femeie. Întotdeauna ai fost atât de mândră de slujba ta de bucătăreasă din Nea York! Ești mult mai domestică decât mine. Ești o mămicuță. Eu nu suport suburbiile. Sunt mult prea plictisitoare pentru gustul meu. Am să le trimit niște cadouri de Crăciun, n-am avut încă timp de asta. Vrei să le transmiți tu „Crăciun fericit!” din partea mea? O să încerc să sun din nou. Mai ești acolo?

   - Da, sunt aici.

   Așa-mi venea să-i zic vreo câteva, să mă pot elibera de toată furia asta care mă sfâșia pe dinăuntru, să o canalizez spre ceva, dar n-am făcut-o. Nu pentru ea, ci pentru copii. O știam bine pe Leia și, dacă o supăram îndeajuns de tare încât să i se pună pata pe mine, probabil că ar fi venit până aici ca să ia copiii.

   - Bine. Păi, atunci, cred că asta e. Anthony te salută și el. Iar eu îți spun pe curând. Pa, pa, Meredith. Tra-la-la-laaa!

   Am închis și am rămas cu privirea ațintită pe crucea din curtea catedralei.

   Nu-i puteam permite surorii mele să-mi ia copiii. Mă gândisem să cer custodia asupra lor, pe cale legală, dar nu cred că puștii erau pregătiți pentru acest pas, iar Leia probabil că nu s-ar fi lăsat cu una, cu două. Dar acum, trebuia s-o fac. Nu exista altă cale. Nu puteam risca s-o las să-i rănească iarăși și iarăși atunci când i se va pune pata să se joace de-a mama, nu puteam s-o las să-i târască iarăși în viața ei sordidă.

   Acadeaua mi-a căzut din mână, aterizând pe jos.

   Prin fața ochilor îmi trecu iar accidentul. Carosabilul umed, ochii lui, întunericul care se închidea peste mine, operația, procesul de reabilitare, lunile de dureri atroce, unele reale, altele imaginare, depresia îngrozitoare, așa cum nu mai avusesem în viața mea, furia, șocul și neliniștea pe care le simțisem văzându-mă pe mine, corpul meu într-o cu totul altă lumină, pentru ca mai apoi, într-un final, într-un final, să găsesc lumina și să îmi văd de viața mea după luni și luni de suferință, pentru că alesesem să trăiesc, pentru că nu puteam alege să mor.

   Părinții mei mă compătimiseră, îmi plătiseră cei mai buni doctori, cea mai bună îngrijire, stând tot timpul alături de mine... iar Leia se fofilase încă o dată și scăpase basma curată.

   Îmi schimbase întreaga viață din cauza lipsei ei de responsabilitate. Știam că era o soră de nimic, o mamă de nimic; furia asta era în mine dintotdeauna. Dar cele câteva cuvinte din partea ei, cu toate eforturile mele de a le ignora, mă loviseră în punctul cel mai sensibil.

   Mă loviseră puternic, și toată nesiguranța, și fricile mele, împotriva cărora luptasem atât de mult, ieșiseră din nou la suprafață, ridicând în mine un adevărat tsunami emoțional.

   Am strivit acadeaua cu tocul cizmei de cowboy.

 

   În următoarele câteva zile, Logan n-a avut nici cea mai vagă idee ce se întâmplase.

   Am trecut de la dansul în fața catedralei, de la orele petrecute împreună vorbind și râzând, în timpul repetițiilor, de la cea mai mare Omletă-a-Pescarului-Șmecher care s-a pomenit vreodată în Telena și de la cel mai mare morman de Frigănele-cu-Sirop-Țipător-de-Zmeură pe care i l-am făcut pentru că voiam să-l aud râzând, la răceala mea de gheață.

   - Ce naiba se întâmplă? m-a întrebat el verde-n față.

   Am negat că ar fi ceva în neregulă. M-a acuzat atunci că îl evit și îl ignor.

   - Să nu mă minți, Meredith. Niciodată!

   Nu i-am mai răspuns la telefoane. Când a venit să ia micul dejun, i-am servit mâncarea normal, fără să mai creez peisaje de munte din ouă prăjite și pătrunjel, cu peștișori făcuți din bucățele de portocală.

   După repetiții, nu l-am mai lăsat să mă conducă acasă, nici pe jos, nici cu mașina.

   - De ce nu te pot conduce acasă? La naiba, Meredith, vorbește cu mine!

   Știam că mă port îngrozitor cu el. Încercam, încercam din răsputeri să-mi adun curajul de a mă despărți de el, dar nu reușeam, mă omora ideea asta, și cu toate astea știam că trebuie s-o fac, așa că m-am îndepărtat, sperând că relația se va termina singură, se va sfârși cu totul, iar el va pleca...

   Încă nu aveam un plan clar, pentru că un plan clar nu poate fi conceput atunci când simți că mori din cauză că inima nu-ți mai funcționează așa cum ar trebui.

   Eram din ce în ce mai nefericită și vedeam și nefericirea lui Logan, furia lui și durerea cruntă care se adunaseră în ochii lui verzi. Aș fi vrut să-l îmbrățișez, să-l țin strâns, să plâng în brațele lui.

   - Meredith, zise el, dând buzna peste mine în bucătărie și aducând cu el mireasma aerului de munte, a mierii și a unui coș de picnic pe o barcă plutitoare.

   Mary și Martha ieșiră în viteză din bucătărie.

   - Trebuie să vorbim despre asta.

   - Nu, nu trebuie. Nu acum. Te rog. Nu acum.

   Ochii mi s-au umplut de lacrimi; mâinile îmi tremurau; am scăpat pe jos un castron de plastic pe care-l țineam în mână.

   El voia să ne certăm. Era atât de încăpățânat!

   - Te rog, Logan!

   Vocea mea semăna cu un chițăit.

   El își trecu o mână prin păr.

   - O să vorbești cu mine în seara asta, m-ai auzit, Meredith? După repetiție, o să discutăm. Știu că ești dificilă, dar de data asta nu mai e nici drăguț, nici amuzant și eu m-am săturat. Nu-mi place să mă joc. E treaba ta dacă tu ai chef de jocuri. Eu, unul, sunt prea bătrân pentru așa ceva și cred că și tu la fel.

   Nu, nu era nici amuzant, nici drăguț; și nu încăpea nicio îndoială că nu era un joc.

   Era pur și simplu îngrozitor.

 

   - Urcă-te imediat în mașină, îmi zise Logan, în timp ce fierbea de nervi lângă mine, după terminarea repetițiilor.

   Se dădu jos din camionetă și mărșălui prin zăpadă și mă apucă de încheietura brațului.

   - Imediat, Meredith. Am stabilit că o să discutăm după repetiție. Repetiția s-a terminat, așa că hai să mergem.

   Repetițiile de Crăciun merseseră strună, în ciuda faptului că eu mă așteptasem ca stresul să-mi anihileze capacitatea de a sta în picioare. Ba mai mult, în timpul cinei de după repetiție, Logan a stat chiar lângă mine, agitat și nerăbdător, cu coapsa lipită de a mea. Nici nu m-am putut concentra asupra mâncării din cauza privirii lui fixe. O parte din mine ar fi vrut să îi sar în poală și să-l sărut; cealaltă parte ar fi vrut să-l iau în brațe și să nu-i mai dau drumul niciodată.

   - Logan, am început eu cu voce gravă. Ce-ai zice să discutăm mai târziu?

   - Nu, acum.

   Am fost suită cu forța în camionetă și în 3 secunde am plecat. Opri mașina pe o stradă liniștită de lângă centrul orașului, pustie la ora aceea. Nu se zăreau decât luminile albe ce îmbrăcau trunchiurile copacilor și bradul imens de Crăciun din mijlocul piațetei. Nu scoase niciun cuvânt.

   Cu maxilarele strânse, cu degetele încordate pe volan, opri în cele din urmă motorul mașinii și se întoarse spre mine.

   - Ce dracu` se întâmplă?

   Oare cum să-i pun capăt?

   - Trebuie să vorbești. Nu e corect față de mine.

   Oare ce-aș putea să-i spun?

   - E ceva ce am zis eu? Ceva ce nu am zis? E vorba de altcineva?

   Oh, cât de tare îl înfuria gândul că ar putea exista altcineva, se vedea asta de la o poștă. Am clătinat din cap.

   - Atunci, ce este? Ce se întâmplă, Meredith?

   Mi-am ridicat privirea spre ochii lui verzi, ochii aceia derutați, supărați, răniți, și am izbucnit în plâns.

   - Îmi pare rău, Logan, oh, îmi pare atât de rău...

   M-am mișcat și s-a mișcat și el și dintr-odată eram unul în brațele celuilalt, într-o îmbrățișare caldă, și pasională, și copleșitoare, și nu mai puteam să mă gândesc la nimic altceva decât la Logan, la buzele lui, la trăsăturile lui dure și dulci în același timp, la pieptul pe care mă sprijinisem când m-a ridicat în brațe și m-a așezat în poala lui, cu picioarele desfăcute de o parte și de alta a trupului său, la respirația noastră amestecată, un geamăt, un suspin, fericire...

   Abia în momentul în care pălăria mea de cowboy a căzut pe podeaua camionetei, urmată de haina și puloverul meu, când bluza mea albastră avea deja toți nasturii descheiați, iar sutienul îmi era desfăcut la spate, când jacheta lui aterizase peste a mea, iar cămașa aproape că nu mai stătea pe el, căldura corpului meu amestecată cu a lui creând și mai multă căldură, abia când mâinile lui îmi mângâiară umerii și sânii și coborâră în jos pe talie, spre șoldul meu, pe coapsă și mai jos, abia atunci m-am smuls de lângă el și m-am târât înapoi în scaunul meu.

   - Nu pot să fac asta, am gâfâit eu, în timp ce mă aplecam să-mi iau puloverul, pe care l-am îmbrăcat apoi în grabă.

   Am auzit vocea surorii mele: „...ți-am distrus șansa de a avea un bărbat în viața ta. Ar fi imposibil pentru un bărbat să treacă peste așa ceva: toți aleargă după frumusețe: nu-i așa?”

   Nu puteam să-l las să mă vadă.

   - Ce este? strigă Logan, gâfâind și el, lovindu-și disperat de cap mâinile calde și dibace care mă aduseseră pe culmile unui extaz de neimaginat. Ce faci?

   - Am zic că nu pot să fac asta.

   Am încercat din răsputeri să nu plâng; n-am reușit. Am plâns oricum.

   - De ce nu?

   Îi simțeam furia vibrând în tonul vocii de bărbat căruia nu-i venea să creadă ce i se întâmplă.

   - Nu pot... Nu pot sta așa în poala ta. Nu pot să te sărut.

   - La naiba, Meredith!

   Ochii lui verzi mă săgetară, deși cu doar câteva secunde în urmă mă priveau plini de dorință și excitare, înfiorător de primitivi în momentul în care preluase controlul asupra mângâierilor tandre, pasionale, fierbinți.

   - Despre ce vorbești? De ce nu poți să mă săruți?

   Mi-am mușcat buzele și mi-am lăsat părul negru să-mi acopere fața. Șuvița mea de păr alb se întrezărea în întunericul din mașină.

   - Pentru că nu pot.

   M-am aplecat după haină și am îmbrăcat-o repede înainte să dau curs impulsului de a-mi arunca restul hainelor pe fereastră și de a mă repezi asupra lui din nou. Inima mea îmi spunea să rămân. Să rămân în brațele lui, în îmbrățișarea aceea pasională, în confortul pe care mi-l crea prietenia cu el, încrederea pe care mi-o inspira.

   - Răspunde-mi, Meredith!

   Își lăsă pumnul în jos pe bordul mașinii, nu la modul agresiv sau înspăimântător, ci la modul „Gata, până aici”. Se aplecă spre mine și-și sprijini o mână de geamul din spatele meu.

   - Pentru Dumnezeu, Meredith, nu-ți cer să faci dragoste cu mine, cu siguranță n-aș face asta la mine în camionetă, te respect prea mult pentru așa ceva, dar ce înseamnă asta? Ba ești pasională, ba ești rece, ba ești pasională din nou. De ce tot fugi de noi?

   - Pentru că nu există „noi”.

   Mi-am mușcat buza, apoi mi-am încleștat dinții, ca să nu încep să suspin la pieptul lui.

   - Nu există niciun „noi”, nu va fi niciun „noi”.

   - Și de ce nu va fi niciun „noi”?

   Clătină din cap, iar lumina lunii străluci în părul lui prin care aș fi vrut să-mi trec degetele.

   - De ce nu există un „noi” acum? De ce nu poți măcar să crezi în ce avem acum?

   - Pentru că nu pot. Nu pot.

   Mi-am înșfăcat geanta și mi-am trânti pălăria de cowboy pe cap.

   - Logan, te rog, lasă-mă să plec.

   - Nu, nu te las să pleci.

   O venă începu să i se zbată la tâmplă. Era încă aprins la față de toată pasiunea aceea care ne cuprinsese pe amândoi. Chipul meu era, probabil, la fel de roșu ca niște cireșe stoarse.

   - Nu te înțeleg; nu înțeleg ce faci, unde te duci. Ce se întâmplă, Meredith? Ce se întâmplă?

   Mă purtam ciudat și eram complet neîndemânatică în timp ce încercam să descui portiera mașinii, cu mâinile tremurânde. Probabil că în seara asta voi sfârși prin a fi escortată acasă de polițiștii Sato și Juan. Probabil că Sarah ar considera întâmplarea de-a dreptul ilară, nu-i așa?

   Eu nu găseam niciun strop de umor în toată povestea asta. Singurul sentiment pe care mi-l inspira era tristețe. Tristețe în forma ei cea mai dezolantă, mai goală și mai crudă.

   Am găsit încuietoarea, am descuiat și am pus mâna pe clanță. Fețele noastre erau cam la 10 centimetri una de cealaltă.

   - Logan, se întâmplă exact ce ți-am spus că o să se întâmple. Nu vreau să mă implic într-o relație cu tine.

   Oh, dar cât de tare îmi doream asta în realitate!

   - M-ai forțat să intru în relația asta și acum trebuie să mă desprind din nou de tine. Acum mă desprind și gata.

   Mă privi împietrit, de parcă i-aș fi tras o palmă.

   - Dar de ce?

   Am clătinat din cap.

   - Nu? O să-mi zici acum: îmi pare rău, Logan, nu sunt interesată, a fost distractiv, mersi de romantism, mulțumesc pentru timpul acordat, asta-i tot? Am terminat. Noi am terminat. Nu ai nicio explicație?

   Aveam o explicație, dar nu puteam să o împărtășesc cu el. I s-ar fi făcut milă de mine, mi-ar fi spus că nu contează, dar ar fi contat. Știam că ar fi contat.

   - După tot acest timp petrecut împreună, nu poți să stai 1 minut cu mine, să fii sinceră și să-mi spui ce este în neregulă cu mine, cu noi, ce anume nu-ți place? Nu-mi poți spune de ce nu vezi niciun viitor pentru noi?

   Șuvoiul ăla afurisit din ochii mei izbucni iarăși și lacrimile îmi scăldară obrajii din nou, iar suspinele îmi gâtuiră respirația. Aș fi vrut să-i cuprind iar umerii și să-l sărut până nu aș mai fi putut să gândesc.

   În loc să fac asta, i-am dat mâna la o parte de pe încuietoarea portierei, și am ieșit din mașină.

   Am început să alerg, ignorându-i rugămintea de a mă opri, de a mă întoarce la el, de a vorbi cu el.

   Am fugit pe o stradă lăturalnică, știind că mă urmează cu mașina. Am luat-o de-a lungul altei străzi, apoi am fugit în sus pe scările școlii primare la care fusesem și eu când eram mică și am pornit spre terenul de sport acoperit acum cu zăpadă. Speram să nu mă urmărească.

   Dar m-a urmărit. A parcat mașina și a luat-o la fugă după mine.

   - Meredith, cred că glumești, strigă el, încă furios. Am ajuns să te fugăresc prin curtea școlii ca să putem discuta?

   Eu am continuat să fug. Mă ajunse din urmă în mai puțin de 5 secunde. M-am întors spre el ca să-l împing, să mă lase în pace, dar m-am dezechilibrat. În cădere, m-am prins de umerii lui și am aterizat amândoi pe un morman de zăpadă, cu el deasupra mea, cu stelele lucind sus pe cer și Steaua Nordului mai strălucitoare ca oricând.

   Era atât de bine cu el deasupra mea, îl simțeam atât de puternic și era atât de confortabil! Mi-am mușcat buza de jos, cu disperare. N-o să am niciodată parte de asta, n-o să-l am niciodată deasupra mea, ca acum.

   Gâfâiam amândoi, dar eu eram cea care plângea. Suspinam tare, scoțând tot soiul de zgomote jenante, de parcă aș fi fost un animal rănit.

   - Meredith, zise Logan pe un ton cald, în timp ce suspinele mele deveneau din ce în ce mai zgomotase. Draga mea, nu-mi place să te văd așa supărată. Îmi pare rău, iubito, îmi pare rău.

   Se întoarse pe spate și mă ridică deasupra lui.

   - Calmează-te, e-n regulă.

   - Tu o să... o să... m-am smiorcăit eu printre sughițuri. O să te uzi.

   - Nu-mi pasă draga mea, plângi. Plângi aici, pe mine. N-am să te las.

   Am clătinat din cap, iar el mă mângâie pe creștet, în timp ce cu cealaltă mână mă susținea de spate, și murmură:

   - Nu înțeleg care e problema, nu pricep, nu știu de ce te lupți așa cu mine, cu noi, dar te rog, calmează-te, iubito, respiră, inspiră și expiră, așa.

   Mă mângâie ușor cu palma pe spate, în sus și în jos, în timp ce eu îmi lăsasem capul pe pieptul lui, iar el stătea întins în zăpadă, lângă școala primară la care fusesem când eram mică, iar Steaua Nordului strălucea deasupra noastră.

 

   - Nu te mai pot vedea.

   Vocea mea era seacă, dar hotărâtă. Pentru moment, lacrimile erau închise bine înlăuntrul meu. Mi-am înecat plânsul și iată-mă ajunsă pentru a doua oară în acea seară înapoi în camioneta lui Logan, cu toate că acum mașina era parcată în fața casei mele de cărămidă, pe zidurile căreia pâlpâiau luminile de Crăciun.

   Logan gemu. I-am văzut degetele albindu-se pe volan.

   - Nu ai de gând să-mi spui de ce, nu-i așa?

   - N-o să meargă, Logan, așa că ce rost are să continuăm?

   - Ar putea să meargă. Dar tu nu ne dai nicio șansă.

   Maxilarele îi erau încleștate, corpul rigid. Eram amândoi extenuați.

   - Suntem diferiți.

   - Ba dimpotrivă. Între noi s-a născut o pasiune cum n-am mai trăit cu nimeni altcineva. Cu nimeni altcineva. Discutăm de parcă am fi prieteni de-o viață. Râdem împreună. Te respect și îmi place cum ești. Ne place să pescuim în râurile de munte, ne place să călărim, să stăm afară în mijlocul naturii. Mă înțeleg bine cu Sarah și Jacob. Dar tu nu poți avea încredere în toate astea, nu-i așa? Nu poți renunța la independența ta. Tu n-ai nevoie de nimeni, nu-i așa, Meredith? Tu poți face orice de una singură, nu ai nevoie de niciun fel de ajutor și n-ai niciun chef să-mi faci loc în viața ta.

   Propriile mele cuvinte, rostite de sute de ori, mă loveau acum înapoi: „Pot să fac asta singură! N-am nevoie de ajutor! Pot să fac tot ceea ce fac și ceilalți oameni!”

   Știam că nu era adevărat. Aveam nevoie de Logan. Îl iubeam pe Logan. Îl doream în viața mea.

   Niciodată nu mă simțisem mai disperată ca acum. Niciodată. Dar știam că mai târziu nu o să mai fie atras de mine. Știam că voi fi nevoită să-l văd prin oraș, probabil că pentru tot restul vieții mele, și am să știu exact de ce m-a respins. Aveam să mă prefac că nu-mi pasă de faptul că nu mai eram împreună. Aș fi citit mila în privirea lui, iar eu n-aș fi putut suporta așa ceva.

   M-am dat jos din camionetă, și de data asta n-a mai încercat să mă oprească.

 

Capitolul 10

 

   - Logan a plecat.

   Am înghețat cu o mână pe celular, iar cu cealaltă, pe un clește de presat usturoiul.

   - Cum?

   - Logan a plecat, Meredith, zise Martha. Am fost până la Centrul Comunitar să mă ocup de niște decorațiuni și când am intrat, uau, Meredith, uau. Cred că Logan a stat toată noaptea acolo. Liberty Hall mi-a spus că a plecat spre California. Ceva legat de muncă. A făcut totul, Meredith, tot. Scena este gata în întregime. A terminat de construit tot ce trebuia; scările se ridică în ambele direcții. Balcoanele sunt gata. A terminat suporturile pentru toți pomii de Crăciun și, pe deasupra, a așezat împreună cu Paul toți brăduții la locul lor. Arată superb. Meredith, mai ești pe fir?

   Plecase.

   - A zis... a zis cumva când se întoarce?

   - A zis că va fi plecat o vreme, așa mi-a spus Liberty. A zis că a intervenit ceva. Liberty zicea că a fost politicos și amabil, ca de obicei, dar că părea supărat și cumva furios. Nu cumva v-ați certat?

   - Despre ce tot vorbești?

   Am lăsat pe masă cleștele de presat usturoiul.

   - Păi, Meredith, toată lumea știe că voi doi ieșiți împreună. Știi, trăim într-un orășel destul de mic. Oameni vorbeau despre cât de drăguți ați fost când ați dansat în fața catedralei și cum Logan zâmbește mereu la tine, chiar și atunci când nu te uiți la el și cum vine mereu să ia micul dejun la tine și cum până la urmă beți cafeaua împreună și râdeți. Toți suntem de părere că formați un cuplu perfect! În cazul în care se aude ceva de nuntă, pot să-ți fac eu buchetul de flori? M-am gândit deja la meniu. Mary e atât de entuziasmată, abia așteaptă să stăm toate 3 la masă și să vorbim, la o cană cu ceai de portocale și mango, poate cu niște biscuiți de ronțăit, cum i-ar plăcea mamei tale, cine știe, poate va reuși să vină și ea ca să facem planuri împreună?

   Nu reușeam să articulez niciun cuvânt. Oamenii știau? Era al doilea șoc în dimineața asta. Primul șoc: Logan a plecat.

   - Martha, am treabă.

   Am închis.

   O tristețe întunecată se lăsă peste mine, la fel de întunecată ca bezna care mă cuprinsese după accident.

 

   La două zile după plecarea lui Logan, Maly îmi aduse o casă din turtă dulce extraordinar de frumoasă, decorată cu zahăr alb, topit. Din bomboane mici, verzi, făcuse o cărare în fața ușii, înconjurată de fâșii de dropsuri gumate roșii. Acoperișul era făcut din mentosane.

   - Pentru tine, Meredith. Pentru că pari atât de tristă.

   Puse casa jos și apoi mă luă în brațe, în timp ce ochii mi s-au umplut de lacrimi.

   - O să vină înapoi, știu eu asta. O să vină înapoi. Tu soția perfectă la el.

 

   - Prietena mea, Meredith, te rog.

   Chinaza îmi făcu semn spre scaunul din fața lui, în sala mea de mese. M-am uitat împrejur, spre celelalte mese. Oamenii păreau că au tot ce le trebuie, cel puțin pentru următoarele câteva minute.

   - Mulțumesc că ai făcut lebăda elegantă în cafeaua mea cu lapte, dimineața asta. Ești o femeie bună.

   - Cu plăcere, Chinaza.

   Se aplecă spre mine. Ochii lui întunecați erau triști și sinceri când îmi luă mâna într-ale lui.

   - Spune-mi.

   - Ce să-ți spun, Chinaza?

   - Logan ți-a frânt inima ta bună. Hai, tu și cu mine, să discutăm despre asta. Îți ofer sprijinul și prietenia mea. Amintește-ți, prietenii adevărați se țin cu ambele mâini. Meredith, eu sunt prietenul tău. Eu o să te ajut.

   Și el știa. Oare toată lumea știa?

   - Prietena mea, Meredith, îmi pare atât de rău! Viața e plină de astfel de încercări, nu-i așa?

   Am dat din cap în semn că da.

   - Da, avem o vorbă în Nigeria. Indiferent cât de lungă e noaptea, în cele din urmă apar zorile. Noaptea ta se va termina, prietena mea, Meredith. Știu că tu și Logan veți fi din nou împreună în curând, simt asta.

 

   - Bună dimineața, Simon, am zis eu, oprindu-mă lângă masa lui după ce am terminat de vorbit cu Chinaza, care insistase să-mi pregătească la cină rețeta lui nigeriană preferată.

   Simon își lăsă mâinile să-i cadă în poală și începu să-și răsucească șervetul. Terminase de mâncat ouăle din farfurie; mâncase 3 din cele 5 felii de măr; își băuse cafeaua decafeinizată.

   - Bună dimineața, Meredith.

   - Cum a fost mâncarea?

   - A fost perfectă. Ca de obicei. Talentul tău la gătit este impecabil.

   - Mulțumesc. 

   - Cu toate astea, simt că ești supărată și asta îmi provoacă un început de indigestie. Mă doare stomacul. Ai vreo problemă?

   Ridică din sprânceană întrebător.

   „Nu plânge!”

   - Sunt bine, mulțumesc.

   „Oh, Logan, ce dor mi-e de tine. Te vreau înapoi. Vreau să fii aici la concert. Vreau să fii aici ca să te văd, ca să fiu cu tine.”

   - Da, aș fi vrut ca talentele mele organizatorice să fie la fel de bune ca cele pe care le am la gătit.

   - Sunt sigur că Seria Concertelor de Crăciun va fi un succes imens.

   - Mulțumesc, Simon, dar nu știu ce să zic.

   Mi-am dres glasul și am încercat să nu mă simt prea vinovată pentru inspirația neașteptată care mă lovi și poate pentru o minciună mică-mititică, ce nu avea să facă rău nimănui.

   - Nu se îmbină lucrurile cum trebuie. Atât de mult avem nevoie ca acest concert să fie un succes, să atragă lumea în Telena, mai ales acum cu economia asta atât de slabă. Trebuie să adăugăm puțină clasă, poate o interpretare de calibru mare. Simon, ți-ar plăcea să cânți la vioară?

   Simon se albi la față. Umerii i se pleoștiră, iar respirația îi deveni agitată.

   Evident, m-am simțit oribil. Dar aveam nevoie de el, să cânte la concert. Ce dar neprețuit ar fi prezența lui acolo! Pe de altă parte, oare nu l-ar ajuta și pe el dacă ar cânta din nou? Avea un talent de renume mondial. Cu siguranță că nu își dorea să se ascundă o viață întreagă, nu-i așa?

   - Nu pot să fac asta...

   Închise ochii și expiră pe gură.

   - Aș putea... nu pot... Aș putea încerca... o melodie... poate... nu, nu... Aș putea încerca să fiu curajos... O colindă de Crăciun la care țin foarte mult.

   - Minunat!

   M-am aplecat spre el și l-am sărutat pe obraz.

   - Repetițiile au loc în seara asta!

   M-am întors repede pe călcâie și-am luat-o repejor spre bucătărie, înainte să apuce să se răzgândească.

   Pentru o clipă, starea mea de spirit se mai îmbunătăți puțin.

   Norm strigă:

   - Bine lucrat, tânără doamnă. Bine lucrat.

   Apoi, Davis numără și Cei Bătrâni strigară în cor:

   - Meredith Fericita!

 

   Săptămâna următoare trecu într-un vârtej amețitor de durere. Plângeam din orice.

   Am plâns când am văzut fulgii de zăpadă plutind ușor în jos și când am auzit clopotele catedralei bătând. Am plâns în fața bradului de Crăciun, ornamentat cu îngerași roz. Am plâns când au sosit colindătorii la ușa noastră și când am împachetat cadourile pentru Jacob și Sarah. Am plâns gândindu-mă la fulgii de pui pe care îi găsisem sub casă, pentru că cineva avusese probabil pui, cu mult timp în urmă, și m-am întrebat dacă și acea persoană plânsese la fel de mult ca mine. Am plâns când am decorat brazii de Crăciun de la Centrul Comunitar, cu luminițe albe.

   Am plâns când Mary mi-a pus mâna pe burtica ei și am simțit copilul mișcându-se, iar ea mi-a spus: „Crezi că o să am cvadrupleți? Cam atât de imensă mă simt. N-o să mai fiu niciodată sexy”, și a izbucnit în lacrimi. „O să fiu urâtă. O urâtă de Mary mămică!”

   Mi-am ascuns lacrimile de Sarah și Jacob, dar ei m-au văzut că eram tristă.

   Sarah mi-a spus:

   - Știi, mătușă Meredith, am hotărât că Logan e un tip de treabă, cu excepția momentelor în care-mi spune că trebuie să mă respect pe mine însămi și că aș face bine să am note bune la școală, că altfel nu am niciun viitor. E de gașcă.

   Așa că, la fel cum îmi imaginez că procedaseră și celelalte femei care trăiseră în casa asta, mi-am șters lacrimile și am mers mai departe. Aveam copii de crescut, o afacere de condus, un concert de pus la punct, cadouri de împachetat, colinde de cântat și lichior de ouă de băut.

   Nu aveam timp pentru lacrimi.

   „Revino-ți, Meredith, mi-am spus în sinea mea. Revino-ți și Crăciun fericit, fraiero!”

   Am avut impresia că cineva mă bate prietenește pe umăr. M-am întors, dar evident că nu era nimeni.

 

   - Bun, fraților, mai repetăm o dată, am strigat. Toată lumea la locurile voastre... cei de la cor să treacă de o parte și de alta a scenei. Maria și Iosif! Uite-l pe Iosif, unde-i Maria?

   Și, în momentul acela, m-am oprit simțind că mă înec. Toți cei de față au privit în direcția în care mă uitam eu - adică spre Sarah.

   Sarah, fata care de obicei se îmbrăca de parcă făcea trotuarul, fața cu machiaj negru și strident, era acum metamorfozată. Fără tricou cu talie scurtă, fără pantaloni mulați, fără atitudine rebelă și expresie argățoasă întipărită pe chip. Nu, acum aveam în fața ochilor o nouă Sarah, îmbrăcată așa cum se îmbrăca probabil Maria, cu o rochie simplă, din bumbac, cu părul acoperit, încălțată cu sandale; și fără nicio urmă de machiaj.

   Cine o convinsese să accepte rolul lui Mary? Nimeni altul decât Logan, care-i spusese:

   - Sarah, nimeni nu-i perfect, dar tu chiar ai fi perfectă în rolul Mariei.

   Iosif, jucat de un atlet de elită din liceul lui Sarah, îmi făcu semn cu mâna.

   - Maria și cu mine suntem gata să avem un copil! a strigat el, în timp ce toată lumea a izbucnit în râs. Avem nevoie de un măgar și suntem gata să pornim spre Bethleem, unde ne vom caza la un hotel de 5 stele!

   Am tras cu ochiul spre Jacob. Era la pian, gata să cânte. Cine îl convinsese să vină? Logan.

   Logan îl încurajase, îi spusese că avea un talent pe care trebuia să îl împărtășească cu ceilalți, că ziua de Crăciun era un moment bun pentru noi începuturi, că nu conta faptul că puștii de la școală îl strigau „tocilarul pianist”, așa cum zicea Jacob că o să-l strige.

   - Poți trece peste asta, Jacob, i-a spus Logan. Dar n-o să poți trece peste faptul că ai refuzat să cânți la pian în concertul organizat de mătușa ta, în ciuda faptului că - cred eu - tu îți dorești să participi. În plus, mătușa ta are nevoie de tine. Adevărații bărbați nu-și fac probleme în legătură cu ce vor crede oamenii despre ei - cu excepția oamenilor pe care îi iubesc, evident. Adevărații bărbați fac totul cu integritate și onestitate, muncesc din greu și nu se lasă doborâți atunci când cei din jurul lor încearcă să-i pună la pământ. Nu lăsa pe nimeni să te doboare, fiule.

   Jacob își plimbă degetele talentate pe clapele pianului, apoi își ridică privirea spre mine și zâmbi. I-am zâmbit înapoi. Eram atât de mândră de el!

   Chiar în secunda aceea, își făcu apariția Simon, ținând în mână vioara. Fu întâmpinat de câțiva oameni. Se vedea că era speriat de moarte. Dar era aici.

   Crăciunul ascunde multe miracole.

   Ce bine ar fi fost dacă și inima mea ar fi putut respira!

 

   - Toată lumea spune că o repetiție dezastruoasă e semn că vom avea o premieră absolut memorabilă, nu-i așa?

   Am bătut ușor ritmul cu cizma mea de cowboy. Verde-închis, cu detalii argintii. În spiritul Crăciunului.

   - Sigur, mătușă Meredith, tărăgănă Sarah cuvintele, îmbrăcată în costumul ei de Marie însărcinată. Una dintre puștoaicele care are rol de înger refuză să-și poarte haloul și vrea să-și pună o mască de drăcușor în loc de îngeraș. Adolescenții ăia care cântă „Sună clopoțeii” și-au vopsit părul roz. Cei de la coruri cântă fals și sună de parcă ar fi niște hiene. Știe cineva când îi vine rândul să urce pe scenă?

   - Meredith, mă strigă Martha. Chestia aia care-l proptea pe Rudolph a căzut, iar Lee nu găsește microfoanele. June vrea să știe unde sunt costumele de elf, iar leagănul pregătit pentru micuțul Iisus a dispărut misterios.

   Mi-am pus mâinile în cap.

   „Gândește, Meredith, gândește.”

   M-am dus în mijlocul scenei clădite de Logan. M-am uitat la oamenii care se mișcau încolo și-ncoace, pălăvrăgind veseli, oameni care aveau acum prieteni noi, care mai de care mai veseli, și se simțeau atât de veseli să trăiască în Telena cea veselă.

   - Hei, oameni buni! am strigat cât am putut de tare.

   Au continuat cu toții să fie veseli. Am luat un microfon și l-am tras spre mine.

   - Doamna Crăciuniță o să înceapă să arunce în voi cu prăjituri, dacă nu mă ascultați!

   Știam eu că asta va funcționa.

   - Uitați ce-am de făcut, chiar în momentul ăsta...

 

   A doua zi dimineață, Mary declară:

   - O să explodez.

   - Mary, te rog, am exclamat eu, extenuată de încă un coșmar care mă chinuise noaptea întreagă, cu accidentul văzut în detalii 3B, pe un ecran colo, de parcă l-aș fi privit de sus, dintr-un copac. Te rog, ți-am zis să mergi acasă, nici n-ar trebui să fii la muncă acum, doar ți-am zis că te plătesc să stai acasă.

   Ea îmi mângâie ușor brațul.

   - Dar eu vreau să fiu aici. Îmi place de tine, Meredith, și vreau să fiu aici, lângă tine, acum, când ești la anaghie. Ești prietena mea.

   Martha continua să se fâțâie de colo-colo prin bucătărie, ocupată, ocupată, ocupată.

   - Te rog, du-te acasă, i-am repetat lui Mary. Obosesc numai când mă uit la tine. Ești imensă.

   - Ți-am zis eu că o să explodez.

 

   - Meredith.

   M-am întors repede, în întunericul de lângă Centrul Comunitar, și am răsuflat ușurată.

   Logan.

   Se întorsese.

   Ușurarea fu înlocuită de neliniște și de o durere ascuțită. Îmi venea să mă arunc asupra sa și să-mi înfășor picioarele în jurul taliei lui.

   - Bună, Logan.

   Eram ultima rămasă și, după ce repetaserăm de două ori cap-coadă, mă gândisem că poate, poate eram gata pentru seara de mâine.

   - Te-ai întors.

   Logan a făcut câțiva pași spre mine, prin semiîntuneric. Am simțit cum mi se taie răsuflarea. Îngerii n-ar fi trebuit să binecuvânteze omul ăsta cu o înfățișare atât de sexy. Era aproape un păcat.

   - Da, m-am întors.

   „Nu plânge, Meredith! Fii tare!”

   - E totul în regulă?

   Oftă, apoi își încrucișă brațele. Pălăria de cowboy îi acoperea sprâncenele. Arăta parcă mai slab, de fapt, nu arăta atât de... ei bine, era palid, iar trăsăturile feței păreau răvășite.

   - La ce te referi, mai exact? La afacerile mele? La viața mea? La tine?

   - Ai plecat foarte repede și am crezut că s-a întâmplat ceva.

   În depărtare se vedea vârful bradului de Crăciun din piață - luminos, strălucitor, colorat. Până și imaginea asta mă făcea să-mi vină să plâng.

   - Cu afacerile mele nu-i nicio problemă. Cu viața mea, cu tine am o problemă. O mare problemă.

   Nu avea de gând să renunțe la asta, la noi. Nu știu de ce crezusem vreodată că o să renunțe. Nu îl știam de prea mult timp, dar îl știam bine. Știam profunzimile acestui bărbat, știam cum simte, cum trăiește. Îl iubeam - de asta eram sigură.

   Mda, cu siguranță îl iubeam. Îmi venea să mă întind spre el, să-l iau în brațe, să-i dau jos haina bej și pălăria de cowboy și să-l urmez în patul lui din care se vedeau perfect apusurile de soare aurii și roz. Ah, emoțiile astea femeiești te pot anihila.

   - Problema e că n-o să te pot uita niciodată, Meredith.

   Am încercat să inspir și să expir normal.

   - Am fost în California să muncesc, să-mi verific afacerea pe care o am acolo, dar n-am reușit să fac mai nimic.

   Tăcu și privi într-o parte.

   - Nu mi te-am putut scoate din minte nici măcar o amărâtă de secundă și... știi ceva? Nu cred că o să mi te pot scoate din minte vreodată; și iată-te aici, în Telena, punând punct relației noastre, punând punct la tot ce aveam, iar în tot acest timp eu n-am nici cea mai mică idee de ce naiba ai făcut asta. Nici măcar cea mai mică idee.

   - Logan, eu...

   - Tu ce?

   Se uită încruntat la mine. Arăta frustrat și îndurerat.

   - Vrei să lăsăm să se ducă pe apa sâmbetei tot ce avem? Mă faci să mă urc pe pereți. Nicio femeie nu mi-a atins inima cum ai făcut-o tu, dar tu nu vrei decât să te întorci la tine în pensiune și să te ascunzi acolo de mine, Meredith.

   - Nu cred că înțelegi...

   - Înțeleg, Meredith, că mă tot respingi, dar nu ai curajul să fii onestă atunci când vine vorba de motivul pentru care faci asta. Ce avem noi este ceva normal, e natural, iar eu te ador, cu pălăriile tale de cowboy cu tot, așa că de ce mă alungi din viața ta?

   Am simțit cum ochii mi se umplu de lacrimi fierbinți, și am clipit repede. Mi-am spus că trebuie să mă țin tare, că trebuie să fiu puternică și că trebuie să accept lovitura ce urma să vină. Gata, aici avea să se termine. Știam că după asta nu o să mai vrea să mă vadă. Știam asta. Am auzit în gând vocile celorlalți bărbați și glasul surorii mele, și am simțit iar mantia aceea de durere așternându-se pe umerii mei.

   Nu mai puteam să suport.

   Mi-am trecut degetele prin șuvița de păr alb, mi-am prins părul la spate, apoi mi-am pus brațele în jurul umerilor lui, lipindu-l strâns de mine. Mai voiam o ultimă îmbrățișare.

   El ezită preț de o secundă. Știam că se luptă cu el însuși, dar până la urmă brațele lui puternice se împletiră din nou strâns în jurul meu, pline de dragoste.

   - N-am mai întâlnit pe nimeni atât de complicat și de dificil ca tine, Meredith.

   Dar la câteva secunde după asta, el se retrase, își puse mâinile în șolduri și respiră adânc.

   - Bun, eu nu pot face asta, Meredith, nu mă pot lăsa aruncat iar în pasiunea asta mistuitoare dintre noi doi, pentru ca apoi tu să pleci sau să fugi de mine. E ceva legat de mine? Ți-e teamă că am să te fac să suferi? N-o să te rănesc niciodată. Încă ți-e teamă că nu doresc decât un flirt superficial? Te asigur că nu asta vreau.

   Lacrimile mi se prelinseră pe obraji, ca la comandă. Probabil că aduceam cu un porcușor de Guineea aflat la menopauză.

   Oare ce se întâmplase cu atitudinea mea de fată dură? Unde erau puterea și rezistența mea? Ce se întâmplase cu femeia care ar fi putut îngenunchea un cal? Care punea la pământ un arici de mare turmentat? Unde dispăruse ea oare?

   - Meredith, spune-mi acum. Eu credeam că totul merge strună între noi; abia dacă-ți mai pot rezista, dar dacă nu ai aceleași sentimente pentru mine, atunci spune-mi, și de data asta chiar am să plec. Crede-mă, am să plec. Mă va omorî chestia asta, dar o voi face.

   - Nu, Logan, nu-i vorba de asta.

   Îl adoram și eu pe el, la rândul meu.

   - Eu...

   Ah, cât uram chestia asta! Uram momentul ăsta. Așa că am început iar să plâng, deși încercam să mă controlez cât de cât.

   - Ei, hai acum, iubito - mă trase spre el, iar eu m-am agățat de el.

   Știam că după ce îi voi spune lui Logan despre piciorul meu, se va preface că nu contează; el era genul ăsta de om. Dar eu știam că de fapt contează. Contase pentru toți ceilalți.

   N-o să vrea să se culce cu mine. N-o să vrea să fie cu mine. N-o să mai vrea să călărească alături de mine și nici să pescuiască împreună cu mine și nici să mănânce din clătitele mele cu gem de căpșuni. O să găsească tot soiul de scuze și în scurt timp va fi dus, iar ultimele săptămâni, care fuseseră atât de... magice, și pline de distracție, și căldură, și fericite... vor dispărea. Vor dispărea și nu se vor mai întoarce niciodată.

   - Trebuie să-ți mărturisesc că...

   Aproape că m-am înecat. Creștetul capului îmi venea chiar sub bărbia lui.

   - Eu... Logan, eu... nu am vrut să mă apropii de tine, fizic... fizic, pentru că... pentru că... Logan, eu nu am... Am piciorul drept, dar piciorul stâng mi-a fost amputat chiar sub genunchi.

   Am închis ochii și am simțit șiroaie de lacrimi scăldându-mi fața.

   - Port o proteză. Am avut un accident de mașină când eram mică...

   Imaginile groaznice din noaptea aia îmi fulgerară prin fața ochilor.

   - Știu.

   - Poftim?

   M-am retras ca să mă uit mai bine în ochii lui verzi.

   - Știi?

   - Da, știu.

   Îmi venea să-mi dau una singură în cap. Evident că știa. Trăiam într-un oraș mic. Pe cine încercam să păcălesc?

   - Ți-a spus cineva. Au fost mai mulți care ți-au spus, nu-i așa?

   - Nu, scumpo. Nu mi-a spus nimeni. Ți-au respectat intimitatea. Motivul pentru care știu - zise el, cuprinzându-mi fața cu mâna lui caldă și mare - este că am fost acolo, cu tine, în noaptea accidentului.

   Am încercat să articulez ceva, dar n-am reușit.

   - Eu ți-am legat piciorul cu tricoul meu. Ți-am rupt bluza în două și ți-am dat primul ajutor. Am reușit să te stabilizez până la sosirea ambulanței și a părinților tăi.

   M-am ținut bine de umerii lui ca să nu mă prăbușesc.

   - Tu ai fost?

   - Da, eu am fost. Când te-am zărit prima dată în barul lui Barry Lynn te-am recunoscut după șuvița de păr alb. În noaptea aia erai rănită grav și m-am gândit că n-ai să mă ții minte, plus că s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Meredith, nu ți-am spus nimic despre asta până acum pentru că nu am vrut să fie așa o chestie ciudată, grea între noi. Nu am vrut să te simți în vreun fel obligată față de mine. Am vrut ca noi să fim cei care construiesc relația asta, și nu evenimentul din acea seară sau mai știu eu ce emoții care se leagă de tragedia asta. Îmi pare rău. Poate că ar fi trebuit să-ți spuns despre asta mai demult.

   - Eu... eu... eu...

   Eram șocată.

   - Stai jos, Meredith. Hai să discutăm.

   M-am prăbușit pe o bancă și am vorbit despre accident, despre reacția soră-mii, despre trauma mea medicală și cum el plecase în California la o zi după accident, cum sunase de-acolo la spital ca să afle vești despre mine.

   - M-am simțit îngrozitor gândindu-mă la tine și mi-am făcut griji pentru tine. N-ai idee cât de des m-am gândit la tine de-a lungul anilor și cât de mult mi-am dorit să fii bine, să fii fericită.

   Când șocul care m-a bulversat la aflarea veștii că mă aflu chiar lângă cel care efectiv îmi salvase viața s-a mai atenuat, am revenit la discuția despre piciorul meu.

   - Logan, nu te deranjează proteza mea?

   Păru complet derutat și destul de enervat de întrebarea mea.

   - De ce naiba m-ar deranja, Meredith?

   - Pentru că port o proteză, pentru că nu sunt întreagă...

   - Cred că glumești.

   A rostit cuvintele astea pe un ton prea puțin amabil.

   - Nu, nu glumesc...

   - Doar nu-ți plângi în halul ăsta de milă? Nu poți să crezi una ca asta?

   Am închis ochii.

   Oare mi-am plâns de milă? Oare am lăsat resentimentele pe care le-am avut din cauză că mi-am pierdut piciorul și furia pe care o simțeam pentru sora mea să-mi deformeze în halul ăsta gândirea? Oare am permis ca accidentul acela să-mi fure, pe lângă o parte din picior, și o mare parte din respectul față de mine însămi, din bucuria de a trăi și din identitatea mea de femeie? Oare mânia pe care o adunasem în mine m-a desprins pe mine de mine însămi?

   „Da, așa s-a întâmplat”, mi-am răspuns într-o fracțiune de secundă.

   - Da, eu... Am... Ceilalți bărbați...

   - Meredith, eu nu sunt „ceilalți bărbați”, aproape că strigă Logan. Nu am fost niciodată „ceilalți bărbați”. Și nici nu voi fi vreodată. Din cauza asta m-ai respins? De-aia nu-ți poți asuma relația asta, de asta nu poți fi...

   Se luptă să-și găsească cuvintele.

   - Din cauza asta nu putem fi împreună?

   - Da. Nu vreau să mă vezi... M-aș simți expusă... Mă simt urâtă... Nu-mi place să fiu goală cu chestia aia... Port întotdeauna pantaloni... Pe tine chiar nu te deranjează?

   Asta îl aduse în punctul în care începu să clocotească.

   - După tot acest timp petrecut împreună, tu continui că mă crezi în halul ăsta de superficial? Tu crezi că sunt genul de om care ar lăsa o chestie de genul ăsta să mă deranjeze?

   Mi-am mușcat buza.

   - Așa ai crezut, nu-i așa? Nu ți-am demonstrat că pot mai mult de-atât? De ce să crezi că m-aș fi despărțit de tine dacă aflam despre asta?

   De ce am crezut una ca asta? Pentru că nu-mi plăcea partea asta din mine.

   „Păi, normal că nu-ți place”, mi-am zis eu în gând.

   - Eu... eu nu m-am... te-am judecat greșit, Logan, chiar am făcut asta. Am presupus că vei reacționa într-un anume fel, prin prisma experiențelor mele din trecut. Din cauza faptului că i-am lăsat pe alții să mă rănească, din cauza bărbaților care m-au făcut să mă simt atât de prost și din cauza felului în care mă simțeam eu în legătură cu asta. Și am greșit.

   - Da, ai greșit, nu glumă! mugi el, ca un taur supărat. Ai greșit sută la sută!

   O vreme, privirile noastre au rămas lipite una de cealaltă - a lui furioasă; a mea, cerșind iertarea. Știam că arăt în continuare ca un porcușor de Guineea aflat la menopauză.

   Se ridică și se întoarse cu spatele; umerii lui erau imenși și solizi. Murmură ceva în legătură cu mine, cum că aș fi fost „o femeie imposibil de dificilă”, dar când se întoarse din nou spre mine, cu mâinile proptite în șoldurile acelea delicioase, am știut că depășisem o piatră de hotar. Oftă.

   - La naiba, am crezut că-mi pierd mințile în California, singură, fără nimeni aproape, dorind atât de tare să fii lângă mine. Mai e ceva, scumpo, care te reține de la a mă săruta pentru tot restul vieții mele?

   „Pentru tot restul vieții lui? Oare să îndrăznesc să sper?”

   Am clătinat din cap.

   - Nimic?

    - Atâta timp cât îmi promiți că n-o să renunți niciodată la cizmele tale de cowboy, cred că ne vom descurca.

   Porcușorul de Guineea aflat la menopauză zâmbi printre lacrimi.

   Mă trase spre el și mă îmbrățișă, iar de data asta, cu pomul de Crăciun lucind în spate, pe fundal, cu Steaua Nordului licărind mai tare ca oricând, i-am dat un sărut pasional lui Logan Taylor.

   - Te iubesc, Meredith, murmură el. Te iubesc atât de mult!

   Viața mea nu se desfășurase așa cum plănuisem eu. Îmi pierdusem o parte dintr-un picior. Petrecusem luni în șir în suferință, învățasem să merg din nou și trecusem prin dureri insuportabile din cauză că sora mea urcase beată la volan. După aceea, fusesem nevoită să părăsesc New Yorkul și să-mi abandonez cariera, ca să am grijă de copiii ei, care îmi provocaseră și durere, și bucurie, dar mai mult bucurie decât durere, și aveam credința că va urma și mai multă bucurie. În plus, îi iubeam pe copiii ăștia din toată inima.

   Aproape totul mersese ca pe roate, mai puțin partea cu pierderea piciorului. Nu ăsta fusese planul, dar era un plan aproape perfect.

   - Și eu te iubesc, Logan. Și-ți mulțumesc că m-ai salva în acea seară, în barul lui Barry Lynn.

   El râse și râsul lui se ridică deasupra noastră și ne învălui, luminos și strălucitor, ca o magie făcută de Moș Crăciun.

   - Mulțumesc și pentru că mi-ai salvat viața cu ani în urmă, dragul meu cowboy.

   Și apoi am făcut ceea ce ar fi făcut orice fată cowboy din Montana, care pescuiește în râurile de munte: m-am lipit de el și nu mi-am oprit lacrimile de fericire, care se amestecau cu ale lui, în timp ce-l sărutam pe buzele lui delicioase.

   Brusc, am avut o viziune cu mine și Logan sărutându-ne în fața casei lui imense de turtă dulce.

 

Capitolul 11

 

   La concert, am purtat o rochie neagră, de satin, strălucitoare, care avea un pic de decolteu (special pentru Logan). Rochia se oprea chiar sub genunchi.

   Am asortat rochia cu o pereche de cizme de cowboy negre cu sclipici și pălăria roși de cowboy pe care mi-o dăruise primarul. Mi se vedea proteza, dar nu aveam nicio problemă cu asta.

   Era și timpul să nu mă mai ascuns. Eram eu, Meredith Ghirlandaio. Îmi pierdusem o parte din picior. Aveam însă inima încă întreagă. Aveam încă brațe, aveam șuvița mea albă și aveam creierul meu zăpăcit. Mai important decât orice, îi aveam pe Sarah și Jacob, pe Logan, pe părinții și pe prietenii mei.

   Logan îmi zicea că arăt ca femeia bionică, a cărei identitate fusese dată în vileag. L-am sărutat. M-a sărutat și el, iar Simon și-a luat vioara și a cântat o bucată dintr-o melodie de dragoste pasională.

   Am învățat o mulțime în ultimele săptămâni.

   De la Norm, Howard, Chinaza și Maly am învățat despre greutățile vieții și despre ce înseamnă ca în cele din urmă să alegi viața. De la Simon am învățat ce înseamnă să fii din nou curajos. De la Logan am învățat să iubesc și să am încredere, să-mi păstrez independența chiar dacă depind de el pentru a fi ceea ce suntem împreună.

   De la sora mea am învățat cum să nu îmi doresc să fiu.

   Poate că învățăm la fel de multe de la ceilalți despre cum să nu tratăm oamenii, pe cât învățăm cum să fim buni, sufletiști și empatici.

   Am învățat că trebuie să renunț la furia pe care o strânsesem față de Leia și la impactul pe care sora mea îl avusese asupra vieții mele. A trebuit să nu-mi mai doresc s-o leg de brâu cu un lasou și s-o târăsc până în Florida, ca s-o las pradă crocodililor din mlaștinile de-acolo. Asta trebuia să înceteze. Nu pentru ea, ci pentru mine. Furia asta mă rănea. Și, în plus, afectase relația cu Logan. Iar asta nu avea să ne mai stea vreodată în cale.

   Așa că am purtat pe scenă rochia neagră, strălucitoare, și cizmele de cowboy, am zâmbit larg și am spus:

   - Bună seara! Crăciun fericit tuturor!

   Concertul a început cu adolescenții cu părul vopsit roz, cântând de mama focului „Sună clopoțeii”, în stilul lor distinct; după care ne-am dezlănțuit.

   Luminile au fost stinse, iar corul a intrat în scenă, cântând colinde de Crăciun. Coriștii purtau pelerine lungi, albe, și țineau în mâini lumânări aprinse. Am proiectat cuvintele cântecelor pe două ecrane imense, așa că publicul se ridică în picioare și cântă alături de ei toate melodiile. Apoi a fost rândul lui Jacob, care urcă pe scenă și cântă ușor melodia „Oh, mic oraș Bethleem”, în timp ce noul său prieten, Tuck Daniels, care o ținea de mâna pe sora sa, Mary, un copil cu dizabilități, se întreba cu glas tare de ce sărbătorim Crăciunul.

   A urmat un solo impresionant al Ranney May, fosta cântăreață de operă, de mare succes, care a cântat „Dansând în jurul bradului de Crăciun”. Am avut și un duet susținut în fundal de cor, care a cântat „Mergi de-i spune muntelui”, precum și un scurt episod de gospel, care a ridicat întreaga sală în picioare.

   Numărul pus la cale de Cele Trei Înțelepte abia putea fi înțeles pe alocuri, din cauza hohotelor de râs. Pot spune doar că era vorba despre Crăciun, femei singure, bufeuri, bărbați, sutiene cu burete, corsaje de camuflare a burticii, matematică, vaci care fătau, cai care alergau, Moș Crăciun și întâlniri amoroase.

   Maly și unul din fiii săi au modelat și decorat o casă din turtă dulce deosebit de frumoasă. Munca lor a fost proiectată în direct pe ecranele imense din sală.

   Banda Celor Bătrâni Dar Încă Buni urcă pe scenă și cântă „Oh, voi cei credincioși, apropiați-vă!” Erau toți îmbrăcați în ciobani. Apoi un cor de copii cântă două melodii despre Moș Crăciun, acompaniați de xilofonul lui Stan și de un grup de fetițe îmbrăcate în tutu și purtând căciuli de Crăciunițe, care dansau în jurul lor. Nimeni nu a purtat mască de drăcușor. Norm și Howard au povestit despre experiențele lor de război, cum soldații au cântat colinde de Crăciun și cum prietenul lor Paul spunea: „Sunt recunoscător că sunt în viață, dar și mai recunoscător că voi doi sunteți în viață, slavă ție, Iisuse, și Crăciun fericit!” Cât timp au vorbit cei doi, nu s-a auzit nimic musca. Cei Bătrâni au cântat apoi „O noapte liniștită”; toate luminile fuseseră stinse, iar ei țineau în mâini lumânări aprinse.

   Chinaza a cântat la tobe după ce a spus o scurtă poveste despre viața lui în Nigeria, Jacob a cântat „Ce prunc este acesta”, după care ne-am apucat să spunem povestea nașterii lui Iisus, cu Terry pe post de povestitor și Tuck punând tot soiul de întrebări despre semnificațiile Crăciunului.

   Am încheiat numărul acesta într-o liniște totală, cu o singură pată de lumină căzând pe Iosif și Maria/Sarah/Copilul Rebel, care îl țineau pe pruncul Iisus, în timp ce crucea strălucea în spatele lor.

   În fine, Simon a cântat la vioară. Două melodii de Crăciun.

   - O să fiu curajos, Meredith.

   Am auzit publicul respirând la unison: „Vai de mine, e Simon Baumgartner!”

   La sfârșit, Simon a zâmbit - ușurarea lui era aproape palpabilă, o puteai respira. A fost o luptă pentru el să urce din nou pe scenă. O luptă câștigată.

   Am încheiat cu toată lumea pe scenă, în balcoane, cu lumânările aprinse, cântând încă 3 colinde de Crăciun, inclusiv „Bucurie în lume”, și cu Moș Crăciun (Logan) făcându-le cu mâna oamenilor din cală în timp ce cobora printre rândurile de scaune, împărțind bomboane, urmat de un grup de copii îmbrăcați în elfi. Și bum!

   Cu asta, am terminat.

   Aplauze îndelungi, îndelungi, îndelungi. Partea cea mai bună? După concert, am văzut un grup de fete înconjurând-o pe Sarah, râzând și sporovăind cu ea, și o gașcă de băieți jucându-se și vorbind cu Jacob. Chipurile copiilor mei erau atât de fericite, atât de pline de bucurie! Am știut imediat că erau în fața unui nou început.

   Târziu după miezul nopții, în timp ce încuiam ușa Centrului Comunitar, Logan mă trase spre el.

   - Ești cea mai incredibilă persoană pe care am cunoscut-o vreodată în viața mea.

   - Mulțumesc, Moș Crăciun.

   A doua zi dimineață, am aflat că se vânduseră toate biletele la următorul spectacol și a trebuit să mai adăugăm încă 3 reprezentații.

 

   Nu era în plan ca pruncul lui Mary să se nască chiar în Ajunul Crăciunului.

   Micuța a venit pe lume cu două săptămâni mai devreme decât se preconizase. Dar bebelușii au propria voință; aceasta era pregătită, așa că a ieșit în lume.

   Singura problemă? Mama ei, Mary.

   Mary, în ciuda insistențelor mele de a merge acasă și a se odihni, a decis să n-o facă. Așa că, atunci când a simțit acele dureri universale pe care toate mamele din lumea asta le recunosc, ea le-a ignorat și a continuat să muncească la mine în pensiune.

   Eu, Logan, Jacob, Sarah îmbrăcată în costumul ei de Maria, Iosif (noul ei prieten), îmbrăcat și el în costumul lui, ciobanii (Cei Bătrâni), Cele Trei Înțelepte (încă hohotind de râs pe tema scenetei lor), Martha și toboșarul din Nigeria, Chinaza, am ajuns cu toții acasă cu gândul să sărbătorim împreună Ajunul Crăciunului, cu plăcintă cu nuci și lichior de ouă.

   Când am găsit-o pe Mary în bucătărie, în genunchi pe podea, am știut imediat că în curând ni se va mai alătura cineva. Am sunat la ambulanță și medicii au venit imediat, dar nu au mai putut s-o transporte la spital, pentru că travaliul era deja foarte avansat.

   În scurt timp, a ajuns și soțul ei care, când a văzut-o cuprinsă de dureri, s-a făcut alb ca varul și a zbughit-o la baie. S-a întors, a îmbrățișat-o, a început să plângă, s-a făcut iar alb ca varul și a zbughit-o înapoi în baie.

   - Nu e prea bun la faza asta cu sarcina, gâfâi Mary. Îi face rău.

   Logan o susținu din spate. Împreună cu Cele Trei Înțelepte am încurajat-o, am respirat împreună cu ea și am prins copilul când a venit pe lume, scâncind. Ciobanii au stat în cealaltă cameră cu Sarah, Jacob, Chinaza și Iosif.

   - Data viitoare am să ajung la timp la spital, gâfâi Mary, dar mulțumesc Celui de Sus că n-a trebuit să călăresc un măgar sau să nasc într-un staul de vite, printre miei și fân. Maria a fost o persoană incredibilă.

   Asta așa era.

   Pruncului i s-a dat numele Noelle*.

   *Crăciun

   - Crăciun fericit, murmură Logan cu buzele lipite de ale mele, înainte de a mă săruta, în dimineața zilei de Crăciun.

   - Crăciun fericit și ție!

   I-am dat cadoul pe care i-l pregătisem. Era un coș din răchită, plin cu mâncare. Îi făcusem sendvișuri din piept de curcan, tăiate în formă de somoni, două salate și o farfurie de prăjituri cu ciocolată. Știa că darul meu simboliza familia.

   Ochii i se umplură de lacrimi și fu nevoit să se așeze. Îmi făcu loc pe canapea lângă el și mă îmbrățișă. L-am văzut ștergându-și ochii, dar m-am prefăcut că nu am observat. Uriașul meu urs grizzly era mult mai emotiv decât lăsa să se vadă.

   El mi-a dăruit o cutie roz. Înăuntru era o prăjitură roz. Pe prăjitură era așezată o cutiuță de bijuterii. O cutiuță pentru un inel. În cutiuță era un inel cu diamant absolut fabulos, înconjurat de alte diamante micuțe, strălucitoare.

   - Meredith, scumpo, vreau să te căsătorești cu mine.

   Se vedea că are emoții și că nu știa la ce să se aștepte din partea mea, ceea ce mi s-a părut incredibil de dulce.

   - Vreau să fii soția mea, vreau să fiu soțul tău, pentru totdeauna și, dacă spui da...

   Se opri și, în momentul acela, ursul meu grizzly a devenit și mai emotiv. Clipi repede și își șterse ochii cu dosul palmei.

   - Dacă spui da, poate fi o logodnă lungă sau scurtă, cum preferi tu. Nu e nicio grabă. Nici una. Cu toate astea, vreau să știi că nu sunt în căutarea unei iubite sau a unei prietene, sunt aici pentru tot restul vieții. Sunt aici pentru tine, pentru noi.

   M-am uitat la el, zâmbind.

   - Și eu la fel, iubitule. Pentru tot restul vieții. Pentru noi.

   L-am sărutat. Mă făcea să mă înfierbânt în anumite puncte speciale, secrete, și am avut brusc o viziune cu noi doi, în interiorul unei prăjituri roz, stând întinși pe un pat roz.

   - Te iubesc.

   - Și eu te iubesc, Meredith. Mai mult decât propria-mi viață, te iubesc.

   Aș fi putut jura că se auzeau aplauzele doamnelor cu mănuși albe. M-am uitat în jur. Nu. Nu se vedea niciuna

 

   Maratonul jucăriilor organizat de Barry Lynn s-a bucurat de un succes imens. Nu s-a ales nimeni cu interdicție de a intra în bar.

 

   În noaptea aceea am visat iar accidentul.

   Mașina se răsturnă, dar de data asta ateriză ușor, fără zgomot, printre brazii de Crăciun peste care ninsese, împodobiți frumos cu lumini colorate și ornamente strălucitoare. Logan mă trase afară din mașină și mă îmbrățișă strâns. Deschise o cutie roz, iar aceasta crescu, și crescu, și crescu, iar noi am intrat înăuntru. Acolo am găsit undițe de toate felurile și prăjituri roz. Când am deschis iar ușa, eram pe râu, pescuiam împreună.

 

Epilog

 

   Șase luni mai târziu

 

   - V-ați adus toate jurnalul gratitudinii? întrebă Vicki, după ce ne-am așezat pe scaunele înalte de la barul lui Barry Lynn, barul care stătea în picioare de peste 100 de ani și care avea în pereți găuri rămase în urma gloanțelor trase, drept dovadă că este atât de vechi pe cât se spune că ar fi.

   Mi-am scos din geantă jurnalul.

   - Eu îl am pe-al meu aici. Sunt recunoscătoare că soră-mea m-a lăsat să-i înfiez pe Sarah și Jacob.

   Fusese nevoie de 2 avocați agresivi pentru care Logan insistase să plătească, dar acum puștii erau ai mei, cu acte în regulă. Abandonul nu dă bine într-o curte judecătorească. Mărturia depusă de cei 2 copii curajoși, care nu-și mai doreau să trăiască alături de mama lor, din motive care mai de care mai sordide, a cântărit simțitor în luarea deciziei finale.

   Am tăcut, iar Cele Trei Înțelepte au izbucnit în aplauze și strigăte și-apoi m-au îmbrățișat.

   - Sunt recunoscătoare că nu mai sunt furioasă.

   Cele Trei Înțelepte aplaudară și strigară din nou.

   - Și sunt recunoscătoare că mă căsătoresc cu Logan, că ceremonia va avea loc lângă râu și voi avea alături de mine cele mai grozave domnișoare de onoare din lume - voi, Cele Trei Înțelepte, plus Sarah.

   Oh, ce-au mai aplaudat, și-au strigat, și m-au îmbrățișat, și-au făcut un mare tam-tam lacrimogen și emoțional pe tema asta.

   - O să-ți dau cadou de nuntă o vacă, zise Vicki, ștergându-și lacrimile.

   - Iar eu îți dau un set chinezesc de ceai, spuse Hannah, suflându-și nasul.

   - Cum, nu-mi dai o culegere de mate? am întrebat-o eu.

   - Bineînțeles că nu, Meredith. E vorba de tine și de nunta ta, de ce ți-ar plăcea ție, nu de ce-mi place mie. Am observat că ai o slăbiciune pentru ceai, așa că e nevoie de un set de ceai, unul delicat și pictat manual.

   - Meredith, te măriți! strigă Katie, sărind în sus pe scaun de bucurie. Sunt atât de fericită! Știu exact ce o să-ți cumpăr ție și lui Logan! Două costume de pirați! O să vă simțiți super sexy în ele. Super sexy! Cheryl, nevasta pastorului nostru, mi le-a recomandat. Vin cu toate accesoriile, săbii, bandaje pentru ochi și un papagal.

   Eram pe punctul să spun: „Katie, nici nu știu ce să zic”, dar m-am abținut și am exclamat în jargonul pirateresc:

   - Arrrgh! Adu-le la bord, duduiță! 

 

SFÂRȘIT